CUVÂNT-ÎNAINTE

Ordinea juridică pe care a creat-o Uniunea Europeană a devenit astăzi o componentă

constantă a vieții politice și a societății noastre. În fiecare an, se iau în temeiul
tratatelor Uniunii mii de decizii care influențează în mod esențial statele membre ale UE
și viețile cetățenilor acestora. Oamenii nu mai sunt numai cetățenii propriilor țări, ai
propriului oraș sau district; ei sunt și cetățeni ai Uniunii. Fie și numai din acest motiv,
este deosebit de important ca aceștia să fie informați cu privire la ordinea juridică ce le
afectează viața de zi cu zi. Totuși, complexitatea structurii Uniunii și ordinea juridică
a acesteia nu sunt ușor de înțeles. Această dificultate este cauzată, în parte, chiar de
formularea tratatelor, care este adesea oarecum neclară și ale cărei implicații nu sunt
ușor de apreciat. Un alt factor este faptul că numeroase concepte cu care tratatele
operează în încercarea de a controla situația nu sunt familiare. În cele ce urmează se va
încerca asigurarea în beneficiul cetățenilor interesați a unei imagini de ansamblu
incipiente asupra structurii UE, precum și a pilonilor de susținere a ordinii juridice
europene.

LISTA ACRONIMELOR UTILIZATE

AELS Asociația Europeană a Liberului Schimb
BCE Banca Centrală Europeană
CE Comunitatea Europeană
CECO Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
CEDO Convenția europeană a drepturilor omului
CEE Comunitatea Economică Europeană
CJUE Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Euratom Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
MES Mecanismul european de stabilitate
OCDE Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică
PE Parlamentul European
Rec. Repertoriul jurisprudenței Curții de Justiție și Tribunalului
TFUE Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
TUE Tratatul privind Uniunea Europeană
UE Uniunea Europeană

DE LA PARIS LA LISABONA, TRECÂND PRIN

ROMA, MAASTRICHT, AMSTERDAM ȘI NISA
Până în perioada care a urmat imediat după sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial,
conceptul pe care îl aveam despre stat, precum și viața noastră politică se dezvoltaseră
aproape exclusiv pe baza Constituțiilor și legislațiilor naționale. În țările noastre
democratice, aceste Constituții și legi stabileau regulile obligatorii atât pentru cetățeni și
partide, cât și pentru stat și instituțiile acestuia. A fost necesară prăbușirea totală
a Europei și declinul său politic și economic pentru a fi create condițiile necesare unui
nou început și relansării ideii unei noi ordini europene.
În termeni generali, eforturile în direcția unificării Europei după cel de Al Doilea Război
Mondial au dat naștere unui amestec deconcertant de organizații complexe, asupra
cărora este dificil de avut o privire de ansamblu. De exemplu, OCDE (Organizația pentru
Cooperare și Dezvoltare Economică), NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de
Nord), Consiliul Europei și Uniunea Europeană coexistă fără nicio reală legătură între
ele.
Această varietate de organizații capătă o structură logică doar din punctul de vedere al
obiectivelor lor concrete. Astfel, se pot distinge trei mari grupuri:

Primul grup: organizațiile euroatlantice

Organizațiile euroatlantice au fost rezultatul alianței dintre Statele Unite ale Americii și
Europa după cel de Al Doilea Război Mondial. Deloc întâmplător, prima organizație
europeană din perioada postbelică, OCEE (Organisation for European Economic
Cooperation = Organizația pentru Cooperare Economică Europeană), a fost creată în
1948 la inițiativa Statelor Unite. În 1947, secretarul de stat de atunci al Statelor Unite,
George Marshall, a cerut țărilor europene să își reunească eforturile pentru a-și
reconstrui economiile și a promis sprijinul țării sale. Acest sprijin s-a concretizat în
Planul Marshall, care a creat bazele reconstrucției rapide a Europei Occidentale. Inițial,
principalul obiectiv al OCEE a fost liberalizarea schimburilor comerciale între state. În
1960, atunci când SUA și Canada s-au alăturat organizației, s-a adăugat un nou
obiectiv – cel al promovării progresului economic în țările din lumea a treia, prin
intermediul ajutoarelor pentru dezvoltare. OCEE a fost transformată în OCDE
(Organisation for Economic Co-operation and Development = Organizația pentru
Cooperare și Dezvoltare Economică), care numără în prezent 35 de membri.
7 mai 1948, Haga

Primire călduroasă pentru Winston Churchill la congresul mișcării de unificare europeană. Fostul
premier britanic, la momentul respectiv lider al opoziției, prezidează evenimentul de deschidere
a congresului european. La 19 septembrie 1946, în cadrul discursului său renumit susținut la
Zürich, a formulat mesajul de unificare a Europei.

În 1949, sub forma unei alianțe militare cu Statele Unite și Canada, a luat ființă
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Obiectivul NATO este asigurarea
apărării colective, respectiv a asistenței colective. Aceasta a fost concepută sub formă
de componentă a unei centuri globale de siguranță, pentru limitarea influenței sovietice,
și, după căderea „Cortinei de Fier” în anul 1989 și procesul ulterior de dezmembrare
a Uniunii Sovietice, s-a transformat tot mai intens într-o organizație având ca scop
soluționarea crizelor și promovarea stabilității. Din NATO fac parte 28 de state, printre
care 22 de state membre ale UE (cu excepția Austriei, a Suediei, a Finlandei, a Irlandei,
a Maltei și a Ciprului), precum și SUA, Canada, Turcia, Norvegia, Islanda și Albania.
Uniunea Europei Occidentale (UEO) a fost creată în 1954, în scopul consolidării
cooperării țărilor europene în domeniul politicii de securitate. UEO a marcat debutul
politicii de securitate și apărare în Europa. Totuși, dezvoltarea rolului UEO nu
a continuat, întrucât cea mai mare parte a competențelor organizației a fost transferată
altor instituții internaționale, în special NATO, Consiliului Europei și Uniunii Europene.
Prin urmare, UEO a fost dizolvată la 30 iunie 2011.

Al doilea grup: Consiliul Europei și OSCE

Organizațiile europene care formează al doilea grup se caracterizează printr-o structură
ce permite includerea unui număr cât mai mare de țări. În același timp, s-a acceptat în
mod intenționat faptul că aceste organizații nu vor depăși sfera cooperării
internaționale tradiționale.
Între aceste organizații se numără Consiliul Europei, înființat la 5 mai 1949, în calitate
de organizație politică, având în prezent 47 de membri, incluzând toate statele membre
actuale ale UE. Statutul Consiliului Europei nu face nicio referire la o eventuală
transformare în federație sau uniune și nu prevede transferul sau exercitarea în comun
a drepturilor de suveranitate națională. Deciziile cu privire la toate aspectele importante
se iau conform principiului unanimității. Astfel, fiecare stat se poate opune adoptării
deciziilor prin exercitarea unui drept de veto. Prin urmare, Consiliul Europei este
conceput doar ca organism de cooperare internațională.
Declarația Schuman de la 9 mai 1950 din Sala Orologiului a ministerului de externe pe Quai
d’Orsay din Paris: ministrul francez de externe, Robert Schuman, propune unificarea industriei
europene a cărbunelui și oțelului în cadrul unei Comunități Europene a Cărbunelui și Oțelului. În
acest mod, un război între statele implicate devine nu numai inimaginabil, ci și imposibil din
punct de vedere material.

Consiliul Europei a încheiat numeroase convenții în domeniul economiei, culturii, politicii

sociale și justiției. Cea mai importantă și cea mai cunoscută dintre acestea
este Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a  libertăților
fundamentale din 4 noiembrie 1950 (CEDO = Convenția europeană a drepturilor
omului), încheiată între timp de toți cei 47 de membri ai Consiliului Europei. Convenția
nu a permis numai stabilirea unui nivel minim de protecție a drepturilor omului în țările
membre, ci a creat, de asemenea, un sistem de protecție juridică prin care organismele
înființate în temeiul convenției de la Strasbourg (Comisia Europeană a Drepturilor
Omului și Curtea Europeană a Drepturilor Omului) pot condamna încălcarea drepturilor
omului în țările membre.
Din acest grup face parte și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
(OSCE), înființată în 1994 în urma „Conferinței pentru securitate și cooperare în
Europa” (CSCE). OSCE, din care fac parte în prezent 57 de state, are obligația de
a respecta principiile și obiectivele stabilite prin Actul Final de la Helsinki din 1975 și
prin Carta de la Paris din 1990. Pe lângă măsurile de promovare a încrederii între țările
Europei, aceste obiective includ și crearea unei „rețele de securitate” care să permită
soluționarea pe cale pașnică a conflictelor.

Al treilea grup: Uniunea Europeană

Cel de al treilea grup de organizații europene este reprezentat de Uniunea Europeană
(UE). Spre deosebire de asociațiile internaționale tradiționale dintre state, noutatea
esențială a UE rezidă în faptul că statele membre au renunțat la unele dintre drepturile
lor de suveranitate în favoarea UE și i-au conferit acesteia prerogative pentru a acționa
în mod independent. În exercitarea acestor prerogative, UE poate emite acte juridice
europene având aceeași putere ca actele de suveranitate adoptate în statele membre.
Piatra de temelie a Uniunii Europene a constituit-o declarația de la
9 mai 1950 a lui Robert Schuman, ministrul de externe al Franței la acea vreme, în care
acesta a prezentat planul pe care îl elaborase împreună cu Jean Monnet de unificare
a industriei europene a cărbunelui și oțelului prin formarea unei Comunități Europene
a Cărbunelui și Oțelului. Potrivit declarației, această unificare reprezintă o inițiativă
istorică în favoarea unei „Europe organizate și vii”, care este „indispensabilă pentru
civilizație” și fără de care „pacea în lume nu poate fi menținută”.
„Planul Schuman” a devenit în cele din urmă realitate odată cu încheierea Tratatului de
instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) între cele șase țări
fondatoare (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos), la 18 aprilie
1951, la Paris (Tratatul de la Paris), cu intrarea în vigoare a acestuia la 23 iulie 1952.
Această Comunitate a fost instituită pentru o perioadă de 50 de ani și a fost „integrată”
în Comunitatea Europeană atunci când tratatul său fondator a expirat, la 23 iulie 2002.
În continuare, câțiva ani mai târziu, aceleași state au creat, prin tratatele de la Roma
din 25 martie 1957, Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (Euratom), care și-au început activitatea odată cu
intrarea în vigoare a acestor tratate, la 1 ianuarie 1958.
Crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht a marcat o nouă etapă
a procesului de unificare politică a Europei. Acest tratat, semnat încă de la
7 februarie 1992 la Maastricht, dar care, din cauza unor obstacole întâmpinate în
procesul de ratificare (aprobarea poporului danez a fost obținută doar după un al doilea
referendum; în Germania a fost introdusă o acțiune juridică împotriva acordului
parlamentar cu privire la tratat), a intrat în vigoare abia la 1 noiembrie 1993, se
autodefinește ca „o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai
strânse între popoarele Europei”. Acesta conține instrumentul de instituire a Uniunii
Europene, cu toate că procesul nu a fost finalizat. Uniunea Europeană nu a înlocuit în
acest context Comunitățile Europene, ci a adus aceste elemente sub același acoperiș,
alături de noile politici și forme de cooperare. Acest proces a condus în mod figurativ la
trei piloni, pe care s-a sprijinit Uniunea Europeană: primul pilon a fost reprezentat de
Comunitățile Europene: CEE (redenumite CE), CECO (până în 2002) și Euratom. Cel de
al doilea pilon a fost reprezentat de cooperarea statelor membre în cadrul afacerilor
externe comune și a politicii de securitate. Cel de al treilea pilon a vizat cooperarea
statelor membre în domenii precum justiția și afacerile interne.
Uniunea Europeană a cunoscut o primă etapă de dezvoltare prin tratatele de la
Amsterdam și de la Nisa, care au intrat în vigoare la 1 mai 1999 și, respectiv, la
1 februarie 2003. Scopul acestor reforme privind tratatele a fost reprezentat de
menținerea în beneficiul UE a capacității sale de acțiune și în cadrul unei Uniuni extinse
cu numeroase state membre noi. Din acest motiv, cele două tratate au condus în primul
rând la reforme instituționale, voința politică de aprofundare a integrării europene
rămânând relativ scăzută în raport cu reformele din etapele anterioare.
Numeroasele critici care au urmat au dat naștere unei dezbateri cu privire la viitorul
Uniunii Europene și la structura sa instituțională. Acestea au determinat adoptarea unei
Declarații privind viitorul Uniunii Europene de către șefii de stat sau de guvern la
5 decembrie 2001 în localitatea Laeken din Belgia. Prin acest document, UE și-a asumat
obligația de a deveni mai democratică, mai transparentă și mai eficientă și de
a deschide calea către adoptarea unei Constituții. Primul pas în atingerea acestui
obiectiv l-a constituit instituirea unei convenții europene, sub președinția fostului
președinte al Franței, Valéry Giscard d’Estaing, a cărei misiune era redactarea unei
Constituții europene. Proiectul elaborat în cadrul acestei convenții având ca obiect
„Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa” a fost înmânat oficial
președintelui Consiliului European la 18 iulie 2003 și adoptat cu diferite modificări de
către șefii de stat sau de guvern la 17 și 18 iulie 2004 la Bruxelles.
Constituția avea drept scop transformarea Uniunii Europene și a Comunității Europene
existente într-o Uniune Europeană unică, care ar fi trebuit să funcționeze pe baza unui
singur tratat constituțional. Doar Comunitatea Europeană a Energiei Atomice urma să
funcționeze în continuare ca o comunitate independentă, deși strâns asociată Uniunii
Europene, ca și până atunci. Acest proiect constituțional a eșuat însă în cursul
procesului de ratificare al statelor membre. După primele voturi pozitive în 13 din cele
25 de state membre de atunci, tratatul a fost respins în referendumurile din Franța
(54,68 % împotrivă, la o participare de 69,34 %) și din Țările de Jos (61,7 % împotrivă,
la o participare de 63 %).
După o perioadă de reflecție de aproape doi ani, în prima jumătate a anului 2007 s-a
reușit lansarea unui nou pachet de reforme. Acest pachet de reforme se desparte
formal de ideea unei Constituții europene, prin care toate tratatele existente urmau a fi
abrogate și înlocuite cu un singur document, intitulat „Tratatul de instituire a unei
Constituții a UE”. În schimb, a fost elaborat un tratat de reformă care, ca și tratatele
anterioare de la Maastricht, Amsterdam și Nisa, a introdus modificări fundamentale ale
tratatelor existente ale UE, vizând creșterea capacității de acțiune a UE în interiorul și în
afara Uniunii, consolidarea legitimității democratice a UE și creșterea eficacității
acțiunilor acesteia în ansamblu. Potrivit tradiției, acest tratat de reformă a fost
numit Tratatul de la Lisabona. Proiectul Tratatului de la Lisabona a fost elaborat extrem
de rapid, în special datorită faptului că, în concluziile la ședința Consiliului European din
21 și 22 iunie 2007 de la Bruxelles, șefii de stat sau de guvern au stabilit în amănunt
prin ce modalitate și în ce măsură modificările negociate privind tratatul constituțional
urmau să fie încorporate în tratatele existente. Au procedat în această privință de
o manieră complet atipică și nu s-au limitat la stabilirea unor direcții generale care
ulterior să fie puse în practică prin dispozițiile unei conferințe interguvernamentale, ci
au definit ei înșiși structura și conținutul modificărilor ce urmau să fie aplicate,
formulând uneori chiar textul exact al unei dispoziții.
Principalele puncte controversate au fost delimitarea competențelor între Uniune și
statele membre, viitorul politicii externe și de securitate comune, noul rol al
parlamentelor naționale în procesul de integrare, încorporarea Cartei drepturilor
fundamentale în dreptul Uniunii, precum și eventualele progrese în domeniul cooperării
polițienești și judiciare în materie penală. Drept urmare, conferința interguvernamentală
convocată în 2007 a avut o libertate de manevră redusă, având doar mandatul aplicării
din punct de vedere tehnic a modificărilor impuse. Lucrările conferinței
interguvernamentale au fost astfel finalizate încă de la 18/19 octombrie 2007; acestea
au fost aprobate din punct de vedere politic cu ocazia reuniunii informale a Consiliului
European care a avut loc în aceeași perioadă la Lisabona.
Tratatul a fost în cele din urmă semnat oficial la 13 decembrie 2007, la Lisabona, de
către șefii de stat sau de guvern ai celor 27 de state membre ale UE de atunci (Croația
a devenit stat membru al UE în 2013). Cu toate acestea, procesul de ratificare a acestui
tratat s-a dovedit a fi extrem de dificil. Deși, spre deosebire de Tratatul de instituire
a unei Constituții pentru Europa, Tratatul de la Lisabona a fost ratificat cu succes în
Franța și în Țările de Jos, acesta a suferit un eșec la un prim referendum organizat în
Irlanda la 12 iunie 2008 (53,4 % împotrivă, la o participare de 53,1 %). Doar după
obținerea mai multor garanții juridice cu privire la sfera (limitată) a noului tratat,
cetățenii irlandezi au fost chemați la vot la un al doilea referendum privind Tratatul de
la Lisabona, în octombrie 2009. De data aceasta, tratatul a obținut o aprobare largă din
partea populației irlandeze (de 67,1 % „pentru”, la o participare de 59 %). Succesul
referendumului din Irlanda a deschis calea ratificării Tratatului de la Lisabona în Polonia
și în Republica Cehă. În Polonia, președintele Kaczyński condiționase semnarea
documentului de ratificare de rezultatul favorabil al referendumului din Irlanda. De
asemenea, președintele ceh, Václav Klaus, intenționase inițial să aștepte rezultatele
referendumului irlandez, însă ulterior a condiționat semnarea instrumentului de
ratificare de garanția că „decretele Beneš” din 1945, care exclud orice revendicare
teritorială asupra unor foste teritorii germane din Republica Cehă, nu vor fi afectate de
Tratatul de la Lisabona și, în special, de Carta drepturilor fundamentale, integrată în
Tratatul UE. După identificarea unei soluții la aceste cereri, președintele ceh a semnat
instrumentul de ratificare la 3 noiembrie 2009. Astfel, procesul de ratificare a fost
finalizat, iar Tratatul de la Lisabona a putut intra în vigoare la 1 decembrie 2009.
Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană au fuzionat
într-o Uniune Europeană unică. Termenul „comunitate” este înlocuit integral cu
termenul „uniune”. Uniunea se substituie și preia succesiunea Comunității Europene. Cu
toate acestea, dreptul Uniunii este în continuare definit de următoarele trei tratate:

Tratatele UE în vigoare

TRATATUL PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) este subîmpărțit în următoarele șase titluri:
„Dispoziții comune” (I); „Dispoziții privind principiile democratice” (II); „Dispoziții
privind instituțiile” (III); „Dispoziții privind formele de cooperare consolidată” (IV);
„Dispoziții generale privind acțiunea externă a Uniunii și dispoziții speciale privind
politica externă și de securitate comună” (V); și „Dispoziții finale” (VI).
TRATATUL PRIVIND FUNCȚIONAREA UNIUNII EUROPENE
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) are la bază Tratatul de instituire
a Comunității Europene. În principiu, TFUE prezintă structura tratatelor UE. Principalele
modificări vizează acțiunea externă a UE și introducerea unor noi capitole, în special cu
privire la politica energetică a UE, cooperarea polițienească și judiciară în materie
penală, spațiul, sportul și turismul.
TRATATUL DE INSTITUIRE A COMUNITĂȚII EUROPENE A ENERGIEI ATOMICE
Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Tratatul Euratom)
a suferit numai modificări punctuale. Diferitele modificări specifice au fost operate, de
fiecare dată, prin protocoale anexate la Tratatul de la Lisabona.
TUE și TFUE prezintă aceeași valoare juridică și nu se află într-un raport de
supraordonare sau de subordonare. Această clarificare explicită de ordin juridic este
necesară, întrucât nivelurile de reglementare din ambele tratate și noul titlu al fostului
Tratat CE („Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene”) creează impresia că TUE
este oarecum o Constituție sau un tratat de bază, în timp ce TFUE este conceput ca un
tratat de punere în aplicare. În plus, nici TUE și nici TFUE nu au caracter constituțional
formal. Terminologia utilizată în ansamblul tratatelor reflectă această modificare de
abordare față de proiectul precedent de Constituție: nu se mai utilizează expresia
„Constituție”, „ministrul afacerilor externe al UE” devine „Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate”, iar definițiile termenilor „lege” și „lege-
cadru” au fost abandonate. De asemenea, tratatele modificate nu conțin niciun articol
referitor la simboluri ale UE, cum ar fi steagul sau imnul. Supremația dreptului Uniunii
Europene nu este stabilită prin intermediul unei norme exprese în cadrul unui tratat, ci
rezultă, la fel ca și până în prezent, dintr-o declarație care face trimitere la
jurisprudența în materie a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
De asemenea, Tratatul de la Lisabona renunță la cei „trei piloni” ai UE. Cu toate
acestea, procedurile speciale privind politica externă și de securitate comună, inclusiv
apărarea europeană, rămân în vigoare; declarațiile Conferinței interguvernamentale,
anexate la tratat, subliniază caracterul special al acestui domeniu politic și
responsabilitățile deosebite pe care le au, în acest sens, statele membre.
În prezent, UE are 28 de state membre. Acestea sunt, în primul rând, cei șase membri
fondatori ai CEE, și anume Belgia, Germania (inclusiv teritoriul fostei RDG, ca urmare
a unificării celor două Germanii, la 3 octombrie 1990), Franța, Italia, Luxemburg și
Țările de Jos. La 1 ianuarie 1973, au aderat la Comunitate Danemarca (în prezent cu
excepția Groenlandei care, în februarie 1982, în urma unui referendum, s-a pronunțat
cu o mică majoritate împotriva rămânerii în CE), Irlanda și Regatul Unit. Planificata
aderare a Norvegiei a fost respinsă printr-un referendum organizat în octombrie 1972
(cu 53,5 % voturi împotrivă).
„Extinderea spre sud” a UE a început cu aderarea Greciei, la 1 ianuarie 1981, și s-a
încheiat cu aderarea Spaniei și a Portugaliei, la 1 ianuarie 1986. Următoarea extindere
a avut loc la 1 ianuarie 1995, când Austria, Finlanda și Suedia au aderat la UE. În
Norvegia, un nou referendum a avut aceleași rezultate ca în urmă cu 22 de ani,
cetățenii pronunțându-se, cu o mică majoritate (52,4 %), împotriva aderării țării lor la
UE. La 1 mai 2004 au aderat la UE țările baltice Estonia, Letonia și Lituania, statele din
Europa Centrală și de Est Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Slovenia și Slovacia,
precum și cele două insule mediteraneene, Cipru și Malta. După aproximativ doi ani,
extinderea spre est a continuat cu aderarea Bulgariei și a României, la 1 ianuarie 2007.
 Cel mai recent membru al UE a devenit Croația, la 1 iulie 2013. Astfel, numărul statelor
membre ale UE a ajuns la 28, iar populația Uniunii a crescut la 510 milioane de locuitori
în prezent. Această extindere istorică a UE constituie elementul central al unui lung
proces, care a permis reunificarea unei Europe ce fusese divizată timp de peste
o jumătate de secol de Cortina de Fier și Războiul Rece. Extinderea reflectă dorința de
a asigura pacea, stabilitatea și prosperitatea economică într-un continent european
unit.
UE manifestă deschidere și pentru aderarea altor state, în măsura în care acestea
îndeplinesc criteriile de aderare stipulate de Consiliul European de la Copenhaga
în 1993:

 criteriile politice: stabilitatea instituțională, democrația, statul de drept,

garantarea drepturilor omului, precum și respectarea și protecția minorităților;
 criteriile economice: existența unei economii de piață funcționale, care face față
presiunii concurențiale și forțelor de piață la nivelul UE;
 criteriile juridice: capacitatea de asumare a obligațiilor asociate calității de
membru al UE, inclusiv acceptarea obiectivelor uniunii politice, precum și ale uniunii
economice și monetare.

Procedura de aderare prezintă trei etape, care trebuie aprobate de către toate statele
membre ale UE de la momentul respectiv:
1. I se oferă unui stat perspectiva de a deveni membru.
2. O țară dobândește statutul oficial de stat candidat imediat ce aceasta îndeplinește
condițiile de aderare, ceea ce nu înseamnă însă că sunt inițiate negocieri oficiale.
3. Sunt inițiate negocieri formale de aderare cu statul candidat, în cadrul cărora sunt
convenite modalitățile și procedurile de adoptare a normelor în vigoare ale Uniunii
Europene.
După finalizarea negocierilor și a reformelor însoțitoare cu satisfacerea cerințelor
ambelor părți, rezultatele și condițiile pentru aderare sunt stipulate într-un tratat de
aderare. Pentru început, acest tratat de aderare trebuie aprobat cu majoritate absolută
de către membrii Parlamentului European. După aceasta, tratatul trebuie aprobat de
către Consiliu, în unanimitate. Semnarea tratatului de aderare este efectuată ulterior de
către șefii de stat sau de guvern din UE și din statul aderent. Orice tratat de aderare
trebuie „ratificat” ulterior de către statele membre ale UE și de către statul aderent în
conformitate cu normele de drept constituțional în vigoare. Depunerea instrumentelor
de ratificare marchează finalizarea procedurii de aderare și intrarea în vigoare
a tratatului de adeziune. Astfel, statul aderent devine stat membru.
În prezent sunt în curs de desfășurare negocieri de aderare cu Turcia (începând din
2005), Serbia (din 2014) și Muntenegru (din 2014).
Turcia a depus cererea de aderare la 14 aprilie 1987. Relațiile dintre UE și Turcia au
însă un istoric mai îndelungat. Încă din 1963, Turcia și CEE au încheiat un acord de
asociere în care se face referire la o eventuală aderare. În 1995 a fost creată o uniune
vamală, iar în decembrie 1999, la Helsinki, Consiliul European i-a acordat oficial Turciei
statutul de țară candidată la aderare. Această decizie a constituit expresia convingerii
că această țară îndeplinește condițiile principale ale unui sistem democratic, deși mai
sunt încă necesare progrese importante în ceea ce privește respectarea drepturilor
omului și protecția minorităților. În decembrie 2004, la recomandarea Comisiei,
Consiliul European a dat, în sfârșit, undă verde deschiderii negocierilor de aderare cu
Turcia. Acestea au început în octombrie 2005. Obiectivul final al acestor negocieri este
aderarea, însă nu există garanții că acest obiectiv va fi atins. Anul 2014, definit în 1999
ca termen pentru o posibilă aderare, a trecut și nu a fost convenit un nou termen în
privința aderării. Aderarea Turciei trebuie pregătită minuțios, astfel ca, atunci când
aceasta este realizată, să se evite punerea în pericol a realizărilor obținute în cei peste
60 de ani de integrare europeană.
Islanda și-a depus cererea de aderare la 17 iulie 2009. Negocierile de aderare au fost
inițiate oficial în 2010; pentru început, acestea au avansat rapid, însă au intrat într-un
impas în urma înlocuirii guvernului și au fost sistate în cele din urmă complet, după ce
Islanda și-a retras cererea de aderare, la 12 martie 2015.
Statutul oficial de candidat este deținut de către fosta Republică iugoslavă a Macedoniei
(2009) și Albania (2014). În mod suplimentar, perspectiva unei viitoare aderări la UE
a fost deschisă pentru Bosnia și Herțegovina, precum și pentru Kosovo (1).
De asemenea, au fost incluse dispoziții privind retragerea din UE: Așa-numita „clauză
de retragere” a fost introdusă în Tratatul UE, aceasta permițând unui stat membru să se
retragă din Uniunea Europeană. Nu sunt impuse condiții pentru retragerea din Uniune;
este suficientă încheierea unui acord între UE și statul membru în cauză, prin care se
stabilește modalitatea de retragere a acestuia. În cazul în care nu se poate ajunge la un
asemenea acord, retragerea devine efectivă la expirarea termenului de doi ani de la
notificarea intenției de retragere. Împotriva tuturor așteptărilor, această posibilitate
a fost utilizată mai repede decât ar fi fost de imaginat. La 23 iunie 2016, 52 % dintre
britanici (în condițiile unei participări de 71,8 %) s-au exprimat împotriva rămânerii
Regatului Unit în Uniunea Europeană. Este în prezent la latitudinea guvernului britanic
să inițieze procedura de renunțare la calitatea de membru al UE (articolul 50 din TUE),
cu notificarea intenției de retragere.
Pe de altă parte, nu este prevăzută o excludere a unui stat membru din UE contrar
voinței exprimate de către acesta, nici chiar în cazul unor încălcări grave și permanente
ale tratatului.

VALORILE FUNDAMENTALE ALE UNIUNII

EUROPENE
Articolul 2 din TUE (valorile Uniunii)

Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății,

democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor
omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori
sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism,
nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.

Articolul 3 din TUE (obiectivele Uniunii)

1. Uniunea urmărește să promoveze pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor

sale.
 2. Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără
frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor,
în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de
azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen.

3. Uniunea instituie o piață internă. Aceasta acționează pentru dezvoltarea durabilă

a Europei, întemeiată pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea
prețurilor, pe o economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate, care
tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre progres social, precum și pe
un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului. Aceasta
promovează progresul științific și tehnic.

Uniunea combate excluziunea socială și discriminările și promovează justiția și

protecția sociale, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și
protecția drepturilor copilului.
Aceasta promovează coeziunea economică, socială și teritorială, precum și
solidaritatea între statele membre.
Uniunea respectă bogăția diversității sale culturale și lingvistice și veghează la
protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european.
4. Uniunea instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă este euro.

5. În relațiile sale cu restul comunității internaționale, Uniunea își afirmă și

promovează valorile și interesele și contribuie la protecția cetățenilor săi. Aceasta
contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea și
respectul reciproc între popoare, comerțul liber și echitabil, eliminarea sărăciei și
protecția drepturilor omului și, în special, a drepturilor copilului, precum și la
respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional, inclusiv respectarea
principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite.

[…]

La bazele Europei unite stau idei și valori fundamentale care sunt recunoscute și de
către statele membre în articolul 2 din TUE și a căror transpunere în practică este
încredințată instituțiilor executive ale UE. În cadrul acestor valori fundamentale sunt
incluse: respectarea demnității umane, a egalității, libertății și solidarității. Obiectivele
declarate ale UE sunt garantarea principiilor libertății, democrației și statului de drept,
comune tuturor statelor membre, precum și protejarea drepturilor omului.
Aceste valori nu constituie numai o linie directoare pentru statele care intenționează să
adere în viitor la UE; încălcările grave și permanente ale acestor valori și principii de
către un stat membru pot fi de asemenea, în sensul articolului 7 din TUE, pasibile de
sancțiune. În acest sens, este necesară mai întâi o constatare unanimă din partea
șefilor de stat sau de guvern în cadrul Consiliului European din care să rezulte existența
unei încălcări grave și de durată a valorilor și principiilor Uniunii. Această constatare
este făcută de către șefii de stat sau de guvern la propunerea unei treimi a statelor
membre sau a Comisiei și în baza acordului Parlamentului European. În acest caz,
Consiliul UE dispune, cu majoritate calificată, de posibilitatea de a suspenda anumite
drepturi rezultate din TUE și din TFUE pentru statul membru în cauză, inclusiv drepturile
de vot ale reprezentantului guvernului statului membru în cauză în Consiliu. Pe de altă
parte, îndatoririle care îi revin statului membru în cauză în temeiul tratatelor rămân
obligatorii. Se iau în considerare, în special, eventualele consecințe asupra drepturilor și
obligațiilor persoanelor fizice și juridice.

Uniunea Europeană, garant al păcii

Motorul cel mai puternic al unificării Europei îl constituie dorința de pace (a se
vedea articolul 3 din TUE). În secolul trecut, două războaie mondiale au izbucnit în
Europa între țări care astăzi sunt state membre ale Uniunii Europene. De aceea,
o politică pentru Europa înseamnă în același timp o politică pentru pace. Crearea UE
a reprezentat elementul central pentru o ordine europeană de pace, care face imposibil
un război între statele sale membre. Cei 70 de ani de pace în Europa stau mărturie în
acest sens. Această pace devine tot mai solidă pe măsură ce crește numărul statelor
europene care aderă la UE. În acest sens, ultimele două extinderi ale UE au adus
o contribuție importantă la consolidarea păcii în Europa. În 2012, pentru angajamentul
manifestat în susținerea păcii, reconcilierii, democrației și drepturilor omului în Europa,
UE a primit Premiul Nobel pentru Pace.

Unitatea și egalitatea ca teme recurente

Unitatea este o temă recurentă. Problemele esențiale ale prezentului pot fi depășite
doar dacă țările europene se prezintă și acționează împreună, cu respectarea diversității
acestora. Multă lume consideră că pacea (atât în Europa, cât și pe plan internațional),
democrația și statul de drept, prosperitatea economică și bunăstarea socială nu pot fi
asigurate și menținute în viitor fără integrare europeană. Șomajul, creșterea
insuficientă, asigurarea alimentării cu energie și poluarea mediului au încetat de mult să
fie doar probleme naționale, acestea nemaiputând fi soluționate la acest nivel. Doar în
contextul Uniunii Europene poate fi instituită o ordine economică stabilă și doar prin
eforturi europene conjugate poate fi asigurată o politică economică internațională care
să îmbunătățească performanțele economiei europene și să contribuie la justiția socială.
Fără coeziune internă, Europa nu își poate afirma independența politică și economică
față de restul lumii, nu își poate recăpăta influența pe scena internațională și nu își
poate recâștiga rolul în politica mondială.
Eforturile UE pentru promovarea păcii, a reconcilierii, a democrației și a drepturilor omului au
fost răsplătite în anul 2012 cu Premiul Nobel pentru Pace. Herman Van Rompuy, președintele
Consiliului European între 2009 și 2014, José Manuel Barroso, președintele Comisiei Europene
între 2004 și 2014, și Martin Schulz, președintele Parlamentului European între 2012 și 2017, au
primit premiul la Oslo, la 10 decembrie 2012.

Unitatea nu poate exista fără a fi asigurată egalitatea. Niciun cetățean al Uniunii nu
trebuie să fie dezavantajat sau discriminat pe criterii de naționalitate. Tratamentul
discriminatoriu pe criterii de sex, rasă, origine etnică, religie sau convingeri, handicap,
vârstă sau orientare sexuală trebuie combătut. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene nu se limitează doar la aceasta: este interzisă discriminarea de orice fel,
bazată pe criterii precum culoarea, trăsăturile genetice, limba, opiniile politice sau de
orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea sau nașterea. În plus,
toți cetățenii UE sunt egali în fața legii. În ceea ce privește statele membre, principiul
egalității înseamnă că niciun stat nu are prioritate în fața altuia, iar diferențele naturale,
precum suprafața, numărul de locuitori, cât și structurile diferite trebuie luate în
considerare numai în cadrul principiului egalității.

Libertățile fundamentale
Libertatea este un corolar al păcii, unității și egalității. Crearea unei entități mai largi,
prin unirea a 28 de state, permite totodată libera circulație dincolo de frontierele
naționale. Aceasta înseamnă, în special, libera circulație a lucrătorilor, libertatea de
stabilire și de prestare a serviciilor, libera circulație a mărfurilor și a capitalurilor. Aceste
libertăți fundamentale garantează oamenilor de afaceri libertatea de luare a deciziilor,
lucrătorilor libertatea de a-și alege locul de muncă, iar consumatorilor libertatea de
a alege produsele dintr-o varietate cât se poate de largă. Libera concurență permite
operatorilor economici să își ofere bunurile și serviciile unui cerc incomparabil mai larg
de potențiali consumatori. Lucrătorii își pot căuta un loc de muncă sau îl pot schimba în
funcție de propriile dorințe și interese pe întregul teritoriu al UE. Consumatorii pot alege
produsele cele mai ieftine și cele mai bune din gama mult mai diversificată care le este
oferită ca o consecință a creșterii concurenței.
Cu toate acestea, în cazul unei aderări la UE sunt prevăzute frecvent prin tratatul de
aderare norme tranzitorii în special pentru libera circulație a lucrătorilor, precum și
pentru libertatea de a presta servicii și libertatea de stabilire, care permit statelor
membre ale UE de până la data respectivă să reglementeze beneficierea de aceste
libertăți fundamentale pentru cetățenii statelor aderate pentru o perioadă de până la
șapte ani în baza legislației naționale sau a acordurilor bilaterale existente.

Principiul solidarității
Solidaritatea constituie corectivul necesar al libertății; întrucât exercitarea abuzivă
a unei libertăți este întotdeauna în detrimentul altora. Din acest motiv, pentru ca
o ordine comunitară să fie durabilă, acesta trebuie să recunoască întotdeauna
solidaritatea drept principiu fundamental și să repartizeze în mod egal și echitabil, între
toți membrii săi, atât avantajele – adică prosperitatea –, cât și dificultățile.

Respectarea identității naționale

Identitățile naționale ale statelor membre sunt respectate. Nu se urmărește
o „dizolvare” a statelor membre în UE, ci mai degrabă punerea în comun
a caracteristicilor naționale ale acestora. Autoritatea morală a Uniunii, care aduce
beneficii tuturor statelor membre, constă tocmai în această varietate de caracteristici și
de identități naționale.

Nevoia de securitate
Toate aceste valori fundamentale depind, în ultimă instanță, de existența securității. În
special după atentatul de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite și după ce au avut loc
mai multe atacuri teroriste cumplite în Europa, lupta împotriva terorismului și a crimei
organizate a redevenit o preocupare principală a Europei. Consolidarea cooperării
polițienești și judiciare continuă, iar protecția frontierelor externe ale UE s-a intensificat.
Pe de altă parte, securitatea în contextul european înseamnă și securitatea socială
a tuturor cetățenilor care trăiesc în UE, securitatea locului de muncă, precum și condiții
sigure de desfășurare a activităților economice în general. În acest sens, instituțiilor UE
li se cere să ofere cetățenilor și întreprinderilor posibilitatea de a-și construi viitorul prin
crearea condițiilor adecvate de care acestea depind.

Drepturile fundamentale
Valorile și conceptele fundamentale care stau la baza UE includ și drepturile
fundamentale ale cetățenilor individuali ai Uniunii. De mai bine de 200 de ani, istoria
Europei este marcată de eforturile continue de îmbunătățire a protecției drepturilor
fundamentale. Începând cu declarațiile drepturilor omului și ale cetățeanului din secolul
al XVIII-lea, drepturile fundamentale și libertățile civile sunt astăzi puternic ancorate în
Constituțiile majorității statelor civilizate, în special ale statelor membre ale UE.
Sistemele juridice ale acestora au la bază statul de drept și respectul demnității,
libertății și dreptului individului la dezvoltare personală. De asemenea, există
numeroase convenții internaționale privind protecția drepturilor omului, între
care Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a  libertăților
fundamentale (Convenția europeană a drepturilor omului – CEDO) are o semnificație
deosebită pentru Europa.
Protecția drepturilor fundamentale printr-un cadru juridic al Uniunii a fost obținută abia
în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care
a apărut însă relativ târziu, și anume în anul 1969. Anterior acestui moment, Curtea de
Justiție a respins toate obiecțiile legale fundamentale, argumentând că nu ar intra în
competența sa probleme care fac obiectul normelor constituționale naționale. Curtea de
Justiție a fost nevoită să revină asupra acestei poziții, în special în baza unui principiu
pe care chiar aceasta l-a instituit, și anume principiul supremației dreptului Uniunii
asupra dreptului național, această supremație putând fi reală doar dacă dreptul Uniunii
este în măsură să garanteze o protecție a drepturilor fundamentale echivalentă celei
garantate de Constituțiile naționale.
Punctul de plecare în această jurisprudență îl constituie cauza Stauder, în care
beneficiarul unei indemnizații acordate victimelor de război a considerat că cerința de a-
și menționa numele în momentul înregistrării pentru cumpărarea de unt la preț redus în
perioada Crăciunului reprezenta o încălcare a demnității sale și a principiului egalității.
Deși inițial Curtea a apreciat că indicarea numelui nu este indispensabilă, având în
vedere dispozițiile dreptului Uniunii, și că, prin urmare, este inutil să examineze modul
în care a fost încălcat un drept fundamental, în cele din urmă Curtea a afirmat că
respectarea drepturilor fundamentale reprezintă unul dintre principiile generale ale
dreptului Uniunii, Curtea trebuind să asigure respectarea acestuia. Astfel, Curtea de
Justiție a recunoscut pentru prima dată existența unui cadru al drepturilor
fundamentale propriu Uniunii Europene.
Inițial, Curtea de Justiție a stabilit garantarea drepturilor fundamentale pe baza unui
anumit număr de dispoziții ale tratatelor. Astfel, Curtea a stabilit numeroase interdicții
privind discriminarea, care, în anumite cazuri, se referă la aspecte specifice principiului
general al egalității. Între acestea se numără interzicerea oricărei discriminări pe motiv
de naționalitate (articolul 18 din TFUE), combaterea tratamentului diferențiat pe criterii
de sex, rasă sau origine etnică, religie sau confesiune, handicap, vârstă sau orientare
sexuală (articolul 10 din TFUE), egalitatea de tratament a bunurilor și persoanelor în
ceea ce privește cele patru libertăți fundamentale (libera circulație a mărfurilor, articolul
34 din TFUE; libera circulație a persoanelor, articolul 45 din TFUE; dreptul de
stabilire, articolul 49 din TFUE; libera prestare a serviciilor, articolul 57 din TFUE),
concurența liberă (articolul 101 și următoarele din TFUE), precum și egalitatea de
remunerare între femei și bărbați (articolul 157 din TFUE). Cele patru libertăți
fundamentale ale UE, care garantează libertățile de bază ale vieții profesionale, pot fi,
de asemenea, considerate un drept fundamental în cadrul Uniunii privind libera
circulație și libera exercitare a unei activități profesionale. De asemenea, sunt garantate
în mod explicit libertatea de asociere (articolul 153 din TFUE), dreptul de a adresa
petiții (articolul 24 din TFUE) și protecția secretelor comerciale și a secretului
profesional (articolul 339 din TFUE).
Curtea de Justiție a dezvoltat și a completat în mod constant aceste tentative inițiale de
protecție a drepturilor fundamentale prin dreptul Uniunii. În acest sens, Curtea
a recunoscut principii juridice generale și le-a aplicat utilizând conceptele comune ale
Constituțiilor statelor membre, precum și convențiile internaționale privind protecția
drepturilor omului, la care statele membre au aderat. Între aceste convenții,
o importanță deosebită o are CEDO – Convenția europeană a drepturilor omului, care
a contribuit la conturarea esenței drepturilor fundamentale ale Uniunii și
a mecanismelor de protejare a acestora. Astfel, Curtea de Justiție a recunoscut mai
multe libertăți, precum: dreptul de proprietate, libertatea de exercitare a unei activități
profesionale, inviolabilitatea domiciliului, libertatea de opinie, drepturile generale ale
personalității, protecția familiei (de exemplu, dreptul membrilor familiei de a însoți un
lucrător migrant), libertatea economică, libertatea de religie sau de confesiune, precum
și o serie de drepturi procedurale fundamentale, ca: dreptul la proceduri juridice
corecte, principiul confidențialității corespondenței dintre avocat și client (cunoscut sub
numele de „privilegiu juridic profesional”) în țările cu sistem de drept tip „common law”,
interzicerea dublei sancțiuni pentru același delict sau necesitatea justificării acțiunilor
juridice ale Uniunii.
Un principiu de importanță majoră, invocat în mod frecvent în litigiile juridice, este
principiul egalității de tratament. În termeni simpli, conform acestui principiu, situații
similare nu pot fi tratate într-o manieră diferită, exceptând cazul în care diferențele sunt
justificate în mod obiectiv. Principiul egalității de tratament nu interzice însă, în sensul
jurisprudenței Curții de Justiție, aplicarea, cu privire la resortisanții naționali, respectiv
la produsele naționale, a unor cerințe mai stricte în comparație cu cele prevăzute
pentru cetățenii altor state membre sau la produsele de import (în limbajul juridic se
vorbește în acest context despre o „discriminare inversă”). Acest rezultat este
considerat drept o consecință a competenței limitate a Uniunii, care vizează în principiu
numai operațiunile cu implicații transfrontaliere. În schimb, normele referitoare la
fabricarea și comercializarea mărfurilor naționale sau statutul juridic al resortisanților în
statele membre de origine nu intră în sfera de reglementare a Uniunii decât în măsura
în care au fost deja introduse măsuri de armonizare.
Prin jurisprudența Curții de Justiție, dreptul Uniunii dispune de un corp extins de
principii ale statului de drept cvasiconstituționale. În acest context, principiul
proporționalității are o importanță practică semnificativă. Acesta presupune necesitatea
evaluării obiectivelor urmărite și a mijloacelor utilizate și efortul de a menține un
echilibru al acestora, în vederea evitării legiferării excesive. Printre celelalte principii
fundamentale care stau la baza dreptului Uniunii se numără principiile generale ale
dreptului administrativ și conceptul de proceduri juridice corecte, precum, de exemplu,
principiul protecției confidențialității, interzicerea dispozițiilor retroactive care impun
obligații sau a retragerii avantajelor dobândite în mod legitim, precum și dreptul la
audiere în instanță, care trebuie să fie asigurat atât în procedurile administrative ale
Comisiei Europene, cât și în acțiunile în fața Curții de Justiție. O importanță deosebită
este acordată cerinței privind mai buna transparență, ceea ce presupune că deciziile
trebuie adoptate într-o manieră cât se poate de deschisă și cât mai apropiată de
cetățeni. Un aspect semnificativ al acestei transparențe este faptul că orice cetățean al
UE sau orice persoană juridică înregistrată într-un stat membru poate avea acces la
documentele Consiliului sau ale Comisiei. În plus, este necesară comunicarea tuturor
subvențiilor acordate din bugetul UE către persoane fizice sau juridice. În acest scop
sunt create baze de date care pot fi accesate fără restricții de către orice cetățean al
Uniunii.
În cauza Eugen Schmidberger a fost vizată o manifestație de protest pe autostrada Brenner, care
a condus la o blocare completă a traficului timp de 30 de ore pe această autostradă. Pentru
prejudiciile suferite ca urmare a blocajului, firma de transport Schmidberger a solicitat
despăgubiri de la Republica Austria, ale cărei autorități nu interziseseră manifestația.
Curtea de Justiție a constatat că neinterzicerea manifestației ar constitui o afectare a libertății de
circulație a mărfurilor, acest demers fiind însă justificabil din punct de vedere obiectiv. Decizia
a vizat respectarea drepturilor fundamentale ale manifestanților cu privire la exprimarea opiniilor
și la libertatea de adunare, garantate prin Constituția Austriei și prin Convenția europeană
a drepturilor omului. Din acest motiv, nu poate fi reținută în sarcina autorităților din Austria
o încălcare a prevederilor legale de natură să justifice angajarea răspunderii.

Deși realizările Curții de Justiție în definirea drepturilor fundamentale nescrise sunt

recunoscute, nu se poate ignora însă faptul că această manieră de „instituire
a drepturilor fundamentale europene” prezintă un grav inconvenient: Curtea de Justiție
trebuie să se limiteze la cazuri în speță. În aceste condiții, Curtea nu poate institui,
plecând de la principiile juridice generale, drepturi fundamentale pentru toate domeniile
în care acest lucru este necesar sau oportun. De asemenea, Curtea nu poate stabili nici
sfera de aplicare și nici limitele protecției drepturilor fundamentale procedând la
generalizările și diferențierile necesare. În consecință, instituțiile UE nu pot evalua cu
suficientă exactitate dacă sunt sau nu sunt în pericol să încalce un drept fundamental.
În mod similar, un cetățean al Uniunii nu poate aprecia cu exactitate în toate cazurile
dacă i-a fost încălcat unul dintre drepturile fundamentale.
O perioadă lungă de timp, aderarea UE la Convenția europeană a drepturilor omului
a fost considerată drept soluția ieșirii din această situație. Cu toate acestea, în avizul
său 2/94, Curtea de Justiție a precizat că, la momentul respectiv, din punct de vedere
legal, UE nu avea competența de a adera la această convenție. Curtea a afirmat că
respectarea drepturilor omului este o condiție a legalității actelor UE. Aderarea la
convenție ar atrage însă o modificare substanțială a sistemului actual al Uniunii de
protecție a drepturilor omului, deoarece ar implica includerea UE într-un sistem
instituțional internațional, precum și integrarea tuturor dispozițiilor convenției în ordinea
juridică a Uniunii. În opinia Curții de Justiție, o astfel de modificare a sistemului de
protecție a drepturilor omului în UE, având implicații instituționale în egală măsură
fundamentale pentru Uniune și pentru statele membre, ar avea o anvergură
constituțională și ar depăși astfel, prin natura sa, limitele stabilite de articolul 352 din
TFUE. Această deficiență a fost remediată prin intermediul Tratatului de la Lisabona.
Aderarea UE la CEDO este stipulată în prezent la articolul 6 alineatul (2) din TUE în mod
expres. Negocierile de aderare au fost inițiate fără întârziere în anul 2010. În primăvara
anului 2013, s-a ajuns la un acord cu privire la proiectul unui tratat de aderare. Comisia
a transmis acest proiect Curții de Justiție a Uniunii Europene și a solicitat o opinie de
specialitate cu privire la compatibilitatea acestuia cu legislația Uniunii. În avizul 2/13,
Curtea de Justiție a Uniunii Europene ajunge la concluzia că proiectul de acord cu privire
la aderarea UE la CEDO în forma planificată nu este compatibil cu legislația UE. O critică
importantă este reprezentată de faptul că, în cazul unei aderări la CEDO, CJUE ar urma
să se supună deciziilor adoptate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Și
politica comună externă și de securitate a Uniunii ar fi supusă supravegherii privind
respectarea drepturilor omului, exercitată de către Curtea Europeană a Drepturilor
Omului. În opinia judecătorilor, o asemenea situație ar contraveni principiilor
fundamentale structurale ale UE. În urma acestei decizii, o aderare a Uniunii Europene
la CEDO rămâne în continuare posibilă din punct de vedere teoretic, însă, în lipsa
adoptării unor demersuri suplimentare, este exclusă din punct de vedere practic,
deoarece s-ar impune modificarea prealabilă a unei serii de detalii tehnice în proiectul
de aderare.
Independent de o aderare a UE la CEDO, Tratatul de la Lisabona a reprezentat o etapă
suplimentară decisivă pentru crearea unui cadru juridic de bază pentru UE, prin
poziționarea pe noi baze a protecției drepturilor fundamentale în UE. Prin intermediul
unui nou articol privind drepturile fundamentale (articolul 6 din TUE), demersurile
instituțiilor UE și ale statelor membre, în măsura în care acestea aplică și valorifică
dreptul Uniunii, sunt subordonate Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
care dobândește caracter juridic obligatoriu la nivelul UE prin intermediul unei referințe
în articolul privind drepturile fundamentale. Această Cartă a drepturilor fundamentale
are la bază un proiect elaborat în cadrul unei convenții la care au participat 16
reprezentanți ai șefilor de stat sau de guvern, precum și președintele Comisiei
Europene, 16 membri ai Parlamentului European și 30 de parlamentari naționali (câte
doi din fiecare din cele 15 state membre de la momentul respectiv), prezidată de către
prof. dr. Roman Herzog. Acest proiect a fost proclamat solemn de către președinții
Parlamentului European, Consiliului UE și Comisiei Europene, în deschiderea Consiliului
European de la Nisa din 7 decembrie 2000, cu titlul de „Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene”. În decursul negocierilor privind Constituția europeană, această
Cartă a drepturilor fundamentale a fost revizuită și a devenit parte integrantă
a Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa, la 29 octombrie 2004. După
eșecul acestui tratat, Carta drepturilor fundamentale a fost încă o dată proclamată
solemn „Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”, de data aceasta ca
instrument separat, de către președinții Parlamentului European, Consiliului și Comisiei
Europene, la 12 decembrie 2007, la Strasbourg. Aceasta este versiunea cartei la care
Tratatul UE face referire de acum înainte ca fiind obligatorie. Astfel, Carta drepturilor
fundamentale capătă valoare juridică și stabilește aplicabilitatea drepturilor
fundamentale în dreptul Uniunii. Totuși, aceasta nu se aplică Poloniei și Regatului Unit.
Cele două state membre nu au putut sau nu au dorit să adopte sistemul drepturilor
fundamentale al cartei, considerând că vor fi obligate să renunțe sau, cel puțin, să își
modifice anumite poziții naționale legate de, de exemplu, unele aspecte de ordin
religios sau de tratamentul aplicat minorităților. Prin urmare, pentru aceste două state
membre, drepturile fundamentale nu decurg din Carta drepturilor fundamentale, ci, ca
și până acum, din jurisprudența Curții de Justiție a UE.

METODA DE UNIFICARE A EUROPEI

Unificarea europeană este marcată de două concepte structural diferite privind
cooperarea între statele europene. Acestea sunt definite prin termenii „cooperare” și
„integrare”. În plus, s-a conturat o metodă suplimentară, denumită „cooperare
consolidată”.

Cooperarea statelor
Esența cooperării este reprezentată de faptul că statele naționale sunt dispuse să
coopereze cu alte state dincolo de granițele lor naționale, însă numai cu menținerea
principală a suveranității lor naționale. Astfel, eforturile de unificare având la bază
cooperarea nu urmăresc în consecință crearea unui nou stat unitar, ci se limitează la
asocierea statelor suverane pentru crearea unei uniuni statale în care se mențin
structurile statelor naționale (confederație). Principiul cooperării este reflectat de modul
de lucru al Consiliului Europei și al OCDE.

Conceptul de integrare
Conceptul de integrare depășește limitele coabitării tradiționale a statelor naționale.
Opinia tradițională privind intangibilitatea și indivizibilitatea suveranității statelor diferă
de convingerea conform căreia ordinea imperfectă a conviețuirii dintre om și stat,
deficiențele specifice ale sistemului național și numeroasele acțiuni de dominație prin
forță întreprinse, de-a lungul istoriei europene, de un stat împotriva altora (așa-numita
hegemonie) ar putea fi surmontate numai în situația în care structurile suverane
naționale individuale ar fi reunite pentru a forma o structură suverană unică, cu
fuzionarea acestora la un nivel superior pentru a forma o comunitate supranațională
(federație).
UE reprezintă o reflectare a acestui concept de integrare, fără ca demersurile respective
să fi condus la o fuzionare a structurilor naționale suverane. Aceasta s-a întâmplat din
cauza faptului că statele membre nu au fost dispuse să renunțe la structura redobândită
și recent – ulterior celui de Al Doilea Război Mondial – consolidată a statului lor național
pentru formarea unui stat european federal. Astfel, a fost necesară din nou identificarea
unui compromis care – fără a necesita crearea unui stat european federal – să asigure
mai mult decât o simplă cooperare între state. Soluția a fost reprezentată de eliminarea
treptată a contradicției dintre cerința de respectare a independenței statelor naționale și
statul federal european. Statelor membre nu li se solicită renunțarea deplină la
suveranitatea lor, ci numai renunțarea la dogma indivizibilității acesteia. Astfel, pentru
început s-a urmărit doar identificarea domeniilor materiale în care statele membre au
fost dispuse să renunțe în mod voluntar la o parte a suveranității lor în beneficiul unei
comunități supraordonate acestora. Rezultatul acestor eforturi este reflectat de cele trei
tratate fondatoare ale CECO, C(E)E și Euratom.
Prin intermediul acestor documente, precum și prin tratatele actuale de instituire
a Uniunii, sunt stipulate individual acele domenii în care au fost transferate UE
drepturile lor suverane. În acest context, nu este acordată UE și instituțiilor sale
o competență generală de adoptare a măsurilor necesare pentru punerea în aplicare
a obiectivelor prevăzute ale tratatelor, natura și volumul competențelor de acțiune
rezultând din dispozițiile concrete ale tratatelor (principiul mandatării limitate). În acest
mod, renunțarea la competențele proprii este clară și verificabilă pentru statele
membre.

Cooperarea consolidată
Prin intermediul instrumentului cooperării consolidate, este creată baza pentru punerea
în aplicare a ideii de „integrare cu viteze diferite”. Este oferită și unor grupuri mai
restrânse de state membre posibilitatea de a avansa în procesul de integrare într-un
anumit domeniu aflat în competența UE, fără a fi afectate în acest context de statele
membre care manifestă o atitudine ezitantă sau de refuz.
După ce, inițial (Tratatul de la Amsterdam), condițiile și procedurile pentru utilizarea
acestui instrument făceau obiectul unui regim extrem de strict, în contextul procesului
de extindere a UE acestea au dobândit o structură ceva mai deschisă (Tratatul de la
Nisa). Tratatul de la Lisabona grupează dispozițiile în vigoare cu privire la cooperarea
consolidată în articolul 20 din TUE (condițiile cadru) și în articolele 326-334
din TFUE (condiții suplimentare, aderare, proceduri, reguli de exprimare a voturilor).
Reglementările cu privire la o cooperare consolidată pot fi sintetizate după cum
urmează:

 O astfel de cooperare poate fi valorificată numai în cadrul competențelor

existente ale UE și trebuie să fie destinată atingerii obiectivelor UE și promovării
procesului european de integrare (articolul 20 din TUE). Din acest motiv, nu oferă
posibilitatea de eliminare a deficiențelor uniunii economice și monetare consacrate prin
arhitectura tratatului TUE. Cooperarea consolidată nu poate afecta piața internă și
coeziunea economică și socială a UE. În plus, nu trebuie să conducă la apariția de
impedimente sau discriminări în raporturile comerciale dintre statele membre, precum
și la o denaturare a concurenței (articolul 326 din TFUE). Este necesară respectarea
competențelor, drepturilor, obligațiilor și intereselor statelor membre care nu sunt
implicate în procedura de cooperare (articolul 327 din TFUE).
 Cooperarea consolidată trebuie să fie disponibilă tuturor statelor membre. În
mod suplimentar, trebuie să fie permis statelor membre să adere în orice moment la
raportul de cooperare, cu condiția ca statele membre în cauză să dea curs deciziilor
adoptate în cadrul cooperării consolidate. Comisia și statele membre se asigură că un
număr cât mai mare de state membre este implicat în cadrul cooperării consolidate
(articolul 328 din TFUE).
 Cooperarea consolidată poate fi pusă în aplicare numai în ultimă instanță, în
cazul în care s-a stabilit în Consiliu că obiectivele acestei cooperări nu pot fi atinse, într-
un termen rezonabil, prin aplicarea dispozițiilor relevante din tratate. Limita minimă
pentru o cooperare consolidată este de nouă state membre [articolul 20 alineatul (2)
din TUE].
 Actele juridice adoptate în cadrul unei cooperări consolidate nu constituie
o componentă a acquis-ului comunitar. Aceste acte juridice prezintă aplicabilitate
directă numai în statele membre implicate în procedura de adoptare a hotărârilor
[articolul 20 alineatul (4) din TUE]. Nu există însă impedimente cu privire la punerea
acestora în aplicare pentru statele membre care nu sunt implicate în acest proces.
 Cheltuielile care rezultă din aplicarea unei forme de cooperare consolidată, altele
decât costurile administrative, sunt finanțate de statele membre participante, cu
excepția cazului în care Consiliul, hotărând în unanimitate, după consultarea
Parlamentului European, decide altfel (articolul 332 din TFUE).
 Consiliul și Comisia trebuie să se asigure că măsurile adoptate în cadrul unei
cooperări consolidate sunt în acord cu celelalte demersuri politice ale UE (articolul 334
din TFUE).

Până în prezent, acest instrument a fost valorificat în practică în două situații: pentru
prima dată în istoria UE, statele membre au apelat la procedura cooperării consolidate
pentru a adopta o reglementare care să le permită soților cu cetățenie diferită alegerea
legislației aplicabile, în cazul unui divorț. În contextul în care o propunere
corespunzătoare formulată de către Comisie în anul 2006 nu a obținut unanimitatea
necesară în Consiliu, acesta a acordat prin decizia din 12 iulie 2010 autorizația de
punere în aplicare a unei cooperări consolidate. În baza unei noi propuneri a Comisiei,
14 state membre (Austria, Belgia, Bulgaria, Franța, Germania, Italia, Letonia,
Luxemburg, Malta, Portugalia, România, Slovenia, Spania și Ungaria) au ajuns la un
acord cu privire la normele aplicabile în cazul unui divorț sau al unei separări de corp
a soților cu naționalitate diferită. Rezultatul este prevăzut în Regulamentul (UE)
nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a  unei forme
de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp.
Cea de a doua situație de aplicare a vizat protecția prin brevetare în Europa. Fără
Croația și Spania și cu participarea ulterioară a Italiei, un număr total de 26 de state
membre ale UE au convenit o cooperare consolidată pentru asigurarea unei protecții
unitare prin brevetare. Regulamentul privind cooperarea consolidată cu raportare la
o protecție unitară prin brevet, precum și Regulamentul în ceea ce privește dispozițiile
aplicabile în materie de traducere au intrat în vigoare la 20 ianuarie 2013.
Regulamentele vor fi aplicabile însă numai prin intrarea în vigoare a acordului menit să
stabilească un sistem unitar de soluționare a litigiilor privind brevetele. În acest scop,
este necesară ratificarea acordului de către cel puțin 13 state membre, în prezent fiind
disponibil acordul din partea unui număr de 11 state.

„CONSTITUȚIA” UNIUNII EUROPENE

Orice organizare socială are o Constituție. Constituția este modalitatea prin care este
definită structura unui sistem politic: ea specifică relația dintre diferitele componente
ale sistemului și sistemul în ansamblu, definește obiectivele comune și stabilește
regulile de adoptare a unor decizii cu caracter obligatoriu. Având în vedere că Uniunea
Europeană este o asociație de state căreia i s-au atribuit o serie de sarcini și funcții
specifice, Constituția acesteia trebuie să fie în măsură să abordeze aceleași aspecte ca
o Constituție națională.
În statele membre, organismele politice sunt guvernate de două principii fundamentale:
statul de drept și democrația. Pentru a respecta cerințele fundamentale ale dreptului și
democrației, toate activitățile Uniunii trebuie să fie legitime atât din punct de vedere
juridic, cât și din punct de vedere democratic: elementele pe care se întemeiază,
structura, competențele Uniunii, modul în care funcționează, poziția statelor membre și
a instituțiilor acestora și poziția cetățenilor.
În urma eșecului Tratatului de instituire a unei Constituții din 29 octombrie 2004,
„Constituția” UE nu a fost redactată, ca majoritatea Constituțiilor statelor membre, sub
forma unui document unitar cu rol de Constituție. Aceasta reiese din totalitatea
normelor și valorilor fundamentale pe care autoritățile le percep ca având caracter
obligatoriu. Aceste norme se regăsesc parțial în tratatele europene sau în instrumentele
juridice puse în aplicare de instituțiile Uniunii, însă în parte se bazează și pe cutumă.

Natura juridică a UE

Orice analiză a naturii juridice a UE trebuie să pornească de la trăsăturile caracteristice
ale acesteia. Deși natura juridică a UE a fost stabilită în două hotărâri cu valoare de
precedent ale Curții de Justiție pronunțate în 1963 și în 1964 cu privire la Comunitatea
Economică Europeană, aceste hotărâri sunt încă valabile pentru Uniunea Europeană în
forma sa actuală.

Cauza Van Gend & Loos

În acest litigiu, întreprinderea olandeză de transport Van Gend & Loos a inițiat o acțiune
juridică împotriva autorităților vamale din Țările de Jos pe motivul impunerii unei taxe
de import pentru un produs originar din Germania cu un cuantum mai mare decât
taxele aplicate importurilor anterioare. Întreprinderea a considerat această acțiune
o încălcare a articolului 12 din Tratatul CEE, care interzice introducerea unor noi taxe de
import sau orice majorare a taxelor vamale existente între statele membre. Instanța
din Țările de Jos a suspendat procedurile și a înaintat cazul către Curtea de Justiție,
solicitând clarificarea domeniului de aplicare și a implicațiilor juridice ale articolului
invocat din Tratatul de instituire a CEE.
Curtea de Justiție a utilizat acest caz pentru a prezenta o serie de observații
fundamentale privind natura juridică a CEE. În hotărârea sa, Curtea a afirmat că:
Obiectivul Tratatului CEE este crearea unei piețe comune, a cărei funcționare privește în mod direct pe
membrii individuali ai Comunității; aceasta implică faptul că acest tratat este mai mult decât un acord care doar
stabilește obligații mutuale între statele contractante. Această concepție este confirmată prin preambulul
tratatului, care se adresează nu numai guvernelor, ci și popoarelor. Ea își găsește o confirmare și mai limpede
în crearea de instituții dotate cu drepturi suverane, a căror exercitare afectează în egală măsură statele membre
și pe cetățenii acestora […] [Din toate acestea] se poate trage concluzia că prin Comunitate a fost creată o nouă
ordine juridică a dreptului internațional, în beneficiul căreia statele membre și-au limitat drepturile de
suveranitate, chiar dacă numai în domenii restrânse, și al cărei obiect îl constituie nu numai statele membre, ci
și resortisanții acestora.”

Cauza Costa/ENEL

Doar după un an, cauza Costa/ENEL a dat Curții de Justiție ocazia de a-și prezenta
poziția într-un mod mai detaliat. Faptele în acest caz au fost următoarele: în 1962,
Italia a naționalizat producția și distribuția de electricitate și a transferat patrimoniul
întreprinderilor din sectorul energiei electrice companiei naționale de electricitate ENEL.
În calitate de acționar al Edison Volta, una dintre întreprinderile naționalizate, domnul
Costa a considerat că a fost privat de dividendele sale și, prin urmare, a refuzat să
achite o factură la electricitate în valoare de 1 926 de lire italiene. În cadrul procedurilor
în fața instanței de arbitraj din Milano, unul dintre motivele invocate de domnul Costa
pentru a-și justifica atitudinea a fost acela că legea de naționalizare încălca o serie de
dispoziții ale Tratatului CEE. Pentru a putea evalua motivele prezentate de domnul
Costa în apărarea sa, instanța a solicitat Curții de Justiție să interpreteze mai multe
aspecte ale Tratatului CEE. În hotărârea sa, Curtea de Justiție a făcut următoarele
afirmații cu privire la natura juridică a CEE:
Spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie […],
integrată în sistemul juridic al statelor membre și pe care instanțele acestora sunt obligate să o aplice. Ca
urmare a instituirii unei Comunități cu o durată nelimitată, dispunând de propriile instituții, propria
personalitate, propria capacitate juridică și capacitatea de reprezentare pe plan internațional și, în special, cu
puteri reale derivate din limitarea competenței sau din transferul atribuțiilor statelor către Comunitate, statele
membre și-au limitat drepturile lor suverane […] și au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanților lor
și lor însele.”
Pe baza observațiilor sale detaliate, Curtea a concluzionat că:
Reiese din ansamblul observațiilor de mai sus că, izvorând dintr-o sursă independentă, dreptului născut din
tratat nu ar putea, dată fiind natura sa specifică originală, să i se opună din punct de vedere juridic un text
intern, indiferent de natura acestuia, fără a-și pierde caracterul comunitar și fără a fi pus în discuție
fundamentul juridic al Comunității înseși. Astfel, transferarea de către state, din sistemul lor juridic intern,
către sistemul juridic comunitar a drepturilor și obligațiilor care decurg din tratat are drept consecință
o limitare definitivă a drepturilor lor suverane asupra căreia nu ar putea să prevaleze un act unilateral ulterior,
incompatibil cu conceptul de Comunitate.”
Din perspectiva acestor hotărâri, elementele care împreună reprezintă o caracteristică
tipică a naturii juridice specifice UE sunt:

 structura instituțională, care garantează că acțiunile UE au la bază și interesul

european general, adică se reflectă sau sunt influențate de interesul Uniunii, astfel cum
este stabilit în obiective;
 transferul de competențe către instituțiile Uniunii, într-o măsură mai mare decât
în cadrul altor organizații internaționale și acoperirea unor domenii în care statele, în
mod normal, își păstrează drepturile suverane;
 instituirea unei ordini juridice independente de ordinile juridice ale statelor
membre;
 aplicabilitatea directă a  dreptului Uniunii Europene, ceea ce garantează punerea
în aplicare completă și uniformă a dispozițiilor UE în toate statele membre și stabilește
drepturi și obligații valabile atât pentru statele membre, cât și pentru cetățenii
acestora;
 supremația dreptului Uniunii, ceea ce exclude orice revocare sau modificare
a acestuia în baza dreptului național și, în caz de litigiu, îi garantează prevalența față de
acesta din urmă.

UE este astfel o entitate autonomă cu propriile drepturi suverane și cu o ordine juridică

independentă de cea a statelor membre, căreia i se supun atât statele membre, cât și
resortisanții acestora, în domeniile de competență ale UE.
Prin natura sa, UE se caracterizează atât prin trăsături comune, cât și prin diferențe față
de cel mai des întâlnite tipuri de organizații internaționale sau structuri de tip federal.
UE nu este un „produs finit”, ci se află într-un proces de evoluție, iar forma sa finală nu
poate fi încă prevăzută.
Singura trăsătură pe care UE o are în comun cu organizațiile internaționale obișnuite
este faptul că a luat naștere, de asemenea, în urma unui tratat internațional. Cu toate
acestea, UE s-a îndepărtat deja semnificativ de aceste rădăcini de drept internațional.
Documentele de constituire a UE au condus în fapt la instituirea unei Uniuni
independente, cu drepturi proprii de suveranitate și competențe individuale. Statele
membre au renunțat la unele dintre propriile competențe suverane în favoarea acestei
Uniuni și le-au încredințat UE în scopul exercitării comune.
Datorită acestor diferențe dintre UE și tipul tradițional de organizație internațională,
Uniunea este în curs de dobândire a unui statut similar cu cel al unui stat individual. În
special faptul că statele membre și-au cedat parțial drepturile suverane a reprezentat
un semn că UE era deja structurată după modelul unui stat federal. Totuși, această
perspectivă nu ia în considerare faptul că instituțiile UE au competențe doar în anumite
domenii, în scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite în tratate. Aceasta înseamnă că nu
au libertatea de a-și alege obiectivele asemeni unui stat suveran și nici nu se află în
poziția de a face față provocărilor pe care le înfruntă statele moderne în prezent. UE nu
se bucură nici de jurisdicția cuprinzătoare a statelor suverane, nici de capacitatea de
a stabili noi domenii de responsabilitate („principiul competenței de a se pronunța
asupra propriei competențe”).
Din aceste motive, UE nu este nici o organizație internațională clasică, nici o asociație
de state, ci mai degrabă o entitate autonomă situată la granița dintre cele două. În
mediul juridic, se folosește în prezent termenul de „organizație supranațională”.
Sarcinile UE
Lista de sarcini încredințate UE se aseamănă puternic cu ordinea constituțională a unui
stat. Acestea nu sunt sarcini de natură strict tehnică asumate în mod obișnuit de
organizațiile internaționale, ci domenii de competență care, împreună, alcătuiesc
atributele esențiale ale suveranității statale.
Lista de sarcini încredințate UE este foarte vastă, cuprinzând acțiuni economice, sociale
și politice.

Sarcini economice

Sarcinile economice sunt centrate pe crearea unei piețe comune care să unească piețele
naționale ale statelor membre și în cadrul căreia toate bunurile și serviciile să poată fi
oferite și vândute în aceleași condiții pe care le presupune o piață internă și la care toți
cetățenii să aibă acces egal și liber. Planul de a crea o piață comună s-a materializat, în
esență, prin programul care viza finalizarea pieței interne până în 1992, lansat de
președintele Comisiei de la momentul respectiv, Jacques Delors, și aprobat de șefii de
stat sau de guvern, instituțiile Uniunii reușind să stabilească un cadru juridic pentru
o piață unică cu o funcționare corespunzătoare. Organele Uniunii au reușit definirea
cadrului legal pentru o piață internă funcțională. Acest cadru a fost completat între timp
în mare parte cu măsuri naționale de punere în aplicare, astfel încât piața internă s-a
transformat deja în realitate. Această piață internă este vizibilă și în viața cotidiană, în
special la deplasările pe teritoriul UE, care nu mai sunt întrerupte de multă vreme de
controale asupra persoanelor și a mărfurilor la granițele naționale.
Piața internă, cu cele patru libertăți caracteristice ale acesteia (a se vedea articolul 26 din TFUE),
reprezintă un element fundamental al TFUE: libera circulație a mărfurilor (articolul 34), libera
circulație a persoanelor (articolul 45 și articolul  49), libera circulație a serviciilor (articolul 57) și
libera circulație a capitalului (articolul 63).

Piața internă este susținută de uniunea economică și monetară.

Sarcina UE în ceea ce privește politica economică nu este însă de a stabili și gestiona
o politică economică europeană, ci de a coordona politicile economice naționale, astfel
încât deciziile unuia sau mai multor state membre să nu aibă efecte negative asupra
funcționării pieței unice. În acest scop, a fost adoptat un Pact de stabilitate și de
creștere pentru a pune la dispoziția statelor membre criteriile detaliate pe care trebuie
să le aibă la bază deciziile lor de politică bugetară. Dacă acestea nu sunt respectate,
Comisia Europeană poate emite avertismente și, în caz de deficit bugetar excesiv
repetat, Consiliul poate impune sancțiuni. Pe parcursul crizei financiare și economice,
a fost intensificată în continuare cooperarea în cadrul politicii economice la nivelul UE în
anii 2010-2012. Coordonarea politicii economice la nivelul UE a fost completată cu un
mecanism permanent de gestionare a crizelor, care conține în special următoarele
elemente: aprecierea rolului Comisiei, adoptarea de noi automatisme de corectare,
ancorarea coordonării politicii economice la cel mai înalt nivel politic, o coordonare în
semestrul european cu intensificarea obligațiilor de raportare ale statelor membre,
consolidarea rolului parlamentelor naționale și al Parlamentului European, precum și
angajamente naționale care urmează a fi consacrate în legislația națională. În centrul
acestui nou mecanism de gestionare a crizelor se află „semestrul european”.
„Semestrul european” reprezintă un ciclu pe parcursul căruia statele membre ale UE își
corelează politica economică și fiscală. Acesta include în principal primele șase luni ale
unui an – de unde rezultă denumirea de „semestru”. Pe parcursul semestrului
european, statele membre își adaptează politica bugetară și economică în funcție de
obiectivele și regulile convenite la nivelul UE. Semestrul european trebuie să contribuie
în acest mod la garantarea finanțelor publice solide, la susținerea creșterii economice și
la prevenirea dezechilibrelor macroeconomice excesive la nivelul UE.

Repartizarea sarcinilor în semestrul european

Un nou ciclu începe catre finalul anului la prezentarea analizei anuale a cre terii pentru
anul urmator, prin care Comisia ofera o imagine de ansamblu cu privire la situaŽia
economica.

Graficul este disponibil în 24 de limbi la

adresa http://www.consilium.europa.eu/ro/policies/european-semester/

Acest mecanism de gestionare a crizelor este considerat o soluție de ultim recurs;

acestuia îi revine în cele din urmă garantarea funcționării uniunii economice și
monetare. Se menține însă nemodificată linia directoare asociată ordinii politice:
responsabilitatea națională în politica economică și financiară, context în care statele
membre trebuie să înțeleagă demersurile întreprinse ca oportunitate de interes comun.
În ceea ce privește politica monetară, sarcina UE a fost și este de a introduce o monedă
unică în UE și de a controla aspectele monetare la nivel central. În acest domeniu, s-a
înregistrat deja un prim succes. La 1 ianuarie 1999, euro a fost introdus ca monedă
unică europeană în statele membre care îndepliniseră deja criteriile de convergență
stabilite în acest scop (rata inflației: 1,5 %, deficit bugetar = contractarea anuală de noi
împrumuturi: 3 %, datorie publică: 60 %, rata dobânzilor pe termen lung: 2 %). Aceste
state sunt Belgia, Germania, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Țările de Jos,
Austria, Portugalia și Finlanda. La 1 ianuarie 2002, monedele naționale ale acestor state
au fost înlocuite cu bancnote și monede euro. De atunci, toate plățile și tranzacțiile
financiare s-au efectuat într-o singură monedă – euro. În perioada următoare, un
număr tot mai mare de state membre a respectat criteriile pentru adoptarea monedei
unice europene: Grecia (1 ianuarie 2001), Slovenia (1 ianuarie 2007), Cipru (1 ianuarie
2008), Malta (1 ianuarie 2008), Slovacia (1 ianuarie 2009), Estonia (1 ianuarie 2011),
Letonia (1 ianuarie 2014) și, în final, Lituania (1 ianuarie 2015). Așa-numita „zonă
euro”, în care este utilizată moneda unică europeană, cuprinde astfel în prezent 19
state membre.
În principiu, noile state membre care au aderat sunt, de asemenea, obligate să adopte
euro ca monedă națională de îndată ce îndeplinesc criteriile de convergență. O excepție
este aplicabilă numai pentru Danemarca și Regatul Unit. Aceste state membre și-au
asigurat o clauză de neparticipare care le permite să decidă dacă și în ce moment se va
iniția procedura de verificare a îndeplinirii criteriilor de aderare la moneda unică. Un caz
special este reprezentat de Suedia, care nu dispune de o clauză „opt-out”. În acest caz,
adoptarea monedei unice europene depinde de recomandarea Comisiei și Băncii
Centrale Europene transmisă Consiliului UE cu privire la participarea Suediei. Dacă se
formulează o asemenea recomandare, iar Consiliul o aprobă, Suedia nu va putea refuza
participarea. Cu toate acestea, în prezent, populația suedeză susține într-o foarte mică
măsură aderarea la zona euro. În 2003, în cadrul unui referendum, 55,9 % dintre
suedezi s-au exprimat împotriva introducerii monedei euro. Conform unui sondaj
efectuat în decembrie 2005, 49 % dintre aceștia erau încă împotriva monedei euro, în
timp ce 36 % erau în favoarea acesteia.
În ciuda tuturor rezervelor, euro s-a transformat într-o monedă puternică și
recunoscută la nivel internațional, care constituie concomitent un liant stabil între
statele membre ale zonei euro. Nu au survenit modificări cu privire la acest aspect nici
ca urmare a crizei datoriilor de stat apărute în anul 2010. Din contră, UE a reacționat la
această criză prin adoptarea de mecanisme temporare de soluționare a crizelor,
înlocuite în anul 2013 de Mecanismul european de stabilitate (MES), cu caracter
permanent. MES, reprezentând un cadru durabil pentru soluționarea crizelor, pune la
dispoziția statelor membre ale zonei euro mijloace externe de asistență financiară
pentru care este disponibilă o capacitate efectivă de creditare în valoare de 500 de
miliarde EUR. Statele din zona euro pot beneficia de această asistență financiară numai
în condiții stricte, care au ca scop o consolidare riguroasă a finanțelor publice și în care
se exprimă prin intermediul unui program de ajustare economică negociat de către
Comisie și de către Fondul Monetar Internațional (FMI), în strânsă cooperare cu Banca
Centrală Europeană. Bazându-se pe MES, UE are capacitatea de a interveni pentru
a proteja moneda euro chiar și în scenariile cele mai dure. Acestea sunt o reflectare
clară a interesului comun și a solidarității din zona euro, precum și a responsabilității
individuale a fiecărui stat membru față de țările omoloage.
În plus față de domeniul politicii economice și monetare, UE are responsabilități în
numeroase alte sectoare ale politicii economice. Acestea includ, în special, politica în
domeniul agriculturii și pescuitului, politica în domeniul transporturilor, politica de
protecție a consumatorilor, politica structurală și de coeziune, politica de cercetare și de
dezvoltare, politica de mediu, politica în domeniul sănătății, politica comercială și
politica energetică.

Sarcini sociale

Din punctul de vedere al politicii sociale, UE îi revine sarcina de a conferi pieței interne
și o dimensiune socială și de a garanta în acest mod că beneficiile integrării economice
nu revin exclusiv persoanelor active din punct de vedere economic. Unul dintre punctele
de plecare în acest sens a fost introducerea unui sistem de securitate socială pentru
lucrătorii migranți. În cadrul acestui sistem, lucrătorii care au desfășurat activități
profesionale în mai multe state membre și care, în consecință, au făcut parte din
diferite sisteme de asigurare socială nu vor fi dezavantajați în privința protecției lor
sociale (pensie pentru limită de vârstă, pensie de invaliditate, asistență medicală,
prestații familiale, ajutoare de șomaj). O altă sarcină prioritară, în contextul situației
șomajului din UE, care a reprezentat o sursă de preocupare în ultimii ani, a fost nevoia
elaborării unei strategii europene de ocupare a forței de muncă. Statele membre și UE
sunt invitate să pună la punct o strategie de ocupare a forței de muncă și să
promoveze, în special, mâna de lucru calificată, formată și capabilă să se adapteze; în
plus, este necesară adaptarea piețelor muncii la cerințele procesului de transformare
economică. Promovarea ocupării forței de muncă este considerată oportunitate de
interes comun. Acest demers implică din partea statelor membre o coordonare
a activității lor naționale în Consiliul UE. UE va contribui la atingerea unui nivel ridicat al
ocupării forței de muncă prin încurajarea cooperării între statele membre și, dacă este
necesar, prin sprijinirea inițiativelor acestora, respectându-le totodată competențele.

Sarcini politice

În ceea ce privește domeniul politic în sens strict, sarcinile UE vizează cetățenia Uniunii,

politica privind cooperarea judiciară în materie penală și politica externă și de securitate
comună. Cetățenia UE a consolidat și mai mult drepturile și interesele resortisanților
statelor membre în cadrul UE. Cetățenii se bucură de: dreptul de liberă circulație pe
teritoriul Uniunii (articolul 21 din TFUE), dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile
locale (articolul 22 din TFUE), dreptul la protecție din partea autorităților diplomatice și
consulare ale oricărui stat membru (articolul 23 din TFUE), dreptul de a adresa petiții
Parlamentului European (articolul 24 din TFUE) și, în contextul interdicției generale
a discriminării, dreptul de a fi tratat în orice stat membru în aceleași condiții ca
resortisanții statului respectiv [articolul 20 alineatul (2) coroborat cu articolul 18 din
TFUE].
În cadrul politicii comune externe și de securitate, este urmărită în special păstrarea
valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței UE, consolidarea
securității UE și a statelor membre ale acesteia, menținerea păcii internaționale și
consolidarea securității internaționale, susținerea democrației și a statului de drept și
a cooperării internaționale, protejarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
precum și asigurarea structurii pentru o apărare comună.
Deoarece UE nu este un stat individual, aceste sarcini pot fi îndeplinite doar treptat. În
mod tradițional, politica externă și, în special, cea de securitate sunt domenii în
legătură cu care statele membre sunt deosebit de decise să își păstreze propria
suveranitate. Interesele comune din acest domeniu sunt dificil de definit și din cauza
faptului că doar Franța și Regatul Unit dețin arme nucleare. Faptul că anumite state
membre ale UE nu fac parte din NATO constituie o altă problemă. Din acest motiv, la
ora actuală, majoritatea deciziilor din domeniul „politicii externe și de securitate
comune” sunt luate pe baza cooperării între state. Între timp, au apărut mai multe
instrumente autonome, care conturează un cadru juridic solid pentru cooperarea între
state.
În domeniul cooperării judiciare în materie penală, principalul rol al UE este de
a îndeplini sarcini care vizează interesul Europei în ansamblu. Printre acestea se
numără, în special, combaterea crimei organizate, prevenirea traficului de persoane și
urmărirea penală a infracțiunilor. Deoarece crima organizată nu mai poate fi combătută
cu eficacitate la nivel național, este necesar un răspuns comun la nivelul UE. S-au
parcurs deja două etape pozitive odată cu directiva privind spălarea banilor și crearea
unei autorități europene de poliție, Europol, care funcționează din 1998 (articolul 88 din
TFUE). În plus, această cooperare vizează și facilitarea și accelerarea cooperării în
materie procedurală și de aplicare a deciziilor, facilitarea extrădării între statele
membre, instituirea unor norme minimale referitoare la elementele constitutive ale
infracțiunilor și la sancțiunile aplicabile în domeniul crimei organizate, terorismului,
traficului de persoane și exploatării sexuale a femeilor și copiilor, traficului ilicit de
droguri, traficului ilicit de arme, spălării banilor și corupției (articolul 83 din TFUE).
Unul dintre principalele progrese ale cooperării judiciare în cadrul UE a fost
crearea Eurojust, în aprilie 2003 (articolul 85 din TFUE). Cu sediul la Haga, Eurojust
este formată din magistrați și procurori din toate statele UE. Misiunea sa este de
a contribui la coordonarea cercetării și urmăririi penale a infracțiunilor transfrontaliere
grave. Pentru combaterea infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale
Uniunii, Consiliul poate institui un Parchet European, pornind de la Eurojust (articolul 86
din TFUE). Un alt progres înregistrat este reprezentat de crearea mandatului european
de arestare, care este valabil pe teritoriul UE din ianuarie 2004. Mandatul poate fi emis
pentru orice persoană acuzată de o infracțiune pentru care pedeapsa minimă depășește
un an de închisoare. Mandatul de arestare european a înlocuit procedurile anterioare de
extrădare, care implicau un consum ridicat de resurse de timp.

Competențele UE
Tratatele fondatoare ale UE nu conferă instituțiilor Uniunii nicio competență generală de
a lua toate măsurile necesare atingerii obiectivelor tratatelor, însă stabilesc, în fiecare
capitol, sfera competențelor de acțiune. Ca principiu de bază, UE și instituțiile sale nu
pot decide asupra temeiului lor juridic și a competențelor lor. Principiul competenței
partajate (articolul 2 din TFUE) se aplică în continuare. Statele membre au ales această
metodă pentru a se asigura că transferul propriilor competențe poate fi monitorizat și
controlat cu mai mare ușurință.
Gama de aspecte acoperite de principiul competențelor partajate variază în funcție de
natura sarcinilor atribuite UE. Competențele care nu au fost transferate Uniunii intră
exclusiv în domeniul de competență al statelor membre. Tratatul UE stipulează explicit
că aspectele legate de siguranța națională sunt de competența exclusivă a statelor
membre.
Această situație dă naștere unei întrebări legitime: care este granița dintre
competențele UE și cele ale statelor membre? Granița este trasată pe baza a trei
categorii de competențe:

 competență exclusivă a UE (articolul 3 din TFUE) în domenii în care se poate

presupune că o măsură la nivelul UE va fi mai eficientă decât o măsură necoordonată
luată în oricare dintre statele membre. Domeniile sunt clar stabilite și includ uniunea
vamală, stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne,
politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro, politica comercială
comună și anumite aspecte ale politicii comune în domeniul pescuitului. În aceste
domenii ale politicii, doar Uniunea Europeană poate legifera și adopta acte cu forță
juridică obligatorie. Statele membre pot face acest lucru numai în cazul în care sunt
abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii [articolul 2
alineatul (1) din TFUE];
 competență partajată între UE și statele membre (articolul 4 din TFUE) în
domenii în care o acțiune la nivel european este mai eficientă decât una întreprinsă de
un stat membru. Competența partajată vizează: normele privind piața internă,
coeziunea economică, socială și teritorială, agricultura și pescuitul, mediul,
transporturile, rețelele transeuropene, alimentarea cu energie și spațiul de libertate,
securitate și justiție, precum și obiectivele comune de securitate în materie de sănătate
publică, cercetare și dezvoltare tehnologică, spațiul, cooperarea pentru dezvoltare și
ajutorul umanitar. În toate aceste domenii, UE își poate exercita cu prioritate
competența, însă doar în ceea ce privește aspectele stabilite în instrumentul relevant al
Uniunii, și nu în cazul întregului domeniu al politicii. Statele membre își exercită
competența în măsura în care Uniunea nu și-a exercitat competența sau a hotărât să
înceteze să și-o mai exercite [articolul 2 alineatul (2) din TFUE]. Această din urmă
situație apare atunci când instituțiile relevante ale UE decid să abroge un act legislativ,
în special pentru a respecta principiile subsidiarității și proporționalității. Consiliul UE
poate, la inițiativa unuia sau a mai multor membri, să solicite Comisiei să prezinte
propuneri de abrogare a unui act legislativ;
 competența de a desfășura acțiuni de sprijinire (articolul 6 din TFUE):
competența UE de a desfășura acțiuni de sprijinire se limitează la coordonarea sau
completarea acțiunii statelor membre; UE nu poate armoniza actele cu putere de lege în
domeniile vizate [articolul 2 alineatul (5) din TFUE]. Prin urmare, responsabilitatea
elaborării legislației le revine în continuare statelor membre, care se bucură de
o libertate de acțiune semnificativă. Domeniile cuprinse în această categorie de
competență sunt protecția și îmbunătățirea sănătății umane, politica industrială,
cultura, turismul, educația, formarea profesională, tineretul și sportul, protecția civilă și
cooperarea administrativă. În domeniul ocupării forței de muncă și al politicii
economice, statele membre recunosc în mod explicit nevoia unei coordonări în cadrul
UE a măsurilor adoptate la nivel național.

În plus față de aceste competențe speciale, tratatele Uniunii conferă instituțiilor

competența de a acționa atunci când acest lucru este esențial pentru funcționarea pieței
interne și pentru asigurarea unei concurențe nedenaturate (a se vedea articolul 352 din
TFUE – competențe decizionale sau clauza de flexibilitate). Totuși, aceste articole nu
conferă instituțiilor competențe generale care să le permită să își asume sarcini care
depășesc obiectivele stabilite prin tratate. De asemenea, instituțiile Uniunii nu își pot
extinde competențele în detrimentul statelor membre. În practică, s-a făcut adesea uz
de posibilitățile oferite de această competență deoarece, de-a lungul timpului, UE s-a
confruntat în mod repetat cu noi sarcini care nu fuseseră prevăzute la momentul
semnării tratatelor fondatoare și în legătură cu care nu fuseseră conferite competențe
corespunzătoare în tratate. Exemplele includ protecția mediului și a consumatorilor sau
instituirea Fondului european de dezvoltare regională ca mijloc de acoperire
a discrepanțelor dintre regiunile dezvoltate și cele subdezvoltate din UE. Totuși, la ora
actuală, s-au stabilit reglementări juridice specifice pentru domeniile menționate mai
sus. Aceste dispoziții specifice au diminuat considerabil importanța clauzei privind
competențele decizionale. Exercitarea acestor competențe necesită aprobarea
Parlamentului European.
În sfârșit, există și alte competențe pentru adoptarea unor măsuri indispensabile pentru
punerea în aplicare eficientă și semnificativă a competențelor deja conferite în mod
expres (competențe implicite). Aceste competențe au dobândit o semnificație specială
pentru gestionarea relațiilor externe. Ele permit Uniunii să își asume obligații față de
țări terțe sau alte organizații internaționale în domenii incluse în lista de sarcini atribuite
UE. Un exemplu ilustrativ în acest sens este cauza Kramer, soluționată de Curtea de
Justiție. Această speță viza capacitatea UE de a colabora cu organizații internaționale
pentru a stabili cote de pescuit și, atunci când se consideră adecvat, pentru asumarea
unor obligații în acest domeniu, în temeiul dreptului internațional. În lipsa unor
prevederi specifice în tratat, Curtea a dedus competența externă necesară pe baza
competențelor interne specifice politicii în domeniul pescuitului, în conformitate cu
politica agricolă comună.
Totuși, în exercitarea acestor competențe, UE se supune principiului subsidiarității,
preluat din doctrina socială romano-catolică, care a dobândit practic statut
constituțional prin includerea în Tratatul UE [articolul 5 alineatul (3) din TUE]. Acest
principiu are două fațete: fațeta pozitivă, adică cea de stimulare a competenței pentru
UE, stipulează necesitatea intervenției în situația în care obiectivele urmărite „pot fi
realizate mai bine la nivelul Comunității”; fațeta negativă, adică cea de inhibare
a competenței, înseamnă că UE nu ar trebui să se implice în măsura în care acțiunile
statelor membre sunt suficiente pentru atingerea obiectivelor. În practică, acest lucru
înseamnă că toate instituțiile Uniunii, dar mai ales Comisia, trebuie să demonstreze că
există o nevoie reală de reglementări și acțiuni comune. Pentru a-l parafraza pe
Montesquieu: atunci când nu este necesar ca UE să intervină, este necesar ca aceasta
să nu intervină. Dacă nevoia unor reglementări la nivelul Uniunii este demonstrată,
următoarea întrebare care se conturează vizează intensitatea și natura acestora. În
acest sens, răspunsul decurge din principiul proporționalității, reglementat, în asociere
cu reglementările aplicabile în materie de competență, prin articolul 5 alineatul (4) din
TUE. Ulterior, este necesară verificarea detaliată pentru a vedea dacă se justifică un
instrument legal și dacă alte mijloace de acțiune nu ar prezenta același nivel de
eficiență. În termeni generali, principala concluzie este că legislația-cadru, standardele
minimale și recunoașterea reciprocă a standardelor existente în statele membre trebuie
să aibă întâietate față de dispozițiile juridice excesiv de detaliate și armonizate, atunci
când acest lucru este posibil.
Respectarea principiilor subsidiarității și proporționalității poate fi verificată și de către
parlamentele naționale. În acest scop, s-a introdus un sistem de avertizare timpurie.
Acesta permite parlamentelor naționale să emită, în termen de opt săptămâni de la
transmiterea unei propuneri legislative, un aviz motivat în care să justifice de ce
consideră că propunerea respectivă nu respectă cerințele de subsidiaritate și
proporționalitate. În cazul în care acest aviz motivat este susținut prin cel puțin
o treime din voturile alocate parlamentelor naționale (fiecare parlament național
 dispune de două voturi sau, în cazul sistemelor bicamerale, de un vot pentru fiecare
cameră), propunerea legislativă trebuie reexaminată de către instituția care a înaintat-o
(de obicei, Comisia). În urma acestei reexaminări, propunerea poate fi reținută,
modificată sau retrasă. În cazul în care Comisia Europeană decide să rețină proiectul,
aceasta trebuie să emită un aviz motivat prin care să precizeze de ce consideră că
proiectul respectă principiul subsidiarității. Acest aviz motivat, împreună cu avizele
motivate ale parlamentelor naționale, se înaintează organului legislativ al UE pentru a fi
luate în considerare în cadrul procesului de legiferare. În cazul în care, cu o majoritate
de 55 % din membrii Consiliului UE sau cu o majoritate a voturilor exprimate în
Parlamentul European, organul legislativ al UE consideră că propunerea legislativă nu
respectă principiul subsidiarității, aceasta nu va mai fi examinată.

Instituțiile UE
Articolul 13 din TUE (cadrul instituțional)

1. Uniunea dispune de un cadru instituțional care vizează promovarea valorilor sale,

urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale cetățenilor săi și ale statelor
membre, precum și asigurarea coerenței, a eficacității și a continuității politicilor și
a acțiunilor sale.

Instituțiile Uniunii sunt:

o Parlamentul European;
o Consiliul European;
o Consiliul UE;
o Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”);
o Curtea de Justiție a Uniunii Europene;
o Banca Centrală Europeană;
o Curtea de Conturi.
2. Fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în
conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea. Instituțiile
cooperează unele cu altele în mod loial.

3. Dispozițiile referitoare la Banca Centrală Europeană și la Curtea de Conturi, precum și

dispozițiile detaliate referitoare la celelalte instituții figurează în Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene.

4. Parlamentul European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic și

Social și de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative.

O altă întrebare legată de „Constituția” Uniunii Europene vizează organizarea acesteia.

Care sunt instituțiile Uniunii? Având în vedere că UE exercită funcții care în mod normal
sunt rezervate statelor, are aceasta un guvern, un parlament, autorități administrative
și instanțe similare celor care există în statele membre? În mod intenționat, îndeplinirea
sarcinilor atribuite UE și gestionarea procesului de integrare nu au fost lăsate la
latitudinea statelor membre sau a cooperării internaționale. UE dispune de un sistem
instituțional care o plasează în poziția de a stabili noi stimuli și obiective pentru
unificarea Europei și pentru adoptarea unui corpus de legi, în domeniile care sunt de
competența sa, adaptat și cu caracter obligatoriu pentru toate statele membre.
Principalii actori ai sistemului instituțional sunt instituțiile UE, mai exact Parlamentul
European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii
Europene, Banca Centrală Europeană și Curtea de Conturi. Sistemul instituțional este
completat de trei organisme auxiliare: Banca Europeană de Investiții, Comitetul
Economic și Social European și Comitetul Regiunilor.

Instituții
Parlamentul European (articolul  14 din TUE)

Parlamentul European reprezintă cetățenii statelor membre ale UE. Acesta a luat

naștere în urma fuziunii dintre Adunarea comună a CECO, Adunarea CEE și Adunarea
Euratom, care au format o „Adunare” în conformitate cu Convenția relativă la anumite
instituții comune Comunităților Europene din 1957 („primul tratat de fuziune”). În mod
oficial, nu s-a trecut la denumirea de „Parlament European” decât după intrarea în
vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht), fapt ce nu
a făcut decât să reflecte o realitate deja cunoscută încă din 1958, moment în care
Adunarea și-a modificat numele în „Parlamentul European”.

Componența și alegerea

Componența Parlamentului European este evidențiată în baza următoarei prezentări,

care reflectă rapoartele pentru perioada legislaturii curente, cuprinsă între 2014 și
2019:
STRUCTURA PARLAMENTULUI EUROPEAN

PREȘEDINTELE
14 vicepreședinți
5 chestori (cu funcție consultativă)

Președintele, vicepreședinții și chestorii (membri ai Parlamentului European cărora le

sunt atribuite sarcinile interne administrative și financiare) alcătuiesc Biroul
Parlamentului European, ales de către Parlamentul European pentru o perioadă de doi
ani și jumătate. În plus, există o Conferință a președinților, care este alcătuită din
președintele Parlamentului și președinții grupurilor politice. Aceasta răspunde de
organizarea lucrărilor Parlamentului și de relațiile cu celelalte instituții ale UE și cu
instituții din țările terțe.
SESIUNE PLENARĂ A PARLAMENTULUI EUROPEAN CU 751 DE MEMBRI

Locuri în
Statul membru Parlamentul
European
Germania 96
Franța 74
Italia 73
Regatul Unit 73
Spania 54
Polonia 51
România 32
Țările de Jos 26
Belgia 21
Republica Cehă 21
Grecia 21
Ungaria 21
Portugalia 21
Suedia 20
Austria 18
Bulgaria 17
Danemarca 13
Slovacia 13
Finlanda 13
Irlanda 11
Croația 11
Lituania 11
Letonia 8
Slovenia 8
Estonia 6
Cipru 6
Luxemburg 6
Malta 6

Până în 1979, reprezentații în Parlamentul European erau selectați dintre membrii

parlamentelor naționale și delegați de către acestea la Parlamentul European. Alegerea
deputaților PE prin sufragiu universal direct de către cetățenii statelor membre era
prevăzută în tratate, însă nu a avut loc decât în iunie 1979, după o serie de inițiative
eșuate. Primele alegeri directe ale membrilor Parlamentului European au avut loc în
iunie 1979, iar acestea au loc începând de la momentul respectiv, conform duratei unei
„perioade de legislatură”, la intervale de câte cinci ani. După decenii de eforturi, a fost
introdusă în cele din urmă o procedură electorală uniformă, prin Actul privind alegerea
reprezentanților în Parlamentul European prin sufragiu universal direct în anul 1976,
 fiind supus în anul 2002, prin așa-numitul „Act privind alegerile directe”, unei reforme
fundamentale. În conformitate cu acest act, fiecare stat membru își stabilește propria
procedură electorală, însă trebuie să aplice aceleași principii democratice fundamentale:

 sufragiul universal direct;

 reprezentarea proporțională;
 sufragiul liber și secret;
 vârsta minimă (pentru dreptul de vot, 18 ani în toate statele membre, cu
excepția Austriei, unde vârsta de vot este redusă la 16 ani);
 mandatul de cinci ani care poate fi reînnoit;
 incompatibilitatea (deputații PE nu pot deține două funcții în același timp, de
exemplu, funcțiile de judecător, procuror, ministru; aceștia se supun și legilor din țara
de origine, ceea ce poate limita capacitatea de a deține mai mult de o funcție);
 data alegerilor;
 egalitatea dintre bărbați și femei.

În anumite state (Belgia, Grecia și Luxemburg), votul este obligatoriu. În 2009 a intrat
în vigoare în mod suplimentar un statut unitar al membrilor Parlamentului, care asigură
un grad superior de transparență a condițiilor în care lucrează deputații și care conține
reguli clare. De asemenea, introduce o remunerație uniformă pentru toți deputații PE,
care este plătită din bugetul UE.
Deoarece la ora actuală este ales direct, Parlamentul se bucură de legitimitate
democratică și poate susține că reprezintă cu adevărat toți cetățenii UE. Totuși, simpla
existență a unui parlament ales prin sufragiu direct nu poate răspunde cerinței
fundamentale a unei Constituții democratice, conform căreia întreaga autoritate publică
emană de la popor. Aceasta nu înseamnă doar că procesul decizional trebuie să fie
transparent și instituțiile decizionale reprezentative. Controlul parlamentar este
necesar, iar Parlamentul trebuie să ofere legitimitate instituțiilor Uniunii implicate în
procesul decizional. Și în acest caz, în ultimii ani, în acest domeniu s-a înregistrat un
progres semnificativ. Nu numai că drepturile Parlamentului au fost continuu extinse, ci,
prin Tratatul de la Lisabona, s-a stabilit în mod explicit că inițiativele UE trebuie să
respecte principiul democrației reprezentative. Drept urmare, toți cetățenii Uniunii sunt
reprezentați direct în Parlament și au dreptul de a participa activ la viața democratică
a UE. Obiectivul de bază este ca deciziile la nivelul UE să fie luate în mod cât mai
deschis și cât mai aproape de cetățean. Partidele politice de la nivelul UE au
responsabilitatea de a contribui la formarea unei identități europene și de a exprima
voința cetățenilor Uniunii. Dacă există un neajuns al actualului model democratic al UE,
acesta este reprezentat de faptul că, spre deosebire de modelul democrațiilor
parlamentare, Parlamentul European nu alege un guvern care să răspundă în fața lui.
Articolul 10 din TUE (democrația reprezentativă)

1. Funcționarea Uniunii se întemeiază pe principiul democrației reprezentative.

2. Cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European.

Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de
guvern și în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie
în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor lor.
3. Orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile se iau
în mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean.

4. Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conștiinței politice europene și

la exprimarea voinței cetățenilor Uniunii.

Totuși, motivul acestui „neajuns” este că, pur și simplu, la nivelul UE nu există un
guvern în adevăratul sens al cuvântului. În schimb, funcțiile echivalente cu cele ale unui
guvern, prevăzute în tratatele UE, sunt exercitate de către Consiliu și Comisia
Europeană în conformitate cu sistemul de distribuire a sarcinilor. Cu toate acestea,
Tratatul de la Lisabona a conferit Parlamentului competențe extinse în ceea ce privește
numirile în cadrul Comisiei, de la alegerea președintelui Comisiei la recomandarea
Consiliului European până la votul de aprobare al Parlamentului acordat Colegiului
comisarilor („dreptul de învestitură”). Parlamentul nu are însă o asemenea influență
asupra componenței Consiliului, acesta din urmă fiind supus controlului parlamentar
doar în măsura în care fiecare dintre membrii săi, în calitate de ministru național,
răspunde în fața parlamentului național.
S-a consolidat considerabil rolul Parlamentului European în procesul legislativ al UE.
Ridicarea procedurii codeciziei la rang de procedură legislativă ordinară a transformat
Parlamentul European într-un „colegislator”, alături de Consiliul UE. În cadrul procedurii
legislative ordinare, Parlamentul poate nu doar să prezinte modificări ale legislației în
cadrul unor diferite lecturi, ci și, în anumite limite, poate convinge Consiliul să le
accepte. În lipsa unui acord între Consiliul UE și Parlamentul European, niciun act
legislativ al Uniunii nu poate fi adoptat.
În mod tradițional, Parlamentul a jucat un rol important și în procedura bugetară.
Tratatul de la Lisabona a extins și mai mult competențele bugetare ale Parlamentului
European, stabilind că acesta trebuie să aprobe planul financiar multianual și
conferindu-i competențe de codecizie asupra tuturor cheltuielilor.
Parlamentul are dreptul de a aproba toate acordurile internaționale importante care
vizează un domeniu supus codeciziei și tratatele de aderare încheiate cu noi state
membre, prin care se stabilesc condițiile de aderare.
De asemenea, competențele de supraveghere ale Parlamentului European s-au extins
considerabil de-a lungul timpului. Acestea sunt exercitate, în principal, prin obligația
Comisiei de a răspunde în fața Parlamentului European, de a-și susține propunerile și de
a prezenta spre dezbatere un raport anual privind activitățile UE. Parlamentul poate
adopta o moțiune de cenzură cu o majoritate de două treimi dintre membrii săi,
obligând membrii Comisiei Europene să demisioneze în bloc (articolul 234 din TFUE).
Până în prezent, mai multe moțiuni au fost depuse la Parlament, însă niciuna nu
a întrunit majoritatea necesară (2). Având în vedere că, în practică, și Consiliul UE
răspunde întrebărilor parlamentare, Parlamentul are posibilitatea de a participa la
dezbateri politice directe cu două instituții importante.
Un aer de primăvară în zona clădirii Parlamentului European de la Strasbourg.

De-a lungul timpului, aceste competențe de supraveghere au sporit. În prezent,

Parlamentul este împuternicit să instituie comisii de anchetă care să cerceteze
presupuse cazuri de încălcare a dreptului comunitar sau de administrare defectuoasă.
O asemenea comisie a fost instituită de exemplu în iunie 2016, cu ocazia dezvăluirilor
cu privire la firme offshore și la proprietarii secreți ai acestora, realizate prin așa-
numitele „Panama Papers”. Sarcina este reprezentată de verificarea eventualelor
încălcări ale dreptului Uniunii în asociere cu spălarea de bani, frauda fiscală și evaziunea
fiscală. În tratate apare și prevederea conform căreia orice persoană fizică sau juridică
are dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, care sunt ulterior soluționate de
către o Comisie permanentă pentru petiții. În sfârșit, Parlamentul a făcut, de asemenea,
uz de competența de a numi un Ombudsman, căruia îi pot fi trimise plângeri referitoare
la cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor sau organelor Uniunii, cu
excepția Curții de Justiție a Uniunii Europene. Ombudsmanul este autorizat să efectueze
anchete și să verifice organul respectiv. Acesta prezintă Parlamentului European un
raport cu privire la activitățile sale.

Sediul

Sediul Parlamentului European se află la Strasbourg; la sediul respectiv se organizează

cele douăsprezece ședințe plenare lunare, inclusiv ședința bugetară. Au loc ședințe
plenare suplimentare la Bruxelles, unde se întrunesc și comisiile. Pe de altă parte,
sediul Secretariatului General al Parlamentului European se află la Luxemburg. Această
concluzie a Consiliului European din anul 1992 a fost confirmată prin Protocolul nr. 6 la
Tratatul de la Lisabona. Rezultatul nesatisfăcător al acestei decizii este faptul că
deputații PE și o serie de funcționari și angajați ai Parlamentului trebuie să se deplaseze
între Strasbourg, Bruxelles și Luxemburg – o „navetă” foarte costisitoare.

Consiliul European (articolul  15 din TUE)

În cadrul Consiliului European, șefii de stat sau de guvern, președintele Comisiei

Europene și președintele Consiliului European se întrunesc cel puțin de două ori pe
semestru la Bruxelles.

Componență și sarcini

COMPONENȚA CONSILIULUI EUROPEAN

Șefii de stat sau de guvern ai statelor membre

Președintele Consiliului European
Președintele Comisiei Europene
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate
Sarcini
Definirea obiectivelor politice generale și a priorităților
Tratatul de la Lisabona a introdus funcția de președinte al Consiliului European.
Președintele Consiliului European, spre deosebire de președinția de până acum, deține
un mandat european, nu unul național, exersat la timp plin, cu o durată de 2 ani și
jumătate. Președintele trebuie să fie o personalitate eminentă și să fie ales prin votul
favorabil al majorității calificate a membrilor Consiliului European, fiind posibilă
o singură realegere. Printre sarcinile președintelui se numără pregătirea și urmărirea
lucrărilor Consiliului European și reprezentarea UE în cadrul reuniunilor la nivel înalt în
domeniul politicii externe și de securitate comune.
Consiliul European nu exercită atribuții legislative. Funcția sa este de a stabili liniile
directoare generale ale politicii acțiunilor UE. Acest demers se realizează sub forma așa-
numitelor „concluzii”, adoptate în consens și care includ decizii politice fundamentale
sau formularea de instrucțiuni și orientări pentru Consiliu sau Comisia Europeană.
Astfel, Consiliul European a condus activitățile legate de uniunea economică și
monetară, Sistemul Monetar European, scrutinul direct pentru Parlament și o serie de
aspecte privind aderarea.

Consiliul Uniunii Europene (articolul  16 din TUE)

Componența și președinția

Consiliul UE este format din reprezentanți ai guvernelor statelor membre. Toate cele 28
de state membre trimit câte un reprezentant; de regulă, deși nu în mod obligatoriu,
este vorba despre miniștrii sau secretarii de stat responsabili cu aspectele de pe ordinea
de zi. Este important ca acești reprezentanți să fie împuterniciți să ia decizii cu caracter
obligatoriu pentru guvernele lor. Simplul fapt că guvernele pot fi reprezentate în mai
multe moduri dovedește în mod evident că nu există membri permanenți ai Consiliului;
acesta se reunește în zece formațiuni diferite, în funcție de subiectele de pe ordinea de
zi.
CELE ZECE FORMAȚIUNI ALE CONSILIULUI UE

Câte un reprezentant al guvernelor statelor membre la nivel de miniștri, care se

întrunesc în componențe diferite, în funcție de domeniul de specialitate, în cadrul
Consiliului

Sub președinția Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de

securitate:

 Afaceri Externe

Sub președinția statului membru care deține prezidiul Consiliului:

 Afaceri Generale
 Afaceri Economice și Financiare
 Justiție și Afaceri Interne
 Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate și Protecția Consumatorilor
 Competitivitate
 Transport, Telecomunicații și Energie
 Agricultură și Pescuit
 Mediu
 Educație, Tineret, Cultură și Sport
Consiliul Afaceri Externe gestionează inițiativele UE de peste hotare în conformitate cu
orientările strategice ale Consiliului European și asigură consecvența și coerența
acțiunilor UE. Consiliul Afaceri Generale coordonează activitățile Consiliului în diferitele
sale formațiuni și, împreună cu președintele Consiliului European și cu Comisia
Europeană, pregătește reuniunile Consiliului European. Președinția Consiliului, cu
excepția Consiliului Afaceri Externe (care este prezidat de Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate), este deținută, pe rând, de
fiecare stat membru, pe o perioadă de șase luni. Ordinea în care este deținută
președinția este decisă în unanimitate de către Consiliu. Schimbarea președintelui are
loc la 1 ianuarie și la 1 iulie în fiecare an [2016: Țările de Jos, Slovacia; 2017: Malta,
Estonia (3); 2018: Bulgaria, Austria; 2019: România, Finlanda; 2020: Croația,
Germania]. Având în vedere această „rotație” rapidă, activitățile de președinție se
desfășoară pe baza unui program de lucru stabilit de comun acord cu următoarele trei
președinții și, prin urmare, valabil pe o perioadă de 18 luni („echipa președinției”).
Principala responsabilitate a președinției este aceea de a coordona activitățile Consiliului
și ale comitetelor care îl sprijină. De asemenea, aceasta este importantă din punct de
vedere politic, deoarece statul membru care deține președinția UE se bucură de un rol
major pe scena mondială. Astfel, statelor membre mici li se oferă ocazia de a fi pe
picior de egalitate cu „marii actori” și de a-și lăsa amprenta asupra politicii europene.
Activitățile Consiliului sunt pregătite de către numeroase structuri cu atribuții de
pregătire (comitete și grupe de lucru), alcătuite din reprezentanții statelor membre. Cea
mai importantă dintre aceste structuri cu atribuții de pregătire este Comitetul
Reprezentanților Permanenți ai guvernelor statelor membre („Coreper I și II”), care se
întrunește de regulă cel puțin o dată pe săptămână.
Consiliul este sprijinit de un Secretariat General cu aproximativ 2 800 de funcționari,
condus de un secretar general numit de către Consiliu.
Sediul Consiliului este la Bruxelles.

Sarcini

Consiliul UE are cinci sarcini centrale:

 Prioritatea absolută a Consiliului este elaborarea legislației, sarcină pe care

o îndeplinește împreună cu Parlamentul în cadrul procedurii legislative ordinare.
 De asemenea, Consiliul este responsabil cu asigurarea coordonării politicilor
economice ale statelor membre.
 Acesta elaborează politicile externe și de securitate comune ale UE pe baza
orientărilor oferite de Consiliul European.
 Consiliul răspunde de încheierea acordurilor dintre UE și țările terțe sau
organizațiile internaționale.
 În plus, acesta stabilește bugetul, pe baza unui proiect preliminar prezentat de
către Comisie, fiind necesară aprobarea acestuia de către Parlament. De asemenea,
acesta este structura care recomandă Parlamentului European descărcarea Comisiei cu
privire la execuția bugetară.

În plus, Consiliul numește membrii Curții de Conturi, precum și pe cei ai Comitetului

Economic și Social European și ai Comitetului Regiunilor.
Deliberări și adoptarea de decizii în Consiliu

În Consiliu se atinge un echilibru între interesele individuale ale statelor membre și

interesul Uniunii. Chiar dacă statele membre își susțin, în primul rând, propriile interese
în cadrul Consiliului, membrii acestuia sunt totodată obligați să ia în considerare
obiectivele și nevoile Uniunii în ansamblu. Consiliul este o instituție a Uniunii, nu
o conferință interguvernamentală. Prin urmare, deliberările sale nu vizează cel mai mic
numitor comun al statelor membre, ci echilibrul corect între interesele Uniunii și cele ale
statelor membre.
Consiliul discută și decide doar asupra documentelor și proiectelor disponibile în cele 24
de limbi oficiale (bulgară, cehă, croată, daneză, engleză, estoniană, finlandeză,
franceză, germană, greacă, irlandeză, italiană, letonă, lituaniană, maghiară, malteză,
neerlandeză, polonă, portugheză, română, slovacă, slovenă, spaniolă și suedeză). Dacă
un anumit aspect este urgent, se poate renunța la această regulă prin acord unanim.
Acest lucru este valabil și pentru propunerile de modificare prezentate și discutate în
decursul unei ședințe.
În ceea ce privește voturile exprimate în Consiliu, Tratatele UE stipulează în principiu
regula majorității: ca regulă de bază în acest sens, este aplicabilă majoritatea calificată
(articolul 16 alineatul 3 din TUE). Majoritatea simplă, în care fiecare membru al
Consiliului are un vot (în cazul unui număr de 28 de state membre, majoritatea simplă
se întrunește cu 15 voturi), este suficientă doar în anumite domenii (în special în cazul
aspectelor procedurale).
Conform sistemului dublei majorități, este atinsă majoritatea calificată în situația în care
cel puțin 55 % dintre membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin 16 state membre, care
întrunesc cel puțin 65 % din populația UE, susțin propunerea Comisiei [articolul 16
alineatul (4) din TUE].
Pentru a evita ca statele membre care dispun de o populație mai redusă să dispună de
posibilitatea de a nu permite adoptarea unei decizii, este prevăzută necesitatea
existenței unei minorități de blocare alcătuite din cel puțin patru state membre,
reprezentând cel puțin 35 % din populația UE. Sistemul este completat de un mecanism
suplimentar: dacă nu se întrunește o majoritate de blocare, procesul decizional se poate
întrerupe. În acest caz, Consiliul UE nu începe procedura de votare, ci continuă
negocierile pe o perioadă de timp rezonabilă, dacă acest lucru este solicitat de membri
ai Consiliului reprezentând cel puțin 75 % din populație sau cel puțin 75 % din numărul
statelor membre necesar pentru întrunirea unei minorități de blocare.
Pentru luarea unor decizii care vizează domenii deosebit de sensibile ale politicii,
tratatele impun unanimitatea. Totuși, abținerile nu pot bloca adoptarea de decizii.
Unanimitatea este aplicabilă în domenii precum fiscalitatea, reglementările cu privire la
securitatea socială și protecția socială a lucrătorilor, constatarea încălcării valorilor
fundamentale ale Uniunii de către un stat membru, precum și pentru deciziile cu privire
la reglementarea principiilor și aplicarea politicii externe și a politicii de securitate
comune sau anumite decizii în domeniul cooperării polițienești și al cooperării judiciare
în materie penală.