Teoria statului de drept

INTRODUCERE

Dreptul, în general, este rezultatul evoluției societății în cele câteva mii de ani de când a
apărut. Așa se face că astăzi dreptul lucrează cu concepte și instituții, cu definiții și principii
statornicite de-a lungul timpului. Juriștii, la rândul lor, folosesc un limbaj aparte, care descifrează și
,,traduc” legile destinate tuturor, limbaj transmis dintre generație și îmbogățit continuu cu noi și noi
valențe. Dreptul se insinuează în viața cotidiană, fiind elogiat sau criticat, după caz. Rareori ne
oprim însă din aprecierile noastre instrumentale asupra sa, pentru a păși pe tărâm reflexiv şi a-l
analiza cu adevărat.

Dreptul are în viața contemporană un rol de prim rang. În funcție de elaborarea și aplicarea
dreptului, o societate este ,,închisă” sau ,,deschisă ”.

În secolul al XIX – lea s-a conturat tot mai acut ideea că, pentru preîntâmpinarea
abuzului de putere, autoritatea statului trebuie îngrădită prin autoritatea dreptului. Strâns legată
de teoria separaţiei puterilor în stat, teoria st atului de drept afirmă că acest principiu al
separaţiei puterilor ( legislativă, executivă şi judecătorească ) are virtutea de a garanta
şi proteja drepturile omului. Principiul separaţiei puterilor, originat în concepţia politică a
lui Ar istotel, formulat sistematic în Epoca Modernă de John Locke şi Montesquieu,
a favorizat dezvoltarea teoriei despre drepturile subiective ale indivizilor în relaţia lor cu
statul.Teoria statului de drept, deşi astăzi vulnerabilă în anumite aspecte, preocupă şi
gândirea juridică actuală, fiind chemată să ofere soluţii mai ales în dezvoltarea dreptului în
statele care au renunţat la sistemul comunist. Dreptul nu este un process,un proces de geneză şi
evoluţie, datorat unui complex de factori socio-istorici. Istoria dreptului se regăseşte în
istoria gândirii dreptului, care este şi istoria aplecării reflexive şi înţelegerii
esenţei dreptului. Această istorie a dreptului, comparată cu cea a statului au generat multe
curente de gândire juridică, politică, din care au luat naştere o serie de „şcoli”, denumire
generică a unei teorii care a atras în jurul ei o mulţime de cercetători care au încercat
să explice fenomenul juridic.

Cunoaşterea şi aplicarea metodelor dreptului, mai mult ca oricând, trebuie să se impună

înepoca noastră, o epocă a suprareglementărilor amănunţite, efemere, contradictorii şi grăbite, în
epoca bulversărilor tehnice, umane şi sociale, a interpenetrării ordinilor juridice naţionale,
internaţionale, supraetatice etc. Metodologia dreptului devine indispensabilă în determinarea şi
formularea regulilor de drept de către legislator, în interpretarea lor, în redactarea hotărârilor de
către judecător, în formarea eficientă a specialistului în drept. În toate aceste situaţii, este necesar un
studiu aprofundat al regulilor ce domină şi fundamentează demersurile raţional-intelectuale ale
juriştilor, studiu al disciplinei şi formelor de raţionalizare la care aceştia recurg. În lipsa unei
metodologii riguroase, este aproape imposibil a concepe, crea norme care să reglementeze eficient
şi în deplină securitate realitatea socială şi să fie aplicabile complexităţii infinite de situaţii de drept
emergent, oferind soluţii juridice întemeiate.

Metodologia dreptului este necesară pentru o abordare cât mai exhaustivă şi multilaterală a
realităţiilor juridice în procesul de dezvoltare a statului şi dreptului ca sistem ştiinţific integru.
 STATUL DE DREPT

,,Majoritatea oamenilor cred că un stat , pentru a fi fericit, trebuie să fie mare;dar chiar dacă au
dreptate, ei nu știu ce este un stat mare și ce este un stat mic....” Dimensiunile unui stat au o limită,
la fel ca și celelalte lucruri, plante, animale, obiecte; pentru că nici unul dintre acestea nu-și
păstrează forța naturală, atunci când sânt prea mari sau prea mici, fie că își pierd cu totul natura, fie
că și-o modifică”.(Aristotel. Politica)

Dreptul are în viața contemporană un rol de prim rang. În funcție de elaborarea și aplicarea
dreptului, o societate este închisă, fiind orientată spre arbitrar și blocaje sociale sau, dimpotrivă, este
deschisă, cultivând dinamismul și progresul social. Opțiunea pentru varianta benefică a locului și
rolului dreptului în viața socială implicată-între altele –preocuparea constantă, mereu perfectibilă, a
formării și dezvoltării gândirii juridice, ca resursă specifică a dreptului care are în învățământul
juridic universitar matca sa definitorie. În acest context ,,Teoria generală a dreptului “ are vocația
abordării planului atât de dificil, dar necesar, al generalității și integralității în care dreptul este
studiat pentru a-i desprinde conceptele fundamentale, principiile, legalitățile, ipostazele sale
complexe.

1. PROBLEMATICA PRIVIND STATUL DE DREPT

Conviețuirea oamenilor în societate a pus problema organizării și disciplinării relațiilor

dintre ei de-a lungul existenței lor în diferite forme de comunitate umană.Poate niciodată
sintagma ,,statul de drept,, nu a fost invocată mai mult, mai des, mai puțin justificat, chiar până
la banalizare, ca în zilele noastre. Folosirea abuzivă ca argument pro sau contra , în pledoariile
politice sau judiciare, în viața publică, mai ales, sau privată, lasă impresia că terminologia este
mai prezentă unde nu exprimă o realitate , că statul de drept este mai mult un deziderat decât un
adevăr prezent, dacă nu cumva ramâne un ideal către care tindem mereu și alergăm după el ca
un copil după un curcubeu.

Conceptul statului de drept este pe cît de actual, pe atît de vechi, deoarece își are rădăcinile
încă în vechea antichitate. Cu toate acestea, niciodată nu a existat o concepție unică a statului de
drept . Faptul poate fi explicat printr-un șir de factori, printre care:particularitățile evoluției
istorice și culturale; tradițiile democratice, politice și juridice; diversitatea și specificul sistemelor
politice și juridice; divergențele în înțelegerea juridică a dreptului ca reglementator social și
universal al relațiilor și al legăturilor sociale. La moment ideea statului de drept este ceva ideal,
spre care tinde civilizația.
Tudor Drăganu consideră că statul de drept trebuie înțeles ,, ca un stat care, organizat pe
baza principiului separației puterilor în stat, în aplicarea căruia justiția dobândește o reală
independență, și urmărind prin legislația sa promovarea drepturilor și libertăților, inerente naturii
umane, asigură respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui în
întreaga sa activitate,,. Una dintre cele mai dificile probleme ce stau în calea realizării statuli de
drept este de a găsi căile procedurale cele mai eficiente pentru a face ca organele statului care,
direct sau indirect, dispun de forța de constrângere în scopul de a-i face pe cetățeni să se
conformeze legilor, să fie puse la rândul lor în situața de a trebui să le respecte.

¹Jacques Chevallier. L’Etat de droit//Revue du droit public.-1988.-p.15, 334

²Gheorghe Boboș. Teoria generală a statului și dreptului.-București:Editura Didactică și Pedagogică.
 Pentru existența statului de drept procesul de legiferare, ca și supremația legii este esențial.
Legea trebuie să fie legitimă, conformă cu echitatea, cu principiile unanim admise de spiritul
uman universal despre ideea de justiție. În inima statului de drept există principiul potrivit căruia
diversele organe de stat nu pot să acționeze decât în virtutea unei abilitări juridice: orice uzaj al
forței materiale trebuie să fie fondat pe o normă juridică; exercitarea puterii se transformă într-o
competență, instituită și încadrată de drept. ,,Statul de drept prezintă, fără nici o îndoială,
caracterele unui mit”.
În ceea ce privește fundamentarea teoretică a statului de drept, profesorul Boboș arată că-
așa cum susține juristul german G.Jellinek-ea pornește de la teoria autolimitării puterii de stat,
potrivit căreia statul acordă drepturi subiective cetățenilor, drepturi care se îndreaptă uneori
împotriva sa, iar în relațiile externe statul trebuie să respecte normele de drept internațional.²
Cuvântul „drept” derivă din latinescul directus ceea ce înseamnă linie dreaptă, riglă,
drept. Corespondentul perfect, identic al termenului este jus – drept, dreptate, licit. Ca o
definiţie generală, dreptul reprezintă un ansamblu de norme de conduită socială cu scopul
de a organiza viaţa într-o comunitate. În sens strict tehnic, restrâns, dreptul este privit ca o
ştiinţă – ansamblu de idei, noţiuni, concepte şi principii. Ştiinţa care se ocupă cu studiul
acestora se numeşte ştiinţa juridică.

Uzual însă, termenul de drept desemnează mai multe sensuri:

a) dreptul obiectiv – totalitatea normelor juridice, adică a regulilor de convieţuire socială

instituite în societate.

Aceste reguli de comportament impun obligaţii, stabilesc şi garantează drepturi ş i libertăţi,

ocrotesc interese, recunosc anumite capacităţi, aptitudini ale persoanelor şi posibilităţi
ale statului de a ocroti aceste drepturi.

În acest sens, dreptul îmbină necesitatea cu libertatea, fiind un factor de coeziune socială, un
motor al coexistenţei şi garantării libertăţilor şi modului de manifestare socială.

b) dreptul pozitiv – acea parte a dreptului obiectiv aflată în vigoare la un moment dat.
Reprezintă dreptul aplicabil, obligatoriu, dus la îndeplinire la nevoie prin forţa publică sau
forţa coercitivă a statului.

c) dreptul subiectiv – reprezintă facultatea, prerogativele, obligaţiile ce-i revin

unei persoane şi posibilitatea de a-şi apăra împotriva terţilor drepturile lezate.

Dreptul subiectiv consacră în tărâm juridic valorile care configurează

personalitatea umană, respectarea lor devenind astfel un imperativ social.

Viaţa, onoarea, libertatea civică, proprietatea, domiciliul, etc. sunt valori care
privesc individul, dar a căror respectare reprezintă un interes general. Aceste valori odată
sancţionate prin norme juridice adecvate devin drepturi şi libertăţi ale omului şi
alcătuiesc statutul juridic al persoanei.

Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv reprezintă două ipostaze complementare ale acestui
fenomen – dreptul. Dreptul subiectiv nu este şi nu poate exista în lipsa dreptului obiectiv,
iar dreptul obiectiv îşi găseşte transpunerea în planul raportului juridic prin dreptul subiectiv.
Dreptul poate fi asimilat fără exagerare şi artei. Necesare abilităţi trebuie să aibă în acest sens:

a) legiuitorul – care trebuie să identifice din suma impresionantă de relaţii sociale pe cele
care răspund imperativului de a deveni normă juridică.
b) judecătorul – trebuie să aplice legea cea mai potrivită pentru o situaţie complexă
niciodată perfect identică faţă de o alta.
Statul de drept poate fi înțeles ca un concept politico-juridic ce definește o formă a
regimului democratic de guvernământ din perspectiva raporturilor dintre stat și drept, dintre putere
și lege prin asigurarea domniei legii și a drepturilor, a libertăților fundamentale ale omului în
exercitarea puterii.

Încercând o prezentare sintetică a principalelor trăsături definitorii, care trebuie considerate

în interacțiune, complementaritatea și interferența lor, menționăm că statul de drept :

-constituie o replică socială față de abuzul de putere și o soluție pentru împiedicarea

acestuia;
-înseamnă pluralism politic, libertatea competiției politice, a dreptului la opoziție;
-presupune democratismul puterii manifestat prin:suveranitatea poporului care își exercită
suveranitatea prin sistemul electoral bazat pe vot universal, egal,direct și secret; alegeri libere prin
care se instituie Parlamentul, instituție ce își exercită atribuțiile de legiferare și de control asupra
Executivului;
-cere o ordine de drept în care locul suprem îl ocupă Constituția, existând obligația tuturor-a
organelor de stat, a organismelor sociale și a cetățenilor-să se supună legii. În cadrul acestei ordini
de drept , legalitatea, ca respectare a normelor juridice, a principiilor și a procedurilor prevăzute de
lege, se întemeiază pe legitimitate, pe respectul drepturilor și libertăților fundamentale ale
cetățenilor la nivelul standardelor internaționale;
-solicită separația puterilor în stat, limitarea puterilor prin drept, independența judecătorilor,
posibilitatea fiecărui cetățean de a se adresa justiției în cazul în care i se încalcă drepturile legitime
de către un organ de stat sau de către un organism social sau alt cetățean;
-înseamnă guvernarea în numele majorității prin respectarea drepturilor minorității,
egalitatea tuturor cetățenilor, fără nici o deosebire, în fața legii;
-nu se poate realiza fără respectarea libertăților economiei de piață, a proprietății private și a
egalității șanselor, statul de drept presupunând și protecția socială a categoriilor defavorizate;
-este condiționat ca realizarea practică și de gradul de instrucție și educație a poporului, de
tradițiile culturale, de aspectele psihosociale în ceea ce privește respectul față de lege;
-presupune libertatea presei, a tuturar mass-media, a drepturilor de asociere, a existenței
societății civile-ca una din modalitățile importante de a împiedica abuzul puterii statale;
-are drept scop respectarea drepturilor și libertăților fundamentale așa cum acestea sînt
prevăzute în documentele internaționale.ᶟ
Cu toate acestea, statul de drept, în realitatea sa practică, determinată și influențată de
ansamblul factorilor sociopolitici din fiecare țară, de condițiile naționale și internaționale, nu poate
fi un ,,panaceu universal”. Înscriindu-se în dezvoltarea istoriei ca o formă superioară de organizare
politică-socială validată ca atare de experiența istorică, el prezintă, așa cum s-a relevat în literatura
juridică⁴, o serie de aspecte vulnerabile ca:
-posibilitatea inflației legislative;
-întârzierea edificării normelor juridice în raport cu dinamica vieții sociale;
-rezistența administrației la transpunerea în viață a unor acte normative;
-organele judiciare nu pot stăpâni uneori fenomenul criminalității, existența erorilor
judiciare;
-exercitarea puterii judecătorești poate conduce la ,,dictatura juristocratică”(în care
independența judecătorilor este folosită abuziv)etc.⁵
Prin urmare statul asigură organele, mecanismele și procedurile cu ajutorul cărora se
conturează reacția societății față de cei care încalcă normele juridice. Fără garanția forței publice,
dreptul și-ar pierde specificitatea în raport cu alte modalități de reglementare social.

₃Ioan Ceterchi, Ion Craiovan. Introducere în teoria general a dreptului.-București:ALL,1993,p.117-118.

⁴Sofia Popescu.Statul de drept//Studii de drept românesc.-1990.-p.224
⁵Ioan Ceterchi,Ion Craiovan. Introducere în teoria general a dreptului,p.118
 Originea şi evoluţia dreptului

Ca fenomen aflat în strânsă corelaţie cu viaţa socială, evoluţia dreptului se află în mod
firesc legată de evoluţia omenirii. Aşadar, se poate afirma că din momentul apariţiei
primelor forme de organizare în familie, gintă, trib apar şi primele forme incipiente,
rudimentare ale normelor juridice. Acestea se transformă treptat în deprinderi, obiceiuri,
tradiţii.

Cercetările efectuate de antropologi, sociologi şi istorici arată că pe această primă treaptă

de dezvoltare a societăţii, raporturile membrilor comunităţ ii erau reglementate de tabu-uri
sau norme tribale de interdicţie.( spre exemplu – ocrotirea pământului, a
conducătorilor, atingerea anumitor plante, etc. ) Aceste reguli seamănă puternic cu regulile
restrictive din normele juridice penale ulterioare. Apariţia acestor norme este fundamentată
pe faptul că reprezintă ,,un prim deziderat al oricărei ordini” ş i că anumite reguli sociale
sunt indispensabile unei forme de organizare socială. Aceste seturi normative se dezvoltă
treptat, concomite nt cu schimbările sociale. Hegel spunea ,,Numai după ce oamenii şi-au
născocit trebuinţe multiple şi când dobândirea acestora se împleteşte cu satisfacerea lor, numai
atunci se pot alcătui legi”.

Aşadar urmează o nouă etapă – aceea a normei cutumiare sau dreptul obişnuielnic – acele reguli
nescrise de conduită, repetate în timp, în situaţii similare, ce ajung să devină ordine pentru o
anumită comunitate. Odată cu apariţia formei organizate, structurale a societăţii – statul –
dreptul trece într-o altă etapă evolutivă. Unele norme vechi, obiceiuri sunt recunoscute de stat
şi devin norme juridice. Altele sunt edictate de puterea de stat în temeiul guvernării, prin
instituire de reguli gener ale şi obligaţii. În acest timp, societatea, ca un etern vulcan născocitor
de interacţiuni sociale, dă naştere unor noi reguli sociale ( obişnuielnice, morale, religioase,
etc. ), reguli ce nu se confundă şi nu se contopesc cu cele juridice.

Treptat, dreptul se configurează ca un sistem distinct, structurat, desprins de

morală şi obiceiuri, alcătuit din norme juridice scrise, instituite de stat şi aplicabile, la nevoie,
prin forţa publică.

Primele legiuiri

Dreptul ca entitate apare odată cu constituirea puterii publice, adică în timpul primelor
organizaţii statale. Aşadar primele ,,monumente legislative” le întâlnim în Orientul antic şi în
antichitatea greco-română. Apar însă importante legiuri în Babilon – Codul lui Hamurabi, India –
Legile lui Manu, China – Codul lui Mu.

Codul lui Hamurabi – esenţa dreptului mesopotamian a fost edictat cu 2000 de ani înainte
de Hristos. Conţine norme juridice, morale, religioase.

Legile lui Manu – cuprind norme juridice contopite cu norme religioase. Erau redactate în
versurişise refereau la castă, la deciziile regale şitradiţii.

Legile lui Moise – reprezintă vechiul drept ebraic, în care norma juridică se confundă cu
norma religioasă. Conţin reguli ce se referă la crime, desfăşurarea judecăţii, pedepse, legitima
apărare, circumstanţe atenuante.
 Legile lui Solon – reprezintă dreptul atenian şi se referă mai mult la raporturi juridice civile.
Un cod de legi reformist legat de căsătorie, adopţie, calendar, comerţ, circulaţie monetară.

Dreptul roman – Codul lui Justinian – un adevărat cod cu prevederi legale foarte variate,
cuprinzând întreaga materie de drept public şi privat. Are la bază Legea celor XII Table .

Factorii de configurare a dreptului

A) Cadrul natural – cu toate componentele sale: mediul geografic, factori biologici, fiziologici,
demografici. Exercită influenţă asupra dreptului prin multiple resorturi, măsuri pentru combaterea
poluării mediului, reglementări privind regimul juridic al spaţiului aerian, măsuri legislative de
limitare / stimulare a creşterii demografice, etc.

B) Cadrul social-politic economic. Evoluţia fenomenului juridic pune în lumină caracterul corelativ
al acţiunii componente acestor factori economic, politic, ideologic, cultural, etc. Libertatea
economică, instituţiile politice, pluralismul ideologic, conservarea patrimoniului cultural reprezintă
doar câteva dintre obiectivele statului pe care şi le poate atinge doar prin norma juridică.

C)Structurile organizatorice ale societăţii:

Grupurile de interese – orice structură care, pe baza unei atitudini şi interes comun, transmite
anumite scopuricelorlalte grupuridin societate.

Grupurile de presiune – alături de partide politice, influenţează puterea. Reprezintă o prezenţă tot
mai activă în luarea deciziei.

D) Factorul uman – zona centrală, de interes pentru oricare legiuitor.

Dreptul se raportează permanent la prezenţa omului în societate şi la interacţiunile sale cu

mediul social, la capacitatea sa de a influenţa şi transforma socialul. Viaţa dreptului se desfă şoară în
totalitate într-un cadru social. De dorit este ca nimic din social să nu scape reglementă rilor juridice.

Dreptul este chemat să înlă ture haosul şi incertitudinea individului şi societă ţii. El configurează
modele clare, precise, pozitive de urmat pentru toţi membrii societă ţii şi pentru stat.

Dreptul reprezintă un model, are la bază un scop, apare sub o anumită formă şi justifică o cauză
finală – instaurarea justiţiei şiordinii sociale.

Dreptul fundamentează un cadru în care toţi indivizii să-şi valorifice interesele legitime, iar
statulsă le garanteze şisă le apere.

Aceşti factori de configurare a dreptului reprezintă izvoare naturale şi sociale de unde dreptulîşitrage
obiectul, subiectele, conţinutul, forma.

Conţinutul – reprezintă totalitatea elementelor constitutive, esenţiale, care caracterizează

existenţa unui obiect sau fenomen, ansamblul interacţiunilor şi proprietă ţilor care asigură
funcţionalitatea acestuia.

Forma – reprezintă modul de existenţă , organizare, structurare a elementelor constitutive ale

unui fenomen.

Luâ nd în calcul aceste două definiţii generale, de „dicţionar” vom încerca să îmbinăm mai multe
teoriicu privire la conţinutulşiforma dreptului.

Distingem astfel două accepţiuni ale conţinutului dreptului:

a) conţinutul normativ – conduita prescrisă de norma juridică , drepturile şi obligaţiile subiectelor de
drept;

b) conţinutul social – voinţa şi interesulgeneralpe care dreptul le promovează .

Forma dreptuluireprezintă modulde exprimare a normei juridice. Forma este: a) internă – exprimarea
dreptului în ramuri şi instituţii juridice;

b) externă – „haina” pe care o îmbracă norma juridică , purtâ nd diverse denumiri – lege, decret, statut,
etc.

Tipurile de drept

Problema tipiză rii dreptului este legată de diferitele tipuri de stat, adică de „societate”. Este
admisă cvasiunanim noţiunea de formaţiune socială – adică o anumită organizare statală şi juridică , un
anumit tip de stat şide drept cu tră să turi esenţiale comune şi, în acelaşitimp, diferite.

Tipul istoric de drept reprezintă delimitarea tră să turilor caracteristice tuturor sistemelor de
drept din cadrul aceleiaşi formaţiuni sociale, sisteme aparţinâ nd unui tip de stat. Se disting astfel:
dreptul antic, medieval, modern şi contemporan.

Fiecare tip istoric de drept a răspuns şi poartă amprenta exigenţelor politico-morale

şicondiţionăriisociale concrete din forma în care s-a manifestat.

Fiecare tip istoric de drept a oferit valori şi soluţii de convieţuire socială după o ordine de
drept inerentă epocii.

Remarcăm în această evoluţie tipizată o nuanţă de discontinuitate, dar şi un factor de

coerenţă şicontinuitate în apariţia şipromovarea valorilor fundamentale ale societăţii.

Comparatistul francez Rene David vine în dreptul juridic contemporan cu o altă clasificare a
dreptului, funcţie de aparteneţa la un bazin de civilizaţie juridică – familii de drept. Sunt tratate
comparativ următoarele familii de drept: romano-germană; anglo-saxonă (common-law), dreptul
socialist, dreptul musulman, dreptul hindus, dreptul chinez, dreptul Africii negre, etc.

Noţiunea de stat
Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii. Cel care a fundamentat o teorie
a statului este N. Machiavelli, părintele ştiinţei politice moderne. Statul reprezintă o necesitate
exterioară faţă de societatea civilă, manifestată ca supremul instrument de conducere socială.

G. Burdeau în lucrarea sa intitulată L’Etat susţine că statul este o idee, o

abstracţie. Oamenii au inventat statul pentru a nu se supune oamenilor. Statul este o formă de
putere care înnobilează supunerea.

Relaţii de putere – autoritate au existat dintotdeauna. Statul, a apărut ca răspuns la anumite

cerinţe într-un anumit moment al evoluţiei sociale, modifică aceste relaţii. Statul nu mai este
constituit pe baza unei asocieri spontane a indivizilor. Avem de a face aici cu o voinţă de
asociere ca rezultat al unui efort reflexiv; el reprezintă o instituţie menită să funcţioneze în
conformitate cu anumite norme şi în virtutea unei finalităţi distincte; „este forma prin care
grupul se unifică, supunându-se drepului”.
 Faptul că statul este titular al puterii nu trebuie să conducă la ideea că ar beneficia de o
putere absolută, deoarece puterea sa este întotdeauna subordonată dreptului.

În sens larg, statul este organizarea politică a societăţii, a unei populaţii în

limitele unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea internaţională, în care puterea şi
libertatea se înfruntă şi coexistă pentru apărarea valorilor umanităţii.

În sens restrâns, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură

guvernarea, aparatul prin care se realizează direcţionarea societăţii.

Elementele statului

Statul se identifică şi se remarcă prin trei elemente fundamentale, absolut necesare pentru
a putea vorbi de stat în înţelesul deplin şi modern al cuvântului.

a) Elementul persona l – reprezentat de populaţie, denumită generic colectivitate umană,

socială, cea asupra căreia acţionează statul. Între populaţie determinată generic, fiecare
membru al acesteia şi instituţiile statului există o legătură juridică (cetăţenie), morală şi, uneori,
tradiţionalist-religioasă.

O discuţie nuanţată trebuie purtată despre naţiune – bazată pe conştiinţa naţională şi

limba comună.

Populaţia, indiferent că se constituie ca naţiune sau numai ca popor, se raportează la un

anumit teritoriu pe care este aşezată, faţă de care are anumite drepturi şi obligaţii, dar şi interese.

b) Elementul ma terial ( teritoriul ) – „o suprafaţă de pământ bună de locuit în raport

permanent cu populaţia” ( Giorgio de Vecchio ).

Teritoriul reprezintă acea porţiune de pământ şi ape, delimitată de hotare

naturale sau convenţionale, pe care locuieşte în mod permanent poporul sau naţiunea şi
asupra căruia se exercită puterea de stat.

c) Su veran itatea (puterea publică) – acel element de formă şi caracter propriu statului.

Toţi indivizii unui stat deţin o serie de drepturi şi obligaţii corelative, determinate de o
putere supremă, unitară, care este tocmai subiectul ordinii juridice.

Statul ordonă comportamentul indivizilor, conferă sau limitează libertăţile

acestora, obligă şi sancţionează pe toţi cei ce nu se conformează.

Un stat nu poate fi suveran dacă este dependent de un alt stat, dacă nu poate acţiona
liber în interesul general al poporului pe care-l reprezintă.

Suveranitatea implică două trăsături esenţiale: supremaţia şi independenţa. Puterea de

stat este suverană, unitară şi exclusivă. Ea emană de la popor, aparţine

acestuia, statul fiind în fapt forma de manifestare a puterii poporului.

2. 4. Funcţiile statului
a) Funcţia legislativă – stabileşte dreptul, normele genrale şi obligatorii de conduită;

b) Funcţia executivă – prin care se organizează aplicarea legilor, punerea lor în aplicare în
cazuri concrete;

c) Funcţia judecătorească – sancţionează încălcarea legilor şi soluţionează litigiile juridice;

d) Funcţia economică – organizează activitatea economică;

e) Funcţia socială – organizează un sistem de protecţie socială, asigurări sociale şi de sănătate;

f) Funcţia culturală – asigurarea unor condiţii corespunzătoare de instruire şi educare a

tuturor cetăţenilor.

2. 5. Separaţia puterilor în stat. Statul de drept.

Primele trei funcţii enumerate mai sus reprezintă în fapt trei forme de manifestare a puterii
publice, de separare a acestor puteri.

a) Funcţia legislativă – reprezintă manifestarea directă a suveranităţii poporului şi se

caracterizează prin aceea că statul „are puterea puterilor sale” adică, poate dispune orice, poate
institui conduite umane, stabili reguli generale de conduită s ocială obligatorie.

b) Funcţia executivă – aplicarea legilor şi a altor acte normative.

c) Funcţia jurisdicţională – de soluţionare a litigiilor apărute între indivizi, între persoane

fizice şi persoane juridice şi stat.

Fiecare putere trebuie să se exercite independent, să se autolimiteze în raport cu celelalte,

pentru a se preveni abuzul de putere.

Separaţia puterilor este absolut necesară pentru o guvernare democratică, pentru existenţa
unui stat de drept.

Statul de drept – acel stat în care puterea a fost cucerită prin mijloace democratice, există o
Constituţie care asigură egalitatea membrilor colectivităţii, toţi cetăţenii având obligaţia să
respecte legea.

În statul de drept se stabilesc competenţe clare pentru fiecare autoritate publică, astfel încât
substituirea unei autorităţi în locul alteia să fie exclusă din punct de vedere legal.

Orice autoritate publică are obligaţia de a-şi duce la îndeplinire sarcinile şi prerogativele cu
care a fost investită.

Statul, apărut ca răspuns la anumite cerinţe într-un anumit moment al evoluţiei

sociale, modifică aceste relaţii. Statul nu mai este constituit pe baza unei asocieri spontane a
indivizilor. Avem de a face aici cu o voinţă de asociere ca rezultat al unui efort reflexiv; el
reprezintă o instituţie menită să funcţioneze în conformitate cu anumite norme şi în virtutea
unei finalităţi distincte; „este forma prin care grupul se unifică, supunându-se drepului”.

Faptul că statul este titular al puterii nu trebuie să conducă la ideea că ar beneficia de o

putere absolută, deoarece puterea sa este întotdeauna subordonată dreptului.
 În sens larg, statul este organizarea politică a societăţii, a unei populaţii în
limitele unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea internaţională, în care puterea şi
libertatea se înfruntă şi coexistă pentru apărarea valorilor umanităţii.