CONŢINUTUL CURSULUI DE SISTEME POLITICE

CONTEMPORANE

1. SISTEME ŞI REGIMURI POLITICE...........................................................2

1.1. Conceptul de sistem politic....................................................................2

1.2. Sisteme politice şi forme de guvernare.................................................5
Definiţii....................................................................................................13
Întrebări şi exerciţii................................................................................14

2. SISTEME POLITICE DEMOCRATICE.....................................................15

2.1. Analiza sistemică a democraţiei...........................................................15

2.2. Modele empirice ale democraţiei................ .........................................25
Definiţii....................................................................................................30
Întrebări şi exerciţii................................................................................30

3. SISTEME POLITICE AUTORITARE........................................................31

3.1. Autoritarism şi totalitarism...................................................................31

3.2. Sisteme politico-religioase....................................................................34
3.3. Sisteme politico-militare........................................................................38
Definiţii....................................................................................................41
Întrebări şi exerciţii................................................................................42

4. SISTEME POLITICE ÎN TRANZIŢIE........................................................43

4.1. Etapele procesului de democratizare...................................................43

Definiţii....................................................................................................46
Întrebări şi exerciţii................................................................................46

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ..............................................................................47

ANEXA 1: Sistemul politic românesc contemporan,

1
 între democratizare şi consolidare democratică............................................49
1. SISTEME ŞI REGIMURI POLITICE

Pe parcursul acestui capitol, veţi învăţa următoarele:

• principalele elemente care definesc conceptul de sistem politic;
• diferenţierile existente între noţiunea de sistem politic şi aceea de regim
politic;
• crieteriile în funcţie de care sunt clasificate principalele tipuri de regimuri
politice şi forme de guvernare;
• aspectele juridice şi constituţionale ale principalelor forme de guvernare.
Cuvinte-cheie: sistem politic, regim politic, formă de guvernare, putere legislativă,
putere executivă.

1.1. Conceptul de sistem politic

Faptul ca ştiinţa politică îşi afirmă scopul de a oferi un model explicativ asupra
societăţii organizate politic are drept consecinţă conceperea acesteia din urmă sub forma
unui sistem. Termenul de sistem denotă, sub un aspect general, „orice set de elemente ce
există într-o anume relaţie modelată unul faţă de celălalt. Un sistem poate fi reprezentat
de elemente tangibile, cum ar fi părţile unui motor cu ardere internă, sau din elemente
intangibile, de exemplu un sistem ideatic” (Plano, Riggs, Robin, 1993, pp. 137-138). În
acest context, sistemul politic este de obicei conceput sub forma unui model ce se
caracterizează prin existenţa unor relaţii umane persistente de care depinde luarea pe baza
autorităţii a deciziilor ce trebuie îndeplinite in scopul bunăstării întregii societăţi. Se
consideră că un sistem politic se deosebeşte de sistemul social în ansamblu prin
următoarele trăsături proprii:
a) universalitatea, în ceea ce priveşte scopul său, deoarece un astfel de scop are în
vedere toţi membrii comunităţii organizate politic;
b) coerciţia, al cărei control ultim este revendicat pentru situaţiile care nu pot fi depăşite
pe calea negocierilor;
c) legitimitatea, prin intermediul căreia deciziile luate in folosul bunăstării generale, al
coeziunii interne şi al securităţii externe sunt acceptate de către elementele sistemului
(indivizi şi grupuri sociale) ca fiind obligatorii;

2
d) autoritatea, prin afirmarea căreia un sistem politic impune supunerea indivizilor şi a
diferitelor grupuri sociale, dar numai în măsura în care aceasta presupune şi
legitimitatea.
Această modalitate de concepere a sistemului politic a permis anumitor teoreticieni să
ajungă la o identificare între sistemul politic şi stat, pe considerentul că “termenul sistem
politic este folosit ca o etichetă pentru colectivitatea de legături ce include guvernul şi
procesele politice ale unui stat” (Plano, Riggs, Robin, pp. 138-139). O astfel de
identificare nu este justificată, întrucât conduce la o reducţie ce nu poate cuprinde
ansamblul relaţiilor socio-politice pe care le presupune analiza sistemică.
O altă identificare ce apare uneori inclusiv în literatura de specialitate este aceea
bazată pe suprapunerea conceptelor de sistem politic şi de regim politic. Există însă între
aceste două noţiuni o relaţie ce poate fi înţeleasă dintr-o dublă perspectivă. Astfel, pe de o
parte, conceptul de sistem este utilizat în cercetarea politologică în sensul unui model
abstract care poate oferi consistenţă teoretică studierii fenomenelor politice care au loc
într-o societate dată, în vreme ce analizele care au în vedere caracteristicile regimului
politic iau în considerare anumite aspecte empirice. Avem, aşadar, în primul rând, o
relaţie existentă între normativ (sistemul politic) şi empiric (regimul politic). Pe de altă
parte, există şi o relaţie de subordonare în planul cercetării între cele două concepte, câtă
vreme regimul politic poate fi considerat un „subansamblu” al sistemului politic. În alţi
termeni, dacă noţiunea de sistem politic are în vedere modalitatea generală de organizare
a unei comunităţi politice, aceea de regim politic este însumată de corelaţiile existente
între anumite elemente definitorii ale respectivei comunităţi politice.

„Regimul politic este un subansamblu al sistemului politic. El reprezintă conceptul fundamental al

tipologiei clasice a tipurilor de organizare şi exersare a puterii politice. Suntem moştenitorii unei lungi
istorii de clasificare ale regimurilor politice care coboară până în Antichitatea greacă pentru a continua
să se îmbogăţească în secolul XX cu noi categorii. Această lucrare de tipologizare, oricât de fecundă ar
fi ea, pune, cu toate acestea, un anumit număr de probleme” (Hastings, 2000, p. 97).

Decurge de aici că, atunci când analizăm un anumit tip de sistem politic, includem
aici o tipologie mai largă, care implică existenţa unor diferite tipuri de regimuri politice.
Analiza sistemică presupune, aşadar, luarea în considerare a unui set de elemente care
urmăresc, pe de o parte, relaţiile dintre un anumit sistem şi mediul său exterior (spre

3
exemplu, relaţiile pe care sistemul respectiv le are cu alte sisteme) şi, pe de altă parte,
relaţiile dintre acesta şi subansamblurile care îl compun. Din acest punct de vedere,
elementele fundamentale care trebuie luate în considerare sunt „intrările” în sistem,
„ieşirile” din acesta, precum şi feed-back-ul permanent (sau procesul de retroacţiune) pe
care sistemul îl întreţine cu mediul societal pe care îl implică. „Intrările” în sistem
(inputs) presupun atât „cereri” venite din partea diverselor grupuri care activează în plan
social (cum sunt, bunăoară, cererile de majorare a salariilor venite din partea
organizaţiilor sociale), cât şi „susţineri” (spre exemplu, participarea liberă a cetăţenilor la
angajamentele electorale sau implicarea lor în procesul de luare a deciziilor reprezintă
modalităţi de susţinere a unui sistem politic de factură democratică). Pe de altă parte,
„ieşirile” din sistem (outputs) reprezintă decizii care urmează a fi implementate în plan
societal şi care se bazează pe autoritatea decidenţilor sistemului, autoritate însoţită în mod
necesar, într-un stat de drept, de legitimitatea acestora de a lua aceste decizii. Aceasta nu
înseamnă însă că, întotdeauna, deciziile luate de decidenţii sistemului sunt cele mai bune.
Tocmai de aceea, pentru ca sistemul să se menţină într-o stare de echilibru, este necesar
procesul de retroacţiune (feed-back), care presupune exercitarea unui „control” – din
partea sistemului – asupra modului în care deciziile resepctive au fost primite în plan
social sau asupra manierei în care acestea au fost implementate. Echilibrul dintre inputs şi
outputs, realizabil prin intermediul procesului de feed-back, are rolul de a garanta,
totodată, stabilitatea unui sistem politic. În cazul în care acest echilibru este afectat, se
poate ajunge la blocajul sistemului. Pe baza acestor elemente, conceptul de sistem politic
este utilizat în ştiinţa politică în sensul unui „algoritm”, al unei formule care permite
analiza modului în care o anumită societate funcţionează. Conceptul a devenit fezabil
începând cu anul 1953, când, în lucrarea The Political System, politologul David Easton a
dezvoltat teoria expusă în lucrarea The Social Syistem din 1951 a sociologului Talcott
Parsons, mizând pe aplicabilitatea sa cu privire la fenomenele politice care au loc la
nivelul societăţii globale. Analizele sistemiste s-au extins astfel, de la concepţia potrivit
căreia fiecare sistem e constituit dintr-o anumită structură, elementele acesteia deţinând
anumite funcţii care asigură echilibrul sistemului (structuro-funcţionalismul lui Parsons),
până la aceea în conformitate cu care funcţia primordială a sistemului politic este aceea
de „alocare autoritară a valorilor la nivelul întregii societăţi” (idee susţinută în

4
sistemismul lui Easton). Conceptul este folosit astăzi pentru a oferi un cadru de analiză al
ansamblului relaţional existent într-o comunitate modernă, având un rol descriptiv, util
analizei politice în măsura în care poate oferi o imagine de ansamblu, generală asupra
acestuia.

„Sistemul politic reprezintă ansamblul persistent şi coerent de relaţii şi comportamente sociale

instituţionalizate, care asigură exercitarea autorităţii (puterii) asupra societăţii, altfel spus, realizarea
autoreglării sistemului social global. Ca entitate distinctă, autonomă a sistemului social global, sistemul
politic este definit prin structura sa invariantă dată de interacţiunea elementelor (subsistemelor) ce îl
compun” (Radu, 2004, p. 10)

De la introducerea sa în câmpul de studiu al ştiinţei politice, conceptul de sistem a

evoluat, însă continuă să definească încercarea analiştilor de a formula o perspectivă
integrală asupra comunităţii organizate politic. În acest sens, se poate susţine că
sistemismul s-a constituit într-o reacţie specifică atât faţă de tentaţia elaborării unor
metateorii cu reminiscenţe de factură ideologică, cât şi faţă de tendinţa cercetărilor
ultraempirice, care eludau o viziune de ansamblu a societăţii organizate politic.

1.2. Sisteme politice şi forme de guvernare

Noţiunea de sistem politic se află într-o strânsă relaţie cu problema formelor de

guvernare. Cu alte cuvinte, conceptul de sistem, odată aplicat în plan empiric, implică o
determinare a tipurilor de regimuri politice, ceea ce implică luarea în considerare şi a
diverselor tipuri de forme de guvernare. Putem opera astfel trecerea din sfera
normativului, a ceea ce teoria politică ne spune că ar trebui să fie, în sfera empiricului, cu
alte cuvinte, a ceea ce este o anumită comunitate organizată politic. Aceasta pentru că,
dacă dorim să depăşim o tratare exclusive teoretică a politicului trebuie să analizăm
formele sale concrete de manifestare. S-a discutat, astfel, despre regimul politic, fie din
perspectiva laturilor sale formale, fie din aceea a componentelor sale. Această ultimă
orientare a urmărit, mai ales, problema relaţiei dintre regimul politic şi stat sau, mai
precis, dintre regimul politic şi modalitatea de guvernare localizată la nivelul statului. În
acest context, există propuneri precum cele ale lui M. Duverger (pentru care regimul
politic poate fi definit pe baza specificului organelor puterilor statului şi a modului în care

5
e oganizată guvernarea), G. Bouthoul (care ia în considerare gradul de libertate a
cetăţenilor în determinarea regimului politic), T.B. Bottomore (în a cărui viziune regimul
politic se suprapune peste sistemul politic) sau G. Burdeau (care defineşte regimul politic
drept un mecanism de autogestiune socială).

Rezumând, un regim politic poate fi caracterizat pe baza actorilor politici care

Atunci când încercăm să stabilim existenţa concretă a unui regim politic, suntem interesaţi, în primul
rînd, de determinarea actorilor politici care acţionează în cadrele comunităţii politice într-o dublă
ipostază: de subiecţi ai vieţii politice, dar şi de actori ai vieţii sociale. În al doilea rând, pentru a defini
un regim politic, un aspect indispensabil îl constituie determinarea instituţiilor politice şi a funcţiilor
lor, a relaţiilor pe care acestea le compun. În al treilea rând, definirea regimului politic implică
determinarea, pe de o parte, a raporturilor dintre actorii politici, iar pe de altă parte, a relaţiilor stabilite
între acestea şi elementele sistemului instituţional. Acest ansamblu complex de relaţii poate lua diferite
forme: antagonică, echilibrată, consensuală, tensională ş.a.m.d. În fine, putem circumscrie regimul
politic acordând atenţie regulilor jocului care coordonează viaţa politică, reguli pe care, cel mai adesea,
le regăsim în aspectul constituţional specific comunităţii moderne organizate politic.

acţionează în cadrul său, a instituţiilor politice care asigură manifestarea puterii politice, a
relaţiilor sociale şi politice care sunt guvernate de aşa-numitele reguli ale jocului, ce
reflectă aspectul constituţional al organizării politice moderne. Cu alte cuvinte, nu putem
reduce circumscrierea unui anumit regim politic la un singur element al vieţii politice
dintr-o societate dată. De aceea, considerăm că identificarea unui regim politic ca fiind de
un anumit fel permite un dublu demers. Este vorba, mai întâi, despre o incursiune
analitică în viaţa politică dintr-o anumită societate, care să aibă ca obiectiv principal
reliefarea modului în care este structurată societatea respectivă, a tipurilor de relaţii ce se
stabilesc între diferiţii actori politici (între reprezentanţii statului şi cei ai societăţii civile,
între aceştia din urmă şi cei ai partidelor politice etc, între cetăţeni şi instituţiile statului
etc.), precum şi a formelor de manifestare pe care le cunoaşte puterea politică, a tipului de
system electoral ş.a.m.d. În al doilea rand, categoria de regim politic permite analiştilor
un demers comparative, care se înscrie în modelul a ceea ce ştiinţa politică numeşte
comparative politics. Acesta urmăreşte să descrie, pe baza analizei comparative, fomele
de guvernare, sistemele electorale, sistemele de partide, condiţiile modelării vieţii
politice, precum şi avantajele (punctele tari), respective dezavantajele (punctele slabe)
regimurilor politice din diferite ţări.

6
 Propunem luarea în considerare a două direcţii teoretice din perspective cărora a fost abordat conceptul de
regim politic, după cum urmează:
1. direcţia instituţională (pentru a o diferenţia de curentul instituţionalist din ştiinţa politică),
conform căreia putem înţelege politica în sensul unei activităţi de conducere a societăţii de către
un grup social (partid, clasă, elită etc.) care îşi impune puterea prin intermediul instituţiilor
statului (cucerite prin diferite mijloace: revoluţie, confruntare, lovitură de stat, manipulare etc.).
Această perspectivă permite evidenţierea condiţiilor de posibilitate pentru existenţa regimurilor
politice totalitare şi autoritare.
2. direcţia sistemist-comparativistă, care permite o abordare a regimului politic realizată cu
instrumentele specifice sociologiei politice şi potrivit căreia exercitarea politicii ia forma unor
feed-back-uri permanente între aceasta şi contextual mai larg al vieţii sociale, pe marginea
problemelor reale cu care cea din urmă se confruntă. Această perspectivă relevă rolul important
pe care trebuie să-l deţină, în contextul, definirii şi caracterizării conceptului de regim politic,
relaţia dintre societas şi civitas, dintre societate şi politică, orientându-ne înspre regimurile
politice democratice.

O altă latură a analizei care permite identificarea unui anumit tip de regim politic este cea
care ia în considerare forma de guvernare. Din acest punct de vedere, ne orientăm asupra
aspectelor constituţionale ale unui anumit sistem politic, urmărind modul în care este
statuată relaţia dintre puterile ce pot fi localizate la nivelul acestuia, cu precădere relaţia
dintre puterea legislativă şi puterea executivă. Din acest punct de vedere, cea mai veche
clasificare îi aparţine filosofului grec Aristotel, cel care, luând în considerare – în lucrarea
Politica, considerată de mulţi comentatori ca fiind primul “manual” de ştiinţă politică –
două criterii, anume numărul conducătorilor şi obiectivul conducerii, a distins între 6
forme de guvernare, ale căror caracteristici pot fi sintetizate precum în tabelul următor:

Obiectivul conducerii
Binele public Binele personal
Numărul conducătorilor
Unul MONARHIE TIRANIE
Cei puţini ARISTOCRAŢIE OLIGARHIE
Cei mulţi REPUBLICĂ DEMOCRAŢIE/DEMAGOGIE

Desigur că formele de guvernare au evoluat în funcţie de condiţiile socio-istorice şi că

tipologia aristotelică nu ne poate ajuta astăzi foarte mult în cercetarea empirică a formelor
de guvernare, dar aceasta rămâne o importantă contribuţie sub aspect conceptual. Nici
astăzi însă nu putem susţine că există o clasificare definitivă a regimurilor politice. Ce
putem face este să sintetizăm clasificările existente în funcţie de criterii diferite.

7
 Un prim criteriu este cel amintit mai sus, anume cel care se referă la tipul de
relaţie constituţională existent între puterea legislativă şi puterea executivă. Din
acest punct de vedere, putem clasifica formele de guvernare ca fiind de trei tipuri:
prezidenţiale, parlamentare şi semiprezidenţiale. În acest punct, trebuie să luăm în
considerare de forma statului, care poate fi de două tipuri, republică şi monarhie.
Ajungem astfel, din start, la o clasificare combinată a regimurilor politice, câtă vreme pot
exista republici parlamentare, prezidenţiale şi semiprezidenţiale, dar şi monarhii
constituţionale (parlamentare) sau chiar – încă – monarhii absolutiste.

„Potrivit formei de guvernământ, statele se împart în două categorii: republici şi monarhii.

Republica este acea formă de guvernământ în care organul ce îndeplineşte funcţia de şef al
statului este ales pentru o perioadă anumită. Republicile pot fi: prezidenţiale sau parlamentare. În
republicile prezidenţiale, preşedintele este ales prin vot universal direct; în republicile parlamentare,
preşedintele este ales de către Parlament.
Republica semiprezidenţială se caracterizează în principal prin alegerea preşedintelui sau prin
vot universal direct şi prin răspunderea politică a guvernului faţă de Parlament. Ceea ce imprimă caracter
prezidenţial, parlamentar sau, respectiv, semiprezidenţial formelor de guvernământ republicane este
caracterul regimului politic, stabilit în funcţie de principiul separaţiei celor trei puteri.
Monarhia este acea formă de guvernământ în care organul ce îndeplineşte atribuţiile de şef al
statului este un monarh, care ocupă tronul fie prin alegere pe viaţă, fie prin succesiune ereditară. Monarhia
poate fi: absolută (monarhul este unicul oragn suprem în stat; limitată sau constituţională (alături de şeful
statului există şi alte organe care exercită puterea: parlament, guvern). În monarhia constituţională,
prerogativele monarhului sunt restrânse; guvernul deţine puteri sporite; guvernul este emanaţia
parlamentului (rezultat al alegerilor generale). Monarhia dualistă se deosebeşte de cea constituţională prin
faptul că, în cadrul ei, guvernul este numit de monarh şi subordonat acestuia. Puterile monarhului sunt
însă limitate prin atribuţiile conferite Parlamentului” (Ionescu, 2004, pp. 85-86)

Aşa cum sugerează anumiţi autori, atât regimul politic prezidenţial, cât şi cel
parlamentar, au parlamente, însă în regimul prezidenţial şeful statului este ales direct,
având alte prerogative decât legislativul, care nu poate înlătura preşedintele. Pe de altă
parte, într-un regim parlamentar, puterea executivă revine preşedintelui ales de
Parlament, în cazul unei republici, sau premierului, care este de fapt un membru al
parlamentului delegat să formeze guvernul, în cazul unei monarhii. Ca atare, guvernul se
află sub controlul Parlamentului, care-i poate acorda un vot de neîncredere (Roskin,
1997).
Mai clară este însă abordarea constituţională cu tentă juridică (Ionescu, 1994),
potrivit căreia regimurile prezidenţiale se caracterizează prin următoarele trăsături:
puterea executivă este încredinţată prin Constituţie preşedintelui, învestit, totodată, cu
largi responsabilităţi în conducerea generală a statului; preşedintele este ales prin vot

8
universal, egal, direct şi secret pentru un mandat a cărui durată variază de la un sistem
constituţional la altul (de exemplu, 4 ani în SUA, 7 ani în Franţa, 5 ani în România).
Procedura alegerii preşedintelui este, din punctul de vedere al reprezentativităţii, similară
cu cea prevăzută pentru alegerea Parlamentului. În acest fel, preşedintele deţine o poziţie
egală cu cea a Parlamentului în ceea ce priveşte reprezentarea electorilor; preşedintele nu
poate dizolva Parlamentul, iar acesta nu poate revoca sau demite preşedintele
(imposibilitatea revocării nu înlătură posibilitatea punerii sub acuzare a şefului statului de
către Parlament pentru anumite fapte şi potrivit unei anumite proceduri; miniştrii nu
răspund politic pentru activitatea guvernamentală pe care o desfăşoară, în faţa
Parlamentului. Aceste atribute se regăsesc mai ales în cazul regimului prezidenţial din
SUA, în vreme ce în alte cazuri ele apar modificate. De exemplu, în cazul sistemului
politic românesc, guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga
activitate. Schematic, structura regimului politic prezidenţial poate fi redată astfel:

PARLAMENT

PREŞEDINTE

ge
aleg ale numeşte
e

GUVERN

ELECTORAT MINISTERE

Sursa: Michael Roskin, Countries and Concepts. An Introduction to Comparative Politics,

Prentice Hall, 1997

În ceea ce priveşte regimul parlamentar, acesta se caracterizează, principial, prin

separaţia suplă şi colaborarea puterilor, regăsindu-se din punct de vedere istoric în
sistemul constituţional din Marea Britanie. În opinia lui Constantin Ionescu,
„caracteristica esenţială a acestui regim constă în gradul înalt de interferenţă între
parlament şi componentele sale, pe de o parte (adunări / camere; comisii parlamentare) şi
guvern, pe de altă parte” (Ionescu, 1994, p. 12). Colaborarea strânsă dintre legislativ şi
executiv exclude, în principiu, conflictele dintre Parlament şi şeful statului. După autorul

9
citat, regimul parlamentar poate fi caracterizat prin: alegerea preşedintelui republicii de
către parlament; această trăsătură este evidentă doar în formele de guvernământ
republican; răspunderea politică a membrilor guvernului şi a acestuia în întregul său faţă
de Parlament; învestirea şefului statului (monarh sau preşedinte de republică) cu atribuţii
limitate privind conducerea efectivă a statului. Şeful statului nu-şi asumă răspunderea
politică, putând fi însă sancţionat de Parlament, potrivit unei proceduri speciale, doar
pentru anumite fapte: înaltă trădare, violarea Constituţiei şi a legilor. Prerogativele
constituţionale conferite executivului ca, în anumite condiţii prevăzute expres şi limitativ
în legea fundamentală, să dizolve parlamentul. Dizolvarea Parlamentului nu este, însă, o
sancţiune aplicată acestuia, ci o cale de rezolvare a unui conflict. Trebuie specificat că în
practica politică se întâlnesc diferite tipuri de regim parlamentar, mai apropiate sau mai
îndepărtate de modelul ce constituie sistemul de referinţă. Se poate însă accepta
următoarea reprezentare schematică a regimului parlamentar:

alege sau propune

PREMIER
COAL
IŢIE
GUVERN

conducere
PARLAMENT

MINISTERE
alege

ELECTORAT

Sursa: Michael Roskin, Countries and Concepts. An Introduction to Comparative Politics,

Prentice Hall, 1997

Aşa cum am amintit, în practica politică este cunoscut şi un tip de regim politic
intermediar, situat între cel prezidenţial şi cel parlamentar, numit de Maurice Duverger
regim semiprezidenţial. Politologul Cristian Pârvulescu susţine că acesta „este un hibrid
care depinde de relaţiile de putere ce se stabilesc între preşedinte, guvern şi partidul
(partidele) majorităţii parlamentare. Acest tip de regim poate glisa în funcţie de forţa

10
 partidelor spre un regim parlamentar de fapt, ca în Austria, sau spre un regim
prezidenţial, cum a fost cazul Franţei între 1958-1986 (până la prima coabitare), 1988-
1993 sau între 1995-1997” (Pîrvulescu, 2002, p. 77). Aşadar, dacă apariţia unei
corespondenţe dintre preşedintele ales şi majoritatea parlamentară, pe fondul gradului de
structurare a partidelor, duce la prezidenţialism (evident, în măsura în care influenţa
preşedintelui asupra partidului / partidelor este determinantă), coabitarea implică
parlamentarismul.
Un al doilea criteriu de clasificare a regimurilor politice vizează relaţia
existentă între instituţiile statului şi societatea civilă, în sensul larg al acestui termen.
Din acest punct de vedere, diferenţiem regimurile politice democratice, regimurile
politice totalitare şi regimurile politice autoritare.
În fine, un al treilea criteriu se referă la gradul de centralizare, respectiv
descentralizare a unui anumit sistem politic, şi din acest punct de vedere facem
distincţia dintre regimuri unitare şi regimuri federale. Aşa cum se poate observa,
folosirea unor asemenea criterii de departajare de regimurilor politice şi formelor de
guvernare permite, pe de o parte, focalizarea asupra unor aspecte specifice ale sistemelor
politice. Pe de altă parte, există şi posibilitatea combinării acestor criterii, ceea ce va
conduce, în mod logic, către o clasificare complexă a diverselor sisteme politice.

„Aceste clasificări nu sunt exclusive, dar pot fi aplicate pentru descrierea multidimensională a unei forme
particulare de guvernare. Astfel, Canada va putea fi descrisă drept un stat liberal-democratic, parlamentar şi
federal; Indonezia ca un stat autoritar, prezidenţial şi federal (...). Există în mod inevitabil şi cazuri de limită,
care permite o intercalare a categoriilor: Mexicul are are aspecte specifice atât unui stat liberal-democratic, cât şi
unui stat autoritar; Franţa deţine o combinaţie unică de regim parlamentar şi prezidenţial (...). Chiar dacă
tipologiile implică existenţa unor cazuri interediare sau care nu se potrivesc exact, putem folosi aceste clasificări
ca abordări introductive ale fenomenelor pe care intenţionăm să le cercetăm” (Dickerson, Flanagan, 1986, p.
156)

11
Având în vedere posibilităţile de combinare amintite, putem obţine chiar o hartă a formelor de guvernare existente la momentul actual
în plan global, care să ne ofere o imagine a tipurilor de sisteme politice ce se manifestă în plan internaţional.

12
 • LEGENDA:
•
• albastru – republici prezidenţiale (prezidenţialism pur)
•
• verde – republici prezidenţiale cu preşedinţie executivă dependentă de Parlament
•
• galben – republici semiprezidenţiale
•
• portocaliu – republici parlamentare
•
• roşu – monarhii constituţionale în care monarhul nu are atribuţii executive
•
• magenta – monarhii constituţionale în care monarhul exercită puterea, Parlamentul
având un rol formal
•
• mov – monarhii absolutiste
•
• maro – republici cu sistem unipartidist
•
• olive – dictaturi militare

Definiţii

SISTEM POLITIC – „reprezintă ansamblul persistent şi coerent de relaţii şi comportamente

sociale instituţionalizate, care asigură exercitarea autorităţii (puterii) asupra societăţii,
altfel spus, realizarea autoreglării sistemului social global. Ca entitate distinctă, autonomă
a sistemului social global, sistemul politic este definit prin structura sa invariantă dată de
interacţiunea elementelor (subsistemelor) ce îl compun” (Radu, 2004, p. 10)

REGIM POLITIC – „modul concret în care funcţionează un sistem politic considerat, adică
structurarea în acţiunea politică propriu-zisă a relaţiilor dintre guvernanţi şi guvernaţi;
implică forma de guvernare, statuarea rolurilor actorilor politici şi tipul de răspuns al
masei de guvernanţi. Între regimul politic şi sistemul politic nu există o relaţie univocă –
este posibilă schimbarea regimului politic fără a afecta sistemul în ansamblu” (Zamfir,
Vlăsceanu, 1993, p. 498)

FORMĂ DE GUVERNARE – „un concept juridic şi, deopotrivă, politologic care indică
natura organului ce îndeplineşte funcţia de şef al statului: preşedinte, monarh-rege,
împărat, Directorat, Consiliul de Stat, Consiliul Revoluţiei, Consiliul federal etc. Într-o altă
accepţiune, forma de guvernământ indică modul în care sunt constituite şi funcţionează
organele supreme şi este raportată, în principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat
şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare” (Ionescu, 2004, p. 85)

PUTERE LEGISLATIVĂ – este una dintre puterile fundamentale în stat, alături de cea
executivă şi de cea judecătorească, puteri care, potrivit lui Montesquieu, trebuie separate,
în caz contrar ajungându-se la tiranie. În contextul regimurilor politice democratice,
puterea legislativă deţine o funcţie esenţială, elaborând cadrul normativ în care se
desfăşoară întreaga viaţă politică şi socială: „(...) puterea legislativă este exercitată de o
adunare care, datorită presupusei influenţe pe care o are asupra poporului, este animată
de o încredere plină de cutezanţă în propriile sale forţe. Această adunare este suficient de

13
numeroasă pentru a resimţi toate pasiunile care animă mulţimile, dar în acelaşi timp
suficient de restrânsă pentru a-şi putea urmări obiectul acestor pasiuni prin mijloace
dictate de raţiune” (Hassing, Hassing, 1994)

PUTERE EXECUTIVĂ - este una dintre puterile fundamentale în stat, alături de cea
legislativă şi de cea judecătorească, puteri care, potrivit lui Montesquieu, trebuie separate,
în caz contrar ajungându-se la tiranie. În contextul regimurilor politice democratice,
puterea executivă deţine funcţia de punere în aplicare (dar şi de contrabalansare) a
normelor elaborate de puterea legislativă.

Întrebări şi exerciţii

• Care sunt elementele definitorii ale conceptului de sistem politic?

• Redaţi şi explicaţi principalele diferenţe existente între conceptul de sistem politic
şi cel de regim politic.
• Redaţi clasificarea formelor de guvernare în baza criteriului referitor la relaţia
dintre puterea legislativă şi puterea executivă şi explicaţi principalele caracteristici
ale acestora.
• Explicaţi de ce anume regimul politic din România contemporană este unul de tip
semiprezidenţial

14
 2. SISTEME POLITICE DEMOCRATICE

Pe parcursul acestui capitol, veţi învăţa următoarele:

• principalele delimitări conceptuale între diferitele tipuri de democraţie;
• conceptele generice, procedurile şi principiile operaţionale utilizate în
analiza sistemică a democraţiei;
• principalele modele emipirice ale sistemelor politice de tip democratic;
Cuvinte-cheie: democraţie directă, democraţie reprezentativă, principiul majorităţii,
tirania majorităţii, democraţie majoritaristă, democraţie consensualistă.

2.1. Analiza sistemică a democraţiei

Încă din momentul clasificării constituţiilor greceşti, realizată de Aristotel, s-a

vorbit despre democraţie în sensul unui tip de regim politic în care puterea aparţine „celor
mulţi”. Într-un sens simplu, democraţia a fost multă vreme interpretată cu o măsură
cantitativistă, fiind drept urmare înţeleasă ca o „domnie a numărului”, în sensul în care
„cei mulţi” iau decizii, în conformitate cu propria lor perspectivă asupra bineului
comunitar, iar „cei puţini” trebuie să se supună acestor decizii. Acest principiu funcţiona,
bunăoară, în sistemul democratic din Atena secolului al V-lea î.Hr., un sistem în care cei
care deţineau calitatea cetăţeniei decideau în mod direct, adunându-se într-un spaţiu
public numit agora, asupra problemelor care priveau binele civic. Un astfel de sistem şi-a
atras însă numeroase critici, atât în epocă (şi sunt de amintit aici reacţiile vehemente ce
pot fi regăsite atât în Republica lui Platon, cât şi în Politica aceluiaşi Aristotel), cât şi pe
parcursul perioadei istorice ulterioare, respingerea democraţiei ca formă de guvernare
fiind valabilă şi astăzi în anumite zone ale teoriei politice.
Dincolo de aceste controvese, ceea ce ne interesează astăzi este să circumscriem
modelul de funcţionare a sistemului politic democratic în acord cu normele analizei
sistemice, ceea ce nu înseamnă însă că trebuie să ldăm punctele critice ale acestui sistem,
care, fără înoială, există. În acest sens, ideea exprimată de Winston Churchill, potrivit
căreia „democraţia este cel mai prost sistem de gvernare, cu excepţia celorlalte” poate fi
un punct de plecare. Înainte însă de a creiona design-ul analizei sistemice aplicate

15
democraţiei, trebuie să luăm în considerare câteva semnificaţii ale termenului, pentru că
nu toţi teoreticienii înţeleg în acelaşi sens acest concept. Astfel, la modul cel mai general,
există o clasificare normativă a democraţiilor în democraţii directe şi democraţii
indirecte sau reprezentative. În primul caz, cetăţenii participă în mod direct la luarea
deciziilor privind problemele controversate, în cel de-al doilea, cetăţenii îşi delegă
reprezentanţi care să decidă în numele lor cu privire la problemele controversate.
Democraţia directă este îndeobşte asociată Atenei din perioada de după reformele lui
Clistene, punctul său culminant fiind în secolul al V-lea î.Hr.

„Care au fost trăsăturile principale ale acestei democraţii care a iscat asemenea controverse în
vremea ei şi mai provoacă şi azi dispute? Esenţa ei a fost participarea directă a ansamblului cetăţenilor
la guvernarea cetăţii. Această participare lua două forme. Pe de o parte era Adunarea sau Ecclesia, la
care orice cetăţean era îndrituit să ia parte şi care lua deciziile finale c privire la politică. Ea era corpul
suveran şi era compusă din toţi cetăţenii. Se întrunea, în condiţii normale, de zece ori pe an. Era
întruparea concretă a principiului suveranităţii populare: nu a poporului care alege o guvernare o dată la
patru, cinci sau şase ani, ci a poporlui care se guvrnează continuu, lună de lună şi an de an. Estimările
numărului total de cetăţeni ai Atenei variază, dar el nu a fost niciodată, probabil, mai mare de 50.000.
Fără îndoială că la o adunare luau parte jumătate sau mai puţin de jumătate din cetăţeni. Totuşi,
participarea nu avea cum să fie derizorie, din moment ce era necesar un cvorum de 6.000 de persoane
pentru deciziile privind drepturile cetăţenilor şi ostracizarea (exilarea temporară) a indivizilor, iar aceste
decizii nu erau ceva neobişnuit.
A doua trăsătură principală a acestui sistem al guvernării populare directe este cel puţin la fel
de importantă. Este vorba despre ocuparea aproape tuturor funcţiilor legate de gvernare şi de
administrarea legilor votate de cetăţeni nu prin competiţie electorală, ci prin tragere la sorţi. Acest
sistem se aplica tribunalelor şi 6.000 de cetăţeni astfel aleşi trebuia să fie disponibili în fiecare an pentru
serviciul de juraţi” (Arblaster, 1998, pp. 42-43).

Trebuie specificat că, în cadrul demarcat de sistemul democraţiei directe, nu toată

populaţia avea şi atributul cetăţeniei, în sensul politic al termenului, fiind excluse de la
această calitate cinci categorii de persoane: copiii, bătrânii, femeile, sclavii şi metecii
(persoane care locuiau în Atena, dar nu se născuseră atenieni). Acest lucru ne arată că, în
termeni moderni, cetăţenia politică nu se confundă cu cetăţenia juridică şi că, mai mult,
democraţia este un tip de sistem politic exclusivist din perspectiva celor care au dreptul
de a participa – fie direct, fie indirect – la luarea deciziilor, o trăsătură care se păstrează şi
astăzi, la nivelul sistemelor democratice ale contemporaneităţii (e suficient să ne gândum
că dreptul de vot se acordă începând de la o anumită vârstă, când se consideră că
cetăţeanul juridic are suficientă maturitate astfel încât să poată deveni un cetăţean
politic).

16
 Pe de altă parte, apariţia democraţiei reprezentative poate fi localizată istoric în
epoca modernă, când, odată cu apariţia statelor-naţiune, gestionarea problemelor de ordin
comunitar s-a trannsferat de la nivelul restrâns al oraşelor-stat la cel al statului naţional,
participarea tuturor cetăţenilor la luarea deciziilor politice devenind, practic, imposibilă.
De altfel, implicit în perioada contemporană, toate sistemele politice care se revendică de
la organizarea politică de tip democratic sunt de tip reprezentativ. Există, desigur,
„rămăşiţe” ale democraţiei directe în cadrul democraţiilor reprezentative (aşa cum sunt
referendumul sau chiar momentele de delegare a reprezentanţilor prin vot), însă aceasta,
în sensul său consacrat, nu mai este posibilă astăzi.

„Este însă evident că poporul (sau majoritatea sa) nu poate exercita puterea direct şi nemijlocit
în statele moderne, ale căror dimensiuni se bazează pe o delegare a puterii şi conducerii de la o
majoritate la o minoritate profesională de politicieni: «poporul» transferă prin vot puterea (legislativă şi
executivă) unor politicieni profesionişti, aleşi prin vot pe termen limitat (perioada unui mandat). Aceşti
politicieni pot fi consideraţi drept «reprezentanţi» ai celor care i-au ales, de unde şi denumirea de
«democraţie reprezentativă». Cum organul suprem de conducere în stat este cel care grupează
politicienii aleşi să alcătuiască legislativul (Parlament, Adunare Naţională, Congres), democraţia
reprezentativă primeşte adesea şi numele de «democraţie parlamentară»” (Iliescu, 2002, pp. 148-149).

Depăşind referinţele la anumite perioade istorice, o clasificare care se face în

teoria democratică modernă este aceea dintre democraţii politice şi alte democraţii, cum
ar fi democraţia socială sau democraţia economică. Spre exemplu, politologul Giovanni
Sartori raportează democraţia politică la celelalte tipuri de democraţie, non-politice,
oferind astfel o descriere a acestora din urmă. Referindu-se, mai întâi, la democraţia
socială, Sartori arată că acest concept, care desemnează, în principal, starea democratică
a unei societăţi, poate fi recuperat din scrierea lui Alexis de Tocqueville, Despre
democraţie în America, acolo unde autorul francez amintea despre egalitatea statutului, a
moravurilor şi obiceiurilor, specifică democraţiei americane. Plecând de aici, Sartori
consideră că „o societate multigrupală în care unitatea «grup» este structurată democratic
poate fi calificată drept democraţie socială” (Sartori, 1999, p. 36) şi insistă asupra
deosebirii dintre aceasta şi democraţia socialistă. Astfel, dacă democraţia socialistă se
impune de sus în jos, reprezentând un mod de guvernare autoritar, democraţia socială se
constituie de jos în sus, fiind un mod de viaţă. Un al doilea tip de democraţie non-politică
este ceea ce Sartori numeşte democraţie industrială, un termen care a făcut carieră la
finalul secolului al XIX-lea. Este vorba despre acel tip de democraţie care poate fi regăsit

17
în cazul platformelor industriale, pe care politologul italian o consideră o „adaptare a
democraţiei directe gereceşti la o societate industrială în care membrul comunităţii
politice, acel polites, este înlocuit de către membrul comunităţii economice, munictorul la
locul lui de muncă” (Sartori, 1999, p. 36). Cât priveşte ultimul model de democraţie non-
politică, cel al democraţiei economice, acesta este reprezentat de un concept ambiguu,
datorită faptului că putem recunoaşte aici o legătură cu democraţia politică, Dacă aceasta
din urmă poate fi redusă la acea formă de guvernare ce asigură egalitatea politică şi
juridică a cetăţenilor, democraţia economică are ca scop principal asigurarea unei
egalităţi economice. În cuvintele lui Sartori, „o primă definiţie a democraţiei economice
poate fi aceea că termenul denotă o democraţie al cărei scop politic este redistribuirea
averilor şi egalizarea posibilităţilor şi a condiţiilor economice” (Sartori, 1999, p. 36).

Democraţia politică poate fi situată la un nivel general al comunităţii socio-politice şi înţeleasă

în termenii unei macrodemocraţii, în vreme ce celelalte tipuri de democraţie, care reclamă niveluri
particulare de acţiune, pot fi înţelese ca microdemocraţii. O altă idee a acestui demers disjunctiv este
aceea că democraţia politică reprezintă un tip de democraţie suverană supraordonată, iar democraţiile
socială, industrială şi economică sunt democraţii subordonate. Conform analizei lui Sartori, „realitatea
rămâne (...) aceea că democraţia politică este condiţia indispensabilă, instrumentul indispensabil pentru
orice scopuri democratice am nutri. Dacă sistemul major, sistemul politic de ansamblu, nu este un
sistem democratic, atunci democraţia socială are puţină valoare, democraţia industrială are puţină
autenticitate, iar egalitatea economică nu diferă prea mult de egalitatea dintre sclavi” (Sartori, 1999, p.
37).

Toate aceste clarificări conceptuale dezvoltate pe latura normativă a teoriei

democratice se constituie în premise ale analizei sistemice a democraţiei. Când avem în
vedere analiza unui sistem politic democratic, operăm, în afara distincţiilor terminologice
aminite mai sus, cu anumite coordonate, cele fundamentale fiind conceptele generice,
care îl disting ca un tip specific, unic de organizare în sfera relaţiilor dintre guvernanţi şi
guvernaţi procedurile ce includ regulile politice şi aranjamentele instituţionale care fac
posibilă persistenţa în timp a sistemului politic democratic şi principiile operaţionale care
determină funcţionarea unui astfel de sistem (Schmitter, Lynn Karl, 2002, pp. 4-18).
Toate acestea sunt necesare întrucât, în analiza sistemică a democraţiei, cercetătorul e
nevoit să respecte condiţia conform căreia “forma specifică pe care o ia democraţia
depinde de condiţiile socio-economice ale unei ţări, precum şi de structurile statale şi
practicile publice” (Schmitter, Lynn Karl, 2002, pp. 4-18)

18
 La nivelul conceptelor generice, luăm în considerare, mai întâi, problema
spaţiului public. Este, practic, un concept care se subântinde în mod intrinsec celui de
democraţie, câtă vreme încă din perioada de existenţă şi funcţionare a democraţiei directe
ateniene cetăţenii se întâlneau şi luau deciziile într-un astfel de spaţiu. Spaţiul public
presupune, aşadar, locul geometric de agregare a intereselor comune, acea zonă în care
interesele indivizilor se întâlnesc şi în care se iau deciziile cu privire la binele colectiv.
Totodată, spaţiul public este unul al dezbaterii, al negocierii şi compromisului, este zona
în care se desfăşoară procesul „târguielii democratice”, pentru că, aşa cum e firesc într-o
democraţie, de multe ori interesele diverselor grupuri din societate se află în conflict.

„Spaţiul public cuprinde procesul de configurare a normelor şi alegerilor colective care sunt
obligatorii pentru societate şi puse în aplicare prin puterea coercitivă a statului. Ceea ce aparţine
spaţiului public poate varia foarte mult de la o democraţie la alta, depinzând de distincţiile preexistente
dintre între public şi privat, stat şi societate, coerciţie legitimă şi schimb voluntar, nevoi colective şi
preferinţe individuale. Perspectiva liberală asupra democraţiei susţine că spaţiul public trebuie să fie cât
mai restrâns, în vreme ce abordarea socialistă sau social-democrată ar extinde spaţiul public prin reguli,
subvenţii şi, în unele cazuri, deţinere colectivă a propietăţii. Nici una dintre aceste perspective nu este
mai democratică decât cealaltă, ci doar democratică într-un mod diferit” (Schmitter, Lynn Karl, 2002,
pp. 4-18).

O a doua problemă care intră în sfera conceptelor generice care definesc un

sistem politic de factură democratică este aceea a cetăţeniei. Aşa cum am specificat deja,
diferenţa existentă între cetăţenia juridică (este cetăţean al unui stat orice individ mmbru
al statului respectiv) şi cetăţenia politică (este cetăţean individul care, în conormitate cu
anumite prescripţii, are dreptul de a se implica politic în mod activ, fundamental în acest
sens fiind, în democraţia reprezentativă contemporană, dreptul de vot) implică existenţa
unui”exclusivism democratic”. Acest aparent paradox ne arată că, de la apariţia
democraţiei moderne şi până în perioada contemporană, anumite persoane sau grupuri de
persoane au fost excluse de la posibilitatea de a participa la luarea deciziilor de interes
public în funcţie de anumite criterii: sex, vârstă, avere, apartenenţa etnică sau rasială etc.
Restricţiile impuse de-a lungul timpului indivizilor, astfel încât aceştia să nu aibă dreptul
de a participa la viaţa politică, au avut atât un caracter formal, stabilit prin norme (ceea ce
nu însemna că aceste restricţii erau justificate), cât şi un caracter informal (ca în cazul
celor care nu puteau participa la competiţia pentru funcţiile şi demnităţile publice din
cauza imposibilităţii de a-şi susţine financiar candidatura). Spre exemplu, în SUA,

19
populaţia de culoare a dobândit drept de vot abia în urma mişcării drepturilor civile din
anii ’60, iar la nivelul anilor ’70, în anumite cantoane din Elveţia femeile nu deţineau
încă dreptul de a vota.

„Cetăţenii reprezintă elementul cel mai distinctiv în democraţii. Toate regimurile au conucători
şi un spaţiu public, dar numai în măsura în care sunt demoratice au şi cetăţeni. Istoric orbind, restricţii
severe asupra cetăţeniei au fost impuse în cele mai multe democraţii emergente sau parţiale după criterii
de vârstă, gen, lasă, rasă, nivel de alfabetizare, deţinere de proprietate, statut de plătitor de impozite şi aşa
mai departe. Numai o mică parte a populaţiei totale era eligibilă pentru a vota sau pentru a candida.
Numai categorii sociale restrânse putea înfiinţa, face parte sau sprijini asociaţii. După lupte îndelungate,
care, în unele cazuri, au prsupus mişcări sociale violente pe plan intern sau războaie mondiale, multe
dintre aceste restricţii au fost eliminate. Astăzi, există criterii standard de includere în categoria
cetăţenilor. Orice persoană adultă năsută într-un anumit stat este eligibilă, deşi sunt impuse unele limite
mai ridicate în privinţa vârstei, în cazul acelora care candidează pentru funcţii publice” (Schmitter, Lynn
Karl, 2002, pp. 4 - 18).

Cea de a treia problemă ce ţine de sfera conceptelor generice care permit analiza
sistemică a democraţiei este aceea a competiţiei. Acesta ne arată că, înţeleasă într-un sens
minimal, democraţia trebuie înţeleasă ca o permanentă competiţie la finalul căreia trebuie
să câştige cei mai buni. Aceasta pentru că, potrivit tradiţiei liberale de înţelegere a
democraţiei, oamenii sunt inegali de la natură şi, prin urmare, competiţia democratică are
rolul de a permite afirmarea valorilor. În democraţiile reprezentative contemporane,
această competiţie ia forma alegerilor. Multă vreme, în teoria democratică s-a considerat
că, în măsura în care, la nivelul unui sistem politic, sunt instituite alegeri libere şi corecte,
este suicient pentru a statua că respetivul sistem este unul democratic. Experienţa istorică
a dispariţiei unor democraţii, prin transformarea lor în dictaturi – aşa cum s-a întâmplat,
de pildă, în Germania anului 1933, când Partidul Nazist condus de Adolf Hitler a ajuns la
putere în urma unor algeri libere şi corecte – a determinat însă teoreticienii politici să
atragă atenţia asupra a ceea ce ei au numit „eroarea electoralismului” (the falacy of
electoralism). Astfel, s-a demonstrat că dacă alegerile libere şi corecte constituie o
condiţie necesară pentru existenţa unui sistem politic democratic, acestea nu reprezintă şi
o condiţie suficientă. Desigur, democraţia competitivă are o semnificaţie mai extinsă
decât aceea sugerată de momentele electorale. Există, spre exemplu, chiar în afara
acestora, o ompetiţie între lideri, partide, asociaţii nongubernamentale şi alte grupuri
sociale diferite. Ori, tocmai această permanentă competiţie permite instituirea unui filtru

20
de selectare a problemelor cu adevărat importante ce conturează agenda publică dintr-un
sistem politic democratic.

„Competiţia nu a fost totdeauna considerată o condiţie definitorie a democraţiei. Democraţiile

«clasice» presupuneau că procesul de luare a deciziilor se bazează pe participarea directă, care conduce
la consens. Democraţia reprezentativă implica existenţa unui consens referitor la o direcţie comună de
acţiune, rezultat din ascultarea tuturor variantelor posibile şi din cântărirea avantajelor şi dezavantajelor
fiecăreia dintre ele. (...) Democraţia modernă oferă o varietate de procese şi canale competitive pentru
exprimarea intereselor şi valorilor asociative sau partizane, funcţionale şi teritoriale, colective şi
individuale. Toate acestea formează un ansamblu al practicii democratice” (Schmitter, Lynn Karl, 2002,
pp. 4-18).

Nu este nici un paradox, cel puţin nu din punctul de vedere al teoriei democratice:
acolo unde există competiţie, trebuie să existe şi cooperare, şi tocmai din acest motiv
aceasta apare ca un alt concept generic utilizat în analiza sistemelor politice democratice.
Cooperarea vizează, în principal, realizarea interesului public, şi presupune participarea
tuturor segmentelor sociale (instituţii ale statului, partide politice, grupuri de presiune,
agenţii guvernamentale şi chiar simplii cetăţeni) pentru atingerea acestui obiectiv. Nu este
greşit, de aceea, dacă spunem că problema cooperării este legată în mod direct de aceea a
participării politice, ceea ce ne arată că ea reprezintă, totodată, o modalitate de a asigura
echilibrul şi stabilitatea sistemului. Poate tocmai de aceea democraţia îi apărea lui
Chuchill că este cel mai prost sistem de guvernare, cu excepţia celorlalte: pentru că, în
sistemele democratice, competiţia înseamnă cu totul altceva decât conflictul, în sensul că
ea se desfăşoară cu respectarea anumitor proceduri – aşa cum sunt lgile lectorale care
rglementează problema alegerilor, şi pentru că, şi în condiţiile compettiive pe care le
implică democraţia, „jucătorii” cooprează, câtă vreme au un obiectiv comun, care ţine de
realizarea binelui public.

„Cooperarea a fost totdeauna o trăsătură centrală a democraţiei. Actorii trebuie să ia în mod

voluntar decizii colective obligatorii pentru întreaga societate. Pentru a intra în competiţie unii cu alţii, e
nevoie mai întâi ca ei să coopereze. Trebuie să fie capabili să acţioneze colecti prin intermediul
partidelor politice, al asociaţiilor şi mişcărilor, în scopul selectării candidaţilor, articulării preferinţelor,
trimiterii de solicitări către autorităţi şi al influenţării politicilor publice” (Schmitter, Lynn Karl, pp. 4-
18).

„Reprezentanţii, aleşi fie direct, fie indirect, desfăşoară cea mai mare parte a activităţii
concrete în democraţiile moderne. Cei mai mulţi sunt politicieni profesionişti care îşi orientează
carierele în scopul ocupării unor funcţii publice importante. Este îndoielnic faptul că vreo democraţie ar
putea supravieţui fără asemenea oameni. Prin urmare, întrebarea centrală nu este dacă va exista sau nu o21
elită politică sau chiar o clasă politică profesionistă, ci cum sunt aleşi aceşti reprezentanţi şi cum vor fi
menţinuţi răspunzători pentru acţiunile lor” (Schmitter, Lynn Karl, 2002, pp. 4-18).
propriu democraţiei reprezentative, în sensul în care delegaţii cetăţenilor au rolul exclusiv
de a îndeplini interesele acestora. Desigur că, în partica democratică, există situaţii în care
politicienii sunt mai curând interesaţi de urmărirea unor interese obscure (vested
interests), încât apare, din acest punct de vedere, o problemă de etică politică, relativă la
stabilirea agendei publice. În condiţiile în care priorităţile de pe această agendă sunt
dependente de interesele urmărite de politicieni, pot apărea situaţii în care acestea nu
converg cu cele ale cetăţenilor, putând fi chiar împotriva acestora. Este, acesta, un punct
critic al sistemelor politice democratice, iar practica politică a încercat să găsească soluţii
de reglementare a situaţiei, introducând aranjamente precum sunt mandatul imperativ sau
norme relative la responsabilitatea parlamentară.

22
 La nivelul procedurilor democratice, trebuie specificat că una dintre cele mai
importante contribuţii în acest sens îi aparţine economistului Joseph Schumpeter, care, în
lucrarea sa Capitalism, Socialism and Democracy (1943) definea democraţia drept un
sistem competiţional în care politicienii aleargă după voturile alegătorilor. Cu alte
cuvinte, redusă la minimum, democraţia însăşi este o procedură. Contribuţiile teoretice
mai recente insistă însă pentru nuanţarea acestei definiţii deja clasice în teoria
democratică, accentuând asupra unor aspecte care să limiteze efectele negative ce pot
În viziunea lui Robert Dahl, procedurile democratice care trebuie implementate în practica
politică a sistemelor politice de această factură sunt următoarele:
„1. Controlul asupra deciziilor guvernamentale care privesc politicile publice revin, conform
Constituţiei, reprezentanţilor aleşi.
2. Reprezentanţii sunt aleşi în competiţii electorale periodice şi transparent desfăşurate, în care nu pot
avea loc nici un fel de constrângeri.
3. Practic, orice persoană adultă are dreptul de a-şi alege reprezentanţii.
4. Practic, orice persoană adultă are dreptul de a candida la funcţii publice.
5. Cetăţenii au dreptul să se exprime, fără pericolul de a fi pedepsiţi din motive politice larg definite.
6. Cetăţenii au dreptul de a căuta surse alternative de informare. Mai mult, sursele alternative de
informare există şi sunt protejate de lege.
7. Cetăţenii au, totodată, dreptul de a înfiinţa asociaţii sau organizaţii relativ independente, inclusiv
partide politice şi grupuri de interese” (Dahl, 1982, p. 11).

apărea în practica politică. Procedurile au rolul de a institui anumite aranjamente

democratice care să garanteze cetăţenilor atât posibilitatea de a participa la luarea
deciziilor de interes public (cu alte cuvinte, la procesul de decision-making), cât şi de a
contesta acele decizii care sunt în dezacord cu ceea ce ei consideră a întruchipa interesul
colectiv. Experienţa socio-istorică a democratizării din Europa Occidentală, aşa cum
convingător a fost aceast sintetizată de politologul american Robert Dahl în lucrarea sa
Poliarhiile. Participare şi opoziţie, a impus în teoria democratică ideea necesităţii ca
sistemele politice democratice să adopte anumite proceduri care să menţină stabilitatea
sistemului şi care să garanteze, deopotrivă, posibilităţile de participare şi contestare.

În fine, la nivelul principiilor operaţionale ale democraţiei, în analiza acestui tip

de sisteme politice trebuie subliniată nu doar importanţa principiului majorităţii, ci şi
aceea a principiului nesiguranţei limitate. Dacă primul principiu ne duce înspre ideea
unei democraţii cantitative, bazată pe număr, cel de-al doilea evidenţiază aspectele unei
democraţii calitative. Având în cedere experienţa istorică a sistemelor politice
democratice, se poate susţine că principiul majorităţii a atras după sine anumite

23
controverse, cea mai importantă fiind cea legată de faptul că deciziile politice nu pot fi în
mod necesar bune datorită numai faptului că sunt luate de o majoritate. Pot fi aduse ca
exemple istorice, în acest sens, condamnarea la moarte a lui Socrate, prin majoritate
democratică, sau venirea la putere a lui Hitler în Germania, graţie aceluiaşi procedeu
bazat pe număr. Cu alte cuvinte, la fel ca în cazul alegerilor, principiul majorităţii poate fi
o condiţie necsară, dar nu şi suficientă pentru persistenţa unui sistem politic democratic.
De altfel, încă din secolul al XIX-lea, importanţi teoreticieni ai democraţiei, precum John
Stuart Mill ori Alexis de Tocqueville, au atras atenţia aspra faptului că, în anumite
contexte, graniţa dintre aplicarea principiului majorităţii şi ceea ce ai au numit tirania
„Există motive pentru a respinge orice echivalare brută a democraţiei cu un principiu
nenuanţat al domniei majorităţii. Poporul nu poate fi echivalat doar cu majoritatea şi nici guvernarea de
către popor nu poate fi echivalată cu guvernarea de către majoritate, fără a mai vorbi de reprezentanţii
majorităţii. Minorităţile sunt şi ele o parte a poporului, iar interesele, vederile şi convingerile lor trebuie
luate în considerare, pe cât posibil, în procesul aplicării politicilor şi al luării deciziilor. Desigur că acest
lucru nu este posibil întotdeauna. Adesea compromisul nu poate fi realizat. Trebuie făcută o alegere
între politici diametral opuse. Dar o democraţie în care unele grupuri etnice, religioase sau politice se
află în permanentă minoritate şi astfel în opoziţie are mari şanse să devină instabilă şi să îşi piardă
legitimitatea. În condiţii extreme, o minoritate şi în special o minoritate naţională, aflându-se într-o
asemenea situaţie, poate decide pur şi simplu să aleagă secesiunea şi crearea unei societăţi şi a unui stat
în care ea să formeze majoritatea. Aceasta se poate întâmpla atât în Quebec, cât şi în Scoţia. Unul din
pericolele majoritarismului este acela că majorităţile sunt întotdeauna gata să uite că, într-un alt context,
ele ar putea constitui o minoritate. Un altul este presupunerea pripită că în politica democratică actuală,
majoritatea din fiecare stat existent ar trebui să aibă dreptul de a decide în toate privinţele. Trebuie
întotdeauna pusă întrebarea: care este majoritatea relevantă, care ar trebui să decidă? (Arblaster, 1998,
p. 103).
majorităţii poate să se şteargă. Se pune astfel următoarea chestiune de principiu: ce se
întâmplă atunci, când, într-o perioadă determinată temporal, o majoritate ia în mod
consecvent decizii care se opun intereselor unei minorităţi? Ne aflăm, astfel, într-un alt
punct critic sesizabil la nivelul sistemelor politice democratice, care a fost rezolvat,
îndeobşte, prin impunerea anumitor limitări constituţionale, astfel încât deciziile
majorităţii să nu poată afecta negativ minorităţile, de orice natură ar fi acestea (aşa cum
este cazul renumitei Bill of Rights din SUA, care plaseqază anumite chestiuni ce privesc
interesul minorităţilor în afara sferei de deicizie a majorităţii).

Consideraţiile actuale cu privire la principiul majorităţii ne conduc înspre o idee

exprimată de filosoful contemporan Karl Popper, potrivit căruia întrebarea „Cine trebuie
să conducă?”, ce a marcat teoria politică încă din antichitate, este una eronată şi, ca atare,
ar trebui înlocuită cu o alta: „Cum putem reforma instituţiile noastre politice astfel încât

24
cei incompetenţi să nu poată ajunge la guvernare?” O astfel de idee sugerează trecerea de
la aspectele cantitative ale democraţiei, implicate de principiul majorităţii, la cele
calitative, şi putem regăsi aici cel de-al doilea principiu operaţional folosit în analiza
sistemică, anume principiul nesiguranţei limitate. Acesta subliniază că, în sistemele
„Într-o democraţie, reprezentanţii trebuie cel puţin informal să cadă de acord că aceia care
câştigă un sprijin electoral mai mare sau o influenţă mai substanţială în crearea politicilor publice nu îşi
vor folosi avantajul temporar pentru a-i împiedica pe cei care care au pierdut alegerile să le câştige sau
să exercite influenţă în viitor şi că, în schimbul acestei oportunităţi de a continua să concureze pentru
funcţii publice, cei care pentru moment se vor afla în opoziţie vor respecta dreptul învingătorilor de a
lua decizii cu caracter obligatoriu. Cetăţenii trebuie să respecte deciziile care rezultă dintr-o asemenea
competiţie, cu condiţia ca ele să rămână concordante cu preferinţele colective, aşa cum au fost ele
exprimate în alegeri corecte şi periodice sau în negocieri transparente şi repetate (Schmitter, Lynn Karl,
1998, pp. 4-18).

politice democratice ale contemporaneităţii, este necesar ca politicienii să aibă un grad

redus de nesiguranţă cu privire la faptul că, în condiţiile în care aversarii lor politici vor
ajunge la guvernare, aceştia ar putea suprima normele democratice, înlocuindu-le cu
unele de factură autoritară sau chiar totalitară. Cu alte cuvinte, într-un sistem politic
democratic stabil, trebuie să existe garanţii clare că atât cetăţenii, cât şi reprezentanţii
elitei politice, împărtăşesc valorile specifice democraţiei şi îşi manifestă în mod curent
sprijinul faţă de sistem.

2.2. Modele empirice ale democraţiei

Dincolo de analiza formelor de guvernare şi a tipurilor de regim politic

democratic, în teoria democratică empirică a ultimelor decenii, mai mulţi autori au
încercat să delimiteze factorii care determină ca, în ceea ce priveşte practica democratică,
regimurile politice să se diferenţieze. În acest peisaj intelectual, cele mai relevante lucrări
aparţin politologului Arend Lijphart. Autorul pleacă de la o tipologie a sistemelor politice
democratice aparţinând lui Gabriel Almond (anglo-american, continental-european,
preindustrial sau parţial industrial şi totalitar), pentru a propune o tipologie a
regimurilor politice democratice. În contextul acestei tipologii, Arend Lijphart discută
pentru prima dată despre modelul democraţiei consensualiste/consociaţionale, un concept
care va face carieră în ştiinţa politică a contemporaneităţii. Pentru a realiza tipologia

25
regimurilor democratice, Lijphart foloseşte următoarele criterii: cultura politică şi
comportamentul elitelor, cărora li se atribuie două stări (cultură politică omogenă sau
fragmentată, în funcţie de clivaje, şi comportament al elitelor coeziv sau concurenţial).
Rezultă astfel o cvadruplă tipologie a democraţiilor empirice: a) democraţie centripetă
(cultură politică omogenă, comportament concurenţial al elitelor); b) democraţie
centrifugă (cultură politică fragmentată, comportament concurenţial al elitelor); c)
democraţie consensualistă (cultură politică fragmentată, comportament coeziv al
elitelor); d) democraţie depolitizată (cultură politică omogenă, comportament coeziv al
elitelor). Dacă democraţia centripetă reflectă ceea ce Almond înţelegea prin tipul anglo-
american al democraţiei, iar democraţia centrifugă corespunde tipului continental-
european, democraţia consensualistă şi cea depolitizată reprezintă contribuţia lui Lijphart
la dezvoltarea studiilor privind modelele empirice ale democraţiei. Schematic, tipologia
lui Lijphart poate fi redată în următorul tabel:

Structura societăţii
Omogenă Plurală
Comportamentul Coeziv Democraţie Democraţie
elitelor depolitizată consociaţională
Democraţie Democraţie
centripetă centrifugă
Antagonic

Sursa: Arend Lijphart, Democraţia în societăţile plurale, Polirom, Iaşi, 2002, p. 123

În viziunea lui Lijphart, democraţia depolitizată „reprezintă genul de regim democratic

spre care democraţiile occidentale păreau a se îndrepta la începutul anilor 1960 (...). Este
descris prin termeni ca «Noua Europă», «liberalism al grupurilor de interese», «Leviathan
democratic». Tendinţa părea a merge către o diminuare a tensiunilor ideologice şi o
intensificare simultană a procesului coeziv de luare a deciziilor.” (Lijphart, 2002, p. 123).
Realizând această tipologie, Lijphart este interesat să releve şi gradele de
stabilitate/instabilitate politică de care fiecare în parte e caracterizat. Astfel, democraţia

26
centrifugă este considerată a fi instabilă, iar tipurile centripet şi consensualist apar ca
democraţii stabile. În ce priveşte democraţia depolitizată, aceasta e caracterizată de
stabilitatea specifică atât tipului centripet, cât şi celui consensualist, şi, din acest punct de
vedere, ar trebui să fie cea mai stabilă. Politologul arată însă că, în practica politică, apar
„efectele destabilizatoare ale opoziţiei faţă de caracterul insuficient de democratic al
acestui tip de regim” (Lijphart, 2002, p. 124).
Într-o lucrare mai recentă, Arend Lijphart va încerca să nuanţeze caracteristicile
modelului consensualist al democraţiei, prin comparaţie cu ceea ce numeşte modelul
majoritarist (sau Westminster) al democraţiei. Demersul comparativist pune în lumină
diferenţele principale ale celor două modele, politologul susţinând că „guvernarea
majorităţii concentrează puterea politică în mâinile unei majorităţi simple (...), în timp ce
modelul consensualist încearcă să împartă, să disperseze şi să limiteze puterea în diverse
moduri. O altă diferenţă constă în faptul că guvernarea majorităţii este exclusivă,
concurenţială şi antagonistă, în timp ce modelul consensualist este caracterizat de
inclusivitate, negocieri şi compromis; din acest motiv, democraţia consensualistă poate fi
numită şi «democraţie a negocierii»” (Lijphart, 2000, p. 26). Analiza comparativă pe care
politologul american o realizează între cele două modele empirice ale democraţiei
intenţionează să înlăture puternica tendinţă de a identifica sistemul politic democratic cu
democraţia majoritaristă şi să demonstreze că, dimpotrivă, democraţia consensualistă (sau
consociaţională, cum o numeşte Giovanni Sartori) este un model alternativ care deţine
aceeaşi legitimitate. În acest sens, Lijphart deduce, din principiile celor două modele, 10
diferenţe care privesc cele mai importante reguli şi instituţii ale democraţiei (Lijphart,
2000, pp. 26-27). Cele zece diferenţe sunt orientate în funcţie de două dimensiuni:
• dimensiunea executiv-partide, care vizează distribuirea puterii politice
executive, sistemele de partide şi electorale şi grupurile de interese;
• dimensiunea federal-unitar, ce cuprinde acele trăsături asociate distincţiei
dintre guvernarea federală şi cea unitară.
În funcţie de aceste două dimensiuni, devin evidente cele 10 diferenţe dintre democraţia
majoritaristă şi cea consensualistă, după cum reiese din următorul tabel:

MODELE EMPIRICE ALE DEMOCRAŢIEI

27
 Niveluri de analiză a Democraţie majoritaristă Democraţie consensualistă
diferenţelor
Dimensiunea executiv-partide 1. concentrarea puterii 1. împărţire a puterii
executive în cabinete executive în coaliţii largi,
majoritare monocolore multipartidiste
2. relaţii legislativ-executiv 2. echilibru al puterii între
în care executivul este executiv şi legislativ
dominant 3. sistem multipartidist
3. sistem bipartidist 4. reprezentare proporţională
4. sistem electoral majoritar 5. sistem coordonat şi
şi disproporţional „corporatist”, al cărui scop
5. sistem pluralist al este compromisul şi
grupurilor de interese concertarea

Dimensiunea federal-unitar 1. guvernare centralizată şi 1. guvernare descentralizată

unitară şi federală
2. concentrare a puterii 2. separare a puterii
legislative de către un legislative între două
legislativ unicameral camere cu puteri egale, dar
3. constituţii flexibile care constituite diferit
pot fi amendate de către 3. constituţii rigide care pot
majorităţi simple fi modificate numai de
4. sisteme în care către majorităţi
legislativele au ultmul extraordinare
cuvânt în privinţa 4. sisteme în care legile sunt
constituţionalităţii propriei subiect al controlului
legislaţii constituţional de către
5. bănci centrale dependente curţi constitţionale sau
de executiv supreme
5. bănci centrale independente

Pe baza diferenţelor redate în tabel, Arend Lijphart va realiza analiza comparativă a

formelor de guvernare din treizeci şi şase de ţări, pentru a ajunge, în final, la o „hartă
conceptuală” bidimensională a democraţiei empirice. Cele două dimensiuni sunt date de
împărţirea puterii (pe linia executiv-partide) şi diviziunea puterii (pe linia unitar-federal).
Conform interpretării lui Lijphart, modelul majoritarist insistă asupra ideii că democraţia
înseamnă guvernarea de către majoritatea poporului, acest tip de regim politic democratic
putând fi întâlnit, de exemplu, în Marea Britanie, Noua Zeelandă sau Barbados. Pe de altă
parte, modelul consensualist al democraţiei concurează această viziune, iar Lijphart arată
că acesta este prezent mai ales în societăţile pluraliste (precum Belgia, Olanda, Elveţia şi
chiar ceea ce tinde să devină Uniunea Europeană), „care sunt puternic divizate de-a
lungul unor linii religioase, ideologice, lingvisice, culturale, etnice sau rasiale în
subsocietăţi virtual separate, cu propriile lor partide politice, grupuri de interese şi canale

28
de comunicare (...). În aceste condiţii, guvernarea majorităţii nu este numai
nedemocratică, ci şi periculoasă, deoarece minorităţile cărora li se refuză continuu
accesul la putere se vor simţi excluse şi discriminate şi pot să-şi piardă încrederea în
regim” (Lijphart, 2000, p. 50). Dar, pentru a înţelege mai bine deosebirea dintre modelul
democraţiei majoritariste şi cel al democraţiei consensualiste, este necesar să ne
îndreptăm atenţia înspre cel mai important element care defineşte fiecare model în parte:
sistemul electoral. Astfel, vom observa că primul model al democraţiei foloseşte sistemul
electoral majoritar sau al pluralităţii, în circumscripţii uninominale. Este vorba despre un
Avantajul acestui tip de sistem electoral este că el conferă stabilitate sistemului, determinând
existenţa unui sistem bipartidist pur (precum în SUA) sau cu două partide şi jumătate (bipartidism
impur, precum în Marea Britanie), în vreme ce principalul dezavantaj e că el este mai puţin democratic,
în sensul că nu permite reprezentarea intereselor tuturor grupurilor existente în societate.

sistem în care „învingătorul ia totul”, ceea ce înseamnă că acel candidat care e susţinut de
cel mai mare număr al alegătorilor este cel care câştigă, în timp ce ceilalţi alegători
rămând nereprezentaţi. Acest tip de sistem electoral poate fi divizat în următoarele formul
electorale: 1. formula pluralităţii; 2. formula mixtă majoritate-pluralitate; 3. formula
votului alternativ.

Pe de altă parte, sistemul electoral specific modelului democraţiei consensualiste

este unul care are, ca scop principal, atât reprezentarea majorităţii, cât şi a minorităţii,
precum şi transformarea proporţională a voturilor în locuri parlamentare, pentru a evita
astfel suprareprezentarea sau subreprezentarea unui partid. Este vorba despre sistemul
electoral al reprezentării proporţionale (RP), care, la rândul său, cunoaşte următoarele
formule: 1. formula reprezentării proporţionale pe liste; 2. formula proproţională mixtă;
3. formula votului unic transferabil.

Avantajul acestui tip de sistem electoral este că asigură o reprezentare lărgită a intereselor
diverselor grupuri existente în societate, fiind, din această perspectivă, mai democratic. Principalul
dezavantaj constă în faptul că influenţează formarea unui sistem multipartidist, ceea ce determină
imposibilitatea ca un singur partid să cumuleze 50%+1 din voturi, astfel încât să asigure guvernarea.
Astfel, cu excepţia cazurilor de formare a unui guvern minoritar, partidele se grupează de regulă în
coaliţii pentru a forma cabinetul. Întrucât în astfel de coaliţii pot intra partide politice de orientare
ideologică diferită sau cu programe de guvernare diferite, este posibilă apariţia unor tensiuni în
interiorul lor. De aici decurge un grad redus de stabilitate politică.

29
 Analiza modelelor empirice ale democraţiei, în viziunea lui Lijphart, nu face
decât să scoată în evidenţă complexitatea dezbaterii asupra problemelor pe care le
presupun sistemele politice democratice. Iar asta cu atât mai mult cu cât alternativele
autoritariste la democraţie reprezintă în continuare un pericol major la adresa acestor
sisteme politice.
Definiţii

DEMOCRAŢIE DIRECTĂ – formă de sistem politic existent în Atena secolului al V-lea î.Hr.,
în care indivizii care deţineau calitatea politică a cetăţeniei participau în mod direct la
luarea deciziilor de interes public. În societatea contemporană, referendumul este
considerat o formă de democraţie directă.

DEMOCRAŢIE REPREZENTATIVĂ – sistem politic specific societăţii moderne şi

contemporane, fundamentat pe principiul suveranităţii poporului, dar în care nu cetăţenii
decid în mod direct asupra problemelor vizând interesul colectiv, ci îşi delegă
reprezentanţi pentru a decide asupra acestor probleme.

PRINCIPIUL MAJORITĂŢII – principiu operaţional al democraţiei, în conformitate cu care,

atunci când, în contextul dezbaterii unor probleme de interes public asupra cărora există
controverse, nu se poate ajunge la un consens, urmează că minoritatea trebuie să se
supună deciziei majorităţii.

TIRANIA MAJORITĂŢII – defineşte deciziile luate în mod consecvent, într-o perioadă

determinată temporal, în detrimentul intereselor unei minorităţi.

DEMOCRAŢIE MAJORITARISTĂ – model empiric al democraţiei, caracterizat prin aplicarea

principiului majorităţii în practica guvernării.

DEMOCRAŢIE CONSENSUALISTĂ – model empiric al democraţiei, caracterizat prin

aplicarea principiului potrivit căruia guvernarea trebuie asigurată de cât mai mulţi, nu de
cei mai mulţi. Implică deci o modalitate consensualistă de guvernare, la acest proces
participând reprezentanţii tuturor grupurilor importante din societate.

Întrebări şi exerciţii

• Redaţi şi explicaţi conceptele generice utilizate în analiza sistemelor politice

democratice
• Redaţi şi explicaţi procedurile democratice luate în considerare în analiza
sistemelor politice democratice
• Redaţi şi explicaţi principiile operaţionale luate în considerare în analiza sistemelor
politice democratice
• Explicaţi diferenţa existentă între „principiul majorităţii” şi „tirania majorităţii”
• Redaţi caracteristicile democraţiei majoritariste
• Redaţi caracteristicile democraţiei consensualiste

30
 3. SISTEME POLITICE AUTORITARE

Pe parcursul acestui capitol, veţi învăţa următoarele:

• modele definitorii ale sistemelor politice totalitare şi ale sistemelor politice
totalitare;
• caracteristicile sistemelor politico-religioase;
• caracteristicile sistemelor politico-militare;
Cuvinte-cheie: autoritarism, totalitarism, fundamenatlism, teocraţie, juntă, democraţie
electorală, democraţie delegativă, supremaţie civilă.

3.1. Autoritarism şi totalitarism

După reliefarea caracteristicilor sistemelor politice democratice, prin apel la

teoriile şi, respectiv, modelele empirice ale democraţiei, ne vom orienta acum spre – cu o
expresie ce aparţine lui Giovanni Sartori – ceea ce nu este democraţia. Opţiunile pe care
le avem la îndemână sunt, aşa cum arată politologul italian, multiple. Astfel, se poate
vorbi despre sisteme politice caracterizate prin tiranie, despotism, autocraţie, absolutism,
dictatură, autoritarism şi totalitarism, ca opuse ale celor democratice. Putem reţine însă,
în contextul acestui demers preliminar, doi termeni, aflaţi într-o legătură directă cu
tipurile de regim politic care s-au perindat pe scena istoriei în secolul al XX-lea: este
vorba despre autoritarism şi totalitarism. Ambii termeni au apărut, în analizele ştiinţei
politice, după primul război mondial, astfel încât se consideră că aceştia denotă fenomene
specifice, dacă nu contemporaneităţii, cel puţin istoriei recente.
Autoritarismul este un concept care derivă din termenul de autoritate, considerat,
de obicei, drept un corelat al conceptului de putere politică. Înzestrată cu autoritate,
puterea politică legitimă poate acţiona în societate pentru a-şi îndeplini rolul ordonator,
având asigurată suspunerea cetăţenilor. Pe de altă parte, „autoritarismul este un termen

31
depreciativ; indică un exces şi un abuz de autoritate, de fapt, o autoritate opresivă care
striveşte libertatea” (Giovanni Sartori, 1999, p. 180). De aici decurge o idee importantă,
aceea că libertatea politică este o valoare aflată într-o relaţie indestructibilă cu cu puterea
politică învestită cu autoritate. Aşa cum am văzut, libertatea politică devine un corelat
moral al puterii politice: „Contrar a ceea ce s-ar fi putut imagina, deşi libertatea şi
autoritatea se exclud, libertatea dă naştere autorităţii şi o formează în realitate, din
moment ce această libertate este aceea a unei fiinţe sociale” (Polin, 1968, p. 226). Numai
în aceste condiţii libertatea politică îşi poate îndeplini funcţia esenţială, aceea de a asigura
ordinea comunitară, de a asigura deci echilibrul diferitelor colectivităţi care alcătuiesc
societatea şi de a aşeza activităţile care se desfăşoară în cadrul acesteia într-o relaţie de
compatibilitate.
Nu acelaşi lucru se întîmplă, însă, într-un regim politic autoritarist, în care
libertatea individuală este restrînsă, iar puterea guvernămîntului creşte pînă la o limită
absolută. De aceea, acceptând ideea că democraţia presupune existenţa necesară a puterii
sub forma autorităţii, se poate impune o distincţie între puterea autoritară (non-
democratică) şi puterea autoritativă (democratică) (Sartori, 1999, p. 183). De aici se
poate conchide că „ autoritarismul este un sistem politic care nu lasă prea mult loc
libertăţii”. Pentru a diferenţia cu claritate atributele generale ale sistemelor politice
autoritare, este necesară şi o încercare de definire a totalitarismului.
Ca termen, totalitarismul a apărut pentru prima dată în 1925, fiind o creaţie a
fascismului italian. De la început se impune ideea că orice sistem politic totalitar este, în
acelaşi timp, şi autoritar, însă, după cum susţine Giovanni Sartori, nu orice sistem
autoritar este totalitar.

Termenul de totalitarism exprimă ideea unei totalităţi redundante („statul total”), care
intenţionează să impună ideea unui sistem politic ce cuprinde totul relaţiilor sau actvităţilor ce au loc
într-o societate dată. El a fost pus în legătură, mai întîi, cu nazismul german – întrucît fascismul italian,
după cum arată şi Sartori, a fost mai curînd un regim autoritar – iar apoi, mai ales prin analiza
întreprinsă de Hannah Arendt în cartea sa Originile totalitarismului, şi cu comunismul. Problema este
ce anume delimităm prin acest termen: o trăsătură comună mai multor societăţi diferite, sau un tip
anume de sistem politic? Din punct de vedere politologic, opţiunea este pentru cea de a doua variantă,
întrucît putem considera că sistemul politic totalitar reprezintă o sumă a răului politic ce a caracterizat
numai secolul al XX-lea. Nici tirania anticilor şi nici despotismul oriental nu presupun caracteristicile
totalitarismului. Altfel spus, „totalitarismul este o denumire nouă pentru ceea ce a rămas nenumit până
acum” (Sartori, 1999, p. 186).

32
 Încercînd să definească sistemul politic totalitar, anumiţi politologi au considerat
că acest lucru poate fi realizat prin analiza empirică a trăsăturilor sale. Astfel, Carl
Friederich consideră că pot fi amintite 6 condiţii care permit existenţa unui stat totalitar
(Friederich, 1954, pp. 52-53):
• o ideologie oficială, care are rolul de a justifica atât statutul puterii politice totale,
cât şi acţiunile întreprinse de reprezentanţii acesteia;
• un singur partid de masă, controlat de o oligarhie care nu are în atenţie interesele
cetăţenilor, urmărind realizarea intereselor sale particulare;
• monopolul guvernamental al armamentului, ceea ce echivalează cu deţinerea
totală a capacităţii de constrângere fizică, pe care puterea etatică o poate utiliza
oricând, pentru a preveni orice contestare venită din partea indivizilor ori
grupurilor sociale;
• monopolul guvernamental asupra mass-media, ceea ce face ca acestea din urmă să
fie transformate din „a patra putere în stat” (statutul lor neoficial în sistemele
politice democratice) într-un simplu instrument al propagandei, ce are rolul de a
întări puterea de stat;
• un sistem de poliţie terorist, care se alătură monopolului asupra armamentului,
avînd rolul de a anihila orice manifestare individuală, de a controla până la
dispariţie sfera privată;
• economie dirijată de la nivel central, ceea ce revine la a spune că „întrucât, în
condiţiile moderne, depindem în aproape toate acţiunile noastre de mijloacele
furnizate de semenii noştri, planificarea economică ar antrena dirijarea celei mai
mari părţi a vieţii noastre. Cu greu ar mai rămâne vreun aspect, de la nevoile
noastre primare până la relaţia cu familia şi prietenii noştri, de la natura muncii
noastre şi până la folosirea timpului liber, în care planificatorul să nu-şi exercite
«controlul conştient»” (Hayek, 1993).
Această prezentare a caracteristicilor sistemului politic totalitar se bazează pe o analiză
empirică a fenomenului totalitar. Un alt politolog, Gabriel Almond, definea totalitarismul
într-o manieră sintetică, pentru a surprinde caracterul său profund: „Totalitarismul este o
tiranie cu o birocraţie raţională, un monopol al tehnologiilor moderne de comunicare şi
un monopol al tehnologiilor moderne ale violenţei”. Pe de altă parte, Giovanni Sartori

33
preferă interpretarea totalitarismului ca pe un tip ideal, în înţelesul pe care această
sintagmă o are la Max Weber. Astfel, politologul italian propune, pentru analiza
totalitarismului, tipul polar, conform căruia totalitarismul simbolizează un sistem al cărui
pol opus este democraţia: „Conceput astfel, totalitarismul conţine pur şi simplu acele
caracteristici ale regimurilor opresive ajunse la cel mai înalt nivel de perfecţiune
imaginabil (...). Aceasta înseamnă că nici un sistem concret nu poate fi «pur» totalitar, tot
aşa cum nici o democraţie concretă nu poate fi o democraţie pură. Ipoteza se reduce la
afirmaţia că totalitarismele din lumea reală – ca şi democraţiile concrete – aproximează
doar, mai mult sau mai puţin exact, parametrii polarizanţi respectivi” (Sartori, 1991, p.
191). Asumând premisa că orice sistem totalitar este şi autoritar, vom analiza, din
perspectiva democratizării, caracteristica principalelor două tipuri de sisteme politice
autoritare ale contemporaneităţii: cele politico-religioase şi cele politico-militare.

3.2. Sisteme politico-religioase

De regulă, analizele referitoare la sistemele politice care au un fundament religios

sau în care, mai mult, factorul religios se confundă cu cel politic se realizează prin
raportarea acestora la sistemele democratice occidentale. Există de asemenea şi analize
preocupate să identifice mecanismele prin care anumite sisteme care au depăşit un astfel
de statut – aşa cum a fost cazul în diferite state islamice pe parcursul secolului XX – ar
putea deveni democraţii pe tipar ocidental. Caracteristice mai ales ţărilor islamice, aceste
sisteme sunt de regulă considerate a fi fundamentaliste şi ca reprezentând “altceva” prin
comparaţie cu sistemele politice pluraliste din Occident. Sistemele politico-religioase se
regăsesc în state precum Iran sau Sudan, dar şi în alte ţări din Orientul Apropiat.
Militanţii politici islamici sunt inspiraţi de către Ayatollahul Khomeini şi susţin
instaurarea unei teocraţii în care problemele politice să fie structurate în concordanţă cu
principiile religioase fundamentale, instanţele politice urmând a se confunda cu cele
religioase.
Analiza sistemelor politice autoritare din ţările Orientului Apropiat nu poate fi
însă completă în lipsa unei perspective asupra culturii şi civilizaţiei islamice. Conturată în
domeniul studiilor de orientalism, ce au constituit o adevărată provocare intelectuală

34
pentru mulţi specialişti occidentali din sfera ştiinţelor sociale, această perspectivă a fost
foarte bine sintetizată într-o lucrare de istoria ideilor scrisă de Edward Said. Intitulată
Orientalism, cartea lui Said urmăreşte să sublinieze câteva dintre coordonatele pe care
“Egalitarismul şi centralismul sunt teme centrale ale Islamului. Ernest Gellner susţine că forma
culturală pură a Islamului este dotată cu un număr de caracteristici (unitatea, regulile etice, individualismul,
onformismul deplin la litera Islamului, puritanismul, o aversiune eglitaristă faţă de mediere şi ierarhie, un
sâmbure de magie) congruente, după toate aparenţele, cu cerinţele modernităţii sau modernizării. Toate
aceste caracteristici sunt, totodată, congruente cu democraţia. Totuşi, Islamul respinge orice distincţie între
comunitatea religioasă şi comunitatea politică. De aceea, nu există nici un echilibru între conducător şi
Dumnezeu, iar participarea politică este legată de afilierea religioasă. Islamul fundamentalist cere ca, într-o
ţară musulmană, conducătorii politici să fie musulmani practicanţi, Shari’a să fie legea fundamentală, iar
Ulema să aibă un vot decisive în articularea sau, cel puţin, în revizuirea şi ratificarea oricărei politici
guvernamentale. În măsura în care legitimitatea şi politica guvernamentală îşi au originea în doctrina şi
expertiza religioasă, concepţia pe care Islamul o are asupra politicii diferă şi este în contradicţie cu
premisele politicii democrate” (Huntington, 2002, pp. 18-40).

studiile autorilor occidentali le-au oferit asupra lumii islamce. Autorul constată că
intelectualii occidentali nu se dezic de etnocentrismul şi europocentrismul ce a
caracterizat, mai întâi, studiile de antropologie culturală, ajungând şi în cele de ştiinţă
politică, prin intermediul antropologiei politice.

Din acest punct de vedere, ar exista o incompatibilitate între instituţiile, practicile

şi aranjamentele democratice specifice sistemelor politice democratice occidentale şi
ţările islamice. Simplu spus, datorită acestei incompatibilităţi, care depinde de
particularităţi sociale, economice şi cultural-politice, ţările slamice ar fi incapabile să
dezvolte instituţii democratice. În plus, după cum sugerează anumiţi autori, condiţia de
bază pentru dezvoltarea unor sisteme politico-religioase în lumea islamică este dată de
“teama de Occident”. Este vorba, practice, de o teamă de occidentalizare, tradusă prin
rezerva psihologică legată de posibila pierdere a identitiăţii musulmane în condiţiile în
care s-ar adopta anumite instituţii şi practice politice specifice sistemelor democratice
ocidentale.

“Această teamă a musulmanilor provine din opoziţia absolută dintre concepţiile fundamentale ale celor
două lumi, europeană şi orientală. Pe de o parte, în lumea musulmană, individul e literalmente
«absorbit» de familie, familie în sensul mai larg de trib. Occidentul, influenţat tot mai mult de lumea
anglo-saxonă, nu doreşte să vadă decât individul. Numai individul singur e luat în considerare,
independent de familia de care aparţine. Pe de altă parte, în vreme ce lumea orientală elogiază
cunoaşterea transmisă prin tradiţie, din tată-n fiu, Occidentul e entuziasmat de inovaţie, descoperire,
cercetare, progres. Pentru musulmani, inovaţia e păcatul prin excelenţă, rezia (bid’a). Imitaţia servilă
(taqlâd) e preferabilă. În Islam nu există nici gândire liberă, nici liberă cugetare. Supunerii passive faţă
de legea religioasă şi obiceiurile strămoşeşti, Occidentul îi opune revolta, contestaţia, îndoiala,
intervenţia activă în problemele sociale. Supunerea nu e resimţită ca o virtute. În fine, dacă pentru
oriental raporturile personale sunt extreme de importante, occidentalul are încredere în instituţii şi e
ataşat de unele concepte; el allege să servească Statul, dar se poate să-i displacă să slujească un patron.35
Acceptă să se consacre ştiinţei cu umilinţă şi modestie. Musulmanul nu poate înţelge asta. El e umil şi
supus doar în faţa Dumnezeului său (Delcambe, 1999, pp. 94-95).
 În pofida acestor diferenţe sugerate de cercetărorii “orientalişti”, există anumite
state ilsamice care au acumulat, pe parcursul secolului XX, o experienţă democratică.
Totuşi, fie şi dacă ne gândim numai la cazul Turciei, putem constata că nu e vorba de
aceleaşi prcatici democratice care se regăsesc de-a lungul procesului de democratizare
din ţările occidentale. Dacă în ultima situaţie avem de-a face cu instituţii, aranjamente şi
practice democratice care s-au dezvoltat într-o modalitate organiă, pe parcursul a secole
în care democraţia a reuşit să se consolideze, în cazul Turciei acestea au fost preluate şi
implementate pe calea unor refrome susţinute cu sprijin militar. În alte cazuri, în pofida
încercărilor repetate de instaurare a unor sisteme politice de tip democratic, reformele au
eşuat, ţările respective revenind la organizarea lor politico-religioasă tradiţională.

“În practică, totuşi, singurul stat islamic ce a susţinut un sistem politic pe deplin democratic
este Turcia, unde Mustafa Kemal Ataturk a respins explicit viziunea islamică asupra societăţii şi
politicii, încercînd să creeze un stat naţional secularizat, modern şi occidental. Experienţa Turciei în
privinţa democraţiei nu a fost un succes total, viitorul sistemului politic democratic de aici devenind
problematic mai ales după alegerile din toamna anului 2002. În altă parte a lumii islamice, Pakistanul a
avut trei încercări de a instaura democraţia, fără ca vreuna dintre acestea să dureze prea mult timp. În
timp ce democraţia din Turcia a fost întreruptă de intervenţii militare ocazionale, Pakistanul a avut un
regim birocratic şi militar întrerupt ocazional de alegeri” (Huntington, 2002, pp. 18-40).

Tocmai de aceea, politologul american Samuel Huntington este interesat să identifice

motivele pentru care democraţia are şanse reduse de a se impune în spaţiul delimitat de
statele aparţinând lumii islamice. Încercarea sa este cu atât mai intersantă cu cât, din anul
2001, SUA, sprijinite de alte state ocidentale, au iniţiat un proces de înlăturare a
potenţialului terorist existent la nivelul anumitor state islamice, precum Irak şi
Afghanistan, proces al cărui obiectiv asumat este şi acela de impunere a unor reforme
democratice, care să permită instaurarea unor sisteme politice pe model occidental. Dacă
luăm în considerare chiar argumentele politologului american, este însă puţin probabil că
un astfel de obiectiv ar putea fi atins. Astfel, susţine Huntington, dacă opoziţia faţă de
sistemele autoritare din Europa Centrală şi de Est, odată cu anul 1989, din America
Latină ori din Asia de Est au determinat până la urmă, dacă nu adoptarea valorilor
democratice, măcar proclamarea unor intenţii de o asemenea factură, în ţările islamice
unde au existat astfel de mişcări opozante ele au fost slabe. Dimpotrivă, cei care –au
afirmat au fost tocmai fundamentaliştii islamici, care susţineau necesitatea contopirii

36
religiosului şi politicului la nivelul statului. În plus, în statele islamice, confruntate cu
serioase probleme economice la finalul anilor ’80, autorităţile ce urmăreau declanşarea
unor reforme democratice au încercat să-şi reconfirme legitimitatea prin organizarea de
alegeri libere, în urma cărora au fost însă favorizate, în mod paradoxal, tot organizaţiile
fundamentaliste, ceea ce ne arată că valorile politice specifice democraţiei nu au putut fi
inserate la nivelul mentalului colectiv sau, cu alte cuvinte, al culturii politice împărtăşite
de populaţia unor astfel de state.

Ca urmare, încercările de democratizare ale acestor state islamice au facilitat

„De exemplu, în Algeria, Frontul Islamic al Salvării Naţionale a cîştigat detaşat alegerile
locale din iunie 1990, primele alegeri libere de cînd ţara devenise independentă, 1962. La alegerile din
1989 din Iordania, fundamentaliştii islamici au cîştigat 36 din cele 80 de locuri în parlament.
Performanţele electorale importante ale grupurilor islamice reflectă, în parte, absenţa altor partide de
opoziţie, fie pentru că erau interzise de guvern, fie că boicotau alegerile. Oricum, fundamentalismul
pare să devină tot mai puternic în ţările Orientului Mijlociu, în special în rîndurile tinerilor. Faptul că
această tendinţă este atît de puternică i-a determinat pe liderii seculari din Tunisia, Turcia şi alte ţări să
adopte politici susţinute de fundamentalişti şi să facă gesturi politice care să demonstreze propriul lor
ataşament faţă de Islam” (Huntington, 2002, pp. 18-40).

drumul spre putere al unor organizaţii lipsite de afinităţi cu valorile şi practicile

democratice. În aceste condiţii, politologii occidentali au ajuns să se întoarcă la
întrebările pe care şi le puneau în anii ’40 şi, ulterior, ’70, cu privire la succesul de care se
bucurau în Europa Occidentală partidele şi organizaţiile de factură comunistă:
„Guvernele existente vor continua, oare, politica de deschidere şi vor organiza alegeri în
care grupurile islamice să poată concura liber şi egal? Grupurile islamice ar câştiga
majoritatea la aceste alegeri? Dacă ar câştiga alegerile, armata, care în multe societăţi
islamice (de exemplu, Algeria, Turcia, Pakistan şi Indonezia) este puternic secularizată,
le-ar permite să formeze guvernul? Dacă ar forma guvernul, acesta ar urmări aplicarea
unor politici islamice care ar duce la subminarea democraţiei şi la alienarea elementelor
moderne şi cu orientări occidentale din societate (cum s-a întîmplat în Afghanistan, n.m.
D.Ş.)?” (Huntington, 2002, pp. 18-40). Sunt acestea întrebări ce nu permit răspunsuri
imediate, dar care dau seamă, îmcă o dată, de complexitatea evoluţiilor sistemelor
politice, fie acestea autoritare sau democratice.
3.3. Sisteme politico-militare

37
 Deşi, de-a lungul timpului, şi mai cu seamă pe parcursul secolului XX, au existat
tendinţe de instituire a unui guvernământ civil, în multe ţări din Africa, Orientul Mijlociu,
Asia de Sud-Est şi America Latină sunt încă prezente sistemele politico-militare. După
cum arată teoreticienii politici, forma clasică a guvernămîntului militar este junta, ceea ce
implică o oligarhie formată din ofiţeri cu rang superior, care ajunge la putere în urma unei
revoluţii sau a unei lovturi de stat. Alte forme ale guvernămîntului militar sunt
reprezentate de regimurile în care dictatorii guvernează cu ajutorul armatei sau de cele în
care, deşi există o faţadă a constituţionalismului şi, deci, a regulilor civile, armata
operează din spatele scenei. În orice caz, dacă vorbim de guvernare militară ori de
dictatură militară, avem de-a face cu sisteme politice autoritare, în care nu prea este loc
pentru regulile jocului democratic.

Un regim politic poate fi identificat drept o dictatură (fie aceasta civilă ori militară) dacă cel
puţin una dintre următoarele condiţii este îndeplinită:
Regula 1: „Selecţia executivului” – şeful executivului nu este ales;
Regula 2: „Selecţia legislativului” – legislativul nu este ales;
Regula 3: „Partidele” – nu există mai mult de un partid. Mai exact, această regulă se aplică
dacă:
• nu există nici un partid sau
• există un singur partid sau
• deţinerea puterii decizionale s-a sfîrşit prin stabilirea unei guvernări
unipartidiste sau nonpartidiste, sau
• cei care deţin puterea au dizolvat legislativul în mod neconstituţional şi au
rescris regulile în favoarea lor” (Przeworsky, Alvarez, Cheibub, Limongi,
2002, pp. 58-76).

Din datele recente pe care le deţine ştiinţa politică, reiese că multe regimuri politice se
înscriu în cadrul mai larg al sistemelor politico-militare. Acestea pot fi calificate şi ca
dictaturi militare, atâta vreme cât regulile expuse mai sus se regăsesc la nivelul empiric.
Cele mai citate ţări, considerate, din această perspectivă, ca regimuri non-democratice,
sunt cele din America Latină. Aici, încă de la studiul întreprins de Gabriel Almond şi
Sidney Verba în cartea lor Cultura civică, respingerea democraţiei constituie un curent
major şi în rândul opiniei publice. De aceea, mai multe state sud-americane care au
început în ultimul sfert al al veacului al XX-lea tranziţia spre democraţie nu pot fi
catalogate nici astăzi ca îndeplinind condiţiile pe care le presupune un sistem politic
democratic. După decenii de guvernare militară, armata deţine încă în multe dintre aceste

38
state o influenţă importantă, ceea ce înseamnă că nu s-a consolidat încă supremaţia civilă
de care sistemul politic democratic are nevoie pentru a se putea consolida. Fncţionarea
instituţiilor democratice este, din acest motiv, viciată, şi nici reprezentanţii elitelor ori
simplii cetăţeni nu au reşit să internalizeze valorile specifice culturii politice democratice,
dintre care cea mai importantă este, în acest context, cea referitoare la drepturile civile.

Această imagine rezultată din analizele specialiştilor în democratizare demonstrează că,

acolo unde au avut ocazia să se dezvolte, sistemele politico-militare au lăsat moştenire o

„Din păcate, în multe ţări latino-americane, guvernământul democratic eficient nu câştigă prea
mult teren, ci este încă slab, inegal, plin de contradicţii, iar în unele cazuri se poate vorbi chiar despre
deteriorarea sa. Democraţia bipartidă cândva puternică din Venezela a fost «anesteziată» în anii din
urmă, partidele şi alte instituţii democratice fiind intens compromise. Instituţiile democratice din
Columbia sunt puse la încercare de violenţa şi corupţia din această ţară. Brazilia este încă în
convalescenţă după crizele economice şi politice exacerbate de o guvernare slabă (...). Probleme
similare pun în pericol democraţia în Peru, Argentina şi celelalte ţări” (Lowenthal, 2004, p. 92).

cultură politică şi instituţională ostile dezvoltării democraţiei. Ca atare, ţările intrate în

procese de democratizare după înlăturarea de la guvernare a unor dictaturi militare au
reuşit doar să implementeze diverse forme de democraţie, care sunt încă fragile. Unele
dintre statele Americii de Sud au căzut imediat în „eroarea electoralismului”,
conducătorii acestora considerând că instituirea unor alegeri periodice, libere şi corecte,
le va garanta stabilitatea democratică. În acest fel, aceştia au reuşit doar să dezvolte un tip
de regim numit democraţie electorală, în care singura instituţie valabilă din punct de
vedere democratic este aceea a alegerilor, dar în care, în acelaşi timp, alte instituţii
fundamentale pentru persistenţa unei democraţii pe termen lung fie nu funcţionează, fie
sunt sufocate de instituţii „informale”, cum sunt cele ale clientelismului şi corupţiei.
În acest sens, Guillermo O’Donnell (2002, pp. 91-109) consideră că America
Latină poate constitui un punct empiric de referinţă pentru argumentul că problema
multora dintre noile democraţii (cele mai multe urmând unor regimuri militare) nu este
lipsa instituţionalizării. Aceasta există, cel puţin sub forma unei instituţii formale, adică
alegerile, şi a uneia informale, anume clientelismul. Problemele în aceste ţări apar
datorită faptului că, de multe ori, oficialităţile alese îşi pierd arbitrar funcţiile înainte de
încheierea mandatelor constituţionale (adeseori ca urmare a intervenţiei armatei). De
asemenea, se întâmplă la fel de des ca oficialităţile alese să fie supuse unor constrângeri

39
severe, dreptului de veto sau excluderii de la anumite domenii de politici publice din
partea altor actori, nealeşi, în special din partea forţelor armate. În acest sens, Guatemala
şi Paraguay, precum şi El Salvador şi Honduras, nu se califică drept sisteme democratice,
cu atât mai mult dacă avem în vedere condiţiile emise de Robert Dahl. Peru este un alt
caz îndoilenic din punct de vedere democratic, de vreme ce alegerile nu au fost niciodată
imaculate, iar forţele armate îşi menţin puterea tutelară asupra unor zone de politici
publice.

Ca atare, atunci când nu au dezvoltat democraţii electorale, anumite ţări ale

Americii Latine s-au orientat înspre alte forme fragile ale democraţiei, aşa cum este aceea
a democraţiei delegative, cei care au ajuns la putere după înlăturarea guvernărilor de tip
militar, prin alegeri, optând pentru o modalitate de elaborare a politicilor publice foarte
“Forţele militare şi de poliţie din regiune continuă să se bucure de o influenţă şi de o
independenţă considerabile. În unele cazuri, autonomia militară se limitează la situaţii care privesc
promovările interne şi alte asemenea, însă deseori armata şi-a arătat deschis lipsa de subordonare. S-au
pus la cale lovituri de stat în Venezuela, Ecuador şi Argentina. În Paraguay, generalul Lino Oviedo îşi
plasa periodic trupele în alertă pentru a descuraja guvernul preşedintelui Juan Carlos Wasmosy de la
exercitarea autorităţii constituţionale asupra forţelor armate. Armata din Honduras a rezistat în mod
similar unor eforturi de a i se diminua puterea şi de a i se redefine rolul. În lupta contra terorismului şi a
gherilei din Peru, Guatemala şi din alte ţări, forţele armate au desconsiderat prevederile constituţionale.
Modele similare au existat în Columbia şi Bolivia, unde lupta împotriva traficanţilor şi a cartelurilor
drogurilor a fost folosită pentru a justifica amestecul tot mai puternic al armatei în politică” (Lowenthal,
2004, p. 93).

asemănătoare cu cea specifică sistemului anterior. În opinia politologilor, acest lucru se

datorează, în principal, faptului că la baza procesului de democratizare, de trecere deci de
la sistemele politico-militare la cele de tip democratic nu a fost aşezată o instituţie
fundamentală, şi anume supremaţia civilă. Impunerea acesteia ar fi implicat ca forţele
militare să fie îndepărtate din poziţiile de conducere care, în mod firesc, ar trebui să
revină civililor. Trebuie avut în vedere, desigur, faptul că un astfel de obiectiv necesar
pentru instaurarea unor sisteme politice democratice în ţările Americii de Sud este foarte
dificil de dus la îndeplinire, din moment ce în mai toate aceste state există o tradiţie a
guvernărilor de tip militar. Cu toate acestea, specialiştii în problemele democratizării şi
consolidării democratice avertizează că, în lipsa acestui element necesar – nu şi sufficient
– o democraţie autentică nu poate fi instaurată. Există, de aceea, oricând pericolul ca
ţările care, fie prin lovituri de stat, fie prin revoluţii, au răsturnat guvernările de tip

40
militar, să redevină sisteme politico-militare în măsura în care nu or reuşi să pună în
practice şi să instituţionalizeze principiul controlului ivil asupra societăţii.

Definiţii

AUTORITARSIM – „este un termen depreciativ; indică un exces şi un abuz de autoritate, de

fapt, o autoritate opresivă care striveşte libertatea” (Sartori, 1999, p. 180).

TOTALITARISM - exprimă ideea unei totalităţi redundante („statul total”), care

“Într-o democraţie, supremaţia civilă se reflectă în abilitatea unui govern civil democratic ales
de (1) a orienta politica generală fără interferenţa armatei, (2) a defini obiectivele şi organizarea
generală a armatei (3) a formula şi orienta politica de apărare şi (4) a monitoriza implementarea politicii
militare. În societăţi care traversează o tranziţie de la regimuri militar-autoritare se ajunge la supremaţie
civilă mai întâi prin îndepărtarea personalului militar din funcţii de decizie aflate în afara arenei
militare, apoi prin numirea şi recunoaşterea superiorilor civili în arena sferelor militară şi de apărare. Pe
măsură ce armata se retrage din funcţiile decizionale din afara sferei militare, civilii câştigă autoritate în
toate zonele de putere, inclusive cea militară. Întrucât chiar graniţele care delimitează problemele
militare şi civile sunt supuse dezbaterii, liderii civili şi militari deopotrivă trebuie să accepte sferele de
competenţă stabilite de autorităţile civile legitime. În practică, această definire reduce, darn u elimină
sfera de acţiune autonomă a armatei (Agüero, 2004, pp. 201-202).

intenţionează să impună ideea unui sistem politic ce cuprinde totul relaţiilor sau
actvităţilor ce au loc într-o societate dată. El a fost pus în legătură, mai întîi, cu nazismul
german – întrucît fascismul italian, după cum arată şi Sartori, a fost mai curînd un regim
autoritar – iar apoi, mai ales prin analiza întreprinsă de Hannah Arendt în cartea sa
Originile totalitarismului, şi cu comunismul.

FUNDAMENTALISM – ideologie religioasă care susţine interpretarea literală a textelor

sacre (în context, ale Islamulu) şi formarea unui stat religios (în context, statul islamic).
Din punct de vedere politic, fundamentalismul islamic susţine că toate problemele
existente în lume se datorează secularizării şi că, din acest punct de vedere, calea spre
pace şi dreptate este întoarcerea la mesajul original al Islamului şi respingerea oricăror
„inovaţii” de factură laică.

TEOCRAŢIE – formă de guvernare în care puterea politică este deţinută de liderii religioşi.

JUNTĂ - o oligarhie formată din ofiţeri cu rang superior, care ajunge la putere în urma unei
revoluţii sau a unei lovturi de stat.

DEMOCRAŢIE ELECTORALĂ – formă fragilă a democraţiei, caracteristică îndeobşte

statelor aflate în tranziţie, în care singura instituţie care operează este aceea a alegerilor
periodice, libere şi corecte, dar care nu garantează persistenţa în timp a democraţiei. Este
asociată, în analizele comparative, erorii electoralismului (credinţa că organizarea algerilor
implică în mod automat existenţa democraţiei).

DEMOCRAŢIE DELEGATIVĂ – formă fragilă a democraţiei, caracteristică îndeobşte

statelor aflate în tranziţie, în care liderii politici ajunşi la guvernare în urma unor alegeri
libere şi corecte elaborează politicile publice în conformitate cu propriile lor interese, iar
nu cu interesul public.

41
SUPREMAŢIE CIVILĂ – „presupune ca armata să nu ocupe funcţii de conducere în sfere
prin definiţie civile şi implică o prezenţă activă a civililor în sferele militare şi de apărare.
Această componentă a guvernământului democratic este dificil de dus la îndeplinire în
societăţi care au început doar de puţin timp tranziţia de la un regim militar autoritar”
(Agüero, 2004, p. 201).

Întrebări şi exerciţii

• Redaţi, printr-o succintă caracterizare a fiecăruia, diferenţele existente între

autoritarism şi totalitarism
• Care sunt principalele caracteristici ale sistemelor politico-religioase?
• Care sunt principalele obstacole în calea democratizării statelor islamice?
• Redaţi principalele caracteristici ale sistemelor politico-militare
• Explicaţi de ce anume ţările în care au existat regimuri politico-militare dezvoltă
forme ale democraţiei electorale ori ale democraţiei delegative

4. SISTEME POLITICE ÎN TRANZIŢIE

Pe parcursul acestui capitol, veţi învăţa următoarele:

• caracteristicile şi etapele procesului de tranziţie spre democraţie;
• principalele obstacole în cale evoluţiilor democratice ale sistemelor aflate în
tranziţie;
• condiţiile socio-istorice şi culturale necesare pentru succesul procesului de
democratizare;
• modalitatea de analiză a gradului de consolidare democratică şi aplicarea42
acesteia în contextul unui sistem politic particular
Cuvinte-cheie: tranziţie, democratizare, consolidare democratică, electoralism,
alternanţă, val al democratizării.
 4.1. Etapele procesului de democratizare

Între anii 1974 şi 1990, cel puţin 30 de ţări şi-au început tranziţia către
democraţie, aproape dublând astfel numărul guvernelor democratice din lume. În opinia
politologului american Samuel Huntington (1991, pp. 3-30) această epocă a tranziţiilor
democratice constituie al treilea val de democratizare din istoria lumii moderne. Primul
„val lung” al democratizării a început în jurul anului 1820, o dată cu extinderea dreptului
de vot la nivelul unei mari părţi a populaţiei masculine din Statele Unite, şi a continuat
aproape un secol, pînă în 1926, dînd naştere la un număr de 29 de democraţii. În 1922,
totuşi, venirea la putere a lui Mussolini în Italia a marcat începutul primului „val de
revers”, care a redus pînă în 1942 numărul statelor democratice la 12. Triumful Aliaţilor
în cel de-al doilea război mondial a marcat începutul unui val secund de democratizare,
care a atins apogeul în 1962, cînd 36 de ţări aveau guverne democratice. A urmat un al
doilea val invers (1960-1975), care a coborît numărul democraţiilor la 30. Cel de-al
treilea val al democratizării a început într-o zi de joi, la 25 aprilie 1974, la 25 de minute
după miezul nopţii, cînd postul naţional de radio din Lisabona lansa în eter o melodie ce a
constituit, pentru armată, semnalul declanşării unei lovituri de stat, care urmărea să
înlăture de la putere dictatura lui Marcelo Caetano. Armata a restabilit ordinea timp de
cîteva luni, după care s-au organizat alegeri democratice, puterea politică revenind
civililor. Paradoxal deci, cel de-al treilea val al democratizării a început printr-o lovitură
de stat, o modalitate de schimbare politică ce pare mai curînd proprie regimurilor non-
democratice decât celor democratice.
Procesul democratizării a fost circumscris conceptual, alături de Huntington, şi de
către Robert Dahl (2000, pp. 27-41). Pentru Huntington, democratizarea presupune
„sfîrşitul unui regim non-democratic şi inaugurarea regimului democratic, urmate de
consolidarea sistemului democratic”. Cu un alt termen, acest termen descrie un proces de
tranziţie, un proces desfăşurat pe mai multe paliere, dintre care cele mai importante sunt
cel economic, cel politic şi cel social. În acest context, fără a accentua asupra tranziţiei
economice ori a problemelor pe care aceasta le implică în plan social, conjectura noastră
este că, sub aspect politic, tranziţia este prima etapă a procesului de democratizare.

43
 „Algoritmul” tranziţiei, propus de acelaşi Huntington (1999, p. 56), aplicat în cadrul articulat de logica
post-89 sau de logica democratizăriipoate releva situarea unui anumit sistem politic între instabilitate şi
stabilitate politică. Astfel, un sistem politic aflat în tranziţie spre democraţie este stabil sau instabil,
trebuie să corelăm gradul de mobilizare socială şi cel de dezvoltare economică. Atunci cînd ambii
indicatori sunt reduşi, va exista un anumit grad de frustarare socială. Mai departe, frustrarea socială,
corelată cu existenţa/inexistenţa condiţiilor favorabile mobilităţii sociale, implică un grad ridicat/redus
al participării politice a cetăţenilor (care nu e cuantificabilă doar în cazul momentului electoral). În
fine, gradul ridicat/redus al participării politice, corelat cu puternica/slaba instituţionalizare politică,
creează un mdeiu favorabil stabilităţii/instabilităţii politice. Acest algoritm se poate aplica, practice,
tuturor statelor care au intrat în faza de tranziţie a procesului de democratizare.

Încercînd să identifice cauzele ce au determinat apariţia celui de-al treilea val al

democratizării, Huntington consideră că putem vorbi de 5 factori majori: “1. criza
profundă de legitimitate a regimurilor autoritare într-o lume în care valorile democratice
sunt tot mai mult acceptate, precum şi dependenţa acestor regimuri de o activitate
performantă şi incapacitatea lor de a menţine o «legitimitate sănătoasă» în condiţiile
eşecului economic şi, uneori, militar; 2. creşterea economică globală fără precedent din
anii ’60, care a ridicat standardele de trai, a mărit nivelul educaţional şi a extins
considerabil clasa mijlocie urbană în multe ţări; 3. o întorsătură uimitoare în doctrina şi
activităţile Bisericii Catolice, manifestată cu ocazia celui de-al doilea Conciliu de la
Vatican din 1963-1965, precum şi transformarea bisericilor catolice naţionale din
apărătoare ale status-quo-ului în oponente ale autoritarismului; 4. modificarea politicilor
actorilor externi, în principal a UE, Statelor Unite şi fostei URSS; 5. «efectul bulgărelui
de zăpadă» sau efectul de demonstraţie la începutul tranziţiilor din cel de-al treilea val, în
scopul stimulării şi oferirii de modele pentru eforturile ulterioare de democratizare”
(Huntington, 2002, p. 19). În ciuda acestor condiţii ce au favorizat procesul de
democratizare, Huntington, ca şi alţi politologi, avertizează că nu este necesar ca un stat,
o dată ce a început trecerea de la un regim autoritar la un regim democratic, să ajungă să
instituţionalize o democraţie consolidată. Dimpotrivă, datorită unor factori diferiţi, un stat
se poate întoarce la dominanţa regulii autoritare, lucru care de altfel s-a şi întîmplat în
mai multe cazuri, şi tocmai de aceea Huntington vorbeşte de existenţa valurilor de revers,
pentru a se referi la trecerea de la regimul democratic la cel nedemocratic. Dar ce
înseamnă un val al democratizării? În viziunea politologului american, acesta “e
reprezentat de un set de tranziţii de la regimuri nedemocratice la regimuri democratice,

44
care au loc într-o perioadă determinată şi care sunt superioare numeric tranziţiilor în
direcţia opusă, pe durata respectivă de timp” (Huntington, 1991, p. 15). De asemenea, un
val al democratizării include în mod obişnuit o liberalizare sau o democratizare parţială în
cadrul acelor sisteme politice care nu au devenit democratice în totalitate. Există
numeroase obstacole în calea democratizării, şi, de aceea, ţările aflate în tranziţie se află
mereu în pericolul de a reveni la autoritarism.

Întrebându-se dacă celui de-al treilea val al democratizării, început în 1974 (şi în care se
încadrează şi România, o dată cu momentul 1989), îi va urma un val invers , Huntington a
încercat să identifice condiţiile care ar putea să-l cauzeze, enumerându-le pe următoarele: “1.
inconsistenţa valorilor democratice la nivelul elitelor şi al publicului larg; 2. obstacolele
economice serioase, care au intensificat conflictul social şi au mărit popularitatea soluţiilor de
care numai un guvern autoritar le-ar putea explica; 3. polarizarea socială şi politică cauzată de
obicei de guvernele de stânga, care încearcă o promovare radicală a reformelor majore la nivel
social şi economic; 4. hotărârea grupurilor conservatoare din clasa mijlocie şi clasa bogată de a
exclude mişcările populiste şi de stânga din competiţia pentru ajungerea la guvernare; 5. slăbirea
principiilor de lege şi ordine, ca rezultat al acţiunilor teroriste sau insurgente; 6. intervenţia sau
cucerirea de către o putere nedemocratică străină; 7. «efectul invers al bulgărelui de zăpadă»
produs de colapsul sau răsturnarea sistemelor democratice în alte ţări” (Huntington, 2002, pp.
23-24).

Avînd în atenţie aceşti factori, dar şi alţii, anumiţi politologi vorbesc deja despre
“iluzii” ale democratizării şi consolidării democratice. Încercînd să identifice eventualul
final al celui de-al treilea val al democratizării, Larry Diamond (2002, pp. 20-38) constată
că, în cazul în care folosim o perspectivă minimalistă sau formală – care susţine
importanţa competiţiei electorale – putem conchide că atât numărul, cât şi proporţia
democraţiilor din lume au crescut simţitor. În 1974, în lume existau doar 39 de
democraţii, dintre care 28 aveau populaţii de peste 1 milion de persoane. Până la
începutul anului 1996, numărul ţărilor care îndeplineau cel puţin cerinţele democraţiei
electorale crescuse la 117.

Recomandare: Pentru aprofundarea problemelor prezentate pe parcursul acestui

capitol, lecturaţi ANEXA 1, Sistemul politic românesc contemporan, între democratizare şi
consolidare democratică. Studiu de caz

Definiţii

TRANZIŢIE – un set de transformări de natură politică, socială şi economică, implicate de

trecerea de la un tip de sistem politic la altul.

45
DEMOCRATIZARE - „sfîrşitul unui regim non-democratic şi inaugurarea regimului
democratic, urmate de consolidarea sistemului democratic” (Huntington, 1991).

CONSOLIDARE DEMOCRATICĂ – partea finală a procesului de democratizare, ale cărei

coordonate principale sunt prevenirea colapsului democraţiei, prevenirea eroziunii
democratice, organizarea democraţiei, dezvoltara democraţiei şi fundamentarea
democraţiei.

ELECTORALISM – credinţa că simpla organizare a alegerilor periodice, libere şi corecte

confirmă existenţa unui sistem politic de tip democratic.

ALTERNANŢĂ – condiţie esenţială a unui sistem politic democratic, care implică că cei
care pierd alegerile lasă locul la guvernare celor care le câştigă.

VAL AL DEMOCRATIZĂRII – „un set de tranziţii de la regimuri nedemocratice la regimuri

democratice, care au loc într-o perioadă determinată şi care sunt superioare numeric
tranziţiilor în direcţia opusă, pe durata respectivă de timp” (Huntington, 1991, p. 15).

Întrebări şi exerciţii

• Redaţi şi explicaţi „algoritmul tranziţiei” propus de politologul american Samuel

Huntington
• Aplicaţi „testul dublei alternanţe” la cazul evoluţiei sistemului politic românesc
după 1990
• Care sunt principalele cauze instituţionale şi cultural-politice care au diferenţiat
procesele de tranziţie spre democraţie ale sistemelor politice din Europa Centrală
şi de Est?
• Redaţi principalele obstacole în calea democratizării şi aplicaţi-le în cazul
procesului de tranziţie spre democraţie al României postcomuniste
• Folosindu-vă de coordonatele consolidării democratice enunţate de Andreas
Schedler, identificaţi în ce etapă a tranziţiei spre democraţie se află sistemul politic
românesc contemporan

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Felipe AGÜERO, „Drumul către supremaţie civilă în Africa de Sud”, în Larry Diamond,
Yun-han Chu, Marc F. Plattner, Hung-mao Tien, Cum se consolidează democraţia,
Editura Polirom, Iaşi, 2004

Anthony ARBLASTER, Democraţia, Editura Du Style, Bucureşti, 1998

Robert DAHL, Dilemmas of Pluralist Democracy, New Haven, Yale University Press,
1982

Robert DAHL, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2000

46
Mark O. DICKERSON, Thomas FLANAGAN, An Introduction to Government and
Politics. A Conceptual Approach, Methuen Publications, 1986, Canada

Carl FRIEDERICH, Totalitariansim, Harvard University Press, Cambridge Mass., 1954

R.F. HASSING, A.M. HASSING, Problemele republicanismului democratic, Editura

Apostrof, Cluj, 1994

Samuel HUNTINGTON, Tehe Third Wave. Democratization in tje Late Twentieth

Century, Norman, University of Oklahoma Press, 1991

Samuel HUNTINGTON, Ordinea societăţilor în schimbare, Editura Polirom, Iaşi, 1999

Adrian-Paul ILIESCU, Introducere în politologie, Editura ALL, Bucureşti, 2002

Cristian IONESCU, Sisteme constituţionale contemporane, Editura Şansa SRL,

Bucureşti, 1994

Cristian IONESCU, Instituţii politice şi drept constituţional, Editura Juridică, Bucureşti,

2004

Arend LIJPHART, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în

treizeci şi şase de ţări, Editura Polirom, Iaşi, 2000

Arend LIJPHART, Democraţia în societăţile plurale, Editura Polirom, Iaşi, 2002

Abraham F. LOWENTHAL, „America Latină şi lupta contra unui curent de adâncime”, în

Larry Diamond, Yun-han Chu, Marc F. Plattner, Hung-mao Tien, Cum se consolidează
democraţia, Editura Polirom, Iaşi, 2004

Guillermo O’Donnell, „Iluzii despre consolidarea democraţiei”, în Revista Română de

Ştiinţe Politice, vol. 2, nr. 1, aprilie 2002

Cristian PÎRVULESCU, Politici şi instituţii politice, Editura Trei, Bucureşti, 2002

Jack C. PLANO, Robert E. RIGGS, Helenan S. ROBIN, Dicţionar de analiză politică,

Editura Ecce Homo, Bucureşti, 1993

Adam PRZEWORSKY, Michael ALVAREZ, Jose Antonio CHEIBUB, Fernando

LIMONGI, „Ce anume determină trăinicia democraţiilor”, în Revista Română de Ştiinţe
Politice, vol. 2, nr. 1, aprilie 2002

Raymond POLIN, Ethique et politique, Editions Sirey, Paris, 1968

Alexandru RADU, Sisteme Politice contemporane. Mică enciclopedie, Editura Cartea

Universitară, Bucureşti, 2004

Michael ROSKIN, Countries and Concepts. An Introduction to Comparative Politics,

Prentice Hall, 1997

Giovanni SARTORI, Teoria democraţiei reinterpretată, Editura Polirom, Iaşi, 1999

47
Philippe C. SCHMITTER, Terry LYNN KARL, „Ce este... şi ce nu este democraţia”, în
Revista Română de Ştiinţe Politice, vol. 2, nr. 1, aprilie 2002

Cătălin ZAMFIR, Lazăr VLĂSCEANU, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti,

1993

ANEXA 1

Sistemul politic românesc contemporan, între democratizare şi

consolidare democratică. Studiu de caz

Dincolo de problemele de ordin istoric, instituţional şi economic, analiza evoluţiei

sistemului politic din România postcomunistă implică şi luarea în considerare a
provocărilor care survin din zona foarte mişcătoare a atitudinilor şi comportamentelor
actorilor politici. De la simplul cetăţean şi până la liderul politic cu influenţă, de la poziţia

48
adoptată într-un context sau altul de către asociaţiile societăţii civile şi până la aceea a
organizaţiilor politice, atitudinile sunt configurate în funcţie de anumite valori politice,
subsumate conceptului mai larg de cultură politică. În mod indubitabil, aceste valori
politice au fost supuse unui proces de schimbare, caracteristic, de altfel, întregii societăţi
româneşti în perioada de după 1989. Ce s-a schimbat însă şi ce a rămas la fel? Care este
influenţa pe care valorile politice o exercită în planul aranjamentelor instituţionale
specifice tinerei democraţii româneşti? Care este rolul pe care îl deţine cultura politică în
cadrul procesului de democratizare? Sunt valorile politice predominante o cauză sau un
produs al tipului de democraţie pe care astăzi îl avem? Sunt, toate acestea, întrebări
legitime pentru orice analist preocupat de stadiul de evoluţie a sistemului politic al
României postcomuniste. În mod firesc, analiza politică aflată în căutarea răspunsurilor la
aceste întrebări pleacă de la datele istorice, pentru a le combina apoi cu realitatea
prezentă, şi regăsim aici o tentă a determinismului cultural pe care teoria culturii politice
îl conţine implicit. În această înţelegere, dezvoltarea instituţiilor politice depinde de tipul
de cultură politică predominantă într-o anumită societate, aceasta incluzând atât valorile
politice împărtăşite şi manifestate în atitudini de către liderii politici, cât şi cele specifice
– folosind din nou un termen foarte larg – opiniei publice. Fără îndoială, România
postcomunistă se află în proces de democratizare, iar această asumpţie presupune
asumarea unei viziuni teleologice, potrivit căreia punctul terminus al evoluţiei este
instaurarea democraţiei. În acest context, se poate accepta că valorile politice joacă un rol
major în evoluţia pozitivă a procesului de democratizare. Pe de altă parte, însă, se pune
problema dacă nu cumva însăşi evoluţia spre democraţie a sistemului politic influenţează,
la rândul său, dezvoltarea unei culturi politice specifice. Această evoluţie spre democraţie
trebuie să ia în seamă, susţin anumiţi teoreticieni, mai întâi dezvoltarea socială – ce
include, ca pe o componentă deosebit de importantă, problema dezvoltării economice – şi
abia într-o fază secundă problema culturii politice. Cu alte cuvinte, acolo unde există un
tipar de dezvoltare economică suficient pentru a garanta bunăstarea socială, valorile
politice vor fi şi ele favorabile unui sistem politic democratic. De aici decurge,
deopotrivă, şi stabilitatea politică a sistemului. Acolo unde, dimpotrivă, instituţiile se
dovedesc neperformante din punct de vedere economic, atitudinile politice tind să se
reorienteze dinspre democraţie înspre alternativele acesteia. O astfel de interpretare pare

49
să întărească ideea că „democraţia este un lux” şi că, bunăoară, numai ţările bogate îşi
permit să valorizeze valori politice pe măsura unui astfel de sistem politic.
Deşi, în teoria democratică clasică, multă vreme a fost preferată o astfel de
perspectivă1, reevaluările ulterioare tind să acorde mai multă importanţă factorilor
culturali în contextul consolidării democraţiei: „Este adevărat că multe trăsături sistemice
ale unei economii şi ale unei societăţi de piaţă avansate sunt favorabile dezvoltării unei
culturi democratice. Printre aceste trăsături putem include un sistem legal stabil;
descentralizarea deciziilor economice; folosirea pe scară largă a informaţiei, persuasiunii
şi stimulentelor sau a recompenselor în locul coerciţiei directe, pentru a influenţa
comportamentul actorilor economici; accesul la informaţii suficient de credibile, şi lista
ar putea continua. Cu toate acestea, consider că ar fi greşit să presupunem că o economie
de piaţă avansată ar fi fie indispensabilă, fie suficientă pentru a crea o cultură
democratică solidă”2. Dacă, în lumina unei astfel de aprecieri, ne referim la cazul
României, putem observa că trecerea de la un sistem politic totalitar la unul care a luat
drumul democratizării s-a realizat în condiţiile în care „arhetipul” culturii politice era
aflat departe de democraţie, iar mecanismul economic, puternic centralizat în comunism,
era departe de a fi unul dezvoltat. În aceste condiţii, supoziţia pe care o aduc în atenţie, în
încercarea de a analiza rolul valorilor politice în contextul procesului de democratizare
din România postcomunistă, este aceea a parcursului incremental spre democraţie, atât în
ceea ce priveşte evoluţia culturii politice, cât şi cu privire la mecanismul economic.
Ambii factori au influenţat, în opinia mea, construcţia sistemului politic românesc din
ultimii 15 ani, contribuind în măsuri diferite la depăşirea etapelor pe care le presupune
drumul spre consolidarea democraţiei. Pe parcursul acestei lucrări, mă voi concentra însă
asupra problemei culturii politice, din perspectiva valorilor politice vehiculate în spaţiul
politic românesc, încercând să ofer o perspectivă de ansamblu asupra perioadei
postotalitare, dar accentuând totodată asupra ultimelor evoluţii politice. Din acest punct
de vedere, admit că demersul pe care îl propun conţine, în breviar, o prejudecată în sens
gadamerian, şi anume aceea că România se îndreaptă inevitabil spre democraţie. Originea
acesteia se află într-o apreciere de ordin subiectiv, cauzată, la rândul său, de importanţa
anului electoral 2004. Cu atât mai mult este necesar, de aceea, să precizez că această
apreciere subiectivă nu este şi una încărcată ideologic, şi să îmi exprim speranţa că

50
influenţa sa în redactarea acestui studiu se va disipa pe măsură ce voi explica modul în
care înţeleg problema democratizării, a culturii politice şi a consolidării democratice în
cazul României postcomuniste.

Operaţionalizarea conceptelor

Faptul că operez, pe parcursul acestui studiu de caz, cu termeni precum

democratizare, cultură politică şi consolidare democratică revendică necesitatea unor
delimitări conceptuale. Îi voi analiza pe rând, pentru a căuta să înlătur orice echivoc, şi
voi încerca apoi să îi aplic spaţiului românesc. Astfel, conceptul de democratizare câştigă
influenţă în analizele de ştiinţă politică o dată cu lucrarea lui Robert Dahl referitoare la
poliarhie3, în care teoreticianul american realizează o tratare a procesului de
democratizare prin care au trecut ţările occidentale din punct de vedere socio-istoric,
luând în seamă două coordonate: contestarea publică a deciziilor guvernamentale şi
dreptul cetăţenilor de a participa la viaţa politică. În funcţie de aceste două coordonate,
regimurile politice sunt fie hegemonii închise (nu există nici posibilitatea contestării, nici
aceea a participării), fie hegemonii cuprinzătoare (există dreptul de participare, dar nu şi
cel de opoziţie publică), fie oligarhii concurenţiale (există posibilitatea contestării, dar nu
şi dreptul de participare), fie poliarhii (în care cetăţenii au atât dreptul de a contesta
deciziile guvernamentale, cât şi posibilitatea participării la viaţa politică)4. Sintetizând,
clasificarea regimurilor politice, în funcţie de cele două coordonate proprii procesului
socio-istoric al democratizării, poate fi prefigurată precum în tabelul următor:

Tabelul 1
TIP DE REGIM POLITIC
Hegemonie închisă
Hegemonie cuprinzătoare
Oligarhie concurenţială
Poliarhie
CONTESTARE PARTICIPARE
- -
- +
+ -
+ +

În accepţiunea lui Dahl, „poliarhiile pot fi concepute ca fiind nişte regimuri relativ (dar
incomplet) democratizate; cu alte cuvinte, sunt regimuri care au fost substanţial
popularizate şi liberalizate, adică au devenit cuprinzătoare şi pe deplin deschise

51
contestării publice”5. Poliarhia face deci trimitere la practica democratică, îndepărtându-
se de perspectiva teoretică asupra democraţiei. În practică, instaurarea poliarhiilor în
spaţiul occidental, ca urmare a procesului de democratizare, a avut loc, sub aspect socio-
istoric, în trei modalităţi principale. În cazul Marii Britanii şi Suediei, spre exemplu,
democratizarea a presupus trecerea de la hegemonie totală spre oligarhie concurenţială,
iar ulterior, prin acordarea posibilităţii de participare a cetăţenilor la viaţa politică, spre
poliarhie. Pe de altă parte, în Germania, democraţia Republicii de la Weimar a survenit ca
urmare a trecerii de la la o hegemonie închisă la o hegemonie cuprinzătoare, prin
acordarea dreptului de participare, ulterior apărând şi dreptul de contestare publică a
deciziilor guvernamentale. Cazul democratizării în Franţa indică o trecere bruscă, prin
intermediul Revoluţiei din 1789, de la un regim de hegemonie închisă la un regim
poliarhic. Nu e mai puţin adevărat că prima fază a democraţiei franceze, în fapt o cvasi-
poliarhie (datorită restricţiilor privind dreptul de vot şi slaba organizare asociativă a
cetăţenilor) a avut o viaţă extrem de scurtă (1789-1792). La aceste trei căi principale pe
care le-a cunoscut democratizarea în lumea occidentală, Dahl adaugă alte două: cea
specifică Statelor Unite ale Americii, care a evoluat spre poliarhie în urma războiului de
independenţă, şi cea proprie Germaniei şi Japoniei în epoca postbelică, care s-au
democratizat sub ocupaţie militară6. În viziunea politologului american, în aceste ultime
două situaţii avem de-a face cu cazuri excepţionale, fiind foarte puţin probabil ca ele să se
repete şi pentru alte ţări (deşi încercările de democratizare a Afghanistanului şi Irakului
sub ocupaţie militară, survenite la începutul acestui secol, lasă să se întrevadă
posibilitatea unor astfel de repetiţii, e drept că în altă parte decât în Occident).
Acceptând această perspectivă asupra democratizării şi ţinând, desigur, cont de
decalajul istoric care intervine, putem totuşi să ne întrebăm asupra modelului în care se
înscrie România din acest punct de vedere. Răspunsul nu întârzie să apară, întrucât e
lesne observabilă similitudinea cu cazul Franţei: Revoluţia din 1989 a statuat atât dreptul
de participare reală a cetăţenilor la viaţa publică (întrucât un astfel de drept, formal şi
ineficient, exista şi în regimul totalitar comunist), cât şi posibilitatea ca aceştia să conteste
deciziile guvernamentale. În acest cadru, o altă întrebare pusă de Robert Dahl devine
legitimă: care dintre căile democratizării determină instaurarea unei poliarhii stabile şi
eficiente? Abordarea socio-istorică ne arată că, în afara cazurilor excepţionale

52
menţionate, democratizarea în cazul Franţei postrevoluţionare şi în cel al Germaniei
Republicii de la Weimar au însemnat eşecuri din punctul de vedere al stabilităţii
democratice. Prin urmare, nu putem spune că, în cazul României postcomuniste, un astfel
de risc ar putea fi trecut cu vederea. Ne aflăm, desigur, într-un cu totul alt context istoric,
iar Dahl însuşi, ca analist al democratizării, este de acord că „fiind cunoscute instituţiile
necesare democraţiilor moderne, procesul tranziţiei şi al consolidării democratice ar
trebui să fie mai rapid comparativ cu perioada mult mai lungă care a fost necesară ţărilor
occidentale pentru a descoperi aceste instituţii”7. În plus, trebuie luaţi în considerare şi
alţi factori contextuali care au determinat prăbuşirea regimului totalitar din România şi
iniţierea procesului de democratizare, dincolo de condiţiile socio-istorice care, cu
siguranţă, rămân importante. Din acest punct de vedere, este necesară sublinierea ideii că
România se înscrie în cel de-al treilea val al democratizării, această poziţionare fiind
realizată, printre alţii, de politologul american Samuel Huntington8. În viziunea sa, „un
val al democratizării e reprezentat de un set de tranziţii de la regimuri nedemocratice la
regimuri democratice, care au loc în perioade specifice de timp şi care sunt superioare
numeric tranziţiilor în direcţia opusă pe durata respectivelor perioade de timp” 9. Dacă
primul val al democratizării a avut loc între 1828 şi 1926 (fiind urmat de un val de revers
între 1922 şi 1942), iar cel de-al doilea s-a petrecut între 1943 şi 1962 (urmat, la rândul
său, de un al doilea val de revers, în perioada 1958-1975), al treilea val al democratizării
a început în 1974 în Portugalia, ajungând în 1990, o dată cu organizarea primelor alegeri
libere, şi în România. Cum aminteam mai sus, condiţiile sunt cu totul diferite, iar în acest
proces au intervenit şi alţi factori, care şi-au pus amprenta cel puţin asupra începutului
procesului de democratizare, dacă nu şi asupra evoluţiei ulterioare a acestuia. Doi astfel
de factori mi se par, în acest context, demni de luat în seamă: presiunea internaţională şi
efectul bulgărelui de zăpadă. În ceea ce priveşte primul factor, istoria recentă a
consemnat deja rolul jucat de politicile gorbacioviste privind „glasnost” şi „perestroika”
în contextul schimbărilor de regim survenite în Europa Centrală şi de Est şi, din 1991, şi
în spaţiul fostei Uniuni Sovietice. La acestea se adaugă, desigur, presiunile venite dinspre
lumea occidentală, deja cunoscute şi analizate la rândul lor. Cel de-al doilea factor se află
în directă legătură cu primul, dacă avem în vedere că regimurile totalitare şi autoritare din
Europa Centrală şi de Est s-au prăbuşit pe rând, precum un castel din cărţi de joc. Totuşi,

53
în cazul României, a fost fundamentală şi mişcarea din interior, confirmând o ipoteză
emisă tot de Huntington: „Dacă unei ţări îi lipsesc condiţii favorabile în plan intern este
totuşi puţin probabil ca ea să se democratizeze prin efectul bulgărelui de zăpadă”10.
Aşadar, putem admite că a existat o combinaţie de mai mulţi factori, care a determinat în
cele din urmă startul procesului de democratizare, o dată cu opţiunea pentru democraţie,
care nu reprezenta o certitudine în primele zile ale Revoluţiei din 1989. Dificultăţile care,
ulterior, au survenit în cadrul acestui proces, au apărut atât ca urmare a moştenirii
comuniste, cât şi ca urmare a lipsei unei tradiţii democratice. Cu privire la acest ultim
aspect, există autori care subliniază că, în spaţiul Europei Centrale şi de Est,
„Cehoslovacia a fost singura ţară (...) care şi-a menţinut instituţii politice democratice în
perioada dintre cele două războaie”11. Şi, chiar dacă României i se recunoaşte existenţa
instituţiilor politice democratice în perioada de dinaintea instaurării dictaturii regale a lui
Carol al II-lea, în privinţa tradiţiei democratice lucrurile sunt discutate mult mai tranşant.
Nu întâmplător Huntington poziţionează România în cel de-al treilea val al
democratizării, considerând că abia o dată cu 1990 începe procesul de construcţie a
tradiţiei democratice. Idealizata „democraţie” interbelică nu intră în canoanele cu care
operează teoria democratică. Nici măcar definiţia minimală, procedurală a democraţiei,
elaborată de Jospeh Schumpeter în 1942 („democraţia este acel aranjament instituţional
prin care politicienii ajung să deţină puterea de a lua decizii politice în urma unei lupte
competitive pentru voturile alegătorilor”12), nu pare să se regăsească în realitatea
românească a trecutului, de vreme ce, în regimul monarhic constituţional românesc,
regele numea un premier, care avea rolul de a organiza alegerile, iar acestea erau astfel
organizate încât la putere ajungea partidul din rândurile căruia provenea însuşi premierul
desemnat de rege. Acest cerc vicios a făcut, pe de o parte, ca instituţiile să nu funcţioneze
democratic şi, pe de altă parte, a influenţat profund negativ posibilitatea formării unei
tradiţii democratice. Din acest punct de vedere, prin comparaţie cu alte state, unele chiar
din Europa de Est, România cunoaşte următoarea situare:

Tabelul 2
VALURI ALE ŢĂRI
DEMOCRATIZĂRII / VALURI DE
REVERS
Primul val al democratizării Australia, Canada, Finlanda, Islanda, Irlanda, Noua Zeelandă,

54

Primul val de revers
Al doilea val al democratizării
Al doilea val de revers
Al treilea val al democratizării
Suedia, Elveţia, Marea Britanie, SUA, Chile, Austria, Belgia,
Columbia, Danemarca, Franţa, Germania Federală, Italia,
Japonia, Olanda, Norvegia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia,
Ungaria, Uruguay, Germania de Est, Polonia, Portugalia, Spania,
Estonia, Letonia, Lituania.
Austria, Belgia, Columbia, Danemarca, Franţa, Germania
Federală, Italia, Japonia, Olanda, Norvegia, Argentina,
Cehoslovacia, Grecia, Ungaria, Uruguay, Germania de Est,
Polonia, Portugalia, Spania, Estonia, Letonia, Lituania.
Australia, Canada, Finlanda, Islanda, Irlanda, Noua Zeelandă,
Suedia, Elveţia, Marea Britanie, SUA, Chile, Austria, Belgia,
Columbia, Danemarca, Franţa, Germania Federală, Italia,
Japonia, Olanda, Norvegia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia,
Ungaria, Uruguay, Botswana, Gambia, Israel, Jamaica, Malaiezia,
Malta, Sri Lanka, Trinidad-Tobago, Venezuela, Bolivia, Brazilia,
Ecuador, India, Coreea de Sud, Pakistan, Peru, Filipine, Turcia,
Nigeria, Burma, Fiji, Ghana, Indonezia, Liban
Chile, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria, Uruguay,
Germania de Est, Polonia, Portugalia, Spania, Estonia, Letonia,
Lituania, Bolivia, Brazilia, Ecuador, India, Coreea de Sud,
Pakistan, Peru, Filipine, Turcia, Nigeria, Burma, Fiji, Ghana,
Indonezia, Liban.
Australia, Canada, Finlanda, Islanda, Irlanda, Noua Zeelandă,
Suedia, Elveţia, Marea Britanie, SUA, Chile, Austria, Belgia,
Columbia, Danemarca, Franţa, Germania Federală, Italia,
Japonia, Olanda, Norvegia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia,
Ungaria, Uruguay, Germania de Est, Polonia, Portugalia, Spania,
Botswana, Gambia, Israel, Jamaica, Malaiezia, Malta, Sri Lanka,
Trinidad-Tobago, Venezuela, Bolivia, Brazilia, Ecuador, India,
Coreea de Sud, Pakistan, Peru, Filipine, Turcia, Bulgaria, El
Salvador, Guatemala, Haiti, Honduras, Mongolia, Namibia,
Nicaragua, Panama, ROMÂNIA, Senegal, Sudan şi Surinam

Sursa: Samuel Huntington, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, University of Oklahoma
Press: Norman and London, 1991, pp. 14-15. Notă: Aceste date sunt valabile la nivelul anului 1991, când autorul
american îşi publică lucrarea. Între timp, o parte dintre statele aflate atunci în cel de-al treilea val al democratizării s-a
reorientat spre alternative semidemocratice sau chiar nedemocratice, ceea ce a determinat discuţii privind posibilitatea
unui al treilea val de revers al democratizării.

Chestiunea lispei de tradiţie democratică apare cu atât mai importantă, în opinia mea, în
condiţiile în care suntem interesaţi de rolul valorilor politice în contextul procesului de
democratizare din perioada postcomunistă. Robert Dahl subliniază şi el această problemă,
arătând că „într-o ţară în care experienţa democratică fie este minimă, fie lipseşte în
totalitate, procesul [democratizării, n.m.D.Ş.] necesită timp”13.
Problema anunţată ne duce înspre celălalt concept care intervine în analiza de
faţă, şi anume cel de cultură politică, care nu poate fi una democratică decât în măsura în
care există anumite valori compatibile cu spiritul democraţiei, care să orienteze atitudinile
şi comportamentele cetăţenilor la un nivel cât mai larg. Plecând de aici, înţeleg cultura

55
politică în sensul unei dimensiuni psihologice a atitudinilor şi comportamentelor politice,
dintr-o societate dată, întrucât aceasta subsumează o serie largă de convingeri, sentimente
şi orientări evaluative la care fiecare individ ajunge în urma procesului de socializare.
Într-o înţelegere clasică a conceptului, cultura politică a unei societăţi influenţează
atitudinile, credinţele şi regulile care orientează un anumit sistem politic, toate aceste
aspecte fiind determinate prin intermediul relaţiilor instituite între experienţa istorică a
sistemului şi cea a membrilor pe care acesta îi include. Definirea clasică a culturii politice
datorează foarte mult politologilor Gabriel Almond şi Sidney Verba, care o circumscriu
unei de zone de subiectivitate individuală ce se află la originea acţiunilor politice şi care
presupune trei tipuri de orientări: cognitive, emoţionale şi evaluative14. În funcţie de
acestea, cei doi teoreticieni au făcut diferenţa dintre cultura politică parohială, cultura
politică de supunere şi cultura politică participativă, întrebându-se cum anume pot fi
integrate valorile şi comportamentele politice, cele care formează cultura politică a unui
anumit individ, în reţeaua generală a culturii politice de la nivelul întregii societăţi.

Almond şi Verba consideră că acest lucru este posibil graţie unui agent operaţional, care este
cultura civică şi care implică următoarele caracteristici:
• este un tip de cultură socială care aparţine fiecărui cetăţean în parte;
• poate fi recunoscută în atitudinile şi comportamentul manifestat de aceştia în abordarea şi
rezolvarea unei serii de probleme colective şi individuale;
• este exteriorizată prin intermediul unui conglomerat de cunoştinţe, percepţii, mentalităţi cu
privire la drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, regulile de comportare socială, mecanismul de
luare a deciziilor politice, precum şi relaţiile instituite între guvernanţi şi guvernaţi;
• presupune un proces de formare, la care contribuie tradiţia unei comunităţi, experienţa
cotidiană a membrilor acesteia, gradul în care este difuzată cultura politică şi nivelul de
educaţie existent;
• poate fi măsurată cu ajutorul competenţei politice pe care o deţine un subiect anume, maniera
personală în care acesta percepe fenomenele politice, gradul de participare politică;
• este un concept care se află într-o relaţie directă cu cel de cultură politică.
Toate aceste caracteristici întrunite de cultura civică ne demonstrează că ea reprezintă, de fapt, un tip de
cultură mixtă. Aceasta deoarece ea introduce o măsură a echilibrului între cultura politică parohială, cea
de supunere şi cea participativă, făcând posibilă cooperarea politică şi socială dintre diferitele elemente
ale unei societăţi. Desigur că, dincolo de acest concept operaţional cu sens general, în orice societate
există subculturi şi contraculturi care pot conţine fie elemente de parohialism, fie de
dependenţă/supunere, fie de participativitate.

Dacă ne referim la situaţia din România postcomunistă, consider că, dincolo de

absenţa unei tradiţii democratice şi de influenţa covârşitoare pe care o mai joacă încă
socializarea specifică regimului totalitar comunist, trebuie să avem în vedere şi elemente

56
care ţin de mult invocatul „specific naţional”, cum ar fi excepţionalismul asumat al
elitelor intelectuale, dar şi pesimismul/fatalismul istoric manifestat în rândul maselor, mai
ales atunci când societatea trece prin situaţii de criză15. Aceste ultime aspecte ale culturii
politice româneşti se regăsesc şi în perioada postcomunistă, determinând, pe de o parte,
inexistenţa unui sentiment stabil în ceea ce priveşte identitatea culturală (chestiune mai
prezentă poate în prima parte a anilor 1990) şi, pe de altă parte, o acută neîncredere în
instituţii democratice precum partidele politice sau parlamentul. În sens larg însă, cultura
politică românească este încă una de dependenţă, cetăţenii manifestând mai curât un afect
de output atunci când se raportează la instituţiile sistemului politic, iar nu unul de input,
care ar putea determina creşterea gradului de participativitate civică. Se manifestă,
totodată, în cadrul acestei culturi politice, şi o doză importantă de naţionalism, ca şi una
de rasism difuz16, care îşi găsesc expresie încă în planul opţiunilor politice. Urmează să
evaluez, în cea de a doua secţiune a acestui studiu, importanţa unor astfel de valori
politice din perspectiva necesităţii consolidării democraţiei în România postcomunistă.
Punctul de plecare al analizelor de „consolidologie” democratică poate fi
considerat ceea ce aş numi „avertismentul Huntington”: „Sistemele democratice şi
nedemocratice pot fi create, dar ele pot sau nu să dureze. Stabilitatea unui sistem diferă
de natura sistemului”16. Combinată cu „ipoteza Churchill”, potrivit căreia democraţia este
cel mai rău regim de guvernare, cu excepţia tuturor celorlalte, se poate admite că tocmai
perfectibilitatea sistemului democratic îl face pe acesta mai puţin vulnerabil din punctul
de vedere al stabilităţii politice. Nimic mai adevărat, mă grăbesc să spun, în cazul
democraţiilor occidentale consolidate. Ce se întâmplă însă atunci când avem de-a face cu
sistem politic aflat în plin proces de democratizare, în care valorile politice împărtăşite de
opinia publică şi de o bună parte din clasa politică sunt în dezacord cu cultura politică de
tip democratic? Plec de la premisa că, deşi nu este un obstacol insurmontabil în calea
consolidării democraţiei, lipsa culturii politice democratice este o provocare în plus.
Pentru a vedea în ce constă această provocare, trebuie mai întâi să circumscriem
conceptul de consolidare democratică. Aminteam în partea de început a acestui studiu că
discuţia legată de procesul de democratizare conţine, în subsidiar, un principiu teleologic:
acela potrivit căruia scopul final al acestui proces este democraţia stabilă, consolidată.
Pentru foarte multe state din cel de-al treilea val al democratizării scopul s-a dovedit a fi

57
mult prea îndepărat, încât au preferat să renunţe la lungul drum al democratizării,
oprindu-se fie în zona semidemocraţiilor, fie făcând drumul invers, înspre autoritarism.
Aceasta înseamnă că democratizarea nu se finalizează în mod inevitabil prin consolidarea
democraţiei, că aceasta din urmă nu reprezintă în mod necesar finish-ul democratizării. În
analizele din a doua jumătate a anilor 1990, consolidarea este o certitudine atunci când
democraţia devine „singurul joc acceptat”17, sau, într-o altă exprimare, atunci când
politicienii acţionează în condiţii de cooperare şi „nesiguranţă limitată”18. Detaliind,
politologii Linz şi Stepan consideră că existenţa unei democraţii consolidate poate fi
analizată pe baza a trei dimensiuni: comportamentală, atitudinală şi constituţională, ceea
ce ne apropie din nou de problema culturii politice democratice.

În acest ultim sens, se poate considera că, în alţi termeni, un regim democratic consolidat
depinde de trei factori: 1) gradul de instituţionalizare politică, care, atunci când este ridicat, determină
stabilitatea politică, ceea ce înseamnă că nu există grupuri politice (sau politizate) importante care au
tendinţa de a transforma democraţia într-o non-democraţie; 2) nivelul de cultură politică democratică,
de care depinde împărtăşirea unor valori comunitare specifice democraţiei, deci implicit a regulilor şi
practicilor democratice; 3) gradul de consens politic, care, dacă este unul ridicat, presupune rezolvarea
conflictelor politice pe baza unor norme acceptate de toate grupurile politice şi sociale.

În analizele ulterioare, problema consolidării democratice devine însă una mai

complexă. Astfel, analizând diferitele definiţii oferite conceptului, Andreas Schedler
identifică cinci coordonate ale consolidării democratice: prevenirea colapsului
democraţiei, prevenirea eroziunii democratice, organizarea democraţiei, dezvoltarea
democraţiei şi fundamentarea democraţiei19. Discutând fiecare coordonată în parte,
Schedler ajunge la concluzia că semnificaţia sintagmei de consolidare democratică ar
trebui restrânsă la aspectele „negative”, adică acelea care privesc dezvoltarea acelor
mecanisme şi aranjamente instituţionale care să nu permită o revenire de la democraţie la
autoritarism în cazul unei anumite societăţi care a început procesul de democratizare:

Cred că ar trebui să ne întoarcem la preocuparea iniţială a conceptului pentru supravieţuirea

democraţiei. Ar trebui să-i redăm sensul clasic, care este acela de a pune în siguranţă nivelurile la care a
ajuns guvernarea democratică împotriva întoarcerii la autoritarism. Aceasta înseamnă că ar trebui să
restrângem folosirea conceptului la cele două sensuri «negative» (...): evitarea colapsului democraţiei şi
evitarea erodării democratice. Termenul «consolidare democratică» ar trebui să se refere la
perspectivele continuităţii, şi nimic mai mult” (Schedler, 2002, p. 136). Depăşirea celor două etape
asigură, la un nivel minimal, supravieţuirea democraţiei şi posibilitatea continuităţii sale în timp.

58
 Revenind la sistemul politic românesc postcomunist, este legitim să ne întrebăm
dacă acesta a depăşit cele două etape şi dacă, chiar în condiţiile în care a realizat acest
lucru, nu se află încă în zona nisipurilor mişcătoare. Punând această întrebare, sugerez în
fapt că există încă provocări la adresa suficient de fragilei democraţii româneşti. Chiar
dacă am reuşit să „comprimăm” evoluţia temporală spre democraţie, chiar dacă am
elaborat aranjamente instituţionale care, la nivel formal, sunt democratice, există încă
numeroase probleme pe care nu le putem sau nu ar trebui să le trecem cu vederea. Îmi
propun ca, în secţiunea următoare, să discut tocmai această chestiune.

Valorile politice democratice pe lungul drum al consolidării

Iniţiatorii studiilor de cultură politică, Gabriel Almond şi Sidney Verba, sugerau

că există o anumită dificultate în încercarea de a construi o cultură civică în ţările care,
intrate în proces de democratizare, nu se caracterizează prin existenţa unei tradiţii
democratice. Această dificultate ar fi redată de cererea extinsă de participativitate ce
survine imediat după înlăturarea regimului (fie că vorbim de unul autoritar, fie că este
vorba de unul totalitar) din partea unor cetăţeni care, înainte de această înlăturare,
manifestau o cultură politică parohială sau, în cel mai bun caz, una de dependenţă21.
Pentru România, provocarea cultural-politică survine, mai întâi, din perspectiva a ceea ce
Sorin Alexandrescu numea intrarea noastră târzie în modernitate22, proces care a
determinat, în plan politic, dificultatea înrădăcinării tradiţiei democratice, cu tot ceea ce
aceasta implică: instituţii stabile, valori, atitudini şi comportamente. Această absenţă a
fost însă „compensată”, o dată cu instaurarea comunismului, de un tip de socializare care,
atunci când nu a creat un cetăţean pasiv şi total „acoperit” de partidul-stat, a dat naştere
unor comportamente de tip dublă personalitate: „Persoana vizibilă se conforma la tot ceea
ce doreau autorităţile; persoana ascunsă rămânea sceptică sau ostilă”23.

După 1990, pe acest tip de structură socială şi instituţională trebuia construită o democraţie. A existat,
într-adevăr, o confirmare a ipotezei emise de Almond şi Verba cu privire la cererea extinsă de
participativitate, fie numai dacă ne amintim de „pluripartidismul haotic” al primelor alegeri libere, ceea
ce nu permite însă concluzia că a existat o trecere bruscă de la o cultură politică de supunere la o cultură
politică democratică. Dimpotrivă, multe dintre secvenţele autoritarismului au rămas încapsulate atât în
comportamentele cotidiene ale cetăţenilor, cât şi în atitudinile celor care au format clasa politică
postcomunistă.

59
este repetat. Deşi fiecare pas poate părea dezamăgitor de mic, s-ar putea spune că paşi
graduali pot produce în timp schimbări profunde, chiar revoluţionare. Totuşi, aceste
schimbări graduale se petrec în mod paşnic şi câştigă un suport public atât de larg, încât
au tendinţa de a rezista în timp”24. Desigur, fiecare ţară cunoaşte propriul său drum spre
democratizare, dar anumite aspecte redate în modelul de mai sus pot fi recunoscute şi în
Dimpotrivă, prima fază a tranziţiei româneşti a fost dominată de numeroase neajunsuri, de la faptul că
puterea a fost preluată de neocomunişti şi până la violenţele de stradă de la începutul anilor 1990, care
au făcut ca multe ţări europene să-şi revizuiască opiniile cu privire la şansele instaurării democraţiei în
România. Efecte ale acelui început de drum s-au resimţit până la finalul decadei trecute (mineriada din
1999) şi chiar în contextul alegerilor din 2000, când turul al doilea al prezidenţialelor a rezervat
surpriza ascensiunii politice a extremismului. La acestea se adaugă, desigur, valorile scăzute relevate de
Barometrul de Opinie Publică în ceea ce priveşte încrederea cetăţenilor în instituţiile democratice.

cazul României postcomuniste, chiar dacă nu în prima fază a procesului, când nu putem
vorbi de existenţa unei „intenţionalităţi colective” la nivelul clasei politice în ceea ce
priveşte construirea unei realităţi politice de tip democratic.

Mai mulţi analişti au încercat să explice această cale sinuoasă pe care România
postcomunistă a cunoscut-o în privinţa democratizării. Se poate observa, totuşi, o evoluţie
graduală, deşi ceea ce Schedler numea „prevenirea colapsului democraţiei” şi „prevenirea
eroziunii democratice” au survenit târziu, chiar foarte aproape de noi, în contextul
consolidării democratice. Din acest punct de vedere, se poate admite că nu există o
„paradigmă a tranziţiei” care să ofere un model explicativ coerent şi universal, aplicabil
în cazul tuturor ţărilor intrate în cel de-al treilea val al democratizării26. Această realitate
este cu atât mai valabilă pentru situaţia României, despre al cărei sistem politic se poate
susţine, la limită, că a pendulat între cele două „boli” ale tranziţiei, ce se manifestă mai
ales în cazul ţărilor lipsite de tradiţie democratică şi în care valorile politice specifice
democraţiei se impun, ca atare, cu dificultate. Este vorba, pe de o parte, despre”sindromul
pluralismului ineficient” şi, pe de altă parte, despre „sindromul puterii dominante” 27. Fără
a emite pretenţia unui model explicativ care să acopere întreaga problematică relevată de
democratizarea sistemului politic românesc, propun o încercare de conceptualizare a
acestui proces pe două paliere: primul are în vedere coordonatele negative ale
consolidării democratice identificate de Schedler, urmărind să etapizeze cei 15 ani
parcurşi de România în contextul procesului de democratizare; cel de al doilea încearcă
aceeaşi etapizare din perspectiva tranziţiei instituţionale, cu trimitere la „bolile” descrise

60
de Carothers. Trebuie specificat, în acest context, că propunerea mea vizează o analiză
calitativă a drumului pe care sistemul politic din România postcomunistă l-a parcurs în
perspectiva consolidării democratice, pentru a încerca apoi să relev intercondiţionarea
dintre democratizare şi valorile politice specifice acestei perioade, pe parcursul unui
proces incremental. Astfel, înţeleg conceptualizarea a ceea ce, generic, a fost numit
„tranziţie politică românească”, şi care acoperă, de fapt, procesul de democratizare, în
următoarea manieră:
Tabelul 3
Niveluri de analiză a tranziţiei politice din România postcomunistă
Nivelul consolidării Nivelul instituţional
1. Prevenirea colapsului democraţiei 2. Sindrom al pluralismului ineficient
Durata: 1990-1999 Durata: 1990-2000
Anul depăşirii etapei: 1999 Anul depăşirii etapei: 2000
3. Prevenirea eroziunii democratice 4. Sindrom al puterii dominante
Durata: 1999-2004 Durata: 2000-2004
Anul depăşirii etapei: 2004 Anul depăşirii etapei: 2004
Notă: În studiile de la începutul anilor 1990 privitoare la democratizare, instaurarea şi consolidarea democraţiei
într-o ţară care înlăturase un regim autoritar sau totalitar era pusă în legătură cu problema alegerilor, considerându-se că
modul în care acestea se desfăşoară reprezintă o garanţie a constituirii spaţiului politic democratic. Raportându-se la
alegeri ca la un indicator al democraţiei, unii politologi şi-au luat totuşi rezerva de a sublinia că democraţia este cu
adevărat instaurată într-o ţară aflată în tranziţie atunci când sistemul său politic trece „testul dublei alternanţe”28. În studiile
mai recente însă, se subliniază ideea că, dacă alegerile libere şi corecte reprezintă, într-adevăr, o condiţie necesară
pentru instaurarea democraţiei, ele nu sunt şi o condiţie suficientă. Fără a cădea în „eroarea electoralismului” 29, am luat în
considerare aici alegerile din 2000 şi din 2004 ca puncte de cezură în evoluţia sistemului politic românesc înspre
consolidarea democraţiei, nu pentru că acestea ar fi marcat strict temporal trecerea de la o etapă la alta, ci pentru că au
implicat reconfigurarea spaţiului politic de o manieră care permite susţinerea tezei unui parcurs incremental al tinerei
democraţii româneşti.

Desigur, cele două paliere sunt interconectate. Ele nu presupun o dezvoltare paralelă a
sistemului politic românesc din perioada de tranziţie (una în zona consolidării şi alta la
nivel instituţional – aşa ceva ar fi imposibil) şi nici nu trimit la o „schematizare” a
acestui proces. Dimpotrivă, această perspectivă îşi propune să surprindă cu aproximaţie
evoluţia României postcomuniste pe coordonatele stabilităţiii democratice. Se poate
observa, în acest context, că reducţia pe care Schedler o operează în privinţa înţelegerii
procesului de consolidare democratică, pe care îl circumscrie exclusiv semnificaţiilor sale
negative, de prevenire a colapsului democraţiei şi a eroziunii democratice, se regăsesc în
cazul sistemului nostru politic, dar acest lucru nu înseamnă că, o dată ce a depăşit aceste
etape, România se află, din punct de vedere politic, în sfera unei democraţii consolidate.
Dimpotrivă, acest tip de analiză permite afirmarea ipotezei că sistemul politic românesc

61
trebuie să atingă şi celelalte coordonate descrise de Schedler (adică organizarea,
dezvoltarea şi fundamentarea democraţiei) până la deveni o democraţie consolidată.
Pentru a argumenta însă în favoarea acestei teze, trebuie să luăm în considerare fiecare
dintre cele patru etape aflate pe cele două niveluri de analiză a tranziţiei politice din
România postcomunistă. Întrucât nu îmi propun un excurs de istorie recentă, ci o
încercare de analiză specifică ştiinţei politice, mă voi referi aici numai la punctele de
trecere de la o etapă la alta, pentru a marca momentele evolutive importante pe care
sistemul nostru politic le-a trecut în drumul său spre consolidarea democraţiei. Remarc,
dintru început, faptul că sindromul pluralismului ineficient (etapa 2 instituţională) se
suprapune peste perioada în care marea provocare pentru România a fost prevenirea
colapsului democraţiei (etapa 1 din punctul de vedere al consolidării democratice), în
vreme ce sindromul puterii dominante (etapa 4 instituţională) apare în momentul în care
sistemul politic românesc a trebuit să facă faţă eroziunii democratice (etapa 3 din
perspectiva consolidării democratice). În opinia mea, sub aspectul consolidării
democratice, evoluţia sistemului politic românesc a fost destul de întârziată temporal.
Astfel, cred că am încheiat provizoriu etapa de prevenire a colapsului democraţiei o dată
cu izolarea principalilor actori anti-sistem democratic din România, adică o dată cu
arestarea, în februarie 1999, a liderului minerilor, Miron Cozma. Aici se cuvine, totuşi, o
paranteză: chiar dacă un alt susţinător al viziunii antidemocratice – de această dată
instituţionalizat politic – şi anume Partidul România Mare (PRM), a devenit, în urma
alegerilor din 2000, cel de-al doilea partid parlamentar, iar liderul său a intrat în cel de-al
doilea tur al alegerilor prezidenţiale care au avut loc în acelaşi an, se poate presupune că
asupra acestei forme de politică a survenit între timp un proces de „contagiune
democratică”30, care şi-a manifestat produsele mai ales în anul electoral 2004 (sunt de
reţinut aici modificarea de discurs a lui C.V. Tudor, scorul mic obţinut, de această dată,
de PRM, precum şi faptul că partidul şi-a surclasat propriul lider la alegerile generale din
28 noiembrie 2004). Un paradox ar putea fi faptul că prevenirea colapsului democraţiei s-
a realizat tocmai prin intermediul „pluripartidismului haotic”31: din punctul de vedere al
democratizării şi consolidării democratice, existenţa mai multor partide a împiedicat
confiscarea puterii politice de către un singur partid sau de către o singură organizaţie şi,
prin aceasta, întoarcerea la autoritarism. Pe de altă parte însă, din perspectiva tranziţiei

62
instituţionale, sindromul pluralismului ineficient s-a manifestat în aproximativ toate
caracteristicile sale: slaba participativitate a cetăţenilor în cadrul procesului politic,
creşterea clientelismului şi a intereselor ascunse ale anumitor grupuri-satelit din jurul
partidelor politice, neîncrederea în instituţiile democratice, corupţia şi lipsa de
performanţă economică, precum şi incoerenţa politicilor publice. Într-un grad accentuat,
sindromul pluralismului ineficient s-a manifestat în România între 1990 şi 2000, întrucât
în urma alegerilor din 2000 atât viaţa partizană, cât şi scena politică au cunoscut un
anumit nivel de stabilizare. Mai întâi, a fost limitat „pluripartidismul haotic” şi a
intervenit o oarecare „clarificare doctrinară”32 (deşi, chiar şi în 2004, în România există
două partide social-democrate, membre ale Internaţionalei Socialiste, dar care se află pe
poziţii diamertral opuse din punct de vedere guvernamental), astfel încât în Parlamentul
României au ajuns să fie reprezentate numai cinci partide importante: Partidul Social
Democrat (PSD), Partidul România Mare (PRM), Partidul Naţional Liberal (PNL),
Partidul Democrat (PD) şi Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR).
Reconfigurarea vieţii partizane a implicat, aşadar, o disciplinare a spaţiului politic şi sub
aspect instituţional. În acest context, în urma izolării factorilor turbulenţi la adresa
democraţiei, izolare survenită în 1999, a urmat – şi sub justificata presiune internaţională
– un proces de izolare a elementelor instituţionale care se manifestau împotriva toleranţei
de tip democratic şi, prin aceasta, împotriva democraţiei (este vorba, aici, de PRM, caz pe
care l-am discutat mai sus). Mizând pe o cconcluzie intermediară, se poate spune că,
reuşind să prevină colapsul democraţiei, sistemul politic românesc a fost totuşi „bolnav”
de pluralism ineficient. În ciuda acestui din urmă fapt, câştigul a fost totuşi de partea
drumului spre consolidarea democratică. Democraţia nu prinsese însă rădăcini pe pământ
românesc. Aceasta întrucât – din nou la limită – o altă „boală” a tranziţiei şi-a făcut
simţită prezenţa, şi anume sindromul puterii dominante, care s-a manifestat din plin între
2000 şi 2004, sub guvernarea PSD: nivelul de contestare publică a scăzut simţitor, atât la
nivelul partidelor de opoziţie sau al sindicatelor, cât şi la cel al mass-media ori al
organizaţiilor societăţii civile, în ciuda existenţei formelor instituţionale ale democraţiei.
Partidul de guvernământ a exhibat tendinţa de a confisca instituţiile statului, încât s-a
ajuns la o identificare nepermisă între disciplina de partid şi aceea a funcţionarilor
publici, ceea ce a redus considerabil şansele formării unei alternative credibile pe

63
parcursul celor patru ani de mandat guvernamental ai acestui partid. Mai mult, justiţia nu
a reuşit să-şi manifeste independenţa, fapt sesizat şi de raportul instituţiilor europene
referitor la capitolele de negociere asupra cărora România trebuie să-şi îndrepte serios
atenţia dacă doreşte să devină stat membru al Uniunii în 2007. Nu în ultimul rând,
partidele de opoziţie au clamat existenţa fraudei electorale în timpul desfăşurării
scrutinului din 28 noiembrie 2004 pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale, ceea ce
denotă că, în ciuda spectacolului electoral, apariţia unor neregularităţi relevante creează
foarte multe suspiciuni cu privire la funcţionalitatea sistemului politic democratic.
Manifestarea politicii puterii dominante a făcut extrem de dificilă sarcina prevenirii
eroziunii democratice. Într-o ţară fără tradiţie democratică, dar în care premierul anunţă
Atunci când elitele politice se manifestă nedemocratic, este cu atât mai prezent pericolul revenirii la
autoritarism. Începând cu 2003 şi, mai ales, pe parcursul anului electoral 2004 putem regăsi însă o
tendinţă de revenire în forţă a coloraturii democratice a sistemului politic românesc, astfel încât există
în prezent tendinţa de „vindecare” a acestuia de sindromul puterii dominante: puterea guvernamentală
este deţinută acum de o coaliţie formată în jurul Alianţei Dreptate şi Adevăr (constituită încă dinaintea
alegerilor de către Partidul Naţional Liberal şi Partidul Democrat), la care s-au adăugat Uniunea
Democrată a Maghiarilor din România şi Partidul Umanist Român (actualmente Particul Conservator,
ex-satelit al Partidului Social Democrat (alături de care a intrat, de altfel, în competiţia electorală, sub
umbrela unei Uniuni Naţionale care între timp s-a destrămat). Sigur că există încă multe semne de
întrebare. Ce se poate spune însă în urma ultimelor alegeri din România este faptul că vindecarea
sistemului politic românesc de cea de a doua boală a tranziţiei de care amintea Carothers a coincis cu o
reuşită politică în ceea ce priveşte prevenirea eroziunii democratice, fie şi pentru faptul că s-a petrecut o
nouă alternanţă guvernamentală.

public că separaţia puterilor în stat era valabilă în epoca lui Montesquieu 33, nu şi astăzi,
democraţia devine, fără îndoială, vulnerabilă.

Şi în politologie, ca şi în celelalte ştiinţe sociale, predicţia este încărcată de o

anumită doză de risc. Întrucât nu-mi propun ca, prin acest studiu, să emit predicţii, mă voi
opri la a reitera o conjectură, potrivit căreia toate etapele amintite cu referire la tranziţia
politică din România postcomunistă au fost influenţate şi au influenţat, la rândul lor, într-
o dezvoltare incrementală, valorile politice şi, deci, cultura politică a societăţii româneşti.
Dacă avem în vedere, spre exemplu, comportamentul de vot de la alegerile din 2004 (ştiut
fiind că atitudinile electorale sunt influenţate de valorile politice), vom observa câteva
aspecte care subliniază ideea că spaţiul politic românesc a evoluat din perspectiva
consolidării democratice. Astfel, depăşind reducţia pe care o operează Schedler cu privire
la acest proces, consider că, începând cu anul 2004, sistemul politic românesc a intrat pe

64
coordonata organizării democraţiei, care presupune modificări de substanţă atât în ceea
ce priveşte palierul democratizării, cât şi cel instituţional. Au existat, în opinia mea,
premise ale organizării democratice încă din etapele acum depăşite. Acestea, deşi timide,
au creionat un cadru în care, în următoarea etapă, consolidarea democraţiei poate face
Cred că pot fi amintite aici dezbaterile privind modificarea sistemului electoral, prin înlocuirea
votului proporţional pe liste de partid, pentru Parlament, cu votul uninominal, stabilizarea vieţii
partizane, referendumul pentru modificarea Constituţiei, decalarea alegerilor parlamentare de cele
prezidenţiale, prin prelungirea mandatului Preşedintelui României de la patru la cinci ani (ceea ce va
avea un impact puternic asupra „personalizării” partidelor, tendinţă evidentă până acum) sau, mai nou,
cooptarea reprezentanţilor societăţii civile în aparatul guvernamental. Când mă refer la înscrierea
sistemului politic românesc pe coordonata organizării democraţiei, nu susţin însă că, în anumite etape
ulterioare, sechelele bolilor tranziţiei nu şi-ar putea face din nou apariţia. Consider însă că peisajul
socio-politic s-a modificat substanţial la nivelul anului 2004, prin comparaţie cu perioada anterioară.

încă un pas înainte în România34.

La o analiză a comportamentului electoral, spre exemplu, se poate observa că

avem de-a face cu o trecere de la votul bazat pe resurse la un vot centrat pe fidelitate
politică35. Totodată, se poate remarca o polarizare a vieţii partinice, care poate fi explicată
din perspectiva valorilor politice specifice diverselor segmente comunitare. Astfel, dacă
cetăţenii cu mediul de rezidenţă în oraşele de peste 200.000 de locuitori au optat pentru
Alianţa Dreptate şi Adevăr, cei care locuiesc în mediul rural şi-au îndreptat votul înspre
oferta Uniunii Naţionale PSD+PUR36. Această situare electorală a cetăţenilor indică,
desigur, o diferenţă în ceea ce priveşte cultura politică specifică fiecărui tip de
comunitate, care este influenţată, evident, de prezenţa/absenţa surselor alternative de
informare, dar şi de nivelul de educaţie. La aceste două tipuri de opţiuni electorale se
adaugă votul de fidelitate politică al vârstnicilor (mai ales în cazul PRM), precum şi votul
identitar-etnic, în cazul UDMR37. În baza acestei analize şi trecând peste opţiunile
ideologice, se poate constata o tendinţă de raţionalizare a opţiunilor de vot, spre deosebire
de momentele electorale anterioare. Tendinţa de raţionalizare a votului, chiar dacă există,
nu se constituie însă într-o garanţie a democraţiei. La fel cum alegerile sunt o condiţie
necesară, dar nu şi suficientă pentru existenţa democraţiei, şi raţionalitatea votului (e
drept, limitată) reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a existenţei unei culturi
politice de tip participativ. Ca atare, sunt multe alte variabile care trebuie luate în calcul.
Chiar dacă există practici democratice care, din punct de vedere formal, au fost adoptate
atât la nivelul instituţiilor politice, cât şi la acela al cetăţenilor, rămân în discuţie

65
practicile informale, a căror schimbare cere timp. Putem vorbi de sfârşitul formal al
tranziţiei38, chiar dacă e probabil ca şi în viitor simptome ale bolilor tranziţiei să revină.
Dar o astfel de asumpţie nu ne permite să inferăm concluzia potrivit căreia, în România,
democraţia a devenit invulnerabilă.
Coordonata organizării democratice subliniază tocmai această realitate, câtă vreme ea nu
presupune numai definitivarea procesului de configurare a aranjamentelor instituţionale şi a practicilor
formale necesare funcţionării democraţiei, ci şi (sau mai ales şi) depăşirea, izolarea sau înlăturarea din
spaţiul public a caracteristicilor specifice socializării de tip comunist. Ajungem astfel, din nou, la
problema valorilor politice vehiculate în România postcomunistă. Dacă avem în vedere ansamblul
procesului de democratizare parcurs până acum, vom observa că, alături de dezvoltarea graduală pe
care sistemul politic românesc a cunoscut-o pe palierul consolidării democratice şi pe cel instituţional,
avem de-a face cu o evoluţie incrementală şi în ceea ce priveşte cultura politică. Astfel, de la o cultură
politică în care segmentele cele mai puternic reprezentate erau parohialii şi dependenţii, de la începutul
anilor 1990, constatăm în prezent dezvoltarea unui segment al celor care participă la jocul politic şi în
afara momentelor electorale. Practic, într-un cadru general, se poate observa că, în ciuda diferenţelor
notabile de cultură politică, România a trecut prin aceleaşi etape care se regăsesc şi în cazul unor ţări
precum Cehia, Polonia, Ungaria, Slovacia sau Bulgaria.

Revenind, la final, în zona coordonatei organizării democraţiei din perspectiva

consolidării acesteia, mi se pare important să remarc că înrădăcinarea la nivel formal a
instituţiilor, procedurilor şi practicilor democratice va avea un impact important asupra
informalului40 care pare, încă, destul de dificil de controlat. Obişnuinţele mentale ce
orientează comportamente care nu se înscriu într-un tipar democratic şi care aduc în
prezent ecouri ale socializării de sub regimul comunist nu pot fi brusc asanate, iar
realitatea politică şi socială a ultimilor 15 ani a dovedit-o. Totuşi, organizarea democraţiei
presupune o creştere a performanţei instituţiilor democratice (incluzând aici şi
mecanismele specifice unei economii de piaţă funcţionale), ceea ce poate determina o
creştere a importanţei valorilor politice democratice în contextul culturii comunitare a
societăţii româneşti. Fără a-mi propune să închei acest text pe un ton pesimist, cred că
rămâne încă valabil ceea ce am numit „avertismentul Huntington”, care, în alţi termeni,
trimite la ideea că o democraţie veritabilă se construieşte în timp. Democraţia nu poate fi
inventată peste noapte şi este cu atât mai greu să construieşti o cultură politică
democratică acolo unde fundamentele sale fie nu au existat niciodată, fie au fost extirpate
de violenţa specifică unui regim politic totalitar.

66
NOTE:

67
1
Cf. Alina Mungiu-Pippidi, Politica după comunism. Structură, cultură şi psihologie politică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2002, p. 17.
2
Robert A. Dahl, Dezvoltare şi cultură democratică, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, pp.
138-145.
3
Robert A. Dahl, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2000.
4
Idem, pp. 32-33.
5
Ibidem, pp. 33-34.
6
Ibidem, pp. 58-71.
7
Robert A. Dahl, Dezvoltare şi cultură democratică, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, p.
143.
8
Samuel Huntington, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, University of Oklahoma Press:
Norman and London, 1991.
9
Idem, p. 15.
10
Samuel Huntington, Al treilea val al democraţiei, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, pp.
19-40.
11
Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer, Democraţia şi alternativele ei, Editura Institutul European, 2003, p.
72.
12
Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, Second edition, New York: Harper, 1947, p. 269.
13
Robert A. Dahl, Dezvoltare şi cultură democratică, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, p.
143.
14
Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, Ed. Du Style,
Bucureşti, 1996, p. 45.
15
Pentru detalii, Alina Mungiu-Pippidi, Op. cit., pp. 78-106, 152-173.
16
Cristian Pârvulescu, Naţionalism şi rasism difuz în cultura politică românească, în Cătălin Turliuc, Alexandru Zub
(editori), Populism, demagogie şi realism politic, Fundaţia Academică „A.D. Xenopol” & Fundaţia Konrad Adenauer,
Iaşi, 2001, pp. 37-53.
16
Samuel Huntington, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, University of Oklahoma
Press: Norman and London, 1991, p. 15.
17
Juan Linz, Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America
and Post-Communist Europe, Baltimore and London, The John Hopkins University Press, 1996, p. 5 şi Toward
consolidated democracies, în Journal of Democracy, Vol. 2/1996, pp. 14-43.
18
Phillippe C. Schmitter, Terry Lynn Karl, Ce este… şi ce nu este democraţia, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol.
2, Nr. 1, aprilie 2002, p.12.
19
Andreas Schedler, Ce este consolidarea democratică?, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie
2002, pp. 122-138.
21
Gabriel Almond, Sidney Verba, Op. cit., pp. 349-384.
22
Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Editura Univers, Bucureşti, 1998 şi Privind înapoi, modernitatea, Editura
Univers, Bucureşti, 1999.
23
Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer, Op. cit., p. 75.
24
Robert A. Dahl, Despre democraţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, pp. 177-178.
26
Thomas Carothers, Sfârşitul paradigmei tranziţiei, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, pp.
168-186.
27
Iată cum sunt prezentate „bolile” tranziţiei de către Thomas Carothers, în Op. cit., pp. 175-176: „Primul sindrom este cel
al pluralismului ineficient. În ţările a căror viaţă politică este marcată de pluralism ineficient regăsim trăsături ale vieţii
democratice, cum ar fi: alegeri libere, un nivel semnificativ de libertate politică şi o reală alternanţă la putere a diferitelor
grupări politice. În ciuda acestor trăsături pozitive, democraţia acestor ţări rămâne superficială şi fragilă. Deşi prezenţa la
urne este ridicată, există forme slabe de participare politică în afara votului. Elitele politice ale principalelor partide şi
grupări politice sunt acuzate de corupţie, interese egosite şi lipsă de onestitate. Opinia publică se raportează negativ la
politică astfel încât, deşi îşi menţine ataşamentul faţă de idealul democraţiei, este extrem de nemulţumită de viaţa politică a
ţării. În general, politica este percepută ca un domeniu dominat de elite, perimat şi corupt, în care se acţionează prea puţin
pentru binele ţării şi care nu este demn de respect. Statul rămâne în continuare slab. Politica economică este prost concepută
şi aplicată, iar «perfomanţa» economică este de cele mai multe ori proastă şi chiar dezastruoasă. Reformele sociale şi
politice sunt insuficiente, iar guvernările succesive se dovedesc incapabile să găsească soluţii pentru problemele majore cu
care se confruntă ţara, de la infracţionalitate la corupţie, până la sănătate, educaţie şi bunăstare publică, în general”.
În ceea ce priveşte cealaltă „boală” a tranziţiei, manifestată prin politica puterii dominante, Carothers susţine că
„ţările care exhibă acest sindrom posedă un spaţiu politic limitat, dar real, un anumit nivel de contestare politică din partea
grupărilor de opoziţie şi majoritatea formelor instituţionale de bază ale democraţiei. Cu toate acestea, există o grupare
politică – o mişcare, un partid, o familie extinsă sau chiar un singur lider – care domină sistemul politic în aşa fel încât
şansele formării unei alternative la puterea existentă sunt foarte mici. Spre deosebire de ţările afectate de pluralism
ineficient, în cele cu o putere politică dominantă, principala problemă este neclaritatea distincţiei dintre stat şi partidul de
putere (sau forţa politică dominantă). Principalele servicii şi resurse ale statului – resursele financiare, locurile de muncă,
informaţiile publice (via media de stat) şi forţele poliţieneşti – sunt puse treptat în slujba partidului dominant. Dacă în cazul
regimurilor pluraliste ineficiente sistemul juridic este de cele mai multe ori independent, în ţările dominate de o singură
forţă politică puterea judecătorească este subordonată celei politice, ca parte a controlului unilateral al puterii. Şi, în timp ce
în ţările pluralismului ineficient alegerile sunt de cele mai multe ori libere şi corecte, în ţările cu o singură putere dominantă
procesul electoral este dubios, deşi nu complet fraudat, în care grupul dominant pregăteşte un spectacol electoral
satisfăcător, care să îndeplinească aşteptările comunităţii internaţionale, în timp ce în culise aranjează scena electorală în
favoarea sa astfel încât să îşi asigure victoria”.
28
Astfel, potrivit lui Samuel Huntington, testul dublei alternanţe implică faptul că „o democraţie poate fi considerată
consolidată dacă partidul sau grupul care vine la putere la primele algeri din cadrul tranziţiei pierde algerile următoare şi
cedează puterea celor care câştigă alegerile, şi dacă aceşti câştigători cedează mai apoi puterea câştigătorilor alegerilor
ulterioare” (Cf. Op. cit., pp. 266-267).
29
În viziunea lui Terry Lynn Karl, eroarea electoralismului presupune „credinţa că simpla organizare a alegerilor va
canaliza acţiunea politică spre competiţii între elite şi că va acorda legitimitate publică învingătorilor”, fără însă a fi luate în
considerare modalitatea de organizare a alegerilor sau constrângerile impuse învingătorilor (Cf. Phillippe C. Schmitter,
Terry Lynn Karl, Op. cit., p. 8., apud Terry Lynn Karl, Imposing Consent? Electoralism versus Democratization in El
Salvador, în Paul Drake, Eduardo Silva (eds.), Election and Democratization in Latin America, 1980-1985, San Diego:
Center for Iberian and Latin American Studies, Center for US/Mexican Studies, University of California, San Diego, 1986,
pp. 9-36.
30
Procesul de contagiune democratică este definit de politologul francez Jean Baudouin (în lucrarea Introducere în
sociologia politică, Editura Amarcord, Timişoara, 1999, p. 208) ca reprezentând fenomenul prin care „(...) o formaţie
extremistă ce beneficiază de libertăţile fundamentale de gândire, de conştiinţă, de presă şi de asociere va sfârşi, fără voia sa,
prin a acorda o anumită valoare tuturor acestor practici”. Acest proces acţionează în două moduri: fie face ca oferta
electorală a extremismului politic să fie acceptată de un număr tot mai mic de cetăţeni, determinându-l să rămână pur şi
intransigent, fie determină o schimbare la nivelul discursului şi, implicit, al ofertei electorale, ceea ce presupune că
extremismul îşi pierde trăsăturile, riscând astfel să îşi piardă şi adepţii. Analizând evoluţia PRM (partid al cărui imagine,
până în prezent, s-a identificat cu aceea a liderului C.V. Tudor) din această perspectivă, se poate observa că, în perioada
2000-2004, contagiunea democratică – cel puţin la nivel de faţadă – şi-a manifestat cea de a doua semnificaţie, constând
într-o modificare a discursului, care a determinat, inevitabil, şi o importantă pierdere electorală.
31
Sintagma îi aparţine politologului român Cristian Bocancea, şi este explicitată în lucrarea Meandrele democraţiei.
Tranziţia politică la români, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
32
Idem.
33
Declaraţie aparţinând Primului-Ministru al României din perioada 2000-2004, Adrian Năstase, şi redată în cotidianul
România Liberă din data de 19.02.2002.
34
În timpul redactării acestui text, scena politică românească, tocmai ieşită din febra alegerilor, a fost „cutremurată” de
ultima undă de şoc survenită din zona de posibil colaps al democraţiei în România, ce a fost conturată, până în 1999, mai
ales de mineriade: cu puţin timp înainte de a-i expira mandatul de Preşedinte al României, şi înainte ca Preşedintele ales,
Traian Băsescu, să depună jurământul, Preşedintele în exerciţiu, Ion Iliescu, a emis un decret de graţiere în urma căruia
principalul artizan al mineriadelor ca mişcări antidemocratice, Miron Cozma, a fost eliberat din închisoare. La presiunea
exercitată de mass-media interne şi internaţionale, ca şi de reprezentanţii societăţii civile, Preşedintele Ion Iliescu a revenit
asupra acestei decizii, revocând decretul de graţiere. Această ultimă decizie a dovedit însă, încă o dată, cât de politizate sunt
instituţiile statului român (element deosebit de coroziv în procesul de eroziune democratică), de vreme ce Miron Cozma a
fost rearestat în lipsa oricărui temei legal (fără ca pe numele său să fie emis un mandat de arestare şi fără ca decizia de
revocare a decretului de graţiere de către Preşedinte să fi fost publicată în Monitorul Oficial). La acest ultim act
antidemocratic se adaugă comportamentul anticonstituţional pe care Preşedintele Ion Iliescu l-a manifestat în perioada
campaniei electorale din 2004, sub un dublu aspect: candidând pe listele PSD pentru Senatul României (deşi Constituţia
prevede că Preşedintele nu poate fi înregimentat politic) şi apărând în materiale de publicitate electorală ale candidatului
PSD pentru Preşedinţia României.
35
Cf. Dumitru Sandu, Votul între fidelitate politică şi cultură comunitară, analiză disponibilă pe site-ul Fundaţiei pentru o
Societate Deschisă (www.fsd.ro) în secţiunea dedicată studiilor realizate pe baza datelor cuprinse în Barometrul de Opinie
Publică din octombrie 2004.
36
Idem.
37
Ibidem.
38
Alina Mungiu-Pippidi, Op. cit., pp. 209-214.
40
Avertizând asupra provocărilor care survin în contextul consolidării democratice, Guillermo O’Donnell susţine că
„multora dintre noile poliarhii nu le lipseşte instituţionalizarea, dar concentrarea asupra organizaţiilor foarte formalizate şi
complexe ne împiedică să vedem o instituţie extrem de influentă, informală şi, uneori, mascată: clientelismul şi, mai
general, particularismul”. Vorbind despre clientelism ca instituţie informală, autorul se referă la „diferitele tipuri de relaţii
neuniversale, care se întind de la schimburi particulariste ierarhice, clientelism, nepotism, până la favoruri concrete care, în
condiţiile regulilor formale din pachetul instituţional al poliarhiei ar fi considerate corupte” (vezi Iluzii despre consolidarea
democraţiei, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, pp.99-100) .