Sunteți pe pagina 1din 186

Conf. univ. dr.

Augustin Fuerea

Instituţii europene

Bucureşti
2002
Abrevieri

A.E.L.S./A.E.L.E. – Asociaţia europeană a liberului schimb


Alin. – alineatul
Art. – articol
A.U.E. – Actul unic european
B.C.E. – Banca centrală europeană
B.E.I. – Banca europeană de investiţii
C.E. – Comunitatea europeană
C.E.C.A./C.E.C.O. – Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului
C.E.E. – Comunitatea economică europeană
C.E.E.A./EURATOM – Comunitatea europeană a energiei atomice
C.E.S. – Comitetul economice şi social
C.I.G. – Conferinţă interguvernamentală
C.J. – Curtea de justiţie
C.J.C.E. – Curtea de justiţie a Comunităţilor europene
COREPER – Comitetul reprezentanţilor permanenţi
C.S.C.E./O.S.C.E. –Conferinţa/Organizaţia pentru securitatea şi
cooperare în Europa
C.R. – Comitetul regiunilor
F.E.D. – Fondul european de dezvoltare
F.M.I. – Fondul monetar internaţional
G.A.T.T. – Acordul general pentru tarife şi comerţ
I.M.E. – Institutul monetar european
J.A.I. – Justiţie şi afaceri interne
J.O.C.E. – Jurnalul Oficial al Comunităţilor europene
N.A.T.O. – Organizaţia Atlanticului de Nord
O.C.E.D. – Organizaţia pentru cooperare economică şi
dezvoltare
O.N.U. – Organizaţia Naţiunilor Unite
op. cit. – opera citată

2
p. – pagina
Par. – paragraful
P.E.S.C. - Politica externă şi de securitate comună
PHARE – Polonia şi Ungaria – Ajutor pentru reconstrucţia
economiilor lor
S.B.C.E. – Sistemul băncilor centrale europene
S.M.E. – Sistemul monetar european
T.C.E. – Tratatul instituind Comunitatea europeană
T.P.I. – Tribunalul de primă instanţă
T.U.E. – Tratatul asupra Uniunii Europene
U.E. – Uniunea Europeană
U.E.O. – Uniunea Europei Occidentale
U.O. - Uniunea Occidentală

3
Planul lucrării

CAPITOLUL I – Comunităţile europene şi Uniunea Europeană


- Premisele apariţiei Comunităţilor europene
- Înfiinţarea Comunităţilor europene
- Tratatele Uniunii Europene
- Consideraţii generale cu privire la Uniunea Europeană
- Delimitări conceptuale
- Principiile care guvernează activitatea instituţiilor comunitare

CAPITOLUL II – Instituţiile Uniunii Europene


- Consiliul european
- Consiliul Uniunii Europene
- Comisia europeană
- Parlamentul european
- Instituţiile jurisdicţionale
- Curtea de conturi

CAPITOLUL III – Organele comunitare


- Organele financiare comunitare
- Alte organe comunitare

CAPITOLUL IV – Tratatul de la Nisa cu privire la reforma în materia


instituţiilor Uniunii Europene

CAPITOLUL V – Consiliul Europei


- Scurt istoric al Consiliului Europei
- Organizarea instituţională a Consiliului Europei

4
CAPITOLUL VI – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
- Constituirea N.A.T.O.
- Structura instituţională a N.A.T.O.

CAPITOLUL VII - Uniunea Europei Occidentale


- Apariţia U.E.O.
- Structura instituţională a U.E.O.

CAPITOLUL VIII – Organizaţia de securitate şi cooperare în Europa


- Apariţia organizaţiei
- Carta de la Paris şi sistemul instituţional al C.S.C.E.
- Declaraţia de la Budapesta şi înfiinţarea O.S.C.E.

CAPITOLUL IX – Asociaţia europeană a liberului schimb şi Spaţiul


economic european

5
Capitolul I
Comunităţile europene şi Uniunea Europeană

Secţiunea I

Premisele apariţiei Comunităţilor europene

Iniţial, aşa cum este, deja, bine cunoscut, în Vest, construcţia europeană a
îmbrăcat, forma organizaţiilor de cooperare concepută la sfârşitul anilor ’40, unele
dintre ele datorându-se iniţiativelor de inspiraţie americană.
Drept urmare, în domeniul militar au fost înfiinţate două organizaţii, şi anume:
- Uniunea Europei Occidentale (pe baza Tratatului de la Bruxelles, din 17
martie 1948, revizuit prin Acordul de la Paris, din 23 octombrie 1954), care conţine o
clauză de angajament militar automat în caz de agresiune împotriva unuia dintre
membrii organizaţiei (Franţa, Regatul Unit, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania,
Italia, ulterior, Spania, Portugalia şi, în final, Grecia);
- NATO (prin Tratatul de la Washington, din 4 aprilie 1949) care, ca organizaţie,
cuprinde, într-o alianţă în care s-a reuşit o veritabilă integrare militară, mai multe state
europene, Statele Unite ale Americii, precum şi Canada.
În plan economic a fost înfiinţată, la 16 aprilie 1948, Organizaţia europeană de
cooperare economică (O.E.C.E.), în scopul de a permite statelor europene să
gestioneze, în comun, ajutorul american în cadrul Planului Marshall. Aceasta a
devenit, în anul 1960, Organizaţia pentru cooperare economică şi dezvoltare
(O.C.E.D.).
Consiliul Europei vine să completeze, în materie politică, organizaţiile
precedente, reunind, în temeiul Tratatului de la Londra, din 9 mai 1949 (intrat în

6
vigoare la 3 august, acelaşi an), statele europene care beneficiau de un regim
democratic pluralist şi erau ataşate idealurilor de protecţie a drepturilor omului. Cadru
al dialogului politic, Consiliul Europei este, de asemenea, un instrument de armonizare
a drepturilor omului la nivel naţional. Acesta favorizează apărarea unui drept regional
european creat pe bază de convenţii. Cea mai importantă convenţie este, bineînţeles,
Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi
intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.
Faţă de acest ansamblu organizaţional, democraţiile populare ale Europei
Centrale şi de Est, sub dominaţia evidentă a U.R.S.S.-ului, au constituit un alt bloc,
dispărut cu 10 ani în urmă.
Astfel, prin relaţii politice strânse, de lungă durată, au apărut, în materie
economică, ceea ce ştim că a fost Consiliul de ajutor economic reciproc1 şi, în
materie militară, Tratatul de la Varşovia2, reunind tot statele Europei Centrale şi de
Est.
Acestor organizaţii de cooperare înfiinţate în Vest li se adaugă, la începutul
anilor ’50, alte organizaţii de tip nou, restrânse, acestea nefiind altele decât
Comunităţile europene, care contribuie la realizarea unei noi viziuni de tip federal.

Secţiunea a II-a

Înfiinţarea Comunităţilor europene

Încă de la constituire, principalul scop al Comunităţilor europene l-a constituit


realizarea între statele membre a unei cooperări mai puternice decât cea care rezulta
din cadrul organizaţiilor de cooperare, deja existente. Astfel, ele s-au plasat într-o
perspectivă mai apropiată aspiraţiilor federale care au fost, totuşi, exprimate la
Congresul de la Haga din mai 1948 lovindu-se, atunci, de concepţiile partizanilor unei
cooperări instituţionalizate.

1
COMECOM, ianuarie 1949, organizaţie pusă în mod real în acţiune în anul 1959.
2
Încheiat la 14 mai 1955

7
1. Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (C.E.C.A.3 /C.E.C.O.)

Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului, prima dintre cele trei


Comunităţi, a apărut având la origine iniţiativa Franţei.
În construcţia comunitară, un rol important îi este atribuit lui Jean Monnet,
datorită căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi
europene. Acesta, îndeplinind, la aceea vreme, funcţia de şef al Organizaţiei naţionale
a planificării din Franţa, a propus ca producţia de cărbune şi oţel din Franţa şi
Germania să fie administrată de către un organism supranaţional. La 9 mai 1950,
Robert Schuman, ministrul Afacerilor Externe al Franţei, lansa declaraţia, inspirată de
către Jean Monnet, prin care propunea crearea unei pieţe a cărbunelui şi oţelului, care
să fie condusă potrivit metodelor supranaţionale ce implică o ruptură de schemele
tradiţionale ale relaţiilor dintre state. Realizarea acestei pieţe nu a fost considerată un
demers final, ci un prim pas pe calea dezvoltărilor ulterioare. Potrivit acestei concepţii,
este vorba de a da naştere solidarităţilor sectoriale, în general şi în domeniul economic,
premergător unificării politice, în special.
“Planul Schuman”, elaborat de Robert Schuman şi conceput pentru a evita o
nouă conflagraţie mondială prin punerea ramurilor de bază ale industriei de armament
sub control internaţional, prin intermediul unui tratat inviolabil, a fost acceptat de
Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Pentru ca iniţiativa franceză, devenită între timp o iniţiativă franco-germană, să
îşi păstreze toate şansele de a se transforma în realitate, trebuia ca acţiunea să fie
rapidă. De aceea, Franţa a convocat, la 20 iunie 1950, la Paris, o conferinţă
interguvernamentală a cărei preşedinţie era asigurată de Jean Monnet. Ţările Benelux-
ului şi Italia au răspuns apelului şi s-au reunit la masa negocierilor. Cu această ocazie,
Jean Monnet preciza spiritul care trebuia să însoţească discuţiile: “Noi suntem aici

3
În franceză., La Communauté européenne du charbon et de l’acier.

8
pentru a realiza o operă comună, nu pentru a negocia avantaje, ci pentru a căuta
avantajele noastre în avantajul comun”4.
Negocierile care au urmat au permis să se contureze edificiul internaţional avut
în vedere. Având în vedere faptul că punctul central al propunerii l-au constituit
independenţa şi atribuţiile Înaltei Autorităţi, aceste aspecte nu au mai repuse în
discuţie. La cererea Olandei, a fost constituit un Consiliu de Miniştri, care trebuia să
dea, în anumite cazuri, avizul său conform. Adunarea parlamentară şi Curtea de justiţie
au completat dispozitivul care stă, de altfel, la baza sistemului instituţional al
actualelor Comunităţi.
Reprezentanţii statelor care au participat la negocieri nu au pierdut nici un
moment din vedere faptul că ei aveau mandatul politic de a construi o organizaţie total
nouă din punctul de vedere al obiectivelor sale şi al metodelor.
Negocierile s-au încheiat prin semnarea şi ratificarea de către Franţa, Germania,
Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, la 18 aprilie 1951, a Tratatului instituind
Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului. La 10 august 1952 Tratatul instituind
C.E.C.A. intră în vigoare; la aceeaşi dată, Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monnet,
se instala la Luxemburg, începându-şi activitatea, Jean Monnet fiind, de altfel, şi
primul preşedinte al Executivului comunitar.
Încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, Tratatul instituind C.E.C.A. a expirat la
data de 23 iulie 2002. Potrivit art. 1, par. 1 din Protocolul asupra consecinţelor
financiare ale expirării Tratatului instituind C.E.C.A. şi a Fondului de cercetare pentru
cărbune şi oţel, anexat Tratatului de constituire a Comunităţii europene5, „toate
bunurile şi obligaţiile C.E.C.A., aşa cum se găsesc ele la data de 23 iulie 2002, sunt
transferate Comunităţii europene, începând cu data de 24 iulie 2002”.

2. Comunitatea europeană a energiei atomice (C.E.E.A./EURATOM) şi


Comunitatea economică europeană (C.E.E.)

4
Jean Monnet, Mémoires, éd. Fayard, Paris, 1976, p. 378.
5
Adoptat la Nisa, în anul 2000 şi care intră în vigoare la data de 24 iulie 2002 – art. 4 din Protocol.

9
Situaţiei militară din acea vreme, în special, războiul din Coreea, a determinat
reînarmarea Germaniei, ceea ce a condus, destul de repede, la formularea unor noi
propuneri franceze.
Astfel, „Planul Pleven”, prezentat în octombrie 1950, propunea să se recurgă,
cu anumite adaptări, la metoda supranaţională de apărare. Comunitatea europeană de
apărare (C.E.A.) trebuia să se concretizeze în construirea unei armate europene
integrate, ceea ce implica crearea, pe termen scurt, a unei Comunităţi politice. Un
Tratat în acest sens a fost semnat la 27 mai 1952. Proiectul C.E.A. a fost repede
abandonat, ca urmare a refuzului Adunării Naţionale Franceze6 de a deschide
dezbaterea asupra autorizaţiei de ratificare. Totodată, acest eşec a condus şi la
abandonarea ideii realizării unei Comunităţii politice7. Reînarmarea Germaniei
intervine pe baza acordurilor de la Paris, încheiate la 23 octombrie 1954, care
prevedeau, între altele, şi aderarea Germaniei la N.A.T.O. şi la U.E.O.
Depăşirea crizei s-a realizat la Conferinţa europeană de la Messina (1 – 2 iunie
1955), unde a fost pusă în discuţie relansarea europeană. Negocierea a fost angajată pe
baza „Raportului Spaak”8, din 21 aprilie 1956. Raportul avea drept temă principală
crearea a două uniuni: pe de o parte, o uniune economică generală şi, pe de altă parte,
o uniune în domeniul utilizării paşnice a energiei atomice.
Principalul aspect asupra căruia s-au purtat negocierile se regăseşte în
propunerea de înfiinţare a două noi Comunităţi: Comunitatea europeană a energiei
atomice (C.E.E.A./EURATOM), ce urmărea o solidaritate sectorială şi Comunitatea
economică europeană (C.E.E.), ce viza crearea unei pieţe comune generalizate.
Tratatele instituind C.E.E.A. şi C.E.E. au fost semnate la 25 martie 1957. În aceeaşi zi,
a fost semnată şi Convenţia cu privire la instituţiile comune (Adunarea parlamentară
comună şi Curtea de justiţie). Tratatele intră în vigoare la 1 ianuarie 1958. Noile
Comunităţi s-au inspirat din concepţiile instituţionale puse în practică, deja, de
C.E.C.A.. Ele se înscriau pe calea unei “uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele
europene”, evocată în preambulul Tratatului C.E.E., confirmând apropierea

6
La 30 august 1954.
7
Un anteproiect, elaborat de o Adunare ad-hoc, formată din membrii Adunării C.E.C.A. şi din membrii
supleanţi, a fost transmis, la 9 martie 1953, guvernelor celor 6 state semnatare ale Tratatului de la Paris
8
Paul Henry Spaak – politician de origine belgiană.

10
funcţionalistă originală. Cu toate acestea, Tratatele traduc un anumit recul al
supranaţionalităţii, legat de un progres al intereselor, pe urmele lăsate de criza C.E.A.
şi caracterul general al C.E.E.
Astfel, cele trei Comunităţi europene: Comunitatea europeană a cărbunelui şi
oţelului (C.E.C.A.), în 1951, Comunitatea europeană a energiei atomice
(C.E.E.A./EURATOM) şi Comunitatea economică europeană (C.E.E.) – în 1957, au
apărut pe fondul căutărilor generate de necesitatea găsirii unor noi soluţii pentru
dezvoltarea economică, dar şi pentru interese de natură politică, în subsidiar urmărite.
Deşi o perioadă au existat, în paralel, trei sisteme instituţionale internaţionale,
încă de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma (1958) s-a avut în vedere reunirea
instituţiilor celor trei Comunităţi în instituţii unice, ducând, însă, la îndeplinire
atribuţii/competenţe stabilite prin cele trei Tratate institutive. Acest lucru s-a finalizat
în anul 1965, prin „Tratatul de la Bruxelles instituind o Comisie unică şi un Consiliu
unic”.
În concluzie, putem spune că aceste Comunităţi europene au apărut prin
încheierea unor tratate internaţionale, care au dat naştere la mecanisme instituţionale
fără precedent în dreptul internaţional public.9

Secţiunea a III-a

Tratatele Uniunii Europene

1. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene

Relansarea procesului privind construcţia comunitară reprezintă un moment


important pentru evoluţia ulterioară a acesteia, prin adoptarea mai multor texte care,
după ce au îmbrăcat o formă juridică şi au fuzionat cu dispoziţiile privind Uniunea
politică şi Uniunea economică şi monetară, s-au concretizat într-un Tratat, şi anume

9
Ion. P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a, Editura Actami,
Bucureşti, 2000, p. 14.

11
Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht10 şi
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Structura Tratatului asupra Uniunii Europene este următoarea:

A. Titlul I al Tratatului conţine “dispoziţii comune” celor 3 piloni ai Uniunii:


pilonul comunitar; politica externă şi de securitate comună; cooperarea în domeniul
justiţie şi al afaceri interne. Tratatul prezintă Uniunea ca fiind “o nouă etapă în
procesul care creează o uniune din ce în ce mai strânsă între popoarele Europei, în care
deciziile sunt luate cel mai aproape posibil de cetăţeni”. Uniunea “este fondată pe
Comunităţile europene, completate cu politicile şi formele de cooperare instaurate de
prezentul Tratat. Ea are ca misiune pe aceea de a organiza, într-un mod cât mai coerent
şi solidar, relaţiile între statele membre şi între popoarele lor”.
B. Titlurile II, III şi IV au modificat Tratatele instituind Comunitatea
europeană11, Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului şi Comunitatea europeană
a energiei atomice.
Însă, modificările cele mai importante prevăzute de Tratatul de la Maastricht au
vizat Tratatul instituind Comunitatea europeană12 (C.E.), Comunitate ale cărei
obiective sunt redefinite în funcţie de modificările aduse competenţelor comunitare şi
în care au fost introduse un anumit număr de schimbări instituţionale. Celelalte 2
Tratate institutive (C.E.C.A. şi EURATOM) nu au fost modificate decât în măsura
necesară punerii dispoziţiilor lor instituţionale în acord cu schimbările aduse Tratatului
C.E.
C. Titlul V, consacrat “politicii externe şi de securitate comună”, a înlocuit
dispoziţiile Actului unic european13 privind cooperarea politică europeană. Noile
dispoziţii urmăresc deschiderea unei căi privind elaborarea unei veritabile politici a
Uniunii Europene, prin intermediul poziţiilor şi acţiunilor comune care se dezvoltă, cu
anumite rezerve la apărare.

10
J.O.C.E. nr. C125, din 18 mai 1992.
11
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (1993), Comunitatea economică europeană îşi
schimbă denumirea în Comunitatea europeană.
12
Potrivit art. G, alin. A, par. 1, din Tratatul asupra Uniunii Europene, „Sintagma Comunitate economică
europeană este înlocuită cu sintagma Comunitate europeană”.
13
Semnat în anul 1986, intrat în vigoare un an mai târziu (1987).

12
D. Titlul VI, cu privire la “cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor
interne”, îşi propune sistematizarea cooperării realizate până atunci într-o manieră
informaţională sau pe bază de convenţii extra ori paracomunitare încheiate de către
toate statele membre sau numai de unele dintre acestea14.
E. Titlul VII, intitulat “Dispoziţii finale”, prevede: limitele competenţei Curţii
de justiţie; raportul dintre Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele institutive
ale Comunităţilor europene; revizuirea Tratatelor; aderarea la Uniune; abrogarea
dispoziţiilor Tratatului de fuziune a executivelor (1965) şi ale Actului unic european;
durata Tratatului; ratificarea Tratatului, depozitarea şi limitele de redactare a
Tratatului.
În sinteză, prevederile Tratatului de la Maastricht pot fi structurate astfel:
a. Modificări şi completări ale celor 3 Tratate existente, instituind C.E.C.A.,
C.E.E. şi EURATOM. Tratatul C.E.E. se va numi, de acum înainte, Tratatul C.E., iar
Comunitatea economică europeană – Comunitatea europeană;
b. Dispoziţii privind cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne, în
special, între autorităţile poliţieneşti şi cele judiciare. Aceste dispoziţii fac parte din
Tratatul general privind Uniunea Europeană, dar ele nu sunt integrate celor 3 Tratate
cu privire la C.E.C.A., C.E.E. şi EURATOM. Raţionamentul constă în aceea că mai
multe state membre nu sunt, încă, pregătite să transfere Comunităţilor întreaga
competenţă în aceste domenii;
c. Dispoziţii privind politica externă şi de securitate comună. Aceasta constituie
un capitol separat, în afara conţinutului celor 3 Tratate anterioare;
d. Dispoziţii privind politica socială.
De asemenea, Tratatul asupra Uniunii Europene mai prevede15:
- o cetăţenie unională. Toţi cetăţenii statelor membre sunt cetăţeni ai Uniunii.
Fiecare cetăţean are dreptul:

14
De exemplu: Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului şi Acordul de la Dublin, din 1979; Acordul
Schengen, din 14 iunie 1985 şi Convenţia de aplicare , din 19 iunie 1990, privind libera circulaţie a persoanelor;
Convenţia de la Dublin, din 14 iunie 1990, privind determinarea statului responsabil de examinarea cererilor de
azil; Convenţia de la Bruxelles, din 27 septembrie 1968, privind competenţa, recunoaşterea şi executarea
deciziilor judiciare în materie civilă şi comercială.
15
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 167 – 168.

13
⇒ să se deplaseze şi să-şi stabilească domiciliul în mod liber pe teritoriul
statelor membre;
⇒ să voteze şi să candideze la alegerile municipale şi europene care se
desfăşoară în statul în care îşi are domiciliul;
⇒ de a fi protejat de autorităţile diplomatice sau consulare ale oricărui stat
membru;
⇒ de a se adresa Parlamentului şi funcţionarului însărcinat cu sondarea opiniei
publice (mediatorul).
- Uniunea economică şi monetară (U.E.M.)
• Uniunea economică, în sensul potrivit căruia direcţiile politicii economice ale
statelor membre şi ale Comunităţilor vor fi adoptate de către Consiliul de
miniştri, care, în acelaşi timp, va supraveghea evoluţia economiei în fiecare stat
membru şi în Comunităţi;
• Uniunea monetară – de la începutul fazei finale a U.E.M., Comunităţile vor
avea o singură politică monetară.
- Uniunea politică, care cuprinde, în principal, următoarele aspecte:
→ o politică externă şi de securitate comună, care va conţine formularea, pe
termen lung, a unei politici de apărare, procesul Conferinţei asupra Securităţii şi
Cooperării în Europa (C.S.C.E.), precum şi aspectele de natură economică pe
care le ridică securitatea;
→ creşterea rolului Parlamentului european;
→ sporirea competenţelor Comunităţilor;
→ o politică comună în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne.
Tratatului privind Uniunea Europeană i s-au adăugat 17 Protocoale (din care 16
au fost anexate Tratatului C.E.) şi 33 de Declaraţii.

2. Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană

14
Data 1 mai 1999 reprezintă, pentru Uniunea Europeană o importanţă deosebită,
materializată în intrarea vigoare a Tratatului de la Amsterdam, prin care este modificat
Tratatul asupra Uniunii Europene.
Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană cunoaşte, într-o anumită
măsură, unele transformări. Astfel, îi sunt încredinţate sarcini noi, rolul cetăţeanului
este accentuat, iar caracterul democratic al instituţiilor este întărit. Deşi construcţia
comunitară s-a dezvoltat, în sens istoric, urmărind, cu precădere, obiective economice,
accentul se pune, în continuare, pe responsabilităţile politice ale Uniunii, atât în
interior, cât şi în exterior.
Deşi Tratatul de la Amsterdam urmează altor 2 mari modificări privind
competenţele şi instituţiile Uniunii, din 1986 (Actul unic european) şi 1992 (Tratatul
de la Maastricht, necesitatea adoptării acestuia rezultă din faptul că trebuiau, încă, date
răspunsuri numeroaselor probleme care au rămas deschise. Acestea priveau, îndeosebi,
rolul şi drepturile cetăţenilor europeni, eficacitatea şi caracterul democratic al
instituţiilor europene, ca şi responsabilităţile internaţionale ale Uniunii16:
A. Cu toate că Tratatul de la Maastricht instituia, în special, o cetăţenie
europeană, adică un cadru al unor drepturi şi obligaţii suplimentare pentru cetăţenii
statelor membre, el nu oferea acestui cadru un conţinut real;
B. Continuând opera Actului unic european, Tratatul de la Maastricht, ameliora
funcţionarea instituţiilor comunitare şi consolida puterile de co-decizie legislativă şi de
control ale Parlamentului european. Cu toate acestea, lucrările din cadrul instituţiilor
nu au fost simplificate. Aceasta pentru că, de atunci, instituţiile au fost nevoite să
răspundă unei duble cerinţe: una decurgând din gestionarea unei monede unice, Euro,
şi cooperarea în materia politicii economice; alta din perspectiva lărgirii Uniunii.
C. Ca urmare a faptului că divizarea în cele două blocuri este de domeniul
trecutului, prezenţa Europei pe eşicherul internaţional, care evoluează destul de rapid,
trebuie să se reorganizeze. Tratatul de la Maastricht a definit structurile şi procedurile
din acest punct de vedere, lăsând, totuşi, deschisă posibilitatea noilor reforme, atât în
domeniul politicii externe, cât şi în cel al apărării.

16
Commission européenne, “Traité d’ Amsterdam: ce qui a changé en Europe”, seria L’Europe en mouvement,
iunie 1999, p. 5.

15
Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive, deşi
acestea au fost modificate prin Tratatul de la Maastricht. Acesta cuprinde 3 părţi, şi
anume: modificări ale Tratatului U.E.; simplificarea Tratatelor; dispoziţii generale şi
finale. Acestora li se adaugă: Actul final, 13 Protocoale şi 58 de Declaraţii comune.
Tratatul vizează realizarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin
comunitarizarea unei părţi din cel de al 3-lea pilon (noul Titlu IV din cadrul Tratatului
C.E., “Vize, azil, emigrare şi alte politici cu privire la libera circulaţie a persoanelor”),
integrarea acquis-ului Schengen în Titlul IV al Tratatului C.E. şi cel de al 3-lea pilon,
redus la cooperarea poliţiei şi a organelor judiciare în materie penală17.
Prin dispoziţiile sale, Tratatul pune bazele cooperării consolidate ce poate fi
realizată între anumite state membre dornice să evolueze mai rapid decât celelalte pe
calea integrării.
Cu toate contribuţiile aduse, Tratatul de la Amsterdam, însă, nu aduce
modificări considerabile competenţelor Comunităţilor europene, sub rezerva câtorva
dispoziţii18.
Deşi contribuţiile în materie instituţională sunt multiple, componenţa Comisiei
şi ponderea voturilor în Consiliu nu au fost prevăzute. Tratatul procedează la o
extindere şi la o simplificare a co-deciziei, majoritatea calificată fiind introdusă în noi
domenii. Competenţele Curţii de justiţie sunt extinse la noi materii, tocmai datorită
comunitarizării unei părţi a celui de al 3-lea pilon şi a jurisdicţionalizării acestui pilon.

Secţiunea a IV-a

Consideraţii generale cu privire la Uniunea Europeană

17
Joël Rideau, “Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européennes”, 3e édition, L.G.D.J., Paris,
1999, p. 48.
18
De exemplu, dispoziţiile sociale au fost considerabil extinse, Protocolul social, anexat Tratatului U.E., fiind
asimilat de Tratatul C.E

16
Uniunea Europeană este forma cea mai actuală a construcţiei comunitare, care a
început în anul 1952. Tratatul de la Maastricht (1993) este temeiul juridic al trecerii la
entitatea numită „Uniunea Europeană”.
Potrivit prevederilor Tratatului de la Maastricht, U.E. este formată din 3
“piloni”: Comunităţile europene, politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.) şi
cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.).

1. Cei trei piloni ai Uniunii Europene

A. Primul pilon: Comunităţile europene

Primul pilon al Uniunii Europene este format din cele 3 Comunităţi europene:
C.E.E., C.E.E.A. şi C.E.C.A. Odată cu apariţia Uniunii Europene, Comunitatea
economică europeană devine Comunitatea europeană, iar Tratatul C.E.E. devine
Tratatul C.E. Această modificare se datorează evoluţiei calitative a Comunităţii
economice europene, care, în timp, a trecut de la o Comunitate pur economică la o
uniune politică. Această nouă denumire nu a generat nici o consecinţă asupra
existenţei celor 3 Comunităţi europene, deoarece ea nu implică o unificare formală a
celor trei organizaţii.
Instituirea Uniunii Europene determină dobândirea unor denumiri noi de către
instituţiile comunitare. Astfel, începând cu anul 1993, Consiliul Comunităţilor
europene se numeşte Consiliul Uniunii Europene, iar Comisia Comunităţilor europene
devine Comisia europeană. De asemenea, Curtea de conturi devine, din ianuarie 1994,
Curtea europeană de conturi, transformându-se dintr-un organ având caracter tehnic în
instituţie comunitară.
Acest prim pilon al U.E. constituie forma cea mai dezvoltată a
comunitarismului. În cadrul Comunităţii europene, instituţiile pot să adopte, în
domeniile care le sunt repartizate, acte ce sunt direct aplicabile în statele membre şi
care au prioritate în faţa dreptului intern.

17
În spaţiul C.E. se găseşte Piaţa internă cu cele 4 libertăţi fundamentale:
libertatea de circulaţie a mărfurilor, libertatea de circulaţie a persoanelor, libertatea de
prestare de servicii şi libertatea de circulaţie a capitalurilor şi a plăţilor. Alături de
aceste libertăţi, în Piaţa internă, se regăsesc regulile concurenţiale. Printre politicile
care relevă responsabilitatea comunitară întâlnim: afacerile economice şi monetare;
agricultura; politica vizelor, azilului şi emigrării; transporturile; fiscalitatea; ocuparea
forţei de muncă; comerţul; politica socială; educaţia şi tineretul; cultura; politica
consumatorului şi sănătatea; reţele transeuropene; industria; coeziunea economică şi
socială; cercetarea şi tehnologia; mediul înconjurător şi ajutorul pentru dezvoltare.

B. Al doilea pilon: politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.)

Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, politica între statele


membre ale Comunităţilor europene se desfăşura în cadrul “cooperării politice
europene” (C.P.E.), lansată în anul 1970 şi extinsă prin Actul unic european, în anul
1986. Cooperarea politică europeană consta în consultările periodice dintre miniştrii
afacerilor externe şi în contactele permanente dintre administraţiile lor. Aceştia au
convenit să se informeze reciproc cu privire la orice problemă importantă de politică
externă, să ajungă la un punct de vedere comun şi, în măsura în care este posibil, să
adopte o poziţie comună. Orice decizie trebuia să fie luată cu unanimitate. Problemele
ce priveau securitatea se limitau la aspectele politice şi economice.
Realizarea, în mod progresiv, a unei politici externe şi de securitate comună a
fost prevăzută de către şefii de stat şi de guvern prin Tratatele asupra Uniunii
Europene. Noua politică a Uniunii Europene trebuie să fie bazată, potrivit dispoziţiilor
Tratatelor, în principal, pe următoarele obiective:
a. apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei
Uniunii;
b. consolidarea securităţii şi a statelor membre;
c. menţinerea păcii în lume şi consolidarea securităţii internaţionale, conform
principiilor Cartei Naţiunilor Unite, precum şi principiilor şi obiectivelor Actului final

18
de la Helsinki (1975) şi Cartei de la Paris (1990), care a fost consolidată în anul 1994,
prin înfiinţarea Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa19;
d. promovarea cooperării internaţionale;
e. promovarea democraţiei şi a statului de drept, apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
Politica externă şi, adesea, cea de securitate se numără printre domeniile în care
statele membre colaborează pentru a-şi apăra suveranitatea. Cu toate acestea, este
foarte dificil să se definească interesele comune în materie, pentru că, în cadrul U.E.,
numai Franţa şi Marea Britanie deţin arme atomice. O altă problemă o constituie faptul
că nu toate statele membre fac parte din N.A.T.O. (Irlanda, Austria, Finlanda, Suedia)
şi din U.E.O. (Danemarca, Grecia şi Irlanda).
În prezent, deciziile cu privire la politica externă şi de securitate comună
continuă să fie luate în cadrul cooperării dintre state. Totuşi, un dispozitiv de acţiune
autonomă a fost, între timp, pus în aplicare, fiind prevăzut în Tratatul de la Amsterdam
şi dotat cu un cadru juridic solid, datorită cooperării între state. Astfel, deciziile de
principiu sunt luate, poziţiile comune sunt formulate, acţiunile şi măsurile comune sunt
încheiate şi deciziile-cadru sunt luate în cadrul celui de al 2-lea şi al 3-lea pilon. Dintre
aceste instrumente, cel care se apropie cel mai mult de directiva comunitară este
decizia-cadru. Cu toate acestea, ea nu poate fi direct aplicabilă în statele membre.

C. Al treilea pilon: cooperarea poliţiei şi cea judiciară

Cooperarea poliţiei şi cea judiciară vizează realizarea unei acţiuni comune în


materia prevenirii şi a luptei împotriva criminalităţii20, a rasismului şi a xenofobiei şi
oferă tuturor cetăţenilor un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.
O serie importantă de măsuri au fost, deja, adoptate cu privire la lupta împotriva
spălării banilor. Mai mult, a fost deschis un Oficiu european de poliţie, Europol, care
şi-a început activitatea încă din anul 1998.

19
Fosta Conferinţă pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.).
20
În special: terorismul, tratamentul fiinţei umane, traficul ilegal de droguri şi arme, corupţia şi frauda.

19
Cooperarea în domeniul judiciar a fost realizată, în primul rând, cu scopul de a
uşura şi accelera cooperarea în materia procedurii judiciare şi a executării deciziilor,
simplificând procedura extrădării între statele membre, punând în aplicare reguli
minime cu privire la elementele constitutive ale infracţiunilor şi la sancţiunile
aplicabile criminalităţii organizate, terorismului şi traficului de droguri.
În acest domeniu, ca şi în cel al politicii externe şi de securitate comună,
cooperarea se bazează pe colaborarea între statele membre care nu intră în cadrul
procedurilor de decizie comunitară.

2. Personalitatea juridică a Uniunii Europene21

Personalitatea juridică a Uniunii Europene nu a fost recunoscută în mod expres


prin Tratatul asupra Uniunii Europene (T.U.E.). Însă, absenţa unei asemenea prevederi
nu conduce, în mod implicit, la excluderea ideii potrivit căreia U.E. are personalitate
juridică.
Din dispoziţiile T.U.E. rezultă clar că Uniunea Europeană nu se substituie
Comunităţilor europene, contrar proiectului prezentat de Comisie la 21 mai 1991, în
timpul negocierilor. Astfel, articolul 1 T.U.E. (fostul art. A), afirmând că “Uniunea
este fondată pe Comunităţile europene completate cu politicile şi formele de cooperare
stabilite prin prezentul Tratat”, postulează, dimpotrivă, menţinerea Comunităţilor, ale
căror Tratate institutive sunt modificate prin Tratatul de la Maastricht. Personalitatea
juridică a Comunităţilor este, în consecinţă, menţinută, ca şi competenţele lor
internaţionale, devenind, în fapt, o expresie a competenţelor comunitare al Uniunii
Europene.
În prezent, ordinea juridică a Uniunii Europene este, încă, departe de a o egala
pe cea a Comunităţilor europene. Astfel, principiile autonomiei, aplicabilitatea directă
şi preeminenţa dreptului comunitar, caracteristici indispensabile ordinii juridice a C.E.,
nu se aplică celorlalţi doi piloni ai U.E. Aceştia din urmă se bazează mai mult pe
programe şi declaraţii de intenţie, care se realizează în cadrul cooperării
21
A fost dezbătută cu prilejul sesiunii Parlamentului european din 25 – 26 aprilie 2002.

20
interguvernamentale şi nu constituie decât o primă etapă către o Uniune
“instituţionalizată”.
Deşi Uniunea Europeană foloseşte instituţiile şi organele Comunităţilor
europene pentru a-şi îndeplini sarcinile, acest aspect nu influenţează prea mult situaţia
existentă, dacă avem în vedere faptul că “instituţiile Uniunii” trebuie să acţioneze
conform dispoziţiilor Tratatului U.E., adică numai în cadrul cooperării între statele
membre la titlul celui de al 2-lea şi al 3-lea pilon. Tratatul U.E. nu reprezintă, încă, o
“Constituţie” care să reglementeze ansamblul sistemului politic din această Uniune.

Secţiunea a V-a

Delimitări conceptuale

1. Instituţiile comunitare

Structura acţională cea mai importantă a Uniunii Europene o reprezintă


instituţiile comunitare. Acestea sunt în număr de şase, după cum urmează: Consiliul
Uniunii Europene (Consiliul de miniştri), Comisia europeană, Parlamentul european,
Curtea de justiţie şi Curtea de conturi. Acestora li se adaugă, începând cu anul 1988,
Tribunalul de primă instanţă, ca instituţie asociată Curţii de justiţie.
Instituţiile comunitare, având rol esenţial în cadrul construcţiei comunitare,
prezintă următoarele caracteristici:
A) Fiecare instituţie ocupă un loc distinct în structura organizatorică a
Comunităţilor, răspunzând unor necesităţi fundamentale, şi anume:
a. Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele statelor membre;
b. Comisia europeană apără interesul Comunităţilor, în ansamblul lor;
c. Parlamentul european reprezintă interesele popoarelor statelor membre;
d. Curtea de justiţie şi T.P.I. asigură respectarea regulilor de drept comunitar;
e. Curtea de conturi, deşi nu are importanţa primelor 4, asigură legalitatea
folosirii resurselor financiare, şi, prin urmare, controlul în domeniu.
B) Fiecare instituţie reprezintă un principiu determinat, are un fundament
politic şi sociologic distinct şi exprimă, fiecare, o legitimare proprie.

21
C) Funcţiile instituţiilor comunitare nu se suprapun schemei statice moştenite
de la Montesquieu. În cadrul Comunităţilor, similar puterii legislative de la nivel
naţional, este Consiliul, puterea bugetară este împărţită, Parlamentul european putând
contesta Comisia, iar Comisia este instituţie cu atribuţii executive; Consiliul
cumulează funcţiile legislativă, executivă, guvernamentală.22
D) Instituţiile comunitare participă direct la luarea deciziei comunitare.
E) Instituţiile Comunităţilor europene nu au personalitate juridică. Personalitate
juridică au numai Comunităţile, instituţiile acţionând în numele Comunităţilor şi
pentru acestea.
F) Instituţiile fundamentale sunt comune pentru toate cele 3 Comunităţi, acestea
exercitându-şi atribuţiile/competenţele pe baza celor 3 Tratate, la care se adaugă cele
exercitate în cadrul cooperării interguvernamentale din cadrul Uniunii Europene.

1. Organele comunitare

Complexitatea materiilor care intră în competenţa instituţiilor comunitare, au


determinat ca în activitatea pe care acestea o desfăşoară să fie ajutate de diferite organe
comunitare.
Unele dintre aceste organe sunt înfiinţate prin Tratate, iar altele sunt înfiinţate
fie de către instituţiile Comunităţilor europene, fie nu sunt înscrise în nici un tratat sau
alt document, formând aşa-numita categorie a organelor paracomunitare.
Principala caracteristică a organelor comunitare este aceea că, spre deosebire de
instituţiile Comunităţilor, acestea nu participă direct la luarea deciziei comunitare, ci
ele numai pregătesc luarea deciziei, având un caracter tehnic, auxiliar.

22
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 93

22
Secţiunea a VI-a

Principiile care guvernează activitatea instituţiilor comunitare23

Activitatea instituţiilor comunitare este guvernată de următoarele trei principii:


1. Principiul autonomiei de voinţă;
2. Principiul atribuirii de competenţe;
3. Principiul echilibrului instituţional.

1. Principiului autonomiei de voinţă conferă instituţiilor comunitare


posibilitatea de a-şi elabora regulamente proprii de organizare şi funcţionare. Totodată,
acestea îşi pot numi proprii funcţionari comunitari.
Deşi instituţiile comunitare au autonomie, ele nu au personalitate juridică,
deoarece acestea nu acţionează în nume propriu, ci în numele Comunităţilor europene,
pe care le reprezintă în raporturile la care participă. Pe cale de consecinţă,
personalitatea juridică este atribuită Comunităţilor europene, ca entităţi de drept
internaţional. Reprezentarea Comunităţilor de către instituţii se face în temeiul
mandatului dat de către statele membre prin intermediul Tratatelor institutive şi al
celor modificatoare (articolele consacrate atribuţiilor/competenţelor).
2. În baza principiului atribuirii de competenţe, instituţiile comunitare duc la
îndeplinire numai acele atribuţii care le sunt stabilite în mod expres. La acest nivel nu
este permisă îndeplinirea atribuţiilor implicite, deduse.
Raţiunea acestui principiu îşi are originea tocmai în chestiunile care ţin de
rigoarea manifestată în planul acţiunii, dar şi al răspunderii instituţiilor pentru
îndeplinirea sau neîndeplinirea atribuţiilor/competenţelor.
3. Principiul echilibrului instituţional reuneşte două componente esenţiale, şi
anume:
A. separarea puterilor, respectiv a competenţelor instituţiilor comunitare;
B. colaborarea, cooperarea între instituţiile Comunităţilor europene.

23
Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, Editura Actami, Bucureşti, 2001, p. 58 – 59.

23
Separarea puterilor/competenţelor instituţiilor comunitare presupune
imposibilitatea delegării, a transferului ori a acceptării de competenţe, atribuţii de la o
instituţie la alta. Această separare presupune obligaţia fiecărei instituţii de a nu bloca
îndeplinirea atribuţiilor de către celelalte instituţii comunitare. Pe cale de consecinţă,
nici o instituţie comunitară nu trebuie blocată în a-şi îndeplini propriile atribuţii. În
acest sens, îşi găseşte reflectarea principiul reciprocităţii conduitei avantajoase.
Cu toate acestea, principiul nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune colaborarea
între instituţiile comunitare pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. De exemplu,
colaborarea instituţiilor comunitare în materie normativă; în mod concret se poate
observa că adoptarea bugetului comunitar este o reflectare fidelă a cooperării
instituţiilor comunitare.

Capitolul II
Instituţiile Uniunii Europene

Secţiunea I

Consiliul european

Înfiinţat pentru a asigura o mai bună cooperare politică la nivel înalt, între
statele membre ale Comunităţilor europene, Consiliul european este o structură
suprainstituţională.

1. Apariţia instituţiei

Iniţial, Consiliul european nu a fost prevăzut în Tratatele institutive, el fiind


rezultatul unui proces istoric. Acesta a apărut pe cale neconvenţională, ca urmare a
întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor de stat şi de guvern. Existenţa sa a fost
reglementată, ulterior, prin Actul unic european (art. 2) şi, mai târziu, prin Tratatul de
la Maastricht (lit. D).
În evoluţia sa, Consiliul european cunoaşte următoarele etape:

24
A. Prima etapă: întâlnirile în cadrul conferinţelor (1961 – 1974)

În perioada cuprinsă între anii 1961 – 1974, şefii de state şi de guverne ai ţărilor
membre ale Comunităţilor europene au organizat o serie de întâlniri periodice, în
cadrul diferitelor conferinţe la nivel înalt. Aceste întâlniri accentuează caracterul
interguvernamental al Comunităţilor europene, putând să satisfacă, astfel, interesele
politice ale unor personalităţi de prim plan ale vremii. În realitate, însă, încă din primii
ani ai funcţionării Comunităţii economice europene, s-a simţit nevoia unor întâlniri, la
cel mai înalt nivel, în care discuţiile se purtau, în special, cu privire la cooperarea
politică şi, mai puţin, în legătură cu problemele comunitare.
Întâlnirile care au avut loc în această perioadă pot fi caracterizate, după cum
urmează:
a. au avut un caracter neregulat, în sensul că ele aveau loc numai atunci când
era nevoie, de aici decurgând şi supleţea acestora;
b. caracterul politic al acestor întâlniri era mai mult sau mai puţin evident. De
exemplu, întâlnirea de la Haga, din anul 1969, organizată la iniţiativa preşedintelui
Georges Pompidou, a dat un nou impuls construcţiei comunitare, relansând-o pe baza,
deja, cunoscutului triptic: „extindere, aprofundare şi dezvoltare”. În aceleaşi linii se
încadrează şi întâlnirea de la Paris, din anul 1972, în urma căreia au fost lansate noi
politici, în special în domeniul regional.
Spre deosebire de cele două întâlniri menţionate, altele nu au marcat cu nimic
evoluţia Comunităţilor. Cu titlul de exemplu, se poate aminti reuniunea de la
Copenhaga (1973), organizată în perioada crizei petroliere, care nu a condus la
solidaritatea dorită în astfel de circumstanţe, nereuşindu-se să se ajungă la un acord în
vederea unei acţiuni comune faţă de preţul petrolului.
c. natura juridică a instituţiei, precum şi actele pe care le poate adopta este
incertă; acest aspect nu afectează, însă, cu nimic caracterul politic al întâlnirilor şi
acordurile care pot decurge de aici.
Reuniunile au fost considerate ca o formaţiune specială a Consiliului, care, în
locul întâlnirilor miniştrilor, regrupau şefii de stat sau de guvern. La aceste întâlniri
erau aduse în discuţie mai multe domenii, de la afacerile propriu-zise ale

25
Comunităţilor, până la cooperarea în domeniul politicii externe, care a fost lăsată să se
dezvolte în afara Tratatelor24.

B. A doua etapă: Consiliul european (1974 – 1987)

În anul 1974, odată cu summit-ul de la Paris, din decembrie, sistemul


întâlnirilor în cadrul conferinţelor a luat sfârşit. Şefii de stat şi de guvern, reuniţi la
iniţiativa preşedintelui francez Valéry Giscard d’Estaing, au adoptat un comunicat
final cu privire la viitoarele întâlniri ale acestora. Sistemul propus la această reuniune
oferea o serie de avantaje în raport cu cel anterior, dintre care reţin atenţia următoarele:
a. reuniunile periodice ale şefilor de state şi de guverne vor avea loc de cel puţin
trei ori pe an şi ori de câte ori va fi necesar;
b. se instituie denumirea de “Consiliul european”;
c. preşedintele Comisiei, cât şi membrii acestei instituţii, au posibilitatea să
participe la întruniri;
d. este stabilit rolul instituţiei; astfel, ea poate să se reunească în Consiliul
Comunităţii pentru domeniile comunitare, dar sunt avute în vedere şi discuţiile cu
privire la cooperarea politică, ceea ce corespunde perfect practicii anterioare;
Pe baza acestui sistem, Consiliile europene reunite în perioada 1975 - 1987 au
putut oferi orientările esenţiale pentru evoluţia şi funcţionarea Comunităţilor europene.
Cu titlu de exemplu, se pot cita deciziile de principiu, care vizează:
- compromisul cu privire la contribuţia britanică la bugetul Comunităţilor;
- alegerea deputaţilor europeni prin sufragiu universal direct;
- crearea Sistemului monetar european;
- relansarea proiectului de Uniune Europeană, care va conduce la Actul unic
european;
- aderarea Greciei, a Spaniei şi a Portugaliei la Comunităţi;
- cooperarea politică externă împotriva apartheidul, de exemplu.
În acest stadiu al instituţionalizării Consiliului european se pot face două
remarci, şi anume:

24
Natacha Vigne, “Les institutiones européennes”, Elippses, Paris,1997, p. 120.

26
- în primul rând, crearea Consiliului european demonstrează că, în ceea ce
priveşte construcţia comunitară, aceasta era destul de avansată pentru a justifica
necesitatea reuniunilor periodice ale celor mai înalte autorităţi politice statele;
- în al doilea rând, permiţând luarea în discuţie a problemelor comunitare şi a
cooperării politice, se deschide calea unităţii instituţionale organizate prin Tratatul
asupra Uniunii Europene, ceea ce presupune un cadru unic, atât pentru acţiunile
comunitare, cât şi pentru cooperarea în materia politicii externe.

C. Oficializarea Consiliului european prin Actul unic european

Prima mare revizuire a Tratatelor institutive a fost realizată prin Actul unic
european, din anul 1987. prin modificările propuse s-au avut în vedere, în primul rând,
dreptul comunitar, şi, în al doilea rând, competenţele comunitare. De altfel, primul titlu
al Actului nu cuprinde nici o modificare a Tratatelor de bază, ci are în vedere, în
special, cooperarea politică.
În acest cadru, dispoziţiile Actului nu aduc atingere Tratatelor institutive, decât
în ceea ce priveşte Consiliul european. Astfel, se prevede că, de acum înainte,
Consiliul european:
a. va beneficia de un suport juridic convenţional;
b. va fi compus din şefii de stat şi/sau de guvern ai statelor membre ale
Comunităţilor europene, asistaţi de miniştrii afacerilor externe, precum şi de
preşedintele Comisiei;
c. se va reuni de două ori pe an.
În ceea ce priveşte rolul şi atribuţiile Consiliului european, Actul unic european
nu conţine nici o prevedere.
Deşi a fost reglementat prin A.U.E., pentru dată în istoria sa, Consiliul european
nu devine o instituţie comunitară, cu toate că la reuniunile acestuia participă şi
preşedintele Comisiei europene.
După aşa numita oficializare a sa prin A.U.E., Consiliul european a adoptat o
serie de orientări marcante pentru evoluţie comunitară, precum: reforma finanţării
Comunităţilor europene, care intra în vigoare în anul 1988; moderarea dezbaterile cu

27
privire la ceea ce va deveni, în anul 1992, Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la
Maastricht.

D. Instituţionalizarea Consiliului european prin Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres, în articolul 5 (fostul art.


D), Consiliul european. Astfel:
“Consiliul european dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi oferă
orientările politice generale.
Consiliul european reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, ca şi
preşedintele Comisiei europene. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii afacerilor externe ai
statelor membre şi de către un membru al Comisiei. Consiliul european se reuneşte de
cel puţin două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern al statului
membru care exercită preşedinţia Consiliului.
Consiliul european prezintă Parlamentului european un raport la sfârşitul
fiecărei reuniuni a sa, precum şi un raport scris anual care vizează progresele realizate
de Uniune”.
Textul acestui articol evidenţiază următoarele aspecte:
a) rolul instituţiei: aceasta dă Uniunii “impulsurile necesare” şi „defineşte
orientările politice generale” ale Uniunii. Atribuţii mai concrete sunt menţionate prin
alte dispoziţii ale Tratatului, în special cele cu privire la Uniunea economică şi
monetară sau cele cu privire la cooperarea în materie de politică externă;
b) instituirea unor relaţii mai strânse cu Parlamentul european: după fiecare
reuniune Parlamentului european îi este trimis un raport; de asemenea, Parlamentul
primeşte şi un raport anual care vizează progresele realizate de Uniune;
c) preşedinţia instituţiei: este asigurată de şeful de stat sau/şi de guvern al
statului care deţine preşedinţia Consiliului, prin rotaţie, timp de şase luni.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Masstricht, Consiliul european
devine o instituţie a Uniunii Europene care simbolizează însăşi unitatea instituţională.

28
2. Componenţă, organizare, funcţionare şi atribuţii

Consiliul european reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale
Uniunii Europene şi pe preşedintele Comisiei europene. Aceştia sunt asistaţi de către
miniştrii Afacerilor externe şi de către un membru al Comisiei.
Potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Maastricht, Consiliul se reuneşte de două
ori pe an, la finele fiecărui semestru. În caz de urgenţă poate fi convocată şi o a treia
întâlnire, chiar şi a patra. Însă, Consiliul european de la Sevillia, desfăşurat în perioada
21 – 22 iunie 2002, aduce unele modificări cu privire la organizarea activităţilor
instituţiei. Astfel, Consiliul european se va reuni de patru ori pe an, de două ori pe
semestru. Numai în cazuri excepţionale este prevăzută posibilitatea reunirii Consiliului
în cadrul unor şedinţe extraordinare.
Tratatele comunitare nu reglementează condiţiile de funcţionare a acestei
instituţii. Această lacună a tratatelor îşi găseşte explicaţia în faptul că instituţia, după
cum s-a văzut, nu a beneficiat de la început de o bază juridică propriu-zisă. Articolul
103 din Tratatul instituind C.E. precizează faptul că, pe baza raportului Consiliului25,
Consiliul european încearcă să ajungă la o concluzie cu privire la orientările politicilor
statelor membre, pe de o parte şi ale Comunităţii, pe de altă parte. La rândul său,
Consiliul Uniunii Europene, pe baza acestei concluzii, adoptă, cu majoritate calificată
de voturi, o recomandare prin care stabileşte aceste orientări.
Rolul Consiliul european se concretizează în direcţionarea politică a
construcţiei comunitare. Astfel, Consiliul european:
A. orientează construcţia comunitară, prin stabilirea liniilor directoare ale
politicii comunitare;
B. impulsionează politicile comunitare generale;
C. coordonează politicile comunitare;
D. defineşte noile sectoare de activitate comunitară.
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Consiliul european înfiinţează comisii
ad-hoc şi comitete de direcţie, care au ca sarcini întocmirea de rapoarte cu privire la
problema analizată; pe baza acestor rapoarte se adoptă deciziile.
25
N.n. Consiliul Uniunii Europene.

29
Potrivit modificărilor aduse de Consiliul european de la Sevillia, reuniunile
acestuia vor fi pregătite de către „Consiliul Afacerilor generale şi al relaţiilor externe”,
care va coordona întreaga activitate de pregătire a lucrărilor, stabilind, totodată, şi
ordinea de zi. Propunerile altor organe tehnice auxiliare vor fi transmise „Consiliului
afacerilor generale şi al relaţiilor externe”, cu cel puţin două săptămâni înainte de
reuniunea Consiliului.
Activitatea Consiliului european se concretizează în adoptarea următoarelor
documente:
a. decizii, pentru problemele cele mai importante;
b. decizii de procedură, cu ajutorul cărora se realizează declinarea de
competenţă în favoarea Consiliului Uniunii Europene sau a altor instituţii comunitare;
c. orientări şi directive;
d. declaraţii.

Secţiunea a II-a

Consiliul Uniunii Europene

1. Delimitări conceptuale

A. Consiliul de Miniştri, instituţia a Comunităţilor europene, a apărut pe cale


convenţională, prin Tratatele institutive, având, la început, denumiri diferite: Consiliul
Special al Miniştrilor (Tratatul instituind C.E.C.A.) şi Consiliu (Tratatele de la Roma,
instituind C.E.E. şi EURATOM).
După unificarea instituţiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965) - cunoscut în
doctrină sub denumirea de Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică -
dobândeşte denumirea de Consiliul de miniştri.
Tratatul asupra Uniunii Europene consacră pentru această instituţie, cu important
rol decizional, terminologia de “Consiliul Uniunii Europene”.

B. Consiliul european a fost înfiinţat în anul 1974, prin voinţa şefilor de stat şi
de guvern, când aceştia au hotărât să se întâlnească, cu regularitate, împreună cu

30
miniştrii lor de externe, cu preşedintele Comisiei şi cu un vice-preşedinte al acesteia.
Consiliul european nu trebuie confundat cu ceea ce numim Consiliul Uniunii
Europene, deoarece acestea sunt instituţii ale Uniunii Europene, dar diferite. Criteriile
de distincţie între cele 2 instituţii comunitare sunt următoarele:
a. Criteriul apariţiei:
- Consiliul european a apărut pe cale neconvenţională, ca urmare a întâlnirilor la
vârf ale şefilor de stat şi guvern, ulterior existenţa acestuia fiind reglementată, după
cum s-a văzut, prin Tratatul de la Maastricht;
- Consiliul Uniunii Europene a apărut pe cale convenţională, fiind înfiinţat prin
Tratatele instituind Comunităţile europene.
b. Criteriul componenţei celor 2 instituţii. Consiliul european are în componenţa
sa şefii de stat şi de guvern din statele membre ale Comunităţilor europene, în timp ce
Consiliul Uniunii Europene are în componenţa sa, pe de o parte, miniştrii afacerilor
externe – fiind numiţi Consiliul general - şi, pe de altă parte, poate avea în componenţa
sa, pe lângă miniştrii afacerilor externe, şi miniştrii de resort (ai agriculturii, finanţelor
ş.a.), numindu-se Consilii specializate (sectoriale).
c. Criteriul atribuţiilor îndeplinite. Consiliul european este o instituţie care
îndeplineşte, cu precădere, atribuţii de natură politică, în vreme ce Consiliul Uniunii
Europene este veritabilul suprem legislativ al Comunităţilor europene, îndeplinind, în
consecinţă, atribuţii de natură legislativă, decizională.

C. Consiliul european, ca instituţie a Comunităţii europene, nu trebuie confundat,


de asemenea, cu organizaţia internaţională, regională a Consiliului Europei.
Consiliul Europei a fost înfiinţat în anul 1949, prin semnarea la Londra, de către
10 state (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea
Britanie, Norvegia şi Suedia) a Statutului organizaţiei. Este o organizaţie
internaţională, care îşi propune să realizeze o unitate mai strânsă între statele europene,
în vederea salvgardării şi promovării idealurilor şi principiilor care constituie
patrimoniul lor comun, favorizând progresul lor economic şi social.
În prezent, Consiliul Europei cuprinde 43 de state membre, între care şi România.
Ţara noastră s-a alăturat statelor membre ale Consiliului Europei, iar prin Legea nr.

31
64/1993 a aderat la statutul acestei organizaţii internaţionale, regionale.
Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg.

2. Componenţa Consiliului Uniunii Europene

De la 1 ianuarie 199526, Consiliul Uniunii Europene27 este compus din 15


membri.
Articolul 146, alineatul 1, C.E din Tratatul asupra Uniunii Europene (actualul
art. 203, articolele 116, alin. 1, EURATOM, art. 27, alin. 1, C.E.C.A.) înlocuieşte
alineatul 1 al articolului 2 din Tratatul de fuziune a Executivelor, potrivit căruia
„Consiliul este format din reprezentanţii statelor membre. Fiecare guvern deleagă pe
unul dintre membrii săi”, cu următorul text:
„Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel
ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru.” Consecinţele de natură
juridică ce decurg din această prevedere sunt următoarele:
A. numai persoanele având calitatea de membrii ai guvernelor statelor membre
pot face parte din Consiliu;
B. nici un alt funcţionar, indiferent de nivel, nu poate face parte din Consiliu;
C. fiecare stat desemnează numai un membru în Consiliu.
Componenţa Consiliului este variabilă, în funcţie de ordinea de zi28. Cele mai
frecvente sunt consiliile destinate afacerilor generale, agriculturii, economiei şi
finanţelor.
Dacă afacerile generale sau cele relative la relaţiile externe necesită ca instituţia
Consiliului să aibă în componenţa sa miniştrii afacerilor externe, purtând denumirea de
Consiliu general sau al afacerilor generale, afacerile tehnice fac obiectul Consiliilor,
având în componenţă, în funcţie de ordinea de zi, diferiţi miniştri, membri ai
guvernelor statelor membre. În cazul în care Consiliul reuneşte, în mod conjunct,
miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de resort, aceste consilii se numesc Consilii

26
Decizia nr. 95/1/CE, EURATOM, C.E.C.A. din 1 ianuarie 1995 a Consiliului Uniunii Europene care
reglementează instrumentele cu privire la aderarea noilor state membre la Uniunea Europeană, J.O.C.E. nr. L1
din 1 ianuarie 1995.
27
În continuare, îl vom numi simplu – Consiliu.
28
În anul 1997 cele 83 de sesiuni ale Consiliului s-au ţinut în 21 de formaţii diferite.

32
conjuncte; reunirea acestor Consilii a devenit mai puţin frecventă în prezent. De
asemenea, se poate reţine faptul că recurgerea la reuniunile informale ale Consiliului,
au devenit din ce în ce mai rare după anul 1988.

3. Organizarea şi funcţionarea Consiliului U.E.

În ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea Consiliului, trebuie menţionat


faptul că, în urma Consiliului european de la Sevillia, din 21 – 22 iunie 2002,
Regulamentul intern al Consiliului Uniunii Europene a fost modificat, noul
Regulament intrând în vigoare începând cu data de 1 august 2002.

A. Organizarea Consiliului

Principalul rol al Consiliului Uniunii Europene, ca instituţie comunitară, este


acela de a reprezenta toate statele membre ale Uniunii Europene, exprimând, de altfel,
legitimitatea statală a Comunităţilor.
Potrivit articolului 1 din Tratatul de la Bruxelles, „fiecare guvern delegă pe unul
dintre membrii săi”, chiar dacă, uneori, în mod excepţional, unele guverne sunt
reprezentate printr-un înalt funcţionar, astfel încât se poate spune că instituţia cu
atribuţii decizionale a Uniunii Europene are un caracter colegial.
Deşi ministrul Afacerilor Externe este considerat ca fiind principalul
reprezentant al ţării sale în Consiliu, practica a consacrat participarea la reuniuni şi a
altor miniştri, cum ar fi: ministrul agriculturii, cel al transporturilor, al finanţelor, al
industriei ş.a., în funcţie de problematica analizată pe ordinea de zi. Aceştia din urmă
participă fie alături de miniştrii Afacerilor Externe, fie, de cele mai multe ori, singuri.
Generalizarea Consiliilor Sectoriale - denumite „Consilii Specializate” - care au,
firesc, tendinţa de a elabora o politică proprie, se străduieşte să-şi păstreze o autonomie
maximă, provocând o lipsă de unitate şi coerenţă cu grave prejudicii (contradicţiile se
manifestă între politica agrară comună şi politica afacerilor externe sau politica
bugetară, în special).
Trebuie făcute precizări şi cu privire la restaurarea rolului de coordonator al
„Consiliului general” (al Afacerilor externe). Astfel, în urma modificărilor adoptate la

33
Consiliului european de la Sevillia (21 – 22 iunie 2002), începând cu 1 august 2002
acesta se numeşte „Consiliul Afacerilor generale şi al relaţiilor externe”. Consiliul îşi
desfăşoară lucrările în cadrul a două sesiuni (cu agende de lucru distincte şi, eventual,
la date diferite). Cele două sesiuni sunt consacrate, după cum urmează:
- una – pregătirii lucrărilor Consiliului european; problemelor instituţionale şi
administrative; aşa-numitelor „dosare orizontale”, care privesc mai multe
politici ale Uniunii; oricărui dosar transmis de către Consiliul european, cu
respectarea regulilor de funcţionare a U.E.M.;
- cealaltă – coordonării întregii acţiuni externe a Uniunii, adică: politicii externe
şi de securitate comună; politicii europene de securitate şi de apărare;
comerţului exterior; cooperării în domeniile dezvoltării şi al ajutorului
umanitar.

B. Funcţionarea Consiliului

Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatele institutive şi Regulamentul interior


elaborat chiar de către de Consiliu29 sunt cele care stabilesc condiţiile în care
funcţionează Consiliul.
Modalităţile de organizare şi de funcţionare30 a Consiliului sunt prevăzute în
Regulamentului interior adoptat de către Consiliu. Acest Regulament este, de acum
înainte, prevăzut de paragraful 3 din articolul 207 CE (fostul art. 151, art. 121, §3,
EURATOM, 30, §3, C.E.C.A.) inserat de Tratatul asupra Uniunii Europene care s-a
substituit articolului 5 din Tratatul de fuziune. Tratatul asupra Uniunii Europene a
confirmat, între altele, şi necesitatea modificărilor aduse printr-un nou Regulament
interior, adoptat, de altfel, la 6 decembrie 1993, act care a abrogat Regulamentul
interior anterior, care data din anul 197931. Modificări ale Regulamentului din 1993 au
intervenit şi după Tratatul de la Amsterdam. Regulamentul adoptat în anul 1999, a fost

29
C.J.C.E., 23 februarie 1988, Regatul Unit/Consiliu, off. 68/86, Rec. p. 855.
30
A se vedea, pentru puterea Consiliului de a adopta măsuri pentru organizarea sa internă, o decizie care vizează
accesul publicului la documentele sale, CJCE, 30 aprilie 1996, Ţările de Jos/Consiliu, off. C-58/94, Rec. p. I-
2169.
31
Decizia 93/662/CE, J.O.C.E. nr. L304 din 10 decembrie 1993, modificată prin decizia nr. 95/24 a Consiliului
din 6 februarie 1995, J.O.C.E. nr. L31 din 10 februarie 1995, care a intervenit datorită aderării a 3 noi state
membre.

34
modificat la 1 august 2002 prin noile dispoziţii elaborate cu ocazia reuniunii
Consiliului european de la Sevillia.
Funcţionarea Consiliului ridică, în principal, problema preşedinţiei, a modului
de deliberare şi a organelor auxiliare.

a. Preşedinţia Consiliului

Preşedinţia Consiliului este exercitată, prin rotaţie, de către fiecare stat membru,
pentru o perioadă de 6 luni, în conformitate cu dispoziţiile stabilite de articolul 203
C.E. (fostul art. 146), aliniatul 2, introdus în Tratatul C.E. (art. 116, alin. 2,
EURATOM, 27, alin. 2, C.E.C.A.) de Tratatul privind Uniunea Europeană (al cărui
articol P a abrogat articolul 2 din Tratatul de fuziune). Consiliul european de la
Bruxelles din 10 – 11 decembrie 1993 a prevăzut o modificare a articolului 146,
datorată Tratatului de aderare a noilor state membre, care autorizează Consiliul să
stabilească ordinea de exercitare a votului unanim. Ordinea de exercitare a preşedinţiei
Consiliului Uniunii Europene a fost modificată din cauza neaderării Norvegiei la
Uniunea Europeană.
• 1995:Franţa, Spania;
• 1996: Italia, Irlanda;
• 1997: Ţările de Jos, Luxemburg;
• 1998: Regatul Unit, Austria;
• 1999: Germania, Finlanda;
• 2000: Portugalia, Franţa;
• 2001: Suedia, Belgia;
• 2002: Spania, Danemarca;
• 2003: Grecia32.
Pregătirea şi conducerea lucrărilor Consiliului este asigurată de către ministrul
al cărui stat asigură preşedinţia. Practica a ţinut să accentueze rolul jucat de
preşedintele Consiliului şi, în special al preşedintelui Consiliului Afacerilor generale.
Preşedintele are rolul de a stabili priorităţile, respectiv calendarul preşedinţiei, de a

32
Decizia 95/1/CE, EURATOM, CECA., care adaptează instrumentele relative la aderarea noilor state membre
la Uniunea Europeană, J.O.C.E. nr. L1 din 1 ianuarie 1995.

35
convoca reuniunile Consiliul şi de a stabili ordinea de zi provizorie (art. 1 şi 2 din
Regulamentul interior), facilitând consensul în cadrul Consiliului, fiind un veritabil
mediator în relaţiile dintre acesta şi celelalte instituţii, în special cu Parlamentul
european, şi, în ceea ce-l priveşte pe preşedintele Consiliului afacerilor generale,
acesta este prezent în relaţiile externe ale Comunităţilor şi, implicit, în reprezentarea
externă a Uniunii. Conform modificărilor intervenite în urma Consiliului european de
la Sevillia, atunci când se stabileşte că un dosar va fi discutat în cursul semestrului
următor, reprezentantul statului membru care va exercita preşedinţia în viitoarelor 6
luni, poate să asigure, în timpul semestrului în curs, preşedinţia reuniunilor comitetelor
(altele decât COREPER), precum şi a grupurilor de lucru care se ocupă de acel dosar.
Iniţial, reuniunile Consiliului se desfăşurau cu uşile închise. Numai membrii
Comisiei aveau acces şi dreptul la cuvânt. Potrivit noilor reglementări, adoptate la
Summit-ul de la Sevillia (21 – 22 iunie 2002), dezbaterile Consiliului care au ca obiect
actele adoptate în co-decizie cu Parlamentul european vor fi deschise publicului, în
următoarele condiţii:
- în faza iniţială a procedurii: Comisia va prezenta publicului principalele sale
propuneri legislative (cele în co-decizie); de asemenea, publicului vor fi
deschise şi dezbaterile care vor urma propunerii legislative în co-decizie;
- în faza finală a procedurii: publicul va primi informaţii cu privire la votul
Consiliului.
În cadrul Consiliului, deciziile nu pot fi luate decât de miniştrii înşişi. Totodată,
atunci când este vorba de chestiuni mai puţin importante şi când intervine un acord
unanim între reprezentanţii permanenţi şi reprezentantul Comisiei, decizia este luată de
Consiliu fără a mai avea loc discuţii (partea A a ordinii de zi).
Tratatul asupra Uniunii Europene prevede reprezentarea preşedinţiei, fără vot
deliberativ, în Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene, dar şi dreptul de a
supune o moţiune spre deliberare acestui Consiliu (art. 113 CE, fostul art. 109B, §1).
Tratatul asupra Uniunii Europene prevede, la articolul 18, rolul preşedinţiei în
cadrul P.E.S.C., şi anume:
⇒ reprezintă Uniunea în materiile care relevă politica externă şi de securitate
comună (§1);

36
⇒ are responsabilitatea punerii în aplicare a deciziilor luate în cadrul P.E.S.C. şi
exprimă, în principiu, poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale şi în cadrul
conferinţelor internaţionale (§2);
⇒ este asistată de Secretarul general al Consiliului, Înaltul reprezentant pentru
P.E.S.C. (§3);
⇒ Comisia este asociată acestor sarcini, iar preşedintele este asistat, după caz, de
statul care va exercita următoarea preşedinţie (§4);
⇒ statul care a exercitat preşedinţia precedentă, care intervenea anterior în
sistemul troika, nu mai este menţinută;
⇒ noua troikă este, deci, compusă din preşedintele Comisiei şi Înaltul
reprezentant pentru P.E.S.C., eventual cu participarea viitoarei preşedinţii.

b. Reguli şi metode de exercitare a dreptului de vot

Tratatele institutive consacră 3 modalităţi de exercitare a dreptului de vot, şi


anume:

¾ Majoritatea simplă

Votul majorităţii simple (50% + 1) este prezentat ca modalitatea de drept comun


în Tratatul C.E.. Acest tip de vot nu este solicitat decât în cazurile-limită, şi anume:
art. 207, §3, C.E., adoptarea Regulamentului interior; art. 208, C.E., solicitarea de
studii şi propuneri Comisiei; art. 209, C.E., fixarea statutului comitetelor; art. 284,
C.E., stabilirea condiţiilor şi a limitelor cererii de informaţii de la Comisie; art. 48,
alin. 2, T.U.E.; avizul favorabil la reuniunea unei conferinţe a reprezentanţilor
guvernelor statelor membre.

¾ Majoritatea calificată

Modalitatea cea mai frecventă prevăzută pentru adoptarea deciziilor la nivelul


Consiliului Uniunii Europene este majoritatea calificată (2/3). Calculul majorităţii
calificate se face în funcţie de ponderea stabilită de paragraful 2, din articolul 205 C.E.

37
(fostul art. 148, art. 118, §2, EURATOM), modificat ultima dată de articolul 14 din
Actul de aderare din 199433:
» Luxemburg: 2 voturi;
» Danemarca, Finlanda, Irlanda: 3 voturi pentru fiecare stat;
» Austria, Suedia: 4 voturi pentru fiecare stat;
» Belgia, Grecia, Ţările de Jos, Portugalia: fiecare stat având 5 voturi;
» Spania: 8 voturi;
» Germania, Franţa, Italia, Regatul Unit: fiecare stat având 10 voturi.
În cazul în care Consiliul statuează asupra unei propuneri formulate de către
Comisie, din totalul celor 87 de voturi, 62 de voturi trebuie să fie favorabile deciziei.
Dacă propunerea nu este formulată de către Comisie, din cele 87 de voturi posibile,
pentru adoptarea unei decizii sunt necesare 62 de voturi favorabile aparţinând a cel
puţin 10 state membre. În cele mai multe cazuri se votează potrivit primei formule,
rezultând că „minoritatea de blocaj” este de 26 de voturi (29%). Astfel, dacă o decizie
nu obţine decât 62 de voturi cerute, înseamnă că cel puţin 3 state se opun (două cu câte
10 voturi şi unul cu 5 voturi). Procedura permite statelor care beneficiază de cele mai
multe voturi să obţină minoritatea necesară blocajului, asociindu-şi şi statele care au
voturi mai puţine. Cele 62 de voturi necesare pentru obţinerea deciziei implică votul
favorabil a cel puţin 8 state, printre care şi al celor care au cel mai mare număr de
voturi, ceea ce corespunde cu majoritatea populaţiei Comunităţii34.
O altă formulă a votului majoritar calificat prevede adoptarea deciziei cu 2/3,
votul statului interesat fiind exclus. În acest caz, majoritatea de 2/3 este de 58 de voturi
din 87. Această formulă este prevăzută în Tratatele de la Roma, voturile statelor sunt
ponderate, în funcţie de un criteriu general, demografic, politic şi economic. Aceasta
semnifică faptul că nici un stat membru nu dispune de o minoritate de blocare (nici
măcar unul din cele 2 “mari”). La fel, cei 5 „mari”, singuri, nu pot minoriza pe cei 10
„mici”. În sfârşit, în situaţia în care Consiliul statuează fără propunerea Comisiei, cele
58 de voturi necesare trebuie să exprime votul favorabil a cel puţin 10 state membre,
ceea ce înseamnă că reprezintă pentru minoritate o protecţie suplimentară. În Tratatul

33
Modificat prin Decizia nr. 95/1/CE, EURATOM, C.E.C.A., care adaptează instrumentele relative la aderarea
de noi state membre la Uniunea Europeană, J.O.C.E., nr. L1, din 1 ianuarie 1999.
34
Ovidiu Ţinca, „Drept comunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999., p. 63.

38
C.E.C.A., ponderea ţine cont de importanţa fiecărui stat în materie de producţie de
cărbune-oţel. Art. 28 are ca efect interdicţia ca două puteri siderurgice (adică asigurând
fiecare cel puţin 1/9 din producţia totală), să se opună unei decizii, acestea putând fi
minorizate35.
Astfel organizat, votul majoritar a înlocuit, treptat, adoptarea deciziilor cu
unanimitate de voturi, devenind, astfel, principal la sfârşitul perioadei de tranziţie.
Recurgerea la votul cu majoritate calificată reprezintă marea inovaţie a tratatelor
comunitare prin care s-a dorit să se vadă principalul simbol al „supra-naţionalităţii”.
Dar, punerea sa în aplicare a fost contestată de către Franţa, chiar în momentul în care
urma să se generalizeze (la finalul perioadei de tranziţie, la sfârşitul celei de-a doua
etape).
Importanţa votului majoritar nu constă, îndeosebi, în faptul că privează statele
mici de posibilitatea blocării deciziilor importante, atât timp cât membrii mai puternici
pot, de regulă, să fie aduşi la opţiunea dorită prin procedee care ţin de presiunea
politică. Acest principiu contribuie la egalitatea statelor membre şi se constituie într-un
fundament solid al Constituţiei Comunităţilor.
În practică, importanţa majorităţii a rămas foarte mică. Motivul îşi are sorgintea
în anul 1965, când Franţa, temându-se că interesele vitale în finanţarea politicii
generale agricole erau ameninţate, a blocat luarea deciziilor în Consiliu pentru mai
mult de 6 luni, prin practicarea „politicii scaunului gol”
Practicarea „politicii scaunului gol” de către Franţa reprezintă una din marile
crize cu care s-au confruntat Comunităţile europene de-a lungul vremii, fiind, de altfel,
prima de la constituirea acestora până la momentul respectiv. Problema a fost
rezolvată în 29 ianuarie 1966 prin „Pactul Luxemburg” (Compromisul de la
Luxemburg), care prevede că, în situaţia deciziilor care se referă la interesele
importante ale unui număr mare de state membre, Consiliul se va strădui, într-un
interval de timp rezonabil, să găsească soluţii care să poată fi adoptate de către toţi
membrii, respectând atât interesele lor, cât şi cele ale Comunităţilor.
Delegaţia franceză a accentuat că ea consideră normal ca, în aceste situaţii,
„discuţiile să continue până când se ajunge la o înţelegere unanimă”.

35
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 99.

39
Compromisul de la Luxemburg nu prevede soluţii pentru cazurile în care
unanimitatea se dovedeşte a fi imposibilă, dar se limitează la recunoaşterea faptului că
intre statele membre există încă divergenţe de opinii referitoare la acest subiect.
Înţelegerea a reuşit, totuşi, să pună capăt impasului. A fost pur şi simplu lăsat la
latitudinea statelor membre (să decidă acestea), astfel încât oricare dintre ele poate
cere unanimitatea pentru orice decizie considerată a fi majoră şi luată în Consiliu.
În acest fel, fiecare stat membru are practic dreptul de veto.
Actul unic european îmbunătăţeşte în mod considerabil capacitatea de decizie a
Consiliului. Deşi nu era posibil să se abroge în unanimitate toate regulile, s-a căzut de
acord, pentru a accepta votul majoritar, de exemplu, pentru armonizarea prevederilor
legislative şi administrative privind înfiinţarea şi funcţionarea pieţei interne, coeziunea
economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică şi de mediu. În orice caz,
excepţiile de la regula generală a votului majoritar erau făcute în cazul taxelor, al
libertăţii de mişcare a muncitorilor şi al drepturilor şi intereselor salariaţilor, zone în
care unanimitatea este, încă, cerută.
În termenii Regulamentului interior al Consiliului din 20.07.1987 prevăd:
„Consiliul procedează la vot la iniţiativa Preşedintelui său. Preşedintele poate, de
altfel, să deschidă procedura de votare la iniţiativa unui membru al Consiliului sau
Comisiei atunci când majoritatea membrilor ce compun Consiliul se pronunţă în acest
sens”. Astfel, întoarcerea la practicarea votului în cadrul Consiliului ar fi trebuit să fie
favorizată. Repunerea în discuţie a votului majoritar a fost elementul determinant al
„derivei interguvernamentale” a Consiliului, membrii săi uitând că ei constituie o
instituţie comunitară şi se comportă, în exercitarea atribuţiilor lor, ca o conferinţă
diplomatică.
Actul unic european a prevăzut recurgerea la majoritate în situaţiile în care
unanimitatea era, până la acel moment, cerută şi introduce majoritatea pentru
competenţele noi atribuite Comunităţii, astfel36:
- art. 28, actualul art. 26: modificări sau suspendări autonome de drepturi
privind tariful vamal comun; măsuri pentru protecţia economiilor (depunerilor);
- art. 57, actualul art. 47: regimul profesiunilor;

36
Augustin Fuerea, op. cit., p. 66 – 67.

40
- art. 59, actualul art. 49: libera prestare a serviciilor;
- art. 70, §2, actualul art. 57: liberalizarea circulaţiei de capitalurilor;
- art. 84, §2, actualul art. 80: transporturile maritime şi aeriene;
- art. 8A, 100A, actualul art. 95 şi 100B: piaţa internă, cu excepţia fiscalităţii, a
liberei circulaţii a persoanelor şi a măsurilor relative la drepturile şi interesele
muncitorilor salariaţi pentru care regula unanimităţii a fost menţinută;
- art. 130E, actualul art. 162: coeziunea;
- art. l3OQ: cercetarea;
- art. 130S, actualul art. 175: mediu, cu excepţia anumitor măsuri.
La rândul său, Tratatul asupra Uniunii Europene introduce majoritatea în
Tratatul C.E.:
- art. 100 C, actualul art. 62, §2: politica comună a vizelor, începând cu 1
ianuarie 1996;
- art. 126, actualul art. 149, §4: educaţia;
- art. l29, actualul art. 152, §4: sănătatea publică;
- art. 129A, actualul art. 153: consumatorii;
- art. 129D, actualul art. 156: reţelele transeuropene;
- art. 130W, actualul art. 179: cooperarea în domeniul dezvoltării;
- art. 228A, actualul art. 301: sancţiunile economice.
În continuare, unanimitatea este cerută în domenii, cum ar fi:
- art. 130J, actualul art. 166 şi
- 130O, cercetarea, actualul art. 172.
De asemenea, recurgerea la unanimitate a fost reţinută pentru anumite
competenţe noi (art. 128, cultură, actualul art. 191, articolul 130, actualul art. 157, §3,
industrie) şi, în special, pentru deciziile cele mai importante din cadrul Uniunii
economice şi monetare.
Tratatul de la Amsterdam prevede majoritatea pentru noile dispoziţii:
- art. 11, §2: autorizarea cooperărilor consolidate;
- art. 64, §2: măsurile provizorii în cazul afluxului de refugiaţi;
-art. 128: orientările în materia ocupării locurilor de muncă; acţiuni de încurajare
a cooperării pentru ocuparea locurilor de muncă;

41
- art. 135: cooperarea vamală;
- art. 137, paragraful 2: lupta împotriva excluderii sociale;
- art. 141, §3: egalitatea de şanse şi de tratament între bărbaţi şi femei;
- art. 152, §4: sănătatea publică;
- art. 255: transparenţa;
- art. 280: lupta anti-fraudă;
- art. 285: statisticile;
- art. 286: autoritatea independentă privind protecţia vămilor;
- art. 299, §2: regiunile ultraperiferice.

¾ Unanimitatea

Prin votul unanim fiecare stat beneficiază de drept de veto. Paragraful 3 din
articolul 205 C.E. (148, art. 118, §3, EURATOM) prevede faptul că „abţinerea
membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu constituie un obstacol în adoptarea deliberărilor
Consiliului care cere unanimitatea”. Aceeaşi regulă cu privire la abţinere se regăseşte
în aliniatul 3 al articolului 28 din Tratatul C.E.C.A., care limitează, totuşi, practica la
ipotezele pe care le enumeră. Unanimitatea este rezervată pentru cazuri limitate, al
căror număr trebuia să se reducă pe parcursul perioadei de tranziţie, trecerea la
majoritatea calificată trebuind să devină mai frecventă odată cu creşterea acestei
perioade şi trecerea la aşa-numita perioadă definitivă (1 ianuarie 1970). Evoluţia a
antrenat reducerea progresivă a cerinţei unanimităţii, fără a face să dispară, însă, în
întregime.
Reducând cazurile de unanimitate existente, Tratatul de la Amsterdam a
introdus câteva noi cazuri care cer votul cu unanimitate în Tratatul asupra Uniunii
Europene şi în Tratatul C.E.. Astfel, unanimitatea este extinsă la:
- constatarea violării de către un stat a principiilor din art. 6 al T.U.E.;
- deciziile luate în cadrul noului Titlu IV C.E., excepţie făcând deciziile vizate
de art. 67, §3, care sunt adoptate cu majoritate;
- aplicarea acordurilor încheiate la nivel comunitar de parteneri sociali;
- suspendarea dreptului de vot, în Tratatul C.E., pentru un stat care a violat
principiile din art. 6, T.U.E.,

42
- adoptarea de către Consiliu a acţiunilor şi poziţiilor comune în domeniul
politicii externe şi de securitate comună.

¾ Deliberarea

Ordinea de zi provizorie este stabilită chiar de preşedintele Consiliului, ordine de


zi care se aprobă, prin adoptare, de către Consiliu.
În continuare, se fac precizările necesare cu privire la punctele asupra cărora se
cere votul, deoarece în structura ordinii de zi se regăsesc două părţi (capitole):
- partea A: cuprinde punctele ordinii de zi asupra cărora nu se cer dezbateri,
nefiind necesar nici votul participanţilor. Pentru punctele înscrise în această parte s-a
obţinut acordul înaintea dezbaterilor, la nivelul organismelor Consiliului. Sunt, totuşi,
înscrise în ordinea de zi pentru că, formal, ele trebuie adoptate de către Consiliu;
- partea B: are în cuprinsul său problemele (punctele existente pe ordinea de zi)
care impun deliberări, dezbateri şi, implicit, aprobarea (adoptarea) lor prin votul
participanţilor. Ca procedură, reţinem faptul că, după desfăşurarea deliberărilor,
dezbaterilor, de regulă, se ajunge la un punct de vedere comun, punct de vedere care
este supus la vot, adoptându-se sau, problemele care fac obiectul punctului respectiv,
se retrimit spre rediscutare în organismele Consiliului.

c. Organele auxiliare

⇒ Consiliul este asistat de către un Secretariat general. Organizarea


Secretariatului este decisă de Consiliu cu unanimitate de voturi.
Secretarul general are rolul de a asigura buna funcţionare a Secretariatului, sub
autoritatea Consiliului, de a supune Consiliului proiectul privind eventualele cheltuieli
ale Consiliului, şi de a gestiona fondurile puse la dispoziţia Consiliului. Secretarul
general participă la sesiunile Consiliului, iar în activitatea pe care o desfăşoară este
ajutat de către un cabinet.
Secretariatul general al Consiliului este un organism cu suport logistic care
reuneşte mai mulţi funcţionari şi, în general, constituie un cabinet colectiv de
conducere asigurând permanenţa şi garantând stabilitatea.

43
⇒ Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al
cărui personal este alcătuit din diplomaţi sau persoane oficiale din ministerele
naţionale. Şefii acestor delegaţii se reunesc o dată pe săptămână în cadrul Comitetului
reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre (COREPER).
Existenţa COREPER, ca organism, este relativ recentă, fiind reglementat numai
prin Regulamentul interior al Consiliului. Înainte de a fi menţionat într-o manieră
lapidară, prin articolul 4 al Tratatului de la Bruxelles („un comitet compus din
reprezentanţi permanenţi ai statelor membre, care are ca sarcină pe aceea de a pregăti
lucrările Consiliului şi de a executa mandatele care le sunt conferite de acesta”),
COREPER a ocupat un loc important în sistemul deciziei comunitare37.
Comitetul este locul unde se dezvoltă un dublu dialog: dialogul reprezentanţilor
permanenţi între ei şi dialogul fiecăruia dintre ei cu capitala de unde provin.
Reprezentantul permanent este, totodată, avocatul guvernului său, însărcinat să-
şi convingă partenerii de buna intenţie a poziţiei pe care o apără şi de cea a Consiliului
pe lângă propria sa capitală. COREPER este, în acest fel, sub dubla sa formă, creuzetul
în care o anumită opinie comunitară a ajuns să se formeze prin confruntarea, respectiv
depăşirea opiniilor statelor membre şi ale Consiliului.
Propunerile şi materialele supuse spre dezbatere ori deciziile Consiliului sunt
pregătite de către COREPER, cu ajutorul unor comitete. Aceste comitete sunt formate
din echipe de specialişti ai ministerelor naţionale de resort38.
Instanţă de control politic, COREPER orientează şi supervizează lucrările
multiplelor grupuri de experţi care funcţionează în permanenţă în Consiliu pe temele
cele mai diverse. Aceste grupuri sunt compuse când din colaboratori ai ambasadorilor,
rezidenţi la Bruxelles, când din experţi veniţi din capitale. COREPER se străduieşte să
uşureze activitatea miniştrilor rezolvând la propriul său nivel chestiunile pe care
experţii nu le-au tranşat; în plus, joacă rolul de a filtra problemele din diferite dosare.
⇒ Alte organe auxiliare: grupurile de experţi; Comitetul special pentru

37
Cf. J. Salmon, Reprezentanţii permanenţi pe lângă C.E. şi EURATOM în misiunile permanente pe lângă
organizaţiile internaţionale, Bruxelles, 1971, 561; Von Rijin, la COREPER în Comunităţile lărgite, C.D.E.,
1972, 637; A. Maugas Martin, Participarea COREPER-ului la procesul de decizie comunitară C.D.E., 1980, 25
38
Instituţiile Uniunii Europene, broşură editată de către Delegaţia Comisiei europene în România, Bucureşti,
1999, p. 4.

44
agricultură; Comitetul pentru vize; Comitetul monetar; Comitetul politic; Comitetul
pentru vize.
- Grupurile de experţi sunt formate din experţii statelor membre, cărora li se
adaugă experţi desemnaţi de Comisia europeană. Rolul acestora din urmă este acela de
a susţine în cadrul Comitetului reprezentanţilor permanenţi iniţiativele legislative ale
Comisiei, deoarece COREPER îndeplineşte, după cum se ştie, rolul unui avocat cu
dublă natură: pe de o parte, Comitetul susţine punctele de vedere ale statelor membre
la nivelul Comunităţilor europene şi, pe de altă parte, Comitetul argumentează în faţa
statelor membre importanţa adoptării unor norme juridice la nivelul Comunităţilor.
- Comitetul pentru agricultură este un organ auxiliar al Consiliului, cu atribuţii
specifice în domeniul agriculturii. Principala sarcină a Comitetului este aceea de a
pregăti proiecte în domeniul agriculturii.
- Comitetul monetar, înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht (art. 105 par. 2.),
este format din câte doi reprezentanţi ai fiecărui stat membru, cărora li se adaugă 2
reprezentanţi desemnaţi de Comisia europeană. În momentul în care s-a trecut la cea
de a treia etapă a realizării monedei unice (1999), Comitetul s-a transformat în
Comitetul economic financiar, fiind format din aceeaşi reprezentanţi ai statelor
membre şi Comisiei, la care se adaugă 2 reprezentanţi ai Băncii Centrale Europene.
Comitetul monetar a fost constituit în vederea coordonării şi promovării
politicilor statelor membre în domeniul monetar. Misiunile Comitetului monetar sunt,
după cum urmează:
• urmăreşte situaţia monetară şi financiară a statelor membre şi a
Comunităţii şi raportează periodic Consiliului şi Comisiei în legătură cu
acest subiect;
• formulează avize, la cererea Consiliului, a Comisiei sau din proprie
iniţiativă.
- Comitetul politic, compus din directori politici, este prevăzut în Tratatul de la
Maastricht, la art. J8 par. 5. sarcina acestuia este aceea de a urmări situaţia
internaţională în domeniul ce ţine de Politica externă şi de securitate comună; totodată,
Comitetul politic contribuie la definirea politicilor prin emiterea de avize către
Consiliu, la cererea acestuia sau din proprie iniţiativă.

45
De asemenea, Comitetul supraveghează punerea în practică a politicilor
convenite fără a aduce prejudicii competenţelor preşedinţiei şi Comisiei39.
- Comitetul pentru vize are rolul de a asista Consiliul în aplicarea politicii în
domeniul vizelor în cadrul cooperării în domeniile justiţiei şi al afacerilor interne.
Compus din înalţi funcţionar, Comitetul are ca misiuni formularea de avize
destinate Consiliului (la cererea acestuia sau din proprie iniţiativă) şi să contribuie la
pregătirea lucrărilor Consiliului în domeniile justiţiei şi al afacerilor interne, precum şi
în domeniul vizelor.
În afara acestor comitete, Consiliul mai este asistat şi de alte organe auxiliare,
precum: Comitetul permanent pentru forţe de muncă; Comitetul pentru energie;
Comitetul pentru cercetare ştiinţifică şi tehnică; Comitetul pentru educaţie; Comitetul
pentru acordurile de cooperare cu ţările Lumii a treia.

4. Atribuţii

Tratatele institutive definesc, de o manieră generală atribuţiile Consiliului.


Astfel, articolul 202 al Tratatului instituind C.E. (fostul art. 145) prevede că
instituţia Consiliului asigură coordonarea politicilor generale ale statelor membre şi că
el dispune de puterea de decizie în vederea asigurării condiţiilor necesare realizării
obiectivelor stabilite prin Tratat şi în condiţiile prevăzute de acesta. Articolul conferă
Comisiei, în temeiul unui alineat adăugat la articolul 145 de Actul unic european,
competenţa de executare a regulilor pe care Consiliul le adoptă. Exercitarea acestei
competenţe poate fi supusă unor restricţii-limitări. Potrivit acestui articol, Consiliul îşi
poate rezerva, în situaţii speciale, posibilitatea de a exercita direct unele competenţe în
materie executivă.
La rândul său, într-o manieră succintă, articolul 115 din Tratatul instituind
EURATOM dispune: „Consiliul îşi exercită atribuţiile şi puterile de decizie în
condiţiile prevăzute de prezentul Tratat.
El (n.n. Consiliul) adoptă toate măsurile care relevă competenţa sa în vederea
coordonării acţiunilor dintre statele membre şi Comunitate”.
39
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, „Drept comunitar general. Tratat”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.
121.

46
Potrivit articolului 26 din Tratatul C.E.C.A., „Consiliul îşi exercită atribuţiile în
situaţiile prevăzute şi în maniera indicată de prezentul Tratat, în special în vederea
armonizării acţiunii Comisiei cu cea a guvernelor responsabile de politica generală din
ţările lor.
În acest scop, Consiliul şi Comisia procedează la schimburi de informaţii şi la
consultări reciproce.
Consiliul poate cere Comisiei să procedeze la studiul tuturor propunerilor şi
măsurilor pe care el le consideră oportune sau necesare realizării obiectivelor
comune”.
Tratatul C.E.C.A. conferă Consiliului un rol consultativ care se traduce prin
adoptarea de avize care, în funcţie de situaţie, trebuie să fie sau nu conforme. Consiliul
C.E.C.A. este abilitat, în cazuri rare, să adopte decizii.
În sistemul comunitar, Consiliul este cel care apare ca legiuitor de drept comun
Articolul 207 din Tratatul C.E. (fostul art. 151), §3, în redactarea sa stabilită de
Tratatul de la Amsterdam, menţionează situaţiile în care Consiliul acţionează în
calitatea sa de legiuitor.
Consiliul deţine în sistemul comunitar puterea de decizie.
Uniunea monetară impune Consiliului o intervenţie importantă în coordonarea
politicilor economice şi sociale ale statelor membre în interiorul zonei Euro.
Rolul Consiliului este esenţial şi în cadrul P.E.S.C.
*
* *
Sintetizând, reţinem ca atribuţii ale Consiliului pe următoarele:
- în conformitate cu prevederile tratatelor iniţiale se ocupă cu coordonarea
generală a acţiunilor comunitare cu acţiunile statelor membre, având în vedere faptul
că politicile economice naţionale nu sunt de competenţă exclusiv naţională;
- în economia Tratatului de la Maastricht, cooperarea tinde să îmbrace şi un
caracter politic, vorbindu-se din ce în ce mai insistent despre realizarea Uniunii
Europene, Uniune care întruchipează trecerea de la stadiul economic către cel politic;
- Consiliul este veritabilul suprem legislativ comunitar (iar nu Parlamentul,
aşa cum ar fi posibil să se înţeleagă la prima vedere), cel puţin în spiritul prevederilor

47
Tratatelor, elaborând regulamente şi directive;
- în materie normativă, unele atribuţii au fost delegate de către Consiliu
Comisiei, prin procedura delegării de putere, procedură acceptată prin Actul unic
european (acest lucru se întâmplă şi pentru că organismul Consiliului este supus unor
permanente fluctuaţii politice existente în statele membre, Comisia demonstrând o
mare stabilitate),
- în cadrul Tratatului C.E.C.A, Consiliul îşi păstrează un rol neobişnuit pentru
el ca instituţie consultativă şi de tutelă a Comisiei (Înalta autoritate) Astfel, în anumite
cazuri, el este doar consultat, alteori, însă, el este chemat să-şi expună părerea
conformă (de exemplu, pentru a constata „stadiul crizei manifeste”, art. 58) uneori
pentru unanimitate. El este cel ce poate autoriza Comisia să fixeze dobânda
împrumutului plecând de la 1 % (art. 50). în afara iniţiativei Comisiei, el poate prescrie
punerea în aplicare a unui regim de cote de producţie (art. 58) sau de preţuri maxime
sau minime (art. 61).

Secţiunea a II-a

Comisia europeană

Comisia europeană, denumită în sistemul Tratatului C.E.C.A „Înalta


Autoritate”, are drept scop principal pe acela de a asigura fiecărei Comunităţi - parte a
Uniunii Europene - identitatea sa proprie, punând în valoare interesele comunitare, mai
presus de interesele statelor membre, exprimând, astfel, interesele fiecărei Comunităţi
în parte.
Denumirea de „Comisie” o găsim menţionată, de asemenea, şi în economia
Tratatului de la Maastricht.

1. Componenţa şi statutul membrilor Comisiei

Comisia europeană reprezintă elementul executiv al Comunităţilor.


Membrii Comisiei trebuie să aibă cetăţenia statelor membre (art. 213, fostul art.

48
157, § 1, C.E.). Numărul membrilor care au cetăţenia aceluiaşi stat nu poate fi mai
mare de 2. Potrivit unor reguli nescrise, fiecare stat membru, în prezent, desemnează
câte un reprezentant, iar statele mari, membre ale Uniunii Europene (Franţa, Italia,
Germania, Marea Britanie, Spania) beneficiază de câte 2 reprezentanţi. Astfel, Comisia
europeană are în componenţa sa, în prezent, 20 de membri, însă numărul membrilor, la
fel ca şi în cazul celorlalte instituţii şi organe comunitare, este variabil, modificându-se
în funcţie de numărul statelor membre. Consiliul este instituţia care poate modifica
numărul comisarilor, statuând cu unanimitate de voturi.
Membrii Comisiei sunt aleşi în funcţie de competenţele lor generale şi trebuie să
ofere toate garanţiile de independenţă. Textul art. 213 (fostul art. 157, paragraful 1, din
Tratatul C.E.), menţionează independenţa ca o condiţie pentru numirea membrilor:
„oferind toate garanţiile de independenţă”. Acest text dispune faptul că „Membrii
Comisiei îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al
Comunităţilor”. În îndeplinirea atribuţiilor lor, ei (membrii Comisiei) nu solicită şi nu
acceptă instrucţiuni din partea nici unui guvern sau alt organism comunitar ori
extracomunitar. Ei se abţin de la orice act care este incompatibil cu natura atribuţiilor
îndeplinite. Fiecare stat membru se angajează să respecte această prevedere şi să nu
încerce să influenţeze membrii Comisiei în exercitarea sarcinilor lor.
Pe timpul mandatului lor, membrii Comisiei nu pot să exercite nici o altă
activitate profesională, remunerată sau nu. Încă de la instalarea lor, aceştia se
angajează, în mod solemn, să respecte, pe timpul exercitării mandatului şi după
încetarea acestuia, obligaţiile ce decurg din activitatea lor, în special sarcinile de
onestitate în ceea ce priveşte acceptarea, după încetarea mandatului, de anumite funcţii
sau anumite avantaje.
Membrii Comisiei se bucură de o serie de privilegii şi imunităţi consacrate
expres de articolele 12-15 şi 18 din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile
Comunităţilor europene, din 8 aprilie 1965. Între privilegiile şi imunităţile comunitare
reţin atenţia, îndeosebi, cele ce urmează:
- imunitatea de jurisdicţie pentru actele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce
le revin ca oficiali ai Comunităţilor europene, imunitate care îşi menţine efectele şi
după încetarea activităţii în cadrul Comisiei‚ însă, în raport cu răspunderea pe care o

49
păstrează în continuare;
- scutirea de impozite pe salarii şi alte drepturi băneşti acordate, în exercitarea
atribuţiilor lor, de către organele comunitare. De fapt, la învestirea în calitatea de
reprezentant al statului, fiecare comisar se angajează, printr-o procedură solemnă, să
respecte pe întreaga perioadă a învestiturii, precum şi după aceea, obligaţiile ce îi
revin. Ei prestează, astfel, un jurământ în faţa Curţii de justiţie. Totodată, este
obligatorie asigurarea aceleiaşi atitudini, de independenţă, şi din partea statelor
membre care, încă de la început, s-au angajat să o respecte, excluzând orice încercare
de a influenţa, într-un sens sau altul, pe oricare dintre membrii Comisiei. Din aceste
considerente, delegaţilor le sunt interzise toate activităţile care sunt incompatibile cu
demnitatea primită. Le este interzis, spre exemplu, să fie membri ai Parlamentelor
naţionale sau ai Parlamentului european. Nu pot ocupa nici alte funcţii care le-ar aduce
avantaje la încetarea mandatului. Încălcarea acestor obligaţii se sancţionează de către
Curtea de justiţie, la cererea Consiliului sau a Comisiei. Un alt aspect este şi cel
potrivit căruia independenţa acestei instituţii se manifestă şi în responsabilitatea sa
politică în faţa Parlamentului european40.
Durata mandatului comisarilor este de 5 ani. Acesta poate înceta în una dintre
următoarele situaţii:
- împlinirea termenului;
- demisie voluntară;
- demitere din oficiu;
- moţiune de cenzură a Parlamentului;
- deces.
În cazul decesului, al demisiei voluntare şi al demiterii din oficiu, statele
membre în cauză îşi pot desemna noii reprezentanţi în Comisia europeană.
Demiterea din oficiu intervine ca sancţiune şi nu poate fi propusă de statele
membre, chiar dacă i-ar privi pe reprezentanţii proprii. Poate fi cerută numai de către
Comisie în ansamblul ei ori de către Consiliu. În oricare dintre cele două situaţii
pronunţarea revine în competenţa Curţii de justiţie a Comunităţilor europene.
Iniţial, comisarii erau numiţi pentru un mandat de 4 ani. De la 23 ianuarie 1995

40
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 105.

50
acest mandat a fost prelungit la 5 ani (cu posibilitatea reînnoirii) pentru a face să
coincidă activitatea fiecărei Comisii cu cea a Parlamentului european, care, sub
aspectul mandatului parlamentarilor, durează tot 5 ani41. Acest fapt permite
Parlamentului european să acorde un vot de învestitură Comisiei, înainte de a-şi începe
activitatea, consolidându-i, astfel, legitimitatea democratică42.
Similar miniştrilor din cadrul unui guvern, fiecare comisar este responsabil, în
cadrul Comisiei, de un anumit portofoliu sau domeniu politic şi de Directoratul general
din domeniul respectiv.
Directoratele Generale, în număr de 24, sunt următoarele43:
- D.G. I: Relaţii externe: politică comercială, relaţii cu America de Nord,
Extremul Orient, Australia şi Noua Zeelandă;
o D.G. IA: Relaţii externe: Europa şi noile state independente,
P.E.S.C., serviciu extern;
o D.G. IB: Relaţii externe: Mediterana de Sud, Orientul Mijlociu şi
Apropiat, America Latină, Asia de Sud şi Sud-Est şi cooperarea
Nord-Sud;
- D.G. II: Afaceri economice şi financiare;
- D.G. III: Industrie;
- D.G. IV: Concurenţă;
- D.G. V: Mijloace, Relaţii industriale şi Afaceri sociale;
- D.G. VI: Agricultură;
- D.G. VII: Transporturi;
- D.G. VIII: Dezvoltare;
- D.G. IX: Personal şi Administraţie;
- D.G. X: Informaţie, Comunicare, Cultură, Audiovizual;
- D.G. XI: Mediu înconjurător, Securitate nucleară şi Protecţie civilă;
- D.G. XII: Ştiinţă, Cercetare şi Dezvoltare;
- D.G. XIII: Telecomunicaţii, Transmiterea informaţiei şi valorificarea cercetării;
- D.G. XIV: Pescuit;

41
Comisia europeană, Documentaţie europeană, „Uniunea europeană: vecinul tău”, Luxemburg, 1995, p. 13.
42
Idem.
43
Joël Rideau, op. cit., p. 365.

51
- D.G. XV: Piaţa internă şi Servicii financiare;
- D.G. XVI: Politică regională şi coeziune;
- D.G. XVII: Energie;
- D.G. XVIII: Credit şi investiţii;
- D.G. XIX: Bugete;
- D.G. XX: Control financiar;
- D.G. XXI: Vamă şi Fiscalitate indirectă;
- D.G. XXII: Educaţie, Formare şi Tineret;
- D.G. XXIII: Politica întreprinderii, Comerţ, Turism şi Economie socială;
- D.G. XXIV: Politica consumatorilor.
Numărul Directoratelor Generale, precum şi împărţirea lor pe domenii de
activitate nu sunt fixe, ci se pot modifica de la o etapă la alta.

2. Organizare şi funcţionare

Tratatele institutive şi Regulamentul interior sunt acela care reglementează


modul de organizare şi funcţionare a Comisiei europene.
Funcţionarea Comisiei este guvernată de principiul colegialităţii. Articolul 219
din Tratatul C.E. prevede, de altfel, faptul că „Deliberările Comisiei au loc cu
majoritatea numărului membrilor prevăzut la articolul 157.
Comisia nu poate delibera valabil decât dacă numărul de membri stabilit prin
Regulamentul său interior este prezent”.
Fiecărui membru al Comisiei îi este încredinţată responsabilitatea portofoliilor
care cuprinde sectoare ce nu corespund în mod exact armonizării serviciilor
administrative şi a căror repartizare se schimbă la fiecare reînnoire cu membri, în
funcţie de evoluţia problemelor şi de echilibrul necesar de menţinut. În cadrul acestor
sectoare, membrii Comisiei sunt responsabili de pregătirea lucrărilor Comisiei şi de
executarea deciziilor sale.
Preşedintele instituţiei este cel care convoacă Comisia; aceasta îşi desfăşoară
reuniunile cel puţin o dată pe săptămână (în principiu, miercurea); reuniuni

52
suplimentare pot fi decise în funcţie de problemele nou apărute. Comisia adoptă în
fiecare an programul său de lucru pentru anul respectiv şi stabileşte inclusiv
programele de lucru trimestriale. Preşedintele este cel care propune ordinea de zi.
Fiecare membru al Comisiei poate să propună şi o problemă care nu este în programul
trimestrial pe ordinea de zi sau are posibilitatea să ceară amânarea dezbaterii unei
probleme înscrise pe ordinea de zi.
Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidenţiale.
În cadrul Comisiei, deciziile se iau, de obicei, de către grupuri de comisari,
numite „colegii”, chiar dacă fiecare dintre comisari are răspundere directă numai
pentru anumite domenii. Colegiile sunt formate, după caz, dintr-un număr mai mare
sau mai mic de comisari, în funcţie de materia în care urmează a se adopta decizia
respectivă. Aici operează principiul „răspunderii colective” pentru deciziile adoptate.
Şedinţele desfăşurate în plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai
importante probleme. Pentru problemele mai puţin importante reuniunea şefilor de
cabinet este suficientă.
În ceea ce priveşte desfăşurarea şedinţelor Comisiei, există două proceduri
speciale, şi anume44:
a) procedura scrisă şi b) procedura delegării.
a) procedura scrisă - constă în faptul că fiecare comisar face propunerile pe
care le consideră necesare domeniului pe care îl coordonează şi le comunică în scris,
celorlalţi comisari. Aceştia, la rândul lor, pot formula observaţii şi pot să propună
amendamente. Dacă nu formulează observaţii ori amendamente, propunerile se
consideră adoptate, devenind decizii ale Comisiei, fără a mai urma şi o altă procedură.
Dacă, însă, se formulează amendamente, propunerile urmează să fie discutate în plenul
Comisiei şi numai după aceea devin decizii.
b) procedura delegării - este cea în cadrul căreia un comisar poate acţiona în
numele altuia pentru probleme de gestiune sau administrare, precis definite, folosindu-
se sistemul mandatării.
În cazul în care o propunere necesită avizul mai multor Directorate Generale
pentru a putea fi înscrisă pe ordinea de zi a colegiului Comisiei, direcţia generală „chef

44
Ion P. Filipescu, op. cit., p. 111.

53
de file” distribuie, în prealabil, proiectul şi celorlalte servicii interesate, precum şi
cabinetelor comisarilor corespondenţi.
Principalele limbi de lucru ale Comisiei sunt:
- engleza;
- franceza;
- germana.
Documentele oficiale, în totalitatea lor, sunt traduse şi tipărite, însă, în toate cele
11 limbi oficiale45 (practic, toate limbile statelor membre ale Comunităţilor europene
sunt limbi oficiale), şi anume:
- daneza;
- engleza;
- finlandeza;
- franceza;
- germana;
- greaca;
- italiana;
- olandeza;
- portugheza;
- spaniola;
- suedeza.
De asemenea, reuniunile oficiale ale Comisiei cu guvernele statelor membre,
precum şi şedinţele desfăşurate împreună cu Parlamentul european beneficiază de
traduceri în şi din toate cele 11 limbi.
Dintre membrii săi, Comisia poate constitui şi grupuri de lucru.
În exercitarea atribuţiilor sale, fiecare comisar este asistat de câte un cabinet
condus de un şef de cabinet şi având în componenţa sa consilieri (5 membri). Aceştia
servesc ca o punte de legătură între comisar şi directoratele generale din subordine.
Dar ei au, pe de altă parte, şi atribuţiile unor „ochi şi urechi” ai comisarului în
problemele de care acesta se interesează.

45
Conform articolului 1 din Regulamentul nr. 1 al Consiliului cu privire la stabilirea regimului lingvistic al
C.E.E.din 15 aprilie 1958 (modificat odată cu tratatele de aderare).

54
În pregătirea lucrărilor şi la reuniunile Comisiei, Preşedintele Comisiei este
asistat de către un Secretar general. Acesta asigură punerea în aplicare a procedurilor
decizionale şi veghează la executarea deciziilor, asigură coordonarea între servicii, ia
măsurile necesare pentru a asigura notificarea şi publicarea actelor, precum şi
transmiterea de documente către alte instituţii. De asemenea, asigură legătura cu
celelalte instituţii, urmărind lucrările altor instituţii şi informând Comisia, prin
intermediul departamentelor care se găsesc în subordinea Secretariatului general şi
care se ocupă cu:
- relaţiile cu Consiliul;
- registrul;
- relaţiile cu Parlamentul European, Avocatul Poporului (Ombudsman)
European, Comitetul Economic şi Social, precum şi Comitetul Regiunilor;
- simplificarea metodelor de lucru şi a procedurilor;
- coordonarea programelor şi politicilor;
- resurse şi probleme generale.
Pe lângă cele 24 de Directorate Generale, în structura Comisiei mai întâlnim
anumite comitete create sau prevăzute de tratatele constitutive:
- Serviciul Legal care furnizează asistenţă specializată în domeniul juridic atât
Comisiei, cât şi departamentelor acesteia. Serviciul este consultat înaintea oricărei
iniţiative a Comisiei şi opinia sa este prezentată întregii Comisii. Serviciul poate
acţiona ca un agent de sine stătător al Comisiei în relaţiile cu Curtea de Justiţie, cu
Tribunalul de Primă Instanţă sau chiar faţă de Organizaţia Mondială a Comerţului.
Datorită rolului său important, Serviciul se află sub directa autoritate a Preşedintelui
Comisiei. Directorul General al Serviciului asistă la şedinţele săptămânale ale
Comisiei.
- Biroul de Ajutor Umanitar are ca principal scop oferirea de ajutor victimelor
dezastrelor naturale şi a conflictelor armate din afara U.E. Ajutorul este prevăzut să
ajungă direct la cei aflaţi în nevoie, oricare ar fi rasa, religia sau convingerea politică a
acestora. Ajutorul poate consta în bunuri, cum ar fi alimente, medicamente şi alte
materiale sanitare, combustibili, dar şi în servicii, ca de exemplu tratamente medicale,

55
purificări ale apei şi ajutor logistic. Totuşi, Biroul duce la îndeplinire şi alte misiuni,
cum ar fi:
⇒ studii de fezabilitate pentru operaţiunile umanitare desfăşurate;
⇒ monitorizează proiectele umanitare;
⇒ promovează şi coordonează măsuri de prevenire a dezastrelor prin instruirea
de specialişti, întărind instituţiile promovând proiecte pilot în acest sens;
⇒ informarea publicului larg cu problemele de ordin umanitar.
- Grupul de Consilieri Politici furnizează sfaturi regulate, imparţiale şi informate
Preşedintelui Comisiei, precum şi comisarilor asupra problemelor ce ţin de politica
viitoare a Uniunii Europene. Este un serviciu intern al Comisiei Europene care
răspunde direct de Preşedintele Comisiei.
Rolul consilierilor este acela de a se concentra asupra problemelor multi-
disciplinare şi care tind să aibă un orizont mai lung de timp decât cele cu care se
confruntă în mod obişnuit Comisia. De regulă, aceste probleme au mai multe
dimensiuni, precum: dimensiunea politică, cea instituţională, economică, socială, cea
ştiinţifică şi tehnologică etc. Din cauza faptului că multe dintre politicile U.E. sunt
prevăzute să fie implementate într-un termen mai mare de timp, şi deoarece o decizie
luată în prezent are efecte ireversibile pentru viitoarele decizii, o perspectivă pe termen
lung este de dorit a se avea în vedere. În principiu, rolul acestor consilieri este acela a
unui „catalizator” pentru noile idei şi tendinţe de la nivelul U.E.
- Serviciul de Traduceri ;
- Serviciul Unit de Interpretări şi Conferinţe;
- Biroul pentru publicaţiile oficiale ale Comunităţilor europene;
- Serviciul de Audit Intern ş.a.

3. Atribuţiile Comisiei europene

Articolul 211 din Tratatul C.E. (fostul art. 155 din Tratatul C.E. şi articolul 124
din Tratatul EURATOM) prevede faptul că, în vederea funcţionării şi dezvoltării Pieţei
Comune, Comisia este cea care „veghează la aplicarea dispoziţiilor prezentului Tratat,
ca şi a dispoziţiilor date de instituţii, în temeiul acestuia, astfel:

56
- formulează recomandări şi/sau avize privind materiile care fac obiectul
prezentului Tratat, dacă acesta prevede în mod expres sau dacă ea consideră că sunt
necesare;
- dispune de putere de decizie proprie şi participă la elaborarea propunerilor de
acte ale Consiliului şi Parlamentului european în condiţiile prevăzute în prezentul
Tratat (iniţiativă legislativă);
- exercită competenţele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea
regulilor pe care el le stabileşte”.
Tratatul C.E.C.A. defineşte rolul Comisiei în termeni mai simpli: „Comisia are
rolul de a asigura realizarea obiectivelor stabilite de prezentul Tratat în condiţiile
prevăzute de acesta” (art. 8). Rolul de instituţie independentă în procesul de decizie
este mai bine precizat în Tratatul C.E.C.A. decât în Tratatele de la Roma, conform
cărora puterea de decizie aparţine, în principal, Consiliului.
Însă, toate Tratatele comunitare atribuie Comisiei, ca rol principal, pe acela de a
exprima interesul comunitar şi de a asigura realizarea acestui interes.
Totodată Comisia are şi un important rol politic, ea fiind răspunzătoare, din.
acest punct de vedere, în faţa Parlamentului european. Acest rol, foarte generic
exprimat, se traduce prin existenţa a două categorii de instrumente pe care Comisia le
are la dispoziţie, şi anume:
• norme de drept comunitar elaborate de Comisie, în domenii proprii ori în
altele stabilite şi transmise de Comisie;
• directivele, recomandările şi avizele formulate de Comisie pentru statele
membre, care nu sunt norme direct aplicabile, ci sunt norme de recomandare, statele
trebuind să li se conformeze în timp.
Valorificându-şi rolul său de „paznic al Tratatelor”, Comisia poate să
declanşeze anumite proceduri juridice care au menirea de a stabili dacă, Consiliul ori
statele membre îndeplinesc obligaţiile ce le revin din Tratate.
De asemenea, Comisia dispune de o procedură cu ajutorul căreia poate să
„urmărească” un stat comunitar care nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin din
Tratate. Există şi posibilitatea abilitării Comisiei în vederea aplicării amenzilor pentru
operatorii economici. Aceasta, deoarece sunt situaţii în care operatorii economici

57
trebuie să se conformeze dispoziţiilor Comisiei. Dacă nu o fac, atunci Comisia le
aplică amenzi. Concluzia care se impune este aceea conform căreia Comisia
elaborează norme de drept comunitar, dar dispune şi de mijloace juridice care o
transformă într-un adevărat paznic al tratatelor comunitare.
Atunci când este cazul, Comisia are posibilitatea de a urmări infracţiunile.
Infracţiunile particulare sunt rezolvate, în principiu, de autorităţile naţionale, dar
Comisia poate aplica chiar ea sancţiuni de o formă generală - prevăzute în Tratatul
C.E.C.A., în materie de concurenţă - prevăzute în Tratatul C.E.E. şi în materie de
control al securităţii - privind EURATOM (constituite prin Tratatul EURATOM).
În ceea ce priveşte legătura cu statele, numai un control comunitar este conform
cu natura Comunităţilor.
Cu excepţia anumitor proceduri speciale (prevăzute de art.: 80; 90; 93; 97, din
Tratatul instituind C.E.E.), Comisia dispune, în numele celor trei Tratate institutive
(art. 88, Tratatul C.E.C.A.; art. 169, Tratatul C.E.E.; art. 14, Tratatul C.E.E.A.) de
procedura generală la infracţiune, ce îi permite, în termenii unei instanţe prestigioase,
să sesizeze Curtea de justiţie care să constate „lipsurile” reproşate.
Potrivit dispoziţiilor legale, Comisia poate chema la respectarea tratatelor fie pe
cale de recurs în contencios, fie pe calea competenţei consultative a Curţii (art. 228,
Tratatul instituind C.E.E).
Comisia are şi un important rol politic, ea fiind răspunzătoare, din acest punct de
vedere, în faţa Parlamentului european.
Ca instituţie executivă, Comisia are responsabilitatea implementării bugetului
comunitar, dar şi administrarea clauzelor protectoare în tratate şi în legislaţia
secundară. Comisia administrează diversele fonduri şi programe ale Comunităţilor,
incluzându-le şi pe cele care se ocupă de sprijinirea ţărilor din afara Comunităţilor.
Tot în calitate de executiv al Tratatelor şi actelor Consiliului, Comisia este cea
mai îndreptăţită să facă faţă sarcinilor de execuţie şi gestiune. Este chemată, în primul
rând, să adopte măsuri de execuţie cu deschidere generală. De asemenea, Comisia are
sarcina de a lua decizii cu caracter particular, privind guvernele sau acţiunile. Este
gestionara ansamblului de Fonduri Comunitare (Fondurile social-europene,
F.E.O.G.A.; F.E.D.R.), chiar şi a celor ce nu sunt încă bugetare.

58
Mai extinse decât puterile executive primare sunt puterile derivate, transferate
Comisiei de către Consiliu.
Sub aspectul activităţilor pe care le desfăşoară, Comisia nu dispune de libertate
deplină, deoarece, potrivit statutului propriu, este obligată să acţioneze numai dacă
interesele Comunităţilor o cer.
În cadrul Comisiei se găseşte punctul de plecare pentru fiecare acţiune
comunitară. Având dreptul de iniţiativă, Comisia este cea care trebuie să prezinte
Consiliului propunerile şi proiectele pentru legislaţia comunitară. La nevoie, Consiliul
poate să ceară Comisiei, în temeiul prerogativelor sale, să redacteze propuneri.
Referitor la rolul Comisiei, în sensul iniţiativei, reţine atenţia faptul că, încă din
anii 1970, s-a putut constata erodarea acestei laturi a acţiunii ei şi modificarea puterii
de negociere46. Comisia, cu scopul de a fi acceptate, a introdus în elaborarea
propunerilor sale un element de „pre-negociere” (utilizarea instrumentului de
comunicare, care serveşte la efectuarea unui sondaj politic al Consiliului sau a
documentului de lucru al serviciilor care sunt discutate pe grupuri sau în COREPER)
care, pe de o parte, a întârziat punerea la punct a anumitor texte (la sfârşitul lui 1982,
cartea verde „Perspective ale finanţelor bugetului comunitar”, din noiembrie 1979, nu
fusese urmată de nici o propunere formală de creare de noi resurse proprii), pe de altă
parte, a condus la neacceptarea textelor decât pe baza celui mai mic numitor comun. A
rezultat că viziunea şi perspectiva comunitară, căreia Comisia ar trebui să-i fie garantă,
sunt foarte des reconsiderate. În plus, din diverse raţiuni ce ţin, înainte de toate, să
generalizeze recursul în unanimitate, chiar pentru chestiuni mai puţin „importante”,
capacitatea sa de a face să se accepte compromisuri s-a diminuat, „puterea de
negociere” a Comisiei fiind în căutarea punctelor de sprijin în special în Parlamentul
ales.
În domeniul extern, Comisia îndrumă negocierea (art. 228 din Tratatul
instituind C.E.E.) acordurilor cu ţările terţe, iar în executarea mandatelor Consiliului
reprezintă Comunităţile.
În sinteză, rolul Comisiei se rezumă la47:

46
J. L. Dewost, „Relaţiile dintre Comisie şi Consiliu în procesul de decizie comunitară”, R.M.C., 1980, p. 289.
47
I. P. Filipescu, A. Fuerea, op.cit., p. 114.

59
- asigurarea respectării Tratatelor comunitare;
- iniţiativa legislativă, sub aspectul formulării propunerilor de regulamente şi
directive necesare îndeplinirii obiectivelor propuse;
- chemarea în justiţie a celor vinovaţi de neîndeplinirea normelor comunitare.

Secţiunea a IV-a

Parlamentul european

Parlamentul european a apărut prin Tratatele institutive, fiind denumit, iniţial,


fie Adunarea comună (în Tratatul instituind C.E.C.A.), fie Adunare (în Tratatele
instituind C.E.E., Euratom); prin Rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei instituţii
similare au fost reunite în Adunarea parlamentară europeană, numire ce şi-a produs
efectele începând cu anul 1960.
Ulterior, prin rezoluţia Adunării parlamentare europene din 30 martie 1962, s-a
stabilit denumirea de Parlamentul european, denumire pe care o poartă şi în prezent.

1. Componenţa Parlamentului european

În ceea ce priveşte componenţa Parlamentului european şi modul de desemnare


a membrilor acestuia, trebuie subliniat faptul că, încă din anul 1951, autorii Tratatelor
(art. 21 al Tratatului C.E.C.A. şi art. 138 al Tratatului C.E.E.) au susţinut clar
principiul conform căruia membrii Adunării să fie aleşi cu „sufragiu universal direct,
după o procedură uniformă în toate statele membre” şi, de asemenea, să se
reglementeze punerea sa în aplicare. S-a avut în vedere ca, în perspectivă, Adunarea să
fie formată din delegaţi desemnaţi de Parlamentele naţionale, după procedura stabilită
de fiecare stat membru. Principiul a fost preluat de Tratatele C.E.E. şi EURATOM.
Articolul 21 din Tratatul C.E.C.A. a fost armonizat prin articolul 2 din Convenţia din
1957 cu privire la instituţiile comunitare. Aceste texte, identice în cele trei Tratate,
prevăd posibilitatea elaborării de proiecte de către Adunare, în vederea alegerii
membrilor Parlamentului european prin sufragiu universal direct, potrivit unei

60
proceduri uniforme în toate statele membre.
În acest sens, Consiliul a adoptat, la 20 septembrie 1976, o decizie privind
alegerea reprezentanţilor parlamentari prin sufragiu universal direct. La momentul
respectiv, statele membre nu au agreat ideea adoptării unei proceduri electorale
uniforme, astfel încât, oricât de bune ar fi obiectivele prevăzute în articolul 138.3 al
Tratatului C.E.E., „Actul” nu reuşeşte să se ridice la acelaşi nivel, prevăzând că
procedura electorală este condusă în fiecare stat membru prin dispoziţii naţionale.
Fiecare stat era liber să adopte un anume tip de scrutin, conform tradiţiilor electorale
naţionale. Toate statele au procedat astfel, mai puţin Franţa, care a încălcat tradiţia
celei de a V-a Republici, alegând scrutinul proporţional, adică împărţirea restului la
cea mai puternică jumătate, în liste blocate şi pragul de 5 % voturi. Franţa a invocat
istoria electorală pe care o are, folosind cadrul naţional, adică o circumscripţie
electorală unică48.
În realitate, Actul din 1976, care prevedea alegerea reprezentanţilor în Adunare
prin sufragiu universal direct, se limitează să aducă în prim plan câteva reguli
minimale, cum ar fi:
- principiul votului unic;
- alegerea să se desfăşoare în cursul aceleiaşi perioade în toate statele membre,
perioadă care începe joi dimineaţă şi se termină în duminica imediat următoare, prima
perioadă fiind determinată de către Consiliu, care statuează cu unanimitate de voturi,
după consultarea Parlamentului european;
- vârsta minimă pentru vot este de 18 ani.
Fiecare stat stabileşte regulile cu privire la electorat (singura condiţie stabilită de
o manieră uniformă este cea referitoare la vârstă), la eligibilitate şi la modurile de
desfăşurare a scrutinului (toate statele au adoptat un sistem de reprezentare
proporţională, cu liste naţionale sau locale).
Articolul 190, paragraful 4, din Tratatul C.E. (fostul art. 138), aşa cum a fost
reformulat prin Tratatul de la Amsterdam, prevede că „Parlamentul european
elaborează un proiect în vederea permiterii alegerii prin sufragiu universal direct
potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre sau conform principiilor
48
Legea din 07.07.1977; Decretul din 28.02.1979; J.O.R.F. din 01.03.1979.

61
comune tuturor statelor membre”.
În prezent, Parlamentul european are în componenţa sa 626 de membrii. Prin
Tratatul de la Amsterdam s-a hotărât că numărul parlamentarilor europeni nu poate fi
mai mare de 700, în perspectiva extinderii Uniunii Europene, ceea ce va implica o
redistribuire a locurilor în Parlamentul european pentru fiecare stat membru. După
ultima extindere, care a avut loc în anul 1995, locurile în Parlament au fost repartizate
astfel:
- Germania: 99;
- Franţa, Italia, Regatul Unit: câte 87;
- Spania: 64;
- Olanda: 31;
- Belgia, Grecia, Portugalia: câte 25;
- Suedia: 22;
- Austria:21;
- Danemarca, Finlanda: câte 16;
- Irlanda: 15;
- Luxemburg: 6.
În ceea ce priveşte statutul membrilor Parlamentului european, acesta este
reglementat atât de dispoziţiile comunitare, cât şi de cele naţionale. Dispoziţiile
aplicabile la alegerile europene, care sunt înscrise în „Act”, sunt foarte sumare. Ele
trimit, în special, fie la tratatele originare, fie la măsurile de aplicare sau, cel mai des,
la legislaţiile naţionale, legislaţii care dispun că se fac aplicabile şi parlamentarilor
europeni.
Parlamentul poate stabili şi unele reguli de conduită pentru membrii săi.
Membrii Parlamentului european sunt aleşi pentru o perioadă de 5 ani, iar
mandatul lor este reprezentativ. Verificarea puterilor lor este o prerogativă care
incumbă Parlamentului european.
Cumulul mandatului european cu un mandat naţional este autorizat pe plan
european, dar el este interzis pe plan naţional. Actul privind alegerea reprezentanţilor
Adunării stabileşte, în articolul 6, paragraful 1, incompatibilităţile cărora trebuie să li
supună membrii Parlamentului european. Astfel, un membru al Parlamentului

62
european, pe timpul mandatului, nu poate îndeplini şi calitatea de:
- membru al guvernului unui stat;
- membru al Comisiei;
- membru al Curţii de justiţie sau grefier;
- membru al Curţii de Conturi;
- membru al Comitetului consultativ C.E.C.A. sau al Comitetului economic şi
social al C.E. ori al EURATOM;
- membru al comitetelor sau organismelor create în temeiul sau în aplicarea
Tratatelor institutive în vederea administrării fondurilor comunitare sau a unei sarcini
permanente şi directe de gestiune administrativă;
- membru al Consiliului de administraţie, al Comitetului de direcţie B.E.I.;
- funcţionar sau agent în activitate în cadrul Comunităţilor europene.
Aşa cum este firesc, reglementările adoptate la nivel naţional pot completa
aceste incompatibilităţi.
Privilegiile şi imunităţile prevăzute de articolele 8 - 10 din Protocolul privind
privilegiile şi imunităţile, din 1965, au fost menţinute şi de Actul din 1976.
Articolul 8, aliniatul 1 al Protocolului interzice să se aducă orice restricţie pe
timpul deplasării membrilor Parlamentului spre locul reuniunii Adunării sau cu prilejul
întoarcere. Alineatul 2 prevede facilităţi în materie de taxe sau control.
Membrii Parlamentului european beneficiază, potrivit articolului 10 din
Protocol, de imunitate pe toată durata sesiunilor Adunării. Sesiunea fiind anuală,
imunitatea este, practic, permanentă. Pe teritoriul naţional, imunităţile deputaţilor sunt
cele recunoscute membrilor Parlamentului din ţara lor, nefiind uniformizată legislaţia
în această materie. Pe teritoriul oricărui alt stat membru, ei sunt exceptaţi de la orice
măsură de detenţie ori de la orice măsură de urmărire judiciară.
Sub presiunea guvernelor, în special a celui francez şi a celui britanic,
Parlamentul european, renunţând la exercitarea suveranităţii în materie legislativă,
arată că dispoziţiile naţionale sunt cele care guvernează problema indemnizaţiilor
parlamentare şi regimul impunerii lor, suprapunându-l, în general, celui al
indemnizaţiilor naţionale. Acest fapt generează inegalităţi materiale, dificil de admis
între aleşii europeni provenind din ţări diferite, în detrimentul, considerabil, al

63
britanicilor şi al italienilor, lucru pe care Adunarea încearcă să-l corijeze printr-un
regim generos de avantaje şi indemnizaţii pentru persoana mandatată la acest nivel.
Astfel, indemnizaţia parlamentară şi regimul său de impozitare sunt stabilite prin
dispoziţii naţionale.
2. Organizarea şi funcţionarea

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului european sunt reglementate în


Tratatele institutive şi în Regulamentul adoptat cu majoritate de voturi de către însuşi
Parlamentul european. Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în
octombrie 1993.

A. Organizarea

Sub aspect organizatoric, Parlamentul european cuprinde:


- un Birou;
- Conferinţa preşedinţilor;
- comisii;
- grupuri politice parlamentare.

a. Preşedintele, vicepreşedinţii (14) şi cei 5 chestori sunt aleşi de către Parlament


prin scrutin secret, pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate. Ei formează Biroul, în
cadrul căruia chestorii au un drept de vot consultativ, în chestiunile administrative şi
financiare legate de membri şi de statutul acestora. Preşedintele reprezintă Parlamentul
în situaţii oficiale şi în relaţiile internaţionale, prezidează şedinţele plenare şi întâlnirile
Biroului şi Conferinţei Preşedinţilor.
Biroul este responsabil cu bugetul Parlamentului şi răspunde de chestiuni
administrative, de organizare şi de personal.

b. Biroul lărgit (care era compus din membrii Biroului şi preşedinţii grupurilor
politice parlamentare) este înlocuit, potrivit noului text al Regulamentului, de
Conferinţa preşedinţilor49. Conferinţa are în compunerea sa preşedintele

49
Joël Rideau, op.cit., p. 305.

64
Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice parlamentare.
Conferinţa elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul
activităţii organismelor parlamentare şi termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor
şi delegaţiilor parlamentare.
c. Parlamentul, în vederea organizării şi desfăşurării activităţii sale, înfiinţează
comisii permanente. În prezent, există 17 astfel de comisii. Acestea sunt, după cum
urmează: Comisia pentru afaceri externe, drepturile omului, securitate comună şi
apărare; Comisia pentru buget;. Comisia pentru controlul bugetar; Comisia pentru
libertăţile şi drepturile cetăţenilor, justiţie şi afaceri interne; Comisia economică şi
monetară; Comisia juridică şi pentru Piaţa internă; Comisia pentru industrie, comerţ
exterior, cercetare şi energie; Comisia pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri
sociale; Comisia pentru mediu, sănătate publică şi politica consumatorilor; Comisia
pentru agricultură şi dezvoltare rurală; Comisia pentru pescuit; Comisia pentru politică
regională, transporturi şi turism; Comisia pentru cultură, tineret, educaţie, media şi
sport; Comisia pentru dezvoltare şi cooperare; Comisia pentru probleme
constituţionale; 16. Comisia pentru drepturile femeii şi egalitatea şanselor; Comisia
pentru petiţii.
Comisiile sunt cele care pregătesc lucrările Parlamentului, redactează rapoarte şi
ţin legătura cu instituţiile Comisiei şi Consiliului în intervalul dintre sesiuni.
De asemenea, Parlamentul poate înfiinţa comisii temporare, pentru o perioadă
de 12 luni, cu posibilitatea prelungirii existenţei lor printr-o decizie a Parlamentului.
Începând cu anul 1981, Regulamentul Parlamentului a prevăzut posibilitatea
înfiinţării unor delegaţii interparlamentare; aceste delegaţii sunt chemate să joace un
rol important în relaţiile externe ale Parlamentului şi în cooperarea interparlamentară.
Totodată, Parlamentul european poate înfiinţa şi comisii parlamentare mixte, cu
participarea parlamentarilor din statele asociate la Comunitate sau din statele cu care,
deja, sunt angajate negocieri de aderare.

d. Membrii Parlamentului au posibilitatea să se organizeze în grupuri politice,


dar există şi deputaţi neînscrişi.
După alegerile din iunie 1999, s-au constituit 8 grupuri politice, antrenând, astfel,

65
unele schimbări faţă de Adunarea anterioară. Acestea sunt:
- grupul partidului popular european (democraţi-creştini) şi al democraţilor
europeni - PPE-DE: 234 de membri;
- grupul partidului socialiştilor europeni - PSE: 175 de membri;
- grupul partidului european al liberalilor, democraţilor şi reformatorilor - ELDR:
52 de membri;
- grupul confederal al stângii unite europene/stânga verde nordică - GUE/NGL:
50 de membri;
- grupul verzilor/alianţa liberă europeană - V/ALE: 45 de membri;
- grupul uniunii pentru Europa naţiunilor - UEN: 22 de membri;
- grupul pentru Europa democraţiilor şi a diferenţelor - EDD: 16 de membri;
- grupul celor neînscrişi - NI: 32 de membri.
Grupurile politice parlamentare (G.P.P.) sunt formaţiuni organizatorice ale
parlamentarilor, constituindu-se în temeiul criteriilor politice care îi separă sau îi unesc
pe parlamentari.
Orice grup politic parlamentar se înfiinţează prin intermediul unei declaraţii care
se face în faţa preşedintelui Parlamentului, declaraţie care conţine denumirea Grupului,
semnătura membrilor şi componenţa biroului. Această Declaraţie se publică în Jurnalul
Oficial al Comunităţilor Europene. Pentru prima dată constituirea G.P.P.-urilor a fost
decisă la 21 martie 1958, iar constituirea lor s-a realizat în a 2-a parte a aceluiaşi an.
Pentru înfiinţarea acestor Grupuri politice parlamentare trebuie întrunite
cerinţele ce ţin de numărul parlamentarilor reuniţi. Dacă parlamentarii ce doresc să se
reunească în cadrul unui grup aparţin unui singur stat membru, ei trebuie să fie în
număr de 29. Dacă aceşti parlamentari provin din 2 state membre, ei trebuie să
reunească 23 de membri, iar când provin din mai mult de 3 state, sunt necesari 14
parlamentari.
Aceste G.P.P.-uri se constituie potrivit convingerilor politice ale parlamentarilor
şi nu după criteriul apartenenţei acestora la statele membre, astfel încât un parlamentar
european nu poate face parte, în acelaşi timp, din mai multe grupuri politice.
Din grupul celor neînscrişi, potrivit Regulamentului intern (art. 26 – 27) sunt
aleşi doi reprezentanţi care vor participa, fără drept de vot, la lucrările Biroului.

66
Prerogativele Grupurilor politice pot fi sintetizate, după cum urmează:
- beneficiază de resurse proprii prevăzute în bugetul Parlamentului;
- au propriul secretariat;
- participă, în mod activ, la pregătirea ordinii de zi;
- contribuie la dezbateri;
- desfăşoară activităţi proprii;
- au administratori specializaţi permanenţi pe lângă comisiile parlamentare,
contribuind la pregătirea comisiilor.

B. Funcţionarea

La nivel comunitar, o legislatură se întinde pe o durată de 5 ani. Articolul 196 al


Tratatului C.E. (fostul art. 139, art. 109 al Tratatului EURATOM, art. 22 al Tratatului
C.E.C.A.) prevede că Parlamentul se reuneşte într-o sesiune anuală de plin drept în a
2-a zi de marţi din luna martie (cu excepţia lunii august) şi organizează, uneori, şi
sesiuni suplimentare mai scurte. Parlamentul poate fi convocat, cu titlu de excepţie, în
sesiuni extraordinare, la cererea majorităţii membrilor săi sau la solicitarea Consiliului
ori a Comisiei şi din iniţiativa unei treimi din membri săi.
Dezbaterile Parlamentului sunt publice. Până la intrarea în vigoare a
modificărilor propuse la reuniunea Consiliului european de la Sevillia, Parlamentul
European era singura instituţie comunitară care îşi ţinea dezbaterile în public.
Dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile Parlamentului se publică în Monitorul Oficial al
Uniunii Europene.
Parlamentul este asistat de un Secretar general, ce se găseşte în fruntea
Secretariatului general. În cadrul Secretariatului îşi desfăşoară activitatea aproximativ
3500 de persoane, pe lângă care mai funcţionează şi personalul grupurilor politice şi
asistenţii membrilor. Cele unsprezece limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o
treime din personalul Secretariatului să lucreze în domeniul lingvistic (traducere şi
interpretare). Cu toate acestea, în ciuda constrângerilor impuse de multilingvism şi de
cele trei puncte de lucru, bugetul operaţional al Parlamentului este doar unu la sută din
bugetul Comunităţii, adică un Euro şi jumătate pe an de la fiecare persoană care
trăieşte în Uniunea Europeană.

67
Lucrările Parlamentului se desfăşoară în 3 oraşe diferite. Secretariatul se găseşte
la Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar sesiunile
parlamentare au loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimentare la Bruxelles.

3. Atribuţiile Parlamentului european

A. Consideraţii generale

În mod tradiţional, Parlamentul european exercită un rol consultativ în


elaborarea actelor comunitare şi nu are, deci, putere legislativă în sistemul comunitar.
De-a lungul timpului, Parlamentul de la Strasbourg, însă, dobândeşte puterea bugetară,
el fiind din ce în ce mai mult antrenat în materie co-decizională, sporind în
intensitate50.
Obligaţia de a consulta Parlamentul european s-a intensificat după Actul unic
european prin procedura cooperării, lăsând Consiliului ultimul cuvânt.
Parlamentul terbuie să dea un aviz conform pentru încheierea de acorduri
întemeiate pe articolul 310 din Tratatul C.E. (fostul art. 238) şi acordurile de aderare
după Actul unic european.
De asemenea, Parlamentul exercită un control politic asupra Comisiei; controlul
se poate finaliza prin adoptarea unei moţiuni de cenzură împotriva Comisiei.
Tratatul asupra Uniunii Europene a instituţionalizat intervenţia Parlamentului
european în procedura de numire a membrilor Comisiei (art. 158 Tratatul C.E., art. 127
Tratatul EURATOM, art. 10 Tratatul C.E.C.A.).
Dreptul de iniţiativă al Parlamentului a fost recunoscut parţial. Tratatul asupra
Uniunii Europene i-a atribuit, în mod oficial, dreptul de a cere Comisiei să elaboreze
propuneri.
De asemenea, Parlamentul european beneficiază de o putere de co-decizie
legislativă.
Dreptul de a examina petiţii a fost în mod oficial recunoscut Parlamentului
european de noile texte care rezultă din Tratatul asupra U.E.

50
Tratatele din anii 1970 şi 1975.

68
Parlamentul numeşte mediatorul şi îl poate destitui.

B. Atribuţiile

a. Control politic

Controlul politic reprezintă primul atribut al puterii. Această posibilitate, pe


care o are Parlamentul european, se materializează, în primul rând, în dezbaterile
organizate, ocazie cu care diferitele organe de acţiune sunt chemate să-şi susţină
activităţile şi orientarea în plan politic. Maniera de lucru este profundă. Fiecare
dezbatere se finalizează prin adoptarea unei rezoluţii prin care se face cunoscută
poziţia faţă de o anumită problemă.
În fiecare an, se prezintă un raport general asupra activităţii desfăşurate de cele
3 Comunităţi. Comisia îşi întocmeşte chiar un program de lucru anual, care este avut în
vedere la elaborarea discursului-program al Preşedintelui Comisiei, prezentat în
sesiunea din luna februarie a fiecărui an. Discursul este urmat de o dezbatere generală
asupra politicii trecute şi viitoare, încheiată printr-o rezoluţie asupra politicii generale a
Comunităţilor. În ce priveşte „primul program de acţiune” prezentat de Comisie după
intrarea în funcţie, la fiecare 4 ani, acesta tinde să devină un program de legislatură, iar
dezbaterile care urmează îmbracă forma unor dezbateri de învestitură, Parlamentul
având posibilitatea să le limiteze printr-un vot formal al unei moţiuni de învestitură
(formă a controlului politic).
Dezbaterile care urmează după prezentarea programului de către conducerea
Consiliului, prin ministrul Afacerilor Externe care urmează la preşedinţie, reprezintă
încă un element forte al controlului politic.
După anul 1973, se înregistrează progrese evidente în domeniul cooperării
politice şi au loc transformări asemănătoare şi pentru perfecţionarea mecanismelor
controlului politic prin: dezbateri, declaraţii ale Preşedintelui în exerciţiu al conferinţei
miniştrilor Afacerilor Externe, rapoarte după fiecare sesiune a Consiliului european,
întocmite de către consilierul pentru Afacerile Externe de pe lângă preşedinţie şi altele.
Instituţie deliberativă, Parlamentul european poate sesiza orice problemă care

69
consideră că se poate raporta la activitatea şi misiunile Comunităţilor, inclusiv
cooperarea politică. Problemele se examinează în cadrul comisiilor, se dezbat în
şedinţe plenare (atunci când este cazul), Parlamentul făcându-şi publică poziţia, prin
adoptarea unei rezoluţii.
Întrebările pe care parlamentarii pot să le pună Comisiei în virtutea dreptului
conferit de articolul 140 al Tratatului C.E.E. constituie tot un instrument de control.
După ce sunt formulate, atât întrebările, cât şi răspunsurile sunt date publicităţii.
Instituţia Parlamentului european poate, de asemenea, ca, pe calea unei moţiuni
de cenzură, să constrângă Comisia să demisioneze (conform art. 144 al Tratatului
C.E.E.). Între anii 1970 şi 1977 au fost depuse 4 moţiuni, dintre care 2 au fost supuse
la vot, fără a obţine majoritatea necesară51. Împotriva Consiliului, ca instituţie
interguvernamentală, această formă de sancţionare este practic inexistentă.
În anul 1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht,
atribuţiile de control ale Parlamentului european s-au extins prin adăugarea unor noi
tehnici de control pe care acesta le are, de acum încolo, la dispoziţie. Astfel, regăsim:
dreptul de a primi petiţii de la cetăţenii Uniunii şi dreptul de a numi un mediator.

¾ Dreptul de a primi petiţii de la cetăţenii Uniunii

Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale ale cetăţenilor, aşa cum


sunt ele garantate în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi aşa cum rezultă din
tradiţiile constituţionale comune statelor membre.
Promovarea şi respectarea drepturilor omului reprezintă unul din mijloacele de
garantare a acestor drepturi în baza instrumentelor internaţionale şi a celor europene,
în special. Alegerile prin sufragiu universal direct oferă legitimitate Parlamentului
European, astfel încât votul cetăţeanului din statele membre ale U.E. are un rol
important în cadrul acestui proces. Fiecare persoană poate deveni membru al
Parlamentului European cu speranţele şi preocupările sale. Cetăţenii europeni,
individual sau în grup, îşi pot exercita dreptul la petiţie şi pot depune la Preşedintele
51
În anul 1999, a fost formulată şi depusă o astfel de moţiune determinând drept efecte demiterea întregii
Comisii.

70
Parlamentului European cererile sau plângerile lor cu privire la probleme care se află
în jurisdicţia Uniunii Europene.

Potrivit articolului 8D, alin. 1din Tratatul C.E., orice cetăţean al Uniunii are
drept de petiţionare către Parlamentul european, în condiţiile articolului 138D.
Dispoziţiile acestui din urmă articol stabilesc că orice cetăţean al Uniunii, precum şi
orice persoană fizică sau juridică care îşi are reşedinţa sau sediul statutar într-unul din
statele membre, are dreptul de a prezenta, cu titlul individual sau în asociaţie cu alţi
cetăţeni sau persoane juridice, o petiţie Parlamentului european, cu privire la un
subiect ce ţine de domeniile de activitate ale Comunităţii şi care îi privesc.
În prezent, pentru decizii referitoare la acceptarea de noi State Membre, la
acorduri de asociere cu ţările care nu sunt membre ale Uniunii şi la încheierea de
acorduri internaţionale este nevoie de asentimentul Parlamentului. Aceasta înseamnă
că Parlamentul are dreptul să ratifice şi puterea să respingă acorduri internaţionale. Din
preocuparea sa pentru apărarea drepturilor omului, Parlamentul îşi foloseşte puterea
pentru a cere ţărilor care nu sunt membre ale Uniunii să îşi îmbunătăţească practicile în
domeniul respectării drepturilor omului. Parlamentul nu a ezitat să respingă o serie de
protocoale financiare cu unele state care nu sunt membre ale Uniunii, pe baza unor
chestiuni legate de drepturile omului, obligând aceste ţări să elibereze deţinuţii politici
sau să accepte angajamente internaţionale pentru respectarea drepturilor omului.

¾ Mediatorul

Una dintre noutăţile Tratatului de la Maastricht o reprezintă şi consacrarea


juridică a instituţiei Mediatorului, prin articolele 8, alin. 2 şi 138E, din Tratatul C.E.
Potrivit articolul 8D, alin. 2, orice cetăţean al Uniunii poate să se adreseze
Mediatorului instituit conform articolului 138E. Parlamentul european numeşte un
mediator52, având drept atribuţie principală pe aceea de a primi plângerile oricărui
cetăţean al Uniunii sau de la orice persoană fizică sau juridică care îşi are reşedinţa sau
sediul statutar într-unul dintre statele membre şi care privesc cazurile de proastă

52
Primul mediator a fost desemnat prin Decizia Parlamentului nr. 95/376, din 12 iulie 1995, după alegerile
parlamentare din anul 1994.

71
administrare în acţiunea instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia Curţii de
justiţie şi a Tribunalului de primă instanţă în exerciţiul funcţiilor lor jurisdicţionale.
Mediatorul este cel care face anchete în cazuri temeinic justificate, din proprie
iniţiativă sau atunci când este sesizat direct ori prin intermediul unui membru al
Parlamentului, mai puţin în situaţia când este, deja, iniţiată o procedură jurisdicţională.
În cazul în care mediatorul constată existenţa unor fapte de administrare
defectuoasă a afacerilor comunitare, sesizează instituţia respectivă, instituţie ce trebuie
să răspundă la sesizare în termen de 3 luni.
Mediatorul prezintă Parlamentului şi instituţiei în cauză un raport întocmit cu
privire la constatările făcute. Uneori, mediatorul informează cu privire la concluziile la
care s-a ajuns şi persoanele care au sesizat faptele ce au făcut obiectul investigaţiei.
În fiecare an, mediatorul prezintă Parlamentului şi un raport final cu privire la
rezultatul tuturor anchetelor desfăşurate.
Mandatul mediatorului este egal cu mandatul parlamentarilor, existând
posibilitatea realegerii acestuia. El poate fi demis doar de Curtea de justiţie, pentru că
în exercitarea atribuţiilor ce-i revin se apreciază că este total independent de orice altă
instituţie. Pe perioada mandatului îi este interzisă desfăşurarea oricărei activităţi
remunerate sau nu.

b. Competenţă (putere) bugetară

Puterea bugetară ocupă un loc important între atribuţiile Parlamentului


european şi îi permite, dacă nu să se impună, măcar să negocieze de la egal la egal cu
Consiliul.
În prezent se poate spune că puterea bugetară este instrumentul privilegiat prin
care se poate exprima voinţa politică a Parlamentului.
Articolul 203 din Tratatul C.E.E., aşa cum a fost el elaborat în anul 1957, nu
acorda Adunării (actualului Parlament) decât o competenţă consultativă. Ca şi alte
instituţii, într-o anumită fază, elabora proiectul cheltuielilor proprii. Anteproiectul de
buget era pregătit de către Comisie. Proiectul de buget, hotărât de Consiliu, era
transmis Adunării, care avea dreptul să-l dezbată şi să propună modificări. După aceea,
Consiliul era cel care hotăra definitiv bugetul.

72
Făcând să triumfe teza conform căreia contribuţiile financiare ale statelor
membre sunt înlocuite cu resurse proprii ale Comunităţilor, Parlamentul a reuşit să
impună o creştere a competenţei în materie de buget. Adunarea a devenit, în acest fel,
graţie a două modificări succesive ale dispoziţiilor financiare originare (Tratatele: de la
Luxemburg din 22.04.1970 şi de la Bruxelles din 22.07.1975), codeţinătoare a
autorităţii (competenţei) bugetare. De acum, ea împarte cu Consiliul competenţele
bugetare după un sistem inedit, bazat pe prevederile articolului 203 al Tratatului
C.E.E., care, din anumite perspective, este ambiguu şi care, în practică, favorizează
înclinarea balanţei către Parlament.
Declaraţia comună a Parlamentului, a Consiliului şi a Comisiei, din 30 iunie
1982, vizează, într-o interpretare indisolubil legată de principalele dispoziţii litigioase
ale articolului 203 din tratatul deja menţionat, că este necesar să se evite reînnoirea
conflictelor pe teme bugetare, conflicte care se repetă începând cu 1975 în fiecare an şi
se manifestă între cele 2 autorităţi bugetare.
Adunarea poate ca printr-o majoritate a membrilor săi şi 2/3 din sufragii
exprimate să respingă proiectul de buget în întregime şi să ceară ca un nou proiect să-i
fie supus aprobării de către Consiliu.
Folosirea unei astfel de arme, de natură a perturba grav funcţionarea
Comunităţilor, nu este de conceput decât pentru a manifesta un dezacord politic
important al Parlamentului cu Consiliul.
Articolul 206.4 al Tratatului C.E.E., adăugat de Tratatul de la Bruxelles din
1975, a transferat Parlamentului competenţa de a descărca Comisia asupra executării
bugetului. De atunci, Consiliul nu mai intervine decât pe calea unei simple
recomandări. În acelaşi timp, articolul 206.4 al Tratatului C.E.E., cu privire la Curtea
de Conturi, confirmă expres competenţa pe linia controlului permanent al executării
bugetului pe care Parlamentul o exercită prin intermediul comisiei sale de control
bugetar.

c. În materie legislativă

Parlamentul european nu deţine atributele parlamentelor naţionale în materie


legislativă. Nu are nici competenţa de iniţiativă, rezervată Comisiei, nici competenţa

73
de decizie, rezervată Consiliului.
Competenţa co-decizională a Parlamentului, revendicată la rang de principiu
(conform art. 36 al proiectului de tratat al Uniunii europene), există numai în domeniul
„micilor revizuiri” (Tratatul C.E.C.A. art. 95). În rest, Parlamentul are numai statut de
asociat la legislaţia de grade diferite, după care actul intră în câmpul de aplicare al
uneia sau alteia dintre cele 3 proceduri53:
- procedura consultărilor: consultarea este obligatorie, interzicându-se Consiliului
să decidă fără ca Parlamentul să fi dat în prealabil un aviz asupra propunerii Comisiei;
este prevăzută prin texte într-un număr oarecare de circumstanţe (19 articole în
Tratatul C.E.E., 12 articole în Tratatul C.E.E.A. şi 8 articole în A.U.E.), uneori foarte
generale;
- procedura înţelegerii: rezultă din „Declaraţia comună a Adunării, Consiliului şi
Comisiei”, adoptată la 4 martie 1975 în aplicarea angajamentelor „vârfului” de la
Paris, din decembrie 1974; în virtutea acestui acord, s-a instituit o procedură de
înţelegere între Adunare şi Consiliu, cu concursul activ al Comisiei, care se deschide
atunci când Consiliul percepe o limitare a părerii adoptate de Adunare; Comisia de
înţelegere, compusă din membrii Consiliului şi dintr-o delegaţie a Parlamentului,
condusă de Preşedintele său, la lucrările căreia participă şi Comisia, are ca scop
ajungerea la un acord între cele 2 instituţii, în principiu, cu o amânare de 3 luni; când
punctele de vedere ale celor 2 instituţii sunt suficient de apropiate, Parlamentul trebuie
să dea o nouă propunere şi Consiliul să decidă; acest mecanism se aseamănă cu
procedura Comisiei mixte paritare (Adunare Naţională - Senat) din sistemul francez;
procedura se aplică decât unei părţi restrânse a domeniului legislativ şi, în practică, se
deschide numai dacă fiecare dintre cele 2 părţi a recunoscut că este aplicabilă;
- procedura cooperării: a fost introdusă de Actul unic european (A.U.E.) şi, de
acum, se află organizată la paragraful 2 al articolului 149 din Tratatul C.E.E.; câmpul
de aplicare vizează deciziile luate cu majoritate calificată de către Consiliu în
domeniile pieţei interne, politicii sociale, coeziunii economice şi sociale şi cercetării;
este reglementată exhaustiv în articolul 6 al Actului unic european şi permite
Parlamentului să influenţeze direct modalităţile de luare a deciziilor prin Consiliu, fără

53
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p.121.

74
a repune în cauză dreptul ultimului cuvânt al acestuia şi nici rolul de motor al
Comisiei.

d. În materie de relaţii externe

În situaţia în care Tratatele se limitează să prevadă intervenţia Parlamentului


numai pentru acordurile de asociere (articolele 238 al Tratatului C.E.E. şi 206 din
Tratatul C.E.E.A.), sub forma unei consultări ulterioare, deci înainte prin concluzia
Consiliului, acesta a obţinut să fie informat în cursul întregului proces diplomatic, atât
cu acordurile de asociere, cât şi cu acordurile comerciale sau economice cu ţările terţe.
În termenii procedurii numite “Luns~Westerterp” (după numele preşedintelui
Consiliului care a acceptat aceasta), Parlamentul primeşte din timp şi cu titlu oficial (în
comisii) o informaţie asupra acordurilor internaţionale şi poate, astfel, să procedeze la
o primă dezbatere de orientare în şedinţă plenară, înainte chiar de deschiderea
negocierilor. Permanent sunt informate apoi Comisiile parlamentare. Înaintea semnării
acordului, un reprezentant al Consiliului expune în Parlament rezultatele negocierilor.
După semnare, dar înainte de concluzie, Parlamentul este informat, în adunare
plenară, asupra esenţialului acordurilor comerciale. Este consultat formal asupra
concluziei acordurilor economice, dispunând de o adevărată competenţă co-
decizională pentru acordurile de asociere. Conform articolului 238 aliniatul 2 al
Tratatului C.E.E., modificat de A.U.E., Consiliul nu poate conchide decât după ce are
„părerea conformă” a Parlamentului.

*
* *
Pe scurt, atribuţiile Parlamentului european sunt:
a) asigurarea controlul politic general;
b) participarea la elaborarea dreptului comunitar prin cooperare (legislativă);
c) decizionale, în materie bugetară (adoptă bugetul Comunităţii);
d) participarea la relaţiile externe.
Comparativ cu funcţiile exercitate de un parlament veritabil, naţional, aşa cum
există ele într-o democraţie parlamentară, Parlamentul european îşi exercită funcţiile în

75
mod simbolic. Caracterul simbolic al acestuia rezidă, în primul rând, din faptul că
Parlamentul nu are dreptul să desemneze un Guvern.
Parlamentul are puteri de supervizare numai asupra Comisiei, nu şi asupra
Consiliului.
Consiliul poate deveni subiectul controlului parlamentar numai în măsura în
care fiecare membru este, ca un ministru dintr-un guvern naţional, subiect al
controlului parlamentului naţional.
La rândul ei, Comisia este supervizată în sensul justificării activităţii
desfăşurate în Parlament, prin prezentarea anuală a unor rapoarte. Conducerea ei
trebuie apărată în sesiuni deschise, dar poate să fie forţată, atunci când este cazul, să
demisioneze, urmând procedura votului de neîncredere. Parlamentul nu are nici o
influenţă asupra compoziţiei noii Comisii. Guvernele statelor membre pot, teoretic, să
repună în drepturi chiar vechea Comisie, propunând aceiaşi membri.
Parlamentului european i s-a recunoscut un rol important în luarea deciziilor
numai pentru cele care privesc accesul noilor state, ca state membre, în Comunităţi,
precum şi asocierea cu unele ţări nemembre.
Istoria sistemului parlamentar evidenţiază faptul că parlamentele au fost
învestite la început cu puteri bugetare depline şi după aceea au devenit organe
legislative.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht asupra Uniunii
europene, la 1 noiembrie 1993, Parlamentului european i-au fost conferite puteri
suplimentare, şi anume:
- în materie co-decizională, împreună cu Consiliul de Miniştri în anumite
domenii ale legislaţiei referitoare la piaţa unică, având posibilitatea (Parlamentul) să
respingă definitiv unele propuneri;
- dreptul de a cere Comisiei să înainteze propuneri pentru anumite domenii ale
politici comunitare;
- dreptul de a înfiinţa Comisii de anchetă temporare;
- dreptul la petiţie.

76
Secţiunea a V-a

Instituţiile jurisdicţionale

1. Curtea de justiţie a Comunităţilor europene– scurt istoric54

Necesitatea înfiinţării unei astfel de instituţii s-a resimţit încă din perioada
lucrărilor pregătitoare elaborării Tratatului de la Paris instituind C.E.C.A. Partenerii
prezenţi la negocieri vedeau în Curtea de justiţie adevăratul organ de control al
legalităţii actelor emise de către Înalta Autoritate şi de Consiliul special de miniştri
(instituţii ale C.E.C.A.), menit să asigure, în acelaşi timp, echilibrul între aceste
instituţii şi statele membre, de asemenea, să garanteze neamestecul autorităţilor
C.E.C.A. în domeniile care cad sub incidenţa suveranităţii statelor membre (cele în
care nu a intervenit delegarea de suveranitate).
În cadrul negocierilor s-au propus mai multe soluţii, dar nici una nu a fost
adoptată. Între soluţiile propuse s-au evidenţiat: înfiinţarea unei comisii de arbitraj
(considerată a fi insuficientă) şi recurgerea la serviciile unui organ de jurisdicţie deja
existent (eventual Curtea internaţională de justiţie). În cele din urmă, s-a optat pentru o
soluţie, propusă încă din anul 1950 (la începutul negocierilor), de a înfiinţa o Curte de
justiţie proprie, care să asigure „respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea ...
tratatului şi a regulamentului de executare”55.
Mai târziu, cele 2 Tratate de la Roma, acte institutive ale C.E.E şi C.E.C.A., ca
şi cele 2 Protocoale - care le completează - prevăd înfiinţarea Curţii de justiţie, având
acelaşi rol ca şi Curtea de justiţie înfiinţată prin Tratatul de la Paris.
La 25 martie 1957 intervine Convenţia relativă la unele instituţii comune
Comunităţilor europene, care prevede (la articolul 3) faptul că atribuţiile conferite de

54
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 126 – 127.
55
Articolul 31 din Tratatul instituind C.E.C.A.

77
fiecare dintre cele 2 Tratate de la Roma Curţii de justiţie vor fi exercitate de o Curte de
justiţie unică şi că această instituţie unică înlocuieşte Curtea prevăzută în articolul 32
al Tratatului de la Paris. Deci, la intrarea în vigoare a Tratatelor de Ia Roma, cele 3
Comunităţi europene au o Curte de justiţie unică (comună) care îşi exercită atribuţiile
stabilite prin fiecare tratat în parte, potrivit dispoziţiilor fiecăruia dintre ele. Această
situaţie a fost ilustrată plastic de specialiştii în probleme comunitare prin formula “une
tête à trois casquettes”56.
Ulterior Convenţiei din martie 1957, care opera, deja, după cum am amintit, o
punere de acord a textului Tratatului C.E.C.A. cu textele corespunzătoare din Tratatele
C.E.E. şi C.E.E.A., în ceea ce priveşte Curtea de justiţie, „Tratatul de fuzionare a
executivelor”, semnat la 8 aprilie 1965, realizează aceeaşi punere de acord pentru
unele dispoziţii ale Protocolului din 18 aprilie 195157. Mai târziu, Regulamentul de
procedură, din 3 martie 1959 , elaborat de Curte şi aprobat de Consiliul de miniştri,
preia şi detaliază unele dispoziţii din celelalte 2 Protocoale asupra Statutului Curţii de
justiţie.
Instituţie comună a 3 Comunităţi distincte, Curtea de justiţie, cunoscută drept
Curtea de justiţie a Comunităţilor europene sau Curtea de justiţie de la Luxemburg
(instanţa de la Luxemburg) ori Curtea europeană de justiţie, este guvernată de
dispoziţii aproape identice, care sunt înscrise în fiecare dintre Tratatele ce instituie cele
3 Comunităţi, precum şi în Protocoalele adiţionale. Aceasta a fost concepută ca
instituţia comună a C.E.C.A., C.E.E. şi C.E.E.A. atât pentru raţiuni de ordin practic,
cât, mai ales, pentru facilitarea unităţii de aplicare şi interpretare a Tratatelor şi pentru
a favoriza rezolvarea eventualelor conflicte de competenţă dintre Comunităţi.
Actul unic european (A.U.E.) prevede că dispoziţiile de la titlul III al Statutelor
pot fi modificate de către Consiliu, hotărând în unanimitate la cererea Curţii şi după
consultarea Comisiei şi a Parlamentului.
De la înfiinţarea sa, în anul 1952, şi până în prezent, Curtea de la Luxemburg a
fost sesizată cu peste 8600 de cauze. În anul 1978 a fost atinsă cifra de 200 de sesizări

56
Brînduşa Ştefănescu, “Curtea de justiţie a Comunităţilor europene”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1979, p. 35.
57
Art. 8 din Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor europene (în „Journal du
droit intenational”, 1967, nr. 4, p. 1017).

78
pentru acel an, pentru ca, în anul 1985, această cifră să ajungă la 400, ulterior fiind
depăşită. Din cauza acestui aflux de sesizări, care trebuiau rezolvate în termenele
prevăzute de Tratate, Curtea a realizat o revizuire a Regulamentului său de procedură,
astfel încât cauzele cu care era sesizată să poată fi rezolvate mai rapid şi a cerut,
totodată, Consiliului să înfiinţeze o instituţie jurisdicţională nouă. Răspunzând
solicitării Curţii de justiţie, Consiliul de miniştri a înfiinţat, în anul 1989, Tribunalul de
primă instanţă. Noua instituţie, aflată sub autoritatea Curţii de justiţie, are drept scop
pe acela de ameliora protecţia jurisdicţională a justiţiabililor şi de a permite Curţii să se
concentreze asupra sarcinii sale principale, aceea de a interpreta, în mod uniform,
dreptul comunitar.

1. Delimitări conceptuale

A. Consideraţii preliminare

O influenţă determinantă asupra evoluţiei Comunităţilor a avut-o înfiinţarea,


încă de la începutul procesului de integrare europeană, a unei Curţi de justiţie. Rolul
acestei instanţe este acela de a asigura respectarea dreptului comunitar în interpretarea
şi aplicarea Tratatelor. Motivul pentru care, prin Tratatele comunitare, s-a conferit
Curţii de justiţie, ca instituţie jurisdicţională, misiunea generală de a asigura
respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatului C.E. este următorul:
existenţa unei Curţi de justiţie este un element esenţial pentru un proces de integrare,
deoarece sistemul de repartizare a competenţelor pe care acesta îl comportă presupune,
pe de o parte, garanţia pentru fiecare stat membru că respectarea sa va fi asigurată atât
de instituţii, cât şi de către state membre şi implică, pe de altă parte, menţinerea
uniformităţii de aplicare a regulilor comune.
În literatura de specialitate a domeniului, s-a arătat că această funcţie este
exercitată de către Curtea de justiţie în condiţii identice celor ale jurisdicţiilor statale
(şi nu după modelul jurisdicţiei internaţionale), deoarece Curtea de justiţie nu este o
jurisdicţie internaţională, ci o jurisdicţie internă a Comunităţilor, după modelul
jurisdicţiilor statale, atât prin persoana justiţiabililor, cât şi prin competenţa, natura
litigiilor care îi sunt supuse şi procedura după care statuează.

79
După cum se ştie, justiţia internaţională clasică este, în principiu, voluntar
consimţită, competenţa obligatorie fiind excepţională. Spre deosebire de aceasta,
Curtea de justiţie a Comunităţilor europene este competentă de drept în cazurile
prevăzute de Tratate, fără a mai fi necesar pentru statele membre să accepte această
competenţă. Jurisprudenţa Curţii a devenit, în principiu, obligatorie prin intrarea în
vigoare a Tratatelor comunitare, ceea ce înseamnă nu numai că poate fi sesizată
unilateral, chiar împotriva statelor membre, dar şi că, în domeniul care i-a fost atribuit,
competenţa sa este exclusivă de orice altă modalitate de reglementare.
Potrivit art. 219 din Tratatul C.E., statele membre se angajează să nu supună un
diferent referitor la interpretarea sau aplicarea Tratatului unui alt mod decât cel
prevăzut de acesta.
Spre deosebire de jurisdicţia internaţională, care este competentă, în principiu,
să soluţioneze numai litigiile dintre state, neputând fi sesizată în mod direct de către
particulari, Curtea de justiţie este accesibilă nu numai statelor membre şi instituţiilor,
dar, în condiţii mult mai stricte, potrivit Tratatelor, şi particularilor persoane fizice şi
juridice.
O altă particularitate a Curţii de justiţie a Comunităţilor europene constă în
aceea că, spre deosebire de instanţele internaţionale care pronunţă, în principiu,
sentinţe şi hotărâri ce sunt obligatorii atât pentru toate statele în cauză, cât şi în ordinea
internaţională, hotărârile Curţii de justiţie a Comunităţilor europene au nu numai forţă
obligatorie, dar şi forţă executorie pe teritoriul statelor membre.
Având în vedere toate aceste aspecte, se poate reţine faptul că, spre deosebire
de jurisdicţiile internaţionale de tip clasic, Curtea de justiţie a Comunităţilor europene
prezintă deosebiri esenţiale datorită obiectivelor intervenţiei sale, rolului său şi
raportului cu jurisprudenţele naţionale, accesului direct pe care îl au particularii.

B. Instanţe jurisdicţionale internaţionale

În prezent, în cadrul sistemului juridic internaţional, se poate observa că


existenţa unor instanţe judiciare constituie o excepţie, ele fiind create prin acordul
statelor. Există, însă, o tendinţă mai accentuată, în ceea ce priveşte crearea unor
instanţe în cadrul regional.

80
Astfel, au fost înfiinţate Curtea europeană a Drepturilor Omului şi o Curte
Interamericană în acelaşi domeniu, dar este vorba de un domeniu limitat şi, evident,
aceste Curţi nu au ca obiect diferende internaţionale, ci încălcări ale drepturilor
omului, ceea ce la situează la un nivel diferit.
Convenţiile internaţionale nu cuprind prevederi care să stabilească obligaţia
părţilor de a se adresa anumitor mijloace de reglementare paşnică a diferendelor, în
funcţie de natura lor politică sau juridică. Însă, în unele cazuri, acestea fac
recomandări. De exemplu, Convenţia de la Haga, din 1907, în art. 37, prevede, în
esenţă, că pentru litigiile privind probleme cu caracter juridic, ar fi de dorit ca, în caz
de nevoie, părţile contractante să recurgă la arbitraje, pe cât le-ar permite
împrejurările.
Potrivit unei definiţii date în doctrină, “arbitrajul este modul de reglementare a
diferendelor internaţionale în care părţile, printr-o convenţie formală, se supun deciziei
unei terţe părţi, care poate fi una singură sau mai multe, în urma unei proceduri
contencioase din care rezultă o hotărâre definitivă”58.
Prin Convenţia de la Haga, a fost creată o Curte Permanentă de Arbitraj, a cărei
activitate s-a limitat la soluţionarea a 20 de litigii. Deşi nu a fost desfiinţată, aceasta
continuând să existe fără, însă, să funcţioneze, Curtea Permanentă de Arbitraj, nu
reprezintă o jurisdicţie internaţională, ci numai o listă din care se recomandă părţilor
să-şi aleagă arbitrii.
În cadrul organizaţiilor cu vocaţie universală din sistemul Naţiunilor Unite
există jurisdicţii administrative. Astfel, anterior O.N.U., dar menţinut în vigoare, este
Tribunalul Administrativ al Organizaţiei Internaţionale a Muncii, din anul 1927, a
cărui jurisdicţie a fost acceptată şi de alte instituţii specializate. Printr-o Rezoluţie a
Adunării Generale din anul 1949 a fost stabilit Tribunalul Administrativ al Naţiunilor
Unite, al cărui Statut a intrat în vigoare la 1 iulie 1950.
Însă, singura jurisdicţie internaţională permanentă care are o competenţă
generală este Curtea Internaţională de Justiţie.

58
Alex. Bolintineanu, A. Năstase, “Drept internaţional contemporan”, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”,
Bucureşti, 1995, p. 137.

81
C. Curtea Internaţională de Justiţie

Prima instanţă judiciară, constituită cu o structură judiciară permanentă pentru


rezolvarea diferendelor internaţionale, a fost Curtea de justiţie Centro-americană,
creată prin Tratatul de la Washington din anul 1907, însă aceasta şi-a încetat activitatea
în anul 1918, ca urmare a denunţării de către Nicaragua a Convenţiei prin care a fost
înfiinţată.
Prima Curte Internaţională de Justiţie a fost cea înfiinţată prin Pactul
Societăţilor Naţiunilor (art. 14). În ceea ce priveşte competenţa ei, aceasta era
subordonată aprecierii statelor, art. 36, alin. 2 prevăzând, totuşi, că statele pot declara
că acceptă jurisdicţia ei obligatorie.
Odată cu crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, Carta Naţiunilor Unite, la
articolul 95, prevede şi faptul că organul judiciar principal a Naţiunilor Unite este
Curtea Internaţională de Justiţie, care va funcţiona conform Statutului anexat la Cartă.
Părţi ipso facto la Statut vor fi toate statele membre ale O.N.U. Un stat care nu este
membru al O.N.U., poate deveni parte la Statut în condiţiile care urmează a fi
determinate, în fiecare caz în parte, de către Adunarea Generală, la recomandarea
Consiliului de Securitate59.
Curtea judecă diferendele apărute între statele care sunt părţi la Statutul acesteia
şi care acceptă jurisdicţia ei.
Potrivit Statutului Curţii, în competenţa acesteia intră toate cauzele care-i vor fi
supuse de părţi, precum şi toate cauzele speciale prevăzute de Carta O.N.U. sau în
tratatele în vigoare (art. 36, pct. 2 din Statut).
Pe lângă această competenţă facultativă, Curtea poate avea şi o competenţă
obligatorie; astfel, statele pot declara oricând că o recunosc în diferendele de ordin
juridic, având ca obiect interpretarea unui tratat, orice problemă de drept internaţional,
existenţa oricărui fapt, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii
internaţionale, precum şi natura şi întinderea despăgubirilor pentru încălcarea unei
obligaţii internaţionale (art. 36, pct. 2 din Statut)60.

59
Alex. Bolintineanu, A. Năstase, op. cit., p. 147.
60
D. Popescu, A. Năstase, F. Coman, “Drept internaţional public”, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti,
1994, p. 252.

82
D. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Instituind Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor


fundamentale, Consiliul Europei a creat un sistem internaţional de protecţie a
drepturilor omului, unic în felul său. Principala caracteristică a acestui sistem constă în
obligaţia statelor contractante de a proteja, de o manieră efectivă, drepturile omului
conţinute în Convenţie şi de a accepta un control internaţional al respectării acestor
drepturi. Această responsabilitate şi-au asumat-o Comisia şi Curtea europeană a
Drepturilor Omului.
De la intrarea în vigoare a Convenţiei, în anul 1953, numărul statelor membre
s-a triplat, ceea ce a determinat o adaptare a mecanismului de control, în sensul de a
menţine pe viitor o protecţie internaţională efectivă a drepturilor omului.
Obiectivul acestei reforme îl reprezintă sporirea eficacităţii mijloacelor de
protecţie, reducerea duratei procedurilor şi menţinerea un nivel ridicat de protecţie a
drepturilor omului. În acest scop, s-a decis să se stabilească, ca parte integrantă a
Convenţiei, o Curte europeană a Drepturilor Omului, care să înlocuiască instituţiile de
control existente.
În prezent, Curtea examinează litigiile care i-au fost înaintate, dar competenţa
sa nu este obligatorie decât pentru statele-părţi care i-o recunosc printr-o declaraţie
specială.
Hotărârile Curţii definesc standardele europene în materia libertăţii de
exprimare, în special a libertăţii presei şi formulează raporturile dintre
guvernanţi/politicieni şi presă, dintre autorităţile publice şi libera exprimare a
individului.

E. Curtea penală internaţională

Curtea penală internaţională a fost creată ca instituţie jurisdicţională


permanentă, cu competenţă obligatorie pentru statele-părţi la Statutul acesteia.
Jurisdicţia acesteia este complementară jurisdicţiilor penale naţionale. Statutul Curţii a
fost adoptat printr-o Convenţie între state şi a fost deschis semnării la 17 iulie 1998, la

83
sediul O.N.U., urmând să intre în vigoare după depunerea a 60 de instrumente de
ratificare. Sediul Curţii este la Haga.
Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internaţională, fiind
competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricărui stat-parte la Statut.
Curtea este competentă să judece şi să pedepsească persoanele fizice vinovate
de comiterea unor infracţiuni deosebit de grave - definite prin exemplificare în Statutul
C.P.I.. - care aduc atingere intereselor ansamblului comunităţii internaţionale:
a. crime de genocid;
b. crime împotriva umanităţii;
c. crimele de război;
d. crimele de agresiune.
Curtea este competentă să judece şi să pedepsească persoanele fizice vinovate
de comiterea infracţiunilor precizate mai sus, dacă au împlinit vârsta de 18 ani.
Calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de preşedinte de parlament, de demnitar
sau funcţionar public nu exonerează pe autorul faptei de răspundere penală în faţa
Curţii şi nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei. Imunităţile sau regulile de
procedură speciale care însoţesc calitatea oficială a unei persoane nu împiedică Curtea
să îşi exercite competenţa faţă de persoana în cauză. Răspunderea penală a persoanelor
fizice, este o răspundere individuală. Nu se admite răspunderea colectivă a acestora.
Comandanţii militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime, răspund
penal în faţa Curţii şi pentru crimele comise de către forţele plasate sub comanda şi
controlul lor efectiv.

F. Tribunale penale speciale

La nivel internaţional, au fost constituie instituţii jurisdicţionale penale, cu


competenţă specială şi cu o durată temporară de activitate, limitată la soluţionarea
cauzelor pentru care au fost create. Din această categorie de instituţii jurisdicţionale
fac parte:

84
a. Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg

Acesta a fost instituit prin Acordul de la Londra (1945) privind urmărirea şi


pedepsirea principalilor criminali de război. A funcţionat între 20 noiembrie 1945 si 1
octombrie 1946. În baza Statutului de funcţionare, Tribunalul putea să aplice pedeapsa
cu moartea sau orice altă pedeapsă. Statele părţi la acordul de înfiinţare a Tribunalului
aveau obligaţia de a preda instituţiei , spre judecare, criminalii de război.

b. Tribunalul penal internaţional pentru judecarea si pedepsirea persoanelor


vinovate de încălcarea dreptului internaţional umanitar pe teritoriul fostei
Iugoslavii

A fost creat prin Rezoluţia 808 (1993) a Consiliului de Securitate al O.N.U.


Tribunalul este o instanţă jurisdicţionala internaţională ad-hoc, mandatul său fiind
limitat la judecarea actelor comise în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1991 si până în
momentul restabilirii păcii.
Tribunalul este competent să se pronunţe în legătură cu fapte care constituie
grave încălcări ale dreptului umanitar internaţional, reglementate de Convenţiile de la
Geneva sau pe cale cutumiară (crime de genocid, crime împotriva umanităţii, epurări
etnice, deportări, transfer ilegal de populaţie, exterminări, ucideri etc).
Persoanele care răspund în faţa Tribunalului sunt autorii, complicii şi
instigatorii la comiterea faptelor menţionate mai sus, precum şi superiorii pentru
faptele subordonaţilor.

c. Tribunalul internaţional penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de


comiterea crimelor de genocid şi alte violări grave ale dreptului umanitar pe
teritoriul Ruandei sau al statelor învecinate

S-a instituit prin Rezoluţia 955(1994) a Consiliului de Securitate al O.N.U.


Organizarea, competenţa si procedura de judecată a acestui Tribunal sunt similare cu
cele ale Tribunalului pentru fosta Iugoslavia, cu precizarea că în acest caz a fost vorba
de un conflict la nivel naţional, spre deosebire de cel din Iugoslavia care prezintă atât
elementele unui conflict naţional, cât şi internaţional.

85
2. Curtea de justiţie a Comunităţilor europene

A. Structura şi statutul membrilor

a. Structura Curţii

Curtea este compusă din judecători şi avocaţi generali. Aceştia din urmă sunt
chemaţi să se pronunţe, în totală independenţă, în cauzele supuse Curţii, prin concluzii
care constituie stadiul final al procedurii orale61.
Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de comun acord pentru o perioadă de
6 ani de către guvernele statelor membre.
În prezent, Curtea este compusă din 15 judecători şi 9 avocaţi generali. Numărul
judecătorilor şi al avocaţilor generali poate fi modificat printr-o hotărâre a Consiliului
luată cu votul unanim al membrilor acestuia, la cererea Curţii.

⇒ Judecătorii

În ceea ce priveşte judecătorii, interesant este faptul că nici o dispoziţie a


Tratatelor nu prevede ca aceştia să aibă cetăţenia statelor membre. În practică însă, s-a
urmărit ca, întotdeauna, Curtea să cuprindă cel puţin câte un judecător din fiecare
dintre statele membre. Acest lucru a fost şi este de dorit deoarece, atunci când
deliberează în plen, Curtea să poată avea un judecător familiarizat cu sistemul juridic
al fiecărui stat membru. Preocuparea de ordin politic a fost şi ea precumpănitoare
pentru un echilibru global pe naţionalităţi, care se sprijină atât pe efectivul
judecătorilor, cât şi pe cel al avocaţilor generali. După aderarea Greciei62 respectarea
echilibrului a devenit ceva mai dificilă, deoarece Curtea nu poate delibera valabil decât
cu un număr impar.
Statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali le permite să-şi îndeplinească
rolul cu caracter de continuitate şi în deplină independenţă. Ei sunt numiţi, de comun
acord de guvernele statelor membre, dintre „personalităţile care oferă toate garanţiile
de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea în ţările lor a

61
Art. 222 din Tratatul C.E., fostul art. 166, art.138 din Tratatul EURATOM, art. 32 bis din Tratatul C.E.C.A.
62
În anul 1981, Grecia devine al 10-lea stat membru al Comunităţilor europene.

86
celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau care sunt jurişti având competenţe notorii”63.
Aceste condiţii sunt ceva mai severe decât cele cuprinse în textul iniţial al Tratatului
C.E.C.A., care cerea doar ca personalităţile în cauză să ofere toate garanţiile de
independenţă şi competenţă, dar rămân totuşi suple, permiţând, astfel, să fie numiţi ca
judecători (sau avocaţi generali) teoreticieni de renume, practicieni ai dreptului şi ai
vieţii politice şi economice, profesori universitari, magistraţi ori avocaţi celebri.
La cererea Curţii, Consiliul de miniştri, statuând cu unanimitate de voturi, poate
mări numărul de judecători, urmărindu-se permanent reprezentarea tuturor sistemelor
de drept din ţările membre.
Judecătorii sunt numiţi pentru o perioadă de 6 ani, mandatul lor putând fi
reînnoit fără limită. Practica arată că ei rămân în funcţie, în medie, timp de două
mandate. Pentru a se asigura o anumită permanenţă şi continuitate în structura Curţii,
reînnoirile se fac în proporţie de 50% o dată la 3 ani. Nu este prevăzută nici o limită de
vârstă pentru judecători.
Durata scurtă a mandatului judecătorilor a determinat, în perioada negocierilor,
discuţii critice în care se susţineau puncte de vedere din care rezultă că magistraţii
Curţii, nefiind numiţi pe viaţă, ar aduce atingere principiului inamovibilităţii, garanţie
fundamentală a independenţei judecătorilor în accepţiunea doctrinei juridice
occidentale64. În opinia majorităţii specialiştilor de drept comunitar, criticile aduse nu
sunt concludente.
Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător al Curţii în timpul
exercitării mandatului său. Curtea este singura abilitată să asigure controlul asupra
activităţii şi disciplinei membrilor ei. Tot ea este cea care poate revoca un judecător, cu
unanimitate de voturi, decizia luându-se în absenţa acestuia şi numai atunci când
judecătorul respectiv a încetat să răspundă condiţiilor cerute pentru exercitarea
funcţiilor sale.
Independenţa judecătorilor Curţii este garantată, mai ales, de caracterul strict
secret al deliberărilor în Camera de consiliu. Procedura „opiniei separate”, întâlnită la
Curtea internaţională de justiţie, nu este admisă. Hotărârile Curţii sunt decizii colective

63
Art. 167 din Tratatul C.E.E., art. 32 din Tratatul C.E.C.A. şi art. 139 din Tratatul C.E.E.A.
64
Nicolo Catalano, „Manuel de droit des Communautés européennes”, Paris, 1962, p. 56 şi urm.

87
care angajează instanţa în întregul ei. De asemenea, independenţa judecătorilor mai
este garantată şi de statutul acestora, de drepturile şi incompatibilităţile pe care le
prevăd tratatele în acest scop.

⇒ Preşedintele

Judecătorii desemnează, dintre ei, prin vot secret, pe preşedintele Curţii de


justiţie, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit. Judecătorul francez Robert
Decourt a exercitat, astfel, 3 mandate succesive, în perioada cuprinsă între anii 1967 -
1976. Preşedintele conduce lucrările Curţii, prezidează audierile acesteia, precum şi
deliberările în Camera de Consiliu. Competenţele sale jurisdicţionale, pe care şi le
exercită prin ordonanţe, sunt limitate.

⇒ Avocaţii generali

Tratatul C.E.C.A menţionează numai cu caracter incidental instituţia avocaţilor


generali, lăsând în seama Protocolului adiţional precizarea rolului şi a statutului lor.
Acestora li se rezervă articole speciale în textul actual al Tratatelor celor 3
Comunităţi65.
Avocaţii generali sunt numiţi cu acordul guvernelor statelor membre pentru o
perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de a li se prelungi mandatul. Condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească sunt aceleaşi ca şi în cazul judecătorilor. O înlocuire
parţială a avocaţilor are loc la fiecare 3 ani.
În concordanţă cu prevederile Tratatelor, avocaţii generali „au sarcina de a
prezenta public, cu toată imparţialitatea şi în deplină independenţă, concluzii motivate
asupra cauzelor supuse Curţii de justiţie pentru a o sprijini în îndeplinirea misiunii
sale”. Rolul esenţial al avocaţilor generali se materializează în momentul punerii
concluziilor. În fiecare cauză contencioasă sunt ascultaţi, în principiu, avocaţii generali
afectaţi Camerei căreia îi aparţine şi judecătorul raportor.
Avocaţii generali sunt toţi ascultaţi în ipoteza în care Curtea este chemată să dea
un aviz în cazul aşa numitei „mici revizuiri”, prevăzute în Tratatul C.E.C.A., ca şi în

65
Art. 166 şi 167 din Tratatul C.E.E.; art. 138 şi 139 din Tratatul C.E.E.A.; art. 32 bis şi 32 ter din Tratatul
C.E.C.A.

88
situaţia reglementată de art. 228 alin. 2 al Tratatului C.E.E. În aceste situaţii, procedura
se desfăşoară în Camera de consiliu, iar concluziile avocaţilor generali nu sunt
publicate.

⇒ Grefierul

Grefierul este numit de către Curte, cu consultarea avocaţilor, pentru o perioadă


de 6 ani. Curtea este cea care îi stabileşte şi statutul, iar atunci când constată că acesta
nu mai corespunde condiţiilor cerute sau nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin, îl
poate revoca.
Grefierul este asistat de un grefier adjunct, care îl poate înlocui la nevoie.
Ca şi judecătorii şi avocaţii generali, grefierul este obligat să depună jurământul
în faţa Curţii, în sensul că îşi va exercita atribuţiile cu toată imparţialitatea şi nu va
divulga secretul dezbaterilor. El are un dublu rol, îndeplinind, pe de o parte, atribuţii
de ordin procedural, iar pe de altă parte, atribuţii administrative. Sub controlul
preşedintelui, grefierul are misiunea de a primi, transmite şi conserva toate
documentele şi, de asemenea, să realizeze eventualele notificări sau comunicări de acte
pe care le comportă aplicarea Regulamentului de procedură66. Totodată, asistă şi la
şedinţele de audiere ale Curţii şi ale Camerelor. Are în grija sa arhivele şi se ocupă de
publicaţiile Curţii.
Ca atribuţii administrative, grefierul le are pe cele de gestiune şi contabilizare a
Curţii cu ajutorul unui administrator.
Grefierul are în subordinea sa, sub controlul general al preşedintelui67,
funcţionarii şi agenţii Curţii, tot el fiind cel abilitat să propună, dacă este cazul, orice
modificare de organizare a serviciilor Curţii68.

⇒ Raportorii adjuncţi

Protocoalele adiţionale reglementează o instituţie asemănătoare auditoriatului


din Consiliul de Stat belgian sau francez, respectiv instituţia raportorilor adjuncţi, care,

66
Joseph Gand, „La composition, l’organisation, le fonctionement et le rol de la Cour”, în „Droit des
Communautés Européennes”, Larcier, Bruxelles, p. 300.
67
Art. 11 al Protocolului C.E.E.
68
Printre serviciile Curţii o mare importanţă o are cel lingvistic, al traducătorilor.

89
în practică, nu a fost folosită până în prezent. Ei au sarcina să ajute preşedintele în
procedura de urgenţă şi pe judecătorii raportori în îndeplinirea atribuţiilor lor. Nu au
dreptul să participe la vot, dar pot lua parte la deliberări în cauza pe care au avut-o în
studiu.

⇒ Referenţii

Fiecare judecător şi avocat general primeşte, pe lângă altele, asistenţa personală a


doi referenţi, jurişti calificaţi, de obicei doctori în drept, având aceeaşi cetăţenie ca şi
judecătorul sau avocatul. Referentul ataşat persoanei fiecărui membru al Curţii şi
depinzând numai de el constituie cabinetul acestuia şi are un rol deosebit de important
în funcţionarea Curţii, mai ales în cazul avocaţilor generali.

b. Statutul membrilor Curţii de justiţie

Având în vedere faptul că mandatul de 6 ani poate fi reînnoit, Curtea se bucură


de stabilitate, deşi la o perioadă de 3 ani are loc o reînnoire parţială a judecătorilor şi a
avocaţilor generali.
Statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali le permite să-şi îndeplinească rolul
cu caracter de continuitate şi în deplină independenţă.
Statutul membrilor este stabilit de Statutul Curţii şi de Regulamentul de
procedură care, printre altele, dispun următoarele:
- la intrarea în funcţie, atât judecătorii, cât şi avocaţii generali depun un jurământ
prin care se angajează să-şi exercite funcţiile imparţial şi să nu divulge secretul
deliberărilor;
- funcţiile de judecător şi de avocat general sunt incompatibile cu orice funcţie
politică sau administrativă ori cu o altă activitate profesională, remunerată sau nu;
- la încetarea mandatului, judecătorii şi avocaţii generali au obligaţia de
„onestitate şi delicateţe” în privinţa acceptării unor funcţii sau avantaje;
- judecătorii şi avocaţii generali beneficiază de imunitate de jurisdicţie, chiar şi
după încetarea funcţiei lor, pentru actele pe care le-au săvârşit în exerciţiul acesteia;
- atât judecătorii, cât şi avocaţii generali au obligaţia de a-şi stabili reşedinţa în
oraşul în care Curtea de justiţie îşi are sediul.

90
B. Organizare şi funcţionare

Regula o constituie faptul că instanţa de la Luxemburg lucrează în şedinţe


plenare. Cu toate acestea, din cauza volumului mare de cauze, pentru celeritate, s-a
prevăzut posibilitatea creării unor Camere în cadrul Curţii, formate din 3 la 5
judecători.
Curtea poate delibera valabil numai în prezenţa unui număr impar de judecători.
Când numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abţine să
participe la deliberări.
Deliberările Curţii şi ale Camerelor au loc sub forma aşa-numitei „Camere de
Consiliu”, desfăşurându-se numai în prezenţa judecătorilor care au participat şi în faza
procedurii orale. Avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă şi
grefierul nu sunt admişi.
În şedinţa plenară este obligatorie prezenţa unui număr minim de 7 judecători,
iar în Camere de 3. Preşedintele nu are un vot dominant. Sistemul comunitar nu
reproduce instituţia „judecătorului naţional” ori a „judecătorului ad-hoc” în vigoare în
faţa Curţilor internaţionale69.
În lipsa consensului, din cadrul deliberărilor, deciziile sunt luate prin vot
majoritar, începând cu judecătorul cel mai tânăr. Deliberările sunt strict secrete şi
procedeul „opiniei separate” nu este admis. Deciziile Curţii sunt colective şi o
angajează în ansamblul ei.
Când deliberările Curţii au ca obiect probleme de ordin administrativ ale
funcţionării acesteia, la ele participă şi avocaţii generali cu vot deliberativ şi asistă şi
grefierul.
Curtea de justiţie a Comunităţilor este o instituţie care funcţionează permanent,
vacanţele judiciare, fixate de ea, întrerup activitatea, dar nu suspendă termenele
procedurale. În caz de urgenţă, preşedintele Curţii poate convoca şedinţele chiar în
această perioadă70. Lucrările Curţii se desfăşoară în fapt în limba franceză, ca limbă de
lucru, deşi se prevede că pot fi folosite toate limbile vorbite în Comunităţi.

69
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 132.
70
Art. 28 din Regulamentul de procedură.

91
Pentru fiecare cauză, în mod formal, limba folosită este cea a pârâtului, mai
puţin cazul în care pârâtul este Comisia sau Consiliul.

C. Competenţa Curţii de justiţie

Curtea de justiţie este instituţia jurisdicţională comună a celor 3 organizaţii ale


integrării vest-europene, dar are competenţe specifice şi îndeplineşte atribuţii proprii
fiecărei Comunităţi, în conformitate cu Tratatul institutiv. Tratatele cuprind, în acest
domeniu, reglementări apropiate şi, uneori, chiar identice.
Potrivit Convenţiei din 25 martie 195771, Curtea este o instituţie comună celor 3
Comunităţi, dar funcţionează ca instituţie a fiecăreia dintre ele. Deşi prevede o
instituţie unică de jurisdicţie, Convenţia de la Roma menţine intacte regulile formulate
de fiecare dintre Tratatele constitutive, raţiune pentru care competenţa Curţii variază
după cum acţionează pe baza unuia sau altuia dintre Tratate, aplicând reglementările
cuprinse de acesta.
Curtea este singura instituţie de jurisdicţie comunitară care are o funcţionare
permanentă şi emite hotărâri ce nu pot fi recurate în faţa unei alte instanţe.

⇒ Competenţa „ratione materiae”

Ca instituţie a celor 3 Comunităţi, în cadrul cărora fiecare instituţie acţionează în


limitele atribuţiilor care-i sunt conferite de tratat, Curtea nu poate avea decât
competenţa precis determinată fie de chiar textul Tratatelor institutive, fie, pe baza
acestora, de actele comunitare cu valoare normativă ori cea conferită de legislaţia unui
stat membru pentru cazuri conexe cu obiectul Tratatelor72.
Rolul Curţii de justiţie este acela de a asigura respectarea dreptului comunitar,
interpretarea şi aplicarea Tratatelor constitutive. În acest sens, ea are următoarele
competenţe:
- efectuează un control al legalităţii actelor comunitare; acest control se
realizează, îndeosebi, pe calea recursului în anulare, a excepţiei de ilegalitate şi a
71
Art. 3 din Convenţia de Ia Roma, relativă la unele instituţii comune Comunităţilor europene, Luxemburg,
1973.
72
Art. 43 al Tratatului C.E.C.A.

92
recursului în carenţă;
- interpretează unitar Tratatele şi actele comunitare pe calea recursului în
interpretare;
- controlează legalitatea acţiunilor sau omisiunilor statelor membre în raport cu
dispoziţiile tratatelor, tranşând litigiile dintre acestea;
- soluţionează acţiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele
Comunităţilor sau de agenţii acestora;
- se comportă asemănător Tribunalului administrativ al ONU, soluţionând
litigiile privind raporturile funcţionarilor comunitari cu organele de care depind;
- devine instanţă arbitrală, dacă o clauză compromisorie există în acest sens într-
un contract încheiat de una dintre Comunităţi;
- acţionează ca instanţă de recurs de ultim grad;
- este o instanţă internaţională, putând tranşa litigii între statele membre, dacă
acestea sunt în legătură cu obiectul tratatelor şi dacă între statele litigante a intervenit
un compromis;
- dispune de o competenţă consultativă.
Raportată la aceste competenţe, Curtea apare ca jurisdicţie permanentă şi
obligatorie a ordinii juridice comunitare, ordine juridică de drept internaţional ale cărei
subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora.

⇒ Competenţa „ratione personae”

Curtea de justiţie este abilitată să soluţioneze litigii între statele membre, între
acestea şi instituţiile comunitare - Comisia, Consiliul‚ precum şi între instituţiile
comunitare între ele, respectiv Comisie, Consiliu, Parlament.
Curtea, spre deosebire de orice alt organ de jurisdicţie internaţională, este
obligată - în anumite situaţii, cu îndeplinirea anumitor condiţii - să tranşeze litigii şi
între particulari, persoane fizice sau juridice, resortisanţi ai statelor membre şi aceste
state membre sau între particulari şi organele/instituţiile comunitare.

93
D. Procedura în faţa Curţii de justiţie

Dispoziţiile cu privire la procedura de urmat în faţa Curţii de justiţie a


Comunităţilor europene sunt cuprinse atât în textul celor 3 Tratate institutive, cât, mai
ales, în Protocoalele adiţionale privind Statutul Curţii, în Regulamentul de procedură,
în instrucţiunile pentru grefier şi în Regulamentul adiţional relativ la comisiile
rogatorii, la asistenţa juridică gratuită şi la denunţarea încălcării jurământului de către
martori şi experţi.
Procedura în faţa acestei instituţii este net deosebită de procedura internaţională
ce se urmează în faţa Curţii internaţionale de justiţie, ea inspirându-se din sistemul
procedural al jurisdicţiilor administrative naţionale, şi, mai ales, din cel aplicat în faţa
Consiliului de Stat francez.
Procedura în faţa Curţii de justiţie este „contradictorie, publică, mixtă (scrisă şi
orală) de tip inchizitorial şi, teoretic, gratuită”73.

a. Procedura ordinară

Cuprinde mai multe faze succesive, şi anume:


- faza scrisă (urmată de o eventuală fază de anchetă);
- faza orală;
- faza deliberărilor, care se materializează prin hotărârea ce va fi dată în cauza
respectivă.
⇒ Faza scrisă

Prima fază a procedurii în faţa C.J.C.E. începe prin sesizarea Curţii de către un
stat membru, de către un resortisant al unui stat membru (persoană fizică sau persoană
juridică), de către o instituţie ori un organ al Comunităţilor sau, mai rar, de către o
instanţă naţională cu o plângere care se depune la grefier. Plângerea este obligatorie.
Aceasta trebuie să se introducă în anumite termene peremptorii, care variază după
obiectul cauzei, de la o lună la 5 ani şi care sunt expres prevăzute chiar în textul
Tratatelor. Acestor termene de recurs li se adaugă „termenele de distanţă” calculate în
funcţie de distanţa până la sediul Curţii.
73
Chevallier Roger Michel, „La procedure devant la Cour de joustice”, în Droit des Communautés européennes,
p. 393.

94
Când actul atacat emană de la o instituţie comunitară, termenul începe cu ziua
imediat următoare notificării sau la 15 zile după publicarea în J.O.C.E.74. Dacă ultima
zi este o zi liberă sau o altă sărbătoare legală, acesta expiră abia la finele zilei
lucrătoare care urmează.
În principiu, termenele nu pot fi suspendate. Din textele Tratatelor rezultă,
totuşi, o singură excepţie, şi anume cazul fortuit sau forţa majoră. Nici chiar vacanţele
judiciare nu suspendă termenele.
Plângerea, redactată într-o anumită limbă, se depune la grefier, care are
obligaţia să o trimită celeilalte părţi cu toate piesele anexe, indicând şi termenul în
care trebuie depus memoriul în întâmpinare. Termenul, în principiu, este de o lună.
Întâmpinarea este trimisă, tot prin intermediul grefierului, celeilalte părţi, care poate,
ca într-un anumit termen, fixat de preşedinte, să prezinte un memoriu în replică,
împotriva căruia pârâtul poate prezenta un alt memoriu în duplică. În acest caz,
termenele se reduc numai la cele de distanţă.
Regula este că fiecare parte poate depune în proces numai câte două memorii, în
practică însă, judecătorii pot autoriza şi un al treilea memoriu (cam pentru 5-6% dintre
cauze).
În ceea ce priveşte procedura anchetei, Curtea poate decide ca aceasta să fie
făcută de către judecătorul raportor, cu participarea avocatului general, părţile având
posibilitatea să asiste. Părţile pot să ia cunoştinţă, prin intermediul grefierului, de toate
procesele verbale de audieri de martori sau experţi şi chiar să obţină, pe cheltuiala lor,
copii ale acestor acte.
În unele situaţii, Curtea poate da un termen în favoarea părţilor pentru ca
acestea să poată prezenta, în scris, observaţii cu privire la măsurile de anchetă şi la
rezultatele lor.

⇒ Faza orală

Având în vedere data închiderii anchetei sau hotărârea de deschidere, fără


anchetă, a procedurii orale şi în funcţie de faptul că nu există cauze prioritare ori că
părţile nu au cerut, de comun acord, judecarea cauzei la o anumită dată, preşedintele

74
Jurnalul oficial al Comunităţilor europene.

95
Curţii stabileşte data la care cauza urmează să fie dezbătută.
Faza orală începe cu audierea publică. Şedinţa publică de audiere începe prin
citirea raportului de audiere de către judecătorul raportor. După aceasta, preşedintele
Camerei deschide dezbaterile. Părţile nu au dreptul să pledeze personal pentru ele
pledând agenţii, avocaţii sau consilierii.
Pledoariile părţilor se prezintă, în general, în limitele conţinutului memoriilor
înaintate în scris, care, adesea, sunt detaliate.
În continuarea şedinţei publice, se dă cuvântul avocatului general care prezintă
concluziile sale asupra cauzei, aşa cum rezultă ele în raport cu situaţia de drept.
După ascultarea avocatului general, preşedintele închide procedura orală şi
anunţă luarea cauzei în deliberare. Redeschiderea procedurii orale se poate admite
numai în mod excepţional.

⇒ Deliberarea şi hotărârea

Deliberarea este secretă şi are loc în Camera de consiliu. Pentru a nu fi probleme


provocate de limba de redactare, fiecare judecător poate cere ca problemele ce se
ridică şi urmează a fi supuse la vot să fie formulate într-una dintre cele 11 limbi
oficiale ale Comunităţilor europene, indicată de el.
Hotărârea este dată în numele Curţii şi nu în numele majorităţii judecătorilor.
La dezbateri nu se admite procedura opiniei separate. Hotărârea se citeşte în şedinţa
publică şi trebuie să fie semnată de preşedinte, de judecătorul raportor, de judecătorii
care au luat parte la deliberare şi de grefier. Minuta hotărârii, parafată şi ea, va fi
depusă la grefă şi câte o copie certificată a hotărârii se notifică părţilor.

b. Excepţii de la normala desfăşurare a procedurii ordinare

- Asistenţă juridică gratuită75

În situaţia în care una dintre părţi este în imposibilitate de a face faţă, total sau
parţial, cheltuielilor necesitate de proces, ea poate, în orice moment, să ceară
beneficiul asistenţei juridice gratuite.

75
Art. 76 din Regulamentul de procedură.

96
Cererea pentru asistenţă juridică gratuită trebuie să fie însoţită de documentele
doveditoare şi, în special, de un certificat eliberat de autoritatea competentă în materie
care să justifice lipsa de mijloace băneşti pentru partea în discuţie.
Cererea este repartizată uneia dintre Camerele Curţii, care, după desemnarea
unui judecător adjunct şi după prezentarea observaţiilor scrise ale celeilalte părţi şi
ascultarea avocatului general, hotărăşte admiterea totală sau parţială la beneficiul
asistenţei juridice gratuite. Camera decide asupra cererii prin ordonanţă motivată. Dacă
cererea este admisă, casieria Curţii va avansa sumele necesare, urmând ca, ulterior,
prin hotărârea prin care se va decide asupra cheltuielilor de judecată, Curtea să
pronunţe şi vărsarea în casieria ei a sumelor avansate de aceasta cu titlu de asistenţă
juridică gratuită. Sumele vor fi recuperate de către grefier de la partea căreia îi revine
suportarea cheltuielilor de judecată.
Deşi din denumire ar rezulta că această asistenţă ar fi gratuită, în realitate ea
reprezintă un împrumut pe care casieria Curţii îl face în anumite condiţii şi pe care-l
recuperează de la partea condamnată la plata cheltuielilor de judecată.
Potrivit dispoziţiilor Regulamentului adiţional, în caz de admitere a cererii, se
va desemna şi unui avocat care să-l asiste pe solicitantul interesat, dacă acesta nu
propune nici un avocat sau dacă Curtea consideră că nu este cazul să ratifice alegerea
făcută de solicitant.
Câte o copie autentificată a ordonanţei şi a cererii de asistenţă juridică gratuită
vor fi trimise, prin intermediul grefierului, autorităţii competente a statului interesat. În
funcţie de propunerile făcute de această autoritate, Curtea va numi din oficiu un avocat
care va asista pe solicitantul asistenţei juridice gratuite.

- Excepţia sau incidentul

Dacă una dintre părţi ridică în faţa Curţii o excepţie sau un incident cerând să se
decidă asupra lui, fără a se angaja dezbateri asupra fondului, partea este obligată să
facă o asemenea cerere printr-un act separat, care să conţină expunerea situaţiei de fapt
şi de drept pe care se întemeiază, concluziile şi, anexate, actele doveditoare.

97
Preşedintele va fixa un termen în care partea adversă să prezinte un răspuns
scris.
In cazul în care soluţia incidentului reiese cu claritate din memoriile scrise,
atunci procedura orală, care este calea normală de urmat, nu se va mai deschide.
După ascultarea avocatului general, Curtea hotărăşte asupra cererii. Astfel, dacă
Curtea admite cererea, ea trebuie să decidă printr-o hotărâre, în cazul în care soluţia
dată ar împiedica continuarea procesului. Dacă respinge cererea sau o reuneşte cu
fondul, Curtea decide prin ordonanţă, preşedintele fixând noi termene pentru
continuarea procesului.

- Absenţa pârâtului

În cazul în care, deşi a fost citat în mod regulat, pârâtul nu răspunde reclamaţiei
în formele şi termenele prevăzute, reclamantul poate cere Curţii să-i dea câştig de
cauză, admiţându-i, prin hotărâre, pretenţiile. Cererea este notificată pârâtului,
preşedintele fixând data deschiderii proceduri orale.
Înainte de a se pronunţa printr-o hotărâre, Curtea dă cuvântul avocatului
general, dup care examinează admisibilitatea reclamaţiei, verificând, totodată, şi dacă
procedura a fost completă. Cu privire la pretenţiile reclamantului, pe care Curtea
trebuie să le verifice dacă sunt sau nu întemeiat, pot fi dispuse măsuri de anchetă.
În literatura de specialitate, se consideră că atât avocatul general, cât şi Curtea
înseşi pot ridica, din oficiu, mijloacele de apărare indicate de ordinea publică
comunitară, chiar dacă pârâtul este absent în mod nejustificat.

- Desistarea

Este prevăzută de Regulamentul de procedură76 în două situaţii, şi anume:


• înţelegerea părţilor asupra rezolvării litigiului;
• renunţarea, în scris, din partea reclamantului.

76
Articolele 77 şi 78 din Regulamentul de procedură.

98
Prima situaţie operează în toate cazurile, excepţie făcând situaţia în care
obiectul litigiului îl constituie legalitatea unui act, problemă care, fiind de ordine
publică, nu poate fi tranzacţionată de părţi.
În ceea ce priveşte a doua situaţie, renunţarea, în scris, a reclamantului,
desistarea poate fi numai parţială, caz în care procesul continuă cu privire la celelalte
capete ale acţiunii.
În general, partea care renunţă este condamnată la acoperirea cheltuielilor de
judecată, afară de cazul în care renunţarea este justificată de atitudinea celeilalte părţi.
Această din urmă soluţie se impune mai ales atunci când renunţarea este rezultatul
acordului părţilor.

- Procedura de urgenţă

Acţiunile introduse în faţa instanţelor comunitare nu au, în principiu, efect


suspensiv.
Potrivit reglementărilor cuprinse în Statutul Curţii, preşedintele instanţei de la
Luxemburg poate decide o procedură urgentă sumară:
- asupra unei cereri de aplicare a unor măsuri provizorii;
- asupra unei cereri de suspendare, de executare silită a unui act comunitar sau a
unei hotărâri a Curţii;
- asupra unei cereri de suspendare de executare a unui act comunitar atacat prin
recurs, acesta din urmă neavând, în principiu, efect suspensiv.
Admisibilitatea cererii este condiţionată de întrunirea, cumulativă, a
următoarelor condiţii:
→ să existe o acţiune şi ea nu poate să prejudicieze fondul;
→ să existe o urgenţă, în sensul că o decizie în această direcţie trebuie să fie
dată anterior deciziei în acţiunea principală;
→ partea solicitantă să fie ameninţată cu producerea unui prejudiciu grav şi
ireparabil.
Dreptul reclamantului de a cere suspendarea nu trebuie să fie folosit decât în
scopul protejării propriilor interese.

99
Alte măsuri provizorii pot să fie dispuse de Curte în scopul, de exemplu, al
menţinerii unei situaţii care face obiectul unei acţiuni. De regulă, ele au caracterul unei
injoncţiuni adresate instituţiilor comunitare sau statelor77.
Cererea de suspendare se face printr-un document separat, astfel încât, dacă,
prin cererea principală, se solicită măsuri provizorii, acestea nu sunt admise. Cererea
este comunicată şi părţii adverse, care are posibilitatea să prezinte observaţii scrise sau
orale în termenul stabilit de preşedinte. De asemenea, se poate dispune şi o cercetare
preliminară.
Preşedintele poate fie să decidă asupra cererii, fie să o remită Curţii. În acest din
urmă caz, Curtea va amâna cauzele şi, după ascultarea avocatului general, va da o
decizie. Decizia îmbracă forma unei ordonanţe motivate definitivă. Ordonanţa are
numai un efect provizoriu şi nu afectează decizia Curţii cu privire la fondul problemei.
Depunerea de către solicitant a unei garanţii78 condiţionează executarea acesteia.
Astfel, la cererea uneia dintre părţi, ea va putea fi modificată sau chiar anulată, în orice
moment, atâta timp cât are acest efect.
Dacă cererea pentru o măsură provizorie a fost respinsă, partea interesată poate
formula o cerere suplimentară, pe baza unor noi fapte.

- Terţii intervenienţi

Pentru intervenţia voluntară a unui terţ într-o cauză aflată deja în faţa Curţii,
statutele Curţii, anexate celor 3 Tratate, cuprind reglementări diferite79.
Astfel, potrivit art. 34 din Statutul anexat Tratatului de la Paris, orice persoană
fizică sau juridică, care justifică un interes în rezolvarea cauzei deduse în faţa Curţii,
poate interveni în acest litigiu pronunţându-se pentru admiterea sau respingerea
pretenţiilor uneia din părţile în litigiul respectiv. Persoanele în cauză pot interveni
numai în cauzele introduse de particulari sau de agenţi ai Comunităţilor şi numai
pentru a sprijini pretenţiile uneia dintre părţi, dacă, bineînţeles, justifică vreun interes.

77
De exemplu, i s-a cerut Comisiei să atenţioneze autorităţile naţionale în legătură cu aplicarea unei prevederi
comunitare afectate de o acţiune judiciară.
78
Natura şi mărimea garanţiei sunt stabilite în funcţie de împrejurări.
79
Brînduşa Ştefănescu, op. cit., p. 125.

100
Dreptul de a interveni în proces este recunoscut şi statelor membre care justifică un
interes.
Spre deosebire de reglementările din Statutul anexat Tratatului de la Paris,
Statutele anexate Tratatelor de la Roma nu dau dreptul persoanelor de a interveni în
litigiile dintre statele membre, dintre instituţiile comunitare sau dintre statele membre
şi instituţiile comunitare, chiar dacă justifică un interes. Acest drept este recunoscut, în
art. 38 din Statutul anexat Tratatului C.E.E.A. şi în art. 37 din Statutul anexat
Tratatului C.E.E., numai statelor membre şi instituţiilor Comunităţilor care trebuie să
justifice un interes în acest scop.
Deşi în reglementările comunitare nu există o definiţie a „interesului” pe care
partea care intervine trebuie să-l justifice, literatura de specialitate a definit această
noţiune ca reprezentând “orice avantaj material sau moral pe care intervenientul poate
– personal şi legitim – să-l tragă din acceptarea de către Curte a uneia dintre tezele în
prezenţă”.
Cererea de intervenţie în proces poate fi prezentată oricând la grefă, dar numai
până la deschiderea procedurii orale. Aceasta trebuie să cuprindă: menţionarea cauzei
şi a părţilor; numele şi domiciliul intervenientului; expunerea motivelor care justifică
interesul intervenientului în soluţionarea litigiului; propunerile de probă şi mijloacele
respective; domiciliul ales la sediul Curţii; desemnarea avocatului, agentului sau a
consilierului; documentul de împuternicire al avocatului, ca şi toate celelalte
documente ce se cer a fi anexate unei reclamaţii obişnuite.
În cazul în care se constată că cererea este incompletă, grefierul îl anunţă pe
intervenient, fixându-i, totodată, şi un termen în care acesta poate să-şi completeze
cererea. Cererea astfel introdusă este notificată părţilor din litigiul principal, cărora li
se oferă şi posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile scrise sau orale.
Curtea hotărăşte asupra cererii prin ordonanţă, după ascultarea avocatului
general,. În situaţia în care Curtea admite intervenţia în proces, intervenientul va
trebuie să accepte litigiul în stadiul în care se află în momentul intervenţiei, primind
toate actele de procedură, care au fost, deja, notificate părţilor în litigiu. Preşedintele
fixează un termen în care intervenientul urmează să-şi expună, în scris, argumentele
sale, precum şi un termen în care părţile în litigiu pot să răspundă. După îndeplinirea

101
acestei formalităţi, procesul se reia după procedura obişnuită, dar şi cu participarea
intervenientului, căruia hotărârea dată în cauza respectivă i se va opune, cu autoritate
de lucru judecat.

- Rectificarea erorilor materiale

Articolul 66 pct. 1 din Regulamentul de procedură prevede ipoteza în care s-au


produs aceste erori, caz în care toate pot fi rectificate de către Curte din oficiu sau la
cererea uneia dintre părţi, într-un interval de 15 zile de la pronunţare.
Într-un termen fixat de către preşedinte, părţile, încunoştinţate de către grefier,
pot să prezinte observaţii scrise. Curtea, după ascultarea avocatului general, va hotărî
prin ordonanţă, în Camera de consiliu. Minuta ordonanţei este anexată minutei
hotărârii, pe marginea căreia se face menţiunea despre rectificare.
În practica Curţii au existat numeroase cazuri de rectificare de erori materiale.

- Omisiunea de a hotărî

Această excepţie de la normala desfăşurare a procedurii ordinare este înscrisă în


articolul 67 al Regulamentului de procedură. În această situaţie Curtea nu poate
acţiona din oficiu, ci trebuie sesizată într-un termen de o lună de la comunicarea
hotărârii.
Plângerea este comunicată, prin grefier, celeilalte părţi care, în termenul fixat de
preşedinte, îşi poate prezenta observaţiile scrise. Curtea, cu ascultarea avocatului
general, va hotărî asupra “admisibilităţii şi, totodată, asupra temeiniciei cererii”.
Asupra acestor două aspecte, instanţa trebuie să se pronunţe în acelaşi timp pentru a nu
lăsa părţile să suporte un timp îndelungat consecinţele unei erori a Curţii.
Admisibilitatea cererii este condiţionată de îndeplinirea condiţiilor stabilite
pentru orice plângere şi va fi întemeiată dacă se constată că, într-adevăr, Curtea a
omis, din eroare, să judece capătul de cerere respectiv.
Spre deosebire de alte situaţii, art. 67 din Regulamentul de procedură nu
precizează modul în care Curtea urmează să se pronunţe: printr-o ordonanţă sau printr-
o hotărâre.

102
- Opoziţia

Partea care a absentat şi împotriva căreia s-a pronunţat o hotărâre, poate face
opoziţie (sub forma plângerii) în termen de o lună de la comunicarea hotărârii,
conform art. 94, pct. 4-6 din Regulamentul de procedură.
Cel interesat în a face opoziţie trebuie să introducă o plângere care trebuie să
întrunească toate cerinţele cerute de Regulament pentru asemenea acte de procedură şi
prin care autorul cere Curţii să anuleze hotărârea pronunţată în lipsa sa.
În acest caz, procedura scrisă se va limita la cererea în opoziţie. După
comunicarea acesteia, cealaltă parte poate prezenta observaţiile scrise în termenul fixat
de preşedinte, urmându-se apoi regulile procedurale generale.
Curtea decide pe cale de hotărâre nesusceptibilă de opoziţie; minuta acesteia
este anexată hotărârii date în lipsă.

- Căile extraordinare de recurs

Curtea nu cunoaşte căile ordinare de recurs, ea judecă în prim şi ultim grad. Sunt
considerate căi extraordinare de recurs: opoziţia terţului şi revizuirea.
⇒ Terţa opoziţie

Conform art. 36 din Statutul anexat Tratatului de la Paris, “persoanele fizice sau
juridice, ca şi instituţiile Comunităţii pot, în cazurile şi în condiţiile ce vor fi
determinate prin Regulamentul de procedură, să facă terţa opoziţie împotriva
hotărârilor date fără ca ele să fi fost citate”. În interpretarea dată de Curtea de justiţie,
persoanele „care nu au fost citate” sunt acele care “nu ar fi putut participa în cauza
respectivă”, deşi aveau interese distincte faţă de cele ale părţilor.
La rândul lor, Statutele anexate Tratatelor de la Roma (art. 39 şi art. 40)
precizează că terţii opozanţi trebuie să dovedească că hotărârea dată prin opoziţie
aduce atingere drepturilor lor.
Curtea de justiţie de la Luxemburg consideră terţa opoziţie nu numai o cale
extraordinară de atac, ci şi una excepţională.

103
În cererea sa, terţul va indica, în plus faţă de o cerere de chemare în judecată,
următoarele: în ce constă caracterul prejudiciabil al hotărârii; care sunt motivele pentru
care a putut să participe în cauza respectivă; indicarea hotărârii contestate.
Cererea se va face în termen de două luni de la data publicării hotărârii
contestate (când a fost publicată în Jurnalul Oficial) şi va fi îndreptată împotriva
tuturor părţilor în cauza iniţială.

⇒ Revizuirea

O cerere de revizuire a unei hotărâri se întemeiază pe descoperirea unui fapt


care are un rol decisiv în cauză şi care nu a fost cunoscut de către Curte la momentul în
care aceasta a dat hotărârea.
O condiţie pentru acceptarea cererii este aceea că faptul decisiv în cauza
respectivă să fi existat anterior hotărârii şi să nu fi fost cunoscut instanţei sau părţilor.
Dacă partea care solicită revizuirea a avut cunoştinţă de acel fapt, întâmplător sau nu
sau dacă faptul a fost invocat, într-un mod oarecare, în procedura iniţială, acţiunea
poate fi declarată inadmisibilă.
Cererea de revizuire trebuie să fie făcută în termen de trei luni de la data când
reclamantul a luat cunoştinţă de faptele pe care aceasta se întemeiază.
O cerere de revizuire, potrivit Regulamentului de procedură, va trebui să
conţină, pe lângă elementele obişnuite, şi următoarele: specificarea hotărârii
contestate; arătarea aspectelor în legătură cu care hotărârea este contestată;
menţionarea faptelor pe care se bazează cererea; indicarea naturii probelor prin care se
va arăta că, într-adevăr, existe fapte care justifică revizuirea.
Cererea de revizuire este îndreptată împotriva tuturor părţilor în cauza în care
hotărârea contestată a fost dată.

- Interpretarea hotărârilor

În caz de dificultate cu privire la sensul şi forţa unei hotărâri, Curtea poate s-o
interpreteze, la cererea unei părţi sau a unei instituţii a Comunităţii care justifică un
interes în acest scop.

104
Partea care solicită interpretarea trebuie să dovedească un interes direct în
această privinţă, iar în cererea pentru interpretarea deciziei Curţii trebuie să precizeze
decizia în cauză şi pasajele a căror interpretare o cere.
Cererea de interpretare va fi îndreptată împotriva tuturor părţilor în cauza în
care este dată decizia. Cu privire la cerere, Curtea, după ascultarea avocatului general
şi după ce a dat posibilitatea părţilor de a prezenta observaţiilor lor, va da o decizie în
forma unei hotărâri.

c. Procedurile speciale

⇒ Recursul funcţionarilor comunitari

Potrivit Tratatelor de la Roma80 „Curtea de justiţie este abilitată să decidă în


orice litigiu dintre Comunitate şi agenţii săi, în limitele şi condiţiile determinate în
Statut sau care rezultă din regulile aplicabile acestora din urmă”.
De regulă, aceste litigii se soluţionează după procedura obişnuită, cu mici
deosebiri în materia recursurilor. Astfel, recursurile introduse de un agent sau
funcţionar al unei instituţii comunitare vor fi judecate de acea Cameră a Curţii
desemnată la începutul anului să se ocupe de instituţia respectivă. Preşedintele
Camerei are, în această materie, puterile preşedintelui Curţii.

⇒ Problemele prejudiciale.

Curtea intervine, la cererea jurisdicţiei internaţionale, pentru interpretarea


regulilor comunitare sau pentru a aprecia validitatea actelor instituţiilor.
Aceste atribuţii formează ceea ce se numeşte mecanismul chestiunilor
prealabile (prejudiciale), în care jurisdicţiile naţionale sunt în mod strâns asociate cu
Curtea de justiţie81.

80
Art. 179 din Tratatul C.E.E. şi art. 152 din Tratatul C.E.E.A.
81
Roxana Munteanu, “Drept european: Evoluţie – Instituţii – Ordine juridică”, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1996, p. 252.

105
Astfel, potrivit art. 177 din Tratatul C.E.E, Curtea de justiţie este competentă a
statua cu titlu prealabil (prejudicial):
- asupra interpretării actelor adoptate de către instituţiile Comunităţii şi de
B.C.E;
- asupra interpretării Tratatelor;
- asupra interpretării Statutelor organismelor create printr-un act al
Consiliului, dacă statutele prevăd aceasta.

⇒ Procedura recursului împotriva hotărârilor Comitetului de arbitraj al C.E.E.A.

Posibilitatea atacării, în faţa Curţii, cu un recurs suspensiv, a hotărârilor


Comitetului de arbitraj, este prevăzută în art. 103 şi 105 din Tratatul instituind
C.E.E.A. şi reglementată în art. 18 al. 1 din acelaşi Tratat.

⇒ Procedura micii revizuiri, prevăzută în Tratatul instituind C.E.C.A.

Aceasta este o formă simplificată de revizuire a tratatului, având un obiectiv


precis şi limitat, şi anume adaptarea la noile condiţii a regulilor privind atribuţiile
Înaltei Autorităţi şi exercitarea puterilor acesteia. Cunoaşte o procedură simplificată şi
nu poate viza modificarea principiilor generale ale Tratatului de la Paris şi nici a
raporturilor dintre Înalta Autoritate şi celelalte organe/instituţii ale C.E.C.A.

106
⇒ Procedura de avizare în materie de acorduri încheiate în cadrul Tratatului
instituind C.E.E.

Procedura de avizare în materie de acorduri încheiate în cadrul Tratatului


instituind C.E.E. face obiectul art. 228 din Tratatul de la Roma, potrivit căruia
Comunitatea poate încheia acorduri cu state sau organizaţii internaţionale, acorduri
care sunt negociate de Comisie şi încheiate, în principiu, de către Consiliu. Consiliul,
Comisia sau unul dintre statele membre poate cere Curţii de justiţie un aviz asupra
compatibilităţii acordului cu dispoziţiile Pieţei Comune.

⇒ Executarea hotărârilor Curţii

Potrivit Tratatelor institutive, hotărârile Curţii au forţă executorie în sfera de


aplicare teritorială a acestor acte internaţionale.
Hotărârile Curţii, ca şi ordonanţele asupra cheltuielilor recuperabile, au „forţă
obligatorie” şi sunt susceptibile de executare imediată.
Executarea silită a hotărârilor se realizează prin autorităţile statelor membre,
dreptul comunitar trimiţând la legislaţiile naţionale ale ţărilor în care executarea va
avea loc.

E. Recursurile82 în faţa Curţii de justiţie

a. Recursul în anulare

Recursul în anulare constă în posibilitatea pe care o au statele, instituţiile


comunitare şi persoanele fizice ori juridice de a ataca în faţa Curţii un act obligatoriu
emis de Consiliu sau de Comisie şi de a obţine, în anumite condiţii, desfiinţarea
acestuia. Este reglementat prin art. 33 din Tratatul C.E.CA, art. 146 din Tratatul
C.E.E.A. şi art. 173 din Tratatul C.E.E.
Este un mijloc de control al conformităţii actelor comunitare, un control de

82
În dreptul comunitar, noţiunea de „recurs” are înţelesul de acţiune în primă instanţă, şi nu de cale de atac, aşa
cum este ea întâlnită în dreptul român. Acest sens este consacrat de Tratatele comunitare şi a fost preluat de
majoritatea doctrinarilor români şi străini.

107
legalitate şi urmăreşte desfiinţarea unui act ilegal, nu modificarea lui.

⇒ Actele susceptibile de recurs

Potrivit Tratatului de la Paris, pot fi atacate prin recurs în anulare numai


deciziile şi recomandările Înaltei Autorităţi (art. 33 al Tratatului C.E.C.A.), precum şi
deliberările Adunării şi ale Consiliului (art. 34 al aceluiaşi Tratat).
În conformitate cu prevederile Tratatelor de la Roma, pot face obiectul unui
recurs în anulare numai actele care au forţă obligatorie, emanând de la Consiliu sau de
la Comisie, respectiv regulamentele şi directivele, iar, în anumite situaţii, deciziile.

⇒ Legitimarea procesuală activă în cadrul recursului în anulare

Pot avea calitatea de reclamant în cazul acestui recurs, potrivit Tratatelor, statele
membre, Consiliul şi Comisia, pe de o parte, şi particularii, persoane fizice sau
juridice, pe de altă parte.
Tratatul de la Paris (la art. 80 şi 84) arată că recursul în anulare este deschis
particularilor - întreprinderi siderurgice şi carbonifere ori asociaţii de întreprinderi -
împotriva deciziilor ai căror destinatari sunt. Ei pot invoca oricare din motivele de
anulare.
Tratatele de la Roma cuprind formulări mai complete şi mai explicite, reţinând
că poate avea calitatea de reclamant „orice persoană fizică sau juridică”, acestea
putând „formula ... un recurs ... împotriva deciziilor care, deşi luate sub aparenţa unui
regulament sau a unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc direct şi
individual” (art. 173 al. 2 al Tratatului C.E.E.).

⇒ Legitimarea procesuală pasivă în cadrul recursului în anulare

În articolul 33 din Tratatul instituind C.E.C.A. găsim posibilitatea formulării


unui recurs în anulare numai împotriva actelor (decizii sau recomandări) care emană
de la Înalta Autoritate, în timp ce art. 173 din Tratatul C.E.E. şi art. 146 din Tratatul
C.E.E.A. reglementează legitimarea procesuală pasivă atât a Comisiei, cât şi a

108
Consiliului.
Diferenţa de reglementare îşi are sorgintea în diferenţa de puteri ale instituţiilor
celor 3 organizaţii. Oricum, deschiderea recursului în anulare este posibilă numai
împotriva actelor de decizie.

⇒ Procedura recursului în anulare

Potrivit art. 33 din Tratatul C.E.C.A., recursul în anulare trebuie să fie formulat
în termen de o lună de la publicarea actului comunitar de valoare generală sau de la
notificare, dacă ne referim la un act individual.
Curtea ia în consideraţie ca moment de începere a curgerii termenului de recurs
data depunerii la grefă, şi nu data remiterii la poştă.
Tratatul C.E.E. (art. 173) şi Tratatul C.E.E.A. (art. 146) prevăd că termenul în
care se poate formula recursul în anulare este de 2 luni şi curge, pentru actele generale,
de la publicarea lor, iar pentru actele individuale de la notificarea lor către cel
interesat. Tratatele de la Roma înscriu ca moment al începerii termenului de recurs şi
ziua în care cel interesat a luat cunoştinţă de existenţa şi conţinutul actului individual,
dacă acesta nu i-a fost notificat oficial.
Regulamentul de procedură al Curţii prevede că termenul curge, în caz de
notificare, din ziua următoare acestei notificări, iar în caz de publicare, cu începere din
a 15-a zi următoare datei publicării actului atacat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
europene.

⇒ Cauzele de ilegalitate

Tratatele institutive reţin, în unanimitate, aceleaşi cauze de ilegalitate, şi anume:


incompetenţa, violarea normelor substanţiale, violarea Tratatului sau a oricărei reguli
de drept referitoare la aplicarea acestuia sau deturnarea de putere.

⇒ Excepţia de ilegalitate

Excepţia de ilegalitate este reglementată prin Tratatul de la Paris, care prevede

109
posibilitatea de a fi invocată numai cu ocazia recursurilor introduse împotriva
sancţiunilor (pecuniare sau alte constrângeri), pronunţate în virtutea Tratatului.
Reclamanţii (inclusiv particularii), conform art. 36 al. 3 din Tratatul de la Paris, pot să
se prevaleze, în sprijinul acestui recurs, în condiţiile prevăzute în primul alineat al art.
33 din Tratat, de iregularitatea deciziilor şi a recomandărilor a căror ignorare le este
reproşată.

⇒ Recursurile speciale în anulare

Sunt considerate ca având caracter special, următoarele recursuri:


- recursul deschis cumpărătorului care ar fi lovit de sancţiunile pronunţate de
Înalta Autoritate, respectiv interzicerea pentru alte întreprinderi de a trata cu acel
cumpărător (art. 63 alin. 2b din Tratatul C.E.C.A.);
- recursul deschis de articolul 60.5 alin. 2 C.E.C.A. oricărei persoane „direct
interesate de o decizie interzicând o concentrare ilicită, recurs întemeiat pe condiţiile
art. 33”;
- cel prevăzut de articolul 180B al Tratatului C.E.E. şi deschis statelor membre,
Comisiei şi Consiliului de administraţie al Băncii Europene de Investiţii împotriva
deliberărilor Consiliului guvernatorilor acestei Bănci, recurs întemeiat pe articolul 173;
- recursul prevăzut de articolul 180C al Tratatului C.E.E. şi deschis, în condiţiile
articolul. 173, statelor membre sau Comisiei împotriva deliberărilor Consiliului de
administraţie al B.E.I., recurs ce poate fi formulat numai pe temeiul violării formelor
prevăzute în articolul 21 alin. 2 şi 5-7 din Statutul acestei Bănci.

b. Recursul în carenţă

Recursul în carenţă constă în posibilitatea pusă la dispoziţia statelor, a


instituţiilor comunitare, precum şi a întreprinderilor sau chiar a particularilor, în
anumite situaţii strict limitate, de a ataca în faţa Curţii de justiţie abstenţiunea, refuzul
Comisiei sau al Consiliului de miniştri de a decide în materii în care aceste instituţii
comunitare au, prin Tratate, obligaţia de a lua o anumită măsură.

110
Fiind un mijloc de control jurisdicţional, recursul în carenţă are un rol deosebit,
garantând exercitarea puterilor comunitare conferite instituţiilor prin Tratatele
institutive şi urmărind să oblige instituţia competentă să acţioneze.
Este reglementat prin articolul 35 din Tratatul C.E.C.A., articolul 175 al
Tratatului C.E.E. şi articolul 148 al Tratatului C.E.E.A.

⇒ Legitimarea procesuală activă în cadrul recursului în carenţă

Articolul 35 al Tratatului de la Paris prevede că, în caz de carenţă a Înaltei


Autorităţi, obligată sau abilitată să ia o hotărâre sau să formuleze o recomandare, cu
respectarea formelor şi termenelor procedurale stabilite, tăcerea acesteia poate fi
atacată în faţa Curţii de statele membre, de Consiliul de miniştri, de întreprinderi sau
de asociaţii de întreprinderi.
Tratatul C.E.C.A. prevede şi posibilitatea particularilor de a introduce recursul
în carenţă, acest drept, însă, fiind mai restrâns decât în cazul statelor membre şi al
Consiliului de miniştri.
Articolul 175 din Tratatul de la Roma realizează o delimitare mai clară între
dreptul statelor membre sau al instituţiilor comunitare de a introduce un recurs în
carenţă şi cel al persoanelor particulare.

⇒ Legitimarea procesuală pasivă din cadrul recursului în carenţă

Tratatul C.E.C.A., la articolul 35, prevede posibilitatea atacării, în faţa Curţii,


numai a carenţei Înaltei Autorităţi, iar articolul 175 din Tratatul C.E.E. se referă şi la
carenţa Consiliului, nu numai a Comisiei.
Diferenţa de justificare este întemeiată, dacă se apreciază problema în contextul
general al atribuţiilor instituţiilor comunitare şi al mecanismului decizional, aşa cum
reiese din cele două Tratate. Intenţia Tratatelor este de a deschide recurs în carenţă
numai împotriva organelor de decizie.

111
⇒ Procedura recursului în carenţă

Aceasta cuprinde două etape. O etapă preliminară, de punere în întârziere a


instituţiei aflate în carenţă şi o a doua, imediat următoare, care constă în procedura
contradictorie în faţa Curţii, în timpul căreia se examinează legalitatea inacţiunii
instituţiei comunitare.
În cadrul primei etape, partea interesată trebuie să ceară instituţiei competente a
Comunităţilor să pună capăt inactivităţii sale. De fapt, cererea reprezintă o punere în
întârziere. Ea trebuie să fie clară, precisă şi să avertizeze instituţia comunitară că
perseverarea în inactivitate va duce la un recurs în carenţă. Este necesar ca cererea
preliminară să precizeze data de la care curge termenul de două luni, în decursul căruia
instituţia comunitară trebuie să pună capăt tăcerii sale. Cererea preliminară se
adresează numai instituţiei competente şi obligată la o anumită acţiune, ea trasând
limitele în care viitorul recurs în carenţă va putea fi introdus.
Dacă şi după cele două luni, trecute de la punerea în întârziere, instituţia în
culpă perseverează în tăcerea sa, partea interesată are la dispoziţie un nou termen de o
lună (conform Tratatului de la Paris) sau de două luni (conform Tratatelor de la Roma)
pentru a sesiza Curtea cu un recurs în carenţă propriu-zis.
Curtea arată că recursul în carenţă este acceptat numai dacă, la expirarea
termenului, instituţia respectivă nu a luat poziţie. Curtea apreciază că orice act sau
acţiune a instituţiei în cauză, chiar fără a îmbrăca un caracter formal şi obligatoriu,
trebuie considerat ca fiind o luare de poziţie, punând capăt carenţei.

⇒ Cauze de ilegalitate invocate pe calea recursului în carenţă

Acest recurs reprezintă mijlocul de a invita instituţia comunitară competentă să


acţioneze atunci când refuză nejustificat să-şi îndeplinească obligaţiile.
Temeiurile de ilegalitate invocabile sunt: violarea Tratatului şi deturnarea de
putere. Nu reprezintă cauze pentru invocarea acestui recurs incompetenţa instituţiei
sau violarea normelor substanţiale.

112
c. Recursul în interpretare

Tratatele institutive prevăd posibilitatea realizării unei activităţi de interpretare


de către Curte, cu titlu incidental, prealabil, în afara unui litigiu propriu-zis dedus
direct în faţa instanţei comunitare pe calea recursului în interpretare, care este
reglementat diferit în Tratatele de la Roma, faţă de Tratatul de la Paris.
Astfel, Tratatul de la Paris, la articolul 41, prevede: „Curtea este singura
competentă să statueze, cu titlu prejudicial (prealabil), asupra validităţii deliberărilor
Înaltei Autorităţi şi ale Consiliului, în cazul în care un litigiu admis în faţa unui
tribunal naţional ar pune în discuţie această validitate”.
Potrivit Tratatului C.E.E. (art. 177) „Curtea este competentă să hotărască cu
titlu prejudicial (prealabil): asupra interpretării prezentului Tratat; asupra validităţii şi
interpretării actelor luate de instituţiile Comunităţii; asupra interpretării statutelor
organismelor create printr-un act al Consiliului, dacă aceste statute o prevăd”.

⇒ Condiţiile cererii de recurs în interpretare

Tratatele de la Roma arată că, pentru ca instanţa de la Luxemburg să se poată


pronunţa în temeiul articolului 177, trebuie să existe un litigiu pendinte în faţa unei
jurisdicţii naţionale, care să sesizeze Curtea, cerând interpretarea sau aprecierea de
validitate asupra actului comunitar în cauză.
În practică, instanţa de la Luxemburg a precizat că „Tratatul subordonează
competenţa Curţii numai existenţei unui cereri, în sensul articolului 177, fără a fi cazul
pentru judecătorul comunitar să examineze dacă hotărârea judecătorului naţional a
dobândit autoritate de lucru judecat, potrivit dispoziţiilor dreptului său naţional”.
Practica instanţei de la Luxemburg nu reţine „nici o formulă sacramentală”83
pentru sesizarea Curţii în baza articolului 177.

83
A. Pepy, „Les questions préjudicielles dans les traités de Paris et de Rome în „Cahiers de droit européen”,
Louvain, 1965, p. 2.

113
⇒ Legitimarea procesuală activă în cadrul recursului în interpretare

În cadrul acestui recurs, dispun de legitimare procesuală activă numai jurisdicţiile


naţionale. Astfel, sunt abilitate să formuleze recurs în interpretare nu numai
jurisdicţiile supreme, ci şi jurisdicţiile care dau într-o speţă concretă o hotărâre
nesusceptibilă de recurs în dreptul intern.

⇒ Valoarea hotărârii Curţii de justiţie

Aceasta (hotărârea) are, conform doctrinei majoritare şi jurisprudenţei


comunitare, autoritate de lucru judecat relativă (priveşte numai părţile interesate).
Hotărârea Curţii prin care se pronunţă asupra validităţii unui act, în baza art.
177, a art. 150 şi a art. 41, nu suprimă acest act, ci are autoritate de lucru judecat
numai între părţile din litigiul concret dedus în faţa judecătorului naţional.

⇒ Procedura recursului în interpretare

Conform articolului 20 din Protocolul asupra Statutului Curţii de justiţie a


C.E.E. şi a articolului 21 din Protocolul asupra Statutului Curţii de justiţie a C.E.E.A.,
judecătorul naţional, care deschide un recurs m interpretare, suspendă procesul
pendinte şi comunică hotărârea sa Curţii, care o notifică, prin grefier, părţilor în cauză,
statelor membre şi Comisiei, precum şi Consiliului, dacă actul în discuţie emană de la
acesta.
În termen de două luni de la comunicare, părţile, statele membre, Comisia şi,
dacă a fost anunţat, Consiliul au dreptul să depună Curţii memorii sau observaţii
scrise. După depunerea acestora se urmează procedura obişnuită prevăzută în articolul
64 şi următoarele din Regulamentul de procedură.

d. Recursurile în plină jurisdicţie

Spre deosebire de recursurile mai sus prezentate, care permit Curţii ori să
anuleze actul atacat, ori să oblige instituţia comunitară inactivă să pună capăt

114
abstenţiunii, contrare prevederilor Tratatelor, sau să interpreteze o normă sau un act
comunitar, recursul în plină jurisdicţie dă posibilitatea instanţei de la Luxemburg să
aprecieze toate elementele de fapt şi de drept ale cauzei deduse în faţa sa, modificând
acea hotărâre a instituţiei comunitare ce a fost pusă în discuţie, în sensul de a stabili o
altă soluţie obligatorie pentru părţi.
Cele mai frecvente astfel de recursuri sunt:

⇒ Recursul în responsabilitate

Intervine deoarece fiecare dintre cele 3 Comunităţi europene, având, în temeiul


Tratatelor institutive, personalitate juridică, pot produce prin activitatea pe care o
desfăşoară în această calitate, pagube care trebuie reparate, antrenându-le, astfel,
răspunderea civilă.
Tratatele au în vedere atât răspunderea delictuală a Comunităţilor, directă sau
indirectă, cât şi răspunderea lor antrenată ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor
contractuale. Persoanele interesate pot obţine, în anumite condiţii, repararea pagubelor,
astfel cauzate, pe calea unui recurs în faţa Curţii de justiţie.
- Recursul în responsabilitate extracontractuală. Pot formula un recurs în
repararea pagubelor toate persoanele interesate, fizice sau juridice, ce cad sub
incidenţa Tratatului de la Paris sau sunt în afara Comunităţii şi care fac dovada unui
prejudiciu cauzat de greşeala de serviciu a unei instituţii comunitare sau de fapta
personală a unui agent al organizaţiei aflat în exercitarea atribuţiilor sale.
Recursul este reglementat diferit de Tratatul de la Paris faţă de cele de la Roma.
Sediul materiei se găseşte în: articolele 6, 34 şi 40 din Tratatul C.E.C.A., în articolul
214 din Tratatul C.E.E. şi în articolul 187 din Tratatul C.E.E.A.
- Recursul în responsabilitate contractuală. Conform prevederilor Tratatelor de
la Paris şi Roma, identice în această materie, Curtea poate fi învestită cu soluţionarea
unui litigiu ivit în legătură cu un contract încheiat de Comunitate. Dacă în acest
contract figurează o clauză compromisorie, „Curtea este competentă să statueze”84.
Curtea se comportă ca orice tribunal arbitral instituţionalizat.

84
Potrivit dispoziţiilor Tratatului, „Curtea este competentă să statueze în virtutea unei clauze compromisorii
conţinute într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de Comunitate sau în contul său”.

115
Pot apărea litigii şi între Comunităţi şi agenţii lor.
Sediul materiei este dat de: articolul 42 din Tratatul C.E.C.A.; articolele 179 şi
181 din Tratatul C.E.E.; articolul 153 din Tratatul C.E.E.A. şi articolul 91 din Statutul
funcţionarilor C.E.E. şi C.E.E.A.

- Recursul în constatarea neîndeplinirii de către state a obligaţiilor decurgând din


tratatele institutive

Prin semnarea Tratatelor de la Paris şi Roma, se conferă executivelor


comunitare, Înalta Autoritate (C.E.C.A.) şi Comisiile (C.E.E. şi C.E.E.A.), misiunea de
a veghea la aplicarea Tratatelor, misiune în virtutea căreia instituţiile de mai sus
trebuie să urmărească modul şi măsura în care statele semnatare îşi îndeplinesc
obligaţiile ce decurg din actele institutive ale celor 3 Comunităţi.
Potrivit acestor competenţe, instituţia executivă are posibilitatea să constate, pe
cale de decizie, că un stat membru nu şi-a îndeplinit o obligaţie din Tratatele
comunitare, decizie ce poate fi atacată (de către acest stat) în faţa Curţii, care, în urma
unui contencios în plină jurisdicţie, urmează să se pronunţe asupra măsurilor hotărâte
de instituţia executivă, confirmându-le, modificându-le sau anulându-le.
Sediul materiei: Tratatul de la Paris articolul 88; Tratatul C.E.E., articolele l63-
171 şi Tratatul C.E.E.A. aricolul. 141-143.

- Recursul împotriva sancţiunilor

Organizarea constrângerii, altfel spus a aplicării sancţiunilor menite să asigure


executarea forţată a regulilor comunitare, cunoaşte, în economia Tratatelor de la Paris
şi Roma, o distincţie clară, după cum sancţiunea urmează a fi suportată de statele
membre sau de persoane fizice sau juridice.
În ceea ce priveşte recursul împotriva sancţiunilor aplicate statelor membre,
reglementarea o găsim în Tratatul de la Paris, la articolul 88 alin. 3 şi 4 (reglementări
identice conţin şi Tratatele de la Roma).
Recursul împotriva sancţiunilor date particularilor îşi găseşte reglementarea în:
Tratatul C.E.C.A., articolele 36, 44 şi 92; Tratatul C.E.E., articolul 172; Tratatul

116
C.E.E.A., articolele 83 şi 144(b).
De remarcat este faptul că şi această categorie de recursuri argumentează, într-o
anumită măsură, caracterul supranaţional al Curţii, deoarece resortisanţi ai statelor
membre pot ataca, în faţa instanţei, măsuri dictate, uneori, de instituţia care reprezintă
voinţa acestor state, respectiv Consiliul. Pe de altă parte, aceeaşi resortisanţi sunt siliţi
să respecte “măsurile dictate împotriva lor de o instituţie situată deasupra statelor
(Comisia) şi fără prealabila consultare a acestor state”85.

3. Tribunalul de primă instanţă

Tribunalul de primă instanţă a luat fiinţă pe baza prevederilor introduse de Actul


unic european în cele 3 Tratate constitutive. Astfel, la cererea Curţii şi după
consultarea Comisiei şi a Parlamentului, Consiliul a hotărât, cu unanimitatea voturilor,
crearea unei jurisdicţii de primă instanţă, pe lângă Curtea de justiţie. Tribunalul de
primă instanţă a intrat în funcţie la 1 septembrie 1989, pe baza hotărârii Consiliului din
24 octombrie 1988.

A. Componenţă, organizare şi funcţionare

Tribunalul de primă instanţă este format din 15 judecători, aleşi pe o perioadă


de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului lor. Ca şi membrii Curţii de justiţie, ei
sunt numiţi, de comun acord, de către guvernele statelor membre. Pe perioada
îndeplinirii mandatului, membrii Tribunalului se supun aceloraşi obligaţii şi
beneficiază de aceleaşi garanţii, privilegii şi imunităţi ca şi membrii Curţii. Pentru a
putea fi aleşi, lor nu li se cere să fi avut capacitatea „exercitării celor mai înalte funcţii
jurisdicţionale”, fiind suficientă capacitatea „exercitării funcţiilor jurisdicţionale”.
Având locul lângă Curte, independenţa funcţională a Tribunalului este garantată
prin existenţa unei grefe distincte, „la conducerea căreia este numit un grefier, căruia i

85
Brînduşa Ştefănescu, op.cit., p. 97-98.

117
se stabileşte statutul”. Fiind o instituţie asociată Curţii (Tribunalul), preşedintele în
exerciţiu, împreună cu preşedintele Curţii, stabilesc, de comun acord, modalităţile în
care funcţionarii şi alţi agenţi ataşaţi Curţii îşi îndeplinesc serviciul în tribunal pentru a
permite asigurarea funcţionării sale (bibliotecă, cercetare, traduceri, interpretare). În
virtutea independenţei funcţionale a Tribunalului, anumiţi agenţi sau funcţionari
(îndeosebi colaboratorii personali ai membrilor Tribunalului şi agenţii de grefă)
îndeplinesc misiunile stabilite de grefierul Tribunalului sub autoritatea preşedintelui.
Spre deosebire de Curte, Tribunalul nu are în compunere avocaţi generali, dar
membrii săi, cu excepţia preşedintelui, pot fi chemaţi să exercite funcţiile avocatului
general în anumite speţe. Criteriile de selectare a cauzelor în care va ti utilizată această
posibilitate şi modalităţile de desemnare a avocaţilor generali sunt fixate de
Regulamentul de procedură al Tribunalului.
Preşedintele Tribunalului este desemnat pentru o durată de 3 ani, de către
membrii Tribunalului, potrivit aceloraşi modalităţi ca la preşedintele Curţii.
Regula funcţionării Tribunalului o reprezintă acţiunea în cadrul Camerelor
compuse din 3 la 5 judecători. Excepţia este dată de acţiunea în plen. Regulamentul de
procedură este cel care determină alcătuirea Camerelor şi atribuirea proceselor. Tot
prin intermediul Regulamentului se stabileşte ca aceste Camere să fie sau nu
specializate şi, de asemenea, dacă o Cameră poate avea sarcina să se ocupe cu
probleme de personal.

B. Competenţa T.P.I.

Tribunalul este, în principal, competent să se pronunţe în:


- litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor, adică în toate problemele de personal,
inclusiv recursurile în despăgubire86;
- recursurile formulate împotriva unei instituţii a Comunităţilor de către persoane
fizice, care se referă la punerea în practică a regulilor de concurenţă aplicabile
întreprinderilor87;

86
Art. 179 din Tratatul C.E.E. şi art. 152 din Tratatul C.E.C.A.
87
Articolele 173 şi 175 ale Tratatului C.E.E.

118
- recursurile formulate împotriva Comisiei88 de către întreprinderi şi asociaţii de
întreprinderi, care se referă la acte individuale privitoare la aplicarea art. 50 şi a art.
57 - 66 din Tratatul C.E.C.A. (încasări, producţie, preţ, negocieri ş.a.).

C. Procedura în faţa Tribunalului de primă instanţă

Procedura în faţa Tribunalului cuprinde două faze succesive: o fază scrisă şi o


fază orală. În principiu, regulile care cârmuiesc această procedură sunt similare celor
de la recursurile directe în faţa Curţii de justiţie. Cu toate acestea, structura şi
competenţele specifice Tribunalului au făcut să apară o serie de adaptări ale acestei
proceduri.

Secţiunea a VI-a

Curtea de conturi

Înfiinţarea Curţii de Conturi se înscrie în contextul aplicării şi consolidării


finanţării Comunităţilor prin resurse proprii şi în cel al atribuirii Parlamentului
european a responsabilităţii de a descărca Comisia pentru execuţia bugetului. Curtea
de Conturi a fost prevăzută de Tratatul din 22 iulie 1975, care a reformat procedura
bugetară.
Curtea de Conturi este inclusă în rândul instituţiilor comunitare prin Tratatul de
la Maastricht, din anul 1993 alături de Consiliu, de Comisie, de Parlament şi de Curtea
de justiţie şi Tribunalul de primă instanţă. Până atunci o regăseam între organele
complementare comunitare cu caracter tehnic.
A fost creată la iniţiativa Parlamentului european prin Tratatul de revizuire a
dispoziţiilor bugetare de la Bruxelles, din 22 iulie 1975. A înlocuit, în acest fel,
Comisia de control, înfiinţată prin Tratatele C.E.E. şi EURATOM şi Comisarii
(delegaţii) pentru conturi prevăzuţi în Tratatul C.E.C.A.

88
Articolele 33 şi 35 din Tratatul C.E.C.A.

119
Este o instituţie care, prin activitatea pe care o desfăşoară, urmăreşte scopuri
financiare realizând controlul financiar.
Curtea, în ciuda numelui său, folosit înainte de toate pentru motive de prestigiu,
nu este o jurisdicţie.

1. Compunerea, organizarea şi funcţionarea Curţii

Curtea de Conturi numără, în prezent, 15 membri. Ei trebuie să fie aleşi dintre


personalităţile care aparţin sau au aparţinut, în ţările lor, instituţiilor de control extern
sau care posedă o calificare specială pentru această funcţie şi trebuie să prezinte toate
garanţiile de independenţă. Ei sunt numiţi de către Consiliul Uniunii Europene pentru
o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului lor.
Membrii Curţii de Conturi trebuie să-şi exercite funcţiile în deplină
independenţă, în interesul general al Comunităţii; ei nu trebuie să solicite sau să
accepte instrucţiuni de la nici un guvern sau alt organism; ei trebuie să se abţină de la
orice act incompatibil cu natura funcţiei lor. Dispoziţiile privind interdicţia exercitării
altor activităţi profesionale89, datoria de probitate şi discreţie, acceptarea de funcţii sau
avantaje după încetarea funcţiilor, cazurile de încetare a funcţiilor, privilegiile şi
imunităţile sunt în general identice cu cele prevăzute pentru judecătorii Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene90. La preluarea funcţiei, ei se angajează solemn ca,
pe durata exercitării funcţiilor şi după încetarea ei, să îndeplinească obligaţiile care
rezultă din funcţia respectivă, mai ales datoria de a manifesta onestitate şi
circumspecţie în acceptarea anumitor poziţii sau avantaje după încetarea funcţiei lor.
În afară de situaţia în care se ajunge la termen, mandatul membrilor Curţii de
conturi încetează prin demisia voluntară sau prin decizia din oficiu, pronunţată, la
cererea Curţii de Conturi, de către Curtea de Justiţie, când aceasta constată că cel în
cauză a încetat să răspundă condiţiilor cerute sau să-şi îndeplinească obligaţiile care
decurg din însărcinarea pe care o are91. Înlocuitorul va continua mandatul până la

89
Pe durata mandatului, funcţia de membru al Curţii este incompatibilă cu orice altă activitate profesională,
remunerată sau nu.
90
Privilegiile şi imunităţiile fiind conforme cu Protocolul de la Bruxelles relativ la Curtea de Justiţie.
91
A se vedea în acest sens art. 188 B, paragraful 6 CE.

120
împlinirea termenului de şase ani. Indemnizaţiile şi drepturile la pensie sunt stabilite
prin hotărârea Consiliului, luată cu majoritatea calificată.
Preşedintele Curţii este ales dintre membrii acesteia pentru o durată de 3 ani, cu
posibilitatea prelungirii mandatului. Preşedintele este cel care asigură buna funcţionare
a serviciilor şi a activităţilor Curţii; tot el reprezintă Curtea pe plan extern, în special
atunci când instituţia pe care o conduce trebuie să prezinte rapoarte altor instituţii
comunitare.
Personalul Curţii se încadrează în jurul cifrei de 550 de funcţionari cu un nivel
înalt de calificare (1/3 dintre ei au categoria A).
În virtutea autonomiei de care dispune, Curtea de conturi îşi adoptă propriul
Regulament intern. Pentru exercitarea funcţiilor de control, fiecărui membru îi este
repartizat un sector specific de activitate, diviziunea riguroasă a muncii răspunzând
întrutotul caracterului colegial al instituţiei.
Curtea adoptă avize sau rapoarte anuale, cu majoritatea membrilor care o
compun.

2. Atribuţii

Sediul materiei se găseşte în: Tratatul C.E.E. art. 206 bis; Tratatul C.E.C.A art.78
Septimus şi Tratatul EURATOM art. 180 bis.
Curtea de conturi nu îndeplineşte o veritabilă funcţie jurisdicţională, în ciuda
denumirii sale. Ea examinează “legalitatea şi regularitatea cheltuielilor şi a încasărilor”
şi “asigură buna gestiune financiară” în cadrul Comunităţilor92.
Competenţele Curţii de conturi sunt foarte largi. Se ocupă cu examinarea
aspectelor de legalitate şi regularitate a totalităţii veniturilor şi cheltuielilor celor trei
Comunităţi, indiferent că sunt bugetare sau nu. Controlul nu se extinde şi asupra bunei
gestiuni financiare a operaţiunilor93.
Totodată, Curtea îşi exercită controlul pe domenii şi asupra instituţiilor şi statelor

92
Art. 188 C.
93
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 151.

121
membre, în măsura în care acestea au beneficiat şi au folosit fonduri comunitare, cum
ar fi: ajutor, servicii de vamă, organisme de intervenţie agricolă ş.a. Şi din acest motiv
se apreciază că atribuţiile (puterile) Curţii au fost considerabil consolidate, în raport cu
cele ale precedentei Comisii de control.
Pentru îndeplinirea sarcinilor ce-i revin, Curtea de conturi colaborează cu alte
instituţii internaţionale similare şi cu organismele naţionale de control.
Curtea de conturi este chemată să joace un dublu rol. Astfel, ea exercită o funcţie
de asistenţă a autorităţilor bugetare (Consiliul şi Parlamentul) şi, în special, a
Parlamentului pentru materializarea propriului său drept de control politic în domeniul
executării bugetului, colaborând îndeaproape cu Comisia de control bugetar a
Adunării.
De asemenea, Curtea are responsabilitatea exercitării controlului permanent al
conturilor. Această responsabilitate o realizează în mod autonom, fapt care o
deosebeşte de simplele organe auxiliare, cum este cazul Comitetului economic şi
social. Este aspectul esenţial care o apropie de instituţiile Comunităţilor. Astfel, Curtea
de Conturi examinează conturile tuturor veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii. De
asemenea, examinează conturile tuturor veniturilor şi cheltuielilor oricărui organism
creat de Comunitate, în măsura în care actul fondator nu exclude acest control.
Curtea de Conturi prezintă Parlamentului European şi Consiliului o declaraţie de
asigurare privind fiabilitatea conturilor, precum şi legalitatea şi regularitatea operaţiilor
subiacente.
Controlul veniturilor se efectuează atât pe baza sumelor stabilite ca datorate, cât
şi a vărsămintelor către Comunitate.
Controlul cheltuielilor se efectuează pe baza angajamentelor asumate, precum şi
a plăţilor efectuate. Aceste controale pot fi efectuate înainte de închiderea conturilor
exerciţiului financiar în cauză.
Controlul are loc pe baza documentelor şi, dacă este necesar, se desfăşoară la faţa
locului, în celelalte instituţii ale Comunităţii şi în statele membre. Controlul în statele
membre se realizează în colaborare cu instituţiile de control naţionale sau, dacă acestea
nu dispun de competenţele necesare, cu serviciile naţionale competente. Aceste
instituţii sau servicii aduc la cunoştinţa Curţii de Conturi dacă intenţionează să

122
participe la control.
Orice document sau orice informaţie, necesare pentru îndeplinirea misiunii Curţii
de Conturi, îi sunt comunicate, la cerere, de celelalte instituţii ale Comunităţii şi de
instituţiile de control naţionale sau, dacă acestea nu dispun de competenţele necesare,
de serviciile naţionale competente.
Curtea de Conturi întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu
financiar. Acest raport este transmis celorlalte instituţii ale Comunităţii şi este publicat
în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, alături de răspunsurile formulate de
aceste instituţii la observaţiile Curţii.
Totodată, Curtea de Conturi îşi poate prezenta în orice moment observaţiile, mai
ales sub forma rapoartelor speciale, asupra unor chestiuni specifice şi poate emite
avize la cererea uneia din celelalte instituţii Comunitare.
Rapoartele anuale, rapoartele speciale sau avizele se adoptă cu majoritatea
membrilor Curţii de Conturi.
Diferitele instituţii interesate pot lua poziţie cu privire la observaţiile şi criticile
înscrise în rapoarte94.
Ea asistă Parlamentul European şi Consiliul în exercitarea funcţiei lor de control
privind executarea bugetului.
Prin dispoziţiile Tratatului de la Amsterdam, Curtea de Conturi dobândeşte
prerogativa de a introduce acţiuni în faţa Curţii Europene de Justiţie în vederea
asigurării respectării exercitării atribuţiilor sale. Tot prin dispoziţiile acestui Tratat
Curtea de Conturi poate efectua controale în localurile oricărui organism care
gestionează venituri sau cheltuieli în numele Comunităţii, chiar şi în statele membre.
De asemenea, ea poate efectua asemenea controale în localurile persoanelor fizice sau
morale, care beneficiază de vărsăminte care provin din bugetul Comunităţii95.
La fel ca şi Curtea Europeană de Justiţie, ca şi Tribunalul de Primă Instanţă,
Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea la Luxemburg96.

94
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, „Drept instituţional european”, Editura Olimp, Bucureşti,
1999, p. 126.
95
Ovidiu Ţinca, op. cit., p. 95.
96
Corina Leicu, „Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 117.

123
Capitolul III
Organele comunitare

Secţiunea I

Organele financiare comunitare

1. Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.)

Instituţia financiară a Uniunii Europene, Banca europeană de investiţii (B.E.I.) a


fost creată în anul 1958, prin Tratatul de la Roma, instituind C.E.E., cu scopul de a
finanţa investiţiile pentru promovarea obiectivelor Uniunii. Banca îşi are sediul la
Luxemburg, oraş considerat, din acest punct de vedere, capitala financiară a
Comunităţilor. Are, de asemenea, birouri la Atena, Bruxelles, Lisabona, Londra,
Madrid şi Roma.
Rolul său fundamental este acela de a sprijini dezvoltarea echilibrată, integrarea
economică şi creşterea coeziunii sociale în interiorul Uniunii. B.E.I. implementează
componentele financiare ale acordurilor încheiate în cadrul politicii de cooperare a
Uniunii.
Toate statele membre contribuie la capitalul subscris al Băncii, fiind reprezentate
atât în Consiliul guvernatorilor, cât şi în Consiliul directorilor Băncii.
Creditele B.E.I. sunt destinate, în special, finanţării proiectelor de dezvoltare a
reţelelor transeuropene de transporturi, telecomunicaţii, aprovizionare cu energie;
pentru protecţia mediului; creşterea competitivităţii internaţionale a industriei şi a
întreprinderilor mici şi mijlocii. Beneficiare ale acestor credite sunt marile investiţii în
infrastructură din cadrul Uniunii Europene, dar şi programele de sprijinire a dezvoltării
ţărilor din Europa Centrală şi de Est (PHARE), a ţărilor din fosta Uniune Sovietică
(TACIS), din bazinul mediteranean, din Caraibe şi Pacific ori din Africa.

124
A. Organele Băncii europene de investiţii

Statutele Băncii, fixate printr-un Protocol, sunt anexate Tratatelor institutive şi


prevăd mai multe structuri:
a. Banca este condusă de către Consiliul guvernatorilor, care este compus din
miniştrii delegaţi ai statelor membre ale Comunităţilor. În general, acesta este
ministrul finanţelor din statul pe care-l reprezintă. Preşedinţia acestei instituţii supreme
este asigurată de către fiecare stat, prin rotaţie, pentru o durată de un an. Ordinea în
care statul asigură preşedinţia este stabilită pe baza criteriului alfabetic.
Consiliul guvernatorilor este însărcinat să definească direcţiile generale ale
politicii Băncii în materia creşterii capitalului. În cadrul Consiliului se votează cu
majoritate: deliberarea este adoptată atunci când ea întruneşte voturile pozitive ale
statelor care reprezintă 45% din capitalul subscris. Aici se regăsesc mecanismele
obişnuite aplicabile în instituţiile financiare ale altor organizaţii internaţionale.

b. Consiliul de administraţie este compus din 25 de administratori, numiţi de


către Consiliul guvernatorilor şi 13 supleanţi. Statele membre propun 24 de
administratori şi cei 12 supleanţi, în timp ce Comisia europeană este reprezentată de
către un administrator şi un supleant. Preşedintele şi vice-preşedinţii Consiliului de
administraţie sunt numiţi de către Consiliul guvernatorilor, pentru o perioadă de 6 ani.
Misiunea Consiliului este aceea de a executa şi de a pune în aplicare ceea ce
Consiliul guvernatorilor a decis, precum şi gestionarea curentă a Băncii.
Administratorii sunt aleşi în funcţie de experienţa lor profesională. Această instanţă
decide încheierea de împrumuturi şi fixează taxele de interes ale preţurilor susceptibile
de a fi acordate.

c. Comitetul director este compus dintr-un preşedinte şi 6 vice-preşedinţi aleşi


de Consiliul guvernatorilor, pentru o perioadă de 5 ani, pe baza propunerilor
Consiliului administratorilor. Acest organ de decizie permanent al Băncii deţine, în
special, rolul de iniţiativă pe lângă Consiliul de administraţie.

125
B. Acţiunea Băncii europene de investiţii

Principalul rol al Băncii constă în acordarea de împrumuturi pe termen mediu şi


lung şi de garanţii pentru finanţarea de proiecte care să contribuie „la dezvoltarea
echilibrată a Pieţei comune în interesul Comunităţii”97.
Capitalul Băncii este subscris de către statele membre ale Comunităţilor şi ale
Uniunii Europene. Repartizarea capitalului între ele este fixat de Statutele sale, fiecare
stat având o cotă parte. De-a lungul timpului au avut loc mai multe creşteri de capital,
în special, în urma aderărilor succesive.
Împrumuturile pe piaţa de capital sunt realizate cu dobânzi foarte favorabile.

a. Acţiunea Băncii europene de investiţii în interiorul Uniunii

Proiectele care beneficiază de ajutorul B.E.I. trebuie să corespundă obiectivelor


predeterminate de Tratatul instituind C.E, care le grupează în trei mari sectoare:
- dezvoltare regională – în acest domeniu, Banca îşi desfăşoară principala
activitate, astfel încât acesta este domeniul care beneficiază de mai mult de jumătate
din împrumuturile sale. Numai proiectele localizate în regiunile cele mai puţin
dezvoltate vor putea beneficia de împrumuturi, precum şi regiunile care cunosc o
puternică rată a şomajului structural, în care revenirea la normal este foarte puţin
probabil. În practică, aceasta vizează proiectele pentru modernizarea agriculturii,
pentru investiţiile industriale, pentru ajutorul reconstrucţiei, pentru proiectele de
infrastructură. Banca preia, astfel, acţiunea fondurilor structurale, ceea ce presupune o
colaborare strânsă cu Comisia europeană, care este însărcinată cu gestionarea acestor
fonduri;
- modernizarea şi reconversia întreprinderilor – prin investirea în acest
domeniu, se urmăreşte ameliorarea industriei la nivel naţional, dar şi susţinerea, pe
plan internaţional, a întreprinderilor mici şi mijlocii. Concret, investiţia vizează
preocupările care au relevanţă în ajutorarea regiunilor defavorizate, dar într-un mod

97
Art. 198 E.

126
exclusiv (împrumuturi pentru industria automobilului, pentru utilizarea noilor
tehnologii, pentru construcţia aeronautică ş.a.).
- proiectele de interes comun pentru cele mai multe state membre sau pentru
Comunitate, în ansamblul său. Direcţiile fixate vizează, în special, proiectele care
urmăresc reducerea dependenţei energetice, ameliorarea reţelelor transeuropene în
domeniile transporturilor, al telecomunicaţiilor şi al energiei sau asigurarea protecţiei
mediului şi a cadrului viu (amenajarea urbană, patrimoniul arhitectural).
Criteriile necesare pentru ca o propunere de investiţie preconizată pe teritoriul
comunitar să fie sprijinită printr-un împrumut de către Banca Europeană de Investiţii
sunt: investiţia trebuie să vizeze adâncirea şi perfecţionarea procesului integraţionist;
de asemenea, investiţia trebuie să fie raţională din punct de vedere economic, să fie
orientată spre o activitate productivă şi să aibă perspective certe de rentabilitate.
Proiectele şi cererile de împrumut sunt examinate pe baza acestor criterii,
obiectivul global fiind conformitatea proiectului cu politicile comunitare şi contribuţia
sa pentru a le consolida. De asemenea, este examinată viabilitatea financiară a
acestora.

b. Acţiunea Băncii europene de investiţii în afara Uniunii

Deşi principalele investiţii sunt destinate proiectelor localizate pe teritoriul


statelor membre, B.E.I contribuie şi la punerea în aplicare a politicilor cooperării
internaţionale a Comunităţilor. În prezent, numeroase state din afara Comunităţilor
beneficiază de ajutorul oferit de Banca de Investiţii. Ajutorul financiar oferit de Bancă
ajunge în diferite zone ale lumii, printre care:
- în Europa Centrală şi de Est, în statele candidate la aderare;
- în ţările mediteraneene (Maghreb), pentru proiecte care vizează infrastructura,
industria şi serviciile;
- în Orientul Apropiat, pentru a asista procesul de pace israelo-palestinian,
Libanul, pentru programele de reconstrucţie;
- în ţările A.P.C. (Africa, Caraibe şi Pacific), semnatare ale Convenţiilor Lomé,
care beneficiază de împrumuturi pentru industrie, turism, transporturi;

127
- în ţările din Asia şi America latină, către care Uniunea se apropie din ce în ce
mai mult, pentru a finanţa proiecte de transferuri de tehnologie, contractele de
joint-venture (asociere de întreprinderi).
Banca europeană de investiţii, prin activitatea pe care o desfăşoară, răspunde
realizării obiectivelor înscrise în Tratate. Tratatul asupra Uniunii Europene
accentuează fenomenul, precizând că ea trebuie să acţioneze în strânsă legătură cu
fondurile structurale, precum şi cu alte instrumente financiare ale Uniunii şi ale
Comunităţilor.

2. Sistemul european al Băncilor Centrale şi Banca Centrală Europeană

A. Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.)

Articolul 4A din Tratatul asupra Uniunii Europene prevede constituirea


Sistemului European al Băncilor Centrale şi a Băncii Centrale Europeană. Acestea îşi
îndeplinesc sarcinile şi îşi desfăşoară activităţile în conformitate cu dispoziţiile
Tratatului şi ale Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii
Centrale Europene, existent într-un Protocol anexat Tratatului privind Uniunea
Europeană.
Potrivit art. 106, paragraful 1 din Tratat, S.E.B.C. este compus din Banca
Centrală Europeană şi din băncile centrale ale statelor membre (băncile centrale
naţionale).
Obiectivul principal al S.E.B.C.98 este menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără a
aduce atingere obiectivului stabilităţii preţurilor, S.E.B.C. sprijină politicile economice
generale din Comunitate, pentru a contribui la realizarea obiectivelor Comunităţii, aşa
cum sunt definite în articolul 2 din Tratat. S.E.B.C. acţionează conform principiului
unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă, favorizând o alocare
eficientă a resurselor.
În conformitate cu articolul 105, paragraful 2 din Tratat, sarcinile fundamentale

98
Articolul 105, paragraful 1 din Tratat.

128
ale S.E.B.C. sunt:
- definirea şi implementarea politicii monetare a Comunităţii;
- desfăşurarea operaţiunilor de schimb, conform articolului 109 din Tratat;
- păstrarea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre99;
- promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.

S.E.B.C. contribuie la buna conducere a politicilor promovate de autorităţile


competente în ceea ce priveşte controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi
stabilitatea sistemului financiar100.
S.E.B.C. este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale Europene.

B. Banca Centrală Europeană (B.C.E.)

Tratatul instituind C.E, la art. 106, par. 1, conferă B.C.E., în fiecare stat membru,
capacitatea juridică cea mai largă, recunoscută persoanelor juridice de legislaţia
naţională. B.C.E. poate, în special, să dobândească şi să înstrăineze bunuri mobile şi
imobile şi să stea în justiţie.
Articolul 5, par. 4, din Tratatul instituind C.E. precizează faptul că B.C.E. este
consultată de către instituţiile comunitare în privinţa oricărui act comunitar propus în
domeniile care ţin de competenţa sa, iar, de autorităţile naţionale - în privinţa oricărui
proiect legislativ în domeniile care ţin de competenţa sa, dar în limitele şi în condiţiile
fixate de către Consiliu.
De asemenea, în domeniile care ţin de competenţa sa, B.C.E. poate prezenta
avize instituţiilor sau organelor comunitare competente, precum şi autorităţilor
naţionale.
În îndeplinirea sarcinilor Sistemului european al băncilor centrale, Banca centrală
europeană, asistată de băncile centrale naţionale, solicită informaţiile necesare, fie de
la autorităţile naţionale competente, fie, direct, de la agenţii economici. În acest scop,
Banca cooperează cu instituţiile şi organele comunitare, precum şi cu autorităţile

99
Această prevedere nu aduce atingere deţinerii şi gestionării fondurilor de rulment în valută de guvernele
statelor membre.
100
Articolul 105, paragraful 5 din Tratat.

129
competente ale statelor membre sau ale statelor terţe şi cu organizaţiile internaţionale.
Atunci când este necesar, B.C.E. este autorizată să participe la armonizarea
regulilor şi a practicilor privind strângerea, prelucrarea şi difuzarea datelor statistice
din domeniile care ţin de competenţa sa.
În exercitarea competenţelor, Banca centrală europeană nu poate solicita sau
accepta instrucţiuni din partea instituţiilor sau a organelor comunitare, a guvernelor
statelor membre sau a oricăror alte organisme.
Sediul B.C.E. este la Frankfurt.
Organele de decizie ale B.C.E. sunt: Consiliul guvernatorilor, Comitetul director,
Consiliul general al B.C.E.
a. Consiliul guvernatorilor este compus din membrii Comitetului director şi din
guvernatorii băncilor centrale naţionale. Fiecare membru al Consiliului dispune de un
vot, iar deciziile se iau cu majoritate simplă, cu excepţia dispoziţiilor contrare
conţinute de Statutul B.C.E.; votul preşedintelui este preponderent.
Consiliul guvernatorilor se întruneşte de cel puţin zece ori pe an.

b. Comitetul director
Comitetul director se compune dintr-un preşedinte, mai mulţi vicepreşedinţi şi
alţi 4 membri.
Membrii Comitetului director sunt numiţi de comun acord de către guvernele
statelor membre, la nivelul şefilor de stat şi guvern, la recomandarea Consiliului şi
după consultarea Parlamentului european şi a Consiliului guvernatorilor, dintre
persoane a căror autoritate şi experienţă profesională în domeniul monetar sau bancar
sunt recunoscute. Mandatul acestora este de 8 ani şi nu poate fi reînnoit.
Atribuţiile Comitetului director sunt menţionate la aricolele 12, 15, 16 din
Protocolul 3. Astfel, Comitetul:
- adoptă orientările şi ia deciziile necesare îndeplinirii sarcinilor, încredinţate
prin Tratat şi Statut, Sistemului european al băncilor centrale;
- stabileşte politica monetară a Uniunii;
- implementează politica monetară, în conformitate cu orientările şi deciziile
adoptate de Consiliul guvernatorilor;

130
- dă instrucţiunile necesare băncilor centrale naţionale;
- este responsabil pentru pregătirea reuniunilor Consiliului guvernatorilor.

c. Consiliul general al B.C.E.


Consiliul general al B.C.E. îşi găseşte reglementarea în capitolul 9 al
Protocolului 3 din T.U.E., la articolele 45, 46 şi 47.
Consiliul este compus din preşedintele şi vicepreşedintele B.C.E. şi guvernatorii
băncilor centrale naţionale.
Potrivit dispoziţiilor art. 47, Consiliul general:
- contribuie la îndeplinirea funcţiilor consultative ale B.C.E.;
- contribuie la colectarea informaţiilor statistice;
- participă la redactarea rapoartelor de activitate ale B.C.E.;
- contribuie la stabilirea regulilor necesare standardizării procedurii contabile
şi informării asupra operaţiilor B.C.N.;
- contribuie la pregătirile pentru stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb
ale monedelor statelor membre care fac obiectul unei derogări, în raport cu
monedele sau cu moneda unică, a statelor care nu fac obiectul unei derogări;
- stabileşte condiţiile de angajare a personalului B.C.E., prevăzute în art. 36
din Protocol şi în regulamentul interior al instituţiei.
B.C.E., în îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin, potrivit art. 108 A din Tratatul
C.E., adoptă regulamente, în măsura necesară îndeplinirii sarcinilor conferite prin
statut, ia deciziile necesare îndeplinirii sarcinilor conferite SBCE în virtutea tratatului
CE şi a statutului său şi emite recomandări şi avize.
Regulamentul are aplicabilitate generală. El este obligatoriu în toate elementele
sale şi este direct aplicabil în toate statele membre.
Recomandările şi avizele nu au un caracter obligatoriu.
Decizia este obligatorie pentru destinatarii săi, în toate elementele sale.

131
Secţiunea a II-a

Alte organe comunitare

Pe lângă instituţiile comunitare, Tratatele institutive reglementează şi existenţa


unor organe auxiliare. Astfel, printre dispoziţiile Tratatelor, le regăsim şi pe cale care
fac referire la:
1. Comitetul Consultativ C.E.C.A., instituit prin Tratatul C.E.C.A.;
2. Comitetul economic şi social, instituit prin Tratatul asupra Uniunii Europene
şi Tratatul C.E.EA;
3. Comitetul regiunilor, instituit prin Tratatul asupra Comunităţii europene.
Aceste trei organe auxiliare prezintă o serie de caracteristici comune, şi anume:
A. membrii lor sunt numiţi de către Consiliul U.E., şi nu de către guvernele
statelor membre;
B. au un caracter consultativ, astfel încât Comitetul Consultativ C.E.C.A. asistă
Comisia europeană, iar Comitetul economic şi social şi Comitetul regiunilor asistă atât
Comisia europeană, cât şi Consiliul Uniunii;
C. nu dispun de personalitate juridică. Ele au numai funcţia de a emite rapoarte,
avize, recomandări, la cererea instituţiilor comunitare sau din proprie iniţiativă.
Astfel, Comitetul Consultativ C.E.C.A. asistă Comisia, iar Comitetul economic
şi social şi Comitetul regiunilor asistă atât Comisia, cât şi Consiliul.
Aceste organe auxiliare nu dispun de personalitate juridică. Ele au doar funcţia
de a emite rapoarte, avize sau recomandări, la cererea instituţiilor comunitare sau din
proprie iniţiativă.

1. Comitetul Consultativ C.E.C.A.

Comitetul este format este format din 84 - 118 membri (cifră atinsă în prezent),
reprezentanţi ai producătorilor, ai muncitorilor şi ai comercianţilor
Membrii Comitetului sunt aleşi de pe o listă ce conţine dublul numărului atribuit
fiecărui stat, urmând ca jumătate dintre aceştia să fie numiţi de către Consiliu, ceea ce
asigură independenţa lor faţă de statele cărora aparţin; dintre membrii Comitetului este

132
ales preşedintele, precum şi o conducere colectivă. Durata mandatului este de 2 ani.
Comitetul C.E.C.A. îşi elaborează Regulamentul interior, acesta nefiind supus
aprobării de către Consiliu. Regulamentul interior stabileşte existenţa Comisiilor de
specialitate, a căror activitate se concretizează în elaborarea de rapoarte, care vor fi
aprobate în plenul Comitetului C.E.C.A.
Atribuţiile Comitetului C.E.C.A pot fi sintetizate, astfel:
A. dă avize cu caracter obligatoriu. Comisia este obligată să consulte Comitetul
în cazuri limitativ prevăzute de Tratat (de exemplu: fixarea obiectivelor generale, a
programelor, a liniilor directoare ale acţiunii sale în materie de investiţii, înţelegeri,
concentrări ş.a.).
B. dă avize având caracter facultativ, caz în care Consiliul sau Comisia le pot
solicita numai în cazurile în care acestea consideră necesar.
Fiecare consultaţie oferită de Comitet capătă valoarea unei dispoziţii de Tratat.

2. Comitetul economic şi social (C.E.S.)

Comitetul economic şi social numără, în prezent, 222 de membri, reprezentând


patronatul, salariaţii şi diferite ramuri de activitate (agricultori, meşteşugari, proprietari
de întreprinderi mici şi mijlocii, liberi profesionişti, reprezentanţi ai consumatorilor, ai
comunităţii ştiinţifice şi pedagogice, ai economiei sociale, ai familiei, ai mişcărilor
ecologiste).
C.E.S. este modelul, la nivel comunitar, al Comitetelor economico-sociale
existente în statele membre, în cadrul cărora patronii se pun de acord cu sindicatele.
Membrii C.E.S. sunt aleşi, în unanimitate, de către Consiliul Uniunii Europene.
În practică, statele îşi menţin influenţa în numirea membrilor C.E.S., deoarece
Consiliul votează o listă de propuneri primită de la statele membre.
Mandatul membrilor C.E.S. poate înceta în următoarele cazuri (potrivit
Regulamentului intern al C.E.S.):
A. împlinirea termenului de 4 ani, perioadă pentru care sunt desemnaţi;
B. demitere;
C. forţă majoră;

133
D. pierderea cetăţeniei/naţionalităţii în baza căreia au fost numiţi;
E. absenţa repetată de la sesiunile plenare;
F. condamnarea pentru o cauză penală;
G. deces.
Membrii C.E.S. îşi desemnează un preşedinte şi pe cei 21 de membri ai
conducerii colective. Convocarea Comitetului este făcută de către preşedintele
acestuia. Mandatul preşedintelui şi al celorlalţi membri ai conducerii colective este de
2 ani.
Comitetul, cu sediul la Bruxelles, trebuie consultat înaintea adoptării unui număr
de decizii. De asemenea, el poate să formuleze opinii din proprie iniţiativă.
Comitetul îşi desfăşoară activitatea în cadrul mai multor secţiuni, şi anume:
agricultură, transporturi, energie atomică, probleme economice şi financiare,
dezvoltare regională, afaceri externe ş.a. Fiecare dintre membrii Consiliului pot face
parte din maxim 3 secţiuni, fiecare secţiune numărând între 30 şi 60 de membri.
În urma consultărilor pe care le acordă, Comitetul poate emite următoarele acte:
a. avize obligatorii: este vorba despre o formalitate substanţială indispensabilă
legalităţii actelor comunitare. Tratatul obligă, după caz, Consiliul sau Comisia să-i
ceară un aviz cu privire la anumite proiecte de acte, această listă fiind mărită prin
Actul unic european şi, mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht (de exemplu, politica
agricolă comună, politica socială, a transporturilor, libera circulaţie a muncitorilor
ş.a.).
b. avize facultative: Comitetul poate fi consultat chiar atunci când această cerinţă
nu îmbracă forma unei constrângeri care să decurgă din tratatele constitutive. Astfel,
există două situaţii:
- autosesizarea, în sensul că el poate da un aviz din propria sa iniţiativă şi să
elaboreze raporturi cu privire la orice problemă. Această posibilitate, acordată în urma
summit-ului de la Paris din anul 1972, a fost consacrată prin Tratatul de la Maastricht,
în art. 198 C.E.;
- consultarea voluntară, prin care Consiliul şi Comisia pot solicita un aviz, atunci
când aceste instituţii consideră că este necesar (de exemplu, în sectoarele care privesc
dezvoltarea tehnologică, sănătatea, relaţiile externe).

134
Actele pe care Consiliul sau Comisia le solicită trebuie să fie prezentate de către
C.E.S. într-un interval de 45 zile. Dacă nu au fost prezentate în acest termen, cele două
instituţii care le-au solicitat pot adopta respectivul act fără avizul C.E.S..
Orice aviz pe care Comitetul îl dă trebuie să fie adoptat cu majoritate simplă şi să
fie publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor europene.
În concluzie, Comitetul economic şi social are o triplă vocaţie:
- contribuie la decizia comunitară, adresând opiniile reprezentanţilor „forţelor
vii”101, care informează autorităţile de preocupările sau de obiectivele pe care el le
considera ca fiind primordiale;
- constituie locul de dialog privilegiat şi permanent între diferitele categorii
socio-profesionale;
- reprezintă un centru de informare indispensabil cu privire la iniţiativele şi
realitatea comunitară.

3. Comitetul regiunilor

Comitetul regiunilor, creat prin Tratatul asupra Uniunii Europene (1992), este
alcătuit din 222 reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi regionale şi dintr-un număr
egal de membri supleanţi, numiţi pe o perioadă de 4 ani.
Tratatul prevede obligativitatea consultării Comitetului regiunilor de către
Comisie sau Consiliu în numeroase domenii care afectează interesele regionale,
îndeosebi în domeniile: educaţie, tineret, cultură, sănătate, coeziune economică şi
socială, reţele transeuropene de transporturi, de telecomunicaţii şi energie. Comitetul
regiunilor poate formula opinii din proprie iniţiativă.
În afara sesiunilor plenare, organizate de cinci ori pe an, activitatea Comitetului
regiunilor se desfăşoară în opt comisii şi patru subcomisii. Cele opt comisii sunt:
dezvoltare regională, economică, finanţe locale şi regionale; amenajarea spaţiului,
agricultură, vânătoare, pescuit, pădure, mare şi munte; transporturi şi reţele de
comunicare; politici urbane; amenajare teritorială, mediu, energie; educaţie şi formare

101
Natacha Vigne, op. cit., p. 176

135
profesională; Europa cetăţenilor, cercetare, cultură, tineret şi consumatori; coeziune
economică şi socială, politică socială, sănătate publică.
O comisie specială pregăteşte propuneri pentru reforma instituţională a Uniunii
Europene.
Ca organ de reprezentare a intereselor locale şi regionale, Comitetul contribuie la
consolidarea legăturilor dintre cetăţenii aceleiaşi regiuni, la apropierea şi implicarea
acestora în deciziile Uniunii.
Rolul Comitetului regiunilor, în ansamblul sistemului instituţional comunitar
european, poate fi rezumat, astfel:
A. consultarea Comitetului este obligatorie într-un anumit număr de domenii
expres prevăzute de tratate. De exemplu:
a. în domeniul educaţiei, al formării profesionale şi al tineretului. Obiectivele
acestei competenţe comunitare sunt date de dimensiunea europeană a educaţiei
(mobilitatea profesorilor şi a studenţilor, recunoaşterea diplomelor ş.a.).
Consiliul este chemat să statueze cu majoritate calificată în anumite cazuri,
comitetul este chemat să-şi dea avizul său şi aceasta se explică, în special, prin
faptul că atribuţiile în acest domeniu sunt în competenţa colectivităţilor infra-
statele;
b. în domeniul cultural. Consiliul poate să adopte acţiuni de încurajare pentru
răspândirea culturii şi istoriei popoarelor europene, pentru salvarea
patrimoniului cultural de importanţă europeană. În acest sector, Comitetul
trebuie să fie consultat;
c. în domeniul sănătăţii publice. Principalele acţiuni vizează prevenirea maladiilor
şi a marilor flageluri, cuprinzând aici şi toxicomania;
d. în domeniul reţelelor transeuropene, domeniu care este strâns legat de realizarea
unui spaţiu fără frontiere interne: este vorba despre favorizarea
interconexiunilor;
e. în materia coeziunii economice şi sociale.
B. consultarea este facultativă, la cererea Consiliului sau a Comisiei atunci când
acestea consideră că este oportună.
C. avizul poate fi, de asemenea, rezultatul unei autosesizări a Comitetului

136
regiunilor, atunci când acesta îl consideră util, caz în care îl va transmite autorităţilor
decizionale (de exemplu, în sectoare, precum: agricultura sau protecţia mediului
înconjurător).

137
Capitolul IV
Tratatul de la Nisa cu privire la reforma în materia
instituţiilor Uniunii Europene

Reuniunea de la Nisa a reprezentat o etapă necesară în evoluţia construcţiei


europene, tocmai pentru realizarea obiectivelor acesteia.
Perspectiva aderării unor noi state a generat necesitatea apariţiei unor schimbări
în sensul perfecţionării şi adaptării instituţiilor comunitare la noile realităţi.
În relaţie cu tendinţa extinderii ariei geografice europene a Uniunii, prin
aderarea a noi state, se manifestă cerinţa ca U.E. să aibă o structură instituţională
eficientă care să contribuie la afirmarea organizaţiei pe plan mondial. Se urmăreşte,
astfel, o adaptare a structurii create pentru o Uniune ce avea în componenţa sa numai 6
state membre la realităţile impuse de o Europă unită, care va număra, probabil, 30 de
state.
Semnarea Tratatului de la Nisa, în 26 februarie 2001, semnifică, de fapt,
încheierea lucrărilor Conferinţei Interguvernamentale ce a fost convocată cu un an în
urmă, adică în data de 14 februarie 2000. S-a urmat în acest sens formularea unui
răspuns la problema care, pe drept cuvânt, frământă decidenţii şi teoreticienii
domeniului cu privire la posibilitatea funcţionării Uniunii, dar nu oricum, ci eficient, în
situaţia în care numărul actual al statelor membre s-ar dubla. De aceea a fost necesară
dezbaterea de la Nisa, prilej care a făcut posibilă exprimarea participanţilor, în
principal, în probleme, cum ar fi: componenţa Parlamentului European; extinderea
votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului şi reponderarea voturilor;
componenţa Comisiei Europene; cooperarea consolidată; adoptarea unei Carte
fundamentale a drepturilor omului, apărarea comună şi Europa socială.

138
Secţiunea I

Parlamentul european

Parlamentul European este instituţia care reprezintă cetăţenii statelor membre.


În multe domenii, Parlamentul acţionează în calitate de co-legislator, îndeplinind
atribuţii co-decizionale, împreună cu instituţia Consiliului; ambele instituţii constituind
şi autoritatea bugetară a U.E.
Tratatul de la Nisa accentuează rolul de co-legislator al Parlamentului, creând,
în acelaşi timp, o nouă bază legală ce permite Consiliului să adopte reguli pentru
partidele politice de la nivelul european, în special în privinţa fondurilor acestora.
O problemă avută în vedere de Tratat este aceea a numărului de eurodeputaţi,
încercându-se o corelaţie cu numărul membrilor noi care vor exista. Astfel, Tratatul a
limitat numărul membrilor Parlamentului la 732. Analizând repartizarea locurilor, se
observă o uşoară discriminare a ţărilor candidate est-europene. Astfel, Ungaria şi
Cehia, cu o populaţie de 10 milioane, au planificate numai 20 de locuri, în comparaţie
cu Portugalia şi Belgia, având o populaţie mai redusă, care au repartizate 22 de locuri.
O altă modificare importantă este creşterea ponderii Germaniei, care păstrează
numărul actual de 99 de parlamentari, în timp ce toate celelalte state membre şi-l
diminuează.
Structura locurilor în Parlament, pe state membre şi candidate, va fi următoarea:
Statele membre Ţările candidate
Belgia 22 Bulgaria 17
Danemarca 13 Cipru 6
Germania 99 Cehia 20
Grecia 22 Estonia 6
Spania 50 Ungaria 20
Franţa 72 Letonia 8
Irlanda 12 Lituania 12
Italia 72 Malta 5
Luxemburg 6 Polonia 50
Olanda 25 România 33
Austria 17 Slovacia 13
Portugalia 22 Slovenia 7
Finlanda 13
Suedia 18
Marea Britanie 72

139
Secţiunea a II-a

Consiliul Uniunii Europene

1. Extinderea votului cu majoritate calificată

În ceea ce priveşte Consiliul, s-a ajuns la concluzia că va fi foarte dificil să se


obţină votul unanim, în situaţia în care vor fi aproape 30 de state membre, existând
pericolul “paralizării” activităţii în adoptarea deciziilor. Aşadar, sarcina reformei este
aceea de a reduce numărul cazurilor în care statele membre pot folosi dreptul lor de
veto.
Astfel, ratificarea Tratatului de la Nisa va permite ca în legătură cu 30 de
articole din Tratat să se ia decizii cu majoritate calificată (anterior a fost necesară
unanimitatea şi pentru acestea).
Demersul a fost destul de dificil pentru a ajunge la o înţelegere în această
privinţă din cauza intereselor statelor membre “mari”, care, fiecare, deţinea un
domeniu sensibil în care şi-ar fi dorit să păstreze controlul. De aceea, există domenii
de importanţă majoră supuse încă votului cu unanimitate (ex.: apărarea, politica
comercială, de imigrare şi azil care interesează, mai ales, Germania, la care se adaugă
politica fiscală şi socială, în atenţia Marii Britanii).

2. Reponderea voturilor

Scopul urmărit a fost acela de a fi reflectate cât mai fidel puterea economică şi
ponderea demografică în numărul de voturi alocate.
Astfel, un acord nu va putea fi încheiat fără acceptul a 14 dintre cele 27 de state
preconizate a fi membre ale U.E.
Statele “mari” (Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia) s-au plasat pe acelaşi
nivel.
Prin urmare, o decizie poate fi luată numai dacă cel puţin 14 state au votat în
favoarea ei sau reprezintă cel puţin 62% din populaţia europeană.

140
Ponderea voturilor, în acest fel convenită, va fi următoarea:
Statele membre Ţările candidate
Belgia 12 Bulgaria 10
Danemarca 7 Cipru 4
Germania 29 Cehia 12
Grecia 12 Estonia 4
Spania 27 Ungaria 12
Franţa 29 Letonia 4
Irlanda 7 Lituania 7
Italia 29 Malta 3
Luxemburg 4 Polonia 27
Olanda 13 România 14
Austria 10 Slovacia 7
Portugalia 12 Slovenia 4
Finlanda 7
Suedia 10
Marea Britanie 29
TOTAL: 345 de voturi

Secţiunea a III-a

Comisia Europeană

În privinţa Comisiei au fost corelate 2 aspecte:


- noile aderări care presupun o sporire a numărului comisarilor şi
- buna funcţionare a Comisiei, posibilă cu un număr restrâns sau cel puţin fără
o creştere proporţională cu numărul noilor state membre.
Prin Tratatul de la Nisa a fost aleasă varianta limitării numărului comisarilor la
27. Naţionalitatea comisarilor va fi determinată potrivit principiului rotaţiei.
Un pas important în accentuarea caracterului supranaţional al Comisiei este
acela al schimbării de numire a preşedintelui şi a membrilor Comisiei: de la
unanimitate s-a trecut la majoritate calificată, în acelaşi timp acordându-se atribuţii
sporite preşedintelui, în sensul că acesta va decide distribuirea sarcinilor şi
responsabilităţilor. De asemenea, Preşedintele va numi (după aprobarea colegiului)
vice-preşedinţii Comisiei şi va putea cere demisia unui membru (tot cu aprobarea
colegiului).

141
Secţiunea a IV-a

Curtea de Justiţie

Cu acelaşi prilej, s-a apreciat faptul că extinderea U.E. va afecta capacitatea


Curţii de a soluţiona viitoarele cazuri, considerându-se că, deja, Curtea este
supraaglomerată.
Astfel, Tratatul de la Nisa caută să împartă sarcinile între Curte şi Tribunalul de
primă instanţă într-o manieră mult mai eficientă. De asemenea, Tratatul permite
crearea unor Camere specializate pentru anumite domenii.
Curtea va continua să fie alcătuită dintr-un judecător din fiecare stat membru,
însă ea se va putea întruni şi într-o Mare Cameră de 13 judecători (în loc să se
întrunească într-o sesiune plenară, alcătuită din toţi judecătorii).
În acelaşi timp, se va institui o procedură de urgenţă în cazul recursurilor
prejudiciale mai sensibile, iar recursurile prejudiciale având caracter “tehnic” vor fi
transferate Tribunalului de primă instanţă.

Secţiunea a V-a

Curtea de Conturi

Aceasta va fi constituită, conform Tratatului de la Nisa, din reprezentanţi ai


fiecărui stat membru, îndeplinind un mandat pentru un termen de 6 ani. Membrii vor fi
numiţi de către Consiliu, care va decide cu majoritate calificată (şi nu cu unanimitate).
Curtea de Conturi se va putea constitui în Camere pentru a adopta anumite
tipuri de rapoarte sau avize.
Dispoziţiile Tratatului prevăd îmbunătăţirea colaborării cu instituţiile naţionale
similare. Unul dintre mijloacele utilizate în acest sens poate fi constituirea de către
preşedintele Curţii de Conturi a unui comitet de legătură cu cei care sunt conducători
ai instituţiilor naţionale corespunzătoare.

142
Secţiunea a VI-a

Comitetul Economic şi Social

Prin Tratatul de la Nisa, sporesc rolul şi influenţa acestui Comitet, ca for de


cercetare a intereselor partenerilor economici şi sociali, la nivelul ansamblului U.E.
Comitetul va avea în componenţa sa reprezentanţi în număr de cel mult 350,
ceea ce va permite actualelor state membre să-şi menţină numărul de locuri deţinute în
prezent.
Repartiţia locurilor va fi, după cum urmează:
Statele membre Ţările candidate
Belgia 12 Bulgaria 12
Danemarca 9 Cipru 6
Germania 24 Cehia 12
Grecia 12 Estonia 7
Spania 21 Ungaria 12
Franţa 24 Letonia 7
Irlanda 9 Lituania 9
Italia 24 Malta 5
Luxemburg 6 Polonia 21
Olanda 12 România 15
Austria 12 Slovacia 9
Portugalia 12 Slovenia 7
Finlanda 9
Suedia 12
Marea Britanie 24
TOTAL: 344 de locuri

Secţiunea a VII-a

Comitetul Regiunilor

Numărul membrilor Comitetului Regiunilor a fost limitat tot la 350. De


asemenea, Tratatul de la Nisa solicită ca membrii Comitetului să aibă mandat electoral

143
de la autorităţile pe care le reprezintă sau condiţia să le fie responsabili din punct de
vedere politic.
Distribuţia locurilor va fi următoarea:
Statele membre Ţările candidate
Belgia 12 Bulgaria 12
Danemarca 9 Cipru 6
Germania 24 Cehia 12
Grecia 12 Estonia 7
Spania 21 Ungaria 12
Franţa 24 Letonia 7
Irlanda 9 Lituania 9
Italia 24 Malta 5
Luxemburg 6 Polonia 21
Olanda 12 România 15
Austria 12 Slovacia 9
Portugalia 12 Slovenia 7
Finlanda 9
Suedia 12
Marea Britanie 24
TOTAL: 344 de locuri

144
Capitolul V
Consiliul Europei

Consiliul Europei, cea mai veche organizaţie de cooperare, este simbolul


apărării libertăţilor şi drepturilor indivizilor.
Apariţia Consiliului Europei se înscrie în curentul general care îşi propune ca
finalitate apropierea statelor europene pe plan politic, având drept punct de plecare
discursul lui Wiston Churchill din 19 septembrie 1946, ţinut la Universitatea din
Zűrich. Tratatul de la Londra, din 5 mai 1949, cuprinde statutul Consiliului Europei şi
reprezintă rezultatul mai multor etape de negocieri care au avut ca scop dorinţa de a
reuni regimurile politice europene ale timpului de tip liberal.

Secţiunea I

Scurt istoric al Consiliului Europei102

1. Congresul Europei

Congresul Europei s-a reunit la Haga între 7 şi 10 mai 1948. Această reuniune
nu a avut un caracter interguvernamental, deoarece a beneficiat numai de prezenţa
personalităţilor reprezentative pentru mişcările europene care apărau şi chemau la
realizarea unei Europe unite. Participanţii nu au avut un caracter reprezentativ, ceea ce
limita competenţele lor în ceea ce priveşte crearea unei organizaţii internaţionale.
Acest lucru nu a împiedicat, însă, exercitarea unei influenţe determinante, deoarece
congresmenii erau intelectuali sau oameni politici de prim rang: în jur de 1000 de
congresmeni au fost prezenţi, printre care un număr important îl reprezentau membrii
guvernelor, parlamentari, universitari, personalităţi ale lumii religioase şi sindicale
(Léon Blum, Paul – Henri Spaak, Konrad Adenauer, Paul Reynaud ş.a.). Reuniunea a

102
Pentru detalii, a se vedea Natacha Vigne, op. cit., p. 17 – 29.

145
fost prezidată de Winston Churchill. Deşi aparţineau unor partide politice diferite, cei
prezenţi la Congres cereau unificarea europeană.
Cele două idei care au stat la baza desfăşurării Congresului Europei, şi care se
regăsesc pe viitor în diferitele etape ale construcţiei europene, în general, au fost:
- parte a celor prezenţi erau partizanii unei Europe calificate ca
„supranaţională”, adică a unei uniuni de state care să cuprindă în structurile sale o
Adunarea democratică şi reprezentativă, susceptibilă de a impune punctele sale de
vedere guvernanţilor. Aceasta este teza cea mai integraţionistă şi favorabilă unei
federaţii europene;
- alţi participanţi aveau o concepţie minimalistă a Europei, limitată numai la
cooperarea între state, cu structură dominantă, formată din reprezentanţi ai guvernelor
şi care să dispună de puteri de decizie în cea mai reală tradiţie a organizaţiilor
internaţionale.
La finalul lucrărilor Congresului a fost adoptată o rezoluţie care cuprindea mai
multe puncte, printre care:
- realizarea unei uniuni politice între statele europene;
- înfiinţarea unei Adunări Parlamentare care să cuprindă delegaţii ale
parlamentelor naţionale;
- elaborarea unei Carte a drepturilor omului la nivel european.
Deşi Congresul nu a reuşit să pună bazele Consiliului Europei, ca organizaţie,
reuniunea îşi are importanţa sa în ceea ce priveşte acţiunea viitoare a guvernelor
europene.

2. Conferinţa de la Londra

Congresul de la Haga nu a rămas fără ecou în rândul guvernanţilor europeni ai


acelei perioade. Astfel, guvernul francez, în august 1948, a luat iniţiativa şi a propus o
conferinţă pregătitoare şi altor state europene. Concret, conferinţa se adresa statelor
membre ale Uniunii Occidentale (alianţă militară, astăzi dispărută, creată prin Tratatul
de la Bruxelles, din 17 martie 1948, care reunea Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi

146
Regatul Unit). Propunerea Franţei a fost susţinută de guvernul Belgiei, însă a fost
primită cu reticenţă de guvernul Marii Britanii.
La 26 octombrie 1948, s-a decis înfiinţarea unui „Comitet pentru studiul şi
dezvoltarea unităţii europene”, format din reprezentanţii a cinci state membre ale
Uniunii Occidentale. Cele două tendinţe prezente la Haga au reapărut şi aici, astfel
încât stabilirea naturii şi a structurii viitoarelor instituţii se fundamenta pe două idei
principale, şi anume:
- teza franco-belgiană, care prevedea ca organizarea statelor să fie coordonată
de către o Adunare europeană alcătuită din parlamentari, care să delibereze cu
majoritate de voturi. Această idee era, într-adevăr, una nouă în ceea ce priveşte
structurile interne ale unei organizaţii internaţionale;
- teza britanică, mai tradiţionalistă, viza înfiinţarea unei Adunări formată din
delegaţii ale guvernelor, lipsită de putere de decizie, aceasta fiind încredinţată unui
Comitet de miniştri.
În urma unor negocieri, destul de dificile, purtate în cadrul reuniunii miniştrilor
statelor membre ale Uniunii Occidentale, s-a ajuns la un compromis. Acordul de
principiu prevedea:
a. o organizaţie de state denumită „Consiliul Europei”, al cărui sediu să fie la
Strassbourg;
b. o Adunare formată din parlamentari, dar numai având rol consultativ;
c. un organism interguvernamental care să deţină puterea de decizie.
Acest compromis reia, de fapt, teza franco-belgiană.
În lunile martie şi mai 1949, la Londra, a avut loc întâlnirea finală. Astfel, a fost
organizată o conferinţă în scopul adoptării statutului, adică a tratatului constitutiv al
noii organizaţii. La conferinţă au participat zece state, şi anume: cinci state membre ale
Uniunii Occidentale, cărora li se adaugă Danemarca, Irlanda, Italia, Norvegia şi
Suedia. Cele zece state fondatoare au semnat la, la 5 mai 1949, Statutul care pune
bazele Consiliului Europei, Statut ce a intrat în vigoare la 3 august 1949.
Înfiinţarea Consiliului Europei constituie o primă tentativă a construcţiei unei
Europe „europene”; drept urmare, de-a lungul timpului, şi alte organizaţii la nivel
statal şi-au făcut apariţia pe scena relaţiilor europene şi internaţionale. Astfel, regăsim:

147
- Organizaţia europeană a cooperării economice (O.E.C.E.), creată prin Tratatul
de la Paris, la 16 aprilie 1948, destinată repartizării ajutorului american, cunoscut sub
numele de Planul Marshall şi solicitată de către Statele Unite care nu doreau să
realizeze ele însele această repartiţie;
- Alianţa Atlantică, al cărui Tratat a fost încheiat la 4 aprilie 1949; organizaţia
reuneşte atât state europene, cât şi Statele Unite şi Canada;
- Uniunea Occidentală, singura organizaţie veritabilă europeană, care, însă, a
funcţionat puţin timp.
Consiliul Europei dispune de mijloace de acţiune modeste, iar repartizarea
puterii decizionale rămâne cea tradiţională. Esenţială este dorinţa statelor europene de
a apăra aceeaşi concepţie a democraţiei liberale faţă de regimurile comuniste.

Secţiunea a II-a

Organizarea instituţională a Consiliului Europei

Instituţiile unei organizaţii de cooperare politică sunt, în principiu, destul de


sumare în raport cu sistemul instituţional necesar punerii în aplicare a mecanismelor şi
a procedurilor de integrare a statelor. Consiliul Europei se situează, din acest punct de
vedere, între două ipoteze. Astfel, se regăsesc structurile clasice ale unei organizaţii
internaţionale tradiţionale, însă prezenţa Adunării constituie un element de
originalitate.

1. Adunarea consultativă a Consiliului Europei

Statutul din 5 mai 1949 foloseşte termenul de Adunare consultativă, cu toate că


aceasta s-a autoproclamat „Adunare parlamentară”, în anul 1974.
Adunarea numără 286 membri titulari şi supleanţi, repartizaţi între diferitele
state membre, într-un mod ponderat, însă nu egalitar. Numărul de membri repartizaţi
variază în funcţie de mărimea populaţiei statelor membre şi este cuprins între 2 şi 18
reprezentanţi.

148
Membrii Adunării nu sunt aleşi prin sufragiu universal, spre deosebire de
Parlamentul european, ci prin sufragiu indirect. Ei sunt aleşi de către parlamentele
naţionale, potrivit unei proceduri stabilite la acest nivel. Formula este una
intermediară, între sufragiul direct şi delegaţiile guvernamentale, ceea ce constituie o
noutate pentru anul 1949, şi chiar şi chiar pentru etapa actuală. Prezenţa
parlamentarilor din Camerele naţionale conferă, totuşi, o mai mare originalitate
Consiliului Europei, prezenţă necesară pentru a simboliza reunirea statelor democrate.
Adunarea, cu sediul la Strasbourg, funcţionează după modelul parlamentar: este
condusă de către un Birou ales pentru o perioadă de 3 ani de către Adunare, având în
compunere un Preşedinte şi 17 vice-preşedinţi.
Există, de asemenea, o serie de comisii permanente, pe domenii, cum ar fi:
politic, economic, social, ştiinţă şi tehnologie, juridic şi drepturile omului, cultură şi
educaţie, mediu, puteri locale, agricultură, raporturile cu alte state europene,
raporturile cu parlamentele naţionale, buget.
Adunarea se reuneşte câte o săptămână în lunile: ianuarie, aprilie, iunie,
septembrie.

A. Atribuţiile Adunării

Deşi poartă denumirea de „Adunare parlamentară”, instituţia nu deţine puteri


legislative şi nu adoptă decizii obligatorii pentru statele membre. Acest aspect nu
împiedică, însă, ca Adunarea să exercite o anumită influenţă. Articolul 22 din Statutul
Consiliului Europei prevede faptul că ea este „organul deliberativ (…). Ea discută (…)
şi transmite concluziile sale Comitetului de miniştri sub formă de recomandări”.
Formele în care Adunarea parlamentară a Consiliului Europei poate interveni
sunt diverse, şi anume:
a. adoptă recomandări adresate Comitetului de miniştri;
b. votează rezoluţii pentru a exprima punctul său de vedere cu privire la toate
problemele care intră în competenţele Consiliului Europei şi, în special, cele destinate
statelor membre;
c. emite avize în cazurile prevăzute de textul fondatorilor;
d. hotărăşte directive care vizează problemele de procedură;

149
e. propune statelor membre adoptarea de convenţii internaţionale cu privire la
temele diverse care ameliorează astfel reţeaua convenţională care uneşte diferitele state
membre.
Funcţiile Adunării parlamentare cuprind:
- organizarea internă a Adunării, aceasta deţinând, în acest caz, o putere de
decizie, deoarece ea se adresează ei înseşi. Adunarea îşi adoptă regulamentul interior,
creează comisiile, stabileşte data deschiderii sesiunilor ş.a.
- avizele în cadrul procedurii de aderare a statelor;
- alegerea Secretariatului general al Consiliului Europei, a secretarilor generali
adjuncţi, ca şi judecătorii Curţii europene a drepturilor omului;
- recomandările adresate Comitetului de miniştri la cererea acestuia sau în mod
direct. Ea poate, de asemenea, să adreseze întrebări scrise sau orale Comitetului.
Într-o manieră mai generală, se poate spune că Adunarea parlamentară joacă
rolul de tribun al Europei, deoarece personalităţi politice de anvergură vin să ţină
discursuri, iar membrii săi au ocazia de a-şi exprima punctele de vedere.
Pe de altă parte, Adunarea se constituie şi într-un forum parlamentar: o dată pe
an, dezbaterile au loc cu privire la activitatea O.C.D.E. (Organizaţia de Cooperare şi
Dezvoltare Economică, care reuneşte 29 de state de pe 4 continente) şi B.E.R.D
(Banca europeană pentru reconstrucţie şi dezvoltare, înfiinţată în anul 1990 şi a cărei
misiune este de a ajuta prin împrumuturi, reconstrucţia şi conversia economică din
Europa de Est). Delegaţiile parlamentare formate din toate statele membre ale acestei
organizaţii şi ale acestei bănci (ai căror acţionari sunt, în majoritate, statele membre ale
Uniunii Europene) dezbat bilanţul anual al activităţii lor. Astfel, Adunarea apare în
această situaţie ca un garant al acestor organisme.

B. Reuniunile la nivel înalt ale Consiliului Europei

Prima reuniune la nivel înalt a Consiliului Europei s-a desfăşurat la Viena, în


octombrie 1993, când, la iniţiativa Preşedintelui Republicii franceze, lansată în mai
1992, şefi de stat şi de guvern s-au întâlnit. Această reuniune a celor mai înalte
autorităţi politice din statele membre accentuează considerabil notorietatea Consiliului
Europei al cărui statut prevede că reuniunile au loc numai la nivel ministerial chiar

150
dacă acest tip de reuniune nu are o bază juridică textuală, practica admite acest gen de
iniţiativă.
După reuniunea de la Viena, a fost adoptată, de către şefii de stat şi guvern, o
rezoluţie care exprimă tema dominantă a întâlnirii. Este vorba despre protecţia
minorităţilor naţionale, element determinant pentru stabilitatea continentului european.
Declaraţia finală a reuniunii cere redactarea unei convenţii – cadru internaţionale care
va fi apoi deschisă semnării şi ratificării de către statele membre, potrivit formulei
tradiţionale. Această convenţie a fost pregătită în cadrul Consiliului Europei şi
propusă statelor în ianuarie 1995.

C. Comitetul miniştrilor

Dacă Adunarea este o structură plină de originalitate, Comitetul miniştrilor este


o instanţă dintre cele mai clasice, pe care o regăsim în cadrul oricărei organizaţii
internaţionale.

a. Componenţa Comitetului miniştrilor

Articolul 13 din statutul Consiliului Europei prevede faptul că acest Comitet


este format din miniştrii afacerilor externe din diferite state membre. Deoarece
reuniunile erau destul de rare, a fost înfiinţat un sistem care să suplinească acest lucru.
Astfel, la nivel ministerial (miniştrii europeni sau miniştrii de resort) au loc reuniuni ce
se desfăşoară o dată sau de două ori pe an.
Preşedinţia Comitetului de miniştri este asigurată, pe rând, de către statele
membre, prin rotaţie, în ordine alfabetică.

b. Atribuţiile Comitetului miniştrilor

Articolul 13 Statutul de la Londra, din anul 1949, prevede faptul că această


instituţie este cea care are competenţa de a acţiona în numele Consiliului Europei. În
ceea ce priveşte Comitetul miniştrilor, spre deosebire la Adunarea consultativă, suntem
în prezenţa unei structuri abilitate să ia decizii în concordanţă cu componenţa sa.
Astfel, Comitetul are posibilitatea:

151
- să adopte recomandări lipsite de orice forţă obligatorie pentru destinatarii săi,
în acest caz statele membre;
- să invite la aderare un stat în condiţiile Statutului institutiv;
- să voteze deciziile cu efect obligatoriu în domeniul administrării interne a
Consiliului Europei (de exemplu, el adoptă bugetul);
- să fie un organ de conciliere între o persoană care se consideră victimă a unei
încălcări a Convenţiei europene a drepturilor omului şi statul acuzat de această
încălcare în cadrul procedurii de garantare prevăzut în Convenţie;
- să adopte convenţii internaţionale care sunt, apoi, propuse diferitelor state
membre;
- să propună Secretariatul general.
Modalităţile de vot în cadrul Comitetului de miniştri sunt cele stabilite prin
Statutul de la Londra care distinge între situaţiile în care este necesar votul cu
majoritate simplă de cele în care este cerută majoritatea de două treimi din membrii
sau sufragiul exprimat şi votul cu unanimitate. În fapt, aceste dispoziţii sunt inutile
deoarece actele sunt adoptate cu unanimitate şi, uneori, prin consens. Este adevărat că
unanimitatea poate împiedica adoptarea unui act, ajungându-se astfel, la un blocaj.

D. Secretariatul general al Consiliului Europei

Secretariatul, condus de către Secretarul general, reprezintă continuitatea


activităţii acestei organizaţii internaţionale.

a. Alegerea Secretariatului general

Secretariatul general al Consiliului Europei este ales de către Adunare cu


majoritate, pe baza unei propuneri a Comitetului de miniştri. Iniţial, funcţionarii erau
aleşi dintre cei care aveau o carieră diplomatică. În timp, însă, aceştia au fost şi sunt
aleşi dintre personalităţile politice de rang înalt, în primul rând dintre parlamentari,
apoi dintre foştii miniştri.
De asemenea, Adunarea alege, în aceleaşi condiţii, doi secretari adjuncţi.

152
b. Atribuţiile Secretariatului general

În ceea ce priveşte rolul Secretariatului general într-o organizaţie internaţională


au fost elaborate două teze, şi anume:
- rolul său este limitat la sarcini pur administrative;
- rolul său este important, datorită atribuirii de puteri proprii prin Statut şi prin
prestigiul său politic şi moral.
În cadrul Consiliului Europei, locul Secretariatului general a evoluat de-a lungul
timpului. Iniţial, Secretariatul era privit ca un auxiliar administrativ, având drept
atribuţie principală organizarea serviciilor. În prezent, Secretariatul are un rol
important în cadrul organizaţiei, sub controlul Adunării consultative. Evoluţia tipului
de personalităţi alese şi-a făcut simţită influenţa.
Atribuţiile Secretariatului general sunt diverse, printre care le întâlnim pe
următoarele:
¾ atribuţiile administrative;
¾ pregătirea tehnică şi materială a reuniunilor Comitetului şi ale Adunării;
¾ prezenţa la reuniunile şi sesiunile Comitetului de miniştri şi ale Adunării,
cu excepţia deciziilor contrare care îi permit să participe la activităţile
organizaţiei;
¾ elaborarea raportului anual cu privire la cooperarea europeană prezentat
la sesiunea de primăvară a Adunării ş.a.

E. Congresul autorităţilor locale şi regionale

Cea mai importantă structură subsidiară a Consiliului Europei este Congresul


autorităţilor locale şi regionale ale Europei care, propus de Adunarea consultativă în
anul 1953, are un caracter permanent începând cu anul 1961. El reuneşte reprezentanţi,
aleşi sau funcţionari, din administraţia teritorială. Fiecare delegaţie naţională cuprinde
acelaşi număr de reprezentanţi.
Asociaţia colectivităţilor locale este necesară având în vedere prezenţa
structurilor locale descentralizate ca un element care tinde să amelioreze exerciţiul
democraţiei. Congresul este competent să dea avize Comitetului de miniştri cu privire

153
la orice problemă care vizează colectivităţile teritoriale, să încurajeze parteneriatele şi
să participe la elaborarea convenţiilor cu privire la cooperarea trasfrontieră de după
anul 1980.

F. Curtea europeană a drepturilor omului

Înfiinţată în anul 1959, după ce opt state îi acceptau jurisdicţia (condiţie stabilită
prin art. 56 din Convenţia europeană a drepturilor omului – C.E.D.O.), Curtea de la
Strasbourg este o jurisdicţie internaţională independentă.
Curtea este formată dintr-un număr egal cu cel al membrilor Consiliului
Europei şi nu poate cuprinde mai mult de un reprezentant al aceluiaşi stat103.
Judecătorii ocupă locul cu titlu individual104.
Independenţa judecătorilor Curţii europene a drepturilor omului este garantată
de calificările impuse prin lege105, imunităţi foarte întinse106 şi, mai ales, modul
acestora de desemnare. Judecătorii Curţii de la Strasbourg sunt aleşi, pentru o perioadă
de 9 ani, cu o înnoire parţială o dată la trei ani şi posibilitatea realegerii, de către
Adunarea Consiliului Europei, cu majoritate de voturi, de pe o listă prezentată de
fiecare stat membru al Consiliului Europei. Lista trebuie să cuprindă cel puţin doi
candidaţi care să aibă cetăţenia statului. Spre deosebire de judecătorii Curţii de justiţie
a Comunităţilor europene şi ai Curţii internaţionale de justiţie, judecătorii Curţii
europene a drepturilor omului îşi pot continua exercitarea unei profesii, însă
Regulamentul interior al Curţii şi Protocolul nr. 8, din 19 martie 1958 stipulează faptul
că aceştia nu pot îşi pot asuma „funcţii incompatibile cu cerinţele de independenţă şi
de disponibilitate” inerente mandatului lor.
Independenţa colegială a Curţii este, de asemenea, garantată. Curtea îşi
stabileşte propriul Regulament interior şi îşi propune procedura care se urmează în faţa
sa107. Astfel, Curtea îşi alege singură preşedintele şi vicepreşedinţii.

103
Art. 38, C.E.D.O.
104
Art. 8, din Protocolul nr. 8.
105
Art. 3, paragraful 3, C.E.D.O.
106
Art. 59, C.E.D.O.
107
Art. 55, C.E.D.O.

154
Curtea statuează cu majoritate de voturi, judecătorii putând reuni opiniile lor în
mod individual; deliberările au un caracter secret.
De asemenea, Curtea dispune de serviciile unei grefe care se bucură de o mare
autonomie.
Potrivit Protocolului nr. 8, Curtea europeană a drepturilor omului are şi o
competenţă consultativă cu privire la interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale.
Avizul Curţii, care nu poate fi sesizată decât de către Comitetul de miniştri, nu
poate viza conţinutul sau întinderea drepturilor garantate, precum nici orice altă
problemă care poate face obiectul unui recurs în faţa organelor înfiinţate prin
Convenţie.
Curtea nu poate fi sesizată direct cu un litigiu în materia drepturilor omului. În
prealabil, trebuie ca procedura de conciliere să se fi desfăşurat în faţa Comisiei şi
încheiată fără a se ajunge la o rezolvare amiabilă. Astfel, dreptul de a sesiza Curtea o
au numai Comisia şi statele contractante. (În prezent fiind operate modificări de
procedură, în sensul dispariţiei procedurii „admisibilităţii”).

155
Capitolul VI
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord108
(N.A.T.O.)

Cooperarea statelor în vederea menţinerii securităţii în Europa s-a concretizat în


constituirea mai multor organizaţii, a căror concepţie cu privire la apărarea
continentului european este diferită. Astfel, în funcţie de sistemul de securitate propus,
regăsim următoarele entităţi:
- Uniunea Europei Occidentale reprezintă apărarea europeană a Europei, adică
apărarea Europei este asigurată numai de către europene din Europa de vest;
- Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord reprezintă apărarea occidentală a
Europei, adică apărarea se bazează pe un acord cu statele Unite, în cadrul zonei euro-
atlantice;
- Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa instituie o securitate
pan-europeană, prin numărul număr de state pe care-l cuprinde, inclusiv state din
America de Nord şi din Europa Orientală.
În cadrul acestor diferite sisteme de securitate şi organizaţiile internaţionale,
N.A.T.O. ocupă un loc central, prin Tratatul original care stă la baza constituirii sale şi,
nu în ultimul rând, datorită structurii instituită prin acest tratat.

Secţiunea I

Constituirea N.A.T.O.

1. Tratatul de la Washington

Încheierea tratatului care a pus bazele acestei organizaţii s-a realizat într-un
context internaţional special, acela al războiului rece. Începând cu anul 1947, Statele
Unite decid să ducă o politică mult mai intervenţionistă pe continentul european.

108
A se vedea şi Natacha Vigne, op. cit., p. 43 – 51.

156
Astfel, intervenţia Statelor Unite se face simţită atât pe plan economic, Planul Marshall
destinat să grupeze statele din Europa Occidentală, cât şi pe plan militar. Doctrina
Truman are la bază Rezoluţia din 11 iunie 1948, adoptată de Senatul american prin
care executivul american este autorizat să se angajeze în alianţe, chiar de tip militar, în
timp de pace. În domeniul securităţii, aceasta s-a concretizat în negocieri cu europenii
în vederea contractării de obligaţii reciprocităţii consemnate în Tratatul Atlanticului de
Nord.
În Europa, relaţiile dintre cele două blocuri, în care continentul a fost împărţit în
perioada imediat următoare celui de al doilea război mondial, deveneau tot mai
încordate. În aceste condiţii, guvernanţii din Europa Occidentală îşi manifestau
temerile faţă de ameninţarea sovietică şi de riscurile unui război. Aceştia erau convinşi
de faptul că Europa era în pericol, mai ales în perioada anilor 1948 şi 1949, ani care au
rămas în istorie ca fiind marcaţi de politica brutală a Uniunii Sovietice în Europa de
Est.
Ca reacţie la acţiunile U.R.S.S.-ului, statele europene au acţionat în sensul
instituirii unei apărări europene prin încheierea Pactului de la Bruxelles, din 17 martie
1948; statele semnatare erau: cele trei state ale Benelux-ului, precum şi Franţa şi
Regatul Unit al Marii Britanii. Această alianţă europeană s-a dovedit, însă, a nu putea
interveni în cazul unei eventuale invazii a armatei Roşii.
Ca urmare a acestei imposibilităţi de apărare, guvernanţii europeni şi-ai orientat
politica către Statele unite. Astfel, în decembrie 1948, la Washington, au fost angajate
negocieri între Statele Unite, Canada şi state europene - cele trei state din Benelux,
Franţa şi Regatul Unit. Discuţiile purtate s-au încheiat prin adoptarea unui comun, iar
negocierile au fost reluate în primăvara anului 1949 cu alţi participanţi: Italia,
Portugalia, Norvegia, Danemarca, în timp ce Islanda, Suedia şi Irlanda au refuzat să
participe. Semnarea Tratatului a avut loc la 4 aprilie 1949, aproape în acelaşi timp cu
adoptarea Statutului Consiliului Europei care va avea loc în mai 1949.

2. Principiile directoare ale Tratatului

157
Alianţa militară instaurată prin Tratatul de la Washington, se bazează, în
principal, pe asistenţa reciprocă în caz de agresiune a unuia din state părţi. Articolul 5
din Tratat, unde este prevăzută această clauză lasă, însă, o marjă de manevră şi de
apreciere statelor în cazul în care unul dintre ele ar fi agresat. Concret, ajutorul nu este
oferit în mod automat şi nu trebuie să fie neapărat de natură militară. Statul poate să
recurgă la măsuri diplomatice sau economice, precum întreruperea relaţiilor
diplomatice cu statul agresor sau un embargou total sau parţial. Astfel de modalităţi de
ripostă nu sunt predeterminate, ceea ce lasă Statelor Uniteposibilitate de a aprecia
oportunitatea utilizării armei nucleare.
Acest pact este un instrument de război defensiv care se fundamentează pe
postulatul strategic şi militar al unui atac ce ar veni din est.
Sistemul de apărare instituit prin Tratat este unul regional, ceea ce înseamnă că
el tinde să protejeze o regiune a lumii, şi anume zona Atlanticului. Iniţial, această zona
era una occidentală, care cuprindea state din America de Nord şi un stat fondator,
Italia, care nu are ieşire la oceanul Atlantic. Prin aderarea şi altor state, pe baza unei
proceduri prevăzută la articolul 10 care cere unanimitatea statelor membre pentru ca
un nou stat să adere la Tratat, zona N.A.T.O. a fost extinsă.

Secţiunea a II-a

Structura instituţională a N.A.T.O.109

Structura instituţională prevăzută de Tratatul de la Washington era una simplă,


ce cuprindea numai două instituţii, şi anume:
1. Consiliul – compus din reprezentanţi din toate statele părţi la Tratat; acesta se
întrunea ori de câte ori era necesară adoptarea unor măsuri de urgenţă;
2. Organe subsidiare create de către Consiliu, printre care un „comitet de
apărare”, care recomanda măsuri în caz de declanşare a clauzei de asistenţă reciprocă.

109
Natacha Vigne, op. cit., p. 45 – 46. A se vedea şi Andrei Popescu, Ion Jinga, „Organizaţii europene şi
euroatlantice”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 42 – 46.

158
În scurt timp, aceste structuri au evoluat către un sistem instituţional foarte bine
structurat de organe politice şi militare care, astăzi, stau la baza funcţionării şi
organizării Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.
Astfel, în prezent, structura instituţională a Organizaţiei Tratatului Atlanticului
de Nord este următoarea:
A. Consiliul Atlanticului de Nord

Consiliul Atlanticului de Nord este instituţia supremă de consultare şi de


decizie a N.A.T.O.
Consiliul se reuneşte într-una din următoarele formaţiuni:
A. cel mai des, Consiliul se reuneşte la nivelul reprezentanţilor permanenţi ai
statelor, adică la nivel de ambasadori;
B. de cel puţin două ori pe an‚ Consiliul se reuneşte la nivel ministerial, fiecare
stat fiind reprezentat de către ministrul său de afaceri externe;
C. fără o anumită periodicitate, Consiliul se reuneşte şi la nivelul şefilor de stat
şi de guvern pentru oferi orientările fundamentale ale Organizaţiei.
Deliberările sunt luate cu unanimitate de voturi.

B. Secretariatul general al N.A.T.O.

Secretariatul generale este condus de către un Secretar general, ales de către


statele părţi, cu unanimitate de voturi. Secretarul are un rol deosebit de important,
având în vedere faptul că acesta este cel care prezidează Consiliul Atlanticului de
Nord. Dintre atribuţiile Secretarul general reţin atenţia următoarele: promovarea
consultărilor între state; propunerea unor subiecte de discuţii; este putătorul de cuvânt
al N.A.T.O. pe plan internaţional.

C. Organismele militare ale N.A.T.O.

Aceste organisme sunt numeroase, însă cele mai importante sunt următoarele:

a. Comitetul militar este compus din şefii de stat major din fiecare stat
membru; Comitetul se reuneşte de două ori pe an pentru a face recomandări

159
Consiliului Atlanticului de Nord. În timpul dintre sesiuni, „grupurile permanente”
asigură continuitatea activităţii Comitetului;
b. Comitetul planurilor de apărare şi grupul de planificare nucleară sunt două
organe a căror atribuţie principală este aceea de a concepe planuri de apărare comună;
aceste structuri, prin funcţionarii şi componenţa lor, constituie un fel de stat major
internaţional, însărcinat cu executarea directivelor Comitetului militar;
c. Comandamentele militare sunt organe care acoperă o zonă geografică
determinată. Astfel, regăsim:
- două comandamente strategice, unul pentru Europa, situat în Belgia şi unul
pentru Atlanticul de Nord, situat în Virginia;
- trei comandamente regionale: pentru nord-vest, pentru centru şi pentru sud;
- un comandament unic al Alianţei care are funcţii diferite în perioada de pace
faţă de perioada de război.
d.. Forţele N.A.T.O., nu reprezintă o armată internaţională permanentă plasată
sub autoritatea unui comandament unic. Ele sunt constituite din contingente naţionale
afectate Organizaţiei, plasate sub un comandament militar integrat şi provenit din
forţele navale, terestre sau aeriene.

160
Capitolul VII
Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.110)

Secţiunea I

Apariţia U.E.O.

1. Originile Uniunii Europei Occidentale

În 1947, cooperarea în vederea redresării europene nu viza numai economia, ci


şi aportul militar. Astfel, sunt încheiate o serie de alianţe, menite să asigure securitatea
colectivă a părţilor.
Iniţial, acestea sunt inspirate din teama unei resurecţii a pericolului german (la
fel cum o eventuală reapariţie a “pericolului bonapartist” a stat la originea Tratatului
de la Paris, imediat după cele o sută de zile).
În februarie 1948, Franţa şi Marea Britanie invită cele 3 state ale Benelux să
participe la un sistem de garanţie mutuală instituit la Dunkerque.
La 17 martie 1948 este semnat Tratatul de la Bruxelles. Acesta prevede un
angajament de asistenţă reciprocă împotriva oricărei agresiuni, chiar dacă Germania
este, totodată, expres vizată. Dispoziţiile Tratatului prevăd organizarea unei reţele de
relaţii nu numai militare, ci şi politice, economice şi culturale şi, mai ales, instanţele
militare sunt organizate, încă din timp de pace, reprezentate de instalarea, la
Fontainbleau, a unui stat major.
Organizaţia ce rezultă din Tratatul de la Bruxelles, Uniunea Occidentală, o
evocă pe cea a Tratatului Atlanticului de Nord.
Sistemul instituţional al Uniunii Occidentale era organizat astfel:
A. În plan politic, Uniunea a înfiinţat un Consiliu consultativ format din
miniştrii afacerilor externe şi o Comisie permanentă, cu sediul la Londra, care

110
Pentru detalii, a se vedea şi Natacha Vigne, op. cit., p. 53 – 58.

161
reuneşte, în Marea Britanie, ambasadorii statelor membre şi un reprezentant de la
Foreign Office.
B. În plan militar, instituţia înfiinţată a fost Comitetul miniştrilor apărării.
Acesta este asistat de diferite comitete specializate, având rol, în special, în domeniul
planificării strategice a armamentului.
Odată cu apariţia Organizaţiei Atlanticului de Nord., Uniunea Occidentală
devine, practic, lipsită de substanţă, organele sale militare fiind absorbite de
comitetele atlantice permanente. Ea supravieţuieşte, totuşi, cu sistemul său de
securitate, până la reînnoirea din 1954.

2. Acordurile de la Paris

În octombrie 1954, au fost semnate, la Paris, Acordurile prin care organizaţia s-


a extins prin aderarea Republicii Federale a Germaniei şi a Italiei, fiindu-i, în acelaşi
timp, schimbată denumirea, din Uniunea Occidentală în Uniunea Europei Occidentale
(U.E.O.).
Documentele sunt complexe, şi comportă o serie de instrumente diplomatice
succesive, şi anume:
- restabilirea suveranităţii germane;
- extinderea Tratatului de la Bruxelles;
- crearea unei Agenţii de control a armamentului în Europa;
- atribuirea de noi atribuţii organizaţiei înfiinţate prin Tratatul de la Bruxelles;
- angajamentul Germaniei federale de a nu fabrica anumite arme;
- angajamentul luat de Marea Britanie de a menţine pe continentul european 4
divizii şi 2 forţe aeriene tactice;
- recomandarea admiterii Germaniei în N.A.T.O.;
- dispoziţii necesare implementării de trupe germane în apărarea europeană;
- o declaraţie prin care Germania se angajează să nu recurgă la forţă pentru a-
şi asigura reunificarea sau pentru modificarea frontierelor;
- o declaraţie conformă cu Carta Naţiunilor Unite.

162
3. Participarea la U.E.O.

În prezent, U.E.O. este o organizaţie de apărare europeană care reuneşte 4 tipuri


de participare, conform unui sistem cu geometrie variabilă, decis la reuniunea
ministerială de la Luxemburg, din mai 1994:
A. 10 state sunt membri activi (membrii U.E.O. care sunt, în acelaşi timp, şi
membri ai N.A.T.O. şi ai U.E.): Germania, Italia, Franţa, Marea Britanie, Belgia,
Luxemburg, Grecia, Spania, Portugalia şi Olanda;
B. 5 state cu statut de observator (membri ai N.A.T.O. şi/sau ai U.E.): Irlanda,
Austria, Suedia, Finlanda şi Danemarca;
C. 6 state care au statut de membrii asociaţi (ţări membre N.A.T.O., dar şi ale
U.E.): Turcia, Islanda, Norvegia, Polonia, Ungaria şi Republica Cehă;
D. 7 state care au statut de parteneri asociaţi (nu sunt membre nici N.A.T.O.,
nici în U.E.): România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia.

4. Rolul U.E.O.

Temeiul activităţii actuale a U.E.O. îl constituie cele două declaraţii făcute la


Maastricht, la 10 decembrie 1991, de către miniştrii de externe ai ţărilor U.E.O., care
stabilesc rolul acestei organizaţii şi condiţiile în care pot fi admişi noi membri şi
Declaraţia de la Petersberg, din 19 iunie 1992, prin care miniştrii de externe şi cei ai
apărării au definit competenţele militare ale U.E.O. şi situaţiile în care aceasta poate
utiliza forţele armate convenţionale ale statelor membre: “Pe lângă contribuţia la
apărarea comună, în conformitate cu art. 5 al Tratatului de la Washington şi art. 5 al
Tratatului de la Bruxelles modificat, unităţile militare ale statelor membre ale U.E.O.,
acţionând sub autoritatea U.E.O., pot fi folosite pentru misiuni umanitare şi de salvare,
operaţiuni de menţinere a păcii şi misiuni cu forţe de luptă pentru gestiunea crizelor,
inclusiv pentru impunerea păcii”. Acest gen de misiuni au primit denumirea de
“Misiuni de tip Petersberg”.

163
U.E.O. nu dispune de forţe militare proprii, misiunile sale se desfăşoară la
cererea Uniunii Europene, iar în cazul în care operaţiunile respective presupun
utilizarea infrastructurii N.A.T.O. este nevoie de acordul Consiliului Atlanticului de
Nord.
Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, prevede, în art. J.7
că:
- “U.E.O. face parte integrantă din dezvoltarea U.E., dându-i acesteia acces la
capacitatea sa operaţională…
- U.E.O. asistă U.E. în definirea aspectelor de politică externă şi de securitate
comună ce au legătură cu domeniiul apărării…
- Uniunea Europeană încurajează stabilirea de relaţii instituţionale tot mai
strânse cu U.E.O. în vederea integrării eventuale a acesteia în U.E., dacă,
Consiliul european va decide în acest sens…
- U.E va apela la U.E.O. pentru elaborarea şi aplicarea deciziilor şi pentru
acţiunile U.E. care au implicaţii în domeniul apărării”.
În perspectiva unei Uniuni lărgite, recurgerea la o cooperare consolidată se
dovedeşte a fi deosebită de necesară, lucru pe care redactorii Tratatului de la Nisa111 l-
au avut în vedere. Necesitatea abordării acestui aspect decurge, în primul rând, din
diferenţele economice şi geopolitice care se vor accentua după extinderea Uniunii la
cel puţin 27 de state membre şi, nu în ultimul rând, din necesitatea garantării acquis-
ului comunitar.
Astfel, cooperarea trebuie:
- să faciliteze realizarea obiectivelor Uniunii şi ale Comunităţii, să prezerve şi
să servească interesele sale şi să consolideze procesul de integrare;
- să respecte tratatele, ca şi cadrul instituţional unic al Uniunii;
- să respecte acquis-ul comunitar;
- se situeze în limitele competenţelor Uniunii sau Comunităţii europene şi să
nu intervină în domeniile care intră în competenţa exclusivă a Comunităţii;

111
Semnat în februarie 2001.

164
- să nu aducă atingere Pieţei interne, aşa cum este ea definită la art. 14,
paragraful 2, din tratatul instituind Comunitatea europeană, nici coeziunii
economice şi sociale stabilite conform titlului XVII din acelaşi tratat;
- să nu facă discriminări între schimburile dintre statele membre şi să nu
provoace distorsiuni de concurenţă între acestea;
- să reunească minim 8 state membre (şi nu majoritatea);
- să respecte competenţele, drepturile şi obligaţiile statelor membre
neparticipante;
- să nu afecteze dispoziţiile Protocolului care integrează acquis-ul Schengen
în cadrul Uniunii Europene;
- să fie deschise tuturor statelor membre.
În concluzie, pentru a face ca mecanismul să fie operaţional, Tratatul de la Nisa
înlătură posibilitatea prevăzută în prezent de tratate pentru fiecare stat membru de a
opune un veto declanşării unei cooperări consolidate. Noul tratat stabileşte la 8
numărul maxim de state membre necesar pentru a face posibilă o cooperare
consolidată şi prevede posibilitatea realizării acestei cooperări în domeniul politicii
externe şi de securitate comună (P.E.S.C)., dar mai puţin în domeniul apărării. Aceste
cooperări consolidate trebuie să se situeaze în cadrul Uniunii, să respecte rolul
instituţiilor şi să permite statelor care nu participă iniţial să se alăture ulterior.
Totodată, Tratatul de la Nisa consacră militarizarea Uniunii europene.
Se prevede necesitatea punerii la punct a unei forţe de management al situaţiilor
de criză care să intervină cât mai repede posibil. Scopul declarat este acela de a evita
ca un conflict să se declanşeze şi să se transforme în războaie de proporţii, având
consecinţe dezastruoase, urmate şi de creşterea numărului refugiaţilor în Europa.
Considerându-se că Uniunea este capabilă în prezent să conducă operaţiunile de
gestionare a crizelor, cei 15 au căzut de acord să echipeze şi să antreneze o forţă de
reacţie rapidă de 60.000 de persoane, apropiată numeric de “averea” NATO.

5. Sarcinile U.E.O.

165
Sarcinile Uniunii Europei Occidentale constau în:
- obligaţia generală de asistenţă în caz de agresiune contra unui stat membru;
- prezervarea păcii şi securităţii în Europa;
- oferă statelor membre o platformă de cooperare în materie de politică de
apărare şi securitate, în scopul consolidării influenţei politice în cadrul
N.A.T.O. şi de a crea o identitate europeană de securitate.

Secţiunea a II-a

Structura instituţională a U.E.O.

U.E.O. s-a transformat, evoluând de la o simplă alianţă la o organizaţie cu


instituţii proprii. Ea presupune existenţa a 3 organe principale, cărora li se adaugă o
Agenţie pentru controlul armamentelor.

1. Consiliul U.E.O.

Consiliul U.E.O. succede Consiliului consultativ şi este organizat astfel încât


să-şi poată exercita atribuţiile având caracter de continuitate. El poate fi convocat de
urgenţă pentru a permite Înaltelor Părţi contractante să se întâlnească în orice situaţie
care s-ar constitui într-o ameninţare la adresa păcii.
Consiliul este o adunare la nivel diplomatic, formată din miniştrii sau alţi
reprezentanţi ai statelor membre. În cadrul Consiliului, deciziile sunt luate, în
principiu, cu unanimitate, dar, în anumite cazuri, special prevăzute în protocoalele cu
privire la forţele Uniunii, statuează cu majoritatea de 2/3 sau chiar cu majoritate
simplă.

2. Adunarea consultativă

Adunarea consultativă nu reprezintă direct popoarele, ea fiind alcătuită din


reprezentanţii statelor membre care ocupă un loc în Adunarea consultativă a

166
Consiliului Europei. Astfel, aceştia participă la 2 forumuri parlamentare. Aceasta
permite să se cunoască opinia parlamentarilor statelor membre;
Adunarea nu are putere legislativă şi nici atribuţii bugetare. Pe baza raportului
activităţii Consiliului, Adunarea poate adopta o moţiune de dezaprobare; de asemenea,
poate adresa recomandări guvernelor statelor membre ale U.E.O.

3. Secretariatul general

Secretariatul, ales de către Consiliu, este condus de un secretar general;

4. Agenţia pentru controlul armamentelor

Agenţia este formată dintr-un director asistat de un director adjunct şi de către


mai mulţi funcţionari; directorul este numit pentru o perioadă de 5 ani prin decizia
unanimă a Consiliului, iar mandatul său nu poate fi reînnoit.
Atât directorul, cât şi întregul personal sunt supuşi controlului administrativ al
Secretariatului general al Uniunii Occidentale.
Printre atribuţiile Agenţiei se numără următoarele:
- veghează la respectarea regulilor de control al armamentelor;
- elaborează rapoarte pe care le prezintă Consiliului;
- organizează şi desfăşoară anchete, atunci când este cazul.

167
Capitolul VIII
Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa
(O.S.C.E.)112

O.S.C.E. este cea mai mare organizaţie europeană, ce cuprinde 54 de state,


printre care şi statele rezultate în urma destrămării U.R.S.S.
Iniţial, Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa a fost o Conferinţă
ce purta acelaşi nume (C.S.C.E.), creată în anul 1975. Cu timpul, în anii ’90, odată cu
adoptarea Cartei de la Paris, această Conferinţă s-a instituţionalizat, prin apariţia a noi
structuri şi organe permanente. În prezent, O.S.C.E. tinde să devină o zonă de
securitate comună pentru Europa.

Secţiunea I

Apariţia C.S.C.E.

1. Contextul internaţional

Apariţia C.S.C.E., la mijlocul anilor ’70, este legată de evoluţia relaţiilor est-
vest ale momentului.
Propunerea înfiinţării unei conferinţe care să grupeze toate statele din Europa şi
Statele Unite vine din partea Uniunii Sovietice: ea dorea să-şi vadă recunoscută
intangibilitatea frontierelor. Pe de altă parte, era vorba despre instituţionalizarea
separării Europei într-un mod care să stabilească imuabilitatea blocului comunist.
Statele occidentale se declară favorabile acestei propuneri, însă Statele Unite sunt mai
reticente. Alegerea în calitate de Preşedinte al Statelor Unite a lui Richard Nixon
favorizează proiectul.

112
Pentru detalii, a se vedea Natacha Vigne, op. cit., p. 59 – 64.

168
În anul 1972 au fost demarate pregătirile la Helsinki, în Finlanda, cu privire la
patru mari teme: securitatea europeană, cooperarea economică şi tehnică între
europenii celor două blocuri, cooperarea umanitară şi urmările conferinţei, adică
modalităţile în care progresele realizate în domeniile respective vor putea fi verificate.
Conferinţa s-a reunit la nivel ministerial, la începutul lunii iulie 1973, ca urmare a
lucrărilor experţilor desfăşurate între anii 1973 şi 1975 la Geneva. Astfel, după doi ani
de negocieri, întâlnirea la vârf a şefilor de stat şi de guvern din 35 de state, printre care
şi Uniunea Sovietică şi Statele Unite, a adoptat „Actul final de la Helsinki”, la 1 august
1975.
Astfel, C.S.C.E. a luat fiinţă ca urmare a bipolarităţii existente, în scopul de a
funcţiona în vederea stabilizării relaţiilor dintre est şi vest şi pentru recunoaşterea
statutului teritorial al frontierelor.

2. Actul final de la Helsinki

Conţinutul Actului adoptat la 1 august 1975 este mai mult un program destinat
să reglementeze relaţiile dintre state. El cuprinde 4 mari puncte:
A. securitatea;
B. cooperarea economică şi socială;
C. drepturile omului;
D. urmările Conferinţei.
A. Secţiunea consacrată Securităţii cuprinde un decalog de principii
fundamentale pe care ar trebui să se întemeieze relaţiile interstatale de pe continentul
european, precum şi o serie de măsuri de încredere:
a) egalitate suverană, respectarea drepturilor inerente suveranităţii;
b) nerecurgerea la ameninţarea sau la folosirea forţei;
c) inviolabilitatea frontierelor;
d) integritatea teritorială a statelor;
e) reglementarea paşnică a diferendelor;
f) neintervenţia în afacerile interne;

169
g) respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cuprinzând aici
şi libertatea de gândire, libertatea conştiinţei, a religiei sau a convingerilor;
h) egalitatea drepturilor popoarelor şi dreptul popoarelor de a dispune de ele
însele;
i) cooperarea între state;
j) executarea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate conform dreptului
internaţional.
Acest ansamblu reuneşte principii, deja, existente în Carta Naţiunilor Unite,
precum nerecurgerea la forţa armată sau reglementarea paşnică a diferendelor.
Măsurile de încredere vizează securitatea şi sunt mecanisme care tind să asigure
transparenţa militară pentru a reduce riscul unui conflict armat; datorită unui sistem de
notificare reciprocă a anumitor informaţii, se doreşte să se poată ajunge la o
minimalizare a factorilor de război.
B. Cooperarea economică şi socială interesează cooperarea între statele
comuniste şi sistemele liberale.
C. Cea de a treia secţiune (drepturile omului), denumită, în prezent,
„Dimensiunea umană”, vizează drepturile omului.
D. A patra secţiune prevede reuniunile următoare, adică toate conferinţele care
să cuprindă reprezentanţi ai statelor denumite „procesul C.S.C.E.”.
În plan juridic, Actul final de la Helsinki nu este un tratat internaţional al cărui
conţinut să fie obligatoriu pentru statele care îl acceptă. Actul este un acord politic,
destinat să guverneze relaţiile şi să orienteze conduita statelor.

Secţiunea a II-a

Carta de la Paris şi sistemul instituţional al C.S.C.E.

„Carta de la Paris pentru o nouă Europă”, adoptată la 21 noiembrie 1990 în


urma întâlnirii la vârf a şefilor de stat şi de guvern, ia act de transformarea peisajului
politic european, în special după unificarea Germaniei. Ea se interesează de aspectele
instituţionale.

170
Carta instituţionalizează cooperarea politică în cadrul Conferinţei, astfel că,
până în prezent, mecanismul este caracterizat printr-o reală mobilitate. Această nouă
logică instituţională s-a dovedit a fi necesară având în vedere descompunerea blocului
comunist şi atomizarea Europei de Est în interiorul Conferinţei.
Instituţiile înfiinţate în anul 1990 şi pe care se structurează actuala organizaţie
sunt următoarele:
A. Conferinţa şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre - organul
suprem, este organizată o dată la doi ani;
B. Consiliul miniştrilor afacerilor externe se reuneşte cel puţin o dată pe an,
prima reuniune având loc, în mod simbolic, la Reichstag din Berlin. El asigură
urmărirea politicii de orientare decisă de întâlnirile la vârf;
C. Comitetul înalţilor reprezentanţi pregăteşte întâlnirile la vârf şi pe cele ale
Consiliului de miniştri.
D. Adunarea parlamentară a ţinut sesiunea inaugurală la Budapesta, în anul
1992. Este formată din membrii parlamentelor naţionale din fiecare stat şi dispune
numai de competenţe consultative;
E. Organe tehnice având competenţe specializate: Centrul de prevenire a
conflictelor ale cărui atribuţii sunt cele privind reglementarea în mod paşnic a
diferendelor; Biroul pentru alegeri libere sprijinind organizarea de alegeri libere;
Secretariatul.
Organizarea instituţională construită la Paris a cunoscut, în timp, unele
ameliorări. Înaltul Comisariat pentru minorităţile naţionale a fost instituit pentru a
rezolva conflictele apărute în stadiul incipient, chiar dacă autoritatea sa rămâne, încă,
destul de restrânsă.

Secţiunea a III-a

Declaraţia de la Budapesta şi înfiinţarea O.S.C.E.

Întâlnirea la vârf a şefilor de stat şi de guvern desfăşurată la Budapesta, în


decembrie 1994, s-a încheiat prin adoptarea unui document intitulat „Către un

171
parteneriat veritabil într-o eră nouă” şi care se situează în prelungirea Cartei de la
Paris. Paragraful 3 prevede noua denumire al cărui obiectiv este acela de a arăta „(…)
determinarea de fapt a O.S.C.E. ca structură de securitate care cuprinde statele de la
Vancouver la Vladivostok (…)”. Astfel apare o nouă idee pentru această structură,
care face deosebirea dintre C.S.C.E. – ca forum interstatal legat de bipolaritate şi
O.S.C.E – fiind mai constrângătoare decurgând din noua ordine europeană.
De asemenea, au fost încredinţate noi misiuni şi atribuţii pentru O.S.C.E., cum
ar fi:
- securitatea Europei – noutatea principală rezidă în adoptarea conceptului de
securitate globală, termen prin care este stabilită şi recunoscută interdependenţa
aspectelor politice, economice, sociale, culturale pentru a favoriza pacea;
- controlul armamentelor – Documentul de la Viena cuprinde o serie de măsuri
de încredere şi de securitate negociate sub egida O.S.C.E. El prevede schimbul de
informaţii cu privire la forţele militare, informaţii prealabile cu privire la orice mişcare
a trupelor şi un control al transferului de armament;
- consolidarea democraţiei, la care O.S.C.E. îşi aduce contribuţia sub forma
asistenţei tehnice;
- diplomaţia preventivă şi gestionarea crizelor – aceasta se concretizează prin
punerea în aplicare a Pactului de stabilitate în Europa, adoptat la 21 martie 1995 de
către statele O.S.C.E.

172
Capitolul IX
Asociaţia europeană a liberului schimb şi
Spaţiul economic european

Secţiunea I

Asociaţia europeană a liberului schimb (A.E.L.S.)

Asociaţia europeană a liberului schimb este cea mai mică dintre organizaţiile
europene de cooperare, ea nereunind, în prezent, decât patru state. Înfiinţată pentru a
elimina barierele vamale dintre statele sale membre, ea se prezintă mai mult ca o zonă
supusă unor reguli speciale decât ca o organizaţie structurată.

1. Apariţia A.E.L.S.

Înfiinţarea A.E.L.S. a avut loc în anul 1960, chiar în momentul în care


construcţia comunitară europeană instituia Piaţa comună. În iunie 1955, Conferinţa de
la Messina, în Sicilia, a relansat dinamica Europei celor şase, conferinţă care a stat la
baza adoptării Tratatelor de la Roma, din 25 martie 1957, prin care s-au înfiinţat cele
două Comunităţi: Comunitatea economică europeană (C.E.E.) şi Comunitatea
europeană a energiei atomice (C.E.E.A./Euratom). Marea Britanie, reticentă la
înfiinţarea Comunităţilor europene a lansat ideea instituirii unei mari zone de liber
schimb, în interiorul căreia barierele vamale să fie eliminate între cele şase state
fondatoare ale Comunităţilor (Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) şi
celelalte state membre ale Organizaţiei europene de cooperare economică

173
(O.E.C.E.113). Aceasta din urmă a luat fiinţă la 16 aprilie 1948, având drept obiectiv
principal pe acela de a repartiza ajutorul american pentru Europa în cadrul Planului
Marshall. Ea cuprindea 18 state, state care au acceptat ajutorul american. În cadrul
acestei organizaţii a fost lansat planul cu privire la crearea unei zone de liber schimb,
în scopul de a diminua efectele Pieţei comune a Comunităţilor europene. În urma unui
acord încheiat între statele membre ale O.E.C.E., propunerea a rămas în stadiu de
proiect.
În timpul negocierilor care au avut loc, şapte state au arătat o mare coeziune şi
au decis să creeze între ele o mică zonă a liberului schimb. Austria, Danemarca,
Norvegia, Portugalia, Regatul Unit, Suedia şi Elveţia au încheiat, la 4 ianuarie 1960,
Convenţia care a pus bazele Asociaţiei europene a liberului schimb şi care a intrat în
vigoare la 3 mai, după negocierile care s-au derulat la Stockholm, la iniţiativa Suediei.

2. Structura instituţională a A.E.L.S.

Organizarea instituţională a A.E.L.S. este foarte simplă, potrivit caracterului său


de instituţie de cooperare interguvernamentală.
Consiliul, care îşi are sediul la Geneva, are în componenţa sa miniştrii din
statele membre şi se reuneşte la acest nivel cel puţin de două ori pe an. Fiecare
reprezentant dispune de câte un vot, iar adoptarea deciziilor este posibilă cu
unanimitate. Rolul său este de realiza obiectivele Tratatului de la Stockholm, adică
eliminarea barierelor vamale. El acţionează, în principal, prin intermediul
recomandărilor adresate statelor membre, dar, de asemenea, poate să adopte şi decizii
cu privire la dezarmarea vamală. Are posibilitatea de a propune acorduri internaţionale
statelor.
Celelalte structuri au fost create, toate, de către Consiliu, deoarece tratatul nu-l
prevedea decât pe acesta. Astfel, au apărut Secretariatul, comitetele permanente,
formate din experţi şi comitetele consultative. Tratatul instituind Spaţiul economic
european a adăugat o Curte şi o Autoritate de supraveghere pentru a asigura
respectarea sa.

113
Organizaţie ca a dispărut odată cu crearea O.C.D.E.

174
Secţiunea a II-a

Spaţiul economic european (S.E.E.)

1. Contextul apariţiei S.E.E.

Relaţiile dintre Comunităţile europene şi A.E.L.S. sunt caracterizate, în primul


rând, prin originalitatea acesteia din urmă. Odată apărută concurenţa, statele membre
ale A.E.L.S. au devenit primele partenere comerciale ale Comunităţilor. Cu timpul,
organizaţia liberului schimb va pierde din membrii săi care, rând pe rând, devin state
membre ale Comunităţilor europene, astfel încât, în prezent, membrii A.E.L.S. sunt
numai Norvegia, Elveţia, Liechtensteien şi Islanda.
Ca urmare a intensificării schimburilor economice între resortisanţii diferitelor
state, au fost încheiate o serie de acorduri bilaterale între statele membre ale celor două
organizaţii. Pentru a realiza o legătură cât mai strânsă între cele două organizaţii au
fost încheiate o serie de acorduri, la 22 iulie 1972. Acestea stabileau regimuri ale
liberului schimb pentru produsele industriale cu reducerea progresivă a drepturilor de
vamă.
La mijlocul anilor ’80 a fost decisă o asociere de o manieră mai structurată,
lucru ce a fost realizat la Luxemburg, la 9 aprilie 1984. această asociere aduce două
elemente de noutate în relaţiile organizaţiilor, şi anume:
- acordul va fi încheiat între organizaţii şi nu sub formă bilaterală între state;
- ambiţia integrării economice depăşeşte liberul schimb, astfel încât să se creeze
o piaţă pentru cei 380 milioane de consumatori. Pe această bază, au avut loc
negocierile, la finalul cărora a fost încheiat Tratatul Spaţiului economic european la
Porto, în Portugalia, la 2 mai 1992. Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.

175
2. Structura instituţională a S.E.E.114

Tratatul instituind Spaţiul economic european nu înfiinţează o nouă organizaţie


între cele 19 state, ci numai stabileşte noi relaţii pe plan economic, bazându-se, în
principal, pe textele dreptului comunitar, deja, în vigoare între cele 15 state membre
ale Comunităţilor europene, care devin aplicabile şi statelor A.E.L.S. Tratatul prevede
trei elemente principale, şi anume:
A. cele patru libertăţi de circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a persoanelor şi a
capitalurilor (plăţilor), înscrise în tratatele comunitare originare sunt extinse şi la
Spaţiul economic european şi care se bazează pe acquis-ul comunitar (în practică, în
jur de 12000 de pagini);
B. politicile orizontale care permit consolidarea cooperării între Comunităţile
europene şi A.E.L.S. Astfel, în diferite domenii sau acţiuni comunitare este angajată:
protecţia consumatorilor, mediul înconjurător, cercetarea şi dezvoltarea tehnologiei,
educaţia, formarea şi tineretul (participarea la programele Erasmus şi Comett, de
exemplu), politica socială etc.;
C. o structură instituţională a fost creată pentru aplicarea tratatului, organizată
în jurul a doi poli: punerea în aplicare a tratatului şi supravegherea respectării acestuia:
a. Consiliul S.E.E. este format din miniştrii reprezentând toate statele
membre şi un reprezentant al Comisiei. Consiliul se reuneşte de două
ori pe an şi adoptă direcţiile principale de acţiune;
b. Comitetul mixt S.E.E. care reuneşte reprezentanţii permanenţi ai
statelor membre; pune în aplicare orientările propuse de către Consiliul
S.E.E.;
c. Comitetul parlamentar mixt este alcătuit din 24 de membri ai
Parlamentului european sau din delegaţi ale statelor A.E.L.S.; acesta
are rolul de a formula avize;
d. Comitetul consultativ reuneşte 18 membri şi are un rol consultativ.
Structura instituţională a S.E.E. nu o elimină pe cea instituită de A.E.L.S., ci i se
adaugă acesteia.

114
A se vedea şi Natacha Vigne, op. cit., p. 68.

176
Supravegherea aplicării Tratatului S.E.E. se realizează prin instituţii specifice
numai A.E.L.S., nu şi Uniunii Europene, deoarece acesta din urmă are, deja, instituţii
care să asigure controlul statelor membre (Comisia şi Curtea de justiţie a
Comunităţilor europene). Aceste instituţii sunt:
- Autoritatea de supraveghere: reuneşte 5 persoane alese de către state şi care
au două atribuţii esenţiale constând în supravegherea statelor, pe de o a parte, şi a
întreprinderilor, pe de altă parte. Pentru a verifica conduita statelor, Autoritatea poate
să decidă desfăşurarea unor anchete din oficiu sau pe baza unei plângeri din partea
altui stat sau a unui particular şi să dea un aviz public care autorizează sesizarea Curţii
atunci când nu este respectat; persoanele private operatori economici pot face obiectul
unei decizii în temeiul căreia să ceară încetarea oricărei conduite, atitudini, acţiuni
însoţită de o eventuală amendă;
- Curtea, cu sediul la Geneva, reuneşte 5 judecători desemnaţi de către
guvernele statelor membre pentru o perioadă de 6 ani. Competenţele sale sunt
asemănătoare celor ale Curţii de justiţie a Comunităţilor europene.

177
Bibliografie
I. Cursuri, tratate, monografii

1. Literatură de specialitate străină

¾ Adam, H.T., „Les organismes internationaux spécialisés – contribution à la théorie


générale des établissments publics internationaux”, Tome V (dirigé par Charles
Rouseau), Ed. LGDJ, 1992;

¾ Belanger, M. – „Institutions économiques internationales”, ed.5, Paris, 1992;

¾ Bertrand, Maurice, „L’ONU”, Ed. La decouverte, 1994;

¾ Charpentier, Jean, „Institutions internationales”, ed.13, Ed. Dalloz, 1997;

¾ Colliard, Claude Albert; Dubouis, Louis, „Institutions internationales”, ed.10,


Ed. Dalloz, 1995;

¾ Constantinos Lycourgos: „L’association avec union douanière: un mode des


relations entre CEE et des États tiers”, Ed. Pedone, 1994;

¾ Dormoy, Daniel, „Droit des organisations internationales”, Ed. Dalloz, 1995;

¾ Dupuy, Jean, „Manuel sur les organisations internationales – a handbook on


international organisation”, Ed. Martinus Nijhoff Publishers, 1988;

¾ Jacqué, Jean-Paul, „Droit institutionnel de l’UE”, Ed. Dalloz, 2001;

¾ Réseau, Vitoria, (sous la direction de Daniel Dormoy), „L’UE et les organisations


internationales”, Ed. Bruylant, 1997;

¾ Roche, Jean-Jacques, „Le systèm international contemporain”, ed.2, Ed.


Montchrestien, Paris, 1994;

¾ Sauron, Jean-Luc, „Cours d’institutions européenne”s, Gualino Editeur, 2000;

¾ Schraepler, Hans Albrecht, „Organisations internationales et européennes”, Ed.


Economica, Paris, 1995;

178
¾ Usher, J.A., „EC institutions and legislation”, 1998 (European Law), Ed. Addison
Wesley Longroun Ltd.;

¾ Vigne, Natacha, „Les institutions européennes”, Ellipses, Ed. Marketing


S.A.Paris, 1997;
¾ Zarka, Jean-Claude, „Les institutions internationales”, Ellipses, Ed. Marketing
S.A., Paris, 1995;

2. Literatură de specialitate în limba română

¾ Cairns Watter, „Politicile şi instituţiile UE”, Editura Corint, 2001;

¾ Darie, Nicolae, „Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Legislaţie. Politici


comune. Dezvoltare”, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2001;

¾ Filipescu, Ion P.; Fuerea, Augustin, „Drept instituţional comunitar european”,


ediţia I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), Editura ACTAMI,
Bucureşti;

¾ Fuerea, Augustin, „Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic,


Bucureşti, 2002

¾ Jinga, Ion; Popescu, Andrei, „Integrarea Europeană - Dicţionar de termeni


comunitari”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

¾ Popescu, Andrei; Jinga, Ion, „Organizaţii europene şi euroatlantice”, Editura


Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

¾ Lefter, Cornelia, „Drept comunitar instituţional”, Ed. Economica, Bucureşti,


2001;

¾ Moca, Gheorghe, „Dreptul organizaţiilor internaţionale”, Bucureşti, 1997, editat


de Fundaţia Universitară Română de Ştiinţe şi Arte “Gh. Cristea”; „Drept
internaţional public”, vol. I, Ed. Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte UNEX A-
Z, Bucureşti, 1992;

¾ Miga – Beşteliu, Raluca, „Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional


public”, Editura All, Bucureşti, 1998;

¾ Miga – Beşteliu, Raluca, “Organizaţii internaţionale interguvernamentale”, Ed.


All Beck, 2000;

179
¾ Năstase, Adrian, “Organizarea internaţională”, Universitatea “Valahia”,
Târgovişte, 2001;

¾ Popescu, Andrei; Jinga, Ion, „Organizaţii europene şi euroatlantice”, Ed. Lumina


Lex, Bucureşti, 2001;
¾ Popescu, Dumitra; Năstase, Adrian; Coman, Florian, „Drept internaţional
public”, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994;

II. Legislaţie

1. Statutul Consiliului Europei, 1949;


2. Tratatul de la Washington institund N.A.T.O. – 1949;
3. Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A. - 1951 (intrat în vigoare în
1952);
4. Acordurile de la Paris cu privire la Uniunea Europei Occidentale – 1954;
5. Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. şi EURATOM 1957 (intrate în
vigoare în 1958);
6. Convenţia cu privire la Asociaţia europeană a liberului schimb – 1960;
7. Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică -
1965 (intrat în vigoare în 1967);
8. Actul final de la Helsinki – 1975;
9. Actul unic european - 1986 (intrat în vigoare în 1987);
10. Carta de la Paris pentru o nouă Europă – 1990;
11. Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană - 1992 (intrat în
vigoare în 1993);
12. Tratatul Spaţiului economic european, - 1992 (intrat în vigoare în 1994);
13. Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană - 1997 (intrat în
vigoare în 1999):
14. Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.

180
Cuprins

Abrevieri ......................................................................................................................... 2
Planul lucrării.................................................................................................................. 4
Capitolul I ....................................................................................................................... 6
Comunităţile europene şi Uniunea Europeană................................................................ 6
Secţiunea I ................................................................................................................... 6
Premisele apariţiei Comunităţilor europene................................................................ 6
Secţiunea a II-a............................................................................................................ 7
Crearea Comunităţilor europene ................................................................................. 7
1. Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (C.E.C.A. /C.E.C.O.) ........... 8
2. Comunitatea europeană a energiei atomice (C.E.E.A./EURATOM) şi
Comunitatea economică europeană (C.E.E.)........................................................... 9
Secţiunea a III-a ....................................................................................................... 11
Tratatele Uniunii Europene ....................................................................................... 11
1. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene ....................................... 11
2. Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană ................................ 14
Secţiunea a IV-a ........................................................................................................ 16
Consideraţii generale cu privire la Uniunea Europeană............................................ 16
1. Cei trei piloni ai Uniunii Europene ................................................................ 17
A. Primul pilon: Comunităţile europene ......................................................... 17
B. Al doilea pilon: politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.) ......... 18
C. Al treilea pilon: cooperarea poliţiei şi cea judiciară................................... 19
2. Personalitatea juridică a Uniunii Europene.................................................... 20
Secţiunea a V-a.......................................................................................................... 21
Delimitări conceptuale .............................................................................................. 21
1. Instituţiile comunitare .................................................................................... 21
2. Organele comunitare ...................................................................................... 22
Secţiunea a VI-a ........................................................................................................ 23
Principiile care guvernează activitatea instituţiilor comunitare................................ 23
Capitolul II .................................................................................................................... 24
Instituţiile Uniunii Europene ........................................................................................ 24
Secţiunea I ................................................................................................................. 24
Consiliul european .................................................................................................... 24
1. Apariţia instituţiei .......................................................................................... 24
A. Prima etapă: întâlnirile în cadrul conferinţelor (1961 – 1974)................... 25
B. A doua etapă: Consiliul european (1974 – 1987)....................................... 26
C. Oficializarea Consiliului european prin Actul unic european.................... 27
D. Instituţionalizarea Consiliului european prin Tratatul de la Maastricht..... 28
2. Componenţă, organizare, funcţionare şi atribuţii........................................... 29

181
Secţiunea a II-a.......................................................................................................... 30
Consiliul Uniunii Europene....................................................................................... 30
1. Delimitări conceptuale ................................................................................... 30
2. Componenţa Consiliului Uniunii Europene................................................... 32
3. Organizarea şi funcţionarea Consiliului U.E. ................................................ 33
A. Organizarea Consiliului ................................................................................ 33
B. Funcţionarea Consiliului ............................................................................... 34
a. Preşedinţia Consiliului............................................................................ 35
b. Reguli şi metode de exercitare a dreptului de vot .................................. 37
¾ Majoritatea simplă .................................................................................. 37
¾ Majoritatea calificată .............................................................................. 37
¾ Unanimitatea........................................................................................... 42
c. Organele auxiliare ...................................................................................... 43
4. Atribuţii .......................................................................................................... 46
Secţiunea a II-a.......................................................................................................... 48
Comisia europeană .................................................................................................... 48
1. Componenţa şi statutul membrilor Comisiei ................................................. 48
2. Organizare şi funcţionare ............................................................................... 52
3. Atribuţiile Comisiei europene........................................................................ 56
Secţiunea a IV-a ........................................................................................................ 60
Parlamentul european................................................................................................ 60
1. Componenţa Parlamentului european ............................................................ 60
2. Organizarea şi funcţionarea ........................................................................... 64
A. Organizarea................................................................................................. 64
B. Funcţionarea ............................................................................................... 67
3. Atribuţiile Parlamentului european................................................................ 68
A. Consideraţii generale .................................................................................... 68
B. Atribuţiile ...................................................................................................... 69
a. Control politic ............................................................................................ 69
¾ Dreptul de a primi petiţii de la cetăţenii Uniunii .................................... 70
¾ Mediatorul............................................................................................... 71
b. Competenţă (putere) bugetară................................................................. 72
c. În materie legislativă............................................................................... 73
d. În materie de relaţii externe .................................................................... 75
Secţiunea a V-a.......................................................................................................... 77
Instituţiile jurisdicţionale .......................................................................................... 77
1. Curtea de justiţie a Comunităţilor europene – scurt istoric............................ 77
2. Delimitări conceptuale ................................................................................... 79
A. Consideraţii preliminare ............................................................................... 79
B. Instanţe jurisdicţionale internaţionale ........................................................... 80
C. Curtea Internaţională de Justiţie ................................................................. 82
D. Curtea Europeană a Drepturilor Omului .................................................... 83
E. Curtea penală internaţională....................................................................... 83
F. Tribunale penale speciale ........................................................................... 84
a. Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg....................................... 85

182
b. Tribunalul penal internaţional pentru judecarea si pedepsirea persoanelor
vinovate de încălcarea dreptului internaţional umanitar pe teritoriul fostei
Iugoslavii........................................................................................................ 85
c. Tribunalul internaţional penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile
de comiterea crimelor de genocid şi alte violări grave ale dreptului umanitar
pe teritoriul Ruandei sau al statelor învecinate .............................................. 85
3. Curtea de justiţie a Comunităţilor europene .................................................. 86
A. Structura şi statutul membrilor ..................................................................... 86
a. Structura Curţii ........................................................................................... 86
⇒ Judecătorii ..................................................................................................... 86
⇒ Preşedintele ................................................................................................... 88
⇒ Avocaţii generali........................................................................................... 88
⇒ Grefierul........................................................................................................ 89
⇒ Raportorii adjuncţi ........................................................................................ 89
⇒ Referenţii....................................................................................................... 90
b. Statutul membrilor Curţii de justiţie .......................................................... 90
B. Organizare şi funcţionare .............................................................................. 91
C. Competenţa Curţii de justiţie ........................................................................ 92
⇒ Competenţa „ratione materiae” ................................................................. 92
⇒ Competenţa „ratione personae” ................................................................ 93
D. Procedura în faţa Curţii de justiţie.............................................................. 94
a. Procedura ordinară.................................................................................. 94
⇒ Faza scrisă ................................................................................................. 94
⇒ Faza orală .................................................................................................. 95
⇒ Deliberarea şi hotărârea............................................................................. 96
b. Excepţii de la normala desfăşurare a procedurii ordinare.......................... 96
Asistenţă juridică gratuită ............................................................................. 96
Excepţia sau incidentul ................................................................................. 97
Absenţa pârâtului .......................................................................................... 98
Desistarea...................................................................................................... 98
Procedura de urgenţă ................................................................................... 99
Terţii intervenienţi ...................................................................................... 100
Rectificarea erorilor materiale .................................................................... 102
Omisiunea de a hotărî ................................................................................. 102
Opoziţia....................................................................................................... 103
Căile extraordinare de recurs ...................................................................... 103
⇒ Terţa opoziţie .......................................................................................... 103
⇒ Revizuirea ........................................................................................................ 104
Interpretarea hotărârilor .............................................................................. 104
c. Procedurile speciale ..................................................................................... 105
Recursul funcţionarilor comunitari................................................................. 105
Problemele prejudiciale. ................................................................................. 105
Procedura recursului împotriva hotărârilor Comitetului de arbitraj al C.E.E.A.
.......................................................................................................................... 106
Procedura micii revizuiri, prevăzută în Tratatul instituind C.E.C.A. ............. 106

183
Procedura de avizare în materie de acorduri încheiate în cadrul Tratatului
instituind C.E.E. ....................................................................................................... 107
Executarea hotărârilor Curţii .......................................................................... 107
d. Recursurile în faţa Curţii de justiţie ............................................................. 107
Recursul în anulare ......................................................................................... 107
Recursul în carenţă.......................................................................................... 110
Recursul în interpretare................................................................................... 113
Recursurile în plină jurisdicţie ........................................................................... 114
4. Tribunalul de primă instanţă ........................................................................ 117
A. Componenţă, organizare şi funcţionare.................................................... 117
B. Competenţa T.P.I...................................................................................... 118
C. Procedura în faţa Tribunalului de primă instanţă ..................................... 119
Secţiunea a VI-a ...................................................................................................... 119
Curtea de conturi ..................................................................................................... 119
1. Compunerea, organizarea şi funcţionarea Curţii ......................................... 120
2. Atribuţii ........................................................................................................ 121
Capitolul III................................................................................................................. 124
Organele comunitare................................................................................................... 124
Secţiunea I ............................................................................................................... 124
Organele financiare comunitare .............................................................................. 124
1. Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.) ........................................................ 124
A. Organele Băncii europene de investiţii .................................................... 125
B. Acţiunea Băncii europene de investiţii..................................................... 126
2. Sistemul european al Băncilor Centrale şi Banca Centrală Europeană ....... 128
A. Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.)................................. 128
B. Banca Centrală Europeană (B.C.E.)......................................................... 129
Secţiunea a II-a........................................................................................................ 132
Alte organe comunitare ........................................................................................... 132
1. Comitetul Consultativ C.E.C.A.................................................................... 132
2. Comitetul economic şi social (C.E.S.) ......................................................... 133
3. Comitetul regiunilor..................................................................................... 135
Capitolul IV ................................................................................................................ 138
Tratatul de la Nisa cu privire la reforma în materia instituţiilor Uniunii Europene....139
Secţiunea I ............................................................................................................... 139
Parlamentul european ...................................................................................................... 139
Secţiunea a II-a........................................................................................................ 140
Consiliul Uniunii Europene..................................................................................... 140
1. Extinderea votului cu majoritate calificată...................................................... 140
2. Reponderea voturilor ....................................................................................... 140
Secţiunea a III-a ...................................................................................................... 141
Comisia Europeană ................................................................................................. 141
Secţiunea a IV-a ...................................................................................................... 142
Curtea de Justiţie ..................................................................................................... 142
Secţiunea a V-a........................................................................................................ 142
Curtea de Conturi .................................................................................................... 142
Secţiunea a VI-a ...................................................................................................... 143

184
Comitetul Economic şi Social................................................................................. 143
Secţiunea a VII-a..................................................................................................... 143
Comitetul Regiunilor............................................................................................... 143
Capitolul V.................................................................................................................. 145
Consiliul Europei ........................................................................................................ 145
Secţiunea I ............................................................................................................... 145
Scurt istoric al Consiliului Europei ......................................................................... 145
1. Congresul Europei........................................................................................ 145
2. Conferinţa de la Londra ............................................................................... 146
Secţiunea a II-a........................................................................................................ 148
Organizarea instituţională a Consiliului Europei .................................................... 148
1. Adunarea consultativă a Consiliului Europei .............................................. 148
A. Atribuţiile Adunării .................................................................................. 149
B. Reuniunile Consiliului Europei ................................................................ 150
C. Comitetul de miniştri................................................................................ 151
a. Componenţa Comitetului de miniştri ................................................... 151
b. Atribuţiile Comitetului de miniştri ....................................................... 151
D. Secretariatul general al Consiliului Europei............................................. 152
a. Alegerea Secretariatului general........................................................... 152
b. Atribuţiile Secretariatului general ........................................................ 153
E. Congresul puterilor locale şi regionale..................................................... 153
F. Curtea europeană a drepturilor omului..................................................... 154
Capitolul VI ................................................................................................................ 156
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord............................................................... 156
(N.A.T.O.)................................................................................................................... 156
Secţiunea I ............................................................................................................... 156
Constituirea N.A.T.O. ............................................................................................. 156
1. Tratatul de la Washington ............................................................................ 156
2. Principiile directoare ale Tratatului.............................................................. 157
Secţiunea a II-a........................................................................................................ 158
Structura instituţională a N.A.T.O. ......................................................................... 158
A. Consiliul Atlanticului de Nord ................................................................. 159
B. Secretariatul general al N.A.T.O. ............................................................. 159
C. Organismele militare ale N.A.T.O. .......................................................... 159
Capitolul VII ............................................................................................................... 161
Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.) ...................................................................... 161
Secţiunea I ............................................................................................................... 161
Apariţia U.E.O......................................................................................................... 161
1. Originile Uniunii Europei Occidentale ........................................................ 161
2. Acordurile de la Paris................................................................................... 162
3. Participarea la U.E.O. .................................................................................. 163
4. Rolul U.E.O.................................................................................................. 163
5. Sarcinile U.E.O. ........................................................................................... 165
Secţiunea a II-a........................................................................................................ 166
Structura instituţională a U.E.O. ............................................................................ 166
1. Consiliul U.E.O............................................................................................ 166

185
2. Adunarea consultativă.................................................................................. 166
3. Secretariatul general..................................................................................... 167
4. Agenţia pentru controlul armamentelor ....................................................... 167
Capitolul VIII.............................................................................................................. 168
Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa (O.S.C.E.) ............................... 168
Secţiunea I ............................................................................................................... 168
Apariţia C.S.C.E...................................................................................................... 168
1. Contextul internaţional................................................................................. 168
2. Actul final de la Helsinki ............................................................................. 169
Secţiunea a II-a........................................................................................................ 170
Carta de la Paris şi sistemul instituţional al C.S.C.E. ............................................. 170
Secţiunea a III-a ...................................................................................................... 171
Declaraţia de la Budapesta şi crearea O.S.C.E. ...................................................... 171
Capitolul IX ................................................................................................................ 173
Asociaţia europeană a liberului schimb şi .................................................................. 173
Spaţiul economic european......................................................................................... 173
Secţiunea I ............................................................................................................... 173
Asociaţia europeană a liberului schimb (A.E.L.S.)................................................. 173
1. Apariţia A.E.L.S........................................................................................... 173
2. Structura instituţională a A.E.L.S. ............................................................... 174
Secţiunea a II-a........................................................................................................ 175
Spaţiul economic european (S.E.E.) ....................................................................... 175
1. Contextul apariţiei S.E.E.............................................................................. 175
2. Structura instituţională a S.E.E. ................................................................... 176
Bibliografie ................................................................................................................. 178
1. Literatură de specialitate străină .................................................................. 178
2. Literatură de specialitate în limba română ..................................................... 179
Cuprins ........................................................................................................................ 181

186