Tema de control nr.1.

Evoluția instituțiilor Uniunii Europene de la înființare și până în prezent

Tentative de unificare ale națiunilor Europei au fost numeroase de-a lungul istoriei
continentului, începând imediat după prăbușirea Imperiului Roman. Varietatea deosebită
a limbilor și culturilor europene, la care s-a adăugat interesul local a numeroși lideri, principi
și monarhi a făcut ca indiferent cum aceaste uniri s-ar fi făcut, evident cel mai adesea prin
cuceriri militare, acestea să fie sortite eșecului, mai devreme, sau mai târziu.
Construcția Uniunii Europene este marcată de procese de integrare complexe,
începând din anii 1950 și mergând până în perioada prezentă, când ratificarea Tratatului de la
Lisabona va marca aprofundarea Uniunii.
„Părinții fondatori” au conceput construcția europeană pornind de la cultura antică
romană, potrivit căreia relațiile dintre oameni trebuie guvernate de preceptele unui drept
construit cu rigoare și claritate, în acest sens dreptul comunitar devine fundamentul
construcției europene, așa cum este el determinat în Tratate, ori în hotărârile adoptate de
instituțiile abilitate, stabilind competențe pentru instituții, reguli ale raporturilor reciproce
dintre ele, precum și dintre ele și statele membre. Asemeni oricărui alt sistem de drept și cel
comunitar se schimbă odată cu evoluția socială, îmbogățindu-se mereu, în principal prin
procedura de revizuire a Tratatelor. Tratatele Uniunii Europene au o componentă politică și
economică, sunt deschise (permit aderarea la UE), sunt încheiate între state și organizații
internaționale, stabilind modul de funcționare a instituțiilor UE precum și principiile care stau
la baza funcționării lor. O parte din tratatele CE/ UE au avut rolul de a înființa noi structuri
(tratatele fondatoare), altele de a amenda tratatele în vigoare (tratate modificatoare) sau de a
mări numărul satelor membre (tratate de aderare).
Comunitățile Europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și
Oțelului (CECO), Comunitatea Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (EURATOM) au reprezentat fundamentul construcției europene. Ĩn pofida faptului
că inițial măsurile Comunităților vizau doar sfera economică, acestea au evoluat spre o
cooperare politică. Prin „sintagma Comunităților Europene” se înțelegea un ansamblu de
organizații internaționale bazate pe integrarea economică a statelor și pe o limitare a
suveranității acestora , în beneficiul unor obiective și instituții comune. Statelor –națiune nu li
s-a cerut să renunțe la suveranitatea lor, ci să transfere din competențe unei comunități
superioare.
Comunitățile Europene au reprezentat nucleul Uniunii Europene, instituită prin
Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992. Deși cele trei Comunități prezentau
caractere generale comune, acestea au fost instituite prin tratate distincte, fiecare având
propriul său regim juridic. În ceea ce privește sistemul instituțional, Tratatul CECO a creat
instituții majoritar supranaționale: Ĩnalta Autoritate, Consiliul de Miniștri , Adunarea
parlamentară și Curtea de Justiție. Asemeni modelului federalist, sistemul instituțional era
format din organe superioare celor din statele membre, având competența de a reglementa
direct situația juridică a statelor și a întreprinderilor din industria siderurgică. CEE și CEEA
erau dotate cu un sistem instituțional propriu, format din câte un Consiliu, o Comisie, o
Adunare și o Curte de Justiție. Anumite instituții, respectiv Curtea de Justiție a Comunităților
Europene și Adunarea parlamentară deveneau comune CECO, CEE și CEEA. Fiecare
comunitate avea însă propria Comisie și propriul Consiliu, din considerente care țineau de
atenuarea elementului supranațional. Această situație va dura până în 1967 când va intra în
vigoare Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților Europene.

1
 Ministrului francez al afacerilor externe, Robert Shuman, la 9 mai 1950, a reprezentat
un veritabil plan politic, care fundamenta „ bazele intelectuale și juridice ale construcției
comunitare" . Lui Shuman îi poate fi atribuit meritul susținerii politice a acestui proiect, însă
conceperea sa i-a aparținut lui Jean Monnet. Acesta a creat în 1945 planul de revitalizare a
industriei și economiei franceze prin controlul asupra producției germane de cărbune și oțel.
În concret Franța propunea punerea în comun a acestor producții sub gestiunea unei autorități
comune, supranaționale și independente, în cadrul unei organizații deschise și altor state
europene, în vederea obținerii unor soluții comune. Elementul novator, în comparație cu
celelalte organizații ale epocii îl reprezenta integrarea „o nouă formă de fuziune, într-un
ansamblu a părților componente care pierd în anumite domenii propria lor individualitate”.
Pentru început integrarea vizată era una economică și sectorială, însă aceasta era privită ca o
etapă către integrarea politică. Conform Metodei Monnet „integrarea economică premerge
integrării politice, iar integrarea sectorială anunță integrarea globală” . Părinții fondatori au
intuit strânsa legătură dintre economic și politic.
Prin Tratatul de fuziune ( 1967) s-a creat entitatea „ Comunitățile europene” ea
deveninând astfel o personalitate juridică. Acesta a fost urmat de Actul Unic European,
document deosebit de important (1985), care a marcat un nou pas în evoluția construcției
comunitare, întrucât a contribuit la reformarea instituțiilor comunitare și la extinderea
competențelor acestora în noi domenii, reprezentând în același timp și o premisă importantă în
vederea realizării Uniunii Europene.
Asa cum desăvârșirea pieței interioare a fost proiectul Actului Unic, prin Tratatul de la
Maastricht se dorea realizarea unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei în
care deciziile să fie adoptate cât mai aproape de cetățeni. Prin Tratatul de la Maastricht (1992)
se creeză o Uniune Europeană fondată pe comunitățile europene și completată prin formele de
cooperare și politice prevăzute de tratat. UE era o construcție pe trei piloni: Comunitatea
Europeană, Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) și cooperarea în materie de
justiție și afaceri interne ( JAI) , însă coerența și unitatea erau asigurate prin cadrul
instituțional unic. Tratatul deschide o nouă etapă în integrarea europeană, consolidând
legitimitatea democratică a instituțiilor și dimensiunea socială a Uniunii, permițând lansarea
integrării politice: instituie cetățenia europeană, generalizează principiul subsidiarității și al
proporționalității, ca principii funcționale ale Uniunii Europene, rolul Parlamentului este
consolidat, tot în plan instituțional Tratatul ridică Curtea de Conturi la rang de instituție.
În procesul evolutiv al integrării europene, adoptarea Tratatului de la Amsterdam
(1997) se înscrie ca un moment important, care aduce elemente semnificative în reforma
instituțiilor comunitare în adâncirea integrării, în perspectiva extinderii comunităților prin
primirea de noi state, în special din centrul și estul Europei, lăsând însă în urmă teme
importante care vor fi soluționate de următorul Tratat. Aportul esențial al Tratatului de la Nisa
(2000) a fost dat de reformarea cadrului instituțional al Uniunii, fapt ce a făcut posibilă
extinderea Uniunii la un număr impresionant de state.
Un alt moment ce ar fi putut deveni esențial pentru evoluția Uniunii Europene era
adoptarea Constituției Europene, această idee a fost însă abandonată , respectând dorința
cetățenilor exprimată prin referendumuri negative. Esența acesteia a fost, însă preluată
de Tratatul de Reformă (2007). Uniunea Europeană rezultată integrează fosta Comunitate
Europeană, Politica externă, de securitate și de apărare comună și Cooperarea polițienească și
judiciară în materie penală, într-o structură care se dorește a fi unitară.
Realizările Tratatului de la Lisabona pot fi sintetizate în patru elemente: o Europă mai
democratică și mai transparentă prin sporirea puterii Parlamentului European (extinderea

2
procedurii codeciziei) și a cetățenilor (inițiativa cetățenească), o Europă mai eficientă grație
modificărilor instituționale, o Europă a drepturilor și valorilor, a libertății, solidarității și
securității (includerea Cartei Drepturilor Fundamentale în legislația europeană primară),
Europa ca și actor pe scena globală (instituirea funcției de Ĩnalt Reprezentant al Uniunii
Europene pentru Afaceri Externe și Securitate Comună, susținut de un Serviciu European
pentru Acțiune Externă,). Este important de menționat faptul că Tratatul de Reformă instituie
personalitatea juridică a Uniunii Europene, ridică la rangul de instituție Consiliul European,
precum și Banca Centrală Europeană, iar funcția de președinte a Consiliului European este
transformată în una permanentă de Președinte al Uniunii, cu un mandat de doi ani și jumătate.
Tot ceea ce s-a realizat până acum este rezultatul unui efort comun, aparținând națiunilor
componente, esența construcției europene fiind continuitatea, conform principiului „ ever
closer union” enunțat de fondatorii Uniunii Europene. Cele două dimensiuni majore ale
construcției europene sunt aprofundarea și extinderea. Procesele implicate sunt de natură
complexă: economică, politică, socială, culturală. Aprofundarea presupune adâncirea
integrării economice, iar acest proces nu se poate realiza fără o adâncire a integrării politice,
însă aceasta din urmă nu poate fi posibilă fără contribuția cetățenilor europeni. Respingerea
Tratatului Constituțional, precum și dificultățile întâmpinate înaintea ratificării Tratatului de
Reformă, au arătat că nu este posibilă aprofundarea Uniunii Europene fără aportul cetățenilor,
fără democratizarea procesului de construcție europeană.

La ora actuală, Uniunea Europeană numără 27 de state membre, iar cadrul instituțional
unic este reprezentat de Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia
Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană și Curtea de
Conturi, cărora li se adaugă o serie de organe consultative și agenții pentru realizarea
funcțiilor stabilite potrivit prevederilor tratatelor. Toate acestea sunt prezentate în contextul
celor două tratate care constituie cadrul legal de funcționare a Uniunii Europene, respectiv
Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Anii ce vor urma vor scrie istorie și pentru Uniunea Europeană. Aceasta, cu toate
multiplele reforme instituționale pe care le-a cunoscut, cea mai recentă rămânând aceea adusă
prin Tratatul de la Lisabona, va avea cu siguranță noi dimensiuni socio-politice, juridice,
economice, inclusiv teritoriale. Evoluția sa nu va întârzia să apară în contextul integrat al
schimbărilor globale, în spiritul valorilor comune împărtășite de statele membre și cetățenii
Uniunii Europene.