SUBIECTE + RASPUNSURI EXAMEN – MANAGEMENT PUBLIC (M2)

1. Definiti managementul public.

R: Managementul public nu permite „împrumutul“ de teorii şi metode „venite din afară“.

El se bazează pe o abordare nouă, adaptată contextului, ţinând seama că organizaţiile publice nu
sunt introvertite, că ele urmăresc să-şi modifice chiar mediul şi că doar puterea şi
responsabilitatea sunt de natură politică.
Managementul public este o noţiune mult discutată şi dezbătută de specialişti, teoreticieni,
practicieni, oameni politici etc. Întrebări cum sunt: la cine se referă?; ce conţine?; unde a apărut
şi unde s-a dezvoltat?; când a început?; de ce prezintă interes?, dau naştere la o diversitate de
interpretări ce evidenţiază opţiunile ideologice ale autorilor.
Miza managementului public este fundamentală în măsura în care sectorul public acceptă noile
provocări privind competitivitatea internaţională, reglementările, exigenţele sociale, nevoile
multiple ale utilizatorilor, restricţiile cu privire la mijloace, efectele globalizării4. Putem aprecia
că managementul public este un management al puterii politice. Puterea politică apare ca o forţă
de interpunere, a cărei acţiune are ca rezultat final asigurarea unei adevărate reglări a sistemului
economic şi social.
Dacă noţiunea de management public a apărut, acest fapt se datorează unei importante evoluţii a
condiţiilor în care trebuie să evolueze structurile publice.
O concepţie pur administrativă a managementului structurilor publice a fost substituită cu o
concepţie diferită a raporturilor cu utilizatorii şi cu mediul structurilor publice, concepţie legată
de un univers concurenţial şi de noile aşteptări ale contribuabililor şi ale utilizărilor serviciilor
publice.

2. Definiti institutiile publice si cum se clasifică acestea după obiectul activitaţii.

R: Instituţiile publice au un rol tot mai important în perioada contemporană. Statul alocă resurse
financiare pe care instituţiile publice trebuie să le folosească într-un mod cât mai raţional şi mai
eficient.
Instituţiile publice constituie entităţi prin intermediul cărora statul îşi exercită funcţiile. Un sistem
economic concurenţial presupune o combinaţie adecvată între sectorul public şi cel privat. Statul este
prezent în toate domeniile de activitate - economic, social, cultural etc. - , astfel că instituţiile publice
au o sferă largă de cuprindere. Principala funcţie exercitată de stat în plan economic, prin intermediul
instituţiilor publice, o constituie redistribuirea produsului intern brut în economie.

1
Obiectul activităţii

 Instituţii publice administrative

 ministere;
 alte organisme centrale;
 prefecturi;
 primării.

 Instituţii publice de specialitate

 de învăţământ;
 medicale;
 justiţie;
 procuratură.

3. Care este rolul Parlamentului?

R: Rolul Parlamentului :
(1) Parlamentul adoptă legile bugetare anuale şi legile de rectificare, elaborate de Guvern în
contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta.
(2) În cazul în care legile bugetare anuale, depuse în termen legal, nu au fost adoptate de către
Parlament până cel târziu la data de 15 decembrie a anului anterior anului la care se referă
proiectul de buget, Guvernul va solicita Parlamentului aplicarea procedurii de urgenţă.
(3) În timpul dezbaterilor nu pot fi aprobate amendamente la legile bugetare anuale, care
determină majorarea nivelului deficitului bugetar.
(4) Parlamentul adoptă legile contului general anual de execuţie.

4. Ce presupune principiul flexibilităţii?

R: Principiul flexibilităţii presupune abordarea sistemului de management al instituţiilor publice

într-o viziune dinamică, astfel încât acesta să se adapteze la mutaţiile care survin în mediul ambiant
intern şi internaţional. Managerii din sectorul public trebuie să manifeste preocupare în ceea ce
priveşte conceperea şi implementarea unor sisteme manageriale flexibile, pentru ca instituţiile pe care
le conduc să răspundă prompt la nevoile tot mai diverse şi într-o continuă schimbare ale societăţii. De
asemenea, sunt necesare modificări de esenţă în planul mentalităţii managerilor, concretizate în
trecerea de la un management reactiv (prin care instituţia publică reacţionează la schimbările
înregistrate în mediul ambiant), la un management proactiv, bazat pe anticiparea acestor schimbări şi,
implicit, pe elaborarea şi aplicarea unor strategii de dezvoltare corespunzătoare.

2
 5. Ce presupune principiul eficienţei?

R: Principiul eficienţei are în vedere utilizarea tuturor categoriilor de resurse ale instituţiei publice -
materiale, financiare, umane, informaţionale, manageriale - astfel încât să se asigure îndeplinirea
sistemului de obiective previzionate cu costuri cât mai reduse. Respectarea acestui principiu
presupune atragerea, combinarea şi utilizarea adecvată a resurselor organizaţionale în vederea
maximizării gradului de satisfacere a nevoilor sociale.
Acest principiu constituie un corolar al principiilor prezentate anterior, întrucât aplicarea conceptelor,
sistemelor şi metodelor de management într-o viziune unitară, autonomia financiară şi managerială,
proiectarea unor sisteme manageriale caracterizate prin flexibilitate, precum şi desfăşurarea
activităţilor potrivit normelor legislative existente se reflectă în creşterea eficienţei economice şi
sociale a instituţiilor publice.

6. Care sunt elementele componente ale sectorului public?

R: Sectorul public este un sector multiform, care integrează sub diferite aspecte exigenţele
managementului public. Putem distinge astfel:
 statul şi colectivităţile locale care sunt structuri ale dreptului public, finanţate din
contribuţia publică şi care nu cunosc fenomenul concurenţei;
 instituţiile publice;
 structurile de drept privat sub controlul autorităţilor publice, fie datorită obiectului său
social, fie datorită regulilor de organizare, fie datorită posesiunii de capital.

7. Ce este un bun public si care sunt caracteristicile acestuia?

R: Un bun public este considerat produsul al cărui consum de către un singur individ nu reduce
cantitatea valabilă pentru alţii. O altă definiţie arată că un bun public (colectiv) este acel bun ce
poate fi utilizat în acelaşi timp sau în momente diferite de toţi membrii unei comunităţi şi de la
folosirea căruia un producător privat nu i-ar exclude pe cei care nu doresc să contribuie la
finanţarea bunului (respectiv).
Modelele bunurilor publice întâlnite în literatura de specialitate, utilizate în clasificarea acestora,
modelul lui Buchanan50, modelul lui Stiglitz51 şi modelul lui Musgrave, se bazează pe
caracteristicile bunurilor publice de nonexclusivitate şi nonrivalitate. Un bun public este
nonexclusiv deoarece poate fi utilizat (consumat) simultan de mai multe persoane. Un bun public
se caracterizează prin nonrivalitate, deoarece pentru oricare consumator adiţional costul social
marginal este egal cu zero.

3
 8. Definiti functia publica si functionarul public.

R: Funcţia publică cuprinde o individualizare a atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite de un

cadru legislativ propriu, în scopul realizării prerogativelor de putere publică şi al satisfacerii
intereselor generale ale societăţii. Funcţia publică a fost concepută ca un model birocratic al
carierei.

„ Funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul

legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică
centrală și locală.”

„Funcționarul public este persoana numită, în condițiile prezentei legi, într-o funcție publică.
Persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei își păstrează
calitatea de funcționar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcționarilor
publici.”

9. Prezentaţi pe scurt, principalele diferenţe dintre sectoarele public şi privat.

R:
1) Deciziile în sectorul public pot fi coercitive, într-un mod care nu este caracteristic
sectorului privat. Cetăţenii pot fi forţaţi să respecte deciziile, impozitele şi sunt supuşi
sancţiunilor care derivă, în final, din puterile coercitive ale statului.
2) Sectorul public are forme diferite de responsabilitate în comparaţie cu sectorul privat. În
timp ce managerii întreprinderilor private răspund în faţa acţionarilor, angajatul public
răspunde în faţa conducerii politice, a parlamentului, publicului şi a variatelor
componente ale parlamentului public şi variatelor componente ale sistemului judiciar.
Deşi este important, acest aspect nu trebuie supraevaluat. Responsabilitatea este o
problemă pretutindeni. Totuşi, este mai puţin certă şi mai neregulată în sectorul public.
3) Managerul serviciului public trebuie să facă faţă unei agende impuse din exterior de
către conducerea politică. Acest aspect este diferit faţă de „o organizaţie“ unde motivaţia
împărtăşită la toate nivelurile organizaţiei constă în „a face bani“. Prezenţa autorităţii
politice reprezintă diferenţa cheie.
4) Sectorul public întâmpină dificultăţi inerente în măsurarea rezultatului sau a eficienţei. Îi
lipsesc criteriile de evaluare. Multe componente ale sectorului au o problemă în
măsurarea performanţei, de asemenea – personalul de conducere, unităţile de cercetare –
chiar întreaga organizaţie poate fi monitorizată prin măsuri de profitabilitate.
5) Rolul marketingului în sectorul privat este şi acela de a întări relaţia organizaţie/clienţi.
Nu poate fi acelaşi şi în sectorul public, care se extinde dincolo de limitele cererii pieţei.
Marketingul în sectorul public constă în satisfacerea unor nevoi publice care nu se reduc
numai la exprimarea cererii în termeni cantitativi şi calitativi
6) În sectorul privat, bugetul se bazează pe o previziune a vânzărilor, fiind un instrument de
corelare a cheltuielilor cu veniturile. Comparativ, în sectorul public, discutăm de un act al
alegerii politice. Procesul bugetar în sectorul public recunoaşte necesitatea alegerii.
7) Conceptul de responsabilitate publică explică şi justifică acţiunile întreprinse şi îl
întâlnim în sectorul privat, pe piaţa produselor, iar în sectorul public, în acţiunea

4
 colectivă. Acţiunea colectivă, care exprimă scopul colectiv, este o condiţie necesară
pentru societate şi, într-adevăr, pentru funcţionarea pieţei, acceptată ca instituţiei .
Sectorul public este constituit nu pentru a fi o replică a comportamentului sectorului
privat, ci pentru a sprijini un comportament diferit.
8) Dimensiunea totală şi diversitatea sectorului public fac ca orice control sau coordonare să
fie dificile. Guvernele şi consultanţii lor încearcă să coordoneze activităţile cele mai mari
şi mai complexe ale societăţii. În teorie, există responsabilitate politică, dar în practică,
guvernele elaborează o gamă largă de proceduri de control care adesea se aplică
pretutindeni şi sunt frecvent schimbate.

10. Definiti notiunea de serviciu public.

R: Termenul de serviciu public este utilizat atât în sens de organizaţie, de organism social, cât şi
în sens funcţional, de activitate desfăşurată54. Pe parcursul timpului, noţiunea de serviciu public
a cunoscut o evoluţie contradictorie.
În prima etapă, societatea a tins spre extensia noţiunii de serviciu public. Creşterea intervenţiilor
statului şi ale colectivităţilor locale, multiplicarea structurilor publice, cererea crescută a
utilizatorilor în vederea întreţinerii prin puterea publică, nevoile individuale şi colective,
jurisprudenţa administrativă au concurat pentru extinderea câmpului de aplicare a noţiunii.
Definiţia clasică a serviciului public pune în evidenţă natura juridică a organului care-l prestează
şi care este persoană publică, statul, colectivitatea locală sau o altă instituţie publică.

11. Ce este instituţia prezidentială şi ce atribuţii are?

R:
 Instituţia prezidenţială
Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii
şi al integrităţii teritoriale a ţării. Instituţia prezidenţială veghează la respectarea Constituţiei şi la
buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere
între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
Instituţia prezidenţială îşi desfăşoară activitatea în sfera puterii executive, însă are şi o serie de
atribuţii în domeniul legislativ. Potrivit Constituţiei României, atribuţiile instituţiei prezidenţiale
sunt structurate pe următoarele coordonate:
 legiferare - promulgarea legilor, trimiterea acestora spre reexaminare, semnarea în
vederea publicării în Monitorul Oficial etc.;
 funcţionarea puterilor publice - prezentarea unor mesaje Parlamentului cu privire la
principalele probleme politice ale ţării, consultarea Guvernului în situaţii urgente sau de
importanţă deosebită;
 organizarea unor autorităţi publice - dizolvarea Parlamentului, desemnarea unui candidat
pentru funcţia de prim-ministru, numirea guvernului pe baza votului de încredere acordat
de Parlament, numirea miniştrilor în cazul remanierilor guvernamentale;
 apărarea ţării şi a ordinii publice - mobilizarea forţelor armate, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, instituirea stării de asediu sau de urgenţă, adoptarea unor măsuri privind
respingerea oricărei agresiuni armate îndreptate împotriva României;

5
  politica externă - încheierea unor tratate şi supunerea acestora spre ratificare
Parlamentului, acreditarea şi rechemarea, la propunerea Guvernului, a reprezentanţilor
diplomatici ai României etc. În exercitarea atribuţiilor care îi revin, preşedintele României
emite decrete. Acestea devin aplicabile după momentul publicării în Monitorul Oficial.

12. Ce sunt consiliile judetene si ce atributii au?

R:
 Consiliile judeţene
Consiliile judeţene sunt instituţii publice locale care activează în sfera legislativă. Principalele
atribuţii ale consiliilor judeţene, în calitate de autorităţi ale administraţiei publice judeţene, sunt:
 Atribuţii privind organizarea administraţiei judeţene
 organizează şi conduce serviciile publice judeţene şi aprobă regulamentul de funcţionare a
acestora;
 adoptă programe şi prognoze de dezvoltare economică şi socială a judeţului şi urmăreşte
realizarea acestora;
 adoptă propriul regulament de funcţionare, organigrama şi numărul de personal din aparatul
propriu.

 Atribuţii privind realizarea administraţiei publice

 coordonează activitatea consiliilor locale în vederea realizării serviciilor publice de interes
judeţean;
 stabileşte orientările generale privind organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor,
precum şi amenajarea teritoriului;
 acordă asistenţă tehnică, juridică şi de altă natură consiliilor locale, la cererea acestora;
 adoptă hotărâri în ceea ce priveşte înfiinţarea de instituţii şi agenţi economici de interes
judeţean;
 numeşte sau, după caz, eliberează din funcţie conducătorii instituţiilor aflate sub autoritatea sa.

 Atribuţii privind mijloacele financiare ale judeţului

 adoptă bugetul propriu al judeţului şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar;
 stabileşte impozite şi taxe judeţene, precum şi taxe speciale, pe timp limitat, în condiţiile
prevăzute de lege.

13. Prezentaţi pe scurt mişcările socioculturale şi influenţa lor asupra mediului şi

organizaţiilor publice.

R: Mişcările socioculturale
Evoluţia sistemelor de valori, cea a modurilor de viaţă şi cea a aşteptărilor populaţiei cu privire la
„putere“72 au o influenţă directă sau indirectă asupra activităţii statului. Mişcările socioculturale au
influenţă asupra relaţiei angajator – angajat (în sensul poziţionării agenţilor statului în cadrul
societăţii), precum şi asupra relaţiei client – furnizor (şi concluzia beneficiarului faţă de serviciile
publice).

6
În ceea ce priveşte relaţia angajator – angajat, comportamentul mai mult administrativ al instituţiilor
publice din anii ’80, ca şi întrepătrunderea dintre domeniul public şi privat conduc la comportamente
ale funcţionarilor foarte apropiate de cele ale angajaţilor din sectorul privat. Aceste mişcări, aşa zise
de „responsabilizare“, de încadrare, legate în special de demersurile managementului, întăresc
această evoluţie a relaţiei angajator-angajat.
Frecventele conflicte sociale în sectorul public, rata de sindicalizare, în continuă creştere 73, apariţia
noilor forme de reprezentare a personalului ilustrează existenţa transformărilor socioculturale interne
ale organizaţiilor publice.
În planul relaţiei dintre prestator (serviciul public) şi destinatar (cetăţeanul) putem identifica
următoarele aspecte:
– Nevoile şi aşteptările populaţiei s-au diferenţiat şi multiplicat pe fondul dezvoltării
socioeconomice;
– Adaptarea prestaţiilor la nevoile populaţiei, „principiul mutabilităţii“;
– Transformarea relaţiei serviciul public – utilizator într-o relaţie de tipul furnizor – client (marketing
public).

14. Definiţi decizia, prezentând relaţia dintre aceasta şi procesul decizional.

R: Administraţia publică implică elaborarea şi aplicarea strategiilor publice proiectate să asigure

servicii şi/sau să impună regulamente indivizilor, grupurilor şi organizaţiilor în comunitatea
publică.
O mare parte a obligaţiilor unor administratori publici presupune ca ei să ia decizii ce definesc
obiectivele strategiilor publice şi să aleagă mijloacele adecvate pentru realizarea lor. Sectorul
public este caracterizat de opţiuni raţionale ale procesului decizional. În acest sens, problemele
privind investiţiile, dezvoltarea şi furnizarea serviciilor de utilitate publică, problemele
referitoare la deciziile privind opţiunile publice sau politice ale căror consecinţe sunt percepute
de societate, opţiunea finală s-ar dori să se bazeze pe argumente ştiinţifice, deci să fie o opţiune
raţională. Decizia este partea cel mai puţin vizibilă din politica generală a unei organizaţii.
Luarea unei decizii administrative constă în alegerea dintre alternativele competente a scopurilor
şi mijloacelor pe care un program administrativ sau o organizaţie le vor îndeplini.
Dar cum vor face administratorii publici alegerea dintre aceste alternative? Cum, în practică, vor
lua efectiv decizia? Cum poate fi fenomenul de luare a deciziei administrative îmbunătăţit? Care
sunt limitele inerente luării unei decizii administrative? Luarea şi executarea deciziilor reprezintă
unul dintre scopurile fundamentale, poate chiar singurul, al oricărei organizaţii, al oricărui tip de
manager; orice organizaţie depinde de natura deciziilor care sunt luate în interiorul său şi de cei
care decid, fie că aceste decizii sunt luate individual, fie că sunt luate în grup. Managerii nu în
puţine cazuri se autoproclamă decidenţi. Fiecare individ decident, sau nu, de multe ori ia decizii.
La nivelul organizaţiei fiecare individ ia decizii la nivelul său, decizii care antrenează şi
influenţează funcţionarea organizaţiei. Acest fapt se opune teoriei tayloriştilor, teorie care
împarte într-un mod simplest comunitatea umană în decidenţi şi non decidenţi, în cei care decid
şi cei care execută (Jarrosson, 2000:71). Decizia este ireversibilă. A nu lua decizii înseamnă de
fapt a decide să nu iei decizii pentru rezolvarea unor probleme. A decide înseamnă a identifica şi
a rezolva problemele organizaţiei.
Procesul decizional este procesul prin care un sistem inteligent stabileşte oportunitatea şi
pertinenţa unei anumite modificări a comportamentului său şi elaborează alternative posibile în
acest sens, selecţionând pe una dintre acestea ca acţiune îndreptată conştient către atingerea

7
scopului propus. Decizia trebuie realizată la nivelele cele mai apropiate de obiectiv şi în timp
real.
Procesul de decizional include toate fazele, începând cu un ansamblu de descrieri, de cunoaştere
şi recunoaştere a problemei, care oferă informaţii pentru efectuarea unor analize coerente şi
finalizând cu decizia luată. Cele mai multe procese decizionale implică un grad de incertitudine.
De exemplu, atunci când se utilizează termenul de proces de luare a deciziei, se subânţelege şi
alternativa luării deciziei şi nerezolvării problemei. Se spune că problemele au fost atacate.

Modelele de conducere trebuie să ofere ipoteze de lucru privind reprezentarea obiectivelor ce

trebuiesc atinse. Teoria deciziei propune o serie de principii pe baza cărora se construiesc
criteriile de selectare a variantelor decizionale, construite astfel încât să poată folosi şi elementele
legate de incertitudine. Teoria oferă mijloace de analiză a problemelor, de justificare a soluţiilor
propuse, aplicându-se unor probleme decizionale care stau în faţa decidenţilor situaţi în
medii de natură diferită.

15. Prezentati clasificarea deciziilor pe niveluri.

R: A. Modelul piramidal tradiţional

Modelul piramidal, a cărui paternitate o revendică frecvent instituţiile militare, şi întâlnit în
organizaţii plasate în medii relativ stabile.
Modelul propune trei niveluri înscrise într-o organizaţie tradiţională:
 Nivelul 1 – deciziile, oricare ar fi ele, luate de una sau, mai multe persoane care decid, sunt
situate în vârful piramidei; pe acestea le vom numi decizii mari sau strategice.
 Nivelul 2 - celelalte decizii care nu sunt luate de cei de la bază sau de cei din vârf vor fi numite
decizii de mijloc (medii) sau tactice, sau, chiar în anumite cazuri de management, înţelegând prin
management acţiunea de a administra un bun.
 Nivelul 3 – deciziile, oricare ar fi ele, sunt luate de indivizi de la bază şi le vom numi decizii
mici sau operaţionale.

B. Modelul celor trei niveluri

Modelul tradiţional pune în evidenţă existenţa probabilă a trei niveluri distincte în orice
organizaţie. Deciziile se dau spre executare nu în funcţie de numărul „distincţiilor“ celui care
decide, ci în funcţie de domeniul pe care îl acoperă decizia (este vorba despre câmpul de acţiune
a deciziei). J. Dearden şi R.N. Anthony (1965) au încercat să dea o definiţie acestui domeniu,
aprofundând toate detaliile. Cea mai mare parte a autorilor, de la I. Ansoff (1965) până la J.
Melese (1972), pleacă de la două niveluri simple de definiţii: nivelul decizional al planificării
strategice, unde sunt selecţionate obiectivele formale; nivelul decizional de execuţie sau de
operare, prin care se ajunge efectiv şi eficace la obligaţiile anterior stabilite; nivelul intermediar
este nivelul de decizie care nu aparţine celor două categorii anterioare. R. Anthony defineşte
acest nivel intermediar ca fiind cel în care „toate deciziile vizează obţinerea şi utilizarea
eficientă a resurselor disponibile pentru atingerea obiectivelor prevăzute“.Vom reţine împreună
cu J. Melese expresia „a pilota“ pentru a desemna acest nivel, acesta contrastând cu nivelul
deciziilor de planificare, pe de o parte, şi cu cel de execuţie, pe de altă parte, pentru desemnarea
deciziei de organizare, toate acestea fiind necesare pentru a pune în valoare omogenitatea
acestei distincţii fondate pe domeniul acoperit de decizie.