ROMAN REGIS

METODE DE CERCETARE ÎN ŞTIINŢELE SOCIALE ŞI

POLITICE

CURS INTRODUCTIV

Delimitări conceptuale

Conform definiţiei clasice (Muchielli, A., 2002)

metodologia este „reflecţia prealabilă asupra metodei care
se cuvine a fi pusă la punct pentru a conduce o cercetare”.
Cele mai utilizate tehnici cantitative structurate în
cercetarea socio-umană sunt:
1. Plan de observaţie sistematică,
2. Anchetă bazată pe chestionarul
standardizat,
3. Experimentul.
Cele mai utilizate tehnici calitative sunt tehnicile nestructurate, ca şi:
1. Observaţia co-participativă,
2. Interviuri individuale intense,
3. Studiul de caz,
4. Interviuri de grup,
5. Metoda analizei autobiografiilor.

5
 Metode de cunoaştere

Prin metoda de cercetare se înţelege calea, itinerariul, structura de

ordine sau programul după care se reglează acţiunile
individuale şi practice în vederea atingerii unui scop.
Metodele au un caracter instrumental, de informare,
interpretare şi actiune.
Metodele sunt ghidate de :
1. concepţia generală a cercetătorului,
2. principiile teoretico-ştiinţifice de la care porneşte,
3. aceste principii sunt reunite sub denumirea de metodologia
cercetării.

Preambul teoretic

Ca analiză a metodelor şi tehnicilor aplicate în realizarea

şi finalizarea cercetării sociale. Are un caracter predominant
normativ. Pe baza reflecţiei asupra experienţelor trecute de
cercetare, formulează strategii de investigare, indică atît
eventuale dificultăţi şi neajunsuri, cît şi căi de obţinere a unor
rezultate valide din punct de vedere ştiinţific.

6
 Metodologia cercetării în ştiinţele sociale este astfel
expresia conştiinţei critice, autoreflexive şi constructive a
unei discipline. Uneori metodologia cercetării în ştiinţele sociale
este considerată ca ramură a filosofiei ştiinţei, dezvoltîndu-se
în relaţie cu epistemologia. În această ipostază se admite că
s-ar constitui o metodologie generală ale cărei scopuri
transcend pe cele ale oricărei discipline pentru a se ocupa de
problemele comune întregii cercetări ştiinţifice. Acesteia i-ar
fi asociate metodologii particulare specializate disciplinar.

Comunicarea permanentă dintre metodologia generală şi

metodologiile particulare ar acţiona ca un factor de
convergenţă a strategiilor de cercetare şi ca o cale de
accentuare a caracterului unitar şi global al cunoaşterii
ştiinţifice. Deocamdată, însă, nu este constituită o metodologie
generală a cercetării ştiinţifice, analizele concentrîndu-se la
nivelul metodologiilor particulare de genul metodologia cercetării în
ştiinţele sociale.

Clasele de elemente componente ale metodologia cercetării în

ştiinţele sociale sunt:

1. enunţurile teoretice fundamentale admise ca referinţe

pentru structura paradigmatică a unei teorii şi
convertite în principii metodologice de orientare a
abordării realităţii sociale;

7
2. metodele şi tehnicile de culegere a datelor empirice
(observaţia, experimentul, ancheta etc.);

3. tehnicile şi procedeele de prelucrare a datelor şi

informaţiilor empirice, de ordonare, sistematizare şi
corelare a acestora pentru fundamentarea deciziilor
privitoare la semnificaţiile lor teoretice;

4. procedeele de analiză, interpretare şi construcţie sau

reconstrucţie teoretică pe baza datelor empirice în
vederea elaborării de descrieri, tipologii, explicaţii şi
predicţii teoretice.

Aceste elemente ale metodologia cercetării în ştiinţele sociale

nu sînt, totuşi, unitar şi universal constituite, ci manifestă
diferenţieri importante. Principala sursă de variaţie este
reprezentată de concepţia teoretică luată ca referinţă.
Întrucît în sociologie nu există încă ,o „paradigmă" unică,
ci structuri teoretice alternative care uneori sînt
concurente iar alteori complementare, fiecare teorie
sociologică majoră a tins să-şi derive şi să-şi formuleze
propria metodologie.
De exemplu: E. Durkheim a formulat „regulile metodei sociologice"
adecvate concepţiei sale despre societate; Max Weber a
construit o metodologie de studiere a fenemenelor sociale
în concordanţă cu propria „sociologie interpretativă";
etnometodologia a dezvoltat metode „etnografice" de
analiză a comunicării şi a semnificaţiilor investite de actorii

8
 sociali în acţiunile lor etc. S-a ajuns astfel ca deosebirile
principiale dintre abordări să fie mai pregnante decît
asemănările şi din această perspectivă încă nu se poate
vorbi de o metodologie unică a cercetării ştiinţifice..
ﾎ n funcţie de modul teoretic general aplicat în vederea
explicării vieţii sociale, se distinge între practica
metodologică „obiectivă" şi cea „interpretativă".
Prima urmăreşte să promoveze acea metodologie care este
apropiată de modelul ştiinţelor naturii; faptele sau
fenomenele sociale sînt explicate prin alte fapte sociale;
cunoaşterea socială trebuie să ajungă să ia forma
explicaţiilor şi predicţiilor, a legilor şi generalizărilor empirice
detaşate de eventualele implicaţii valorice pentru a asigura
„obiectivitatea" discursului social.
Deşi unitară la nivelul celor mai generale principii,
practica metodologică „obiectivă" a evoluat de la
operaţionalism (după deceniul al patrulea al secolului nostru)
la empirism (în a doua jumătate a acestui secol), pentru ca
ulterior să se consacre sub forma analizei structurale,
analizei funcţionale sau a analizei sistemice.
Practica metodologică „interpretativă" a fost formulată
in nuce de filosofia socială neokantiană, dezvoltată de
„sociologia interpretativă" a lui Max Weber şi continuată în
cadrul interacţionismului simbolic, sociologiei
fenomenologice şi etnometodologice. În aceste abordări se
pune accentul pe specificul subiectiv ireductibil al faptelor

9
sociale, ceea ce implică necesitatea concentrării analizelor
asupra semnificaţiilor investite şi vehiculate de actorii sociali
în interacţiunile şi situaţiile lor sociale.
În condiţiile diviziunii abordărilor metodologice, analistul
social se confruntă, în realizarea şi finalizarea unei cercetări,
cu mai multe deschideri opţionale atît la nivelul postulării sau
construcţiei teoretice, cît şi la cel al elaborării proiectului unei
investigaţii. Deschiderile opţionale îi apar într-o formă
polarizată: pozitivare sau interpretare a datelor;
individualism sau holism metodologic; obiectivitate sau
implicare ideologică; filosofie sau ştiinţă socială. Aceste
opţiuni sunt uneori considerate nu ca polare, ci complementare.
ﾎ n metodologia cercetării în ştiinţele sociale au fost dezvoltate ca
metode principale de culegere a datelor empirice: ancheta socială,
analiza documentelor sociale, observaţia şi experimentul.
Fiecărei metode îi corespunde un set diversificat de tehnici
aplicative, adică de operaţii integrate într-un mod particular
de identificare, colectare şi prelucrare a datelor empirice.
Diversitatea opţiunilor teoretico-metodologice se relevă şi
la nivelul definirii normelor şi tehnicilor aplicative
circumscrise uneia şi aceleiaşi metode. Astfel, în
fenomenologie şi etnometodologie s-a manifestat preferinţă
pentru aplicarea şi dezvoltarea tehnicilor de observare
participativă, pe cînd în practicile metodologice „obiective" s-
au extins tehnicile de elaborare a anchetelor sociale.

10
 Deşi este posibil şi adeseori s-a înfăptuit transferul de
tehnici de cercetare dintr-un mod de abordare în altul,
trebuie avut în vedere că nu se realizează doar un simplu
transfer tehnic, ci şi modificarea presupoziţiilor teoretice care
le-au generat. Lipsa de control sistematic al efectelor tacite sau implicite
generate de nemodificarea presupoziţiilor teoretice riscă să genereze
distorsiuni la nivelul analizei datelor empirice. Tehnica de
investigare trebuie deci modificată sau adaptată contextului
teoretic.
Cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea condiţiilor şi
practicilor de producere a ei sînt aspecte corelate ale unuia şi
aceluiaşi proces de dezvoltare a sociologiei. Ignorarea acestei
necesare complementarităţi se manifestă uneori prin
transformarea metodologia cercetării în ştiinţele sociale. ﾎ ntr-o
orientare eminamente critică şi normativă, care formulează acele
principii ideale de producere şi reproducere ale cunoaşterii
sociologice pe care nimeni nu le poate aplica în mod
consecvent, dar oricînd pot fi invocate în ipostaza de
standarde sau instanţe critice.
Astfel concepută, metodologia cercetării în ştiinţele sociale
prezintă riscul generării unor efecte inhibitoare, cînd menirea
ei este tocmai aceea de a stimula imaginaţia cercetătoare
creatoare. Rolurile de teoretician, cercetător şi metodolog
sînt coextensive profesiei de sociolog, tot aşa cum sociologia
ca ştiinţă include în însăşi construcţia ei atît teoria şi practica
cercetării empirice, cît şi teoria producerii acestei teorii.

11
 CERCETAREA INFORMALĂ ŞI CERCETAREA FORMALĂ

Analizând variabilele de comunicare şi de relaţii cu

publicul, Doug Newson (2003) descrie existenţa a două
mari tipuri de cercetare :
1. Informală,
2. Formală.
I. Cercetarea informală este tipul de cercetare care implică
nestabilirea anterioară a unor reguli şi proceduri de
cercetare standardizată. Datorită acestor proceduri,
finalitatea cercetării este de natură descriptivă şi nu de
natură predictivă. Sunt identificate următoarele proceduri :
A. Cercetarea prin măsurători discrete care au ca scop
adunarea informaţiilor în legătură cu un proces, fenomen
sau eveniment social fără a interfera efectiv cu obiectul
cercetării. Acest tip de cercetare conduce la formarea unei
noţiuni generale despre obiectul studiat. De exemplu,
administratorii unui muzeu fac deseori o legătură între
popularitatea unui exponat şi gradul de deteriorare a
covorului din faţa acestui exponat.

12
 ACESTE MĂSURĂTORI DISCRETE SE POT FACE CU
AJUTORUL OBSERVAŢIEI SAU AL CONVORBIRILOR (CU
PUBLICUL).

OBSERVATIA

Observarea - constă în urmărirea sistematică a manifestărilor în

condiţiile activităţiilor naturale de activitate, sau în cazul
unor acţiuni predeterminate de către cercetător.
Relaţia observatorului cu fenomenele observate nu este
întâmplătoare şi nici pasivă, dimpotrivă ea are un caracter
intenţionat, premeditat, cercetătorul fiind cel care stabileşte
scopul observaţiei, cel care receptionează selectiv faptele, le
interpretează şi sintetizează în funcţie de obiectivele propuse,
dar şi de informaţiile de care dispune.
Pentru a se realiza o observaţie reuşită este important să se
decidă ce aspecte intereseaza mai mult, şi, apoi, să se
stabilească o metodă simplă de înregistrare a comportamentului
observat.
O a doua condiţie, în efectuarea unei observaţii ştiinţifice,
este apelarea la o serie de repere de control.
Aceste repere de control reies din observaţiile anterioare ale
cercetătorului, din experienţa sa personală de viaţă sau din
lucrările de specialitate.

13
 Înlaturarea unor obstacole care ar putea împiedeca realizarea unei
observatii adecvate, este o altă condiţie a observării ştiinţifice.
Printre obstacolele care ar putea împiedica o bună observare putem
aminti:
1. influenta dispozitiilor mentale ale cercetătorului
în momentul observării,
2. schema pre-perceptivă care poate deforma faptele observate,
3. atitudinea observatorului de a decodifica faptele observate în
conformitate cu teoria la care aderă,
4. tendinţa ca aşteptările şi anticiparile cercetătotului
să inducă rezultate în conformitate cu acestea.
Preîntâmpinarea apariţiei unor asemenea obstacole sau
eliminarea lor se poate face, fie prin apelul la mijloacele
tehnice, fie prin formarea şi educarea corespunzătoare a
observaţiilor.
O ultima condiţie a observării sistematice este
recurgerea la modalităţile de evaluare a observaţiilor
efectuate care să permită înregistrarea facilă a datelor şi
compararea lor.
În acest scop, este indicată determinarea unităţilor de
observaţie (a cuantumului de elemente observate pe intervale egale de
timp, repartizarea acestora de-a lungul unei zile). De asemenea, pot fi
stabilite grade de estimare ale unor însuşiri psihice.
Mijlocul cel mai sigur care facilitează recoltarea şi
compararea rapidă a datelor de observaţie îl reprezintă

14
utilizarea unor grile de observaţie şi sistematizarea lor în funcţie
de o serie de criterii.

Observaţia ştiinţifică presupune :

1. elaborarea unui plan de observaţie,
2. precizarea obiectivelor ce vor fi urmarite,
3. precizarea cadrului în care se desfasoară,
4. precizarea evenimentelor instrumentale ce vor putea fi folosite pentru
înregistrarea faptelor observate.

Exemplu de fisa de observatie individuală:

Datele de identificare

Numele …..

Prenumele…

Vârstă….

Categorie socială…

Starea civilă…

Studii….

Activitate profesională…

15
Data Fapte de Interpretarea Masuri Eficienta

natură faptelor aplicate masurilor

atitudinală
2005 Ex: - - angajatul - usoara

-este iritat în hipersensibilitate este ameliorare a

momentul în ; laudat/ate starii emotionale

care nu - lipsa de relism, nţionat la în fata esecului

poate să de încredere în fiecare imediat.

răspundă la forte proprii; progres/

întrebările - nu are o
nereuşită
motivatie
puse de
superioara
către

cetăţeni

CONVORBIREA

Convorbirea este o conversaţie între două persoane,

defăşurată după anumite reguli metodologice, prin care se

urmăreşte obţinerea unor informaţii cu privire la o persoană,

în legatură cu o tema fixată anterior.

16
 Convorbirea trebuie sa fie premeditată, să aibă un scop

bine precizat care sa vizeze obiective clar definite şi să

respecte anumite reguli. Convorbirea se poate desfăşura liber,

fără o formulare anterioară a întrebărilor sau într-un mod

standardizat, când întrebările sunt fixate dinainte şi nu pot fi

modificate în timpul conversatiei.

Convorbirea trebuie să vizeze obţinerea unor detalii

referitoare la interesele şi aspiratiile publicului, trăirile lor

intenţionale, motivaţia diferitelor conduite, trăsăturile de

personalitate ale acestora etc.

Sunt mai multe aspecte de care trebuie să tină seama

cercetătorul:

1. câstigarea încrederii cetăţenilor,

2. menţinerea permanentă a interesului în timpul

convorbirii,

3. menţinerea unei preocupări permanentă pentru stabilirea

sincerităţii răspunsurilor,

4. observarea atitudinilor şi expresiilor interlocutorilor,

5. se va evita adresarea unor întrebări negative, instalarea

emotivităţii,
17
 6. este indicat, să se înregistreze convorbirea.

Convorbirea îmbracă şi forma interviului atunci când se referă la

o temă dinainte stabilită şi se desfasoară cu o singură persoană.

B. Cercetarea jurnalistică este o modalitate de

cercetare informală prin care se urmăreşte selectarea

informaţiilor şi prelucrarea acestora.

Există două surse principale de cercetare jurnalistică :

surse primare (în special interviuri) şi surse secundare

(statistici oficiale, dosare de presă, biblioteci).

O bună cercetare jurnalistică în cazul folosirii interviului

înseamnă, din punct de vedere formal :

1. Formularea neutră a întrebărilor,

2. Atitudinea obiectivă a jurnalistului,

3. Deontologie profesională,

4. Ordonarea logică a acestor întrebări la nivelul

consistenţei şi coerenţei,

5. Ordonarea ierarhică a întrebărilor - cele uşoare se pun

la început, iar cele mai dificile la sfârşit.

18
 6. Obţinerea de răspunsuri chiar şi de la oamenii care nu

vor să le dea (sunt evazivi, nu au timp ş.a.m.d.).

7. Inventarierea prin mijloace de mass-media, pe cât posibil, a

răspunsurilor date.

C. Auditurile de opinie şi auditurile de comunicare

Sunt modalităţi de cercetare informală şi vizează

auditarea unor probleme de natură politică, economică şi

socială.

Auditurile se bazează pe anchete sociale sau pe date

obţinute prin observaţie, prin urmărirea indicatorilor (sociali

sau economici) sau pe autopovestire (în care oamenii

repovestesc experienţele individuale).

Realizarea unor audituri este necesară pentru a obţine

informaţii suplimentare, sistematice şi riguroase în legătură cu

fenomene concrete ale vieţii social-economice pe baza

cărora se pot obţine modalităţi de optimizare sau de

îmbunătăţire a activităţilor comerciale (contracte, evaluări,

19
bilanţuri) sau de recunoaştere a necesităţilor social-politice

(aspiraţii ale cetăţenilor, gradul de recunoaştere al unor

personalităţi, al unor lideri formali sau informali).

Introducere- punctual caracteristicile formale ale Standardelor

Internaţionale de Audit (ISA).
1. Scopul acestui Standard Internaţional de Audit (ISA) este de a
stabili reguli şi de a oferi recomandări auditorilor externi
atunci când aceştia iau în considerare rezultatele
activităţii de audit intern. Acest ISA nu tratează situaţiile
în care persoanele din departamentele de audit intern
oferă asistenţă auditorilor externi în efectuarea
procedurilor de audit extern. Procedurile de audit din acest ISA
trebuie aplicate doar activităţilor de audit intern care
sunt relevante în procesul de auditare a situaţiilor
financiare.
2. Auditorul extern trebuie să ia în considerare
activităţile specifice auditului intern şi efectele
acestora, dacă există, asupra procedurilor de
audit extern.
3. „Auditul intern” înseamnă o activitate de evaluare în
cadrul unei entităţi, activitate care reprezintă un
serviciu efectuat în favoarea entităţii. Funcţiile sale
includ, printre altele, monitorizarea controlului intern.
4. Pentru că auditorul extern are responsabilitatea exclusivă
pentru opinia de audit exprimată şi pentru determinarea
naturii, duratei şi gradului de cuprindere a procedurilor de
audit extern, anumite părţi ale activităţii de audit intern pot fi
utile auditorului extern.
Sfera şi obiectivele auditului intern
5. Sfera şi obiectivele auditului intern variază considerabil şi
depind de dimensiunea şi structura entităţii, precum şi
de cerinţele conducerii acesteia. De regulă, activităţile
de audit intern includ unul sau mai multe dintre
elementele următoare:
20
 6. Monitorizarea controlului intern. Stabilirea sistemelor adecvate de
control intern reprezintă responsabilitatea conducerii
şi necesită o atenţie continuă şi corespunzătoare.
Auditului intern îi sunt atribuite de către conducere
responsabilităţi curente specifice, referitoare la
verificarea controalelor, monitorizarea funcţionării lor şi
exprimarea de recomandări în vederea îmbunătăţirii
lor.
7. Examinarea informaţiilor financiare şi operaţionale.
Aceste elemente pot include revizuirea mijloacelor
utilizate pentru a identifica, măsura, clasifica şi
raporta astfel de informaţii, ca şi investigarea unor
probleme specifice, inclusiv verificarea detaliată a
tranzacţiilor, soldurilor, şi procedurilor.
8. Revizuirea economiei, eficienţei şi eficacităţii operaţiunilor,
inclusiv a controalelor non-financiare ale unei entităţi.
9. Verificarea conformităţii cu legi, reglementări şi alte
cerinţe externe entităţii, precum şi cu politicile şi
directivele manageriale şi cu alte cerinţe interne.
Relaţia dintre auditul intern şi auditorul extern
6. Rolul auditului intern este stabilit de conducere şi obiectivele
acestuia diferă faţă de cele ale auditorului extern, care
este numit pentru a raporta independent asupra
situaţiilor financiare. Obiectivele funcţiei de audit intern
variază în funcţie de cerinţele conducerii. Auditorul
extern este preocupat în principal să stabilească dacă
situaţiile financiare nu conţin denaturări semnificative.
7. Oricum, unele dintre mijloacele de realizare a obiectivelor
corespunzătoare sunt adesea similare şi de aceea
anumite aspecte ale auditului intern pot fi utile în
determinarea naturii, duratei şi întinderii procedurilor de
audit extern.
8. Funcţia de audit intern este parte componentă a entităţii.
Indiferent de gradul de autonomie şi de obiectivitatea
auditului intern, acesta nu poate să atingă acelaşi grad de
independenţă precum cel solicitat auditorului extern atunci
21
 când exprimă o opinie asupra situaţiilor financiare.
Auditorul extern deţine responsabilitatea unică pentru
opinia de audit exprimată şi această responsabilitate nu
este diminuată în nici un fel de folosirea auditului intern.
Toate raţionamentele referitoare la auditarea situaţiilor
financiare sunt acelea care aparţin auditorului extern.
Înţelegerea şi evaluarea preliminară a auditului intern
9. Auditorul extern trebuie să obţină o înţelegere
suficientă a activităţilor de audit intern pentru a
identifica şi evalua riscurile de existenţă a unor
denaturări semnificative în situaţiile financiare şi
să elaboreze şi efectueze proceduri suplimentare
de audit.
10.O funcţie de audit intern eficientă va permite adesea o
modificare a naturii şi duratei procedurilor de audit
efectuate de auditorul extern, precum şi o reducere a
acestora, dar nu le poate elimina complet. Totuşi, în anumite
situaţii, luând în considerare activităţile de audit intern,
auditorul extern poate decide că auditul intern nu va
avea nici un efect asupra procedurilor de audit extern.
11.Auditorul extern trebuie să efectueze o evaluare a
funcţiei de audit intern, în cazul în care consideră
că auditul intern este relevant pentru auditorul
extern în evaluarea riscului.
12.Evaluarea de către auditorul extern a funcţiei de audit
intern va influenţa raţionamentul auditorului extern cu
privire la modul în care auditul intern poate fi utilizat în
evaluarea riscului şi, prin urmare, să modifice natura,
durata şi întinderea procedurilor de audit extern suplimentare.
13.Atunci când se înţelege funcţia de audit intern şi se
efectuează o evaluare a acesteia, criteriile importante sunt
următoarele:
1. Statutul organizaţional: statutul specific al funcţiei de
audit intern în cadrul entităţii şi efectul pe care îl are
acest statut asupra capacităţii funcţiei de a fi
obiectivă. Într-o situaţie ideală, auditul intern va

22
 raporta celui mai înalt nivel al conducerii şi nu va
avea alte responsabilităţi operaţionale. Orice
constrângeri sau restricţii exercitate asupra auditului
intern de către conducere vor trebui atent luate în
considerare. Mai precis, este necesar ca auditorii
interni să fie liberi să comunice complet cu auditorul
extern.
2. Sfera funcţiei: natura şi întinderea misiunilor de audit
intern desfăşurate. Auditorul extern trebuie să
analizeze modul în care conducerea acţionează la
recomandările auditului intern şi cum este susţinut
cu probe acest lucru.
3. Competenţa tehnică: dacă auditul intern este realizat
de persoane ce beneficiază de o pregătire tehnică
adecvată şi de expertiză ca auditori interni.
Auditorul extern poate, de exemplu, să revizuiască
politicile de angajare şi pregătire a persoanelor care
se ocupă cu auditul intern, precum şi experienţa şi
calificarea profesională a acestora.
4. Diligenţa profesională cuvenită: dacă auditul intern
este corespunzător planificat, supravegheat, revizuit şi
documentat. Se va lua în considerare existenţa
manualelor de audit, a programelor şi documentelor de
lucru adecvate.
Momentul colaborării şi coordonarea
14.Atunci când intenţionează să utilizeze munca auditorului
intern, auditorul extern va trebui să să aibă în vedere
planul auditorului intern pentru perioada respectivă şi să îl
discute cât mai repede posibil. În situaţia în care munca
efectuată de auditorul intern urmează să influenţeze
natura, durata şi întinderea procedurilor de audit
extern, este de dorit să se stabilească dinainte
momentul unei astfel de activităţi, gradul de acoperire
al auditului, pragurile de semnificaţie şi metodele
propuse pentru eşantionare, documentarea activităţilor
efectuate şi a revizuirilor şi procedurile de raportare.

23
15.Legătura cu auditul intern este mai eficientă atunci când
întâlnirile au loc la intervale corespunzătoare în cadrul
perioadei de timp respective. Auditorul extern trebuie să
fie avizat cu privire la rapoartele relevante de audit intern,
să aibă acces la acestea şi să fie permanent informat
asupra oricăror aspecte semnificative care intră în atenţia
auditorului intern şi care pot afecta activitatea auditorului
extern. În mod similar, auditorul extern trebuie să
informeze în mod regulat auditorul intern referitor la orice
aspecte semnificative care pot afecta auditul intern.
Evaluarea activităţii de audit intern
16.Atunci când auditorul extern intenţionează să
folosească activităţi specifice de audit intern,
auditorul extern trebuie să evalueze şi să aplice
proceduri de audit acelor activităţi pentru a confirma
gradul de adecvare a acestora pentru scopurile auditorului
extern.
17.Evaluarea activităţilor specifice de audit intern implică
luarea în considerare a gradului de adecvare a sferei
activităţilor şi a programelor aferente, precum şi
analizarea dacă evaluarea preliminară a auditului intern
rămâne adecvată. Această evaluare poate include
analizarea următoarelor fapte:
1. Dacă activitatea este efectuată de persoane care au
pregătirea tehnică şi expertiza adecvată ca auditori
interni şi dacă activitatea asistenţilor este
supravegheată, verificată şi documentată în mod
corespunzător;
2. Dacă sunt obţinute suficiente probe de audit adecvate
pentru a putea formula concluzii rezonabile;
3. Dacă respectivele concluzii la care s-a ajuns sunt
adecvate circumstanţelor şi dacă toate rapoartele
întocmite sunt consecvente cu rezultatele activităţii
desfăşurate; şi
4. Dacă orice excepţii sau aspecte neobişnuite prezentate
de auditul intern sunt rezolvate în mod corect.

24
18.Natura, durata şi întinderea procedurilor de audit aplicate
activităţilor specifice desfăşurate de către auditul intern
vor depinde de raţionamentul auditorului extern cu
privire la riscul de denaturare semnificativă a zonei în
cauză, de evaluarea funcţiei de audit intern şi de
evaluarea activităţii specifice efectuate de auditul intern. Astfel
de proceduri de audit pot include verificarea elementelor
deja examinate de auditul intern, examinări ale altor
elemente similare şi observarea procedurilor de audit
intern.
19.Auditorul extern va înregistra concluziile referitoare la activitatea de
audit intern care a fost evaluată şi procedurile de audit
care au fost aplicate activităţii de audit intern.
Perspectiva sectorului public ca reguli de bază ale realizării
auditului
1. Principiile de bază din acest ISA se aplică

angajamentelor de audit al situaţiilor financiare din sectorul

public. În Studiul nr. 4 al Comitetului pentru sectorul Public,

„Utilizarea serviciilor altui auditor – O perspectivă asupra

sectorului public” sunt furnizate recomandări suplimentare cu

privire la considerente adiţionale, atunci când se are în

vedere activitatea de audit intern în sectorul public.

Situatiile financiare anuale consolidate ale entitatilor se auditeaza de

catre una sau mai multe persoane fizice sau juridice autorizate, denumite

auditori financiari, care exprima si o opinie referitoare la gradul de

conformitate a raportului consolidat al administratorilor cu situatiile

25
financiare anuale consolidate pentru acelasi exercitiu financiar.

Conţinutul Raportului auditorilor financiari

Raportul auditorilor financiari cuprinde:

a. menţionarea:

- situaţiilor financiare anuale consolidate care fac obiectul auditului financiar

(bilanţ consolidat, contul de profit şi pierdere consolidat etc.)

- cadrului de raportare financiară care a fost aplicat la întocmirea situaţiilor

financiare anuale consolidate

b. descrierea ariei auditului financiar,

- respectiv a standardelor de audit conform cărora a fost efectuat auditul

financiar

c. o opinie de audit

- care exprimă în mod clar opinia auditorilor financiari, potrivit căreia

situaţiile financiare anuale consolidate oferă o imagine fidelă conform

cadrului relevant de raportare financiară şi, după caz, dacă situaţiile

financiare anuale consolidate respectă cerinţele legale

26
-Opinia de audit este:

- fără rezerve

- cu rezerve

- o opinie contrară

- imposibilitatea exprimării unei opinii - dacă auditorii financiari nu au fost

în măsură să exprime o opinie de audit

d. o referire la orice aspecte asupra căroră auditorii financiari atrag atenţia,

printr-un paragraf distinct, fără ca opinia de audit să fie cu rezerve

e. o opinie privind gradul de conformitate a raportului consolidat al

administratorilor cu situaţiile financiare anuale consolidate pentru acelaşi

exercitiu financiar

Raportul de audit se semnează de către auditorii financiari, persoane fizice,

în numele acestora sau al auditorilor persoane juridice autorizate, după caz,

şi se datează.

Baza legală

Reglementarile contabile conforme cu Directiva a VII-a Comunităţilor

27
Economice Europene, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice

nr. 1752/2005. M. Of. nr. 1080 bis din 30 noiembrie 2005.

Integrarea raportului de audit în procedura de aprobare, semnare şi publicare

a situaţiilor financiare anuale consolidate

a. Situaţiile financiare anuale consolidate:

- au înscrise numele şi prenumele persoanei care le-a întocmit, calitatea

acesteia (director economic, contabil şef sau altă persoană împuternicită să

îndeplinească această funcţie, expert contabil, contabil autorizat, precum şi

numărul de înregistrare în organismul profesional, dacă este cazul

- aprobate în mod corespunzător şi raportul consolidat al administratorilor,

împreuna cu OPINIA EXPRIMATĂ DE PERSOANA RESPONSABILĂ CU

AUDITAREA situaţiilor financiare anuale consolidate, se publică de

entitatea care a întocmit situaţiile financiare anuale consolidate, conform

legislaţiei în materie.

La cerere, contra cost, este posibilă obţinerea unei copii a întregului raport

consolidat al administratorilor sau a oricărei părţi a raportului. Aceste

prevederi nu se aplică entităţilor ale căror valori mobiliare sunt admise la

tranzacţionare pe o piata reglementată, în conformitate cu legislaţia în

28
vigoare privind piaţa de capital.

b. In situatia în care situaţiile financiare anuale consolidate şi raportul

consolidat al administratorilor se publică în întregime, acestea se reproduc în

forma şi conţinutul pe baza cărora auditorii financiari au întocmit

RAPORTUL DE AUDIT

- Acestea trebuie să fie însoţite de textul complet al RAPORTULUI DE

AUDIT

c. Dacă situaţiile financiare anuale consolidate nu se publică în întregime,

se indică faptul că versiunea publicată este o formă prescurtată şi se face

trimitere la oficiul registrului comerţului la care au fost depuse situaţiile

financiare anuale consolidate

- In cazul în care situaţiile financiare anuale consolidate nu au fost încă

depuse, acest lucru se prezintă

- In acest caz, raportul de audit nu se publică, dar se menţionează dacă:

- a fost exprimată o opinie de audit fără rezerve, cu rezerve ori contrară sau

dacă auditorii financiari nu au fost în măsură să exprime o opinie de audit

- raportul de audit face vreo referire la orice aspecte asupra căroră auditorii

financiari atrag atenţia printr-un paragraf distinct, fără ca opinia de audit sa

29
fie cu rezerve

Raportul consolidat al administratorilor ca obiect al auditului

Raportul consolidat al administratorilor se elaboreaza pentru fiecare exercitiu

financiar de catre Consiliul de Administratie al societatii-mama şi cuprinde:

a. cel putin o revizuire fidelă a dezvoltării şi performanţei activităţilor şi a

poziţiei entităţilor incluse în consolidare, considerate ca un tot unitar,

împreună cu o descriere a principalelor riscuri şi incertitudini cu care

acestea se confruntă

Revizuirea este o analiză echilibrată şi corespunzatoare a dezvoltării şi

performanţei activităţilor şi a poziţiei entităţilor incluse în consolidare,

considerate ca un tot unitar, adecvată cu dimensiunea şi complexitatea

afacerilor.

Pentru a întelege dezvoltarea, performanţa sau poziţia financiară, analiza

cuprinde indicatorii financiari şi, dacă este cazul, indicatorii nefinanciari –

cheie de performanţă, relevanţi pentru activităţi specifice, inclusiv

informaţii privind probleme de mediu înconjurător şi angajaţi.

In furnizarea analizei, raportul consolidat al administratorilor prevede, dacă

este cazul, referiri şi explicaţii suplimentare privind sumele raportate în

30
situaţiile financiare anuale consolidate.

b. Referitor la entităţile cuprinse în consolidare, raportul furnizează o

indicaţie despre:

- orice evenimente importante apărute după sfârşitul exerciţiului financiar

- dezvoltarea previzibilă a entităţilor respective considerate ca un tot unitar

- activităţile entităţilor respective, considerate ca un tot unitar, din domeniul

cercetării si dezvoltării

- utilizarea de către entităţile incluse în consolidare a instrumentelor

financiare şi dacă sunt semnificative pentru evaluarea activelor sale, a

datoriilor, poziţiei financiare şi a profitului sau pierderii, şi anume:

- obiectivele şi politicile entităţilor în materie de gestiune a riscului

financiar, inclusiv politicile lor de acoperire impotriva riscurilor pentru

fiecare tip major de tranzacţie previzionată pentru care se utilizează

contabilitatea de acoperire a riscurilor

- expunerea la riscul de piaţa, riscul de credit, riscul de lichiditate şi la riscul

fluxului de trezorerie.

Riscul de piaţă încorporeaza nu numai potentialul de pierdere, dar si cel de

câştig şi cuprinde trei tipuri de risc:

31
‹riscul valutar, respectiv riscul ca valoarea unui instrument financiar să

fluctueze din cauza variaţiilor de schimb valutar;

‹riscul ratei dobanzii la valoarea justă, care constă în riscul ca valoarea unui

instrument financiar să fluctueze din cauza variaţiilor ratelor de piaţă ale

dobânzii;

‹riscul de preţ, respectiv ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze

ca rezultat al schimbării preţurilor pieţei, chiar dacă aceste schimbări sunt

cauzate de factori specifici instrumentelor individuale sau emitentului

acestora sau factori care afectează toate instrumentele trranzacţionate pe

piată.

Riscul de credit este riscul ca una dintre părtile instrumentului financiar să

nu execute obligaţia asumată, cauzând celeilalte părti o pierdere financiară.

Riscul de lichiditate, numit si riscul de finantare, este riscul ca o entitate sa

intalneasca dificultăţi în procurarea fondurilor necesare pentru îndeplinirea

angajamentelor aferente instrumentelor financiare. Riscul de lichiditate poate

rezulta din incapacitatea de a vinde repede un activ financiar la o valoare

apropiată de valoarea sa justă.

Riscul ratei dobânzii la fluxul de trezorerie este riscul ca fluxurile de

trezorerie viitoare să fluctueze din cauza variaţiilor ratelor de piată ale

32
dobânzii. De exemplu, în cazul unui instrument de imprumut cu rata

variabilă, astfel de fluctuaţii constau în schimbarea ratei dobânzii efective a

instrumentului financiar, fără o schimbare corespondentă a valorii sale

juste.

O entitate prezinta obiectivele si politicile de gestionare a riscului, inclusiv

politicile de acoperire a acestuia.

c. In cazul entităţilor ale căror valori mobiliare – in totalitate sau o parte din

aceste valori mobiliare – sunt admise la tranzacţionare pe o piata

reglementată şi care fac obiectul unei oferte publice de preluare, astfel cum

acestea sunt definite in legislatia in vigoare privind piata de capital,

RAPORTUL CONSOLIDAT AL ADMINISTRATORILOR cuprinde

urmatoarele informaţii detaliate despre:

- Structura capitalului -> inclusiv valorile mobiliare care nu sunt admise la

tranzactionare pe piata reglementata, cu indicarea claselor de acţiuni şi,

dacă este cazul, pentru fiecare clasă de acţiuni, drepturile şi obligaţiile

ataşate clasei respective şi procentul din capitalul social total pe care il

reprezintă

- restrictiile legate de transferul valorilor mobiliare,

- cum ar fi limitarile privind detinerea de valori mobiliare sau necesitatea de

33
a obtine aprobarea entitatii sau a altor deţinători de valori mobiliare

- deţinerile semnificative directe şi indirecte de acţiuni

- inclusiv detinerile indirecte prin structuri piramidale şi deţineri încrucisate

de acţiuni, aşa cum acestea sunt definite in reglementările in vigoare privind

piata de capital

- detinatorii oricăror valori mobiliare cu drepturi speciale de control şi o

descriere a acestor drepturi

- sistemul de control al oricarei scheme de acordare de acţiuni salariaţilor

- dacă drepturile de control nu se exercita direct de catre salariati

- restricţiile privind drepturile de vot

- cum ar fi limitarile drepturilor de vot ale deţinătorilor unui procent stabilit

sau număr de voturi, termenele de exercitare a drepturilor de vot sau

sistemele prin care, cooperând cu entitatea, drepturile financiare ataşate

valorilor mobiliare sunt separate de detinerea de valori mobiliare

- acordurile dintre acţionari

- care sunt cunoscute de către entitate şi care pot avea ca rezultat restricţii

referitoare la transferul valorilor mobiliare şi/sau la drepturile de vot

- regulile care prevăd numirea sau înlocuirea membrilor consiliului de

administraţie şi modificarea actelor constitutive ale entităţii

- puterile membrilor consiliului de administratie şi, în special, cele

34
referitoare la emiterea sau rascumpărarea de acţiuni

- acordurile semnificative

- la care entitatea este parte şi care intra în vigoare se modifică sau

incetează în functie de o modificare a controlului entitatii ca urmare a unei

oferte publice de preluare, şi efectele rezultate din aceasta

* cu exceptia cazului in care prezentarea acestor informatii ar prejudicia grav

entitatea

* Aceasta exceptie nu se aplică in cazul in care entitatea este obligată in

mod special să prezinte asemenea informatii conform altor cerinte legale

- acordurile dintre entitate si membrii consiliului sau de administratie sau

salariati

- prin care se oferă compensări dacă acestia demisionează sau sunt

concediati fără un motiv rezonabil sau dacă relatia de angajare incetează

din cauza unei oferte publice de preluare.

În schema de mai jos, este redată o procedură formală-

standard de auditare :

35
 Intervievarea managerilor

Determinarea obiectivelor adecvate

Selectarea grupurilor auditate

Stabilirea metodologiilor pentru fiecare grup

Programarea activitãþilor

Colectarea ºi studierea Conducerea focus-grupurilor

informa-þiilor obþinute din
audienþe
Colectarea ºi studierea Conducerea interviurilor
politicilor ºi planurilor de individuale
comunicare
Auditarea procedurilor de Conducerea anchetei sociale
comunicare

Analiza materialelor rezultate din Prelucrarea cantitativã a datelor

comunicare
obþinute

Analiza eficienþei comunicãrii

Analiza ºi interpretarea datelor auditului

Pregãtirea raportului despre datele rezultate

Prezentarea recomandãrilor ºi a concluziilor

finale

36
 La nivel relaţionar, în cadrul unei organizaţii sau instituţii,

comunicarea poate fi auditată după următoarea schemă formală :

Auditarea comunicării

Intuiþia

Ce credem „noi” Comunicare Ce cred „ei”

Evaluarea
deosebirilor de
pãreri

Recomandãri

37
 II. Cercetarea formală – implică două tipuri de cercetare

(despre care s-a vorbit în cursul din semestrul I) calitativă şi

cantitativă.

Dintre metodele calitative care sunt utilizate în cadrul

relaţiilor cu publicul mai amintim:

A. Istoriografia – ca descriere a unor biografii sau a unor povestiri

istorice despre date, procese şi fenomene din realitate, despre

organizaţii şi/sau instituţii, guvernamentale sau non-

guvernamentale.

B. Studiile de caz sunt metodele de cercetare care utilizează toate

datele disponibile pentru a examina evenimente, procese sau fenomene reale,

organizaţii şi instituţii în mod sistematic.

C. Interviurile (vezi cursul anterior)

D. Focus-grupurile sunt metode de cercetare care studiază 12-15

intervievaţi ca public specific, ca şi grup relativ omogen,

pentru a fi stimulată comunicarea. Discuţiile sunt înregistrate

pentru a fi analizate ulterior. Aceste metode de cercetare sunt folosite

38
îndeosebi ca parte de test pilot pentru realizarea şi verificarea unui

chestionar şi tocmai din această cauză mai sunt numite ca fiind

tehnici preliminare sau de ghidare.

E. Grupurile panel sunt modalităţi de lucru care vizează

răspunsul la anumite probleme supuse cercetării prin discuţii

purtate deseori în contradictoriu (implicit sau explicit) pentru

găsirea unor soluţii.

În cadrul cercetării cantitative, cele mai des

întrebuinţate metode de cercetare sunt ancheta şi analiza de

conţinut.

39
 TIPURI ŞI SUBTIPURI DE ANALIZE DE CONŢINUT

ANALIZA ACTANŢIALĂ – vizează aplicarea unor

metode sistematice de lectură a unei povestiri destinate să

pună în lumină unul din sensurile non-imediate ale respectivei

povestiri.

Există trei etape care au loc în cadrul analizei actanţiale:

1. identificarea secvenţelor, a parcursurilor narative. În această

etapă este importantă descoperirea tuturor secvenţelor şi a

scenariilor care există în cadrul unei povestiri sau în cadrul

unor acţiuni narative.

2. identificarea actanţilor/ a personajelor şi a parcursului lor

în cadrul unei secvenţe. În această analiză este importantă

descoperirea tuturor actorilor-personajelor-subiectelor care sunt prezenţi

în cadrul unei structuri narative. Totodată este importantă

descrierea traseului pe care fiecare personaj îl parcurge în mod direct

40
sau indirect, în mod efectiv sau potenţial pentru a marca

identificarea tuturor scenariilor şi strategiilor acţionale reale şi

posibile.

3. analiza transformărilor care îi afectează pe

actanţi/personaje/indivizi de la o secvenţă la alta. În această

etapă este importantă identificarea

transformărilor/asociaţiilor specifice fiecărui subiect în parte.

Analiza actanţială îşi are originea şi aplicabilitatea în

activităţile intelectuale care au vizat interpretarea viselor dar care s-

au extins asupra procesualităţilor de căutare a semnificaţiilor

ascunse din cadrul unei povestiri, naraţiuni sau discurs

oratoric.

ANALIZA DE CONŢINUT

Analiza de conţinut este o metodă de cercetare care

permite codificarea sistematică şi clasificarea materialelor

41
scrise în legătură cu o organizaţie, un proces sau un fenomen

politic, economic sau social.

Analiza de conţinut este o tehnică de cercetare care

urmăreşte descrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă a

conţinutului manifest al comunicării. De exemplu: analiza de

conţinut al relaţiilor publice vizează analiza timpului sau a

spaţiului acordat unei organizaţii sau purtătorilor ei de

cuvânt.

ANALIZA DE CONŢINUT FORMALĂ

Analiza de conţinut formală este o metodă de

explicitare a sistemului generator de sens al unui ansamblu

de expresii (discursuri, povestiri ş.a.) care provin de la acelaşi

autor. De exemplu analiza de conţinut formală poate viza

descoperirea semnificaţiilor ascunse ale unor categorii de

discursuri (de pildă semnificaţiile pe care Levi-Strauss le atribuie

miturilor).

42
 ANALIZA DE CONŢINUT CALITATIVĂ PRIN

TEORETIZARE

Conform lui Mucchielli, A., analiza de conţinut calitativă prin

teoretizare mai este denumită şi analiză prin teoretizare

concretă (cf. lui Paille, 1994) şi se caracterizează prin faptul că

urmăreşte să realizeze această analiză în mod inductiv,

având la bază fenomene particulare pe seama cărora se poate

desprinde o concluzie generală şi se aplică întregului spectru

al relaţiilor şi proceselor sociale, psihologice şi culturale.

Această metodă se caracterizează prin faptul că porneşte

întotdeauna de la date obţinute în mod empiric şi dezvoltă

consecinţe teoretice care au semnificaţia unor demersuri

explicitare, teoretice. Aceste ultime teorii obţinute pornind de la

datele empirice brute sunt însă testate tot la nivel empiric dar la un

nivel superior de generalitate, în mod gradual.

Conceptul fundamental al analizei de conţinut calitativă prin

teoretizare este comparaţia constantă cu datele culese prin

observaţie şi prin experimentare. Se exemplifică prin faptul

că se poate porni de la un interviu pe o temă de cercetare

43
socială care constituie prima etapă de culegere a datelor brute.

Pornind de la aceste prime date obţinute se pot desprinde câteva

ipoteze intermediare care constituie subiectul unui nou interviu pentru

obţinerea următoarelor seturi de date empirice mediane. Apoi, aceste

date mediane obţinute pot face subiectul unui nou interviu

pentru a se obţine noi ipoteze n-mediane, şi aşa mai departe.

Ca dezvoltare, există însă şase operaţii care caracterizează

o analiză calitativă de teoretizare: codificarea, categorizarea,

punerea în relaţie, integrarea, modelizarea, teoretizarea.

Codificarea este operaţia prin care se realizează un

examen atent al realităţii trăite, exprimate sau

experimentate a subiectului supus cercetării. Are următoarele

caracteristici:

1. Se răspunde la următoarele întrebări: despre ce este

vorba în această (în aceste fraze)? Care este

cuvântul care exprimă prima judecată? (Acest

cuvânt poate fi cuprins într-o propoziţie, într-o frază sau

în mai multe fraze.) Care este cuvântul care exprimă

a n-a judecată? Ş.a.m.d.

44
2. Codificarea este necesar să fie transcrisă pe o foaie

de hârtie, indiferent de natura discursului supus

cercetării. Dacă de exemplu, este vorba despre

a analiza un interviu, codificarea se realizează în

marginea din dreapta a textului-interviu, în

paralel cu frazele supuse codificării.

3. Prin operaţia de codificare se realizează decuparea

cuvintelor principale, sau a esenţialului care a

fost spus în cadrul interviului respectiv. Este important

ca termenii sau cuvintele alese pentru operaţia

de codificare să fie foarte apropiate de „mărturia

oferită”.

4. Codificarea este o primă sursă de date primare

fiind exprimată prin cuvinte adnotate la marginea

textului care pot să rezume în enunţuri

semnificative un material bogat cantitativ (de

exemplu, prin codificare, un material de 20-25 de

pagini poate fi esenţializat într-un suport de minim ˝ de

pagină).

45
 Categorizarea este o operaţie ulterioară celei de codificare şi

vizează articulaţii complexe care trec de primul nivel de

codificare prezent în cadrul analizei de conţinut calitative prin

teoretizare. Are următoarele caracteristici :

1. Se răspunde la întrebări care vizează domeniul

principiilor şi al planurilor operaţionale : În faţa

cărui fenomen sau proces socio-cognitiv mă regăsesc

acum?

2. Este o operaţie care vizează categoriile – care sunt

conceptele/cuvintele cu cel mai mare grad de abstractizare.

3. Aceste categorii abstracte se regăsesc la toate nivelurile

fenomenelor culturale, sociale sau psihologice.

4. Categoria este instrumentul de bază al acestei

analize.

5. Se realizează prin operaţia de categorizare

ancorarea empiricului (prezent în cadrul operaţiei

de codificare) în teoretic. (de exemplu, este o operaţie de

codificare, prezenţa în cadrul analizei unui text a

indicaţiilor pentru angajaţi, a discuţiilor cu

subordonaţii, iar o operaţie de categorizare se

46
 realizează prin identificarea indicaţiilor pentru

angajaţi cu socializarea organizaţională sau a

discuţiilor cu subordonaţii cu tipul de comunicare în grup).

Punerea în relaţie

Punerea în relaţie este operaţia cea mai complexă a

analizei de conţinut calitativă prin teoretizare deoarece

reflectă sistematizarea operaţiilor de codificare prin

categorizare. Altfel spus, în urma punerii în relaţie se

realizează o explicare riguroasă la un prim nivel empiric,

urmat de un al doilea nivel teoretic a proceselor care au loc în cadrul

unei organizaţii sau instituţii. Punerea în relaţie combină

procedeele sociologice, psihologice, de management şi de

marketing instituţional. Astfel se regăsesc, la nivelul

categoriilor, categorii principale (într-un fel specifice oricărei

organizaţii şi instituţii) şi categorii de ansamblu care definesc

mediul, climatul şi factorul cultural general care reuşesc să

explice mecanismul de funţionare al respectivei organizaţii

sau instituţii, prezenţa sau absenţa factorilor de coeziune, de

47
ordonare sau de subordonare, de încredere sau de neîncredere, de

omogenitate sau de eterogenitate ş.a.m.d.

Integrarea este operaţia prin care se ajunge la conturarea

unui obiect definitiv al studiului final. Această operaţie este

vizibilă în momentul în care se porneşte de la o ipoteză, de la

o premisă sau de la un titlu al studiului iniţial, dar datorită

cercetărilor efectuate, se observă necesitatea readaptării

ipotezei iniţiale sau chiar a titlului propriu-zis. În cazul alcătuirii de

referate ştiinţifice (cazul lucrării de licenţă) este indicat să se

parcurgă primele trei operaţii şi abia apoi să se definitiveze

titlul lucrării şi ipotezele de lucru finale. Se realizează astfel

cea mai bună integrare şi adaptare – titlu studiului -

conţinutul efectiv al acestuia şi se evită discontinuităţile sau

neconcordanţele empirice sau teoretice.

Modelizarea este operaţia prin care noul titlu sau noile

ipoteze descoperite conduc la reformularea demersului

teoretic şi aplicativ. Prin modelizare în analiza de conţinut se

realizează o cunoaştere mult mai bine precizată şi ancorată

48
în realităţi cauzale şi funcţionale ale fenomenului studiat. Întrebările

la care trebuie să se răspundă sunt: Care sunt procesele care

au loc în cadrul fenomenului? Care sunt consecinţele

fenomenului vizat?

Teoretizarea este ultima operaţie prin care se urmăreşte

consolidarea teoretizărilor realizate pe parcurs. Această

consolidare se poate realiza fie prin eşantionare teoretică, fie

prin inducţie analitică, fie prin verificarea implicaţiilor teoretice.

Acest ultim pas exprimă o capacitate a cercetătorilor

(teoretizarea este practic inepuizabilă) şi majoritatea analizelor

de conţinut obţin rezultate acceptabile prin aplicarea

primelor trei sau patru operaţii, nemaifiind necesare experimente

constatative sau formative, regresive sau multiple ş.a.m.d.

49
 ANCHETA

Ancheta ca metoda ampla este de două feluri: pe baza de

chestionar şi pe baza de interviu.

Prin intermediul anchetei sunt sondate opiniile, atitudinile,

dorinţele, aspiraţiile, interesele vocaţionale ale publicului.

Aceasta metodă se practică în momentele de schimbare, de

angajare în noi tipuri de activităţi sau de alegere a drumului

în viaţă etc. (vezi cursul anterior)

BIOGRAFIA

Biografia sau anamneza consta în analiza datelor privind trecutul

unei persoane şi a modului ei actual de existenţă. Metoda

poate fi utilizata cu succes în cunoasterea psihologică, fiind o

"radiografie" a dezvoltarii psihice a individului, în care sunt

evidentiate cele mai importante momente din viata acestuia,

aspecte care îşi pun amprenta asupra evolutiei sale.

50
 Biografia pune în valoare specificul unei persoane, orientarile sale,

sensurile particulare pe care le primeste diversele momente ale existentei.

Investigatia biografică oferă o mare obiectivitate

informaţiilor, acestea fiind oferite de către individ sau de

către persoane apropiate acestuia.

Exista mai multe procedee specifice metodei biografice:

analiza unor documente (documente şcolare, fişe medicale,

documente ocupaţionale), analiza produselor activităţii

(rapoarte, dări de seamă) sau analiza cursului vieţii

(povestirea de către individ a întregii sale vieti) şi analiza unor

microunitati biografice (descrierea activitatilor unei zile de munca, a

unei zile libere sau a unei zile de vacanţă).

Personalitatea individului, conştiinţa şi comportamentul

său se formează ca urmare a factorilor şi evenimentelor care

acţionează asupra sa. De exemplu, diferite evenimente

neasteptate, încărcate emotional, frustrante sau stresante.

Biografia, totodată, poate lua forma jurnalelor de însemnari

redactate de către individ sau poate lua forma anamnezei - o

discutie ampla, purtata de medic cu individul focalizată pe

depistarea unor situatii sau factori patogeni (somatici sau psihici).

51
 Dificultatea acestei metode constă în obiectivitatea cotării şi

sesizării esenţialului, fiind utilă în diagnosticul psihologiei

individului numai dacă datele furnizate de ea vor fi supuse

interpretării.

ANALIZA PRODUSELOR ACTIVITATII

Această metodă poate fi folosită în psihologia individului

(alături de observatie şi teste), deoarece orice produs realizat

de om poate deveni obiect de investigaţie psihologică.

Prin aplicarea acestei metode obtinem date cu privire la: capacităţile

psihice de care dispune individul (coerenta planului mental, forta

imaginaţiei, amploarea intereselor, calitatea cunoştinţelor,

deprinderilor, priceperilor, atitudinilor), stilul realizarii (personal sau

comun, obişnuit), nivelul dotării (înalt, mediu, slab), progresele realizate în

activitate (prin realizarea repetată a unor produse ale activităţii).

52
 EXPERIMENTUL

Metodologia ştiinţifică actuală are la bază un suport de

cercetare care aparţine ştiinţelor socio-umane (îndeosebi

psihologiei şi sociologiei) şi dacă putem spune faptul că

organizaţiile şi instituţiile moderne « se bazează pe metoda

experimentală” (Planchard, E., 1976, pag. 85), atunci putem

afirma că orice studiu al sistemului social ori al unei

componente a acestuia trebuie să se bazeze pe situaţia,

strategia şi cercetarea experimentală.

Trecerea spre realizarea unui studiu experimental pertinent presupune

depăşirea studiului teoretic-formal şi ipotetic-introspectiv, în

legătură cu fenomenele şi procesele sociale prin propunerea

53
unei acţiuni experimentale care să ne confere o analiză

metodică asupra fenomenului social de o evidentă

complexitate, care să facă posibilă mutarea accentului de la

nivelul simţului comun la nivelul unei abordări ştiinţifice

riguroase în perspectiva optimizării cunoaşterii realităţilor

sociale.

Pretextul acţiunii experimentale se bazează pe câteva

problematizări: Care este rolul, locul şi importanţa procesului

social (supus interogării experimentale), astăzi? Stadiul

actual al respectivului proces supus investigaţiei

experimentale defineşte un proces matur, sau acesta se află în

faza de maturizare? Care este importanţa studierii unui

asemenea proces sau fenomen social? Autoevaluarea şi

evaluarea respectivului proces este o realitate care aparţine

sistemic întregii societăţi, sau este un demers fragmentat?

Elemente cheie :

1. Alegerea temei de cercetat

2. Stabilirea unor ipoteze de lucru şi a unor metode de cercetare a

respectivei teme.

54
3. Verificarea ipotezelor de lucru prin elaborarea unor pre-teste pilot.

Analiza acestora printr-un foscus-grup.

4. Alegerea subiecţilor supuşi investigaţiei

experimentale. Publicul sau lotul de subiecţi care

fac obiectul experimentării pot face parte fie dintr-

un lot artificial constituit (indivizi care consimt să

fie experimentaţi într-un laborator cu destinaţie

precisă – de exemplu un grup de studenţi care se

lasă investigaţi experimental în cadrul cabinetului

de psihologie) fie pot să facă parte dintr-un lot real

(indivizi care sunt într-un mediu de lucru real).

5. Repartizarea subiectilor supuşi investigaţiei

experimentale pe două grupe: un grup

experimental şi un grup de control. Subiecţii

grupului experimental sunt cei asupra cărora se

realizează inverstigaţia experimentală şi se

urmăresc efectele care se produc ca urmare a

acesteia. Asupra subiecţilor grupului de control nu se

realizează nici o intervenţie experimetală dar acest

grup este necesar pentru a se reverifica rezultatele

55
 intervenţiei experimentale şi pentru a concluziona

asupra faptului că intervenţia a produs efecte în

cadrul grupului experimental (care nu se regăsesc

prin interpretarea rezultatelor şi în cadrul grupului

de control) şi aceste efecte nu sunt un rezultat al

întâmplării sau hazardului.

6. Design exprimental. Se descriu paşii şi etapele exacte

care sunt utilizate în cadrul experimentului propriu-

zis. Această etapă descrie tipul de experiment

utilizat, metodele şi mijloacele de intervenţie

asupra subiecţilor, modalităţile de inventariere a

rezultatelor experimentului.

7. Formularea ipotezei(lor) generale şi a ipotezei(lor)

specifice.

8. Pre-test al acţiunii experimentale. Analiza tuturor

subiecţilor care fac parte din grupul experimental.

Această etapă este necesară pentru a stabili

statistic relative echivalenţe de start în ceea ce

priveşte atât subiecţii grupului experimental cât şi

cei care aparţin grupului de control. Se porneşte de

56
 la un lucru demonstrat statistic – între subiecţi nu

există diferenţe semnificative statistic la începutul

experimentului.

9. Acţiunea experimentală propiu-zisă. Numai subiecţii

grupului experimental sunt influenţaţi prin

modalităţi specifice cercetării propuse.

10. Test al rezultatelor obţinute. Se analizează statistic

rezultatele obţinute atât în cadrul grupului

experimental cât şi în cadrul grupului de control. Se

obţin, în urma unui experiment valid, diferenţe

semnificative la nivel statistic între subiecţii care

aparţin grupului exprimental faţă de cei care

aparţin grupului de control.

11. Pre-test şi re-test al acţiunii experimentale. Subiecţii

ambelor grupuri sunt retestaţi după o perioadă de

timp (mai mică în cazul pre-testului şi mai mare în

cazul re-testului) pentru a se verifica modalităţile

în care intervenţia experimentală a produs, sau nu,

modificări în comportamentul subiecţilor grupului

experimental. Numai la un experiment reuşit

57
 deosebirile statistice se păstrează semnificative

între subiecţii grupului experimental şi cei ai

grupului de control.

12. Replicarea şi multiplicarea resultatelor obţinute în

cadrul unui experiment valid la nivelul unui grup

social specific sau la nivelul întregii societăţi.

Un exemplu de cercetare experimentală:

EXPERIMENTUL PSIHOPEDAGOGIC

Experimentul psihopedagogic este o metodă de cercetare socio-

umană bine definită în aria investigaţiilor experimentale,

fiind considerat o formă particulară a experimentului de tip

natural, desfăşurându-se într-un loc-cadru familiar de

existenţă, de activitate a subiecţilor, în sistemul instituţional şi

educativ.

Experimentul psihopedagogic poate fi de două tipuri în funcţie de

finalitatea propusă: constatativ (surprinderea, analiza,

consemnarea sau taxonomizarea unor realităţi specifice

58
sistemului instructiv-educativ, la un moment dat) sau formativ (valorificarea

metodelor, mijloacelor şi concluziilor experimentale în scopul

optimizării - respectivului proces, al unei

componente/ansamblu al strategiilor didactice), cu funcţie

ameliorativă sau de dezvoltare.

În cadrul incursiunii experimentale, prin modalitatea specifică de

desfăşurare, este important să se conştientizeze şi să se

depăşească problemele de natură critică care apar în orice

tip de experiment - în ce măsură influenţează situaţia

experimentală (chiar dacă se desfăşoară în mediul natural)

răspunsurile subiecţilor, care este marja de eroare din

fenomenul observat este datorată experimentatorului, care

sunt limitele care diferenţiază înţelegerea intervievaţilor

(elevilor) ca nişte subiecţi pasivi, neautonomi sau dimpotrivă

ca nişte subiecţi activi, autonomi?

DESIGN EXPERIMENTAL

ETAPELE DESFĂŞURĂRII EXPERIMENTULUI

59
 Exemplu de design care vizează îmbunătăţirea

metodelor de învăţare la elevi prin schimbarea

strategiilor didactice.

Cercetarea experimentală implică parcurgerea minimă a

următoarele etape (unele cercetări pot fi mai elaborate astfel

încât paşii supuşi experimentării se complică):

Etapa I – delimitarea temei/ problemei de cercetat, stabilirea tipului de

experiment psihopedagogic (studiu bibliografic). Datorită

faptului că o investigaţie experimentală semnifică, în primul

rând, ca parte a unui proces activ încercări, incursiuni ori

intenţionalităţi de modificare a unei procesualităţi

constatate/constatabile în scopul optimizării respectivului

fenomen sau acţiune se poate alege ca incursiune dinamica

unui experiment de tip formativ sau dacă se urmăreşte numai

constatarea/inventarierea unui aspect ca fenomen/proces social se

realizează un experiment de tip constatativ. Deci :

experimentul formativ doreşte să modifice o procesualitate

iar experimentul constatativ nu.

Etapa a II -a - formularea ipotezei de lucru, a ipotezei cauzale

pornind de datele obţinute prin diferite metode de cercetare :

60
observaţia directă, observaţia sistematică, a fişei/grilei de

observaţie. Pornind de la aceste date brute, se poate formula

una sau mai multe ipoteze care pot fi sau nu confirmate şi

care stabilesc chiar şi selectarea ulterioară a metodelor de

cercetare.

Etapa a III -a - stabilirea eşantionului de subiecţi supuşi

investigaţiei experimentale prin alegerea unei modalităţi de

reprezentativitate statistică.

Etapa a IV -a - proiectarea design-ului experimental şi

stabilirea structurii acestuia:

1. Identificarea variabilelor independente şi a variabilelor

dependente.

2. Selecţia şi repartizarea subiecţilor.

3. Selectarea metodelor de cercetare.

4. Elaborarea, aplicarea şi analiza rezultatelor obţinute

la pre-testul pilot.

5. Stabilirea planului experimental.

6. Detalierea planului experimental şi precizarea etapelor

experimentului propus.

61
etapa pre-experimentală, de start are rolul de a stabili nivelul

existent în momentul iniţierii experimentului, atât la

eşantionul experimental, cât şi la cel de control,şi poate fi

descrisă prin:

· nivelul cunoştinţelor teoretice şi practice privind o

procesualitate,

· gradul de recunoaştere al tendinţelor şi erorilor care

vizează respectivul proces,

· nivelul abilităţilor practice a activităţilor.

În această perioadă au fost aplicate probe de start

identice grupului experimental şi grupului de control:

etapa experimentală

Constă în realizarea programului formativ cu grupul experimental.

etapa post-experimentală

În această etapă se aplică probe de evaluare şi teste finale

(post-teste) identice grupului experimental şi grupului de

control. Aceste probe au vizat relevarea evoluţiei în

formarea capacităţii de evaluare a elevilor şi studenţilor

din eşantionul experimental şi din cel de control. Ele au

fost elaborate pentru cele trei componente ale

62
 competenţei evaluative şi autoevaluative testate şi în

etapele anterioare:

1. nivelul cunoştinţelor teoretice şi aplicative privind

procesul învăţării la o disciplină,

2. gradul de recunoaştere a modalităţilor de învăţare,

3. nivelul abilităţilor practice de învăţare şi autoînvăţare.

4. etapa verificării la distanţă

A fost realizată după un interval de timp mai mare – un an

calendaristic, pentru a verifica durabilitatea, trăinicia

achiziţiilor elevilor, deoarece s-a urmărit formarea iniţială a

unor capacităţi care presupun o evoluţie în timp,

consolidarea acestora ca o condiţie a utilizării acestor

capacităţi în activitatea didactică viitoare.

Etapa a V -a – analiza, prelucrarea şi interpretarea datelor

obţinute.

Etapa a VI-a Elaborarea concluziilor finale ale cercetării.

Etapa a VII-a Valorificarea cercetării – difuziunea

experienţei dobândite în practica educativă.

SCOPUL ŞI OBIECTIVELE CERCETĂRII

63
Obiectivele experimentului sunt identificarea unor condiţii care sunt

în măsură să optimizeze procesul formării iniţiale a

capacităţii de învăţare şi autoînvăţare.

FORMULAREA IPOTEZEI

Conceptual experimentul este metoda cea mai relevantă de testare a

unor ipoteze, fiind, în primul rând, un mijloc de analiză a unor

situaţii de viaţă miniaturizate (Radu, I., (coordonator)

“Psihologie”, 1991, pag.45-46), deoarece, prin vastitatea

fenomenului supus interogării, ne aflăm în imposibilitatea unui

studiu concret-real, de generalitate absolută, având în vedere

multitudinea de actori, de factori şi de variabile care ar trebui

supuse investigării.

Sub aspect operaţional procesualitatea elaborării unei

ipoteze poate să conducă, în funcţie de realitatea sau

realităţile surprinse, la un "câmp limitat şi bine circumscris

sau la un ansamblu teoretic foarte vast" (Parot, F., Richelle,

M., 1995, pag. 192) ceea ce diferenţiază ipotezele prin

64
potenţa articulării lor într-o singură propoziţie/judecată (cazul

celor simple sau uşor măsurabile) ori prin propunerea unor serii

de propoziţii/raţionamente.

Incursiunea experimentală se bazează pe realităţi care

provin din procesul formării capacităţii de învăţare şi

autoînvăţare şi care, în parte, sunt cunoscute dar care,

datorită faptului că fac parte dintr-un sistem teoretic cu o

dinamică complexă, nu pot să fie circumscrise imediat unui

singur raţionament necesitând o justificare argumentativă

iniţiatică.

Astfel, formarea unor priceperi şi deprinderi optime,

perfectibile şi dinamice (nu statice, rutinare, aleatoare) în

cadrul procesului formării iniţiale a capacităţii de învăţare şi

autoînvăţare la elevi, depinde de:

¨ Formarea unei atitudini pozitive faţă de învăţare şi

autoînvăţare,

¨ Efectuarea unor exerciţii de învăţare şi autoînvăţare,

¨ Identificarea şi formularea unor criterii clare de învăţare şi

autoînvăţare,

65
 Epistemologic, dacă valoarea unei ipoteze rezidă în

fecunditatea sa (vezi şi T. Kuhn, “Structura revoluţiilor

ştiinţifice”, 1999) prin experimentul propus urmărim ca,

bazându-ne pe un ansamblu de date teoretice, formale şi/sau

aplicative, constatabile în mod mijlocit sau nemijlocit, să

obţinem un relativ progres al cunoaşterii din punctul de

vedere al formării iniţiale (şi sub aspect prognostic şi

continuu) a capacităţii de învăţare şi autoînvăţare.

Argumentând, prin experimentul formativ pe care l-am propus,

ipoteza generală pe care vrem să o demonstrăm semnifică

faptul conform căruia: formarea capacităţii de învăţare şi

autoînvăţare se poate optimiza în funcţie de metodele

(strategiile şi exemplele) utilizate în procesul formării iniţiale.

Particularizând, din punct de vedere funcţional, ipoteza

generală Ig prin care am imaginat design-ul experimental se poate

descompune în ipoteze specifice:

Ipoteza specifică Hs1. Utilizarea programului formativ la elevi

duce la îmbunătăţirea capacităţii de învăţare şi autoînvăţare

66
 IDENTIFICAREA VARIABILELOR INDEPENDENTE ŞI

A VARIABILELOR DEPENDENTE

Experimentul, prin esenta sa, răspunde unei nevoi de

cunoaştere fiind, în sensul cel mai larg, tradiţional, o

observaţie provocată, controlată, (Mielu Zlate, 1996, pag.104

si urm.) care presupune câteva concepte de baza: cel de

variabila, de situatie experimentală şi de manipulare

experimentală.

Conceptul de variabilă presupune, în absolut, acel “ceva”

care variază în funcţie de unităţile de măsură şi de condiţiile

în care se află acesta.

VI - Variabila independentă (x), în sens general, are

statutul de “cauză sau condiţie determinantă” iar VD -

variabila dependentă (y) este, exprimă “efectul” primeia

(Radu I., 1993, pag. 25 şi urm.). Astfel încât, sub aspect numeric,

putem simboliza această relaţie sub forma y=f(x).

Sub aspect descriptiv: y este în funcţie de x, spus şi mai

simplu: y se schimbă ori de câte ori variază x.

67
 În stabilirea tipurilor de variabile (dependente sau independente) în

cadrul unui experiment concret există dificultăţi în a distinge între

două tipuri de variabile (Hugh Coolican, 1995, pag. 43 şi

urm.), deoarece sub aspect operaţional, variabila

independentă presupune un set de activităţi cerute a fi

evaluate (Hohn, M., 2000), un set de instrucţiuni iar variabila

dependentă este necesar să se modifice ca şi o consecinţă

directă a variabilei independente.

În cadrul experimentului nostru, variabila dependentă (y) este

capacitatea de învăţare şi autoînvăţare, iar variabila

indpendentă (x) exprimă condiţiile supuse experimentării

care conduc la formarea acesteia, adică metodele utilizate în

cadrul procesului formării iniţiale (interdependenţa dihotomică

învăţare -teorie: învăţare-practică şi învăţare şi autoînvăţare

teorie+practică).

De exemplu, în cazul experimentului se pot stabili următoarele

variabile independente (VI):

1. Variabila independentă A reprezintă grupul supus

investigaţiei experimentale în cadrul căruia a1

68
 reprezintă grupul experimental iar a2 reprezintă grupul

de control,

2. Variabila independentă B reprezintă clasa de

provenienţă şi de apartenenţă a elevilor prin: b1 clasa a X-

a, a XI-a; b2 clasa a XII-a, a XIII –a; ş.a.m.d.

Acest exemplu de design care vizează îmbunătăţirea

metodelor de învăţare la elevi prin schimbarea strategiilor

didactice are un caracter orientativ, în cadrul lui lipsind

componenta de interacţiune experimentală, metodele şi

strategiile didactice folosite în scopul îmbunătăţirii acestor

capacităţi de învăţare şi autoînvăţare. Totodată, acest

demers are o valoare formală, descriind paşii minimi care

trebuie parcurşi în cadrul unui asemenea tip de experiment.

Tot ca parte de exemplificare, prezentăm următoarele

metode sociale şi psihologice care pot fi întrebuinţate ca

metode de cercetare, dacă experimentul propus ar fi dus mai

departe, la nivelul conţinutului acestuia.

Protocolul sau ghidul de observare este principalul instrument de

lucru care are ca finalitate observarea sistematică a activităţii şi a

comportamentului elevilor prin culegerea curentă şi

69
informală a datelor de observaţie asupra elevilor fără să

vizeze în mod deosebit rezultatele învăţării elevilor ci

cuprinzând indici şi indicatori comportamentali, poate să

inventarieze conduita, performanţa şi competenţa elevului,

având un sens major în cadrul evaluării de tip formativ.

Listele/ inventarele de control sunt liste de conduite sau caracteristici

manifeste ale conduitei elevilor, bine structurate şi inventariate la care

se răspunde cu Da sau Nu (Satterly, D., cf. Ungureanu, D.,

pag.165) ca de exemplu : elevul dovedeşte în timpul

învăţării : atenţia de scurtă durată ; atenţia de lungă durată ;

atenţia intermitentă etc.

Fişele de evaluare se bazează pe observaţiile curente pe

care profesorul le face asupra comportamentului elevilor,

utilizând înregistrarea unor date factuale, în special despre

elevii cu probleme, şi poate fi completată pe întreg ciclul

şcolar. Conţinutul fişei de evaluare cuprinde numai date despre

comportamentul elevilor, ceea ce conduce la o mai bună cunoaştere a

acestora, iar concluziile vor fi integrate în fişa standardizată

de caracterizare care va fi întocmită la finalul unui ciclu de

şcolarizare.
70
 Scara de clasificare este un instrument care este folosit atât în

fişa de observaţii curentă, cât şi în fişa standardizată de

caracterizare, urmărind creşterea gradului de obiectivitate

prin introducerea unor indici de măsurare în trepte - de

exemplu: niciodată, rar, ocazional, frecvent, întotdeauna etc. Scara de

clasificare indică frecvenţa cu care o anumită atitudine apare

în comportamentul elevului.

Investigaţia reprezintă evaluarea unei activităţi pe

parcursul unei ore de curs. Această activitate care este

evaluată, este individuală sau grupală şi intră în sfera

activităţilor practice, aplicându-se îndeosebi la disciplina - ştiinţe.

Se bazează pe câteva etape: în primul rând elevul primeşte o

sarcină concretă de la profesor, această sarcină vizează o

gamă largă de cunoştinţe şi capacităţi pe care elevul trebuie

să le folosească pentru rezolvarea sarcinii în mod creativ, valorificându-

se intuiţia elevului.

Evaluarea investigaţiei de către profesor - holistic -

urmăreşte: modalitatea în care elevul şi-a îndeplinit sarcina;

prin aplicarea cunoştinţelor, corectitudinea înregistrării

datelor, observaţiile elevilor, produsele realizate; atitudinea

71
şi modalitatea în care a rezolvat această sarcină individual

sau în grup.

Portofoliul reprezintă evaluarea şi observarea sistematică

a comportamentelor şcolare, fiindcă include rezultatele

relevante ale elevilor obţinute prin celelalte metode de

evaluare.

Portofoliul mai este definit ca o carte de vizită a elevilor

deoarece redă progresul acestora de la un semestru la

celălalt, de la un an şcolar la altul ş.a.m.d., bazându-se pe

elementele componente pe care cadrul didactic le stabileşte

ca fiind necesar ca să intre în structura portofoliului, pe de o

parte, şi, pe de altă parte, pe elementele pe care însuşi elevul

le alege, considerând că acestea îl reprezintă cel mai bine,

vizând autoevaluarea învăţării elevului. Astfel procesul

evaluării se complică şi mai mult, deoarece oferă cadrului

didactic o imagine completă şi complexă a capacităţilor de

învăţare şi autoînvăţare pe care elevul le dobândeşte, a

evoluţiei acestuia, sporind motivaţia învăţării. (Cerghit, I., 2002,

pag.315)

72
 Portofoliul arată "progresul înregistrat de elev pe

unitatea de timp vizată, prin raportarea la criterii formulate

în momentul proiectării", (Ghid de evaluare pentru

învăţământul primar, Bucureşti, 1999) investigând majoritatea

"produselor" elevilor care, de obicei, nu sunt implicate în actul evaluativ.

Portofoliul este o metodă de evaluare alternativă

flexibilă care se adaptează la nivelul obiectivelor programelor

şcolare şi la specificul învăţământului. Materialele care pot

intra în constituirea portofoliului şi care urmăresc stimularea

muncii independente a şcolarului sunt: eseuri, articole,

referate, comunicări, fişe de studiu, teste şi lucrări

semestriale, chestionare de atitudini, jurnalul clasei, colecţii

de; compuneri, desene, picturi reprezentative pentru clasă,

realizate în mod individual sau în echipă, reviste, programele

pentru serbările şcolare, expoziţii de materiale diverse,

interviuri de evaluare etc.

Înregistrarea standardizată a rezultatelor şcolare, prin fişe

standardizate, se poate întocmi la nivelul şcolii, utilizându-se

toate datele obţinute de-a lungul şcolarităţii unui elev şi

aceasta are ca scop o mai bună cunoaştere a copilului în

73
diferite cicluri şcolare, ajungându-se ca finalitate la o mai

bună orientare profesională a acestuia.. Totodată, se poate

întocmi, în cazuri deosebite, o fişă a elevului care trebuie

orientat spre învăţământul special, dacă se constată că nu

face faţă învăţământului de masă. Această fişă va fi însoţită

de produse ale activităţii copilului care atestă intelect sub

limită.

Prin utilizarea unui Chestionar de aflare a datelor în vederea

aprecierii preocupărilor şi interesului pentru învăţătură se

urmăreşte, îndeosebi, ca datele completate de învăţător să

fie comentate cu părinţii, în scopul reglării activităţii de

învăţare în familie.

Hărţile conceptuale sau cognitive sunt interpretate ca fiind

adevăraţi indicatori ai reţelelor de înţelegere a anumitor

noţiuni care s-au format sau care se formează de-a lungul

vieţii. Se descriu modalităţile prin care sunt cristalizate

reţelele cognitive (trecut şi prezent) pentru a proiecta

(re)aranjarea cunoştinţelor noi în aceste structuri cognitive

ale fiecărui individ în parte (viitor), importantă fiind

structurarea cunoştinţelor, asociaţiile, conexiunile şi reţelele

74
interactive (Miclea, Mircea, 1999) care se fac între

cunoştinţele vechi şi cele noi, pentru a stimula învăţarea şi

cunoaşterea.

Jurnalul reflexiv cuprinde însemnările pe care elevul le

face asupra aspectelor trăire în procesul cunoaşterii, redând

importante fragmente asupra modalităţilor în care el învaţă,

asupra reprezentărilor pe care acesta le are în legătură cu

procesul învăţării, ajungându-se prin promovarea acestuia la

autoreglarea învăţării.

Tehnica 3-2-1 este o modalitate de evaluare şi autoevaluare a

învăţării unei lecţii sau a unei secvenţe de lecţie conducând

la responsabilizarea elevilor, ei trebuind să scrie 3 termeni

din ceea ce au învăţat, 2 idei despre ceea ce ar dori să înveţe

mai departe şi o capacitate, o pricepere sau o deprindere pe

care ei consideră că au dobândit-o în urma activităţii de

predare-învăţare.

Metoda R.A.I. (răspunde, aruncă, interoghează) se

bazează pe un joc prin care este stimulată capacitatea de

comunicare şi de învăţare în cadrul unei lecţii sau a unei

secvenţe de lecţie prin intermediul unei mingi care circulă de

75
la un elev la altul, astfel încât cel care aruncă mingea pune o

întrebare, cel care o prinde trebuie să răspundă altfel iese din

joc, moment în care cel care a pus întrebarea răspunde el

însuşi, interogând în continuare un alt coleg.

Studiul de caz este o metodă care poate presupune analiza

şi evaluarea unui coleg sau a propriei persoane, emiterea

unor judecăţi de valoare, exersarea capacităţii de

argumentare, dezbaterea unui caz care îl implică pe elev.(I.T.,

Radu, 2000)

Îndrumator de studiu, de elaborare a lucrarilor, de citare

bibliografica

Specificul învăţământului necesită o atentă iniţiere

a studenţilor în metodologia asimilării cunoştinţelor şi
deprinderilor specifice, în conformitate cu
reglementările care călăuzesc evoluţia învăţământului
superior românesc contemporan.
Acest îndrumator are drept scop, în primul rând, sa faciliteze
studentilor accesul direct, comprehensiv, la continutul cursurilor care
trebuie parcurse în cadrul unui ciclu de învatamânt si sa-i ajute în

76
 demersul lor de a depasi handicapul real ce se origineaza în lipsa
activitatilor seminariale.

Participarea studentilor de la învatamântul de zi la activitatile

incluse în programa seminariala presupune, printre altele:
1) dezvoltarea capacitatii de a purta o discutie libera, coerenta, în jurul
unui subiect prestabilit
2) cultivarea capacitatii de a face asocieri constructive între tema zilei
si cele anterioare
3) realizarea unei legaturi cât mai organice între tematica de curs si
cea de seminar
4) deprinderea metodologiei de alcatuire a unei lucrari stiintifice si de
prezentare a ei în fata unui public avizat
5) dezvoltarea capacitatii de a lucra în echipa
6) deprinderea acelor calitati neaparat necesare în sustinerea unei
viitoare activitati profesionale de succes etc.
Propunem mai multe modele structurale al caror scop este de a
permite studentilor sa realizeze lucrari stiintifice evaluabile la
standardele academice unanim acceptate si sa însuseasca esenta
continutului cursurilor recomandate în conditii optime.
Din acest motiv, ele trebuie sa fie cât mai detaliate, cât mai
clare si cât mai adecvate nivelului de întelegere caracteristic
majoritatii subiectilor la care ne raportam. Forma în care vor fi
prezentate va fi, de asemenea, cea mai potrivita pentru învatamântul
superior.

Metodologia realizarii unei lucrari academice evaluative

77
 Prima constrângere de care trebuie sa se tina seama într-o astfel
de întreprindere este cea spatiala. Lucrarea nu trebuie sa depaseasca
cu mult cele sapte pagini sau 20 000 de semne grafice admise.
Aceasta exigenta doreste sa-i obisnuiasca pe studenti cu ideea
structurarii optime a materialului informativ disponibil si cu
procedeele de epurare a discursului scris de orice redundante sau
prolixitati.
Studentul care doreste sa realizeze o lucrare de acest gen
trebuie, de asemenea, sa construiasca mental planul de cercetare pe
care îl va urmtari constant pe parcursul redactarii. Aceasta planificare
prealabila îl va ajuta sa nu omita, pe de o parte, nici una dintre
etapele realizarii lucrarii, iar pe de alta parte, nici una dintre ideile pe
care intentioneaza sa le expuna sau sa le demonstreze.
Ulterior, studentul trebuie sa parcurga, obligatoriu, mai multe
etape.

I. Alegerea subiectului
Subiectul ales pentru lucrare trebuie sa fie precis determinat si
sa se înscrie în zona cercetarii aplicate. Un astfel de subiect trebuie
sa fie explicit definit si sa nu depaseasca limitele pe care o tratare de
acest tip le presupune.
Exemplu de subiecte gresit alese:
1. Constitutiile europene dupa cel de-al doilea razboi mondial
2. Tranzitia europeana de la comunism la o societate de piata
3. Comunismul românesc
4. Statul. O abordare istorico-analitica

78
 Temele exemplificate anterior sunt teme gresit alese pentru
spatiul de analiza pe care îl presupune o astfel de lucrare de semestru
sau de sfârsit de an. Ele pacatuiesc, astfel, prin întindere, iar nu prin
domeniul sau tipul de analiza pe care le presupun.
Temele ar putea, de asemenea, să devină
aplicabile tipului de lucrare despre care ne-am propus
să vorbim, dacă titlul sau scopul lucrării cuprinde
precizări şi delimitări care trimit la subiecte specii ale
genului reprezentat de temele enunţate mai sus.
Exemplu: Constitutiile europene dupa cel de-al doilea razboi
mondial. Germania
– Italia :o analiza de caz a atributiilor institutiei presedintiei.

Tema aleasa ar putea sa fie o analiza teoretica aplicata la spatiul

românesc.

Poate, de asemenea, sa fie critica unei teorii, prin lipsa ei de

validitate în spatiul românesc.
Exista si situatii în care analiza poate pleca de la o serie de fapte
empirice, încercând sa teoretizeze asupra regulilor, regularitatilor pe
care acestea le propun într-o analiza comparativa.
Exemplu: Tipologia partidelor politice la Maurice Duverger. O
analiza a tipologiei de partide în România post-decembrista.

Recomandari suplimentare în vederea redactarii unei lucrari:

79
1. Lucrarea trebuie sa releve cunostintele teoretice ale autorului si
capacitatea sa de a opera cu aceste cunostinte în cazuri concret-
empirice.
2. Filtrul lecturilor de specialitate din domeniul circumscris de
lucrarea respectiva este o conditie sine-qua-non a realizarii sale.
3. Lucrarea trebuie sa aiba o structura precisa

II. Elementele care compun o lucrare academica evaluativa

a. Titlul.
Este de dorit ca acesta sa se fixeze abia dupa încheierea lucrarii,
tocmai pentru a nu aparea discrepante între titlu si continut. El nu
trebuie sa fie foarte lung însa este necesar sa cuprinda, în mod
obligatoriu, trei puncte:
i. subiectul cercetarii
ii. limitele cronologice ale cercetarii
iii. spatiul la care se raporteaza cercetarea
Exemplu: Evolutia P.S.D.R. în România postdecembrista
b. Scurta introducere.
Aici se explica sau se ridica probleme pe care domeniul respectiv le
cere a fi cercetate si clarificate
Se precizeaza, de asemenea, scopul lucrarii în termeni clari, ocazie cu
care se precizeaza ce obiective urmareste a îndeplini aceasta.
Introducerea nu trebuie sa depaseasca, de regula, o pagina si este de
dorit sa cuprinda:
i. enuntarea ipotezei de lucru care urmeaza a fi validata/invalidata de
cercetare, dupa ce se face trimitere la cercetari pe acelasi subiect si
concluziile sau ipotezele acestora (în cazul în care ele exista)

80
Formularea ipotezei cercetarii se va face dupa schema urmatoare:
Daca………………, atunci……….. .
Cu cât…………….., atât………….. .
Desi……………….,………………. .
Exemple:
Desi puternic discreditata dupa caderea comunismului, ideologia are
înca un rol important în definirea identitatii partidelor politice din
Polonia.
sau
Daca putem identifica un nucleu de premise si concluzii comune
diferitelor tipuri de liberalisme, atunci putem analiza liberalismul ca
un fenomen de sine statator în câmpul doctrinelor politice.
Urmeaza anuntarea structurii demonstratiei, sau prezentarea unui
raspuns la
întrebarea CUM ÎMI PROPUN SA TRATEZ PROBLEMA
ENUNTATA ÎN IPOTEZA.
Concluzii – discutii asupra validarii/invalidarii ipotezei,
propuneri pentru calea de evolutie pe viitor a fenomenului respectiv,
etc.
ii. expunerea metodologiei utilizate
Mai întâi, este necesara delimitarea clara a câmpului cercetarii. Ea va
permite canalizarea, cu succes, a tuturor abilitatilor analitice de care
autorul dispune în directiile de cercetare preconizate si evitarea
dispersarii metodologice.
Ulterior, este necesara selectia riguroasa a surselor. Cum se face
aceasta operatie? Mentionam ca sursele utilizabile pot fi bibliografice
sau nebibliografice.

81
În rândul acestora din urma putem aminti sursele arhivistice, presa
cotidiana sau periodica, sondajele de opinie etc. La capitolul selectiei
surselor bibliografice recomandam consultarea, în prima faza, a
lucrarilor generale, de sinteza.
Urmeaza detectarea lucrarilor speciale, de analiza. Plecând de aici,
studentul ajunge la lucrarile de baza, fundamentale.
Selectia metodelor constituie si ea o faza care nu poate fi omisa.
Între metodele care pot fi folosite amintim: metoda analizei
comparative, metoda observarii, metoda operationalizarii
indicatorilor etc.

c) Continutul
Reprezinta partea cea mai extinsa a lucrarii. Studentul trebuie sa
dezvolte, în acest cadru, fondul ideatic pe care doreste sa-l
evidentieze. Aliniatele se recomanda, în acest caz, pentru o cât mai
clara expunere a ideilor dezvoltate în text. Cursivitatea acestuia este
o conditie de natura sa faciliteze receptarea cât mai clara a mesajului
pe care autorul lucrarii doreste sa-l transmita.

d) Încheierea
Este, si ea, o parte a lucrarii care nu poate fi omisa. Ea trebuie sa
cuprinda concluziile întregii lucrari. Se recomanda ca acestea sa fie
formulate cât mai concis.
VALOAREA UNEI LUCRARI ESTE DIRECT DEPENDENTA DE
MASURA ÎN CARE SE ATINGE SCOPUL ENUNTAT LA
ÎNCEPUT SI DE RELATIA DINTRE IPOTEZA DE CERCETAT

82
 CARE ARE SI CONCLUZIILE REZULTATE ÎN URMA
DEMONSTRATIEI SI METODEI APLICATE.

III. Descoperirea si selectarea bibliografiei

Scrierea unei astfel de lucrari presupune o cercetare obligatorie a
reperelor bibliografice celor mai reprezentative din domeniul
respectiv. Lucrarile sunt recomandate de profesor numai dupa ce
studentul a cercetat singur bibliografia în domeniul respectiv.
Recomandari: sugeram biblioteci sau surse de informare pe domeniul
respectiv
Bibliotecile au fost recomandate în functie de principiul celei mai mari
eficiente.

IV. Aparatul critic

1. Notele reprezinta aparatul critic al lucrarii si fac trimitere la ideile,
citatele, etc. preluate din bibliografia de specialitate, sau explicatii
pentru diferiti termeni, optiuni, care nu pot aparea din varii motive în
textul lucrarii.
2. Cum scriem notele de subsol si trimiterile la bibliografia de
specialitate?
Exemplu
“… fata de care autorul mentionat ridica o serie de semne de
întrebare”. (17)
La sfârsitul lucrarii sau în josul paginii se dau explicatii asupra cartii
scrise la care se face referire si problemele ridicate de autor, în cazul
în care ele nu reprezinta o parte relevanta pentru subiectul de
cercetat. Se scrie întâi numele autorului, titlul cartii, volumul la care

83
 se face trimitere (în caz ca exista mai multe volume), orasul în care a
parut, editura, anul aparitiei, pagina la care facem trimitere:
(17) Vilfredo Pareto, Traite de sociologie, vol. 2, Paris, Payot, 1916, p.
2467-
2468. Autorul contesta faptul ca ….
Când, imediat dupa aceea, se foloseste o informatie din aceeasi lucrare
se pune o alta nota, în felul urmator:
(18) Ibidem, p.2500.
În cazul în care informatia urmatoare este preluata de la aceeasi
pagina a aceleiasi lucrari, se foloseste nota:
(19) Ibidem.
Sa luam în calcul ca autorul va mai folosi o lucrare:
(20) Robert Dahl, Poliarhiile….
În acest caz, revenirea la lucrarea anterioara se face dupa modelul:
(21) Vilfredo Pareto, op. cit., p. 2580.
Cum se procedeaza atunci când se foloseste un articol extras dintr-o
publicatie de specialitate? Iata un exemplu:
(22) Vladimir Tismaneanu, “Revlutionarii mistici” (III), în Sfera
Politicii, Nr.7/1998,
p.53.
Modelul de redactare a notelor prezentat mai sus este asa-numitul
sistem european. Cele doua variante ale sale, notele plasate la
subsolul paginii sau notele plasate la sfârsitul textului, prezinta
avantaje si dezavantaje. Primele sunt mai usor de urmarit de catre
evaluator, însa sunt mai dificil de redactat. În celalalt caz, notele
bibliografice sunt mai usor de întocmit, dar mai dificil de urmarit de
catre evaluator.

84
Un sistem foarte comod de întocmire a aparatului critic este utilizat
peste ocean. Într-adevar, datorita fiabilitatii sale, sistemul american,
cum mai este numit, s-a extins foarte mult în ultimul timp. Ce
presupune folosirea acestui sistem? Practic, dupa preluarea unei
informatii bibliografice, se trec într-o paranteza urmatoarele
elemente: numele autorului, anul aparitiei lucrarii si pagina unde se
gaseste informatia respectiva.
Exemplu:
“…aceasta varianta a fost recent confirmata”( Vincent, 1987:18)
Când citam o lucrare apartinând aceluiasi autor însa aparuta în acelasi
an, atasam o litera anului de aparitie a lucrarii dupa modelul:
(Vincent, 1987a:30) sau, daca folosim mai multe titluri similare,
(Vincent, 1987b:70)
Oricum, bibliografia finala trebuie foarte atent alcatuita de catre
subiectii care prefera sistemul american.
Exemplu:
1.Vincent, Andrew, Theories of the State, Blackwell, Oxford, 1987.
2.Idem, The State…,….,1987.
3.Idem,....,.....,1987.
Atunci când folosim, în acelasi context, lucrarea unei autoare, si genul
pronumelui latinesc se modifica, idem devenind eadem.
Exemplu:
1.Arendt, Hannah, Originile totalitarismului...
2.Eadem, Crizele republicii...
V. Redactarea bibliografiei finale
Este, dupa cum se poate observa cu usurinta, ultima faza a redactarii
unei lucrari. Ea presupune, initial, doua proceduri:

85
a) daca bibliografia este exhaustiva, atunci aceasta va trebui sa
cuprinda toate reperele bibliografice utilizate de catre autor;
b) daca bibliografia este selectiva, atunci va trebui sa contina, evident,
doar titlurile cele mai importante folosite de catre autor;
Ambele tipuri de bibliografie presupun însiruirea titlurilor folosite, în
ordine alfabetica, dupa numele autorilor. Un titlu bibliografic trebuie
sa contina urmatoarele elemente: numele autorului, prenumele sau,
titlul complet al lucrarii, numarul editiei (daca este cazul), numele
traducatorului sau a îngrijitorului editiei (daca este cazul), editura,
locul aparitiei si anul aparitiei. Aceste elemente se regasesc în asa-
numita pagina de titlu a lucrarii.
Exemplu:
1. Aron, Raymond, Istoria si dialectica violentei, Traducere, studiu
introductiv si note bibliografice de Cristian Preda, Editura Babel,
Bucuresti, 1995.
2. Trasnea, Ovidiu, Filosofia politica. Momente si semnificatii, Editura
Politica, Bucuresti, 1986.
3. Weber, Max, Politica, o vocatie si o profesie, Traducere din limba
germana de Ida Alexandrescu, Editura Anima, Bucuresti, 1992.
În cazul în care trebuie sa enumeram doua sau mai multe lucrari
apartinând aceluiasi autor, le transpunem în ordinea crescatoare a
anilor de aparitie. Daca un autor prezinta mai multe lucrari aparute în
acelasi an, ele se transpun în ordinea alfabetica a titlului.
Exemplu:
1. Marcuse, Herbert, Scrieri filosofice, Editura politica, Bucuresti,
1977.

86
 2. Idem, Eros si civilizatie. O cercetare filosofica asupra lui Freud,
Editura Trei, Bucuresti, 1996.

BIBLIOGRAFIE

1. Allport, Gordon, Structura si dezvoltarea personalitatii, E.D.P.,

Bucuresti, 1981.

87
2. Atkinson, R., C., Smith, E., Bem, D., J., Introducere în psihologie,
Editura Tehnica, Bucuresti, 2002.
3. Aussubel, D., Robinson, F., Învatarea scolara. O introducere în
psihologia pedagogica, E.D.P., Bucuresti, 1981.
4. Bondoir, Ana, La méthode des tests en pédagogie, P.U.F., Paris, 1972.
5. Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetarii sociologice: metode
cantitative si calitative, Editura Economica, Bucuresti, 2001.
6. Doise, Willem, Deschamp, Jean-Claude, Mugny, Gabriel, Psihologie
sociala experimentala, Editura Polirom, Iasi, 1996.
7. Grant, Barbara. Grant Hennings, Miscarile, gestica si mimica
profesorului. O analiza a activitatii neverbale, E.D.P., Bucuresti,
1977.
8. Hayes, N., Orrell, S., Introducere în psihologie, Editura All, Bucuresti,
1997.
9. Hohn, Mihai, Elemente statistice în analiza fenomenelor psihice,
Editura “Viata Aradeana”, Arad, 2000.
10. Hugh Coolican, Introduction to Research Methods and Statistics in
Psychology, British Library, 1995.
11. Ilut, Petru, Sinele si cunoasterea lui, Editura Polirom, Iasi, 2001.
12. Ionescu, I. Ion, Sociologia scolii, Editura Polirom, Iasi, 1997.
13. King, G., Keahane, R., Verba, S., Fundamentele cercetarii sociale,
Editura Polirom, 2000.
14. Kuhn, T., Structura revolutiilor stiintifice, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1999.
15. Moscovici, Serge, Psihologia sociala a relatiilor cu celalalt, Editura
Polirom, Iasi, 1998.

88
16. Mucchielli, Alex, Dictionar al metodelor calitative în stiintele umane
si sociale, Editura Polirom, Iasi, 2002.
17. Parot, F., Richelle, M., Introducere în psihologie, Editura Humanitas,
Bucueresti, 1992.
18. Pitariu, Horia. Albu, Monica, Proiectarea testelor de cunostinte si
examenul asistat de calculator, Cluj-Napoca, 1993.
19. Planchard, E., Cercetarea în pedagogie, Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 1976.
20. Radu, I. (coord.), Metodologie psihologica si analiza datelor, Editura
Sincron, Cluj-Napoca, 1993.
21. Rateau, Patrick, Metodele si statisticile experimentale în stiintele
umane, Editura Polirom, Iasi, 2004.
22. Rotaiu, T., Ilut, P., Ancheta sociologica si sondajul de opinie, Editura
Polirom, Iasi, 1997.
23. Sava, Florin, Analiza datelor în cercetarea psihologica, Editura
Ascar, Cluj-Napoca, 2004.
24. Zlate, Mielu, Introducere în psihologie, Casa de Editura Sansa,
Bucuresti, 1996.

89