În prima parte autorul încearcă să explice în diferite forme cuvântul politica, sa găsească o

unitate intre numeroase sensuri pe care le poate avea termenul.

1. Politica este un cuvânt provenit din lb. greacă politikos, care însemna un funcționare
care conducea polisul sau modul prin care era condusă comunitatea.
2. Pentru a realiza acest lucru, el propune concentrarea asupra a trei ambiguități al
politicii, fundamentale si bine întemeiate
o La politique se traduce in din franceză in engleză in 2 concepte policy/politici
și politics/politică a doua caracteristică este faptul că politica este o zonă
individuală sau in grupuri iar fiecare are intențiile, legile, filosofia și
cunoștințele diferite
o a doua ambiguitate a cuvântului francez La politique este faptul că în limba
franceză descrie și luptele partidului și înțelegerea luptelor. Conștiința
realității face parte din realitatea însăși. Fiecare sistem politic din care cineva
face parte presupune că face parte dintr-un regim. Cetățenii trebuie să își dea
seama de regulile pe care regimul le pune
o A treia ambiguitate, cea mai importantă, apare atunci când folosim același
cuvânt pentru a descrie, pe de o parte, un anumit sector al scenei sociale și, pe
de altă parte, scena socială în sine, văzută dintr-un anumit punct de vedere.
Sociologia politică prezintă instituțiile moderne precum partide, parlamentele
ori administrațiile, aceste instituții ar forma un sistem, dar este unul parțial pus
in fața familiei, religiei ori muncii. Printre astea putem spune că și sectorul
economic, influențează celelalte sectoare ale societății;
- Politica este cea mai mare ordine a unei comunități, din cauză că ea condiționează
cooperarea dintre oameni.
- Aceste trei ambiguități sunt deopotrivă inteligibile și bine întemeiate. Politica
realității și politica conștientizării sunt legate, din cauză că conștientizarea face parte
din realitatea însăși
- Tot cuvântul politică poate fi folosit și în modul prin care indivizii cooperează între ei.
- Politica", în sensul de programe de acțiune, are mai multe nuanțe: politica celor care
dețin autoritatea și modul în care o folosesc; politica indivizilor sau a grupurilor care
au propriile obiective și care doresc să folosească anumite metode; și, de asemenea,
politica celor care doresc să modifice regimul însuși. Toate aceste politici reprezintă
programe, fie parțiale, fie atotcuprinzătoare, în funcție de faptul că este vorba de
obiective în cadrul regimului sau de obiective privind regimul însuși.
În partea a doua a prezentării sale, autorul susține că, prin recunoașterea aspectelor
menționate, acceptăm o anumită superioritate a domeniului politic. Aici, el adresează
întrebarea: "Această superioritate sugerată nu intră în conflict cu abordarea folosită până
acum?", referindu-se la cursurile anterioare despre economie și clasele sociale.
Aron reamintește despre punctul de plecare: contradicția dintre Tocqueville și Marx,
opunând presupusele efecte ale democrației celor ale socialismului. Aron justifică faptul că a
început cu prezentarea economiei din dorința de a defini societatea industrială, nu de a stabili
o superioritate a fenomenelor economice în raport cu cele politice. Mai mult, cercetările din
ultimii doi ani demonstrează, contrar opiniei anterioare, superioritatea fenomenelor politice în
raport cu cele economice.
Pentru a susține această afirmație, Aron oferă exemplul Revoluției Ruse din 1917, în care
factorul politic a fost determinant, dat fiind că nu existau condițiile economice mature
necesare unui asemenea eveniment. De asemenea, el atribuie caracteristicile majore ale
economiei sovietice partidului și ideologiei: "Economia sovietică este în cea mai mare măsură
dependentă atât de regimul politic din Uniunea Sovietică, cât și de programele de acțiune ale
liderilor partidului în fiecare moment."
În plus, Raymond Aron oferă și exemplul lumii occidentale, în care politizarea economiei
nu este atât de determinată ca în Uniunea Sovietică, chiar dacă ideologia revendicată de
regimurile occidentale impune superioritatea politicului, nu a economicului, cum se întâmplă
în cazul sovieticilor. Astfel, în timp ce economia sovietică este efectul unei anumite politici,
economia occidentală este rezultatul unui sistem politic care își acceptă propria limitare,
concluzionează scriitorul.
În ceea ce privește al doilea subiect, clasele sociale, Aron consideră că politizarea este
chiar mai accentuată. El folosește ca exemplu societatea occidentală în opoziție cu cea
sovietică. Deși în ambele cazuri există o diversitate a indivizilor și o ierarhie a autorității și
veniturilor, în Occident, grupurile de interese au libertatea să se unească, spre deosebire de
societatea sovietică, unde aceasta este interzisă. Această diferență în privința dreptului de a te
organiza sau de a fi negat are un caracter politic; existența claselor într-o societate și absența
lor în alta pare să se explice din punct de vedere politic. Prin urmare, programele asociate
claselor sociale nu pot fi discutate ignorând natura regimului politic.
După ce demonstrează superioritatea politicului, Aron dorește să clarifice felul în care ar
trebui să înțelegem această superioritate. În primul rând, nu trebuie să înlocuim doctrina
determinării unilaterale a societății de către economie cu determinarea unilaterala de către
politică. Organizarea puterii politice nu explică toate caracteristicile societății. Politologul
demonstrează atât pe cale sociologică, cât și istorică, că orice teorie a determinării unilaterale
a întregii societăți de către o singură parte a realității colective este falsă. Prin urmare, nu se
poate afirma că un anumit aspect este mai important decât altul.
Autorul stabilește două semnificații ale superiorității politicii: în primul rând, politicul
determină diferitele forme de putere și modifică complet stilul de viață comun prin diferențele
politice, și apoi, sensul uman - în legătură cu omul, politicul este mai important decât factorul
economic pentru că se ocupă mai direct de sensul însuși al existenței.
Problema care se pune întotdeauna, ca problemă politică, este cum pot fi justificate
autoritatea și supunerea în același timp. Hobbes a justificat admirabil obediența prin
sublinierea laturii întunecate a naturii umane. Astfel, puterea acordată celor care guvernează
își găsește un fundament. Dar nu este corect să justificăm orice fel de supunere, orice fel de
putere. Este posibil să se justifice în același timp supunerea și refuzul de a se supune,
autoritatea și limitele autorității? Aceasta este eterna problemă politică la care toate regimurile
sunt soluții mereu imperfecte.
Aron recapitulează câteva idei de bază pentru a se asigura că ideile sunt înțelese corect și
explică scopul lecțiilor: acela de a studia sectorul specific al colectivității, denumit politică în
sensul strict al termenului, de a evalua influența exercitată de politică asupra întregii
colectivități, de a înțelege dialectica între sensul strict și sensul care cuprinde politicul. "Cu
alte cuvinte, voi încerca să studiez sistemul specific numit politică pentru a vedea în ce
măsură filosofii din trecut aveau dreptate să creadă că caracteristica fundamentală a
colectivităților este organizarea puterilor."
Aron are 4 chestiuni în căutarea celui mai bun, abstract și universal regim sunt
următoarele:
1. Este îndoielnic dacă cel mai bun regim poate fi determinat prin ignorarea modului în
care societatea este condusă; este posibil că cel mai bun regim doar pentru un fel de
organizare socială
2. Noțiunea de regim bun este legat de conceptul finalist al rasei umane, apoi cineva
încearcă să găsească cea mai bună instituție pentru comportamentul spontan obișnuit
al omului
3. Ținta regimurilor nu este exclusivă și nu este mereu aceeași. Regimul care dă toată
libertatea cetățenilor nu este întotdeauna cea mai eficientă. Regimul bazat pe
consimțământ celui guvernat nu le dă mereu conducătorilor destulă mobilitate pentru a
conduce.
4. Totodată instituțiile sunt la un anumit nivel diverse. Întrebarea care ar fi cel mai bun
regim se pune doar la un nivel foarte ridicat; în orice societate, instituțiile trebuie să
adopte particularitățile istorice specifice
În același timp s-a încercat să se avertizeze la un pozitivism fals, care nu își dă seama
dintre studiul sociologic al regimurilor politice și adopția unei filosofii politice
cinică/negativă.
Guvernare a poporului, de către popor, pentru popor, prezintă faptul că adevărata putere
este una și aceeași. Dar dacă o privim într-o formă mai complexă trebuie să distingem puterea
judecătorească, a institutului, chiar și în comunitățile mai mici, unde adunarea poporului a fost
cea mai mare formă de autoritate, o distincție este între purtători legitimi ai suveranității și cei
care dețin una sau mai multe funcții ale autorității.
În ideologia regimurilor fasciste, voința poporului se exprimă printr-un singur personaj,
acela fiind Fuhrer sau al unui partid. În ideologia regimului comunist autoritatea legitimă se
exprimă prin voința proletariatului, iar aceasta are ca origine partidul comunist. Iar pentru
regimurile vestice/democratice, ele zic că poporul este suveran, cetățenii ar trebui să fie liberi
să aleagă între candidați la exercitarea puterii.
Distincția între regimuri se face prin forma în care liderii politici sunt aleși, modul prin
care cei care dețin adevărata putere sunt numiți, și modalitățile care se situează între ficțiunea
suveranității și realitatea puterii.
Un muncitor care se alătură partidului comunist, se consideră exploatat într-un regim
vestic și își imaginează libertate ori ceea ce simte ca libertate un regim sovietic, în care votul
tău nu mai este considerat pentru că există un singur partid deci suveranitatea ta este închisă.
Primul ordin al oricărui politician este acela de a opri orice este violent în interiorul
comunității și să nu erupă un conflict între cetățeni. Un alt aspect al politicii este de a face
reguli și legi, pe care poliția le va pune în aplicare.
 Găsim trei funcții esențiale ale ordinii politicii moderne:
1. Primul este cel administrativ, tendința de a asigura pace între cetățeni și respectarea
legi.
2. Al doilea este cel care include funcția legislativă și executivă, acestea au în vedere
cum se fac relațiile cu alte comunități și cum sunt făcute, promulgate și modificate
legile.
3. Al treilea sunt măsurile pe care individul trebuie să le ia, având în vedere
circumstanțele. Fiecare regim pune în frunte un obiectiv, fiind cel uman sau moral, iar
cetățenii trebuie să îl accepte. Totodată fiecare regim trebuie să câștige loialitatea
cetățenilor.
Cu alte cuvinte, una dintre particularitățile regimurilor politice moderne (mai ales în
Occident) este că liderii politici sunt aleși prin metode care separă elita politică de alte elite
sociale. Personalul politic al unei democrații reprezintă o parte a elitei sociale (a celor care se
află în vârful ierarhiei sociale), dar asta nu înseamnă că este mai presus decât cel mai bun
dintre industriași, dintre oamenii de știință, dintre intelectuali sau dintre oamenii de afaceri.
Deținătorii autorității politice din societățile noastre reprezintă o categorie specială, autonomă
în raport cu celelalte categorii de conducere, și sunt recrutați prin proceduri care fac ca
oameni mici, mici din punct de vedere al averii și al prestigiului, să ocupe uneori funcții
înalte.
Puterea politică este definită de abilitatea ei de a lua decizii, acestea sunt unele legate de
relații străine, altele sunt chestiuni care nu sunt prevăzute de legislație precum cine poate fi
ales într-o anumită funcție, și într-un final despre formularea și modificarea legilor. Funcțiile
politice sau executive într-un sens larg și formal acoperă împreună ceea ce juriștii numesc
funcții executive și legislative.
Sunt două mari funcții exercitate în societate și anume funcționarii publici și birocrația și,
pe de altă parte, politicienii și sistemul electoral de tip parlamentar sau de partid. Politicienii
sunt cei care, în societățile moderne, exercită funcția esențială: se asigură că cei guvernați se
supun deciziilor guvernanților și fac legătura între subsistemul politic și valorile superioare
ale comunității - valori pe care regimul ar trebui să le servească.
Nici-o funcție din aceasta nu ne va ajuta să găsim specificațiile formării fiecărui regim.
Prin sistemul politic putem observa relația dintre guvernare și guvernat, deci putem observa
trăsăturile originale ale regimurilor. Astfel, ajungem la următoarea definiție a regimurilor
caracteristice țărilor occidentale: sunt regimuri în care rivalitatea pașnică pentru exercitarea
puterii există în mod constituționa. Fiecare cetățean își descoperă calea către succes.
Constituirea pașnică a competiției pentru exercitarea puterii își găsește expresia normală în
alegeri.
Funcționarea lină a regimurilor Occidentale, care au la bază pluripartitismul, depinde
foarte mult de stabilitatea politică pe care partidele le fac prin competiția lor. Contează mult și
doctrina fiecărui partid, prin asta se înțelege foarte bine ținta lor. Guvernele acestor partide
pot eșua și astfel dă avânt extremelor.
Al doilea tip de regim politic este ca puterea să fie deținută de un singur partid, un partid
care are monopol asupra puterii politice, legislației, suveranitate, statul este legat de
inseparabil de partid. În statele care au sistemul pluripartitism, ai o varietate de ideologii pe
care le poți alege și ai libertatea de a judeca partidele și legile pe care le fac, iar regimul unui
singur partid este o îngrădire a puterii tale a votului tău. Aron pune întrebarea dacă în
regimurile cu un singur partid sunt aleși liderii corect și fără influențe, răspunsul pe care la
găsit este faptul că cel mai des partidul a preluat puterea prin forță și astfel sa impus singur
asupra populației.
Aron prin discuțiile cu alți sociologi, chiar Sovietici, a pus întrebarea În regimurile
comuniste ale viitorului va exista una sau mai multe partide? Răspunsul sociologului sovietic
fiind nici una, nu va exista niciun partid.
Astfel apare un regim fără partide. Aron dorește să prezinte regimurile de partid monopolist.
Partidele monopoliste doresc o omogenizare între stat și societate, fără clase sociale, fără
diferențe în grupuri sociale, partidul perfect, utopia, să aibă un monopol asupra activităților
politice. Partidele monopoliste se cred temporale, pentru că din perspectiva lor aduc o
schimbare revoluționară a regimului.
Admir rigurozitatea prezentării lui Raymond Aron, seriozitatea cu care încearcă să explice
toate aspectele posibile, să ofere exemple concludente pentru fiecare caz în parte, să justifice
fiecare pas în analiză, să anticipeze și să contracareze posibilele critici. Dorința de a fi înțeles
pe deplin conturează un stil didactic, accesibil oricui este dispus să acorde timp pentru a citi
cu atenție textul. Aron pornește de la premise incontestabile și nu acceptă ca fapt ceva ce nu a
fost demonstrat. Arată modestie și deschidere față de diversele puncte de vedere, pe care nu le
respinge vehement, ci încearcă să le combată cu argumente logice și întemeiate.
Explicarea termenului "politica" nu reprezintă doar o nouă încercare de a oferi o definiție
cât mai cuprinzătoare, ci încearcă să contureze o unitate, o legătură între diferitele concepte
asociate acestui termen, o înțelegere logică și o asociere imediată a aspectelor care descriu
fenomenul politic.