REFERAT

METODE DE CERCETARE ÎN ȘTIINȚELE

SOCIALE

Tema: Metodologie, metodă, tehnică, procedeu și instrument

de cercetare în șiințele sociale

Masterand
Petrică (Anghelache) Alexandru-Adrian

București
2018
 CUPRINS

1. Introducere 3
2. Paradigmă, metodologie, metodă, tehnic 3
3. Metoda observației 5
3.1. Tipurile de observație 8
3.1.1. Observaţia nestructurată versus observaţia structurată 9
3.1.2. Observaţia continuă versus observaţia eşantionată 14
4. Metoda comparației 16
5. Tehnici de sondare 17
5.1. Tehnica faţă în faţă 18
5.2. Sondajul telefonic 19
5.3. Sondaje realizate prin mijloace electronice 20
5.4. Chestionarul auto-administrat 21
6. Bibliografie 24

1. Introducere
2
 Din punct de vedere etimologic, metodologie înseamnă: „ştiinţa metodelor”. În
ştiinţele sociale, metodologia presupune două laturi: „analiza critică a activităţii de cercetare
şi formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi”. 1 Activitatea de cercetare
presupune utilizarea metodelor, a tehnicilor, a procedeelor şi a instrumentelor de cercetare.
Metoda este „o structură de ordine, un program după care se reglează acţiunile practice
şi intelectuale în vederea atingerii unui scop”2. Metodele cercetării psihologice au un caracter
specific care decurge logic din specificitatea domeniului (ancheta, teste, ş.a.). Tehnicile de
cercetare sunt subsumate metodelor şi reprezintă demersul operaţional al abordării
fenomenelor studiate (chestionarul, interviul, teste proiective, teste pentru evaluarea
proceselor cognitive, ş.a.).
Instrumentele de cercetare sunt „uneltele materiale (foaia de observaţie, ghidul de
interviu, caietul testului, ş.a.) folosite în demersul de cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor
socio-umane”. Procedeele reprezintă un mod de utilizare a instrumentelor de cercetare
(aplicare în grup, individuală, etc.).

2. Paradigmă, metodologie, metodă, tehnică

Scopul ştiinţei este acumularea de cunoştinţe care să permită explicarea, predicţia şi

înţelegerea fenomenelor empirice. Cercetarea ştiinţifică într-un domeniu este organizată în
funcţie de paradigme (teorii ştiinţifice asupra domeniului recunoscute unanim de comunitatea
ştiinţifică3.
Aşadar, cercetările asupra fenomenelor sau evenimentelor sociale sunt procese
complexe ce se bazează pe structuri teoretice care definesc un corpus de concepte şi clasificări
complexe. Rolurile teoriei în cercetarea empirică sunt sistematizate de Lazarfeld (1972),
astfel: - asigură o fundamentare ştiinţifică pentru identificarea temelor de cercetare, care
prezintă interes pentru psihologie sau oricare ştiinţă - permite formularea unor probleme de
cercetare, a ipotezelor referitoare la modul în care se produc anumite fenomene sociale şi
procese psihice - permite corelarea datelor empirice şi relaţionarea faptelor empirice unele cu
altele (interpretarea informaţiilor obţinute într-un studiu prin raportare la literatura ştiinţifică
din domeniu)4. Pe de altă parte, cercetarea empirică îndeplineşte o serie de funcţii în
dezvoltarea teoriei, şi anume: - poate fundamenta o nouă teorie în baza unor descoperiri noi -

1
Chelcea, 1995, p.56
2
Popescu Neveanu, 1978
3
Kuhn, 2008
4
Rotariu & Iluţ, 1997
3
reformulează sau rafinează o teorie, aducând noi informaţii - redefineşte concepte, arii de
aplicabilitate.
Aşadar, conceptele de paradigmă, metodologie, metodă şi tehnică sunt deosebit de
importante în orice domeniu de cercetare. Paradigma reprezintă un set de propoziţii care
explică modul în care este reprezentată lumea. Acest set de informaţii presupune o descriere a
realităţii, un mod de percepere a lumii şi modalităţile de înţelegere a acesteia. Paradigma este
explicaţie sau o teorie foarte generală asupra lumii. Cercetarea psihologică se poate supune
unei paradigme pozitiviste (abordările cantitativ-descriptive) sau unei paradigme
comprehensive (abordările calitativ-descriptive).
Există şi alte clasificări mai complexe, spre exemplu cea în care teoriile sociale se pot
integra în trei categorii de paradigme:
a. paradigme pozitiviste, care stau la baza teoriilor pozitiviste şi neopozitiviste;
b. paradigme interpretative, care subsumează o serie de teorii în ştiinţele sociale:
fenomenologia, etnometodologia, hermeneutica, psihanaliza, etnologia, etnografia,
sociolingvistica;
c. paradigme critice, care se aplică în sociologie, marxism, feminism. Metodologia se
poate defini în cel puţin două accepţiuni.
Într-o accepţiune, metodologia este considerată identică cu modelul de cercetare
utilizat într-un studiu particular, incluzând informaţiile teoretice adiacente temei cercetate şi
metodele utilizate pentru verificarea ipotezelor propuse. Astfel înţeleasă, fiecare cercetare are
o metodologie distinctă, fiecare cercetător utilizează propria sa metodologie care diferă de la
un studiu la altul. Şi astfel, ajungem cu uşurinţă la concluzia că există tot atâtea metodologii
câte proiecte de cercetare există. Ar fi mai corect să considerăm şi să denumim această
accepţiune „proiect de cercetare”5 şi nu metodologie.
În cealaltă accepţiune consideră metodologia ca fiind o structură construită în baza
unor principii teoretice bine definite. În acest caz, metodologia oferă studiului o fundamentare
asociată unei paradigme la care aderă cercetătorul şi reprezintă un ghid al cercetării. Astfel
metodologia unui studiu rezultă din paradigmă şi nu din modelul de cercetare.
Metodologia este aşadar dependentă de paradigmă şi defineşte standardele şi
principiile necesare pentru alegerea metodelor în conformitate cu aceasta. Spre exemplu, un
studiu care de supune paradigmei pozitiviste va folosii o metodologie şi metode de tip
cantitativ.

5
Sarantakos, 1994
4
 Metodele reprezintă totalitatea instrumentelor utilizate într-o cercetare pentru
culegerea şi prelucrarea datelor. Chiar dacă uneori metodele au aceleaşi denumiri (spre
exemplu, interviu, observaţie), ele pot diferi din punct de vedere al structurii în funcţie de
paradigma sau teoria căreia i se subsumează cercetarea. Tehnica este un concept definit relativ
ambiguu în literatura de specialitate şi la care tinde să se renunţe în ultima vreme. Vom
considera tehnica un demers operaţional al cercetării. Spre exemplu, metoda este ancheta, iar
chestionarul şi interviul sunt tehnici.

3. Metoda observației
Sociologia ca ştiinţă teoretico-empirică presupune observarea vieţii sociale în
totalitatea ei spaţiotemporală. Înţeleasă drept „contactul cu realitatea“, observaţia constituie –
după cum aprecia Traian Herseni – „singura metodă care promovează cunoştinţa“ 6. Dar
termenul de „observaţie“ (lat. observatio, acţiunea de observare, de supraveghere, de a nu
pierde din ochi) are sensuri multiple (de cercetare empirică, de spionare, primă etapă a
cercetării de teren etc.), fapt pentru care credem că o încercare de definire a observaţiei nu ar
fi nejustificată. Mai întâi se cuvine să precizăm că folosim cu acelaşi sens termenii de
„observare“ şi de „observaţie“, deşi acesta din urmă este mai rar utilizat în limbajul cotidian.
În ştiinţele socioumane observaţia este înainte de orice observarea omului de către om,
fapt ce o particularizează faţă de observaţia din ştiinţele naturii, fiind vorba de un raport între
două persoane care „îşi dau seama“ şi acţionează ca atare. Ruth C. Kohn şi Pierre Nègre notau
că termenul de”observaţie“ desemnează: o etapă (iniţială) a cunoaşterii (faza exploratorie); un
tip de acţiune realizată de cel ce observă (colectarea sistematică a datelor); datele colectate,
produsul final.
În Dictionnaire de la sociologie7, se specifică: „Sociologia nu se rezumă la o
înregistrare pasivă a faptelor şi a fenomenelor. Sociologii îşi construiesc observaţiile.
Descrierea faptelor şi constatarea unor rezultate nu intervin decât la capătul unui proces
empiric şi teoretic, produs de cercetarea realităţii; observaţia este totodată proces şi rezultat“ .
Cele mai multe manuale şi tratate de metode şi tehnici de cercetare sociologică nu acordă un
spaţiu prea mare definirii observaţiei, insistându-se asupra caracteristicilor, avantajelor şi
dezavantajelor acesteia comparativ cu alte modalităţi de cunoaştere a societăţii, cel mai adesea
contrapunând observaţia experimentului. Să luăm în discuţie, oarecum la întâmplare, câteva
exemple.
6
Traian Herseni (1969, 36)
7
Boudon şi alţii, 1993/1996, 191
5
 Henri H. Stahl după ce arată că observaţia ştiinţifică este „dirijată potrivit unor
anumite reguli“8, enumeră caracteristicile acesteia: este metodică, adică are la bază o teorie;
este integrală, pentru că realitatea nu poate fi înţeleasă decât în totalitatea sa; este sistematică,
presupune desfăşurarea ei după un plan, nu haotic, la întâmplare; este analitică, presupune
„operaţia de desfacere a unui fenomen în elementele lui alcătuitoare“ şi examinarea fiecărui
element; este repetabilă şi verificabilă.
Marie Jahoda subliniază că observarea ştiinţifică nu se bazează pe proprietăţile
observatorului ci pe scopul de cunoaştere, pe o planificare riguroasă, pe notarea sistematică,
ca şi pe controlul datelor.
Kenneth D. Bailey consideră că metoda observaţiei constă în „colectarea datelor
despre comportamentul nonverbal“9 implicând sensibilitatea vizuală, dar şi acustică, tactilă,
termică, olfactivă etc. Fără îndoială, observaţia face în principal apel la analizatorul vizual,
pentru că cea mai mare parte a informaţiilor ce ne parvin din mediul înconjurător sunt
obţinute cu ajutorul văzului. „Ochiul este inteligent“, dar nu percepe decât spectrul solar cu
lungimea de undă cuprinsă între 380 şi 780 de milimicroni.
În plus, semnalele din lumea exterioară nu sunt numai de natură vizuală. Auzul ne
conectează, ca şi văzul, cu lumea exterioară. În acest sens se poate vorbi de „observarea
opiniilor“ prin exprimarea verbală spontană a lor. Văzul, auzul dar şi mirosul asigură
observarea oamenilor de către oameni. „Sensibilitatea olfactivă a omului, puternic
culturalizată, deşi nu are un rol la fel de activ pentru orientarea în mediu ca la animale, atinge
uneori praguri extraordinar de înalte: mirosul de mosc, de exemplu, îl simţim chiar într-o
concentraţie în aer care nu depăşeşte 0,00004 miligrame per litru, ceea ce corespunde
dizolvării într-un bazin de apă cu lungimea de 1 km, lăţimea de 250 m şi adâncimea de 10 m a
unei cantităţi de numai 100 de grame de mosc“ 10. În acelaşi sens, sensibilitatea termică,
tactilă, chiar sensibilitatea dolorifică participă la cunoaşterea prin observare a vieţii sociale.
După Kenneth D. Bailey, avantajele recursului la metoda observaţiei constau, în
primul rând, în superioritatea acesteia faţă de anchetă sau faţă de studiul documentelor când se
studiază comportamentul nonverbal. Înşelarea deliberată, ca şi erorile datorate memoriei fac
din datele obţinute prin metodele interogative „informaţii de mâna a doua“. Înregistrându-se
comportamentele individuale şi comportamentele colective chiar în momentul desfăşurării lor,
observaţia îşi dovedeşte superioritatea.

8
Henri H. Stahl (1974, 187 şi urm.)
9
Kenneth D. Bailey (1978/1982, 247 şi urm.)
10
Chelcea şi Chelcea, 1983, 71
6
 Pe de altă parte, observaţia prezintă avantajul, faţă de experiment bunăoară, că
înregistrează comportamentele în condiţiile naturale de desfăşurare a lor. În plus – aşa cum
remarca printre primii John M. Johnson (1975) – observaţia este slab reactivă, în comparaţie
cu experimentul sau cu ancheta pe bază de chestionar sau de interviu. Aceasta nu înseamnă că
anumite procedee de observare nu induc modificări ale comportamentelor persoanelor
studiate. În general însă, se poate aprecia că observaţia elimină în bună măsură artificializarea
studiului vieţii sociale. În fine, spre deosebire de ancheta sociologică sau de experiment,
metoda observaţiei are avantajul de a permite analize longitudinale, prin înregistrarea
comportamentelor sau environment-ului un timp mai îndelungat, luni sau ani de zile, dacă ne
referim la observaţia participativă. Asemenea oricărei alte metode din ştiinţele socioumane,
observaţia are şi dezavantaje.
Kenneth D. Bailey le sistematizează astfel: un control redus asupra variabilelor externe
care pot afecta datele cercetării, dificultăţi de cuantificare, limitarea la studiul unor eşantioane
mici, dificultatea de a pătrunde în anumite medii (agenţii guvernamentale, servicii secrete,
cluburi selecte etc.) şi de a studia comportamente intime (de exemplu, comportamentul sexual
poate fi studiat cu ajutorul interviului, chiar telefonic, dar nu prin metoda observaţiei).
Sintetizând cele spuse până aici, vom conchide că, în sens larg, observaţia sociologică este
definită ca cercetare concretă, de teren, empirică şi, în sens restrâns, ca metodă ştiinţifică de
colectare a datelor cu ajutorul simţurilor (văz, auz, miros etc.) în vederea inferenţelor
sociologice şi psihologice pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie sistematic şi obiectiv
mediul înconjurător, oamenii şi relaţiile interpersonale, comportamentele individuale şi
colective, acţiunile şi activităţile, comportamentul verbal, obiectele fizice, produsele
activităţilor creative ale persoanelor şi grupurilor umane.
Descrierea, în cazul observaţiei, „implică o activitate de comparare, o reperare şi o
ierarhizare a diferenţelor şi asemănărilor“11. Important este ca din datele de observaţie să se
extragă legi.

3.1. Tipurile de observație

Există o multitudine de tipuri de observaţie şi numeroase criterii de clasificare a
procedeelor de aplicare a acestei metode. De la autor la autor terminologia variază, chiar dacă
fondul problemei rămâne acelaşi. Se conturează, însă, în prezent tot mai accentuat tendinţa de
11
Richelle, 1995, p.165
7
a trata observaţia într-o dublă perspectivă: cea a paradigmei cantitative diferenţiat de
paradigma calitativă (M. Hammersley şi P. Atkinson, 1983; J. Lofland şi L. Lofland, 1984; B.
Berg, 1989; D. L. Jorgenson, 1989; C. Glesne şi A. Peshkin, 1992; P. A. Adler şi P. Adler,
1994; P. Iluţ, 1997). Se face astfel distincţie între observaţia cantitativă şi observaţia calitativă.
După Pattricia A. Adler şi Peter Adler, ceea ce diferenţiază observaţia calitativă de cea
tradiţională, cantitativă, se referă la faptul că aceasta “în esenţă este fundamental naturalistică,
se desfăşoară în context natural, vizează actorii sociali care în mod natural participă în
interacţiuni şi urmează cursul vieţii de zi cu zi.
William J. Goode şi Paul K. Hatt fac distincţie între observaţia controlată şi observaţia
necontrolată, în cadrul celei din urmă incluzând observaţia participativă versus observaţia
nonparticipativă12.
René König împarte observaţia în următoarele tipuri: observaţie controlată şi
observaţie necontrolată, ambele tipuri făcând parte din ceea ce înţelege prin observaţie
ştiinţifică; observaţie directă şi observaţie indirectă, conform criteriului „poziţia faţă de
realitate a materialului de observat“13; observaţie externă (nonparticipativă), care poate fi
extensivă sau intensivă, şi obsrvaţie participativă, care la rândul ei poate fi pasivă sau activă.
În ultima clasificare dihotomică (participativă/nonparticipativă) se are în vedere „poziţia faţă
de realitate a observatorului“.
Bernard S. Phillips propune următoarea clasificare: observaţie slab structurată şi
observaţie puternic structurată, prin analogie cu tehnica interviurilor standardizate şi
nestandardizate14. Tipul de observaţie slab structurată include observaţia participativă şi
observaţia nonparticipativă. Într-o lucrare de largă circulaţie, Méthodes des sciences
sociales15, se iau în discuţie pentru tipologizarea observaţiei două criterii: sistematizarea şi
cuantificarea. Conform primului criteriu, se tratează separat: observaţia nonsistematizată,
observaţia elaborată (préparée) sau sistematizată şi observaţia întărită (armée). În funcţie de
posibilitatea de cuantificare se discută despre observaţia calitativă, recomandată în studiile
monografice (descriptive), în abordarea fenomenelor complexe şi pentru pregătirea
observaţiei cantitative.
Acest al doilea tip de observaţie permite generalizarea statistică. O clasificare mai
elaborată a observaţiei o întâlnim în lucrarea Einführung in die Methoden der empirischen
Soziologie de Renate Mayntz şi colab. (1969), în care se analizează distinct: observaţia
12
William J. Goode şi Paul K. Hatt (1952, 119 şi urm.)
13
René König (1967, 107-133)
14
Bernard S. Phillips (1971, 159-170)
15
Madeleine Grawitz (1972, 347- 348),
8
sistematizată şi observaţia nesistematizată, observaţia de teren şi observaţia de laborator,
observaţia participativă şi observaţia nonparticipativă. În lucrările mai recente se constată
aceeaşi diversitate de tipologii şi de criterii de clasificare a observaţiei. Earl Babbie aminteşte
doar tipurile de observaţie participantă şi observaţie directă.
R. Guy Sedlack şi Jay Stanley au în vedere mai multe criterii: gradul de implicare a
observatorului în viaţa colectivităţilor studiate (observaţie participativă şi nonparticipativă),
recunoaşterea deschisă sau ascunderea faptului că se urmăreşte studierea grupurilor,
colectivităţilor sau comunităţilor (observaţie deschisă şi observaţie ascunsă), efectuarea
observaţiei în mediul natural sau într-un mediu artificial (observaţie de teren şi observaţie de
laborator), gradul de control (observaţie puternic controlată şi observaţie slab controlată) şi, în
fine, structurarea categoriilor de observare (observaţie structurată şi observaţie
nonstructurată). Exemplificarea, fireşte, ar putea continua.
De pildă, Lazăr Vlăsceanu se opreşte la trei tipuri de practicare16 a observaţiei:
observaţia structurată, observaţia participativă şi observaţia nedistorsionantă. În ceea ce ne
priveşte vom insista doar asupra tipurilor de observaţie mai frecvent utilizate în cercetările
sociologice, inclusiv în investigaţiile psihosociologice, şi anume: observaţia structurată,
observaţia participativă, observaţia eşantionată (time sampling).
Utilizăm deci criteriile: gradul de structurare, nivelul de implicare a cercetătorului şi
durata observaţiei. Alte criterii precum: nivelul controlului sau dezvăluirea rolului de
observator vor interveni pe parcursul analizei, fără însă a stărui asupra tipurilor de observaţie
ce ar rezulta din aplicarea respectivelor criterii.

3.1.1. Observaţia nestructurată versus observaţia structurată

Dacă acceptăm punctul de vedere al lui Kenneth D. Bailey, în clasificarea tipurilor de
observaţie intervin două tipuri de structuri: primul se referă la structura environmentului, care
prin dihotomizare dă naştere cadrului natural (studiu de teren) şi cadrului artificial
(experimentul de laborator), iar cel de al doilea are în vedere gradul de structurare a
observaţiei, care poate fi la limită divizat în observaţie nestructurată, de o parte, şi observaţie
structurată, de cealaltă parte.Rezultă prin luarea în calcul a celor două tipuri de structuri o
tipologie a observaţiei: observaţia complet nestructurată (întâlnită în studiile de teren),
observaţia nestructurată (utilizată în experimentele de laborator), observaţia structurată (în
studiile de teren) şi observaţia complet structurată (în experimentele de laborator).

16
Lazăr Vlăsceanu (1986, 213)
9
 Observaţia nestructurată (sau slab structurată) se întâlneşte atât în studiile sociologice
de teren, cât şi în cele de laborator (mai ales în cercetările psihosociologice). Metoda
etnografică având drept scop descrierea amănunţită a unei culturi sau subculturi se bazează pe
observaţia nestructurată. Studiile realizate de Margaret Mead (1901 – 1978) în insulele Samoa
sau în Noua Guinee (vezi: Coming of Age in Samoa, 1928; Sex and Temperament in Three
Primitive Societies, 1935) sunt un bun exemplu de ceea ce înseamnă utilizarea observaţiei
nestructurate. Metoda etnografică a fost aplicată cu succes şi în monografiile realizate în
perioada interbelică de Şcoala sociologică de la Bucureşti, de sub conducerea lui Dimitrie
Gusti. Henri H. Stahl face o expunere magistrală a acestui tip de observaţie în Tehnica
monografiei sociologice (1934).
Observaţia nestructurată constituie adesea primul pas în cercetarea sociologică de
teren. Se înţelege că, şi în acest caz, fără aportul teoriei, observaţia este oarbă. Fondarea pe
teorie diferenţiază observaţia ştiinţifică (şi observaţia nestructurată este observaţie ştiinţifică)
de observaţia spontană. Cercetătorul nu se lasă furat de ceea ce iese din comun, observaţia
ştiinţifică nu trebuie să conducă la o colecţie de excentricităţi.
Prin aceasta nu se neagă valoarea unor fapte de observaţie neaşteptate, dar capitale, în
măsură să iniţieze o nouă teorie sau să lărgească teoriile existente. Robert K. numeşte acest
fapt serendipitate, după povestea celor trei prinţese din Serendip (vechiul nume al insulei
Ceilon) care aveau darul de a descoperi graţie perspicacităţii lor lucruri pe care nu le căutau.
Astfel de fapte neaşteptate, aberante şi capitale înregistrate prin observaţia nestructurată oferă
ocazia dezvoltării unei noi teorii (Termenul de „serendipitate“ a fost creat de Horace Walpole
în 1754, Robert K. Merton utilizându-l pentru prima dată în studiul Sociological Theory
publicat în American Journal of Sociology, 1945).
Se înţeleg că – aşa cum remarca René König – „nu observaţia naivă a unui observator
naiv, ci dimpotrivă observaţia naivă a unui observator instruit“ constituie „serendipity
pattern“. Observaţia structurată, la rândul ei, poate fi aplicată în cercetările sociologice de
teren, ca şi în studiile de laborator, fie cu recunoaşterea deschisă a rolului de observator, fie
ascunzându-se acest rol. Pentru acest tip de observaţie distinctiv este faptul că se face apel la
un „sistem de categorii“ în raport de care se face observaţia. Prin categoriile de observaţie
înţelegem clase de fapte şi fenomene omogene, în care sunt reuniţi indicatorii relevanţi şi care
permit, prin codificare, analiza statistică a proceselor şi relaţiilor sociale.
Roger W. Heyns şi Alvin F. Zander (1963) analizează caracteristicile sistemelor de
categorii de observaţie. Din punctul de vedere al gradului de cuprindere a realităţii, sistemul
de categorii poate fi exhaustiv, când toate actele comportamentale ale subiecţilor vor fi
10
clasificate în categoriile stabilite, sau nonexaustive, când sistemul de categorii nu permite
decât selectarea unor comportamente.
Utilizarea unui sistem de categorii nonexaustiv aduce serioase economii de timp şi este
de preferat în studiile-pilot. În cea ce priveşte gradul de reflecţie impus de sistemul de
categorii la înregistrarea datelor de observaţie, acesta poate fi înalt sau mediu, după cum
categoriile stabilite sunt mai generale sau mai particulare. Sistemul de categorii poate avea
unul sau mai multe cadre de referinţă, încercând să cuprindă fenomene omogene sau
eterogene. În primul caz, sistemul de categorii este unidimensional, în cel de-al doilea caz este
multidimensional. În cadrul sistemului, categoriile pot fi continue sau discontinue. Se înţelege
că, de regulă, vor fi continue categoriile din sistemele unidimensionale şi discontinue
categoriile din sistemele multidimensionale.
Pentru exemplificare, să analizăm sistemul de categorii utilizat de Robert F. Bales
(1950) în studierea în laborator a interacţiunii în cadrul discuţiilor de grup. Metoda este cea a
analizei de interacţiune, în fond un tip de analiză a conţinutului comunicării în rezolvarea de
probleme, care constă în “clasificarea comportamentelor act după act... şi dintr-o serie de
analize a datelor în vederea obţinerii de indici descriptivi ai proceselor de grup şi derivat, a
factorilor care influenţează aceste procese”17. Este interesant de arătat că, iniţial, Robert F.
Bales luase în considerare 85 de categorii pentru a descrie procesele de interacţiune în cadrul
discuţiilor de grup. În final, în urma laborioaselor sale investigaţii concrete (1946-1949), nu
au fost reţinute decât 12 categorii. Acestea sunt dispuse în perechi (pozitive şi negative) şi
ordonate în două dimensiuni referitoare la: comportamentul afectiv şi comportamentul
intelectual. Perechile de categorii surprind:
a. problemele de orientare a discuţiilor
b. problemele de evaluare
c. problemele de control
d. problemele de decizie
e. problemele de învingere a tensiunii
f. problemele de integrare în grup a participanţilor la discuţie, care, în viziunea
autorului, logic sunt aplicabile tuturor tipurilor de sisteme de interacţiune.
Sistemul de categorii al lui Robert F. Bales este exhaustiv: orice comportament al
perticipanţilor la discuţie poate fi încadrat într-un din categoriile stabilite. Pentru a clasifica
însă comportamentele se cere un înalt grad de reflexie, întrucât categoriile propuse sunt foarte
generale.
17
Bales, 1950/1970, 217
11
 Sistemul este bidimensional, vizând atât comportamentul afectiv, cât şi pe cel
intelectual, fapt ce împiedică ordonarea pe o singură linie a categoriilor, de la cea mai puţin
intensă până la cea mai intensă participare la discuţiile de grup. Într-adevăr, dat fiind cadrul de
referinţă diferit, nu poate fi apreciat comportamentul celui care contribuie la destinderea
atmosferei mai intens participativ decât comportamentul celui care orientează discuţiile sau
evaluează informaţiile, dar nici invers.
Categoriile stabilite de Robert F. Bales sunt în acest sens discontinue. Ele permit
alcătuirea profilurilor de discuţii, reconstituirea desfăşurării acestor discuţii, pecum şi rolul
fiecărui participant în discuţia de grup.
Observaţia externă versus observaţia participativă. Observaţia externă semnifică
situarea observatorului în afara sistemului observat. Acest tip de observaţie se recomandă în
cazurile în care încadrarea cercetătorului în sistemul rol-status-urilor grupului sau
colectivităţii ţintă este dificilă sau chiar imposibilă (de exemplu, în societăţile academice, în
instituţiile militare, politice, religioase etc.).
Să ne imaginăm că am dori să studiem stilul de conducere într-o mare corporaţie sau
firmă. Aproape sigur că nu vom fi acceptaţi ca membri în consiliul de administraţie şi nici nu
ni se vor acorda interviuri de către cei din staff-ul instituţiei. Nu ne aşteptăm să ni se
completeze nici chestionarele de anchetă. Putem apela la observaţia externă. Obţinem
permisiunea de a vizita sala de consiliu, biroul directorului general (fireşte, după orele de
program...). După amenajarea încăperilor respective vom afla dacă este vorba de un spaţiu
sociopat, care încurajează comunicarea socială, sau de un spaţiu sociofug – conform
terminologiei propuse de A. Mehrabian şi N. Diamond (1971).
Vom vedea dacă masa de consiliu, dacă scaunele din jurul mesei sunt la fel, ştiind că
forma mesei şi aşezarea în jurul ei influenţează comunicarea şi cooperarea interpersonală –
după cum remarca Mark Knapp (Non-Verbal Communication in Human Interaction, New
York, Holt, Rinehart and Winston, 1978). “Mesele pătrate sunt ideale pentru convorbiri scurte,
care se rezumă la fapte sau de stabilire a unor relaţii superior/subordonat”18.
Mesele standard dreptunghiulare, notează autorul anterior citat, permit patru poziţii: de
colţ (care încurajează conversaţiile prieteneşti, spontane), de cooperare (de aceeaşi parte,
exprimând acceptarea parteneriatului), competitivdefensivă (de o parte şi de alta a mesei) şi
independentă (îndepărtată, de o parte şi de cealaltă parte a mesei).
La rândul lor mesele rotunde sunt ideale pentru discuţiile între persoanele cu status
social egal. Să ne gândim la “cavalerii mesei rotunde” ai regelui Arthur al celţilor din
18
Pease, 1992, 200
12
Britannia (sec. al VI-lea) care au luptat împotriva cuceritorilor anglo-saxoni, dar şi la “efectul
Steinzor”, care prevede că, în jurul unei mese rotunde, schimbul cel mai intens de informaţii
se realizează cu persoana plasată diametral opus (Bernanrd Steinzor, The Spatial Factor in
Face-to-face Discussion Groups, 1950).
Cât priveşte scaunele din jurul meselor de consiliu sau din birourile manageriale
trebuie să ştim că ele “scot în evidenţă rangul şi puterea” – dacă avem în veddre – “mărimea
şi accesoriile, înălţimea lor şi locul unde vor fi aşezate”. Vom măsura distanţa dintre locurile
participanţilor la discuţiile pentru luarea deciziilor şi chiar lăţimea sau diamentrul mesei.
Aceasta pentru că fiecare participant la discuţii resimte negativ când nu îi este
respectat spaţiul personal, acea zonă ce înconjoară corpul uman, asemenea unei anvelope
invizibile, care variază ca dimensiune în funcţie de cultură, apartenenţa la genul social
(masculin/feminin), tipul de relaţii (formale/informale) şi de situaţia concretă (Robert
Sommer, Personal Space, 1969).
Ne va interesa calitatea materialelor din care este confecţionat mobilierul,
funcţionalitatea, dar şi amplasarea lui. Este privilegiată? Putem să fim aproape siguri că în
respectiva instituţie se încurajează mai degrabă respectarea strictă a regulilor (inclusiv de
rezolvare a problemelor), nu creativitatea. Datele furnizate de observaţia externă vor trebui
coroborate cu cele obţinute cu ajutorul altor metode, tehnici şi procedee, dar ele nu sunt în
nici un caz de neglijat. Într-o cercetare sociologică este nu numai imposibil, dar şi inutil să se
înregistreze tot ce înseamnă viaţă socială.
A observa comportamentul oamenilor 24 de ore din 24 este absurd; efortul nu este
răsplătit de apropierea de adevăr. Dacă totul este semnificativ, atunci nimic nu este
semnificativ. Va trebui să se procedeze selectiv – aşa cum s-a procedat, de exemplu, în studiul
procesului de industrializare şi urbanizare la Boldeşti (Herseni, 1970).
De asemenea, este exemplară pentru observaţia externă înregistrarea interacţiunii în
grupurile de muncă în cercetările conduse de Elton Mayo efectuate într-o filatură din
Philadelphia (1925) şi în atelierele din Hawthorne, lângă Chicago, ale Companiei Western
Electric (1924-1943).
Observaţia externă (sau nonparticipativă) este caracteristică studiilor de laborator, în
timp ce observaţia participativă se întâlneşte în studiile sociologice de teren şi cu deosebire în
cercetările de antropologie culturală. Sigur, se cunosct şi excepţii de la această regulă.
Cercetarea din anii 1967-1968 asupra unui eşantion de 1217 de persoane, în Franţa, pe
care se bazează lucrarea lui Pierre Bourdieu (La Distinction: Critique sociale du jugement,
Paris, Les Editions de Minuit, 1979) privind mentalul burgheziei contemporane constituie un
13
exemplu cu valoare teoretică şi metodologică esenţială. Concomitent cu aplicarea
chestionarului (26 de întrebări închise şi deschise, la care se adaugă 12 întrebări de
clasificare), operatorii de interviu trebuiau să completeze şi o fişă de observaţie despre
locuinţa, îmbrăcămintea, frizura/cuafura, corbirea persoanelor intervievate Observaţia
participativă înseamnă „a lua parte – pe cât permite situaţia – conştient şi sistematic la viaţa
activă, ca şi la interesele şi sentimentele grupului studiat“ (Kluckhohn, 1956, 97). Practicând
acest tip de observaţie, cercetătorul nu numai că este prezent în colectivitatea studiată, dar se
şi integrează în situaţia observată, în viaţa de zi cu zi zi a grupului.

3.1.2. Observaţia continuă versus observaţia eşantionată

Observarea continuă se referă la perioade limitate din viaţa unei colectivităţi sau la
secvenţe comportamentale bine precizate ale unui număr mic de actori sociali. De regulă, se
procedează la o eşantionare a comportamentelor ce urmează a fi observate.
Este practic imposibil să observi toate unităţile de comportament ale unui individ. În
funcţie de obiectivele cercetării vor fi reţinute doar comportamentele relevante, adică se va
face o selecţie a faptelor de observaţie. „Observaţia presupune, prin definiţie, o alegere a
faptelor de observat. Este o distingere clară a unor detalii semnificative dintr-un tot amorf.
Este un rod al unor idei pe care mai dinainte le ai asupra a ceea ce este şi ceea ce nu este
semnificativ“.
Observaţia eşantionată (sau instantanee), pusă la punct în 1934 de către Tippett, se
bazează pe tehnica sondajului, fiind numită uneori „eşantionaj al muncii“ sau „inspecţie
instantanee“. În sociologie, deşi observaţia instantanee porneşte de la ceea ce îndeobşte se
înţelege prin „privirea maistrului“ nu este deloc o inspecţie şi, mai ales, nu este făcută cu
scopul de a controla, nefiind aplicabilă doar în studiul muncii. Observaţia instantanee prezintă
avantajul de a fi relativ comodă, putându-se aplica fără perturbarea comportamentului celor
studiaţi.
Există posibilitatea aplicării acestei metode fără ca cei studiaţi să fie avertizaţi;
procedeul implică anumite riscuri: observatorul, odată deconspirat, pierde total încrederea
celor în mijlocul cărora efectuează studiul. Marele avantaj pe care îl conferă aplicarea acestei
metode constă în posibilitatea ce se creează de a studia alternativ mai multe activităţi într-o
perioadă de timp scurtă.
Prin intermediul observaţiei instantanee se poate stabili, cu un grad convenabil de
precizie (de exemplu, în studiul muncii), lista operaţiilor ce se efectuează, ponderea fiecărei
operaţii (ca timp, în procente) şi se poate compara ceea ce efectiv se face cu ceea ce este
14
prevăzut a se face. Observaţia instantanee este recomandabil a se aplica numai în studiul unor
activităţi variate.
Aplicarea practică a metodei trebuie să ţină seama de gradul de precizie pe care dorim
să-l aibă rezultatele. Prin convenţie, se consideră că un grad de precizie de 0,05 este
convenabil. Ca momente importante în aplicarea observaţiei instantanee, în afara stabilirii prin
observaţie a ponderii elementelor în cadrul activităţii studiate, amintim fixarea intervalelor
dintre observaţiile instantanee; aceasta se realizează în funcţie de timpul total de studiu, de
numărul activităţilor care sunt studiate şi de distanţa dintre locurile de desfăşurare a acestor
activităţi.
Se ia în consideraţie timpul minim pentru parcurgerea distanţei între cele mai
îndepărtate locuri ce sunt studiate alternativ. Determinarea momentelor de efectuare a
observaţiilor instantanee se face prin tragere la sorţi. În final, se completează o fişă de
observaţie în care sunt trecute: numărul observaţiilor, ziua, orarul de observare, conţinutul
observării şi eventualele remarci explicative suplimentare.

4. Metoda comparației
Abordarea comparativă este o metodă des întâlnită în ştiinţă. Am preferat să o tratăm
la acest capitol datorită asemănărilor cu experimentul, care se bazează pe diferenţele dintre
grupul experimental şi cel de control. Émile Durkheim remarcă această asemănare folosind
termenul de „experimentare indirectă sau metoda comparativă”.
În ştiinţele sociale (şi cu atât mai mult în administraţia publică) este greu să recurgi la
experimente, dar avem la dispoziţie comparaţia pentru a putea înţelege mai bine lucrurile.
Comparaţia are o istorie foarte îndelungată. Primul mare comparatist este considerat a fi
Aristotel. Acesta a dezvoltat pe baza studiului a 158 de regimuri existente în polisurile
greceşti clasificarea sistemului de guvernare după două criterii: numărul celor care conduc
(unul, puţini sau mai mulţi) şi ce interese reprezintă (forma originală este bazată pe interesul
comun, iar cea pervertită interesul personal.
Pe această linie au urmat multe alte comparaţii bazate pe state şi desfăşurate din
punctul de vedere al constituţiilor şi organizării statale. Stilul este predominant descriptiv, se
pune accentul pe legislaţie şi pe evoluţia istorică, neglijând aproape total contextul social.
Ulterior, după 1940 accentul a început să se modifice spre comportamente, o fuziune între
cele două concepţii apărând după 1980, când se iau în calcul şi statul şi grupurile şi individul,
15
fiecare cu comportamente proprii. În studiul administraţiei publice o astfel de abordare, bazată
pe comparaţia dintre state, instituţii şi organizarea lor se regăseşte în cursuri cum ar fi cele de
Sisteme administrative comparate.
Politicile publice au început să facă obiectul unor comparaţii încă din 1970.
Problemele de genul „de ce anumite state fac un lucru şi altele nu” sau „de ce unele state
procedează într-un anumit fel în domeniul unei anumite politici” încep să devină tot mai
interesante şi studiile comparatiste în domeniu tot mai numeroase.
Ne pot interesa aici ce politici se aplică, modul de aplicare, dar şi rezultatele diferite,
pentru că anumite politici reuşesc intr-o ţară, dar eşuează în altele. Rezultatele unor astfel de
studii ne pot ajuta să înţelegem mai mult procesul politicilor publice. Cercetarea comparativă
poate fi privită ca o abordare metodologică distinctă. Principalele sale scopuri sunt: •
Furnizarea unui context mai larg.
Deseori o informaţie este mai relevantă în momentul în care reuşim să o încadrăm într-
un context mai larg. De exemplu, după ce aflăm satisfacţia cetăţenilor faţă de activitatea
Primăriei Municipiului Cluj-Napoca vom putea înţelege mai mult dacă o vom raporta la
satisfacţia cetăţenilor faţă de activitatea primăriilor din alte oraşe sau faţă de alte instituţii; •
Identificarea unor patternuri generale.
Vom încerca să vedem care sunt elementele comune ale cazurilor studiate, dacă avem
situaţii în care între aceste elemente variază în acelaşi fel. Acest tip de demers este similar
celui prin care în cercetările de tip calitativ se dezvoltă o teorie;
• Testarea teoriei. În momentul în care am avansat o teorie putem încerca să vedem
dacă ea se aplică tuturor cazurilor pe care vrem să le studiem. În cazul în care găsim un caz în
care teoria nu se aplică am realizat „falsificarea” teoriei;
• Realizarea de predicţii. Pe baza cunoştinţelor adunate în diferite cazuri putem să
vedem ce se va întâmpla în altul. De exemplu, dacă ştim ce s-a întâmplat după aplicarea unui
anumit program în diferite ţări, am putea presupune ce se va întâmpla daca vom aplica
respectivul program în România.
O problemă foarte importantă în demersul comparatist este legată de variabilele (sau
dimensiunile) care sunt luate în calcul. În momentul în care vrem să cercetăm un fenomen din
perspectivă comparatistă trebuie să vedem care sunt variabilele care ne interesează din
punctul de vedere al explicaţiei şi/sau înţelegerii fenomenului (echivalentul unei
operaţionalizări). După aceasta trebuie să aflăm care sunt valorile pe care le iau în fiecare

16
dintre cazurile studiate şi să încercăm să aflăm în ce mod variază acestea. Un exemplu simplu
este legat de gradul de corupţie în ţările Europei Centrale şi de Est.19

5. Tehnici de sondare
Tehnicile prin care se poate realiza un sondaj de opinie sunt următoarele:
- faţă în faţă – presupune interacţiunea dintre operator şi respondent – operatorul
citeşte întrebările şi notează răspunsurile subiecţilor;
- prin poştă – întrebările sunt trimise prin poştă şi sunt returnate cercetătorului în
acelaşi mod;
- telefonic – convorbirea se desfăşoară prin intermediul telefonului;
- electronic – întrebările pot fi trimise prin intermediul poştei electronice (e-mail) şi
recepţionate în acelaşi fel sau pot fi postate pe un site;
- chestionarul auto-administrat – cercetătorul distribuie întrebările, subiecţii răspund la
ele şi cercetătorul colectează ulterior răspunsurile.
Fiecare tehnică are avantajele şi dezavantajele sale.
5.1. Tehnica faţă în faţă
Se mai foloseşte pentru această tehnică numele de sondaje prin interviu. Am preferat
această denumire „faţă în faţă” pentru a nu induce confuzii cu următoarea metodă (interviul).
Cercetătorii trimit pe teren operatori care să ia legătura cu respondenţii, să le citească
întrebările şi să noteze răspunsurile. Pentru o cercetare cu un număr mare de respondenţi,
răspândiţi pe o arie mai mare, avem nevoie de un număr mare de operatori. Pentru o cercetare
exploratorie, cu un număr mic de respondenţi, putem avea un singur operator (poate fi chiar
cercetătorul). Această tehnică obţine răspunsurile cele mai bune. Dacă o întrebare nu este
înţeleasă operatorul poate explica sensul întrebării. Sinceritatea răspunsurilor este sporită –
respondenţii se simt obligaţi să fie mai sinceri decât în cazul celorlalte tehnici (cu excepţia
unor subiecte sensibile, când ar fi de preferat aplicarea unei tehnici care nu presupune
interacţiunea cu operatorul).
Operatorul de sondaj poate folosi elemente de limbaj non-verbal pentru a evalua
gradul în care respondentul este sincer. De asemenea operatorul poate colecta informaţii
suplimentare fără a pune întrebări (informaţii despre respondent cum ar fi aspectul fizic sau
despre locuinţa sa). Rata de răspuns este mai mare decât pentru alte tehnici, fiind mai greu să
refuzi pe cineva în persoană decât la telefon, sau să arunci o scrisoare la coş sau să nu
răspunzi la un e-mail.
19
Şandor, 2003
17
 Numărul de întrebări dintr-un chestionar poate fi destul de mare decât pentru alte
tehnici, având în vedere că durata unei întrevederi cu o persoană poate fi mai mare decât cea a
unei convorbiri telefonice. Există şi dezavantaje. Costul este cel mai mare din toate tehnicile –
operatorii trebuie plătiţi şi mai există şi costuri de deplasare. Durata este iarăşi destul de mare.
Operatorii trebuie instruiţi.
De asemenea, interacţiunea cu operatorii poate distorsiona rezultatele. Operatorii
trebuie să respecte anumite reguli pentru a asigura succesul unui sondaj faţă în faţă. Acestea
se referă în principal la:
- Aspectul general al operatorului. Aspectul operatorului este foarte important încă din
momentul în care respondentul este abordat. Un operator extrem de voinic, îmbrăcat în haine
de piele cu ţinte şi cu o părul aranjat într-o creastă de cocoş de culoare roşie va avea foarte
multe refuzuri. Aspectul operatorilor trebuie să fie unul plăcut şi îmbrăcămintea lor trebuie să
fie una apropiată de cea a majorităţii posibililor respondenţi;
- Comportamentul operatorului. Având în vedere că respondentul trebuie să fie convins
să răspundă sincer la un număr mare de întrebări legate de opiniile sale şi de viaţa sa (uneori
chiar aspecte sensibile ale acesteia) comportamentul operatorului trebuie să fie unul care să-l
stimuleze în acest sens (dar fără a influenţa răspunsurile). Operatorul trebuie să-l facă pe
respondent să se simtă confortabil şi să-i creeze o senzaţie de încredere. Operatorul trebuie să
fie capabil să-şi dea seama ce abordare funcţionează cu fiecare persoană – cât de prietenos
trebuie să fie, cât poate insista pentru obţinerea unui răspuns, cât de relaxat ar trebui să pară şi
cât de formal sau informal poate să se adreseze respondenţilor. Chiar dacă între operator şi
respondent se stabileşte o relaţie plăcută nu trebuie să uite scopul întrevederii – obţinerea
informaţiilor dorite. În cazurile în care respondenţii sunt foarte vorbăreţi, furnizează multe
amănunte nesolicitate pentru fiecare răspuns sau ajung să schimbe subiectul operatorul trebuie
să-i readucă la subiect (o operaţiune care cere mult tact);
- Buna cunoaştere a cercetării – operatorii trebuie să cunoască destul de bine tema
cercetării. Dacă dorim să aflăm opiniile studenţilor despre calitatea educaţiei primite în
universităţi operatorii ar trebui să fie familiarizaţi cu subiectul, altfel va fi mai greu să
înţeleagă referinţele subiecţilor şi să-i convingă că înţeleg subiectul. O bună cunoaştere a
chestionarului este şi ea foarte importantă – întrebările nu se citesc prima dată în faţa
respondentului, trebuie să înţelegem la ce se referă fiecare întrebare pentru a o putea citi bine
şi a putea da eventuale lămuriri.
- Respectarea instrucţiunilor – întrebările trebuie citite exact aşa cum sunt formulate
(orice mică schimbare poate duce la modificări mari în răspunsuri) şi răspunsurile trebuie
18
înregistrate exact. Dacă întrebarea permite un răspuns liber, pe larg, operatorul trebuie să
noteze acest răspuns exact aşa cum a fost formulat.
- Evitarea influenţării respondentului. Întrebările se citesc pe un ton neutru şi pe un ton
similar şi cu un conţinut echilibrat se răspunde la eventualele nelămuriri ale subiecţilor.
Operatorul nu trebuie să-şi trădeze în nici un fel părerile personale despre subiectele tratate în
chestionar;
- Obţinerea de răspunsuri complete – în cazul unor întrebări cu răspuns liber s-ar putea
ca respondentul să furnizeze un răspuns incomplet sau care nu are legătură cu subiectul.
Operatorul poate să ceară explicaţii suplimentare sau să solicite şi un alt răspuns.

5.2. Sondajul telefonic

Respondenţii pot fi mai uşor contactaţi prin telefon. Operatorii vor lua legătura cu
respondenţii, le vor citi întrebările şi vor înregistra răspunsurile. Sondajul prin telefon este
mult mai rapid şi mai puţin costisitor decât unul faţă în faţă. Calitatea datelor este ceva mai
mică decât în primul caz, dar mai mare decât pentru alte tehnici. Sinceritatea poate fi
verificată folosind indicii verbale (tonalitate, ezitări ş.a.). Durata poate fi redusă şi mai mult
dacă operatorii stau în faţa unui calculator şi introduc datele pe măsură ce le primesc
(interviuri asistate de calculator).
Şi în cazul acestei metode operatorii trebuie să fie instruiţi şi plătiţi. Interacţiunea cu
operatorii poate distorsiona rezultatele. Trebuie aplicate şi aici regulile prezentate pentru
tehnica anterioară (minus cea legată de aspectul general – aici sunt importante vocea şi
tonalitatea operatorului).
Rata de răspuns este ceva mai mică decât în cazul primei tehnici având în vedere că
este mai uşor să refuzi pe cineva la telefon decât în persoană. Numărul de întrebări care poate
fi adresat este cel mai mic dintre toate tehnicile având în vedere . Selectarea cazurilor este mai
dificilă – nu toţi subiecţii au telefon (de exemplu, în zona rurală), nu avem la dispoziţie cărţi
telefonice pe baza cărora să facem selecţia. Pentru selectarea cazurilor se poate practica
metoda RDD – random digit dialing (formarea de numere generate aleatoriu). Este destul de
dificil să combini telefonia fixă cu cea mobilă. Sondajul prin poştă În cazul acestei tehnici se
trimit chestionarele împreună cu o scrisoare explicativă şi un plic timbrat autoadresat pentru
returnarea chestionarului.
Scrisoarea indică autorul cercetării, explică scopul cercetării, încearcă să convingă
subiecţii să răspundă la întrebări, promiţându-le că răspunsurile lor vor rămâne anonime.
Plicul timbrat autoadresat are rolul de a simplifica munca respondenţilor – după ce vor

19
răspunde nu trebuie decât să pună chestionarul în plic şi să-l expedieze. Costul este redus. Nu
există erori datorate operatorilor. Numărul de întrebări care pot fi adresate poate fi destul de
mare.
Durata unui astfel de sondaj este cea mai mare dintre toate – trebuind să aşteptăm ca
poşta să trimită chestionarele, subiecţii să se hotărască să răspundă la ele şi să le expedieze
înapoi. Rata de răspuns este mică, recomandându-se să fie trimise scrisori ulterioare (în care
vom ataşa noi chestionare) pentru a spori rata de răspuns. Se folosesc inclusiv stimulente
materiale (includerea unor bancnote în scrisoare, alte forme) pentru a mări această rată. Se pot
trimite şi scrisori anterior efectuării sondajului, prin care să se ceară permisiunea de a efectua
un sondaj.

5.3. Sondaje realizate prin mijloace electronice

Sondajele realizate prin mijloace electronice (e-mail sau postare pe site) sunt ultima
noutate în domeniul sondajelor de opinie. Este chiar o modă să postezi pe un site întrebări la
care soliciţi răspunsul vizitatorilor respectivului site. Televiziunile încearcă să facă bani din
astfel de „sondaje”, prin care eşti întrebat dacă eşti de acord sau nu cu o anumită afirmaţie şi
primeşti un număr la care trimiţi răspunsul Da şi un altul la care răspunzi Nu (evident contra
cost). Există preocupări serioase pentru realizarea de sondaje profesioniste. Cel mai des
contactarea respondenţilor se face folosind e-mailul. Subiecţii primesc un mesaj prin care sunt
invitaţi să completeze un chestionar care se află la o anumită adresă (putem să punem un
astfel de instrument pe situl nostru personal sau să folosim serviciile unor situri specializate).
Printr-un clic ajung la adresa respectivă, unde pot completa răspunsurile. Datele sunt automat
introduse în baza de date, simplificând mult sarcina cercetătorului.
Avantajele acestei tehnici sunt evidente: costurile sunt mult reduse, viteza poate să fie
destul de mare (în general se răspunde rapid la comunicările prin e-mail, mesajele la care nu
s-a răspuns tind să rămână fără răspuns în continuare). Există însă şi probleme. Nu putem
contacta toată populaţia – există categorii de populaţie care nu au acces la Internet sau nu ştiu
să-l folosească (în general populaţia mai în vârstă, sau cei cu mai puţină educaţie sau cei din
zona rurală).
Selectarea cazurilor este foarte dificilă – nu ştim care sunt adresele respondenţilor şi ce
caracteristici au persoanele cu o anumită adresă, dacă fac parte din populaţia vizată sau nu.
Lista de întrebări trebuie să fie scurtă, navigarea în listă şi completarea cât mai uşoară.
Există posibilitatea de a introduce obligativitatea completării răspunsurilor la o
întrebare, dar şi riscul ca răspunsul să fie dat doar pentru că trebuie completat ceva în acel
20
câmp. Rata de răspuns este una destul de mică, putând fi mărită prin mesaje ulterioare sau
prin oferirea de stimulente (extrem de populară este în cercetările de marketing înscrierea în
loterii la care se pot câştiga bani şi obiecte).
De asemenea poate ajuta promisiunea de a trimite respondenţilor rezultatele cercetării.

5.4. Chestionarul auto-administrat

Şi sondajul prin poştă ar putea fi considerat un chestionar auto-administrat, al fel cele
realizate prin mijloace electronice. Ne vom referi aici în principal la un alt mod de distribuţie
a chestionarelor, în care chestionarele sunt împărţite personal de către cercetător (sau de către
persoane care-l ajută) spre completare şi colectate ulterior în acelaşi mod.
Putem să studiem astfel o populaţie de studenţi – chestionarele sunt distribuite în sala
de curs şi colectate tot în sala de curs (lăsând timp suficient pentru completarea chestionarelor
– am putea să le colectăm înainte de cursul următor). La fel putem studia opiniile unor
funcţionari publici – distribuim chestionarele la începutul programului şi le putem colecta la
sfârşit. În general putem apela la o astfel de tehnică când nu ştim adresele sau numerele de
telefon ale membrilor respectivului grup, dar ştim unde-i putem găsi.
Dacă am fi încercat realizarea unui sondaj faţă în faţă am fi întâmpinat probleme
legate de timp – nu toţi posibilii respondenţi fiind disponibili în momentul respectiv. Dacă le
lăsăm timp pentru completarea chestionarelor disponibilitatea lor creşte (în timpul unei zile de
lucru există şanse destul de bune să găsească timp pentru a completa un chestionar).
Costurile sunt mai mici decât în cazul unui sondaj prin poştă, iar timpul de răspuns
mai mic. O problemă care poate apărea este legată de calitatea răspunsurilor. Faptul că în
anumite situaţii avem sprijinul unor persoane (în cazul studenţilor ne-ar putea ajuta profesorii,
în cazul unei organizaţii avem nevoie de sprijinul unor structuri, cel mai adesea fiind implicat
serviciul de resurse umane) poate face ca datele obţinute să fie influenţate de temerea că
răspunsurile vor ajunge pe mâna şefului (într-un sondaj legat de folosirea timpului de către
funcţionarii publici desfăşurat în 1998 am aflat că unii funcţionari lucrau între 20 şi 26 de ore
pe zi şi că nici unul nu avea o activitate efectivă mai mică de 8 ore zilnic).
Pentru a evita acest lucru procesul de colectare al chestionarelor completate trebuie să
încerce să fie cât mai neutru (de exemplu putem amplasa o cutie în care respondenţii să pună
chestionarele completate) pentru a garanta anonimitatea răspunsurilor. Rata de răspuns O
problemă des discutată este legată de rata de răspuns pe care o au diferitele tehnici de sondare.
În cazul în care în eşantion avem şi persoane care nu făceau parte din populaţia dorită
(cum ar fi minorii sau firmele în sondajele adresate cetăţenilor) deci nu erau eligibile (se
21
întâmplă destul de des în cazul sondajelor prin e-mail sau telefon). Putem estima numărul
cazurilor ne-eligibile din eşantion pe baza metodei alocării proporţionale – presupunem că
numărul de cazuri ne-eligibile este identic în tot eşantionul – atât pentru cazurile cunoscute
cât şi pentru cele necunoscute.
Dintre tehnicile prezentate cea mai mare rată de răspuns posibilă o are sondajul faţă în
faţă, urmat de sondajele telefonice, cele auto-administrate, cele prin poştă şi cele realizate prin
mijloace electronice. Rata efectivă de răspuns poate varia foarte mult în funcţie de populaţia
studiată, natura şi importanţa problemei studiate. Rata de răspuns este deseori folosită pentru a
indica validitatea cercetării.
Dacă cele două grupuri au caracteristici diferite s-ar putea ca şi răspunsurile lor să fie
diferite şi în consecinţă rezultatele obţinute să nu reflecte corect opiniile întregii populaţii. De
aceea se recomandă să se încerce mărirea ratei de răspuns. Câtva mijloace posibile sunt:
1. Contactarea în avans, pentru a informa subiecţii despre sondaj. Poate fi folositor
trimiterea unui mesaj din partea unei persoane sau organizaţii cu o anumită autoritate care
sprijină cercetarea (în cazul unui sondaj naţional efectuat pe instituţii publice locale în 2008
am obţinut o rată mai bună de răspuns dacă am obţinut o scrisoare de sprijin din partea
Unităţii Centrale pentru Reforma Administraţiei Publice din Ministerul Administraţiei şi
Internelor);
2. În cazul în care persoanele nu au putut fi contactate se recomandă să se încerce din
nou; în zile diferite sau la ore diferite în cazul sondajelor faţă în faţă sau telefonice
3. Pentru sondajele poştale sau electronice se recomandă trimiterea unui nou mesaj
pentru a reaminti subiecţilor să completeze chestionarul;
4. Modul de redactare al chestionarului trebuie să fie adecvat tehnicii folosite – în
termeni de lungime, claritate, dificultate de completare;
5. Oferirea de stimulente (financiare sau de altă natură) poate duce la creşterea ratei de
răspuns. Nu trebuie uitat însă că şi aici avem o problemă: diferite grupuri răspund în mod
diferit la astfel de stimulente;
6. Perioada de timp în care se desfăşoară sondajul de opinie – se recomandă să nu
alegem perioada sărbătorilor (Crăciun, Paşte, ş.a.) sau a concediilor (iulie şi august). Nu există
o rată de răspuns recomandată. Autorii care fac astfel de recomandări tind deseori să fie prea
optimişti.

22
 Babbie, pe baza studierii literaturii de specialitate, consideră că o rată de 50% este
adecvată pentru analiză, 60% este considerată bună şi 70% este foarte bună 20. Literatura de
specialitate a constatat însă o scădere spectaculoasă a ratei de răspuns a sondajelor.
De Leeuw şi de Heer (2002) au aflat din studiul mai multor sondaje efectuate în mai
multe ţări că rata de răspuns a sondajelor a scăzut în toate ţările. Scăderea diferă de la ţară la
ţară, diferenţa fiind dată de ratele diferite de refuz.
În general putem pune ratele scăzute de răspuns pe seama unor factori cum ar fi
creşterea spectaculoasă a numărului de sondaje, o mai mare lipsă de încredere a subiecţilor,
sufocarea acestora cu diferite mesaje (în special cele publicitare), posibilităţile sporite de a
evita contactarea (de exemplu introducerea dispozitivelor de identificare a apelurilor
telefonice a dus la scăderea ratei de răspuns pentru sondajele telefonice, interfoanele reduc
rata de răspuns a sondajelor faţă în faţă).
Sondajele realizate prin mijloace electronice au avut un start spectaculos, ratele de
răspuns fiind foarte bune. Foarte rapid acestea au scăzut pentru că nu mai erau o noutate şi
pentru că a sporit mult cantitatea de mesaje nedorite (spam).
Sunt autori care consideră că rata de răspuns nu este o problemă majoră a sondajelor
de opinie. Langer (2003) menţionează o serie de sondaje de opinie în care mărirea ratei de
răspuns nu a modificat deloc rezultatele şi consideră că ar trebui să investim resurse mai
degrabă în îmbunătăţirea designului cercetării decât în sporirea ratei de răspuns.

Bibliografie
Chelcea, 1995, p.56
Popescu Neveanu, 1978
Kuhn, 2008
Rotariu & Iluţ, 1997
Sarantakos, 1994
Babbie (2010:364)
Şandor, 2003
Traian Herseni (1969, 36)
Boudon şi alţii, 1993/1996, 191
Henri H. Stahl (1974, 187 şi urm.)

20
Babbie (2010:364)
23
Kenneth D. Bailey (1978/1982, 247 şi urm.)
Chelcea şi Chelcea, 1983, 71
Richelle, 1995, p.165
William J. Goode şi Paul K. Hatt (1952, 119 şi urm.)
René König (1967, 107-133)
Bernard S. Phillips (1971, 159-170)
Madeleine Grawitz (1972, 347- 348),
Lazăr Vlăsceanu (1986, 213)
Pease, 1992, 200ales, 1950/1970, 217

24