UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IAŞI

Facultatea de Ştiinţe Politice

METODOLOGIA ANALIZEI POLITICE

Suport de curs
Anul II – semestrul I

Titular de curs: Lect. Dr. Alina Hurubean

- 2007 -
 PROGRAMĂ ANALITICĂ

DISCIPLINA: METODOLOGIA ANALIZEI POLITICE

ANUL DE STUDIU: II (semestrul I)
TITULARUL CURSULUI: Lect. dr. Alina HURUBEAN
VOLUMUL ACTIVITĂŢII: 28 ore curs; 28 ore seminar.
CREDITE ALOCATE: 6
OBIECTIVELE DISCIPLINEI:
a) familiarizarea studenţilor cu problematica generală a metodologiei cercetării
sociale şi aplicarea acesteia în analiza politică;
b) înţelegerea de către studenţi a specificului metodelor cantitative şi calitative
de culegere şi de analiză a datelor empirice; aprofundarea design-ului
cercetarii calitative;
c) formarea deprinderilor necesare utilizării corecte a unor metode şi tehnici de
analiză politică (analiza comparativă; analiza politicilor publice);
d) iniţierea studenţilor în domeniul instrumentarului metodologic al cunoaşterii
social-politice şi formarea abilităţilor de operare cu principalele metode şi
tehnici de cercetare, utile pentru realizarea lucrărilor studenţeşti:
referatul/articolul ştiinţific; proiectul de cercetare; teza de licenţa.

CONŢINUTUL CURSULUI

Capitolul I: Fundamentele metodologiei cercetării sociale şi politice

1. Principii şi concepte de bază în metodologia cercetării social-politice
2. Analiza politică – modele teoretice şi cercetare aplicativă
2.1. Ce este analiza politică?
2.2. Orientări epistemologice şi metodologice în ştiinţa politică

2
Capitolul II: Cercetarea calitativă în ştiinţele politice
1. Studiul de caz – strategie de cercetare: Designul studiilor de caz –
design de cercetare calitativă; Metode de culegere a datelor; Analiza datelor
2. Analiza comparată

Capitolul III: Analiza politicilor publice

1. Ce sunt politicile publice ?
2. Formularea politicilor publice
3. Evaluarea politicilor publice

TIPURI DE ACTIVITATE DIDACTICĂ (metode şi instrumente de lucru):

dezbaterea/problematizarea/argumentarea teoretică; prelegerea; simulări şi aplicaţii ale
metodelor şi tehnicilor de investigare şi intervenţie; utilizarea computerului pentru
informare (internet) şi prezentări (PowerPoint).

FORME DE EVALUARE: prezenţa la cursuri şi seminarii (minim 50%); lucrări de

seminar; examen scris; proiect de cercetare socială (fiecare dintre aceste tipuri de
activităţi va primi o notă separată de la 1 la 10, apoi se va face media).

TEMĂ PENTRU EXAMEN: realizaţi o microcercetare socială pe o temă din

domeniul ştiinţelor politice (vezi detalii în suportul de curs; anexe; ghid pentru tema de
examen).

REZULTATELE ÎNVĂŢĂRII:

• deprinderea utilizării metodelor şi tehnicilor ştiinţifice de analiză şi evaluare

a fenomenelor sociale (observaţia; interviul; studiul de caz);
• realizarea unui proiect (design) de cercetare socială;
• cunoaşterea şi aplicarea procedeelor de formulare şi evaluare a politicilor publice;
• înţelegerea şi însuşirea specificului investigării calitative a realităţii socioumane.

TITULARUL CURSULUI: Alina HURUBEAN (n. 1970) a absolvit Liceul Pedagogic,

secţia filologie-istorie din Suceava (1988) şi Facultatea de Filosofie (specializarea
filosofie) a Universităţii ”Al. I. Cuza” din Iaşi (1994). A parcurs studii aprofundate
(1996) la aceeaşi Facultate (specializarea filosofie şi spiritualitate răsăriteană). În 2004,
a obţinut titlul de doctor în ştiinţe politice şi filosofie politică la Universitatea ”Al. I.
Cuza” din Iaşi, cu teza Modele ale legitimării puterii în modernitatea politică
românească (1866-1918). A început cariera didactică universitară în 1997, la
Universitatea “Petre Andrei” din Iaşi şi este lector universitar din 2002. Domenii de
interes: metodologia cercetării calitative; teorii şi strategii ale modernizării politice; studii
de gen.

3
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
A) LUCRĂRI FUNDAMENTALE DE METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIALE ŞI
POLITICE:
AGABRIAN, Mircea, Cercetarea calitativă a socialului, Editura Institutul European, Iasi, 2004.
ALMOND, Gabriel & VERBA, Sidney, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci
naţiuni, Editura Du Style, Bucureşti, 1996.
CARPINSCHI, Anton, BOCANCEA, Cristian, Ştiinţa politicului, Tratat, vol. I, Editura
Universităţii “Al.I. Cuza”, Iaşi, 1998.
CHELCEA, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative,
Editura Economică, Bucureşti, 2001.
DE SINGLY, François, BLANCHET, Alain, GOTMAN, Anne, KAUFMANN, Jean-Claude,
Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul comprehensiv,
Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Domenico Fisichella, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Editura Polirom, Iaşi, 2007.
GOODIN, Robert, KLINGEMANN, Hans-Dieter (coord.), Manual de ştiintă politică, Editura
Polirom, 2005.
ILUŢ, Petre, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
KING, Gary, KEOHANE, Robert, VERBA, Sidney, Fundamentele cercetării sociale, Polirom,
Iaşi, 2000.
KING, F. Ronald, Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele ştiinţelor sociale,
Editura Polirom, 2005.
PASTI, Vladimir, Sociologie politică, Editura Ziua, Bucuresti, 2004.
SILVERMAN, David, Interpretarea datelor calitative. Metode de analiză a comunicării,
textului şi interacţiunii, Polirom, 2004.
YIN, K. Robert, Studiul de caz. Designul, colectarea şi analiza datelor, Editura Polirom, 2005.

B) STUDII TEMATICE:
MIROIU, Adrian, Introducere în analiza politicilor publice, Editura Punct, Bucureşti, 2001.
MIROIU, Adrian, Fundamentele politicii. Preferinţe şi alegeri colective, Polirom, 2006.
RADU, Alexandru Sisteme politice contemporane, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2003.

C) DICŢIONARE:
MUCCHIELLI, Alex, Dicţionar al metodelor calitative, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
PLANO, C. Jack, RIGGS, E. Robert, ROBIN, S. Helenan, Dicţionar de analiză politică,
Editura Ecce Homo, Bucureşti, 1993.

D) SITE-URI
• Cursurile ”D@DALOS”: http//www.dadalos.org/rom
• ProDemocraţia
• Institutul pentru Analiza Politicilor Publice

4
 Ghid metodologic pentru proiectul de cercetare (tema de examen)

TEMĂ PENTRU EXAMEN: realizaţi un proiect de cercetare (design de

cercetare calitativă sau mixtă/combinată - calitativă şi cantitativă) pe o temă din
domeniul ştiinţelor politice. Proiectul de cercetare să cuprindă doar faza de pregătire a
cercetării şi etapele specifice acestei secvenţe (cele opt etape în varianta de mai jos, de la
etapa formulării temei, a documentării, a construirii ipotezelor până la etapa alegerii
metodelor/tehnicilor de cercetare şi proiectarea instrumentelor de culegere a datelor: plan
de observaţie; ghidul de interviu semistructurat; grila de analiză a documentelor; strategia
studiului de caz etc.; detalii găsiţi în suportul de curs, reader şi în acest ghid). Proiectul de
cercetare va primi un punctaj separat, după care se va face media cu nota obţinută la
proba examenului scris şi la activitatea de seminar. Pentru realizarea proiectului, puteţi
lucra în grupe de 2-3 studenţi sau individual.
Pentru proiectul de cercetare alegeţi o temă din următoarea ”arie tematică”:
Participarea publică – principiu al bunei guvernări. Pentru început, realizaţi o listă de
teme din acest registru tematic, optaţi pentru una dintre acestea, apoi delimitaţi
(restrângeţi) tema după criteriile cercetării ştiinţifice (tema cercetării poate un
aspect/problemă circumscrisă ariei tematice menţionate. De exemplu: transparenţa
decizională în administraţia publică locală; cetăţenia participativă; mecanisme de
consultare publică; rolul actorilor sociali în formularea politicilor publice; promovarea
intereselor comunităţii; participarea şi reprezentarea femeilor în viaţa politică
românească; ce este ”buna guvernare”? ş.a.). Pentru tema aleasă se stabileşte cazuistica
adecvată (cazurile/unităţile de analiză/universul cercetării/populaţia) după criteriile
cercetării calitative sau mixte.
Tema de examen este un exerciţiu de formare a deprinderilor de cercetare
ştiinţifică necesare studenţilor pentru redactarea unor lucrari pe parcursul facultăţii,
respectiv teza de licenţă, la final. Această temă de examen se centrează pe următoarele
obiective: descrierea şi analiza practicii participării publice şi a consultării cetăţeanului în
decizia de politică publică (analiză de proces); identificarea unor bune practici de
participare publică – inclusiv advocacy; informare cu privire la directivele europene şi

5
legile naţionale privind participarea publică (analiză legislativă); înţelegerea
mecanismelor de elaborare a politicilor publice şi luarea deciziilor publice.
Designul cercetării = planul/planificarea cercetării; demersul care stabileşte
legătura între întrebările cercetării, metodele de investigare şi procedeele de analiză a
datelor, toate plasate în contextul teoretic pentru care s-a optat iniţial. Etapele designului
sunt iterative/flexibile. De asemenea, nu se poate vorbi despre un model standard în
cercetarea calitativă, importantă este respectarea principiilor generale şi a logicii
cercetării ştiinţifice. Varianta de lucru a designului prezentată mai jos este orientativă şi
răspunde în principal obiectivelor didactice pe care le avem în vedere.

Etapele unui design calitativ:

1. Tema cercetării: analiza problemei/ liste de teme potenţiale/informare-
documentare-reformularea temei/delimitarea ei (restrângerea); motivarea
alegerii temei – argument; faceţi diferenţa între o problemă socială şi o temă
de cercetare, respectiv între aria tematică şi delimitarea temei de cercetare.
2. Întrebările şi obiectivele cercetării; obiectivele pot fi: descriptive (ce?);
explicativ/comprehensive (de ce?); de schimbare/intervenţie socială.
Obiectivele delimitează câmpul cercetării, indicând cât mai precis ce se va
studia.
3. Documentarea teoretică: ordonarea surselor de informare; revederea
literaturii, organizarea şi selectarea ei în vederea elaboraării unui model
teoretic al cercetării empirice sau a cadrului teoretic/conceptual (”harta
conceptuală”) pentru o cercetare de tip calitativ;
4. Cadrul teoretic de referinţă sau ”harta conceptuală” = cadru de lucru
conceptual; o schemă explicativă (”hartă cognitivă”) asupra realităţii de
studiat. Componente: lista conceptelor esenţiale (referitoare la categoria de
subiecţi şi la problemele pe care urmează să le investigăm); rafinarea
conceptelor şi precizarea sensului lor; teorii (opţiunea pentru anumite teorii;
modelarea lor), ipoteze. Ipotezele au un rol important în cercetare pentru
faptul că orientează/direcţionează investigarea. În cercetările de tip calitativ
ipotezele au un statut aparte în sensul că scopul acestui demers nu este să

6
 testeze ipoteze (ca în cercetarea cantitativă), ci dezvoltă (construieşte) ipoteze
explicative care se îmbogăţesc pe întreg traseul cercetării şi sunt, ulterior,
integrate în teorii.
5. Eşantionarea calitativă: delimitarea universului cercetării: subiecţii sau
unităţile de analiză ce vor fi cercetate. Selectarea/eşantionarea se face după
principiul relevanţei şi nu după cel al reprezentativităţii statistice. Este o
eşantionare teoretică şi nu probabilistă. De asemenea, se stabileşte locul şi
timpul cercetării;
6. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de culegere a datelor: interviul liber
(nestructurat); interviul semistructurat; observaţia participativă; analiza
documentelor;
7. Studiul pilot/cercetare exploratorie – permite revizuirea planului cercetării;
rafinarea metodelor, testarea întrebărilor, clarificarea aspectelor confuze,
exersarea abilităţilor cercetătorului. În cercetarea calitativă sunt permise
reveniri şi reformulări ale componentelor planului cercetării şi în secvenţa de
culegere a datelor. Se poate spune că, în cazul cercetării calitative schema
cercetării se ”modelează” pe întreg traseul investigării (CC este un proces
reiterativ). În proiectul de cercetare pe care îl veţi face, în această etapă veţi
realiza un interviu şi/sau o observaţie pe tema aleasă, după care veţi transcrie
interviul şi veţi prezenta aspectele pozitive şi dificultăţile întâlnite în această
”experienţă de învăţare;
8. Aspecte organizatorice referitoare la cercetarea de teren: echipa de
cercetare; resurse; durata; locul etc.

NOTĂ: lucrările care se vor dovedi a fi plagiate (copierea, rezumarea, parafrazarea

cuvintelor, ideilor şi argumentelor unor autori fără a menţiona corespunzător numele şi
titlurile la referinţele bibliografice ale lucrării) vor fi sancţionate prin neacordarea unei
note de trecere la această disciplină.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ŞI TEMATICĂ (pentru tema de examen):

AGABRIAN, Mircea, 2004, Cercetarea calitativă a socialului, Editura Institutul European, Iasi.

7
ALMOND, Gabriel & VERBA, Sidney, 1996, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în
cinci naţiuni, Editura Du Style, Bucureşti.
BĂLUŢĂ, Oana (editoare), 2006, Gen şi putere. Partea leului în politica românească, Editura
Polirom, Bucureşti.
CHELCEA, Septimiu, 2003, Cum să redactăm o lucrare de diplomă, o teză de doctorat, un
articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane, Editura Comunicare.ro, Bucureşti.
ECO, Umberto, 2006, Cum se face o teză de licenţă, Editura Polirom, Bucureşti.
Domenico Fisichella, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Editura Polirom, Iaşi, 2007.
GOODIN, Robert, KLINGEMANN, Hans-Dieter (coord.), Manual de ştiintă politică, Editura
Polirom, 2005.
MOSCOVICI, Serge; BUSCHINI, Fabrice, 2007, Metodologia ştiinţelor socioumane, Editura
Polirom, Iaşi.
*** vezi site-urile unor institutii publice şi organizaţii neguvernamentale: ProDemocraţia; Centrul
de Resurse pentru Participare Publică; Institutul pentru Analiza Politicilor Publice; Asociaţia
TransForma ş.a.
*** Întrebările şi consultaţiile le puteţi solicita la adresa de mail: alinahurubean@yahoo.fr

8
 Capitolul I

FUNDAMENTELE METODOLOGIEI
CERCETĂRII SOCIALE ŞI POLITICE

1. Principii şi concepte de bază în metodologia cercetării sociale

2. Cercetarea calitativă şi cercetarea cantitativă – caracteristici epistemologice
şi metodologice
3. Proiectarea cercetării sociale. Designul cercetării calitative

1. Principii şi concepte de bază în metodologia cercetării sociale

Ce este metodologia?
Orice ramură de cunoaştere ştiinţifică şi de acţiune eficientă are un corp
metodologic propriu care direcţionează şi organizează activitatea specifică domeniului
respectiv. În sfera socio-umanului, metodologia este definită ca o analiză sistematică a
metodelor şi tehnicilor pe baza cărora se realizează o cercetare teoretică sau aplicativă.
Metodele se află în centrul patrimoniului unei discipline. Ele sunt esenţiale pentru
formarea oricărui cercetător/specialist într-un domeniu. Într-un sens, metodele sunt mai
importante decât ideile pentru a face ştiinţa să progreseze, chiar dacă nu beneficiază de
aceeaşi recunoaştere (în sociologie, de exemplu, Paul Lazarsfeld este astăzi mai puţin
citat decât Talcott Parsons, deşi inovaţiile sale metodologice, la fel ca şi ideile lui
Parsons, au făcut epocă).

Metodologia cercetării ştiinţifice a unui domeniu de cunoaştere cuprinde:

definirea adecvată a domeniului studiat (ce cunoaştem?); enunţurile teoretice
fundamentale admise ca referinţe pentru construcţia paradigmatică şi metodologică a
ştiinţei; principii şi reguli de desfăşurare a investigaţiilor; metode şi tehnici de culegere a
datelor, de prelucrare, analiză şi interpretare a acestora (cum se realizează cunoaşterea

9
ştiinţifică?); criterii de evaluare/testare a rezultatelor; strategii de elaborare a modelelor
explicative (teorii ştiinţifice); demersul autoreflexiv al ştiinţei respective (filosofia
ştiinţei).

Metodologia cercetării (a cunoaşterii ştiinţifice) este “expresia conştiinţei critice,

autoreflexive şi constructive a unei discipline. Uneori metodologia cercetării este
considerată ca ramură a filosofiei ştiinţei, dezvoltându-se în relaţie cu epistemologia. În
această ipostază se admite că s-ar constitui o metodologie generală ale cărei scopuri
transcend pe cele ale oricărei discipline pentru a se ocupa de problemele comune întregii
cercetări ştiinţifice. Acesteia i-ar fi asociate metodologii particulare specializate
disciplinar. Comunicarea permanentă dintre metodologia generală şi metodologiile
particulare ar acţiona ca un factor de convergenţă a strategiilor de cercetare şi ca o cale
de accentuare a caracterului unitar şi global al cunoaşterii ştiinţifice. Deocamdată, însă,
nu este constituită o metodologie generală a cercetării ştiinţifice, analizele
concentrându-se la nivelul metodologiei particulare de genul metodologia cercetării
sociologice” (Lazăr Vlăsceanu), metodologia psihologiei, a asistenţei sociale,
metodologia analizei politice etc. Cu toate că nu există încă un corpus unitar al
metodologiei ştiinţelor sociale, oricare dintre metodologiile particulare (specifice unei
anumite ştiinţe sociale şi ramurilor acesteia) se raportează la un nucleu comun al
cercetării sociale (principii, metode şi tehnici de culegere a datelor, de analiză, prelucrare
şi interpretare a datelor) pe care îl adaptează şi îl asimilează în funcţie de obiectul propriu
de studiu.

Condiţionarea teoretică a metodologiei

Metodologia nu este, însă, pur şi simplu o colecţie de metode şi tehnici de

abordare cantitativă sau calitativă a socialului; nu este un “inventar” de tehnici, fie
acestea şi integrate strategic. Opţiunile metodologice sunt puternic condiţionate de
perspectiva teoretică adoptată de cercetător. Este esenţial să amintim faptul că o metodă
este totdeauna un mijloc şi nu o finalitate în sine; metoda este maniera de a acţiona, dar
ea nu defineşte obiectivele de atins şi valorile la care ne raportăm. Metoda este un
instrument pentru atingerea unor obiective prealabil definite, ea este subordonată

10
valorilor şi finalităţilor postulate în teorie. Ori de cîte ori optăm pentru o anumită metodă
de investigaţie şi intervenţie socială, pornim de fapt de la o supoziţie teoretică
(teorie de referinţă) care condiţionează demersul cercetării şi cel al acţiunii. Nici
domeniul asistenţei sociale nu face excepţie de la această condiţionare teoretică, analiza
şi interpretarea aceluiaşi fenomen social (problemă socială) poate fi diferită, în funcţie de
perspectivele teoretice pentru care optează practicianul. De aceea, se consideră că
metodologia oricărui domeniu de cunoaştere fundamentală sau aplicativă are o
componentă teoretico-epistemologică (formată din teorii de referinţă şi modele
explicative) şi o componentă tehnic-normativă (incluzând metode şi tehnici de culegere a
datelor empirice, tehnici şi procedee de prelucrare a datelor, de analiză şi interpretare a
acestora; principii metodologie etc.).

Transferul metodologic în ştiinţele sociale

În câmpul ştiinţelor sociale există un permanent transfer (hibridare;

transdisciplinaritate) teoretic şi metodologic. Toate ştiinţele sociale permit schimburi de
concepte, metodologie, descoperiri, teorii sau perspective. “Metodele şi teoriile sunt, în
general, mai uşor de exportat, dat fiind că metodologii caută adesea să le aplice la un
număr cât mai mare posibil de fenomene sociale, în timp ce conceptele şi descoperirile
au, în mod obişnuit o utilizare mai limitată. (…) De fiecare dată ştiinţa progresează”
(Dogan & Pahre, 1993: 132). În anumite domenii s-au realizat progrese în planul
cunoaşterii graţie inovaţiilor metodologice importate din alte ştiinţe. Integrarea teoriilor
din domeniul sociologiei familiei şi a psihologiei copilului în practica asistenţei sociale a
permis o înţelegere mai nuanţată a fenomenelor investigate şi adoptarea unor strategii de
intervenţie mai eficiente. Transferul metodologic între ştiinţe este, de cele mai multe ori,
benefic pentru că produce inovaţii ştiinţifice, alteori, însă, poate să dezbine comunităţile
ştiinţifice.

Principii metodologice în cercetarea socială

Alături de principiul complementarităţii cantitativ-calitativ (căruia i-am rezervat
un spaţiu extins în economia cursului pentru că acoperă două tradiţii majore în cercetarea

11
socială) există şi alte principii a căror cunoaştere şi aplicare este cerută de însăşi
specificul obiectului cercetat – realitatea socioumană. Aceste principii fac apel la
unitatea şi complementaritatea dintre: obictiv-subiectiv; macro-microsocial;
individualism-holism metodologic; universalism-contextualism; nomotetic-idiografic;
teoretic (reflexiv)-empiric (concret); natural-provocat; emic (“interior”)- etic
(“exterior”); explicativ-comprehensiv, dublete conceptuale care desemnează, deopotrivă,
caracteristici ale realităţii socioumane şi ale cunoaşterii ştiinţifice a acesteia, indicând
necesitatea adecvării instrumentarului metodologic şi al nuanţării demersului cognitiv
(vezi Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, pp. 24-41).
Cercetătorul/analistul în domeniul ştiinţelor sociale trebuie să-şi ghideze
activitatea în funcţie de codul deontologic al profesiei, conceput în baza respectării
valorilor sociale prevăzute în Declaraţia universală a drepturilor omului (1948).

O tipologie a cercetărilor sociale

Practica cercetării sociale a consacrat mai multe tipuri de cercetări:
a) cercetări descriptive/cercetări explicative;
b) cercetări fundamentale/aplicative;
c) experimentale/neexperimentale;
d) cu o singură metodă/cu mai multe metode;
e) longitudinale/transversale;
f) cu interacţiunea cercetător–subiect/fără interacţiune;
g) interactivă/noninteractivă;
h) calitativă/cantitativă etc.

Clasificări ale metodelor utilizate în ştiinţele sociale şi politice

a) criteriul temporal: metode transversale (observaţia, ancheta, testele
sociometrice etc.) surprind fenomenele şi procesele sociale la un moment dat; metode
longitudinale (studiul de caz, biografia, studiul panel ş.a.) – studiază evoluţia
fenomenelor sociale;
b) criteriul reactivităţii (gradul de intervenţie al cercetătorului asupra obiectului de
studiu): metode experimentale (experimentul sociologic, psihologic); metode

12
cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată etc.); metode
de observaţie (studiul documentelor sociale, observaţia);
c) criteriul numărului unităţilor investigate: metode statistice (ancheta socio-
demografică; sondajele de opinie; analizele statistico-matematice) – investighează un
număr mare de unităţi sociale; metode cazuistice (biografia, studiul de caz, monografia);
d) criteriul poziţiei ocupate în procesul investigaţiei: metode de culegere a datelor
(observaţia, documentarea, interviul, sondajul de opinie, experimentul ş.a.); metode de
prelucrare a datelor (prelucrare computerizată); metode de analiză şi interpretare a
datelor (analiza comparativă; fenomenologică; analiza de conţinut; analiza de discurs);
e) după “natura” datelor culese: metode principale, vizând cunoaşterea “existenţei
sociale” (observaţia de teren; documentarea; experimentul social); metode “secundare”,
vizând orizontul subiectivităţii umane/faptele de conştiinţă sau percepţiile subiective ale
realităţii trăite de actorii sociali (interviul, chestionarul, testele şi scalele de măsurare a
atitudinilor); metode “de sinteză” (monografia, studiul de caz).

2. Cercetarea calitativă şi cercetarea cantitativă – caracteristici

epistemologice şi metodologice
Dezvoltarea metodelor cercetării sociale s-a realizat, începând cu finele secolului
al XIX-lea, în orizontul marilor teorii sociologice. Astfel, sociologiile de tip pozitivist,
considerând obiectul de studiu (”realitatea socioumană”) un lucru, un fapt analizabil pe
cale experimentală, şi-au construit instrumente în ideea obţinerii unei cunoaşteri exacte.
Pozitivismul ştinţelor naturii a fost extrapolat în ”ştinţele spiritului” (ulterior, ştiinţele
sociale”) cu precădere la nivel metodologic. Sociologia se dorea a fi o ştiinţă pozitivă a
faptelor sociale şi drept urmare trebuia să facă apel la metode de tipul observaţiei,
experimentului şi documentării, metode ce permit contactul direct cu fenomenele sociale
şi cunoaşterea lor obiectivă. A.Comte (1798-1857) - creatorul pozitivismului ca şi curent
filosofic - pune bazele sociologiei ca ştiinţă şi o concepe ca inginerie sau fizică socială.
Pozitivismul, în sens larg, devine principiu de cunoaştere ştiinţifică şi acreditează ideea
că există o singură formă legitimă de cunoaştere ştiinţifică, şi anume, cea bazată pe
observaţia concretă, directă, obiectivă a faptelor. Pornind de la aceste premise teoretice,

13
pozitivismul sociologic a generat următoarele orientări metodologice: empirismul,
operaţionalismul, analiza structurală, funcţionalismul, sistemismul.
Ca reacţie la adresa pozitivismului s-a dezvoltat sociologia comprehensivă sau
interpretativă, subliniind specificul subiectiv al realităţii sociale şi dezvoltându-şi
metodologia în jurul strategiilor înţelegerii şi interpretării. Reprezentanţii de seamă ai noii
orientări sociologice, precum W. Dilthey (1833-1911) şi Max Weber (1864-1920),
consideră că lumea omului este în primul rând o realitate subiectivă, un complex de trăiri
şi relaţii afective, iar faptele sociale sunt, în esenţă, fapte ale spiritului. Dacă reducem
viaţa socială la o ţesătură de fapte obiective pe care ştiinţele sociale trebuie să le măsoare
sau să le explice, riscăm să uităm că membrii unei societăţi sunt şi subiecţi care, prin
reprezentările, valorile şi acţiunile lor, participă la punerea în mişcare a societăţii (Jean
Baudouin, 1999). Aşadar, investigaţia ştiinţifică nu se poate rezuma doar la elaborarea
unor explicaţii cauzale, referitoare la apariţia şi evoluţia fenomenelor sociale, ci trebuie
să descifreze sensurile şi senmificaţiile profunde ale acestora, punînd în joc strategii
comprehensive şi interpretative de cunoaştere (în cadrul cărora, metodele şi tehnicile
adecvate de cercetare socială vor fi interviul, povestea vieţii, observaţia participativă
etc.). Aceste deziderate teoretice şi metodologice au fost dezvoltate în cadrul sociologiei
weberiene, a interacţionalismului simbolic, etnometodologiei, fenomenologiei
sociologice, constructivismul, persectiva culturalistă, feminismul ş.a.
Aşadar, din punct de vedere epistemologic, putem afirma că modelul cantitativist
de investigare porneşte de la supoziţia că există o realitate socială exterioară, obiectiv-
structurată pe care încearcă să o cunoască elaborând descrieri şi explicaţii de tip pozitivist
(nomotetic), iar modelul calitativist de investigare socială are în atenţie subiectivitatea
umană, socialul construit şi interpretat prin interacţiunea simbolurilor, motivaţiilor,
aşteptărilor şi reprezentărilor individuale şi colective, cunoaşterea fiind de tip
comprehensiv şi idiografic. Aceste opţiuni epistemologice se reflectă în plan
metodologic prin următoarele aspecte: ceretarea cantitativă se bazează pe tehnici
structurate (anchetă cu chestionar standardizat, plan observaţional riguros, interviu
structurat, experiment etc.), în timp ce abordarea calitativă uzează tehnici nonstructurate
(observaţia participativă, interviul intensiv, interviul de grup, studiul de caz, monografia).
Astfel, s-a instituit, în cadrul ştiinţelor sociale şi umane, distincţia între metode/tehnici

14
statistice (care îşi propun să măsoare un număr mare de entităţi sociale) şi metode
cazuistice (specializate pe studiul integral al câtorva unităţi/fenomene socioumane
considerate semnificative). Specificitatea fundamentală a metodelor calitative constă în
faptul că acestea se înscriu în paradigma comprehensivă (interpretativă), adică în
perspectiva epistemologică ce consideră fenomenele umane ca fenomene cu sens care pot
fi “înţelese” printr-un efort specific (empatie) legat deopotrivă de natura umană a
cercetătorului şi de natura acestor fenomene semnificative.

Comparaţia dintre cele două strategii majore de cercetare aplicativă se realizează

având în atenţie criterii de ordin epistemologic (presupoziţii teoretice; teorii de referinţă;
paradigme şi rolul acestora în proiectarea cercetării; rezultatele cercetării şi construcţia
teoretică) şi metodologic (designul cercetării; metode de culegere/analiză a datelor; rolul
cercetătorului; tipul datelor culese; prezentarea rezultatelor obţinute şi a raportului de
cercetare etc.).

Cercetarea cantitativă (CCn):

- fundament epistemologic pozitivist ;

- explicaţie cauzală; măsurare (frecvenţa ; amploarea fenomenului; corelaţii între
variabile măsurabile); testarea ipotezelor; informaţii precise şi generalizabile;
- obiectivitatea; neutralitatea; exterioritatea investigării şi a cercetătorului ;
- fundamentarea teoretică a cercetării – teorii existente ; operaţionalizarea
conceptelor; ipoteze ; variabile măsurabile; demers deductiv;
- metode structurate (standardizate); reguli stricte;
- eşantioane reprezentative/de tip statistic;
- cercetare transversală;
- rezultate/teorii cu rază mare de generalitate (generalizarea rezultatelor cercetării);
- rezultatele cercetării sunt exprimate în cifre, tabele, grafice;

Cercetarea calitativă (CC) :

- fundament epistemologic comprehensiv-interpretativ;

- înţelegerea sensurilor şi semnificaţiilor fenomenelor sociale (comprehensiunea);
informaţii bogate, de profunzime, detalii;

15
 - “interioritatea” abordării; implicarea subiecţilor investigaţi; subiectivitatea (trăiri,
sentimente, convingeri, valori, motivaţii etc.) ca ”obiect de studiu”; implicarea
cercetătorului;
- cercetează evenimente neobişnuite sau întâmplări obişnuite şi activităţi cotidiene
surprinse în mediul lor natural (cercetare naturalistă);
- priveşte holistic fenomenele studiate (ca unitate, ca întreg); investighează în
profunzime şi în detaliu;
- faptele au prioritate în raport cu teoriile (pre)existente; demers inductiv de
cunoaştere/investigare;
- metode nestructurate; flexibilitate;
- eşantionare teoretică;
- cercetare longitudinală;
- rezultate/teorii particulare (teorii bazate pe fapte (teorii emergente)/Grounded
theory/ teorii care redau imaginea realităţii văzută prin ochii subiecţilor
investigaţi);
- rezultatele cercetării sunt exprimate în cuvinte şi imagini;

***

Rezumând, constatăm că cercetarea cantitativă este un proces liniar în care

cercetătorul, înainte de a începe cercetarea de teren, îşi construieşte un model explicativ
al fenomenului ce urmează a fi investigat, formulează un set de ipoteze şi
operaţionalizează atent conceptele (Chelcea, 2004: 43). În acest context, teoriile şi
metodele au prioritate faţă de obiectul cercetării. Spre deosebire de traseul cercetării
cantitative, cercetarea calitativă utilizează scheme de cercetare flexibile care să permită
observarea fenomenelor prin ochii subiecţilor investigaţi, ceea ce impune precauţii în
privinţa construirii unor cadre de referinţă prealabile (Silverman, 2004: 64). Calitativiştii
propun scheme de cercetare deschise, nestructurate care pot fi adaptate la aspecte
neprevăzute, apărute pe parcursul cercetării. ”Etichetele” definitorii ale CC sunt: holistă;
naturalistă; ”realitatea trăită” (date neprovocate); flexibilă; dinamică; metode ne-
/semistructurate; inductivă; dezvoltă ipoteze; cercetător reflexiv; interpretativă
(comprehensiune); cunoaştere în profunzime. ”Etichetele” definitorii ale CCn:
pozitivistă; măsurare; explicaţie cauzală; testează ipoteze; fragmentară; deductivă;
cercetător neutru, obiectiv; privire din exterior.

16
 Deosebirile epistemologice şi metodologice dintre cele două abordări (cercetări)
nu împiedică însă complementaritatea lor şi necesitatea îmbinării celor două tipuri de
metode pe parcursul investigărilor sociale concrete (Băban, A., 2002). De exemplu,
elaborarea unui chestionr ar trebui să fie precedată, îndeosebi în cazul unor populaţii sau
probleme mai puţin cunoscute, de un studiu pregătitor, în care să se folosească interviuri
individuale şi de grup libere şi de profunzime, analize de documente, autobiografii.
De asemenea, în urma aplicării unui chestionar se poate trece şi la utilizarea altor metode,
intensiv-calitative, pentru completarea datelor culese prin chestionar şi/sau pentru
prelucrarea lor (triangularea metodologică). Şi în cuprinsul cercetărilor calitative se
folosesc date cantitative (statistici, analize cantitative) ca punct de plecare sau metode
computerizate de analiză a datelor calitative. “Insinuarea că noi, [ca profesionişti în
domenii de activitate social-politice], trebuie să alegem o metodă de cercetare sau alta
este absurdă, stupidă şi naivă. Fiecare dintre ele ne ajută în mod semnificativ să
cunoaştem sfera socială şi, atunci când sunt folosite împreună, pot să o facă şi mai bine”
(MILEY, O’MELIA, DU BOIS, 2006: 29).

Specialiştii în domeniul socioumanului pledează pentru respectarea, pe parcursul

investigărilor ştiinţifice, a principiului triangulării (strategia de triangulare) care
porneşte de la premisa că realitatea socioumană fiind foarte dinamică şi complexă impune
combinarea mai multor perspective teoretice, metodologice, precum şi consultarea mai
multor surse de date cu scopul de a obţine o imagine cât mai completă (mai bogată) şi
mai validă a realităţii studiate.

În literatura de specialitate, se vorbeşte despre patru tipuri de triangulare: a

datelor, a cercetătorului, teoretică şi metodologică. Triangularea datelor (a surselor)
presupune culegerea datelor din mai multe surse (persoane, grupuri, contexte sociale). De
exemplu, cercetarea fenomenului abandonului şcolar la adolescenţi poate fi studiat în
şcoli din mediul rural sau urban, în şcoli publice comparativ cu şcolile particulare.
Triangularea cercetătorului se referă la situaţia în care mai mulţi cercetători vor participa
la cercetare sau traseul investigării realizat de un cercetător va fi reluat de un alt
cercetător (pentru verificarea/validarea rezultatelor).

17
 Triangularea teoretică prevede că interpretarea datelor se va face plecând de la
mai multe cadre teoretice (Iluţ, P., 1997). Combinarea lor va oferi investigatorului
posibilitatea analizei/interpretării unui fenomen din mai multe perspective teoretice. De
exemplu, într-un studiu asupra fenomenului de abandon şcolar, cercetătorul/practicianul
poate să-şi interpreteze rezultatele plecând de la teoria deficitului, a carenţei: tânărul
părăseşte şcoala lipsit fiind de potenţial intelectual şi/sau de motivaţie. De asemenea,
rezultatele sale ar putea fi interpretate pornind de la teoria incompatibilităţii culturale:
şcoala posedă o cultură care este prea îndepărtată de cultura familială şi socială a
tânărului. Un alt exemplu, analiza tranziţiei politice româneşti poate fi analizată dintr-o
dublă perspectivă: instituţională şi aceea a culturii politice (sau alte perspective).

Triangularea metodologică constă în recurgerea la mai multe tehnici de culegere

a datelor (observaţii, interviuri, analiza documentelor etc.) pentru a obţine forme de
expresie şi de discurs variate, reducând astfel slăbiciunile şi distorsiunile inerente
fiecăreia dintre ele. De exemplu, investigarea fenomenului abandonului şcolar poate
demara prin intervievarea individuală semidirijată a unui număr de tineri, după care pot fi
realizate interviuri pe grupe mici. De asemenea, cercetătorul poate solicita subiecţilor
investigaţi să reprezinte, prin desen, imaginea lor despre şcoală în momentul respectiv şi
imaginea şcolii ideale etc.

Ce este cercetarea calitativă?

Multă vreme considerate ”rudele sărace” ale cercetării ştiinţifice, devalorizate
fiindcă nu corespundeau exigenţelor epistemice, împrumutate din ştiinţele exacte şi
naturale, metodologiile calitative au cunoscut, din anii ’60, o dezvoltare considerabilă,
care le-a asigurat validitatea şi legitimitatea pană astăzi, când asistăm la o proliferare a
cercetărilor calitative şi a lucrărilor despre această direcţie de cercetare.
Debutul cercetării calitative coincide cu procesul de configurare a ştiinţelor
sociale şi umane, în special cu eforturile întreprinse pentru diferenţierea acestora de
ştiinţele naturii, motiv pentru care se admite că orientarea calitativistă este
consubstanţială dezvoltării disciplinelor socioumane (Iluţ 1997, 42). Cercetarea calitativă
îşi are rădăcinile în sociologia comprehensivă a lui Weber, în proiectul ştiinţelor omului
al lui Dilthey şi a fenomenologiei lui Husserl. Calitativismul s-a impus ca metodologie

18
principală în antropologia socială şi culturală anglo-saxonă, ca şi în etnologia franceză a
începutului de secol XX. În sociologie, în special în Statele Unite, statutul şi importanţa
cercetării calitative au diferit de la o perioada la alta. Epoca de glorie a Şcolii de la
Chicago, din anii 1910 până în anii ’40, a fost urmată de o dispariţie aproape completă a
abordărilor calitative până la sfârşitul anilor ’60, când s-a produs o renaştere
spectaculoasă a acestei direcţii de cercetare şi care s-a dovedit a fi durabilă, astfel încât
astăzi nu i se mai contestă statutul ştiinţific (Mucchielli 2002, 55-58).
Cercetarea calitativă se individualizează în raport cu cercetarea cantitativă prin
anumite caracteristici teoretice şi metodolgice, dintre care se impune precizarea celor
mai importante:
- modelul calitativist de investigare socială are în atenţie subiectivitatea umană,
socialul construit şi interpretat prin interacţiunea simbolurilor, motivaţiilor,
aşteptărilor şi reprezentărilor individuale şi colective, cu alte cuvinte, cercetarea
calitativă vizează realitatea trăită şi construită social, lăsând actorii sociali să
vorbească şi abordând obiectul de studiu într-un mod deschis şi amplu (holistic);
cercetarea calitativă îşi îndreaptă atenţia spre aspectele vieţii cotidiene, spre
microsocial, particular, unic şi individual, aspecte surprinse în contextul lor
natural (obişnuit; nealterat);
- în plan metodologic, cercetarea calitativă se remarcă prin utilizarea metodelor şi
tehnicilor nestructurate sau semistructurate de culegere a datelor (observaţia
participativă, interviul intensiv, interviul de grup, studiul de caz, monografia) -
metode cazuistice, specializate pe studiul integral al câtorva unităţi/fenomene
socioumane considerate semnificative;
- design-ul cercetării nu este niciodată complet determinat înainte de startul
cercetării, ci evoluează pe parcursul culegerii datelor; cercetarea calitativă este o
cercetare flexibilă care nu face uz de cadre teoretice şi metodologice restrictive,
iar etapele de culegere şi de analiză a datelor nu sunt separate într-o manieră
tranşantă, uneori chiar se suprapun;
- acceptă implicarea investigatorului în mânuirea tehnicii pe care o utilizează (nu se
poate vorbi de neutralitatea/obiectivitatea absolută a cercetării);

19
 - se finalizează cu o povestire sau o teorie şi nu cu o demonstraţie (Moscovici şi
Buschini 2007, 178-186).
Metodele calitative de culegere a datelor au cel puţin trei caracteristici:
a) implicarea investigatorului în mânuirea tehnicii pe care o utilizează (nu se poate vorbi
de neutralitatea/obiectivitatea absolută a cercetării); b) tehnicile calitative de culegere a
datelor nu conţin, adesea, nici o grilă sau alte categorizări a priori ce permit ghidarea
automată a cercetării (non-directivitatea lor fundamentală); c) metodele calitative de
analiză a datelor vizează înţelegerea semnificaţiilor fenomenelor cercetate (Mucchielli
2002: 56). O metodă calitativă de cercetare (investigare) socială este o modalitate de
cunoaştere ştiinţifică ce utilizează diverse tehnici de culegere şi de analiză calitative cu
scopul de a explica, prin comprehensiune, un fenomen uman/social. Specificul cercetării
calitative constă în faptul că se ocupă de “studierea oamenilor în mediul lor natural, în
viaţa de toate zilele. Ea vizează cunoaşterea modului în care trăiesc oamenii, în care
vorbesc şi se comportă, precum şi a lucrurilor care îi bucură sau îi supără...Ea ţinteşte
mai ales spre cunoaşterea sensului pe care îl au pentru oameni propriile cuvinte şi
comportamente” (MILEY, O’MELIA, DU BOIS, 2006: 18). În literatura de specialitate,
cercetarea calitativă este caracterizată prin următoarele calificative: comprehensivă,
holistă, inductivă, naturalistă, ecologică, umanistă, ancorată empiric, centrată pe analiza
fină a complexităţii sociale, aproape de logicile reale, sensibilă la contextul în care se
derulează evenimentele studiate, atentă la fenomenele unice, particulare, precum şi la
fenomenele de excludere şi marginalizare (Mucchielli, 2002: 56).

20
 3. Proiectarea cercetării sociale. Designul cercetării calitative

Designul cercetării = planul/planificarea cercetării; demersul care stabileşte

legătura între întrebările cercetării, metodele de investigare şi procedeele de analiză a
datelor, toate plasate în contextul teoretic pentru care optează cercetătorul. Etapele
designului sunt iterative/flexibile. De asemenea, nu se poate vorbi despre un model
standard în cercetarea calitativă, importantă este respectarea principiilor generale şi a
logicii cercetării ştiinţifice. Varianta de lucru a designului pe care v-o propun mai jos este
orientativă şi răspunde în principal obiectivelor didactice ale cursului. Cercetarea
calitativă se realizează în practică printr-un demers reiterativ (nu secvenţial, ca în
prezentarea didactică de mai jos), în sensul că analiza datelor (secvenţa a treia) începe
chiar din faza de colectare a datelor şi continuă în timpul redactării raportului de
cercetare. În literatura de specialitate veţi găsi şi alte variante de design.
Design-ul cercetării este doar una dintre secvenţele cercetării de teren aplicative, a
cărei derulare presupune trei secvenţe importante:
a) pregătirea (proiectarea; designu-ul) cercetării;
b) derularea investigaţiei/culegerea datelor de teren;
c) finalizarea cercetării (analiza, prelucrarea, interpretarea datelor) şi redactarea
raportului de cercetare.
În cadrul fiecărei secvenţe de cercetare delimităm mai multe etape al căror
conţinut diferă de la un tip de cercetare la altul (CC sau CCn).

Etapele designului calitativ:

1. Identificarea unei probleme sociale (aria tematică a cercetării):
o problemă socială de actualitate şi de interes pentru comunitate nu este acelaşi lucru cu o
problemă (temă) de cercetare. Problema socială identificată coincide, de fapt, cu o arie
tematică din care noi trebuie sa ”extragem” (să restrângem/să delimităm) o temă de
cercetare. De exemplu: reforma în administraţia publică este o arie tematică de interes
pentru cercetătorul-practician în domeniul social-politic. Din această vastă arie tematică
se pot extrage multiple variante tematice pentru o cercetare de teren, în funcţie de
opţiunile şi posibilităţile cercetătorului (de exemplu, transparenţa decizională în

21
administraţia publică locală; cetăţenia participativă; mecanisme de consultare publică;
rolul actorilor sociali în formularea politicilor publice; promovarea intereselor
comunităţii ş.a.)
2. Documentarea teoretică se referă la ordonarea surselor de informare;
revederea literaturii, organizarea şi selectarea ei în vederea elaborării unui cadru/model
teoretic al cercetării empirice. În cercetarea calitativă, rolul cadrului teoretic iniţial este
disputat/contestat considerându-se că o consultare prealabilă şi amănunţită a literaturii de
specialitate poate induce idei preconcepute şi poate limita/cenzura investigarea
”naturalistă” a fenomenelor sociale în complexitatea şi contextualitatea lor. Riscurile
documentării teoretice prealabile (cunoaşterea teoriilor existente şi a cercetărilor
precedente) sunt mai mici decât avantajele consultării lucrărilor de specialitate.
Avantajele documentării constau în faptul că oferă cercetătorului repere în delimitarea
temei, în formularea obiectivelor/întrebărilor cercetării, în evitarea problemelor/greşelilor
cu care s-au confruntat alţi cercetători şi în identificarea lucrurilor deja cunoscute (este
ineficient să pornim de la zero în condiţiile în care există deja o bază de cunoştinţe
acumulate). În cercetarea calitativă, documentarea teoretică se poate face înainte de
culegerea datelor, fiind în acelaşi timp permisă revenirea la sursele bibliografice ori de
câte ori este nevoie. Există şi CC care nu pornesc de la un cadru teoretic, scopul lor fiind
acela de a dezvolta o teorie pe baza datelor culese (teoria emergentă/Grounded Theory).
3. Delimitarea temei cercetării: analiza problemei (ariei tematice)
identificate iniţial, întocmirea unei liste de teme potenţiale (transparenţa decizională;
descentralizare/deconcentrare în administraţia publică; liberul acces la informaţiile de
interes public; integritatea în administraţia publică locală; administraţie publică şi politici
publice; reforma funcţiei publice etc.); delimitarea ei (restrângerea); reformularea temei
(daca este cazul); motivarea alegerii temei – argument; precizarea categoriei de subiecţi
ce urmează a fi investigată; unde (locul/comunitatea) şi când (intervalul de timp) se va
derula cercetarea (de exemplu, Transparenţa decizională în administraţia publică locală.
Studiu de caz la Primăria Iaşi – ianuarie-iunie 2007).
4. Întrebările şi obiectivele cercetării; obiectivele pot fi: exploratorii
(cum? ce se întâmplă?); descriptive (ce?); explicativ/comprehensive (de ce?); de
schimbare/intervenţie socială sau emancipative (cum?). Obiectivele delimitează câmpul

22
cercetării, indicând cât mai precis ce se va studia (ce vrem să aflăm despre subiecţii
investigaţi şi problemele lor). Obiectivele trebuie să fie restrânse şi clar formulate.
5. Cadrul teoretic de referinţă sau ”harta conceptuală” = cadru de lucru
conceptual; o schemă explicativă (”hartă cognitivă”; model teoretic) asupra realităţii de
studiat. Componente: lista conceptelor esenţiale (referitoare la categoria de subiecţi şi la
problemele pe care urmează să le investigăm); rafinarea conceptelor şi precizarea
sensului lor; teorii (opţiunea pentru anumite teorii; modelarea lor), ipoteze. Ipotezele au
un rol important în cercetare pentru faptul că orientează/direcţionează investigarea. Ele
”sunt tentive de răspuns la întrebările cercetării” şi sunt formulate în mod frecvent
”în forma particulară a relaţiei dintre două concepte” (Agabrian, 2004: 37).
În cercetările de tip calitativ ipotezele au un statut aparte, în sensul că scopul acestui
demers nu este să testeze ipoteze (ca în cercetarea cantitativă), ci dezvoltă
(construieşte/generează) ipoteze explicative care se îmbogăţesc pe întreg traseul cercetării
şi sunt, ulterior, integrate în teorii. Cercetările care au ca scop testarea teoriei, pornesc de
la un cadru teoretic elaborat, în timp ce o cercetare care îşi propune generarea teoriei, va
porni de la o schemă conceptuală/teoretică deschisă şi flexibilă care poate fi revizuită în
etapa culegerii şi, respectiv, a analizei datelor. Aşadar, configuraţia cadrului teoretic
diferă în funcţie de strategia cercetării calitative pentru care s-a optat: testarea unei teorii
în teren pentru a fi ulterior redefinită; strategia descriptivă (studii de caz; istorii de viaţă);
strategia interpretativă sau elaborarea de teorii bazate pe datele culese.
6. Eşantionarea calitativă sau delimitarea universului cercetării:
subiecţii sau unităţile de analiză ce vor fi cercetate (o instituţie sau organizaţie; unităţi
mass-media (emisiunea; filmul; reclama; presa scrisă) pot fi luate ca obiect al cercetării).
Selectarea/eşantionarea se face după principiul relevanţei (cazuri tipice; cazuri
excepţionale; cazuri politice; cazuri aleatorii) şi nu după cel al reprezentativităţii
statistice, fiind o eşantionare teoretică şi nu probabilistă. Se lucrează cu un număr mic de
persoane (15-20 sau chiar mai puţini) pentru a câştiga în profunzimea investigaţiei. De
asemenea, se stabileşte locul, timpul cercetării şi modalitatea de acces la subiecţi,
respectându-se etica cercetării calitative (obţinerea consimţământului; protejarea
participanţilor; păstrarea confidenţialităţii şi anonimatului; onestitate şi integritate
proesională).

23
 7. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de culegere a datelor: interviul liber
(nestructurat); interviul semistructurat; observaţia participativă; analiza documentelor;
metode vizuale (fotografia; filmul).
8. Studiul pilot/cercetare exploratorie – permite revizuirea planului
cercetării; rafinarea metodelor, testarea întrebărilor, clarificarea aspectelor confuze,
exersarea abilităţilor cercetătorului. În cercetarea calitativă sunt permise reveniri şi
reformulări ale componentelor planului cercetării şi în secvenţa de culegere a datelor. Se
poate spune că, în cazul cercetării calitative schema cercetării se ”modelează” pe întreg
traseul investigării. CC este un proces reiterativ.
9. Aspecte organizatorice şi deontologice referitoare la cercetarea de
teren: echipa de cercetare; resurse; calendar etc.

Rezumat:
În limbajul de specialitate al ştiinţelor socioumane, termenii de “cantitativ” şi “calitativ”
au primit o extrapolare care se abate mult de la înţelesul lor curent, fiind utilizaţi pentru a
desemna două mari paradigme (pozitivist-explicativistă; comprehensiv-interpretativă). Unii
specialişti în domeniul socioumanului contrapun în teorie şi în practica cercetării cele două
abordări şi chiar afirmă superioritatea uneia asupra celeilalte. Sunt însă numeroşi autori (Septimiu
Chelcea, Petru Iluţ, Alex Mucchielli ş.a.) care susţin complementaritatea şi interferenţa dintre
cele două paradigme şi metodologiile corespunzătoare lor, poziţie la care subscriem şi noi.
Comparaţia dintre cantitativ şi calitativ trebuie realizată din perspectiva celor două planuri:
epistemologic şi metodologic (metode preferate, operaţii concrete de culegere, prelucrare şi
prezentare a datelor).
Ca orientare generală, investigarea (cercetarea) de tip cantitativ se raportează la
presupoziţiile teoretice ale pozitivismului, care este modelul de cercetare în ştiinţele naturii. În
secolul al XIX-lea, A. Comte avansa ideea că abordarea realităţii sociale este necesar să fie pusă
sub semnul studiului pozitiv (exact) al faptelor, în spiritul şi cu metodele identice sau analoage
celor din ştiinţele naturii.
Reacţia de opoziţie la pozitivismul disciplinelor socioumane a venit din partea filosofilor
neokantieni germani de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în special W. Dilthey care a operat o
deosebire tranşantă între “ştiinţele naturii” şi “ştiinţele culturii” (ale spiritului). Acestea din urmă
nu se pot baza pe metodele consacrate în studiul naturii, întrucât obiectul lor de cercetare are un
alt specific, şi anume: el este produsul subiectivităţii umane, al motivaţiilor şi intenţiilor
oamenilor concreţi. Cunoaşterea socioumanului nu se poate reduce la explicaţia rece, obiectivă,
din exterior, ci presupune înţelegerea subiectivităţii umane ce stă în spatele faptelor exterioare. S-
a impus astfel distincţia dintre “înţelegere” sau “comprehensiune” şi “explicaţie”. În cadrul
explicaţiei, cercetătorul, aplicând principiile pozitiviste ale investigaţiei, lucrează cu scheme
cauzale şi cu subsumarea fenomenelor particulare la legi generale. De asemenea, el face apel la
măsurarea fenomenelor şi la prelucrarea statistică a datelor. Încercând o abordare calitativă,
comprehensivă a fenomenelor sociale, investigatorul face apel la intuiţie, empatie (capacitatea de

24
a-l înţelege pe celălalt) şi la experienţa trăirilor proprii. Cele două perspective de abordare
teoretică, respectiv practici de cercetare trebuie privite în complementaritatea lor, fiecare în parte
şi împreună ne ajută să înţelegem complexitatea fenomenelor şi proceselor socioumane.

Concepte-cheie:
Cercetare calitativă/cercetare cantitativă; paradigmă; cercetare aplicativă/cercetare
fundamentală; triangulare teoretică şi metodologică; design de cercetare; ipoteze (vezi
conţinutul cursului).

Metoda = în sensul utilizat în ştiinţe şi în filosofie, este un mod de cercetare, o manieră de

cunoaştere sau de transformare a realităţii; este o manieră de a face un lucru urmând anumite
principii şi parcurgând nişte etape într-o anumită ordine, imprimând acţiunii coerenţă şi
continuitate (de exemplu, ancheta reprezintă o metodă; chestionarul apare ca tehnică; modul de
aplicare – prin autoadministrare – este un procedeu; lista cu întrebări/chestionarul tipărit este
instrumentul de investigare).
Tehnica = ansamblu de prescripţii metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune eficientă în
planul parxisului sau al reflecţiilor teoretice. Tehnicile sunt formele concrete pe care le îmbracă
metodele, fiind posibil ca una şi aceeaşi metodă să se realizeze cu ajutorul unor tehnici diferite.
Procedeul = modul de utilizare a instrumentelor de investigare ştiinţifică.
Instrumentul = un mijloc material utilizat de cercetător pentru conoaşterea ştiinţifică a
fenomenelor sociale (de exemplu: foaia de observaţie; ghidul de interviu; aparatura tehnică).
Strategia = arta de a pune în relaţie un ansamblu de factori – resurse umane, materiale,
insituţionale – şi organizarea lor în vederea atingerii scopului propus. Strategia presupune
combinarea unor metode şi tehnici de investigare şi intervenţie socială, ghidate de un set de
presupoziţii adecvate obiectivelor stabilite. Strategia a devenit un termen de referinţă în
terminologia actuală a asistenţei sociale şi se concretizează în iniţierea unor proiecte de
intervenţie în sensul schimbării.

Întrebări:
- Care este fundamentul teoretic (epistemologic) al celor două tipuri majore de cercetare
socială (calitativă şi cantitativă)?
- Menţionaţi şi explicaţi caracteristicile metodologice ale cercetării calitative.
- Comparaţi cele două strategii de cercetare (calitativă şi cantitativă) şi argumentaţi
complementaritatea lor.

Aplicaţii:
- Propuneţi teme din domeniul ştiinţelor politice pentru un design de cercetare calitativă.
- Prezentaţi o situaţie de cercetare în care se poate concretiza principiul triangulării.

25
 Analiza politică – modele teoretice şi cercetare aplicativă

Ce este analiza politică?

Analiza politică este un demers de investigare teoretică şi/sau aplicativă ce are ca

scop definirea, clasificarea şi explicarea fenomenelor politice, în vederea înţelegerii
dinamicii acestora şi a proiectării unor strategii de acţiune eficientă. Problematica analizei
politice acoperă întrega arie a realităţii politice: puterea şi autoritatea, procesele concrete
de guvernare a societăţii, sistemele politice, actorii politici etc. Astfel, în funcţie de
“obiectul” investigaţiei se configurează o anumită tipologie a analizei politice: analiza
politicilor publice; analiza sistemelor electorale; analiza comportamentului electoral;
analiza empirică a vieţii poltice interne şi internaţionale; analiza valorilor implicate în
procesele politice; analiza instituţională; analiza discursului politic etc.
Analiza politică este un domeniu interdisciplinar de investigare a realităţii politice
prin metode şi analize ştiinţifice realizate în scopul îmbunătăţirii politicilor publice şi al
soluţionării problemelor practice. În acest sens, a.p. include perspective teoretice şi
metodologice diverse, de la cele istorice, preponderant descriptive, la metode statistice şi
matematice. Spre deosebire de descriere şi de alte abordări tradiţionale (tradiţia istorică,
juridică şi filosofică din care s-a dezvoltat ştiinţa politică în secolul al XIX-lea),
abordarea analitică a realităţii politice se concentrează pe relaţii, cause precum şi pe
consecinţele acţiunilor şi evenimentelor politice. În funcţie de perspectiva teoretică şi
metodologică pentru care optează analistul, se poate configurea o altă tipologie a analizei
politice: analiza comparată; analiza sistemică; analiza din perspectiva teoriei alegerii
raţionale; analiza SWOT; analiza cost-beneficiu; analiză de impact; analiză feministă ş.a.

*
Adrian-Paul Iliescu, Introducere în politologie, Editura All, 2002:
“Ştiinţa politică nu este o disciplină pur abstractă, ci una predominant practică: ea este
inspirată din experienţa practică şi vizează atingerea unor concluzii relevante practic. În general,
un demers politologic conţine: diagnoze (caracterizări ale situaţiilor politice sau sociale de
interes, enunţări de probleme), explicaţii ale acestor situaţii, eventual şi previziuni (a ceea ce s-ar
putea întâmpla dacă nu se iau măsuri politice remediatoare) sau avertizări, argumentări (în

26
favoarea sau defavoarea unor idei, aranjamente politice, strategii, existente sau propuse) şi, în
sfârşit, soluţii la situaţiile problematice identificate (soluţiile sunt extrem de diverse: ele merg de
la simple propuneri legislative sau propuneri de modificare instituţională până la chemări la
revoltă, revoluţie sau război, programe de restructurare globală a societăţii etc.)” (p. 10).

*
“Politologii, ca, de altfel, majoritatea specialiştilor în ştiinţe socio-umane, folosesc o
mare diversitate de metode de analiză, interpretare şi explicaţie. Unele dintre acestea au caracter
formal (metode statistice şi probabiliste, teoria jocurilor, logica alegerii şi a deciziilor raţionale,
logica acţiunii colective), altele au doar un caracter semiformal (metode de analiză instituţională),
în timp ce multe au caracter neformal (metode sociologice, psihologice sau comportamentale,
analiza comparativă, analiza mentalităţilor, studiul de caz – adică investigarea amplă,
cvasicompletă a unor cazuri social-politice considerate relevante)” (p.16).

Ştiinţa politică, privită din perspectiva propriei istorii, se remarcă prin diversitatea
preocupărilor/cercetărilor ce conturează o imagine”progresiv-eclectică”a acesteia: filosofie
politică (istorică; normativă); studii de caz empirice şi cercetare calitativă; studii
comparative; studii statistice care au la bază sondaje şi date cantitative agregate; cercetări
care integrează modelarea matematică etc. Există un pluralism al identităţilor disciplinare,
fiecare cu propria viyiune asupra istoriei disciplinei (Goodin, Klingemann, 2005).
Una dintre diviziunile majore în ştiinţa politică este diviziunea dintre tipul hard de
analiză, ţinând de legi universale (ca în teoriile comportamentaliste şi în teoriile alegerii
raţionale) şi analiza soft, orientată istoric, a evenimentelor politice şi liniilor de dezvoltare
culturală. Revoluţia hard din ştiinţa politică, cea a teoriei alegerii raţionale şi a teoriei
jocurilor, a fost, în mare parte, împreună cu revoluţia comportamentalistă similară, o
reacţie împotrtiva ştiinţei soft de orientare istorică. Campionii abordării hard, în căutarea
unor legi generale şi teorii rafinate, au repudiat multe din ştiinţa politică tradiţională de
orientare istorică, privindu-le ca ”poveşti uşurele”. Ca şi în cazul tehnologiei informaţiei,
pentru ca produsul să fie folositor, hardware-ul şi software-ul sunt complementare iar
progresele importante în ştiinţele politice se vor produce atunci când se va obţine o
combinare a acestor abordări diferite (Goodin, Klingemann, 2005: 148).

27
 Capitolul II

CERCETAREA CALITATIVĂ ÎN ŞTIINŢELE POLITICE

Studiul de caz – strategie de cercetare

1. Designul studiilor de caz

2. Metode şi tehnici de culegere a datelor: observaţia; interviul; analiza
documentelor
3. Metode de analiză a datelor

Ce este studiul de caz?

- este o strategie de cercetare/investigare socială (o metodă atotcuprinzătoare) ce

presupune un design de cercetare, colectarea datelor, analiza şi interpretarea
acestora;
- este o investigaţie empirică prin care se investighează un fenomen contemporan
în contextul său de viată reală, iar graniţele între fenomen şi context nu sunt foarte
bine delimitate (adaptare dupa Robert K. Yin, pp. 26-31);
- se bazează pe surse multiple de dovezi accesate prin mai multe metode şi tehnici
de investigare: observaţia, interviul, documentarea;
- beneficiază de elaborarea anterioară a unor ipoteze teoretice, în scopul de a dirija
colectarea şi analiza datelor;
- poate utiliza, deopotrivă, dovezi calitative şi cantitative, insă nu produce date
cantitative (generalizări statistice);
- studiul de caz constituie strategia preferată atunci când se pun întrebări de tipul
„cum” şi „de ce” în legătură cu o serie de evenimente sau fenomene sociale
contemporane, pe care cercetătorul le poate controla în mică masură sau deloc. Se
poate spune că cele mai multe studii de caz sunt studii explicative sau cauzale.

28
 Există şi alte tipuri de studii de caz (în funcţie de scopul cercetării): studii
explorative şi descriptive.

Compararea studiilor de caz cu alte strategii de cercetare în ştiinţele sociale

(vezi tabelul 1.1/22): experiment, sondaj, analiză de arhivă, istorie, studiu de caz. Ce
anume ne determină să optăm pentru o strategie sau alta de cercetare? Opţiunea noastră
trebuie sa aibă în atenţie mai multe aspecte ale investigării ce urmează să o întreprindem:
a) tipul întrebării de studiu la care vrem să răspundem; b) controlul pe care cercetătorul
îl are asupra evenimentelor comportamentale; c) vizarea fenomenelor contemporane,
spre deosebire de cele istorice (p. 21).

Designul studiilor de caz

Un design de cercetare este planul logic al cercetării prin care datele care trebuie
colectate şi rezultatele ce vor fi obţinute sunt legate de întrebările iniţiale ale studiului.
Designul cercetării trebuie conceput ca o schemă a investigaţiei care indică cel puţin
patru aspecte: ce întrebări trebuie studiate, ce date empirice sunt relevante, care trebuie
colectate şi cum vor fi analizate rezultatele (p. 39).

Componentele designului studiilor de caz:

- întrebările de studiu;
- ipotezele (daca există);
- unitatea sau unităţile de analiză;
- logica prin care se leagă datele de ipoteze (cadrul teoretic);
- criteriile de interpretare a descoperirilor (p.40).

Întrebările de studiu. Strategia studiului de caz este cea mai adecvată pentru
întrebări de genul „cum” şi „de ce”, astfel încât important este să clarificăm natura
întrebărilor studiului nostru (tema 1: parteneriatele interorganizaţionale; exemplu: cum şi
de ce colaborează organizaţiile între ele pentru a oferi servicii mixte? Tema 2:
delincvenţa juvenilă; exemplu: care sunt manifestările comportamentului delincvent al
minorilor; de ce un minor adoptă comportamentul delincvent?).

29
 Ipotezele studiului. Exemplul 1: organizaţiile aleg colaborarea pentru că aceasta
oferă beneficii reciproce; exemplul 2: influenţele din copilărie/presiunea grupului şi
comportamentul delincvent. Ipoteza indică direcţia de studiu şi selectarea dovezilor
relevante. În studiile exploratorii, în locul ipotezelor trebuie specificate scopul şi criteriile
de evaluare a succesului investigării.
Unitatea de analiză. „Cazul” poate fi un individ, un eveniment sau o entitate
oarecare (un pacient, un delincvent, un lider; un program, o decizie, o instituţie, un
eveniment politic/social, economia unei ţări, o politică sectorială etc.). Selectarea unităţii
de analiză adecvate va avea loc după specificarea întrebărilor primare de cercetare. Daca
acestea nu favorizează detaşarea unei unităţi faţă de altele, este posibil ca întrebările să
fie prea vagi sau prea numeroase şi se impune reformularea lor. Însă, chiar în momentul
în care am reuşit să stabilim unitatea de analiză, aceasta nu trebuie considerată definitivă,
în sensul că permite (ca de altfel şi alte aspecte ale designului) reconfigurări ca urmare a
descoperirilor făcute în timpul colectării datelor şi în virtutea flexibilităţii designului de
cercetare (p. 42). Importantă este precizarea pe care trebuie să o facem în legatură cu
opţiunea pentru cazuri individuale – cazuri multiple, precum şi opţiunea pentru o unitate
de analiză sau mai multe unităţi, respectiv distincţia între unităţile de analiză principale,
cele înglobate şi contextul studiului. Pentru a ilustra ultima distinctie avem urmatoarele
exemple: Exemplul 1: tema – competiţia economică internaţională; caz 1: compania
coreeană Samsung; unitatea de analiză principală: politicile de bază care fac firma
competitivă; unitatea de analiză înglobată: creearea cuptorului cu microunde ca produs
ilustrativ; contextul: dezvoltarea economică a Coreei. Exemplul 2: caz 2: firma Apple în
Singapore; unitatea de analiză principală: politicile duse de Singapore pentru a face ţara
competitivă; unitatea de analiză înglobată: înfiinţarea unei fabrici de calculatoare a firmei
Apple în Singapore.
Studii de caz individuale (un singur caz) vs. studii de caz multiple (o serie de
cazuri):
1) studiu de caz individual holistic (un singur caz privit ca întreg); exemplu:
caz 1: ONG X din Iaşi; u.a.: organizaţia ca întreg;
2) studiu de caz individual înglobat (un singur caz şi unităţi multiple de analiză);
exemplu: caz 1: ONG X; u.a.: organizaţia ca întreg; unitatea înglobată: departamentul

30
 resurse umane ş.a.; acest tip de studiu de caz solicită precauţii în privinţa raportului
parte-întreg/unitate de analiză principală şi unităţi înglobate;
3) studiu de caz multiplu de tip holistic (mai multe cazuri privite ca întreg);
exemplu: patru ONG din Iasi; u.a.: funcţionarea organizaţiilor ca întreg (studiu
comparativ);
4) studiu de caz multiplu de tip înglobat (mai multe cazuri şi mai multe unităţi de
analiză); exemplu: patru ONG din Iasi; u.a.: funcţionarea organizaţiilor ca întreg;
unitatea înglobată: departamentul resurse umane, serviciile oferite clienţilor ş.a.

Opţiunea pentru un caz individual este motivată atunci cand:

- cazul respectiv este cazul crucial pentru testarea unei teorii bine formulate.
Exemplu: pentru testarea teoriei inovaţiei (ipoteza: inovaţiile eşuează datorită
„rezistenţei la schimbare”) s-a ales drept caz o singura şcoala care avea o istorie
bogată în privinţa inovaţiilor;
- este un caz extrem sau unic (de exemplu, o revoluţie; o catastrofa naturală etc.);
- este cazul reprezentativ sau tipic prin care putem investiga circumstanţele unei
situaţii comune în viaţa de zi cu zi (o şcoala tipică, un cartier tipic, un proiect
tipic, o instituţie tipică etc.);
- este cazul revelator. Această situaţie apare atunci cand un cercetător are
posibilitatea de a observa şi analiza un fenomen care anterior a fost inaccesibil
cercetării ştiinţifice (exp.: comunităţile de imigranţi dintr-o ţară);
- este cazul longitudinal: studierea cazului în două sau mai multe momente diferite
de-a lungul timpului pentru a surprinde schimbările petrecute în intervalul
respectiv (de exemplu, monitorizarea derulării unui program de intervenţie).

Cazuri multiple (studii comparative): exp. studiu despre inovaţii în şcoli.

Opţiunea pentru cazuri multiple presupune ca fiecare caz în parte să fie ales cu grijă,
astfel încât să satisfacă posibilitatea replicării adică (a) să prezică rezultate similare
(replicare literală) sau (b) să prezică rezultate diferite (replicare teoretică). Dacă toate
cazurile oferă rezultatele aşteptate, atunci acestea vor constitui un important sprijin pentru
seria iniţială de ipoteze. Dacă se contrazic, ipotezele iniţiale trebuie revăzute şi testate din

31
nou cu ajutorul unui alt set de cazuri. O condiţie importantă în toate aceste cazuri de
replicare este dezvoltarea unui cadru teoretic cuprinzător prin care se vor face
generalizări asupra altor cazuri. Realizarea unui studiu pe cazuri multiple solicită resurse
substanţiale şi mai mult timp, insă dovezile cazurilor multiple sunt apreciate ca fiind mai
convingătoare, iar studiul ca întregeste privit ca unul mai riguros (p.66).

Logica prin care se leagă datele de ipoteze (rolul teoriei în crearea designului)
Această etapă constă în elaborarea unei teorii legate de tema studiului. Culegerea
datelor de teren relevante depinde de înţelegerea obiectului studiat (importanţa teoriei).
Designul complet al studiului ia forma unei teorii pe marginea obiectului de studiu. Nu
trebuie să ne gandim la aceasta în sensul formal de teorie vastă în domeniul ştiinţelor
sociale. Cadrul teoretic al designului este ca un gen de „poveste (ipotetică) ce explică
acţiunile, evenimentele, structurile, ideile” (în acest scop folosim documentarea
teoretică). Exemplu: un studiu despre implementarea unui nou sistem de management al
informaţiei (SMI) poate porni de la următorul cadru teoretic: pentru ca implementarea
unui nou SMI să fie eficientă este nevoie de o restructurare organizaţională. Eşecul poate
avea loc din cauza împotrivirii manifestate de indivizi în faţa schimbării, iar înlocuirea lor
este singura condiţie pentru o implementare eficientă. Pentru construirea cadrului teoretic
al acestui studiu putem folosi/prelucra o serie de teorii specifice existente în literatura de
specialitate precum: teorii despre indivizi; teorii despre grupuri; teorii organizaţionale;
teorii societale; teorii despre schimbare/dezvoltare.
Rolul cadrului teoretic nu este doar acela de a facilita etapa colectării datelor, ci şi
punctul de plecare pentru generalizarea rezultatelor studiului (generalizare analitică).

Criterii pentru evaluarea calităţii designurilor de cercetare (patru tipuri de teste logice):
- validitatea de construct: operaţionalizarea corectă a conceptelor şi cadrelor teoretice cu
care se operează pentru identificarea adecvată a realităţilor ce urmează a fi
investigate/masurate (exemplu: modernizarea suburbiilor; creşterea criminalităţii într-o
zonă/regiune);
- validitatea internă (se referă doar la studiile cauzale): stabilirea corectă a relaţiilor
cauzale;

32
 - validitatea externă: stabilirea domeniului în care descoperirile unui studiu de caz pot fi
generalizate;
- fidelitate: posibilitatea repetării operaţiilor unui studiu şi obţinerea aceloraşi rezultate.
*
Studiul de caz, aşa cum este folosit în mod uzual în ştiinţele sociale, este o
versiune a abordării istorice aplicate lumii contemporane (domeniu numit istoria
imediată) (Plano, Riggs & Robin, Dicţionar de analiză politică, 1993). Este definit
adesea ca o anchetă empirică asupra unui fenomen contemporan în contextul vieţii sale,
în care limitele dintre fenomen şi context nu sunt cu totul evidente şi în care se utilizează
surse multiple de informare. Metoda studiului de caz constă în a analiza o situaţie reală,
luată în contextul său, pentru a vedea cum se manifestă şi cum evoluează fenomenele
care-l interesează pe cercetător. Unul dintre avantajele studiului de caz este că furnizează
o situaţie în care putem observa jocul unui mare număr de factori care interacţionează,
permiţând astfel să fie recunoscute complexitatea şi bogăţia situaţiilor sociale. Cazul
însuşi trebuie tratat ca un sistem integrat (Mucchielli, 2002).
Studiul de caz procură informaţii noi despre un subiect care ar putea îmbogăţi sau
nuanţa o teorie. Problema reprezentativităţii îşi pierde atunci din sens în favoarea
problemei calităţii cazului însuşi. În cercetarea calitativă, studiul de caz are două funcţii
importante: a) este util în cadrul unei abordări inductive în care, plecând de la una sau
mai multe situaţii studiate, încercăm să construim o teorie; b) în cadrul unei abordări
deductive, studiul de caz este utilizat pentru a verifica o teorie, deja elaborată, sau pentru
a o îmbogăţi (Mucchielli, 2002).

33
 METODE ŞI TEHNICI DE CULEGERE A DATELOR

1. METODA OBSERVAŢIEI
1.1. Caracteristicile observaţiei ştiinţifice
1.2. Tipuri de observaţie
1.3. Reguli de observare
1.4. Avantaje şi dezavantaje ale utilizării metodei observaţiei

1.1. Caracteristicile observaţiei ştiinţifice

Observaţia este o metodă fundamentală de culegere a datelor empirice care
presupune accesul direct la obiectul cercetat. În ştiinţele socioumane, observaţia este
utilizată în combinaţie cu alte metode de cercetare, precum interviul, studiul de caz,
studiul documentelor etc. Spre deosebire de observaţia spontană, plasată în contextul
vieţii cotidiene, (şi care este nesistematică, intuitivă şi ambiguă din punctul de vedere al
conceptelor folosite), observaţia ştiinţifică este o acţiune planificată, ghidată de scopuri şi
ipoteze, desfăşurată după reguli precise şi îndelung verificate.
Observaţia ştiinţifică se remarcă prin următoarele caracteristici:
- este fundamentată teoretic - utilizează concepte, scheme de analiză, teorii şi modele
explicative cu privire la fenomenele investigate;
- este sistematică şi organizată metodic;
- este integrală - "obiectul" observat este privit ca întreg situat într-un context
determinat;
- este repetabilă şi verificabilă - pentru obţinerea unor date veridice, observaţia poate fi
repetată, reconstituind pe cât posibil condiţiile iniţiale. Acest lucru nu este, însă,
realizabil în cazul fenomenelor/evenimentelor unice;
- are o finalitate teoretică (testarea sau îmbogăţirea teoriilor existente; construcţii
teoretice noi) sau o finalitate practică (vizând schimbarea socială) bine precizate;
- caracterul de non-intervenţie – observatorii nu provoacă deliberat situaţii specifice şi
nu manipulează participanţii; observatorul urmează fluxul evenimentelor;

34
- observaţia nu este o metodă pasivă de cercetare; observatorul nu este un fotograf al
fenomenelor sociale. A observa înseamnă a selecta, a clasifica, a categoriza, a analiza
şi a organiza cele percepute.
Definiţie: observaţia este procesul de urmărire şi descriere sistematică a
comportamentelor şi evenimentelor studiate în mediul social natural. Este o metodă
ştiinţifică de colectare a datelor cu ajutorul simţurilor în vederea testării ipotezelor şi a
construcţiei teoretice.

1.2. Tipuri de observaţie

Investigaţia socială, realizată în scopul cercetării teoretice sau al intervenţiei
practice, poate face apel la un tip sau altul de observaţie în funcţie de obiectivele
urmărite. În literatura metodologică sunt menţionate mai multe tipologii ale observaţiei
care au la bază criterii diferite de clasificare. Astfel:
- după scopul investigaţiei deosebim: observaţia exploratorie, observaţia de
diagnostic, observaţia experimentală;
- după gradul de implicare a observatorului în contextul realităţii de studiat:
observaţia externă (non-participativă) şi observaţia participativă;
- după gradul de structurare: observaţie structurată şi observaţie nestructurată
(calitativă);

Observaţia exploratorie; observaţia de diagnostic; observaţia experimentală

Observaţia exploratorie se utilizează atunci când nu deţinem informaţii suficiente
despre realitatea ce urmează a fi investigată. Astfel de observaţii au fost utilizate pentru
prima dată de antropologi şi etnologi în studierea societăţilor arhaice. Observaţia
exploratorie se realizează la primul contact al cercetătorului cu fenomenul social, motiv
pentru care acest tip de observaţie este puţin sistematizată, situându-se la nivelul
descriptiv al cunoaşterii ştiinţifice. Observaţia exploratorie precede şi pregăteşte o
cercetare având un rol important în construirea ipotezelor pentru investigarea metodică
ulterioară, respectiv pentru planificarea unei intrevenţii sociale.
Observaţia de diagnostic constă într-o analiză de profunzime a unei realităţi cu
scopul elaborării diagnozei sociale. Diagnoza (psiho-) socială este un demers complex şi

35
de durată ce presupune utilizarea unor modalităţi de investigare combinate: observaţii şi
interviuri repetate, analiza documentelor. Un diagnostic realizat pe baza unei investigaţii
ştiinţifice cuprinde, în fapt, două componente: un diagnostic descriptiv (diferenţial) şi un
diagnostic explicativ (cauzal, etiologic). Precizarea diagnosticului diferenţial constă în
descrierea amănunţită a condiţiilor obiective şi subiective ce caracterizează problema
socială şi analiza sistematică a ''simtomatologiei'' cazului respectiv. De exemplu, în
categoria problematică a ''minorilor cu tulburări de comportament'' putem repera ca
diagnostic diferenţial cazurile de ''abandon şcolar'', ''delincvenţă'', ''vagabondaj'',
''toxicomanie'' etc.
Diagnosticul diferenţial, descriptiv trebuie completat de un diagnostic explicativ
care inventariază cauzele ce au generat problema respectivă. Diagnosticul cauzal serveşte
elaborării unui plan de intervenţie adecvat soluţionării cazului/problemei sociale
investigate.
Observaţia experimentală este utilizată îndeosebi pe parcursul derulării unui plan
de intervenţie, prin care se declanşează procese de schimbare socială ce reunesc
caracteristicile unei situaţii experimentale (manipularea variabilelor; verificarea unor
ipoteze; construirea unui sistem controlabil de observat).

Observaţia externă; observaţia participativă

Observaţia externă (non-participativă) este utilizată de către jurnalişti, oameni de
ştiinţă, medici, asistenţi sociali, analişti politici. În acest caz, observatorul se situează în
afara sistemului observat. Acest tip de observaţie se recomandă în situaţiile în care
încadrarea investigatorului în grupul sau colectivitatea ţintă este dificilă, inadecvată sau
imposibilă.
Observaţia participativă presupune integrarea observatorului în comunitatea
cercetată, pentru o perioadă mai lungă de timp, în scopul unei cunoaşteri în profunzime,
de tip calitativ. Observaţia participativă se defineşte prin câteva caracteristici de bază:
- surprinde existenţa cotidiană a unei comunităţi pentru a obţine o imagine
autentică asupra acesteia;

36
 - este un studiu comprehensiv şi holistic (cercetare calitativă) asupra unei unităţi
sociale (cultură, subcultură, grup, organizaţie, credinţe, obiceiuri, modele acţionale,
interacţiuni sociale etc.);
- este un demers de tip calitativ atât sub aspectul realităţii studiate (aspecte unice,
particulare ale vieţii sociale), al principiilor şi strategiei metodologice utilizate (primează
abordarea comprehensivă, “din interior” a fenomenelor sociale; ipotezele şi categoriile de
analiză sunt flexibile, suportând modificări pe parcursul cercetării prin confruntarea cu
noi date), cât şi sub aspectul rezultatelor (teorii particulare sau cu rază medie de
generalitate, teorii interpretative etc.);
- se derulează potrivit unor principii şi reguli specifice de ordin metodologic şi
deontologic: observatorul trebuie să respecte normele de convieţuire şi obiceiurile
colectivităţii investigate; să nu lase impresia că este o autoritate şi să nu joace rolul de
conducător sau sfătuitor; să nu şocheze prin vocabularul utilizat, prin cunoştinţele sale
sau prin vestimentaţie; să nu forţeze situaţia de observaţie; să înregistreze cât mai fidel
datele empirice; să manifeste interes egal faţă de toţi membrii comunităţii respective,
pentru a câştiga încrederea lor şi, mai ales, pentru a obţine acordul autorităţilor formale şi
informale;
- identitatea observatorului poate fi dezvăluită total, parţial sau deloc. De
asemenea, gradul de implicare în viaţa comunităţii poate varia, implicând o poziţie de
neutralitate sau una de actor social (membru activ sau membru periferc);
- pe parcursul observaţiei participative este necesară adesea utilizarea unor
observatori membri ai grupului investigat sau asistat. Aceasta este tehnica participantului
observator care este solicitat de către investigator (asistent social) să culeagă informaţii
cu privire la activitatea propriului grup.
În contextul CC (cercetare calitativă), observaţia pune accent pe înţelegerea
omului “real” în situaţii comune de viaţă. Scopurile observaţiei calitative sunt: a vedea
prin ochii persoanelor observate evenimente, acţiuni, norme, valori; a descrie contextul
şi persoanele observate cu scopul de a permite înţelegerea a ceea ce se întâmplă acolo; a
contextualiza social şi istoric evenimentele observate pentru a fi corect înţelese; a
integra, a vedea viaţa socială ca un sistem de evenimente şi procese interconectate; a
evita utilizarea prematură a teoriilor şi conceptelor, înainte ca fenomenul să fie cu

37
adevărat înţeles; a oferi un design de cercetare flexibil care o permite investigare
deschisă spre aspecte neaşteptate sau neprevăzute (Băban, 2002: 72).

Observaţia structurată; observaţia nestructurată

Observaţia structurată se distinge prin faptul că face apel la grile de categorii,
scale de evaluare, tabele de analiză, construite în prealabil, care ghidează observaţia şi
ordonează materialul empiric vizat. Categoriile de observaţie sunt clase de fenomene
sociale, comportamente, atitudini, reprezentări, formulate ca indicatori relevanţi care
permit analiza cantitativă (statistică) a proceselor şi relaţiilor sociale. Sistemul de
categorii, construit pe baza operaţionalizării unor concepte şi ipoteze, este utilizat şi sub
denumirea de ghid (grilă) de observaţie. Construirea sistemului de categorii pune
problema fidelităţii, validităţii şi eficienţei acestui instrument de culegere a datelor. Sub
aspectul gradului de cuprindere a realităţii, sistemul de categorii poate fi exhaustiv
(acoperind toată gama actelor comportamentale specifice fenomenului studiat), sau
nonexhaustiv (selectiv); în raport cu gradul de omogenitate al fenomenelor vizate,
sistemul de categorii poate fi unidimensional sau multidimensional (S. Chelcea, 2000:
364).
Observaţia structurată este o metodă cantitativă, riguroasă şi sistematică.
Obiecţiile pe care calitativiştii le aduc, în mod frecvent, acestui tip de observaţie vizează
faptul că “fragmentează realitatea socială atât de policromă, în categorii prestabilite,
lăsând pe dinafară dimensiuni şi aspecte importante şi neputând reda complexitatea şi
fluiditatea interacţiunilor umane.” ( Petru Iluţ, 1997: 79).
Observaţia nestructurată (calitativă), spre deosebire de cea structurată
(cantitativă), nu face apel la o shemă prestabilită de categorii sau ipoteze, acestea urmând
să fie elaborate pe parcursul investigaţiei sau la sfârşitul acesteia. Acest tip de observaţie
se utilizează în cercetările antropologice, în studiile etnografice şi în practica asistenţei
sociale, mai ales sub forma observaţiei participative.

1.3. Reguli de observare

Utilizarea observaţiei, ca metodă fundamentală de investigare socială şi
psihosocială, presupune respectarea unor reguli generale referitoare la pegătirea

38
observaţiei, la realizarea acesteia/înregistrarea datelor empirice şi analiza acestora. În
acest sens, în orice tip de observaţie cercetătorul (practicianul) trebuie să răspundă la un
set de întrebări care sistematizează activitatea de observare: Ce să observe? Cum să
observe? Cine va fi observat? În ce scop se realizează observaţia? Unde se realizează
observaţia? Cât timp se va aloca? Cum să înregistreze faptele observate? Cum să le
interpreteze? Cum valorifică rezultatele în cadrul planului de intervenţie?
Cu ajutorul metodei observaţiei putem culege date de natură diferită, precum:
- manifestări de conduită (comportamente individuale şi colective surprinse în
context natural; activităţi de joc, învăţare sau muncă; acţiunile şi interacţiunile umane
cotidiene);
- aspecte legate de comunicarea interpersonală (limbaj verbal şi nonverbal;
calitatea comunicării; mesajele transmise);
- aspecte referitoare la mediul social (condiţii materiale şi de locuit; reţeaua de
relaţii; structuri instituţionale; funcţionarea acestora).
Aşadar prin intermediul observaţiei înregistrăm, în mod direct, date vizând
factorii obiectiv-structurali ai realităţii sociale, şi indirect, prin reflectarea lor în acte de
conduită, obţinem date despre universul subiectiv-simbolic.
Pentru a culege aceste tipuri de informaţii putem efectua observaţii integrale sau
selective, structurate sau nestructurate, spontane sau provocate, transversale sau
longitudinale. Indiferent de tipul de observaţie pentru care optează investigatorul,
utilizarea acestei metode presupune parcurgerea etapelor ce intervin în orice investigare
ştiinţifică şi anume: pregătirea investigaţiei; culegerea datelor şi analiza/interpretarea
acestora. Astfel, pregătirea observaţiei presupune cumularea următoarelor condiţii:
stabilirea obiectivelor cercetării, selectarea unităţilor de observare (subiecţi; secvenţele
comportamentale), alegerea tehnicilor de observare şi a procedeelor de notare a datelor
(Septimiu Chelcea, 2001: 381).
Derularea observaţiei presupune ca informaţiile culese să fie notate cu fidelitate
şi la intervale cât mai scurte de timp. În acest scop se utilizează: jurnalul de teren, fişele
descriptive, scalele de tip check-list (listă de înregistrare). Notarea se realizează atât
înaintea demarării observaţiei propriu-zise, în timpul observaţiei, cât şi imediat ce
procesul s-a finalizat. Notele de observaţie trebuie să includă:

39
- descrierea contextului în care are loc observaţia (data, ora, durata observaţiei, locul
desfăşurării, circumstanţele observării, aparatele utilizate (reportofon, camere de filmat));
- descrierea participanţilor, particularităţile de vârstă, sex, etnie, religie, educaţie,
statut socio-profesional;
- detalii despre observator;
- descrierea acţiunilor participanţilor, a comportamentelor verbale şi non-verbale,
secvenţe comportamentale etc.;
- interpretarea situaţiilor; opiniile, ipotezele şi interpretările observatorului trebuie
notate separat de datele empirice.
- impresii generale sau analiza reflexivă a observatorului.
Notele de observaţie trebuie revăzute, completate, corectate şi clasificate de îndată
ce acest lucru este posibil (Septimiu Chelcea, 2001: 381-382). Acest demers este urmat
de analiza datelor observaţiei, care poate să urmeze unul sau mai multe din următoarele
criterii: a) cronologic (se descriu evenimentele în succesiunea lor cronologică); b)
evenimente cheie (sunt prezentate şi interpretate evenimentele majore, relevante pentru
fenomenul studiat); c) contextul (fiecare cadru/loc – de exemplu, şcoala, familia, instituţia
- în care s-a desfăşurat observaţia poate deveni o unitate de analiză); d) persoanele
(indivizii/grupurile observate); procesele (ex. luarea de decizii, comunicarea, rezolvarea
de probleme, schimbare/adaptare etc.); e) problemele cheie (exprimate în forma
variabilelor dependente).
Informaţiile obţinute prin intermediul observaţiilor, completate cu datele culese
prin interviuri şi analiza documentelor, furnizează cercetătorului/practicianului din
domeniul sociouman materialul necesar investigării cazului şi clarificării problemelor
sociale (politice) în scopul structurării unor explicaţii, diagnoze şi predicţii sau în scopul
proiectării unor intervenţii specializate.

1.4. Avantajele şi limitele utilizării metodei observaţiei

Avantajele utilizării metodei observaţiei sunt:
- permite accesul la informaţii în situaţii în care alte metode nu sunt eficiente (de
exemplu atunci când subiecţii nu pot da sau nu vor să dea informaţii despre ei);
- permite descrierea evenimentelor aşa cum au loc în realitate;

40
- este relativ puţin costisitoare;
- situaţia observată poate fi replicată (repetată).
Limitele utilizării acestei metode sunt:
- nu poate fi utilizată pentru determinarea comportamentelor unor grupuri mari;
- nu pot fi culese observaţii despre trecut şi nu permite predicţii;
- există anumite domenii în care (din motive etice sau de altă natură) nu poate fi
utilizată;
- observatorul poate fi o sursă de eroare;
- dificultatea de a controla toate variabilele implicate în fenomenul investigat;
- prezenţa observatorului modifică, adesea, comportamentul subiecţilor observaţi;
- rezultatele nu sunt generalizabile.
Observatorul ca sursă de erori. O serie de caracteristici ale observatorului pot
genera informaţii distorsionate sau false. Cauzele posibile ale acestor erori sunt:
- lipsa de abilitate şi de interes în investigarea problemelor sociale;
- inconsistenţa observaţiilor – se datorează dificultăţilor cercetătorului de a rămâne
constant în atitudine pe tot parcursul observaţiei sau, în situaţia în care sunt implicaţi
mai mulţi observatori care nu fac observaţii uniforme;
- atitudinea observatorului – tendinţa observatorului de a percepe situaţii în
concordanţă cu ideologia (convingerile, valorile etc.) personală, producând o
distorsionare a realităţii;
- lipsa de cunoştinţe – informaţii deficitare despre categoriile implicate în cercetare,
- lipsa de familiaritate cu grupul observat (cu unităţile de cercetare);
- distorsiuni în înregistrarea şi analiza datelor datorate nerespectării regulilor specifice
acestei etape.

Întrebări de verificare:
- Cum se stabileşte un sistem de categorii de observaţie (grila de observaţie)?
- Care sunt caracteristicile observaţiei participative? Daţi exemple de teme de cercetare din
domeniul ştiinţelor politice în care este adecvată utilizarea acestei metode.
- Care sunt regulile înregistrării (notării) faptelor de observaţie?
- Care sunt avantajele/dezavantajele recursului la metoda observaţiei în cunoaşterea realităţii
socioumane?

41
 2. STUDIUL DOCUMENTELOR SOCIALE
2.1. Ce este un document social?
2.2. Tipuri de documente sociale
2.3. Metode de analiză a documentelor

2.1. Ce este un document social?

În cercetarea şi intervenţia socială, tehnica documentării este utilizată în scopul
culegerii de date despre un aspect al socialului la care nu avem acces prin observaţie
directă sau în scopul informării teoretice, în sensul consultării unei bibliografii şi a
rapoartelor de cercetare cu privire la un domeniu studiat anterior, precum şi în încercarea
de a reconstitui spiritul unei epoci. Documentele sociale sunt valorificate în cadrul unor
ştiinţe teoretice şi aplicative precum istoria, sociologia, antropologia, psihologia, ştiinţele
juridice şi administrative, ştiinţele politice, asistenţa socială. În funcţie de modul de
valorificare, documentele vor fi utilizate ca sursă principală de informaţii sau,
complementar, alături de alte metode şi tehnici.
Documentele sociale conţin relatări despre evenimente, fapte sociale şi despre
reflectarea acestora în conştiinţa subiecţilor (reprezentări, opinii, credinţe, producţii
literare etc.). Din această perspectivă, un document social este orice obiect material sau
text care conţine o informaţie comprehensibilă despre o realitate oarecare; ele sunt
“urme” ale faptelor şi proceselor sociale. Urmele lăsate de faptele anterioare pot fi urme
directe (rezultate din activitatea productivă a oamenilor) şi urme indirecte (texte scrise,
acte oficiale) (Septimiu Chelcea, 2001: 467). În categoria documentelor sociale intră,
aşadar, atât textele scrise, cât şi imaginile fotografice şi cinematografice, înregistrările
audio, produsele activităţii umane, obiectele casnice, simbolice şi de vestimentaţie etc.

2.2. Clasificare documentelor

Marea diversitate a documentelor, utilizate de cercetători şi practicieni pentru
descrierea şi explicarea fenomenelor sociale din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat,
impune clasificarea lor. Principalele criterii de clasificare menţionate în literatura de

42
specialitate sunt: forma (natura), conţinutul, destinatarul şi emitentul. Combinarea acestor
criterii acoperă diversitatea documentelor sociale (Septimiu Chelcea, 2001: 468-469).

Clasificarea după criteriul formei include: documente scrise (texte propriu-zise;

documente oficiale şi neoficiale; publice şi personale etc.) şi nescrise (obiecte cu utilitate
practică, documente fotografice, sonore şi cinematografice).
Clasificarea după criteriul informaţional include: documente cifrice (statistici,
recensământuri) şi necifrice ( având ca suport limbajul natural).
În funcţie de destinatar, deosebim documente personale şi publice, iar în funcţie
de emitent (sursă): oficiale (emise de guvern sau alte autorităţi de stat, cu destinaţie
publică (legi, regulamente) sau cu destinaţie personală (acte de identitate; acte de
proprietate)) şi neoficiale (sunt elaborate de persoane, cu titlu individual (scrisori,
memorii, biografii), sau de diferite asociaţii/organizaţii în nume propriu). Multe
documente neoficiale devin publice, fie că au fost elaborate în acest scop (mesajele
vehiculate de mijloacele de comunicare în masă), fie că devin elemente ale acţiunii
sociale (contractele încheiate între diverşi actori sociali).
În ştiinţele sociale, o utilitate specială o au documentele publice oficiale cu
caracter informativ (cu privire la aspecte ale vieţii politice, economice etc.) sau
prescriptiv (legi, ordonanţe de guvern, regulamente de ordine internă, coduri
deontologice); documentele personale oficiale (certificate de naştere, căsătorie, deces,
buletin de identitate, acte de proprietate, testamente, adeverinţele şi dovezile eliberate de
autorităţi, documente şcolare, fişe medicale etc.) servesc în primul rând pentru
identificarea subiecţilor investigaţi. Documentele personale neoficiale (jurnale, memorii,
scisori, produsele activităţii) oferă cercetătorului social un bogat material informativ,
relatând experienţe individuale unice sau reprezentative pentru o categorie de populaţie.
Documentele personale oferă o importantă bază de date investigatorului pentru elaborarea
sau verificare ipotezelor, pentru înţelegerea concretă a motivaţiei sociopsihologice a
deciziilor şi acţiunilor individuale. Specificul documentelor sociale constă în ambivalenţa
subiectiv-obiectiv, individual-social. Analiza şi interpretarea acestor date poate fi făcută
la nivelul simţului comun sau poate fi realizată sistematic prin metode ştiinţifice de studiu
al documentelor sociale.

43
 2.3. Metode de analiză a documentelor sociale
Analiza documentelor sociale face apel la un ansamblu de tehnici de cercetare
calitativă şi cantitativă pentru descifrarea semnificaţiilor explicite şi implicite ale textului.
Analiza calitativă a unui document, utilizată deopotrivă în critica literară, în cercetarea
istoriei, în sociologie, psihologie socială şi ştiinţe politice se remarcă prin faptul că nu
aplică sisteme precodificate de înregistrare a informaţiilor, presupunând o minimă
sistematizare a instrumentelor de lucru cu textul. Spre deosebire de aceasta, analiza
cantitativă, subordonată dezideratului obiectivităţii şi preciziei, recurge la cuantificarea
documentului (stabilirea unor categorii de analiză, semnalarea frecvenţei acestora,
clasificarea, ierarhizarea lor etc.) şi la analiza statistică a datelor ( Petru Iluţ, 1997: 162).
Deşi introduce un plus de rigoare în cercetare, analiza cantitativă se opreşte mai ales
asupra mesajului manifest al comunicării, asupra componentelor vizibile şi repetabile,
pierzând semnificaţiile profunde şi inedite. De asemenea, analiza cantitativă nu este
aplicabilă oricărui tip de document şi nici nu se utilizează în “formă pură”.

Metoda analizei de conţinut

Această metodă de analiză a datelor se bazează, în principal, pe reducerea
întregului conţinut al comunicării la un set de categorii care reprezintă anumite
caracteristici de interes pentru cercetare. S. Chelcea (2001) defineşte acestă metodă
astfel: analiza conţinutului reprezintă un set de tehnici de cercetare cantitativ-calitativă a
comunicării verbale şi non-verbale, în scopul identificării şi descrierii obiective şi
sistematice a conţinutului manifest şi/sau latent pentru a trage concluzii privind individul
şi societatea sau comunicarea însăşi ca proces de interacţiune socială.
Analiza de conţinut se utilizează preponderent în analiza rezultatelor comunicării
scrise (a documentelor scrise: scrisori, jurnale, articole de ziar, cărţi etc.). Ea poate fi
aplicată şi în analiza imaginilor sau a produselor activităţii umane, însă, metoda anlizei de
conţinut s-a dovedit a fi mai adecvată unor documente cu valoare comunicaţională
complexă din domeniul mass-media, statistici oficiale, legislaţie, discursuri, literatură,
corespondenţă personală, jurnale. Analiza de conţinut este de două tipuri, cantitativă şi
calitativă. Analiza conţinutului a apărut (la sfârşitul secolului al XIX-lea) ca o reacţie la

44
modul intuitiv, speculativ şi subiectiv al criticii literare. Realizarea unei cercetări pe baza
acestei metode – care se vrea a fi obiectivă şi sistematică - presupune precizarea unor
referinţe teoretice şi metodologice în raport cu care se face investigarea. Lectura unor
documente sociale, numărarea şi clasificarea unităţilor de analiză a conţinutului unei
comunicări, fără a emite ipoteze şi a formula inferenţe, nu reprezintă o autentică cercetare
ştiinţifică. De aceea, pregătirea teoretică a cercetătorului rămâne hotărâtoare.

Analiza de conţinut cantitativă

Analiza cantitativă a documentelor presupune identificarea unor teme, tendinţe,
atitudini, valori, pattern-uri de gândire prezente în diferite documente. Ea a mai fost
numită şi tratarea cantitativă a unui material simbolic calitativ (Iluţ, 1997: 135). Această
metodă serveşte la identificarea determinărilor comunicării, adică la cunoaşterea
caracteristicilor psihologice şi sociale ale autorilor comunicării şi ale publicului receptor.
Etapele analizei de conţinut cantitative sunt:
a) stabilirea problemei de studiat; nu orice problemă de cercetare reclamă aplicarea
tehnicii analizei conţinutului; (ex. “Atitudini faţă de procesul de privatizare a industriei
româneşti în anii ‘90”; “Imaginea studenţilor reflectată în presă”; analiza propagandei
politice a unui partid); b) alegerea/selectarea documentelor relevante pe care se va lucra
(ziare, emisiuni TV etc.); după alegerea unei anumite clase de documente, se trece la
eşantionarea lor dacă este cazul (eşantionare aleatoare); c) parcurgerea (lecturarea)
documentelor selectate; d) formularea unor ipoteze şi transpunerea lor în categorii de
analiză (clase) iar acestea, la rândul lor, în indicatori direct măsurabili în text (procedură
asemănătoare operaţionalizării conceptelor); în calitate de categorii pot apărea activităţile
şi acţiunile umane, procesele/fenomenele psihice şi socialediferite tipuri de unităţi
sociale; schemele de categorii pot avea diferite forme: “tablă de materii”, categorii tip
scală ş.a.; categoriile trebuie să fie clar formulate, exclusive (nici o unitate de înregistrare
să nu poată fi introdusă în mai mult de o singură categorie) şi exhaustive (toate unităţile
de înregistrare să poată fi introduse într-una din categorii)**; e) stabilirea unităţilor de
analiză: unitatea de reperaj sau de înregistrare (acea parte din comunicare/text în care
este prezentă tema; de exemplu, în cazularticolelor de ziar putem considera articolul ca
întreg/paragraful/fraza/propoziţia/cuvântul sau tema ca unitate de reperaj; sau capitolul,

45
dacă ne referim la o carte; “unităţile gramaticale” reperate trebuie transformate în “unităţi
tematice”, adică unităţile de înregistrare urmează a fi clasificate, introduse în rubrici sau
clase (categorii)); unitatea de context (acel segment al comunicării care ne permite să
vedem dacă unitatea de reperaj are orientare pozitivă, negativă sau neutră; mărimea
unităţii de context poate fi mai mare sau cel puţin egală cu unitatea de reperaj; de
exemplu, dacă luăm ca unitate de înregistrare cuvântul, unitatea de context va fi
propoziţia, fraza sau paragraful); unitatea de numărare are funcţie de cuantificare vizând
lungimea, suprafaţa, durata în timp (ex. cuvântul, propoziţia, fraza, paragraful, articolul,
unităţile tipografice şi centimetrul (pentu stabilirea lungimii rândurilor), coloana, rândul,
pagina, minutul/ora (pentu analiza conţinutului emisiunilor radio/TV); f) codificarea sau
introducerea unităţilor de înregistrare în schema de categorii şi întocmirea unei grile de
analiză cu care filtrăm materialul documentar; g) alegerea procedeelor de analiză
statistică: analiza frecvenţelor (determinarea numărului de apariţii ale unităţilor de
reperaj şi de context în sistemul categoriilor de analiză); analiza tendinţei se face după
formula AT = F – D/L (AT este indicele de analiză a tendinţei; F = numărul de unităţi
favorabile, D = numărul de unităţi defavorabile, L = numărul de unităţi în legătură cu
tema); acest indice permite evaluarea atitudinii unui emiţător faţă de o persoană, o idee,
un fapt social; tehnica analizei evaluative a textului stabileşte – prin procedee specifice –
direcţia şi intensitatea atitudinilor; analiza contingenţei permite efectuarea unor corelaţii
între cuvinte-cheie; analiza computerizată.
Analiza de conţinut cantitativă este adecvată în studierea eficienţei propagandei
politice. În acest caz se pune problema măsurării conţinutului comunicării în funcţie de
patru sisteme de numărare: măsurarea timpului şi a spaţiului; apariţia/nonapariţia
categoriilor de analiză; frecvenţa lor; intensitatea (când se măsoară credinţe,
atitudini,valori) (Chelcea, 2001: 527).
** Exemple de scheme de categorii: în analiza conţinutului unei lucrări de
propagandă politică, tabla de materii constituie adesea cea mai bună schemă de categorii;
rubricile permanente ale unei reviste formează o posibilă schemă de analiză; normele şi
valorile sociale sunt folosite pentru elaborarea schemei de categorii. De exemplu, au fost
studiate cu ajutorul analizei de conţinut declaraţiile oficiale din perioada 1953-1959 ale
secretarului de stat SUA, John F. Dulles, referitoare la URSS. În cele 434 de documente

46
incluse în analiză s-au identificat 3584 de aserţiuni vizând URSS. Acestea au fost grupate
în patru categorii polare: ostilitate-prietenie, putere-slăbiciune, satisfacţie-frustrare, bun-
rău. S-a constatat că J:F: Dulles considera “inamicul” rău prin definiţie (Chelcea, 2001:
530).
Avantajele metodei analizei de conţinut cantitative: aduce o notă de rigoare în
interpretarea documentelor, permiţând depăşirea afirmaţiilor fără acoperire (de genul:
“Filmele americane sunt pline de scene de violenţă”); permite determinarea tendinţelor
prezente într-un document sau mai multe pe baza cărora se poate caracteriza o epocă, o
structură socială etc.; datele obţinute au un plus de obiectivitate şi nu sunt distorsionate
de relaţia cercetător-subiect; analiza de acest tip nu presupune costuri mari.
Dificultăţile şi limitele metodei se referă la: stabilirea grilei de categorii şi
indicatori; fidelitatea şi validitatea rezultatelor; eşantionarea materialelor etc.

Analiza de conţinut calitativă

Analiza calitativă a datelor este un demers discursiv de reformulare, de explicare
sau de teoretizare a unei mărturii, a unei experienţe sau a unui fenomen, în scopul
descoperirii sensului/semnificaţiei realităţii investigate. Cuvintele, care sunt adesea
suportul pe care lucrează analistul, nu sunt niciodată analizate decât prin alte cuvinte, fără
să se treacă printr-o operaţie numerică. Rezultatul obţinut nu este o proporţie sau o
cantitate, ci o calitate, o dimensiune, o extensie, o conceptualizare a obiectului
(Mucchielli, 2002: 33). Câmpul analizei calitative este azi în expansiune şi face obiectul
unor eforturi de clarificare importante. Există mai multe tipuri de analiză calitativă dintre
care enumerăm: analiza fenomenologică, analiza calitativă prin teoretizare (analiza de
conţinut calitativă), analiza tematică, analiza conversaţiilor cotidiene ş.a.
Analiza de conţinut calitativă mai este cunoscută şi sub numele de analiză
calitativă prin teoretizare sau analiză de conţinut iterativă. Aceasta este o metodă care
permite generarea inductivă a unei teorii (asupra unui fenomen cultural, social,
psihologic) prin conceptualizarea şi relaţionarea progresivă şi validă a datelor empirice
(grounded theory). Materialul empiric este în acelaşi timp punctul de plecare al
teoretizării, locul de verificare al ipotezelor şi un ultim test de validare a întregii

47
construcţii teoretice. Analiza calitativă a documentelor este o activitate iterativă, care se
dezvoltă progresiv. Studiul debutează cu o codificare iniţială a informaţiilor şi se
finalizează cu procedurile de validare a teoriilor. Între aceste două extreme, analiza
presupune determinarea şi definirea categoriilor în care se încadrează informaţia analizată
(categorizarea), stabilirea relaţiilor între categorii şi concepte (relaţionarea), definitivarea
unui model prin care se poate construi un edificiu conceptual (integrarea conceptelor).
Aşadar, etapele analizei de conţinut calitative sunt:
a) alegerea materialelor de analizat;
b) codificarea constă în eliminarea informaţiilor nesemnificative şi fixarea celor
esenţiale. Această etapă presupune examinarea atentă şi reformularea
informaţiilor existente în materialul analizat. Cuvintele folosite în codificare
trebuie să fie relativ apropiate ca nivel de abstractizare cu cele prezente în
textul analizat; ele au valoare de simboluri reprezentative pentru textul de
bază. Pentru a codifica un material se pun întrebări de genul: “Despre ce este
vorba aici?”
c) categorizarea – generarea de categorii reprezintă punctul de plecare al unui
drum în care conceptele se vor rafina şi vor fi din ce în ce mai adecvate
realităţii empirice. Se pun întrebări de tipul: “ Ce fenomen are loc?”; “Cum îl
definim?”
d) relaţionarea presupune determinarea relaţiilor care conceptele şi categoriile
deja delimitate. Întrebările care se pun sunt: “Conceptul/categoria x se
corelează cu categoria n?”, “În ce fel?” etc.
e) integrarea – reunirea informaţiilor/explicaţiilor într-un sistem coerent.
Întrebările care se pun sunt: “Care este problema principală?”, “Care este
scopul studiului?”
f) modelarea (construirea modelului teoretic) – precizarea cât mai fidelă a
relaţiilor structurale dintre elementel care definesc fenomenul studiat.
Întrebări: “Care sunt proprietăţile fenomenului?”, “Care sunt antecedentele?”,
“Care sunt consecinţele?”
g) teoretizarea –consolidarea teoriei şi verificarea aplicabilităţii acesteia.

48
 În ştiinţele socioumane, analiza calitativă prin teoretizare, ca demers de
teoretizare progresivă, este frecvent utilizată. A teoretiza nu înseamnă doar a produce o
teorie, în sensul strict al cuvântului, ci înseamnă a da un nou sens unor fenomene, a insera
evenimente în contexte explicative, a lega într-o schemă cuprinzătoare actorii,
interacţiunile şi procesele care descriu o situaţie socială dată. Generarea şi verificarea
teoretizării au loc aproape simultan, spre deosebire de teoriile tradiţionale care sunt mai
întâi create, apoi verificate, deseori de cercetători diferiţi şi în condiţii diferite.
La ora actuală, în metodologia cercetării sociale se susţine ideea îmbinării
adecvate între cercetarea de tip cantitativ şi cea de tip calitativ, dorindu-se o “temperare”
a cantitativismului, dublată de aspiraţia spre rigoare a calitativismului. Adepţii
perspectivei calitativiste în cercetarea socio-umanului aplică, la rândul lor, şi un tratament
de tip cantitativ, de stabilire a unor categorii, de codare şi numărare. “Adoptând strategia
multiperspectivală (...) şi coroborând în aceeaşi cercetare metode structurate
(cantitative) cu unele mai flexibile, nestructurate (calitative), se poate ajunge (...) la
rezultate care să depăşească truismele stereotipizate ale simţului comun sau
interpretările speculative fără acoperire în date sistematice – oricât de suptile şi
seducătoare ar fi ele - , dar şi datele empirico-statistice care, în sine, nu spun nimic sau
spun orice” (Petru Iluţ, 1997: 171). Aceste tendinţe metodologice se reflectă şi în ştiinţele
politice în cadrul cărora analiza documentelor se raportează la premisa că documentele
sociale, cele scrise ca şi cele materiale, se prezintă ca adevărate “texte sociale” ce oferă
informaţii asupra unui caz particular şi asupra contextului general în care acesta se
încadrează.

Întrebări/exerciţii:
• Care este relevanţa documentelor sociale pentru cercetătorul din domeniul ştiinţelor politice?
Daţi exemple de teme de cercetare pentru care este adecvat studiul documentelor sociale.
• Care sunt documentele ce trebuie consultate/analizate într-o cercetare cu privire la regimul
politic al unei ţări?
• Care sunt etapele analizei de conţinut cantitative?
• Care sunt avantajele şi dezavantajele utilizării tehnicilor de analiză a conţinutului comunicării
în cercetările socioumane?

49
 3. METODA INTERVIULUI – elemente teoretico-metodologice
3.1. Definirea şi caracteristicile interviului
3.2. Tipuri de interviu
3.3. Etapele realizării interviului

3.1. Definirea şi caracteristicile interviului

La ora actuală, metoda interviului este utilizată pe scară largă în ştiinţele socio-
umane, ca şi în practica diferitelor profesii (politică, administraţie, jurnalism, asistenţă
socială). Interviul a avut un statut ştiinţific îndelung disputat, reuşind treptat să se impună
ca o modalitate de cercetare legitimă, atât din punctul de vedere al rezultatelor, cât şi din
acela al fundamentării lui teoretice.

Etimologia termenului interviu provine din limba engleză (interview) şi semnifică

întâlnirea şi conversaţia între două sau mai multe persoane (Septimiu Chelcea, 2001:
262). Interviul este o comunicare în care o persoană obţine informaţii de la altă persoană.
Deşi este comparabil cu dialogul, conversaţia, întrevederea şi interogatoriul, interviul nu
se confundă cu nici una dintre acestea. În cazul realizării interviului de cercetare (care
urmăreşte obţinerea de informaţii pentru efectuarea unei anchete sau a unui studiu social)
ca şi în cazul interviului de intervenţie (utilizat de medici, psihologi, asistenţi sociali)
trebuie respectate anumite exigenţe teoretice şi metodologice care diferenţiază această
metodă de alte forme de comunicare verbală.
Aşadar, interviul este o modalitate de investigare ştiinţifică şi de intervenţie
socială bazată pe comunicarea verbală având ca scop principal înţelegerea şi explicarea
fenomenelor socio-umane. Din perspectiva cunoaşterii ştiinţifice, interviul este un
important instrument de culegere a datelor referitoare la experienţa de viaţă a subiecţilor
investigaţi şi, totodată, este o formă de interacţiune psihologică şi socială cu influenţă
imediată asupra comportamentului actorilor implicaţi.
Interviul, ca metodă de investigare ştiinţifică a universului subiectivităţii umane
are câteva caracteristici definitorii prin care se deosebeşte de alte forme de comunicare,
precum şi de alte metode de culegere a datelor verbale, cum ar fi ancheta prin chestionar.

50
Astfel:
• Interviul este un “fapt de vorbire”; este o tehnică de comunicare şi de interacţiune
umană bazată pe o relaţie asimetrică între cercetător şi intervievat. Este vorba despre
o interacţiune de tipul: X ≤ Y în care persoana intervievată Y îi transmite lui X,
realizatorul interviului, un volum mai mare de informaţii, comunicarea fiind
lateralizată (Septimiu Chelcea, 2001: 268).
• Relaţia dintre X şi Y depinde de status-ul social al persoanelor care interacţionează
(vârstă, sex, nivel de şcolaritate, rasă, religie) şi de modul de desfăşurare a interviului
(debutul, derularea şi finalul convorbirii). Atitudinea adecvată a investigatorului în
acest context interacţional poate fi sintetizată prin sintagma “neutralitate
binevoitoare”.
• Interviul nu este o discuţie liberă, fără subiect şi scop. Discuţia se concentrează
aproape totdeauna asupra unui subiect ales de către cercetător.
• Spre deosebire de ancheta prin chestionar, care se bazează tot pe comunicarea
verbală, presupunând întrebări şi răspunsuri, interviul este “o situaţie interlocutorie
particulară ce produce date diferite: chestionarul provoacă un răspuns, interviul
determină construirea unui discurs”, aducând în prim plan experienţa trăită a
actorului social, logica şi raţionalitatea acestuia, ceea ce face ca interviul să fie un
demers de tip calitativ (Singly, Blanchet, Gotman & Kaufman, 1998: 136).
• Interviul este “un dispozitiv tehnic de producere a unui discurs” cu referire la “fapte
psihologie şi sociale”. Din acest motiv se consideră că interviul produce mai multe
registre ale discursului:
- un discurs factual – discursul despre fapte experimentate (evenimente) şi practici
sociale (comportamente, acţiuni)
- un discurs reflexiv – discursul despre reprezentări (gânduri, sentimente, valori,
atitudini)
- un discurs intenţional – discurs prin care se construieşte imaginea de sine (pozitivă
sau negativă). Între aceste tipuri de discurs există o anumită incongruenţă ce
caracterizează, adesea, distanţa dintre vorbă şi faptă, dintre atitudinea exprimată
verbal şi comportament, dintre eu-ul privat şi eu-ul public.

51
• Faptul că interviul, în anumite ipostaze, sondează nivelurile de profunzime ale
personalităţii celui intervievat implică două aspecte: primul îl vizează pe investigator,
care trebuie să probeze abilităţi speciale de comunicare şi intervievare; al doilea
aspect vizează persoana intervievată care dezvoltă anumite forme de rezistenţă,
datorate în mare parte, mecanismelor de apărare a eu-lui, precum: fuga de răspuns,
raţionalizarea, proiecţia, introecţia, identificarea şi refularea (Septimiu Chelcea, 2001:
270).

3.2. Tipuri de interviu

În lucrările de specialitate, interviurile sunt clasificate în funcţie de două criterii:
gradul de libertate lăsat interlocuitorului şi nivelul de profunzime al interviului. Gradul
de libertate al interviului derivă din caracterul întrebărilor, din intervenţia sau
neintervenţia cercetătorului în discursul intervievatului. Astfel, unele interviuri sunt
marcate de întrebările precise şi intervenţiile repetate ale cercetătorului, în timp ce altele
pot fi “libere”. Cât priveşte nivelul de profunzime al interviului, acesta depinde de
cantitatea şi complexitatea răspunsurilor primite. Alegerea tipului de interviu depinde de
scopul, specificul şi dimensiunea cercetării sau intervenţiei sociale. Astfel, în cazul unui
interviu clinic nu vom putea apela la întrebări scurte şi prevăzute dinainte; în cazul unei
anchete de opinie (în cadrul căreia vor trebui intervievaţi foarte mulţi subiecţi asupra unei
teme precise) nu vom putea lăsa o libertate prea mare discuţiei, ci va trebui s-o conducem
prin întrebări exacte.

În funcţie de gradul de profunzime şi de libertate, distingem trei categorii de

interviuri: interviuri nestructurate sau non-standardizate; interviuri semi-structurate;
interviuri structurate.

Din categoria interviurilor non-standardizate fac parte:

a. interviul clinic: utilizat cu precădere în psihoterapie, în psihanaliză şi în
asistenţa socială. Se caracterizează printr-un grad maxim de libertate
(discursul intervievatului nu este condus de către cercetător) şi un nivel de
profunzime psihologică deosebită. Acest tip de interviu este centrat pe
persoana intervievată (frământări lăuntrice, gânduri intime etc.), fără a avea o

52
 temă stabilită la începutul interviului. Obiectivele acestui interviu sunt de cele
mai multe ori psihoterapeutice;
b. interviul de profunzime: utilizat mai ales în domeniul studierii motivaţiilor. În
acest caz, gradul de libertate este limitat de orientarea discuţiei pe o anume
temă, impusă de intervievant. Interviul caută să culeagă informaţii despre
raporturile dintre persoana intervievată şi tema de discuţie. Obiectivele
urmărite prin acest tip de interviu sunt: diagnosticul social (şi psihosocial),
sprijinul psihologic, studiile de motivaţie, înţelegerea unor modele de acţiune
şi a unor procese psiho-sociale.
Din categoria interviurilor semi-structurate fac parte:
a. interviul centrat (ghidat) cu răspunsuri libere (focused interview) are un grad
de liberate redus, prin impunerea unor teme de discuţie. Intervievantul poate
să nu-şi formuleze întrebările de dinainte (fapt care lasă intervievantului
posibilitatea de a conduce interviul în funcţie de inspiraţia de moment).
Răspunsurile la întrebări sunt libere. Se utilizează astfel de interviuri pentru a
studia reacţia indivizilor faţă de anumite situaţii ale căror aspecte au fost
precizate în prealabil. Fiind o investigaţie esenţialmente calitativă, interviul
focalizat este utilizat în cadrul preanchetelor care pregătesc anchetele
cantitative.
b. Interviul cu întrebări deschise are un grad de libertate limitat prin formularea
explicită a întrebărilor, la care subiectul inervievat răspunde liber (adică
răspunsurile nu sunt precodificate). Acest tip de interviu este centrat pe un
anumit subiect de anchetă şi pe perceţia intervievatului cu privire la acel
subiect.
Interviul structurat sau cu întrebări închise are un grad de libertate extrem de
redus pentru ambii interlocutori, întrucât întrebările sunt formulate înainte de începutul
interviului. Ele respectă o anumită ordine. Interviul este centrat pe un anumit subiect de
anchetă, într-un context prealabil stabilit. Se utilizează în diferite sondaje, datorită
faptului că întrebările şi răspunsurile sunt standardizate.

Dacă după criteriile libertăţii şi profunzimii am putut identifica trei categorii ale
standardizării, cărora le-au corespuns cinci tipuri de interviuri, o altă clasificare se

53
bazează pe maniera în care cercetătorul conduce interviul. Astfel, cercetătorul poate
alege: fie o formulă de interviu dirijat, fie nedirijat (nondirectiv). În primul caz,
cercetătorul este cel care conduce interviul, printr-o serie de întrebări precise pe care i le
pune intervievatul. Acesta din urmă (în măsura în care acceptă să coopereze) răspunde la
întrebări în funcţie de cunoştinţele şi experienţa sa. În al doilea caz, cercetătorul propune
intervievatului una sau mai multe teme de discuţie, urmând ca acesta să se exprime liber
asupra lor. Cercetătorul nu intervine decât din când în când, pentru a putea orienta
discursul intervievatului în aşa fel încât să obţină de la acesta informaţiile de care are
nevoie.

Non-directivitatea este nu numai o problemă de tehnică de intervievare, ci şi o

problemă de atitudine generală faţă de interlocutor. Atitudinea non-directivă are ca
premisă recunoaşterea capacităţii intervievatului de a se exprima coerent asupra
subiectului propus. În acest caz, reuşita interviului depinde de capacitatea cercetătorului
de a crea o atmosferă propice comunicării, în care subiectul interogat să reacţioneze
favorabil.

În funcţie de tematica urmărită în interviu, cercetătorul poate opta pentru o

manieră total non-directivă (caz în care el nu face decât să lanseze la început o întrebare
deschisă, pentru a putea demara discuţia, după care lasă o libertate totală intervievatului,
situaţie specifică categoriei interviurilor non-standardizate) sau o non-directivitate
atenuată (în acest caz, pornind de la tema sau obiectivul general al interviului,
cercetătorul explică scopurile specifice, sub-temele, ordinea abordării lor în interviu;
pentru fiecare subtemă cercetătorul formulează câte o întrebare deschisă, menită să
amorseze discuţia. Acesta este cazul interviurilor semi-structurate).

O altă clasificare a interviurilor se face în funcţie de numărul persoanelor

intervievate. Astfel, atunci când interviul este centrat pe un singur interlocutor,
interesându-se doar de răspunsurile lui individuale, avem de-a face cu un interviu
intensiv. Acesta urmăreşte evidenţierea reacţiilor profunde ale individului în legătură cu
o anumită problemă (de exemplu: imaginea de sine, atitudinea faţă de ceva sau cineva
anume, concepţia politică, religioasă, morală, etc.). Interviul extensiv presupune
investigarea mai multor persoane (deci realizarea practică a mai multor interviuri pe

54
aceeaşi temă). Dacă în cadrul interviului intensiv realizăm un “profil” al persoanei
intervievate, în interviul extensiv nu ne interesează subiecţii luaţi în parte, nici
compararea lor ca indivizi, ci răspunsul “total” al grupului investigat.

În literatura de specialitate consacrată interviului întâlnim şi alte tipologii realizate

în funcţie de diferite criterii de clasificare, şi anume: conţinutul comunicării (interviul de
opinie şi interviul documentar), repetabilitatea convorbirilor (interviuri unice; interviuri
repetate/ “panel”), status-ul socio-demografic al persoanelor intervievate (interviuri
făcute cu adulţi, cu tineri sau copii), modalitatea de comunicare (interviul faţă în faţă;
interviul prin telefon), funcţia îndeplinită în cadrul procesului de investigare (interviuri
de explorare; interviuri cu funcţie principală; interviuri cu funcţie complementară)
(Septimiu Chelcea, 2001: 273- 286).

3.3. Etapele realizării interviului

Realizarea interviului presupune parcurgerea următoarelor trei mari secvenţe:
pregătirea interviului; derularea interviului; analiza discursurilor şi redactarea raportului
de interviu.

I. Pregătirea interviului
În realizarea interviului nu există reţete general valabile, fiecare tip de interviu
impunând respectarea unor reguli specifice. Totuşi, putem să identificăm anumite
principii şi strategii care stau la baza desfăşurării corecte a interviului. Pentru ca interviul
să-şi atingă obiectivele, se impun mai multe condiţii: pregătirea lui prealabilă de către
cercetător şi abilităţi de comunicare din partea acestuia, acceptul şi cooperarea
intervievatului, asigurarea unei atmosfere propice comunicării verbale etc.

Aşadar, pregătirea interviului de către cercetător are două dimensiuni: pregătirea

teoretică (le savoir-faire) şi pregătirea practică (le savoir-être).
Pregătirea teoretică trebuie să aibă în atenţie următoarele aspecte:
• identificarea şi formularea temei (problemei)
• documentarea teoretică asupra problemei puse în discuţie şi asupra caracteristicilor
subiectului (segmentului de populaţie) ce urmează să fie investigat
• precizarea scopului şi a obiectivelor interviului
• delimitarea populaţiei şi a eşantionului (atunci când este cazul)

55
• construirea unui plan de interviu care să cuprindă ghidul de interviu (pentru
interviurile semi-structurate şi structurate) şi parametrii situaţiei de interviu.
Ultimul aspect menţionat necesită unele precizări: ghidul de interviu este un
ansamblu organizat de teme, subteme şi indicatori care structurează activitatea de
ascultare şi de intervenţie a investigatorului în procesul comunicării. Gradul de
structurare şi organizare prealabilă a ghidului de interviu este condiţionat de tipul de
interviu, de complexitatea problemei investigate, de scopul interviului. Alegerea unui
anumit tip de interviu şi, implicit, construirea ghidului depind de cunoaşterea prealabilă a
situaţiei pe care dorim să o analizăm. Când această cunoaştere este insuficientă folosim
interviuri exploratorii (non-standardizate sau semi-standardizate), iar atunci când
dispunem de informaţii mai exacte despre domeniul studiat putem utiliza interviuri
structurate.
În cazul interviului semistructurat, ghidul de interviu va cuprinde coordonatele
tematice care direcţionează discuţia (exemplul 1). În situaţia realizării unui interviu
structurat, configuraţia ghidului va fi formată din teme, sub-teme, indicatori şi, eventual,
întrebări (exemplul 2).
Exemplul 1: ghid de interviu semistructurat
Tema: Participarea politică convenţională (“participare obişnuită”) a studenţilor
Axe tematice:
- discuţii pe teme politice cu alte persoane
- lectura articolelor politice
- persuasiune politică
- participare la rezolvarea problemelor comunităţii
- contacte cu persoane oficiale
- membru al unui partid politic
- activitate în favoarea unui partid politic etc.
Exemplul 2: ghid de interviu structurat
Tema: Participarea politică convenţională a studenţilor
Subteme şi indicatori: se detaliază fiecare din temele identificate anterior (se formulează
subteme) şi acestea se “traduc” în întrebări.

56
 Ghidul de interviu se deosebeşte din punct de vedere funcţional de protocolul
chestionarului prin aceea că organizează intervievarea, dar nu dirijează discursul. Acest
instrument de investigare permite, cel puţin în principiu, atât obţinerea unui discurs
autentic şi personalizat din partea subiectului intervievat, cât şi îndeplinirea obiectivelor
cercetării sau intervenţiei sociale.
Pregătirea practică a interviului vizează abilităţile de comunicare şi relaţionare
pe care trebuie să le probeze investigatorul. Din această categorie menţionăm:
- să inspire încredere intervievatul;
- să ştie să-i suscite şi să-i menţină interesul pentru subiectul inrterviului;
- să manifeste empatie: să înţeleagă ceea ce îi spune interlocuitorul, să fie capabil
de a se pune în situaţia acestuia;
- acceptarea necondiţionată: să fie dispus să asculte şi să fie interesat de ceea ce
spune interlocutorul;
- să asculte şi să nu intervină decât în momentele propice;
- să reducă, pe cât posibil, distanţa dintre el şi intervievat (distanţa se datorează
diferenţelor de statut social, de cultură, de sex etc.);
- să fie capabil de a înlătura barierele psihologice ale comunicării şi să-şi dea
seama de mecanismele de apărare a eu-lui pe care interlocutorul le utilizează
pentru a ocoli răspunsurile mai sensibile şi problemele care-l privesc îndeaproape;
- să ştie să exploateze cunoştinţele pe care le posedă interlocutorul în domeniul
cercetat prin interviu.
Literatura de specialitate identifică trei elemente care pot influenţa negativ
calitatea interviului: a) neîncrederea apriorică a intervievatului faţă de cercetător (pentru
a evita această neîncredere, este necesar ca cercetătorul să se prezinte, oferind date despre
el şi despre scopurile investigaţiei sale); b) reacţia negativă faţă de persoana
cercetătorului, pe motive de diferenţă de vârstă, sex, apartenenţă socială şi culturală, rasă
etc. (pentru a evita această reacţie, cercetătorul trebue să-şi “construiască” o înfăţişare
impersonală, neutră, care să nu şocheze prin nimic); c) riscul sugerării şi inducerii
răspunsurilor prin ipotezele cercetării pe care le avansează cercetătorul (pentru ca aceste
ipoteze să nu inducă răspunsurile din partea intervievaţilor, este necesară prezentarea lor
neutră, ca fiind doar unele dintre ipotezele posibilie).

57
 II. Derularea interviului
Derularea interviului presupune atât respectarea unor principii şi atitudini generale
care stau la baza comunicării autentice, cât şi aplicarea unor strategii şi tactici
metodologice adaptate la tipul de interviu. Aspectele metodologice ale derulării
interviului vizează stabilirea parametrilor de interviu:
A: cadrul interviului: locul, timpul, distribuţia actorilor;
B: strategiile de comunicare:
- ascultarea activă (disponibilitatea / empatia);
- tipuri de intervenţie (consemnul, contrazicerea, relansarea).
Toţi aceşti parametri au un rol important pentru faptul că “interviul este
întotdeauna un raport social, o situaţie de interlocuţiune şi un protocol de cercetare.
Această triplă dimensiune dictează principiile de realizare a interviului. Tocmai în
această suprapunere constă dificultatea interviului, pentru că trebuie susţinute simultan
o relaţie socială dialogică şi o interogaţie asupra problemei cercetate” (Singly,
Blanchet, Gotman, Kaufmann, 1998: 158).
A: cadrul interviului: locul, timpul, distribuţia actorilor;
Coordonatele spaţiale şi temporale au un impact decisiv asupra derulării
interviului. Inserţia temporală a interviului în cotidian influenţează discursul prin
contaminarea lui de către reprezentările şi acţiunile precedente, contribuind la sporirea
sau diminuarea disponibilităţii celui intervievat. De asemenea, cadrul spaţial comunică
semnificaţii care pot să influenţeze discursul subiectului intervievat. Pentru a demonnstra
efectul factorilor de mediu asupra construcţiilor discursive ale subiecţilor intervievaţi a
fost realizată o cercetare pe grupuri de copii, intervievaţi în trei tipuri de spaţii şcolare –
clasa, cabinetul medical şi curtea şcolii. Studiul a demonstrat că ambientul spaţial şi
material influenţează atât conţinutul, cât şi stilul discursului produs (Singly, Blanchet,
Gotman, Kaufmann, 1998: 159).

În privinţa “distribuţiei actorilor” situaţiei de interviu, cercetătorul trebuie să

ţină seama de caracteristicile ce definesc status-ul social al persoanelor care
interacţionează şi să acţioneze în sensul reducerii “distanţei sociale”. Prima întâlnire cu
participantul la interviu este decisivă în acest sens. Odată stabilită alegerea participanţilor
la interviu (sau odată identificat sistemul ţintă, în cazul unei intervenţii sociale),

58
cercetătorul va lua legătura personal cu participanţii, pentru a obţine acordul lor de
colaborare. Primul contact cu viitorul intervievat, fie că se realizează telefonic, fie că se
realizează printr-o vizită la domiciliu sau la locul lui de muncă, are o importanţă
deosebită, pentru că de la primul contact începe să se construiască relaţia de comunicare.
Primul contact nu trebuie considerat o simplă întâlnire administrativă care precizează
condiţiile şi tema interviului, dimpotrivă, întâlnirea nu trebuie să aibă un aspect
administrativ, oficial.
După salutul de rigoare, cercetătorul trebuie să expună, pe scurt, obiectivul
investigării sale, subliniind importanţa ajutorului pe care interlocutorului i l-ar putea
acorda. Îi va explica apoi tipul de colaborare pe care îl propune, precum şi ce pregătire
prealablă este (eventual) necesară din partea intervievatului. Este necesară obţinerea
acordului intervievatului asupra înregistrării (audio sau video) interviului. Intervievatul
trebuie să ştie de la început în ce măsură şi în ce manieră va fi asigurată confidenţialitatea
informaţiilor furnizate. Asupra tuturor acestor probleme cercetătorul trebuie să ofere
informaţii clare şi detaliate, să răspundă la întrebările viitorului intervievat.
B: strategiile de comunicare
Obiectivul principal al intervievatorului constă în a favoriza producerea unui
discurs pe o temă dată, cu ajutorul unor strategii de ascultare şi de intervenţie. Pentru
a-l face pe interlocutor să vorbească, intervievatorul trebuie să ştie să asculte. Activitatea
de ascultare nu se reduce la înregistrarea pasivă a datelor, ci antrenează operaţii mentale
de selecţie, de comparaţie, de inferenţă şi interpretare. Fiind întotdeauna orientată către
obiective, ascultarea este activă şi, în acelaşi timp, este o activitate de diagnostic (Singly,
Blanchet, Gotman, Kaufmann, 1998: 165).
Ascultarea activă constă în: ascultarea mesajelor verbale; decodificarea
limbajului non-verbal (expresia feţei, calitatea vocii, aspectul general, reacţii de
moment); susţinerea empatică; asumarea tăcerii celuilalt. Tehnica ascultării active
condiţionează atât strategiile de comunicare cât şi interpretarea datelor culese prin
interviu. Ascultarea este cu atât mai performantă, cu cât este instrumentată de obiective
mai exacte şi de un cadru teoretic de referinţă mai explicit.
Ascultarea mesajelor verbale presupune configurarea unui cadru de semnificare
(ascultare) care să permită identificarea corectă a registrelor discursului. Aceasta

59
înseamnă prelucrarea permanentă a informaţiei comunicate de interlocutor, având în
vedere cele trei dimensiuni ale discursului: discursul factual – ce spune subiectul despre
faptele, evenimentele trăite; discursul reflexiv – ce spune cu privire la gânduri şi
sentimente; discursul intenţional – imaginea de sine pe care o construieşte intervievatul.
Pe parcursul intervievării, comunicarea non-verbală deţine un loc important
(aproximativ 65 % din comunicare). Pentru cercetător, decodificarea limbajului non-
verbal al intervievatului reprezintă o importantă sursă de informaţii care poate întări sau
infirma mesajele verbale. De asemenea, se recomandă ca prin limbajul non-verbal,
cercetătorul să transmită încredere subiectului investigat şi să faciliteze comunicarea.
Susţinerea empatică presupune intervenţii verbale şi nonverbale care punctează
interviul, constituind un indiciu al prezenţei atente a intervievatorului şi având rolul unor
întăriri pozitive ale exprimării interlocutorului. Semnificaţia generală a tuturor acestor
intervenţii este: ”Încerc să înţeleg, fără a judeca”, ”Sunt aici şi vă ascult”. Intervenţiile
de susţinere empatică dovedesc că reuşita unei comunicări este în mare parte rezultatul
gesturilor, al posturilor şi al privirilor adoptate în timpul situaşiei de comunicare. În
contextul interviului aplicat în cercetarea socială, ascultarea activă presupune, aşadar,
adoptarea unei atitudini non-directive, empatice, disponibilitate şi acceptarea
necondiţionată a interlocutorului. Prin ascultarea activă, investigatorul se centrează pe
obţinerea de informaţii, fiind mai puţin preocupat să dea sfaturi sau soluţii.
Tăcerile joacă un rol fundamental în cadrul interviului, al comunicării
interpersonale în general. Mai ales în interviul nondirectiv – ca de altfel în orice situaţie
de ascultare aprofundată – este obligatoriu ca intervievatorul să fie capabil să accepte şi
să-şi asume tăcerea interlocutorului. Trebuie să facem deosebirea între două tipuri de
tăceri: tăcerile goale şi tăcerile pline. Tăcerea goală reprezintă încetarea exprimării
interlocutorului şi deopotrivă încetarea reflecţiei acestuia, fiind prin urmare o tăcere în
adevăratul sens al cuvântului. Intervenţiile intervievatorului au loc (şi trebuie să aibă loc)
în timpul acestor tăceri. Tăcerea plină este o tăcere falsă şi corespunde cu încetarea
exprimării şi continuarea reflecţiei interioare. Liniştile pline sunt un instrument esenţial în
reuşita interviului, fiind utile în aprofundare şi implicare. Acestea nu trebuie întrerupte.
Orice intervenţie a intervievatorului într-o tăcere plină echivalează cu tăierea vorbei, care
semnifică fie o agresiune, fie lipsa de înţelegere. În ambele cazuri, consecinţa este

60
deteriorarea climatului comunicării (Abric, 2002: 62). Factorii care influenţează negativ
derularea unei ascultări eficiente sunt: diferenţele socio-culturale; preocuparea de sine;
graba; prejudecăţile; identificarea cu problema intervievatului (a clientului). În concluzie,
tehnicile de ascultare activă includ:
- atenţie faţă de limbajul non-verbal (propriu şi al interlocutorului);
- utilizarea corectă a parafrazei (reformulării);
- exprimarea empatiei;
- respectarea regulilor de formulare/ordonare a întrebărilor;
- acceptarea pauzelor, a momentelor de tăcere.
Pentru a favoriza producerea unui discurs coerent şi fără prea multe digresiuni din
partea interlocutorului, realizatorul de interviu dispune de trei tehnici de intervenţie în
procesul de comunicare:
a) consemnul
b) contrazicerea
c) relansarea: parafraza; completarea; interpretarea; interogaţia.
Consemnul sau întrebarea externă este un mod direct de intervenţie care defineşte
un câmp tematic nou. Orice interviu debutează printr-un consemn iniţial prin care se
furnizează intervievatului contextul tematic şi logic al interviului. Există şi consemne
secvenţiale “formulate ca solicitări de răspuns discursiv cu privire fie la reprezentările
subiectului intervievat, fie la experienţele sale. În primul caz, consemnul induce un
discurs de opinie: «Aş vrea să-mi vorbiţi despre…, despre ce reprezintă acest lucru
pentru dumneavoastră». În cel de-al doilea caz, consemnul induce un discurs narativ: «Aş
vrea să-mi vorbiţi despre…, despre cum se petrec lucrurile»” (Singly, Blanchet, Gotman,
Kaufmann, 1998: 167).
Contrazicerea este un mod de intervenţie care îl constrânge pe cel intervievat să-
şi argumenteze discursul. Folosirea contraargumentării de către investigator nu înseamnă
expunerea propriei sale păreri, ci determinarea interlocutorului să privească problema şi
din alte perspective.

Relansarea este un tip de intervenţie ce survine frecvent pe parcursul interviului,

având rolul de a-l determina pe interlocutor să expliciteze mai bine ideea şi să dezvolte
fragmentul de discurs pus sub semnul întrebării. Relansările au ca suport spusele

61
anterioare ale celui intervievat. Ele nu comandă discursul, aşa cum fac întrebările directe
(consemnul), nici nu contrazic argumentele enunţate (contrazicerea), ci se intercalează pe
traseul discursului în scopul clarificării lui.

Utilizarea relansărilor pe parcursul interviului are multiple avantaje: permite

intervievatului să audă ceea ce s-a spus; să reflecteze asupra afirmaţiilor şi să le evalueze;
să dezvolte mai bine ideile; să corecteze înţelegerile greşite; să aibă încredere în
investigator etc. Relansările exprimă în acelaşi timp o confirmare a ascultării şi o cerere
de explicitare. Folosirea abuzivă a relansărilor poate să influenţeze negativ comunicarea
producând fragmentarea ei, distorsionarea mesajului şi chiar iritarea interlocutorului.

Există mai multe tipuri de relansări dintre care amintim:

1. parafraza (reiterarea)
2. completarea
3. interpretarea
4. interogaţia (Singly, Blanchet, Gotman, Kaufmann, 1998: 168).

1. Parafraza constă în faptul că locutorul preia, repetându-l, un punct de vedere enunţat

de interlocutor. Prin intermediul reiterărilor, intervievatorul nu pare să spună ceva care să
nu fi fost deja spus ci, mai degrabă, el subliniază, sintetizează, reformulează, cere o
precizare, lăsând interlocutorului partea esenţială a construcţiei discursive.

2. Făcând o completare (în forma sintezei parţiale, reformulării concluzive şi

generalizatoare, anticipării ipotetice, deducţiei nesigure şi hazardate – “a face pe prostul”)
investigatorul nu-şi expune punctul de vedere personal, ci dovedeşte faptul că ascultă şi
înţelege cele spuse de interlocutor.

3. Interpretarea este o intervenţie focalizată pe sensul spuselor celui intervievat şi constă

într-o reformulare a sentimentelor/reprezentărilor acestuia, punând astfel în valoare
atitudinea comprehensivă a intervievatorului.

4. Interogaţia se referă la tipurile de întrebări utilizate în cadrul interviului. Această

intervenţie formează conţinutul propriu-zis al interviului. În general, interviul începe cu
întrebări deschise pe tema avută în vedere, pentru ca, pe măsură ce discuţia avansează, să

62
se ajungă la întrebări din ce în e mai precise şi închise. Aşadar, întrebările pot fi deschise
sau închise. Ele sunt utilizate combinat în interviu, întrebările deschise fiind, de regulă,
urmate de întrebări închise pentru a putea verifica dacă respondentul dă răspunsuri
pertinente. Utilizarea cu preponderenţă a unui anumit tip de întrebări este determinată de
scopul şi strategia investigaţiei: dacă avem în vedere compararea răspunsurilor date de
mai mulţi intervievaţi, pentru a realiza generalizări (analize cantitative), vom utiliza cu
precădere întrebări închise; dacă ne fixăm ca obiectiv analiza în profunzime a unor
fenomene psiho-sociale, atunci vom utiliza mai ales întrebări deschise (specifice analizei
calitative).

În realizarea interviului, se recomandă evitarea utilizării unor întrebări închise,

încă de la început, întrucât acestea pot bloca exprimarea liberă şi spontană a
interlocutorului. De aceea este corect să începem cu întrebări care vizează obţinerea unor
informaţii generale despre intervievat (data naşterii, studii, ocupaţie etc.)

Pe parcursul interviului pot să apară momente de tăcere. În special în interviul

non-directiv, tăcerea are o semnificaţie deosebită, întrucât interlocutorul poate să ne
transmită multe informaţii în această manieră non-verbală.

Pentru formularea adecvată a întrebărilor utilizate pe parcursul unui interviu se

impune respectarea următoarelor principii:

- evitarea concurenţei întrebărilor: cercetătorul trebuie să alterneze tipurile de

întrebări pentru a evita monotonia interviului (de exemplu, va trece de la o întrebare
factuală la o întrebare de opinie ş.a.m.d.);
- repetiţia – trebuie pusă aceeaşi întrebare de mai multe ori, dacă se constată că
interlocutorul nu a înţeles-o. În al doilea rând, trebuie pusă aceeaşi întrebare din
puncte de vedere diferite pentru a epuiza subiectul întrebării;
- respectarea contextului cultural al interlocutorului: întrebările trebuie puse din
punctul de vedere al personei intervievate şi al culturii căreia îi aparţine. Pentru
aceasta, este necesară familiarizarea cercetătorului cu limbajul specific
intervievatului, cu valorile şi modelele de acţiune pe care le utilizează;
- evitarea lui “de ce?”. Pe cât este posibil, trebuie să evităm intervenţia cu această
întrebare pentru că ea nu aduce un plus de informaţii, ci îl pune pe interlocutor în

63
 situaţia de a se justifica, fapt ce îl determină să adopte o atitudine verbală mai
reţinută;
- evitarea cuvintelor cu dublu sens (sau cu sensuri multiple), care îl derutează pe
interlocutor;
- formularea de întrebări scurte şi clare. Este recomandabil să nu utilizăm întrebări
prea lungi sau ramificate, întrucât intervievatul poate pierde mesajul lor şi se vede
nevoit să dea răspunsuri evazive;
- neutralitatea întrebărilor. Prin formularea lor, acestea nu trebuie să conţină variante
de răspuns, pentru că interlocutorul va fi tentat să le utilizeze.

III. Analiza discursurilor. Redactarea raportului de interviu

Specialiştii în domeniul ştiinţelor sociale utilizează cu predilecţie tehnica analizei
de conţinut, aplicată cu succes în analiza interviurilor, biografiilor sociale şi a
documentelor personale (jurnale, corespondenţă) oferind informaţii importante despre
caracteristicile psihologice şi sociale ale autorilor comunicării. “Analiza de conţinut
reprezintă un set de tehnici de cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi
non-verbale, în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a conţinutului
manifest şi/sau latent, pentru a trage concluzii privind individul şi societatea sau
comunicarea însăşi, ca proces de interacţiune socială” (Septimiu Chelcea, 2001: 519).

Utilizarea tehnicii analizei de conţinut presupune, în principal, determinarea

unităţilor de analiză (unităţile de înregistrare) şi construcţia schemei categoriilor de
analiză. Unitatea de înregistrare indică segmentul de comunicare ales pentru a fi analizat.
Aceasta poate avea dimensiuni diferite: cuvântul, fraza, paragraful, tema, discursul,
articolul etc. Unităţile de înregistrare urmează a fi clasificate în categorii relevante pentru
clarificarea ipotezelor investigaţiei, construindu-se astfel schema de categorii. Acestea
pot fi originale sau standard (scheme de categorii verificate în cercetările anteriare). În
calitate de categorii pot fi invocate: activităţi umane, procese şi fenomene psihice şi
sociale, norme şi valori sociale etc. (Septimiu Chelcea, 2001: 527).

64
 Analiza de conţinut nu este o lectură neutră ci este condiţionată de obiectivele
cercetării şi perspectivele teoretice alese. Fiecare lectură (analiză) extrage din acelaşi text
un sens diferit, în funcţie de ipotezele avansate.

După gradul de formalizare şi în funcţie de categoria analitică utilizată, distingem

mai multe tipuri de analiză de conţinut aplicată datelor culese prin interviu:

d) Analiza per interviu, având ca unitate de analiză fragmentul de discurs

semnificant;
e) Analiza tematică constă în decuparea transversală a întregului corpus al
interviului, având ca unitate de decupaj tema. Ca şi ghidul de interviu, grila de
analiză (schema categoriilor de analiză) trebuie să fie ierarhizată în teme
principale şi secundare astfel încât să descompună la maximum informaţia şi
să separe elementele factuale de elementele de semnificaţie. Grila de analiză
este un instrument explicativ ce vizează producerea de rezultate (François De
Singly…, 1998: 182).
f) Analize formalizate ce utilizează proceduri standardizate şi sistematizate
aplicate pe unităţi elementare de discurs (propoziţii, cuvinte). Aceste tipuri de
analiză sunt preponderent cantitative.
Interviul oferă analizei de conţinut un material informativ foarte bogat a cărui
prelucrare presupune parcurgerea mai multor etape:
- transcrierea cât mai fidelă a informaţiilor înregistrate în timpul întrevederilor;
- lectura repetată a informaţiilor transcrise;
- analiza de conţinut propriu-zisă ce constă în precizarea structurii tematice a
textului şi reorganizarea lui în funcţie de aceasta;
- interpretarea rezultatelor analizei.
Raportul de interviu. După fiecare interviu este necesară redactarea unui raport
prin intermediul căruia se evidenţiază: conţinutul informaţional dobândit, calitatea
informaţiei, modul de realizare a interviului. Există două tipuri de rapoarte:
a. un raport redactat în faţa intervievatului, în timpul discuţiei (în care
cercetătorul notează răspunsurile date de interlocutor); acesta seamănă cu un
chestionar şi cuprinde un scurt rezumat al comunicării verbale;

65
 b. un raport de evaluare, pe care intervievatul nu trebuie să-l vadă, acesta
cuprinde elemente privind condiţiile concrete de interviu (condiţii obiective:
durata, locul, numărul discuţiilor purtate, dacă au existat sau nu factori
perturbatori, dacă au existat sau nu martori etc.; condiţii subiective: gradul de
cooperare al interlocutorului, nivelul său de informare şi de cunoaştere,
coerenţa răspunsurilor, facilitatea exprimării, tonul, mimica, gestica etc.).

Întrebări de verificare:
- Care sunt notele definitorii ale interviului ca tehnică de cercetare în ştiinţele sociale şi
politice?
- Descrieţi o tipologie a interviului.
- Cum se construieşte grila de interviu semistructurat? Exemplificaţi cu o temă (situaţie de
intervievare) relevantă pentru domeniul ştiinţelor politice.
- În ce constă pregătirea interviului?
- Care este specificul şi importanţa “ascultării active”?
- Descrieţi tehnicile de comunicare folosite în cadrul interviului.
- Care sunt tehnicile de analiză a datelor culese prin intermediul interviului?

66
 Capitolul III

ANALIZA POLITICILOR PUBLICE

1. CE SUNT POLITICILE PUBLICE ?

2. CE ESTE ANALIZA POLITICILOR PUBLICE ? (vezi şi anexe).

Surse: MIROIU, Adrian, Introducere în analiza politicilor publice, Editura Punct, 2001.
MUNGIU-PIPPIDI, Alina şi IONIŢĂ, Sorin (coord.), Politici publice.Teorie şi
practică, Editura Polirom, 2002.

1. CE SUNT POLITICILE PUBLICE ?

Pentru a răspunde la această întrebare este nevoie să aducem în discuţie definirea
termenilor centrali. Disticţia public/privat, aşa cum se regăseşte în gândirea liberală
clasică, priveşte două sfere de activităţi sociale. Sfera privată desemnează domeniul
libertăţii de acţiune individuală, a opţiunilor/alegerilor private ale fiecărui individ: de a
trăi un anumit fel de viaţă; de a-şi întemeia o familie, de a desfăşura activităţi economice.
Sfera publică este aceea a acţiunii guvernării, menite să creeze condiţii pentru
manifestarea liberă a fiecăruia şi să furnizeze servicii publice (asigurarea ordinii, a
apărării, a educaţiei de bază etc.).

În legătură cu aceste două sfere atât de diferite ale unei societăţi se ridică două
întrebări legitime: Care este temeiul acestei distincţii? Care sunt relaţiile dintre cele două
sfere (tensiune/compatibilitate)? La prima întrebare, J.St. Mill a formulat, la mijlocul
secolului al XIX-lea, un răspuns considerat clasic astăzi: sfera privată este cea în care
acţiunile individului nu cauzează vătămarea altcuiva. Dacă însă ceea ce face un individ
interferează cu interesele altcuiva, atunci ne situăm pe terenul sferei publice. În baza

67
acestei distincţii, acţiunea statului nu este legitimă în sfera privată, însă ea devine
legitimă în sfera publică, pentru a asigura protejarea celorlalţi oameni.

Referitor la a doua întrebare, răspunsul dat de liberalii clasici este acela că

interesul public nu este opus celui privat, dimpotrivă, atunci când acţionează pentru a-şi
urma interesul propriu, oamenii îl servesc şi pe cel public; forţele pieţei libere nu numai
că nu se opun binelui sau interesului societăţii, ci îl şi promovează (Adam Smith, secolul
XVII, metafora “mâinii invizibile”). Aceste concepţii s-au schimbat pe parcursul
dezvoltării societăţii moderne, astfel încât la sfârşitul secolului al XIX-lea, distincţia
fermă între sfera publică şi cea privată a început să fie considerată inadecvată noilor
realităţi sociale. Educaţia, sănătatea, planificarea urbană, construcţiile de infrastructură au
devenit obiect al reglementărilor şi interferării statului. În secolul XX, liberalismul
promovat de J. Dewey sau J.M. Keynes nu mai acceptă ideea că mecanismele pieţei,
singure, pot produce convergenţa dintre interesele private şi cele publice, ci este nevoie
de intervenţia statului. Perioada de după al doilea război mondial a însemnat o adevărată
explozie a sferei de intervenţie a statului. În societatea contemporană, sectorul public a
crescut în dimensiuni şi pentru că cetăţenii cer tot mai multe servicii din partea guvernării
(pensii mai mari, salarii mai mari pentru personalul din învăţământ sau sănătate, subsidii
pentru agricultură etc.). Mărimea cheltuielilor publice din produsul intern brut este o
bună măsură sintetică a mărimii sectorului public dintr-o ţară. În multe ţări dezvoltate se
fac eforturi pentru stoparea creşterii cheltuielilor publice ca procent din produsul intern
brut, cu toate acestea procentul continuă să fie ridicat.

Politicile publice

Într-o democraţie sănătoasă este esenţial ca activitatea guvernului să se desfăşoare

prin realizarea de politici publice şi totodată să se dezvolte o discuţie publică în jurul
acestora. În ultimii ani s-a recunoscut tot mai mult importanţa politicilor publice pentru
guvernarea democratică. Politicile publice sunt un element definitoriu al democraţiilor
moderne pentru că: imprimă coerenţă acţiunii guvernamentale; dau cetăţenilor
posibilitatea de a-şi exercita controlul asupra funcţionarilor guvernamentali; sunt
concepute ca răspuns la probleme punctuale; dau măsura realizărilor guvernului. Aşadar,
instituţiile guvernamentale au ca obiect principal de activitate formularea şi aplicarea

68
politicilor publice: politicile de integrare europeană, politicile sectoriale (reforma
învăţământului etc.). Termenul “politică publică” este folosit în mai multe sensuri
(Miroiu, 2001):

- politicile ca etichete ale unor domenii de activitate (politicile economice,

politicile sociale, politica externă = domeniile activităţii şi implicării
guvernamentale);
- politicile ca expresie a scopului general sau a stării de fapt dorite;
- politicile ca propuneri specifice (exp.: primăria are o politică de susţinere a
şcolilor; guvernul are o politică de susţinere a întreprinderilor mici şi
mijlocii);
- politici ca decizii ale guvernului;
- politicile ca produse (ceea ce guvernul oferă): livrarea de bunuri sau servicii,
aplicarea regulilor, colectarea de taxe sau impozite;
- politicile ca teorii sau modele. Toate politicile implică anumite presupoziţii cu
privire la ce poate un guvern să facă şi care sunt consecinţele acţiunilor sale.
Aceste presupoziţii sunt rareori explicite, dar cu toate acestea politicile
implică o teorie (model) privind relaţia cauză-efect între fenomenele şi
procesele implicate sau corelaţiile dintre ele. Una dintre sarcinile analistului
politicilor este să detecteze teoriile sau modelele care sunt implicite în politici
şi să le examineze în ceea ce priveşte consistenţa sau validitatea
presupoziţiilor lor;
- politicile ca procese. Politicile implică un proces care se întinde pe o perioadă
lungă de timp şi exprimă mişcarea de schimbare într-un anumit domeniu
(politica de reformă a educaţie, de exemplu).
În sinteză, o politică socială este o reţea de decizii legate între ele privind
alegerea obiectivelor, a mijloacelor şi a resurselor alocate pentru atingerea lor în
situaţii specifice (Miroiu, 2001).

Pentru a înţelege mai uşor procesul de realizare a politicilor publice (procesul de

formulare şi de aplicare a politicilor publice), teoreticienii propun decuparea acestuia în
stadii sau etape care alcătuiesc ciclul unei politici: stabilirea agendei (procesul prin care
problemele ajung în atenţia publicului şi a instituţiilor guvernamentale); formularea

69
politicilor (procesul prin care sunt definite, evaluate şi acceptate sau respinse politici
alternative de soluţionare a unei probleme aflate pe agendă); luarea deciziilor (procesul
prin care instituţiile guvernamentale adoptă o anumită alternativă pentru soluţionarea unei
probleme); implementarea (aplicarea politicii); evaluarea (monitorizarea şi evaluarea
rezultatelor politicilor).

Din perspectiva altor autori (Leslie Pal, 2002), o politică publică este acea
direcţie de acţiune sau lipsă a acţiunii aleasă de autorităţile publice ca răspuns la o
anumită problemă sau la un set de probleme interconectate. Prin natura sa generală, o
politică publică este aşadar un ghid de acţiune, un plan, un cadru, un curs de acţiune sau
inacţiune deliberată menit să răspundă unor probleme. O politică publică, după o definiţie
mai simplă, este “ceea ce guvernele aleg să facă sau să nu facă” (Thomas Dye, 1984).
Aceste perspective de definire se înscriu în perimetrul modelului deciziei raţionale, însă
mai recent s-au dezvoltat şi alte abordări teoretice – modelul raţionalităţii limitate,
modelul incrementalist sau modelul coşului de gunoi de luare a deciziilor – care
avertizează că procesul decizional şi de rezolvare a problemelor este rezultatul unor
complexe constrângeri sociale şi nu poate fi pus în cadrele strâmte ale unui model
raţional. Din perspectiva noilor modele teoretice, politicile publice sunt strategii
emergente, contextuale, în cadrul cărora intenţionalitatea, planificarea şi coerenţa sunt
limitate. Aceste perspective oferă un corectiv necesar paradigmei clasice a raţionalităţii
acţiunii sociale.

Conform definiţiei dată de Leslie Pal, o politică publică impune ghiduri normative
de acţiune, oferă un cadru sau model pentru o gamă de acţiuni interconectate dintr-un
anume domeniu (exp. politica de imigrare promovată de guvern este un cadru larg care
structurează acţiunile unui mare număr de diverse organizaţii). De asemenea, politicile
publice sunt modalităţi de a rezolva probleme sau, uneori, de a profita de oportunităţi. În
acest sens, politicile au în mare măsură o valoare “instrumentală”. Acest lucru nu
înseamnă că politicile publice sunt independente de valori, dimpotrivă ele sunt elaborate
şi aplicate în cadrele “viziunilor” politice ale guvernelor. Din acest motiv, este necesară
atât o analiză instrumentală (sau tehnică), cât şi o analiză a valorilor în politicile publice.

70
 O politică publică are trei elemente esenţiale: a) definirea problemei; b) scopurile
politicii; c) instrumentele/mijloacele. Acestea sunt formulate explicit sau sunt implicite în
declaraţiile politice ale autorităţilor publice care concep politici.

Definirea problemei este elementul central al declaraţiei politice. În primul rând,

problemele trebuie recunoscute şi definite după animiţi indicatori (sunt agenţii
guvernamentale şi neguvernamentale care monitorizează diferite activităţi şi evenimente
şi care semnalează autorităţilor apariţia unor probleme). Procesul de definire a problemei
poate fi exhaustiv (din mai multe puncte de vedere) sau cauzal. Definirea problemei este
demersul care justifică necesitatea adoptării unei anumite politici publice.

Scopurile politicii pot fi generale sau specifice. Scourile generale sunt de obicei
formulate explicit, iar cele specifice trebuie deduse.

Instrumentele prin care guvernele abordează problema şi duc la îndeplinire

scopurile sunt diverse. Ele pot folosi instrumente care fac în primul rând apel la
informaţie (cum este cazul campaniei publicitare), pot impozita sau subvenţiona, pot
reglementa sau, în unele cazuri, pot înfiinţa agenţii care combină toate aceste instrumente
şi abordează problema în mod direct. În realitate, guvernul nu poate apela decât la o parte
din această gamă largă de instrumente, existând numeroase condiţionări/constrângeri ce
ţin de restricţiile legale, de legitimitate sau de buget.

Elementele care alcătuiesc conţinutul unei politici publice se află în strânsă

interdependenţă, împreună redând coerenţa politicii adoptate. Politicile trebuie să aibă o
coerenţă internă între cele trei elemente: problema, scopurile şi instrumentele. Politicile
trebuie să fie coerente pe verticală în sensul că toate programele şi activităţile care se
desfăşoară în numele unei politici trebuie să decurgă oarecum logic din aceasta. Un al
treilea tip de coerenţă este coerenţa pe orizontală, care se manifestă între diferite domenii
de politici publice, nu în interiorul unuia singur.

De ce este nevoie de politici publice?

Prin politicile publice, statul intervine în activitatea economică şi socială,

modificând realitatea în direcţia dorită. Raţiunile acestei intervenţii se pot grupa în două
mari categorii: 1) prin politicile publice se intervine pentru a corecta acţiunea pieţei

71
libere: căci piaţa are limitări, neîmpliniri, imperfecţiuni; 2) prin politicile publice sunt
promovate valorile acceptate social, de pildă valorile importante într-o societate
democratică modernă (libertatea, egalitatea, dreptatea, drepturile persoanelor).

În concluzie, o politică publică nu trebuie confundată cu programul implementat,

cu comportamentul funcţionarilor publici care o duc la îndeplinire sau cu reacţiile
cetăţenilor afectaţi de ea. Politicile sunt constructe mentale, proiecte acţionale. De aici
rezultă şi dificultatea analizei de politici publice care încearcă să descopere structura de
idei, de valori şi scopuri care se presupune că a călăuzit acţiunea.

72