REGIMUL POLITIC

Cunoaşterea si inţelegerea mecanismului de formare, organizare si funcţionare a vieţii sociale, indeosebi a celei
politice, impune cu necesitate, pe langa studiul celorlalte componente ale sistemului politic, şi pe cel al regimului politic.
Definirea categoriei politologice de „regim politic” constituie una dintre cele mai importante probleme teoretice şi
practice, implicând nemijlocit diferite puncte de vedere.

1. Conceptul si esenţa regimului politic.

2. Tipologia regimurilor politice. Regimurile nedemocratice.
3. Regimul democratic. Specificul regimului politic în Republica Moldova.

1. Conceptul si esenţa regimului politic.

In rîndul politologilor, în definirea si clasificarea regimurilor politice nu există un punct de vedere unitar. Unii
politologi consideră că regimul politic trebuie definit numai prin referire la modul de organizare a statului, iar alţii,
dimpotrivă, consideră că regimul politic trebuie privit şi definit în baza organizării întregului sistem politic.
O primă încercare de definire şi tipologizare a regimului politic a fost facută din perspectiva ştiinţei dreptului
constitutional. O asemenea definire, dar mai ales tipologizare a regimurilor politice, se bazează pe distingerea funcţiei
legislative de cea executiva şi pe explicarea coabitaţiei dintre ele. Din acest unghi, se disting: regimul contopirii
puterilor (monarhia absolută), regimul diviziunii puterilor (republica prezidentială), regimul coabitării puterilor
(republica parlamentară).
O asemenea definire şi clasificare a regimurilor politice nu este edificatoare şi, aşa cum observa si politologul
francez M.Duverger, ea ''este auxiliară şi vizează tipurile de structuri guvernamentale''. Deşi nu respinge in totalitate
această definire şi clasificare a regimurilor politice, acelaşi autor relevă că „ ...în lume există destul de multe Constituţii
politice fictive, care definesc regimul politic in afara Constituţiei reale cu regimul care guvernează in realitate şi in acest
caz, primul (Constituţiile) serveşte drept paravan pentru cel din urmă”.
Definirea regimului politic înglobează concepţii şi tendinţe diferite: liberală, autoritară, democratică, tehnocratică,
elitistă etc., având drept repere legitimitatea puterii şi modul în care ea se exercită. Marxismul defineşte regimul politic
drept un ansamblu de instituţii şi raporturi politice, prin intermediul cărora o clasă socială îşi impune interesele şi voinţa
întregii societăţi. În teoria marxistă a statului, regimul politic este tratat ca o componentă a formei statului, definită prin
metodele şi mijloacele de guvernare, de exercitare concretă a puterii de stat, prin care clasa dominantă îşi exercită
dominaţia economică şi politică.
Pentru determinarea regimului politic M.Duverger în lucrarea sa “Institutions politique” ia în seamă specificul
organelor puterii de stat şi modalităţile de realizare a actului de guvernare. G. Bouthoul în “Sociologie de politique”
determină regimul politic prin gradele de libertate a cetăţenilor. Politologul de formaţie marxistă T. B. Bottomore
suprapune regimului politic termenul de sistem politic, iar G. Burdeau în “Les regimes politiques”, afirmă că depăşeşte
criteriul marxist al clasialităţii, considerând că în condiţiile actuale regimul politic este un mecanism de autogestiune
socială, în cadrul căruia instituţiile politice sunt piesele centrale. El defineşte regimul politic ca modul de angajare a
raporturilor politice, ca expresia adecvării statului la scopurile puterii şi la maniera exercitării ei.
J.W.Lapierre, din perspectiva realizării eficienţei procesului de guvernare consideră regimul politic drept o
modalitate de a răspunde problemelor de ordin organizatoric, puse în faţa guvernării, problemelor de amenajare a
guvernării pentru a realiza o eficienţă maximă. R.Aron în lucrarea sa “Democratie et totalitarisme”, explicând criteriile
definitorii ale regimului politic, consideră că importante sunt nu numai legătura dintre instituţii şi modalităţile de
funcţionare a lor, ci şi formele interdependenţelor sale cu infrastructura, rolul şi locul pe care îl ocupă administraţia în
cadrul regimului, contextul istoric în care acţionează regimul.
Majoritatea abordeaza definitia respectivă de pe poziţiile teoriei instituţiilor, dar concep si folosesc această teorie in
moduri diferite. O asemenea abordare a definirii regimului politic a generat in sînul politologilor, doua orientari
distincte:
a) Prima orientare are in centrul sau pe vestiţii sociologi M.Duverger si G.Burdeau, ce definesc regimul politic in
exclusivitate pe baza teoriei instituţionale. In cadrul instituţiilor politice, ei iau ca element principal partidele politice.
„Cel ce cunoaşte dreptul constituţional şi ignoră rolul partidelor politice -scrie M.Duverger- are o imagine falsă despre
regimurile politice contemporane.”
În acelaşi spirit G.Burdeau spune: „ În zilele noastre, pentru a caracteriza regimul care funcţionează în stat, nu
trebuie sa ne mai întrebăm pe ce baza - parlamentară sau prezidenţială - se înfăptuieşte diviziunea puterilor, ci trebuie
mai întâi lămurită calitatea partidelor, structura lor şi scopurile lor”.
Mergând consecvent pe linia instituţionalistă a definirii regimului politic, M.Duverger conchide „Totalitatea
instituţiilor politice, care funcţionează în ţara respectivă, într-o anumită perioadă, constituie regimul politic.” Deşi pune
în centrul instituţiilor politice partidul politic, M.Duverger concepe regimul politic ca o interdependenţa directă a tuturor
instituţiilor politice. De asemenea, el arată strânsa corelaţie dintre regimul politic şi instituţiile sociale, economice etc.
Complexă se dovedeşte a fi construcţia definirii regimului politic la G.Burdeau. Pentru el, regimul politic se
defineşte prin „totalitatea normelor, adoptate sau pur şi simplu practicate în ţara respectivă cu ajutorul cărora se
înfăptuieşte conducerea oamenilor”. La o primă analiză, s-ar părea că Burdeau părăseşte linia instituţională în definirea
regimului politic, întrucât principalul izvor al normelor care reglementează înfăptuirea puterii este interacţiunea dintre
instituţiile politice şi cele sociale, definiţia sa este, aşa cum singur recunoaşte, „o definiţie instituţională extinsă”.
Concepţiei instituţionaliste îi aparţine şi cea a lui M.Lesage. În opinia sa „ definirea şi studierea regimului politic
reprezintă studierea relaţiilor existente între toate categoriile de instituţii în procesul adoptării deciziilor politice”.
b) Poziţiile instituţionalismului pur, exclusivist se dovedesc a fi inaccesibile pentru alţi politologi, ce au ca lider pe
R.Aron. Pentru el "regimul politic nu se reduce la simpla combinare de instituţii". Această orientare, deşi păstrează în
definirea regimului politic elementele instituţionale, aduce in sprijin şi alte componente, dând astfel o imagine mult mai
complexă şi mai realistă despre natura si rolul regimului politic in societate.
În explicarea criteriilor definitorii ale regimului politic, R.Aron consideră că sunt importante nu numai "legătura
dintre instituţii şi modalităţile de funcţionare a lor, ci şi formele interdependenţelor sale cu infrastructura, rolul şi locul
pe care-l ocupă administraţia în cadrul regimului, contextul istoric în care acţionează regimul".
Originea noţiunii “regim” (fr. régime, de la latinescul regimen - administrare, guvernare) indică faptul că termenul a
apărut din necesitatea de a desemna realităţi ce ţin de sfera raporturilor dintre guvernanţi şi guvernaţi. În acest context,
regimul politic ar putea desemna ansamblul metodelor şi mijloacelor instituţionalizate cu ajutorul cărora guvernează
cei care deţin puterea politică.
Pentru circumscrierea regimului politic este necesară identificarea acelor elemente ale sistemului politic care
concură la realizarea actului guvernării. Ele nu se reduc la instituţiile politice propriu-zise şi la raporturile dintre ele, ci
includ, în mod necesar, componentele culturii politice care servesc la legitimarea puterii şi la justificarea actelor de
guvernământ, sistemul de valori politice şi morale, normele juridice, în numele cărora se guvernează, etc.
Regimul politic focalizează doar notele esenţiale ale realizării puterii politice în societate, având deci o sferă mai
restrânsă de cuprindere decât sistemul politic. Regimurile politice sunt concepute ca reprezentând modalităţi de
exercitare a puterii într-un anumit cadru constituţional. Fundamentarea conceptuală şi definirea regimului politic în
politologia contemporană cunosc o diversitate de modalităţi care, în esenţă, îşi propun să răspundă la întrebările:
a) cum sunt alese organele guvernamentale?
b) care este structura fiecărui organ guvernamental?
c) cum sunt repartizate funcţiile organelor guvernamentale?
d) există vre-o limită a puterii lor faţă de cei guvernaţi?
Finalmente, pornind de la aceste considerente, în legătură cu definirea, cu conţinutul şi esenţa regimului politic,
putem aprecia următoarele:
- Regimul politic reprezintă forma concretă de organizare şi funcţionare a sistemului politic şi în consecinţă, prin
regim politic se înţelege modul concret de organizare, instituţionalizare şi funcţionare a sistemului politic şi de exercitare
a puterii politice de către o forţă social-politică în cadrul unei comunităţi sociale sau a unui sistem social global;
- Deşi în cadrul regimului politic instituţiile şi organele puterii de stat au rol important in constituirea şi în
funcţionarea sa, regimul politic nu se poate rezuma la acestea, ci cuprinde, organizaţional şi functional, întregul sistem
politic;
- Natura regimului politic, forma sa de exprimare în planul practicii sociale este rezultatul raportului de forţe dintre
clase, grupuri sociale, partide, formaţiuni social-politice, într-un cuvânt, dintre cetăţeni, organizaţii, dintre societatea
civilă şi societatea politică;
- Regimul politic nu poate şi nu trebuie identificat cu forma de guvernare. Forma de guvernare desemnează modul
concret de formare şi organizare a organelor puterii de stat, caracteristicile şi principiile lor, raporturile dintre ele şi
celelalte organe ale statului, ca şi a raporturilor dintre ele şi celelalte forme instituţionalizate ale sistemului politic.
Regimul politic înseamnă materializarea expresă a unor operaţiuni axiologice, a unei ierarhii specifice a valorilor, in
general, şi a valorilor politice, in special.
Chiar daca unele elemente ale regimului politic se suprapun intr-o oarecare măsura si sub anumite aspecte, cu cele
ale formei de guvernare sau ale structurii de stat, prin aceasta ele nu-şi dizolvă identitatea, calitatea distinctă de a fi laturi
definitorii ale regimului politic. Cu excepţia monarhiilor absolute unde se nasc regimuri dictatoriale, forma de guvernare
nu poate decide natura regimului politic, ci ea, in cea mai mare măsura, este rezultatul raportului dintre aceasta si
cetăţeni.

2. Tipologia regimurilor politice.

Încă din timpurile antichităţii greceşti, gândirea politică şi-a manifestat preocuparea pentru stabilirea
caracteristicilor regimurilor politice, elaborând tipologiile lor mai mult sau mai puţin complexe. În perioada
contemporană, putem evidenţia trei tipuri fundamentale de regimuri politice: regimurile totalitare, regimurile autoritare,
regimurile democratice,

Regimurile nedemocratice: totalitarismul şi autoritarismul

 Totalitarismul (lat. totalis) reprezintă regimul, care controlează şi reglementează în totalitate sferele politică,
socială, economică şi culturală a societăţii. Termenul a fost prima dată utilizat de Benitto Mussolini între anii 1923-
1925, pentru a denumi o stare a societăţii considerată ideală pentru îndeplinirea ţelurilor fascismului.
În viziunea unor politologi, totalitarismul are următoarele caracteristici:
- existenţa unui partid revoluţionar de masă unic, care impune monopolul la conducerea societăţii;
- existenţa unei singure ideologii revoluţionare, care e îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. În fascism, acesta
capătă forma unei ideologii naţionaliste, mesianice, iar în totalitarismul de tip comunist – forma mesianismului marxist
leninist;
- prezenţa unui lider carismatic care devine atât un „apărător” de lumea externă, cît şi un idol, fetiş şi simbol, care
unifica în sine mişcarea totalitară. Acest fapt îi oferea o aură mistică în viziunea maselor;
- eliminarea partidelor şi grupelor de interes rivale; dispariţia societăţii civile;
- supunerea membrilor societăţii unui proces de transformare (crearea „omului de tip nou”);
- fuziunea puterilor; centralizarea şi uniformizarea tuturor aspectelor vieţii sociale;
- violenţa şi represaliile în masă organizate de organele de coerciţie;
- „realizarea unui consens total în rândurile cetăţenilor, consens echivalent unei supuneri necondiţionate faţă de
putere”;
- teatralizarea la scară naţională a vieţii politice (parade, venerarea conducătorilor, reconstruirea trecutului glorios);
- planificarea proceselor economice de un singur centru, prezenţa proprietăţii de stat. De fapt, acest fenomen
caracterizează sistemele socialiste, or în sistemele de fasciste, sistemul economic se caracterizează prin existenţa
corporatismului, a proprietăţii private, conservarea unui nivel important al libertăţii economice.
Metodele totalitarismului
- controlul total al maselor prin intermediul poliţiei politice;
- violenţă, represalii în masă;
- mobilizarea maselor la proiecte gigant: construirea socialismului, cucerirea cosmosului, ceea ce implică
propaganda şi utilizarea masivă a miturilor. Miturile socialismului erau: mitul viitorului luminos (Secolul de Aur), mitul
Eroului salvator, mitul Progresului, mitul Complotului şi duşmanului intern şi extern.
Tipurile totalitarismului
- totalitarism de dreapta - naţional-socialismul german,
- totalitarismul de stânga - stalinism – în URSS, maoism – în China.

Autoritarismul reprezintă regimul în care funcţionarea puterii nu este în conformitate cu principiile şi normele
statului de drept, iar mecanismul formării organelor de stat se bazează pe excluderea cetăţenilor de la alegerea
nemijlocită a reprezentanţilor puterii. Aici avem un grup de persoane sau un individ, care fie au moştenit puterea, fie au
acaparat-o prin procedee neconstituţionale, fie au venit la putere prin intermediul falsificării masive al alegerilor. Cu alte
cuvinte, guvernul se alege pe sine însuşi.
Trăsăturile autoritarismului:
- De obicei preşedintele, şeful statului este ales pe viaţă. Foarte des există cultul personalităţii care constă în
preamărirea rolului liderului statului, recunoaşterea infailibilităţii sale (în sensul că nu poate sau fi vinovat) şi a
previziunii sale istorice. În cazul autoritarismului, are loc diminuarea importanţei maselor, deciziile au un caracter
voluntarist. Şeful statului, de altfel, nici nu trebuie să depună efort pentru venerarea sa.
- Puterea nelimitată , absenţa controlului puterii din partea cetăţenilor;
- Societatea civilă foarte slabă;
- Suprimarea de către stat a disidenţei politice, etnice şi religioase.
- Mass-media controlată (După cum afirmă Maurice Duverger, multiplicarea mijloacelor de comunicare în masă
împiedică izolarea atât de necesară pentru o dictatură);
- Alegeri controlate sau falsificate (dacă regimurile democratice sunt rezultatul alegerilor libere ale întregului popor,
cele autoritare – prin ereditate (monarhiile), cucerire (revoluţie, lovitură de stat), cooptare (guvernul prezent în funcţie
desemnează un alt guvern), tragere la sorţi (dintr-un grup de aristocraţi se alege şeful), numirea (monarhul dictatorul-
numeşte membrii de guvern). Deci, succesiunea la putere este rezultatul unor manevre oculte sau a unor ciocniri
violente);
- Serviciile şi indicatorii sociali sunt în continuă decădere (foarte des statele autoritare sunt ţări sărace);
- Economia este organizată centralizat ;
- Utilizarea frecventă a violenţei (deşi unele regimuri autoritare o folosesc minimal, totuşi, aplicarea programelor
politice se face mai mult prin mijloace forţate decât prin utilizarea convingerii şi persuasiunii: metode democratice);
- Puterea autoritară nu tolerează concurenţa în sfera politicii dar nu se amestecă în acele sfere care nu sunt legate
nemijlocit de politică: economie, cultură, învăţământ, familie. Există pluralism politic, dar partidele, de obicei, sunt
marionete ale guvernului, foarte des fiind chiar creaturi ale acestuia;
- În viziunea lui Maurice Duverger, indiferent de formele sale, autocraţia pentru a se naşte şi menţine, presupune o
concepţie cvasireligoasă a puterii, adesea o sacralizare a acesteia. Cum putem justifica guvernarea unora asupra altora în
lipsa alegerilor, dacă nu considerăm că guvernul ca o emanaţie Divină, sau a unor forţe magice, care au precedat în
conştiinţa primitive ideii de Dumnezeu, sau a unor mituri laice (rasă, clasă, naţiune), ce substituie ideea de Dumnezeu în
conştiinţa umanităţii contemporane. Regimurile democratice reprezintă, invers, un efort pentru stabilirea edificiului
guvernamental pe baze raţionale.
Încălcarea permanentă a drepturilor omului, în special:
- dreptul la proprietate (care des poate fi confiscată de putere);
- dreptul la salariu (puterea poate să nu achite cu lunile salariile);
- dreptul la libera deplasare (populaţia nu poate părăsi ţara, satul în care s-a născut);
- dreptul la miting, grevă de protest;
- dreptul la credinţă, libertatea cuvântului (care sunt puternic reprimate).
Tipurile de regimuri autoritare:
Monarhia tradiţională (Arabia Saudită, Nepal, Iordania, Maroc). În Arabia Saudită, spre exemplu, sunt interzise
partidele politice, întreaga putere este concentrată în mâinile monarhului, lipseşte concurenţa politică. Influenţa majoră o
au rudele monarhului.
Dictatura personală reprezintă puterea unui individ care a monopolizat prerogativele de putere De obicei , aici
avem un lider carismatic, care prin deciziile şi propunerile sale acoperă întreaga panoramă politică, în situaţia în care
arenele extrapolitice îşi menţine un spaţiu autonom.
Regimurile teocratice. Puterea politică este concentrată în mâinile persoanelor duhovniceşti, care conduc societatea
în baza unor norme religioase, care substituie normele laice. Putem vorbi de regimul lui Aiatola Homeini din Iran ca
despre unul teocratic, cu anumite rezerve, despre regimul Taliban din Afganistan, care era un mixaj între regim militar şi
teocraţie. Fundamentaliştii islamici luptă pentru instaurarea teocraţiilor islamice.
Regimurile militare reprezintă statul în care un grup de militari a acaparat puterea prin lovitură de stat sau rebeliuni,
instaurând dictatura militară.
Deosebirile dintre totalitarism şi autoritarism:
 În autoritarism nu există o ideologie unică totală, în schimb rolul liderului este mai mare ca în totalitarism, aceasta
se bucură de autoritate în toate grupurile elitare.
 Autoritarismul utilizează violenţa punctată, contra unor persoane concrete. Totalitarismul utilizează violenţa în
masă (popoare întregi puteau fi represate).
 Autoritarismul nu-şi propune scopuri măreţe precum construirea comunismului, crearea omului nou , triumful
rasei aeriene. Scopurile sale sunt mult mai banale: asigurarea stabilităţii sistemului, depăşirea crizei economice sau
politice a statului, etc.
 Autoritarismul permite existenţa proprietăţii private şi a economiei de piaţă spre deosebire de totalitarismul de tip
sovietic.
 Autoritarismul acceptă, în anumite limite, unele aspecte ale societăţii civile: biserică, partide, mass-media,
totalitarismul înghite societatea civilă.
 Autoritarismul nu are nevoie de unanimitate şi susţinerea generală a populaţiei, este destulă o supunere
necondiţionată.
 Autoritarismul foarte des nu se bucură de legitimitate, orice decizie a guvernului este privită cu rezerve. Populaţia
este înstrăinată de la politică. Totalitarismul se bucură de legitimitate ideologică şi carizmatică, fapt ce-i asigură suportul
necondiţionat al populaţiei.

3. Regimul democratic. Specificul regimului politic în

Republica Moldova.
Iniţiind analiza regimurilor democratice, putem constata că doar un număr mic de ţări poate fi o considerat azi ca
fiind condus de reguli democratice. Regimul politic democratic, în esenţă poate fi regăsit în sistemul drepturilor şi
libertăţilor omului, în accesul liber şi egal al cetăţenilor la viaţa politică, în determinarea prin voinţa lor a dinamicii şi
calităţii regimului politic. Doar în măsura în care democraţia, libertatea şi egalitatea ca valori ale democraţiei,
pluralismul politic şi parlamentarismul fundamentează existenţa societăţii civile un regim politic poate fi democratic.
Esenţa democratică a regimului politic presupune ca statul să fie liber iar puterile sale să nu fie acaparate sau
subordonate nici unuia din grupurile care le dispută, căci orice identificare cu acesteia în detrimentul majorităţi, poate
conduce la un regim politic nedemocratic.
Fundamentul menţinerii unui regim democratic constituţional poate fi regăsit în competiţia permanentă a structurilor
pluraliste a societăţii civile şi politice. Acestui cadru democratic îi este specific şi determinant faptul că grupurile şi
cetăţenii posedă libertate şi autonomie vis-a-vis de puterea statului, ceea ce face posibilă manifestarea opoziţiei ca factor
de control a puterii de edificare a valorilor democratice.
Izvorul legitimităţii şi funcţionării regimului politic democratic se regăseşte în cadrul alegerilor democratice prin
votul oferit de cetăţeni, activitate prin intermediul căreia se exercită un control atât asupra regimului puterii, cât şi asupra
opoziţiei. În acest context sistemul politic şi regimul politic se caracterizează prin imposibilitatea monopolizării puterii,
prin limitarea ca durată a mandatului şi responsabilitatea celor aleşi. Puterea este dispersată, limitată, concurenţială şi
controlată democratic, determinând permanenta reproducere a puterii politice în procesul evoluţiei democratice.
Regimul politic actual din Republica Moldova, prin prisma unei abordări instituţionale poate fi calificat ca un
regim politic veritabil, deoarece are setul necesar de instituţii democratice: Parlament, pluripartidism, alegeri
democratice libere, mass-media, etc. Raportul organizaţiei internaţionale „Freedom House(2004)” referitor la mai mulţi
indici ai democraţiei şi democratizării plasează Republica Moldova pe o poziţie superioară majorităţii statelor CSI.
Analiza regimului politic din Moldova prin prisma aspectelor normative ale democraţiei şi abordării funcţionale
evidenţiază faptul că regimul are un şir de carenţe la capitolul democraţie şi democratizare. Regimul politic poate fi
caracterizat ca unul de tip mixt în care se interferează elemente democratice cu elemente autoritare. Unii politologi
consideră că în Moldova s-a instaurat o democraţie dirijată în cadrul căreia opoziţia şi mass-media sunt acceptate doar
formal de putere, creând un decor democratic necesar. Acest model, de-facto, s-a impus şi în alte state CSI.
Se face vizibilă şi o funcţionare inadecvată a principiilor separării puterilor în stat. Crearea unui cadru legislativ
adecvat Constituţiei şi normelor de drept internaţional solicită diverse acţiuni care ar asigura consolidarea regimului
democratic constituţional. În baza Constituţiei Republicii Moldova, în 1995 a fost iniţiată Curtea Constituţională, având
menirea să evite unele dereglări ale echilibrului politico-juridic şi social, să menţină procesul de colaborare a ramurilor
puterii. Ea „garantează supremaţia Constituţiei, asigură realizarea principiului separării puterii de stat în putere
legislativă, putere executivă şi putere judecătorească şi garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a
cetăţeanului faţă de stat” (art.134 din Constituţia Republicii Moldova).
Analiza unor petiţii înaintate Curţii Constituţionale în anii 1996-1997 evidenţiază un şir de devieri ca de exemplu:
unele decrete prezidenţiale depăşeau prerogativele Preşedintelui, Guvernul apela la modificări în bugetul de stat, deşi
doar Parlamentul poate adopta decizii referitoare la rectificarea lui, uneori chiar adoptând decizii ce ţin de competenţa
Parlamentului. Puteri enorme sunt concentrate în mâinile preşedinţiei care numeşte şi demite de facto membri ai
Guvernului, judecători, controlează procurori şi organe represive.
Mass-media, deşi are o anumită autonomie faţă de putere, totuşi întâmpină dificultăţi în accesul la informaţie,
uneori nefiind admisă sau expulzată de la şedinţele oficiale ale puterii. Unor critici au fost expuse şi alegerile, în special
alegerile locale din 2003 şi alegerile parlamentare din 2005, când mai mult sau mai puţin au fost utilizate resursele
administrative.
Deşi, din anul 2000 Republica Moldova a devenit o republică parlamentară, datorită faptului că partidul de
guvernare este un partid cu disciplină internă rigidă, regimul practic a devenit superprezidenţial, în cadrul căreia orice
ramură a puterii poate fi influenţată de deciziile preşedintelui.
Finalmente poate fi adusă concluzia că regimul politic din Republica Moldova reprezintă un regim de tip mixt, sub
forma unui melanj dintre elemente democratice şi autoritare, cu o tendinţă spre o democraţie parţial dirijată. Este puţin
să avem instituţii democratice, şi este mult mai important conţinutul şi funcţionarea democratică a acestor instituţii.

Subiecte pentru autoevaluare

1. Definiţi noţiunea de regim politic şi determinaţi caracteristicile lui.
2. Identificaţi tipurile de regimuri politice şi comparaţi regimurile nedemocratice, delimitând generalul şi
particularul.
3. Determinaţi caracteristicile esenţiale ale regimului democratic.
4. Determinaţi specificul regimului politic din Republica Moldova.

Bibliografia
Duverger M. Les regimes politiques. – Paris: Presses Universitaires de France, 1951.
Fisichella D. Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii. – Chişinău: USM, 2000.
Arendt H. Originile totalitarismului. – Bucureşti: Humanitas, 1994.
Aron R. Democraţie şi totalitarism. – Bucureşti: Editura All Educational, 2001.
Sartory G. Teoria democraţiei reinterpretate. – Iaşi: Polirom, 1999.