Necesități care au determinat contrucția europeană actuală

Crearea și evoluția construcției europene

Construcția Uniunii Europene este marcată de procese de integrare complexe, însă această
secțiune va puncta doar momentele cele mai importante pentru procesul integrării europene,
începând din anii 1950 și mergând până în perioada prezentă, când ratificarea Tratatului de la
Lisabona va marca aprofundarea Uniunii.

„Părinții fondatori” au conceput construcția europeană pornind de la cultura antică romană, potrivit
căreia relațiile dintre oameni trebuie guvernate de preceptele unui drept construit cu rigoare și
claritate, în acest sens dreptul comunitar devine fundamentul construcției europene, așa cum este el
determinat în Tratate, ori în hotărârile adoptate de instituțiile abilitate, stabilind competențe pentru
instituții, reguli ale raporturilor reciproce dintre ele, precum și dintre ele și statele membre. Asemeni
oricărui alt sistem de drept și cel comunitar se schimbă odată cu evoluția socială, îmbogățindu-se
mereu, în principal prin procedura de revizuire a Tratatelor. Tratatele Uniunii Europene au o
componentă politică și economică, sunt deschise (permit aderarea la UE), sunt încheiate între state
și organizații internaționale, stabilind modul de funcționare a instituțiilor UE precum și principiile care
stau la baza funcționării lor. O parte din tratatele CE/ UE au avut rolul de a înființa noi structuri
(tratatele fondatoare), altele de a amenda tratatele în vigoare (tratate modificatoare) sau de a mări
numărul satelor membre (tratate de aderare).

Comunitățile Europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea

Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) au reprezentat
fundamentul construcției europene. Ĩn pofida faptului că inițial măsurile Comunităților vizau doar
sfera economică, acestea au evoluat spre o cooperare politică. Prin „sintagma Comunităților
Europene” se înțelegea un ansamblu de organizații internaționale bazate pe integrarea economică a
statelor și pe o limitare a suveranității acestora , în beneficiul unor obiective și instituții comune.
Statelor –națiune nu li s-a cerut să renunțe la suveranitatea lor, ci să transfere din competențe unei
comunități superioare.

Comunitățile Europene au reprezentat nucleul Uniunii Europene, instituită prin Tratatul de la

Maastricht, semnat la 7 februarie 1992. Deși cele trei Comunități prezentau caractere generale
comune, acestea au fost instituite prin tratate distincte, fiecare având propriul său regim juridic. În
ceea ce privește sistemul instituțional, Tratatul CECO a creat instituții majoritar supranaționale:
Ĩnalta Autoritate, Consiliul de Miniștri , Adunarea parlamentară și Curtea de Justiție. Asemeni
modelului federalist, sistemul instituțional era format din organe superioare celor din statele membre,
având competența de a reglementa direct situația juridică a statelor și a întreprinderilor din industria
siderurgică. CEE și CEEA erau dotate cu un sistem instituțional propriu, format din câte un Consiliu,
o Comisie, o Adunare și o Curte de Justiție. Anumite instituții, respectiv Curtea de Justiție a
Comunităților Europene și Adunarea parlamentară deveneau comune CECO, CEE și CEEA. Fiecare
comunitate avea însă propria Comisie și propriul Consiliu, din considerente care țineau de atenuarea
elementului supranațional. Această situație va dura până în 1967 când va intra în vigoare Tratatul
instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților Europene.
Declarația Ministrului francez al afacerilor externe, Robert Shuman, de la 9 mai 1950 a reprezentat
un veritabil plan politic, care fundamenta „ bazele intelectuale și juridice ale construcției
comunitare" . Lui Shuman îi poate fi atribuit meritul susținerii politice a acestui proiect, însă
conceperea sa i-a aparținut lui Jean Monnet. Acesta a creat în 1945 planul de revitalizare a
industriei și economiei franceze prin controlul asupra producției germane de cărbune și oțel. În
concret Franța propunea punerea în comun a acestor producții sub gestiunea unei autorități
comune, supranaționale și independente, în cadrul unei organizații deschise și altor state europene,
în vederea obținerii unor soluții comune. Elementul novator, în comparație cu celelalte organizații ale
epocii îl reprezenta integrarea „o nouă formă de fuziune, într-un ansamblu a părților componente
care pierd în anumite domenii propria lor individualitate”. Pentru început integrarea vizată era una
economică și sectorială, însă aceasta era privită ca o etapă către integrarea politică. Conform
Metodei Monnet „integrarea economică premerge integrării politice, iar integrarea sectorială anunță
integrarea globală” . Părinții fondatori au intuit strânsa legătură dintre economic și politic.
Prin Tratatul de fuziune ( 1967) s-a creat entitatea „ Comunitățile europene” ea deveninând astfel o
personalitate juridică. Acesta a fost urmat de Actul Unic European, document deosebit de important
(1985), care a marcat un nou pas în evoluția construcției comunitare, întrucât a contribuit la
reformarea instituțiilor comunitare și la extinderea competențelor acestora în noi domenii,
reprezentând în același timp și o premisă importantă în vederea realizării Uniunii Europene.
Asa cum desăvârșirea pieței interioare a fost proiectul Actului Unic, prin Tratatul de la Maastricht se
dorea realizarea unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei în care deciziile să fie
adoptate cât mai aproape de cetățeni. Prin Tratatul de la Maastricht (1992) se creeză o Uniune
Europeană fondată pe comunitățile europene și completată prin formele de cooperare și politice
prevăzute de tratat. UE era o construcție pe trei piloni: Comunitatea Europeană, Politica Externă și
de Securitate Comună (PESC) și cooperarea în materie de justiție și afaceri interne ( JAI) , însă
coerența și unitatea erau asigurate prin cadrul instituțional unic. Tratatul deschide o nouă etapă în
integrarea europeană, consolidând legitimitatea democratică a instituțiilor și dimensiunea socială a
Uniunii, permițând lansarea integrării politice: instituie cetățenia europeană, generalizează principiul
subsidiarității și al proporționalității, ca principii funcționale ale Uniunii Europene, rolul Parlamentului
este consolidat, tot în plan instituțional Tratatul ridică Curtea de Conturi la rang de instituție.
În procesul evolutiv al integrării europene, adoptarea Tratatului de la Amsterdam (1997) se înscrie
ca un moment important, care aduce elemente semnificative în reforma instituțiilor comunitare în
adâncirea integrării, în perspectiva extinderii comunităților prin primirea de noi state, în special din
centrul și estul Europei, lăsând însă în urmă teme importante care vor fi soluționate de următorul
Tratat. Aportul esențial al Tratatului de la Nisa (2000) a fost dat de reformarea cadrului instituțional al
Uniunii, fapt ce a făcut posibilă extinderea Uniunii la un număr impresionant de state.
Un alt moment ce ar fi putut deveni esențial pentru evoluția Uniunii Europene era adoptarea
Constituției Europene, această idee a fost însă abandonată , respectând dorința cetățenilor
exprimată prin referendumuri negative. Esența acesteia a fost, însă preluată de Tratatul de
Reformă (2007). Uniunea Europeană rezultată integrează fosta Comunitate Europeană, Politica
externă, de securitate și de apărare comună și Cooperarea polițienească și judiciară în materie
penală, într-o structură care se dorește a fi unitară.
Realizările Tratatului de la Lisabona pot fi sintetizate în patru elemente: o Europă mai democratică și
mai transparentă prin sporirea puterii Parlamentului European (extinderea procedurii codeciziei) și a
cetățenilor (inițiativa cetățenească), o Europă mai eficientă grație modificărilor instituționale, o
Europă a drepturilor și valorilor, a libertății, solidarității și securității (includerea Cartei Drepturilor
Fundamentale în legislația europeană primară), Europa ca și actor pe scena globală (instituirea
funcției de Ĩnalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Securitate Comună,
susținut de un Serviciu European pentru Acțiune Externă,). Este important de menționat faptul că
Tratatul de Reformă instituie personalitatea juridică a Uniunii Europene, ridică la rangul de instituție
Consiliul European, precum și Banca Centrală Europeană, iar funcția de președinte a Consiliului
European este transformată în una permanentă de Președinte al Uniunii, cu un mandat de doi ani și
jumătate. Tot ceea ce s-a realizat până acum este rezultatul unui efort comun, aparținând națiunilor
componente, esența construcției europene fiind continuitatea, conform principiului „ ever closer
union” enunțat de fondatorii Uniunii Europene. Cele două dimensiuni majore ale construcției
europene sunt aprofundarea și extinderea. Procesele implicate sunt de natură complexă:
economică, politică, socială, culturală. Aprofundarea presupune adâncirea integrării economice, iar
acest proces nu se poate realiza fără o adâncire a integrării politice, însă aceasta din urmă nu poate
fi posibilă fără contribuția cetățenilor europeni. Respingerea Tratatului Constituțional, precum și
dificultățile întâmpinate înaintea ratificării Tratatului de Reformă, au arătat că nu este posibilă
aprofundarea Uniunii Europene fără aportul cetățenilor, fără democratizarea procesului de
construcție europeană.