Abordarea

interguvernamentală a
integrării europene
A elaborat: Novac Igor
Interguvernamentalismul

Istoric, interguvernamentaliştii continuă tradiţia

realiştilor şi tradiţionaliştilor în studierea relaţiilor
internaţionale prin oferirea statelor rolul de bază pe
arena internaţională.

Interpretarea lor, prin care statele domină

procesele integraţioniste, corespunde
realităţilor politice în perioada de la mijlocul
anilor 70 până la mijlocul anilor 80, mai mult
ca orice altă teorie integraţionistă.
Viziunea de bază a interguvernamentaliştilor

Viziunea de bază a interguvernamentaliştilor constă în

faptul că statele, interesele lor, interacţiunea dintre ele, şi
rezultatele acestor interacţiuni influenţează caracterul
relaţiilor dintre state, contribuie la procesele integraţioniste şi
la instituţionalizarea eventuală a acestui proces. În timp ce
interesele de bază ale funcţionaliştilor, tranzacţionaliştilor şi
neofuncţionaliştilor sunt procesele care se desfăşoară în
spatele actorilor guvernamentali, interguvernamentaliştii
interpretează procesele ca fiind decise de state şi de
interrelaţia dintre ele.
 Influența interguvernamentalismului
Interguvernamentalismul este puternic influențat de neorealismul din Teoria Relațiilor
Internaționale, reușind să-și contureze propriul specific, fiind apreciat de analiști drept o
experiență teoretică unică și valoroasă în spațiul european.

Interguvernamentaliștii au acceptat ideea existenței unui cadru instituțional adecvat pentru

cooperarea europeană, care este un tip relativ specific de organizație internațională.

Interguvernamentalismul pune accentul pe supraviețuire, reprezentanții lui subliniind:

necesitatea supraviețuirii și a satisfacerii intereselor naționale.

În așa mod, tema pierderii suveranității, una dintre temele majore ale realiștilor, este
neutralizată prin ideea punerii în comun a acesteia în anumite sectoare, perspectivă diferită
de retorica pesimistă a transferului sau delegării de suveranitate.
• Reprezentantul interguvernamentalismului liberal,
Andrew Moravcsik este de părere că negocierea
dintre state poate sta, atât ca proces, cât și ca
rezultat, sub auspiciile stadiului de instituționalizare
existent.
• Un alt argument al interguvernamentaliștilor este
observația, conform căreia angajarea statelor
membre într-o serie de procese de cooperare a
însemnat de fapt însăși supraviețuirea statului-
națiune extrem de șubrezit de experiența celor două
războaie mondiale
• Stanley Hoffman, liderul interguvernamentalismului în
anii 60 ai secolului XX, sublinia că integrarea a avut
loc doar în acele sectoare ale politicii interne sau mai
puțin importante din perspectiva sensibilităților
suverane ale unităților statale, mai exact în sectoarele
economice, apreciate ca făcând parte din low politics și
nu în cele cu implicații politice mult mai mari – high
politics.
• Pentru Hoffman nici această integrare a domeniilor mai
puțin importante nu ar fi avut loc, dacă statele n-ar avea
beneficii evidente, în urma cooperării respective. În
literatura de specialitate se menționează că teoriile
integrării europene într-o perioadă relativ îndelungată
au format un discurs contradictoriu, mișcânduse între
neofuncționalism și interguvernamentalism.
• Interguvernamentalismul liberal, reprezentat de
Moravcsik a oferit o justificare a procesului de
construcție europeană din perspectiva existenței
concomitente a unei cereri și oferte pentru acest
fenomen.
• Cererea pune în lumină preferințele diverșilor actori
raționali, prezenți în procesul politic intern și din ale
căror interacțiuni reiese agenda politică a statului.
• Oferta este interesată de modul în care aceste state se
comportă pe arena internațională în calitate de actori
unitari angajați pe baza respectivelor agende într-o serie
de procese de negociere interguvernamentală.
 Așadar identificăm în interguvernamentalismul
liberal o influență majoră a teoriei alegerii
raționale, manifestată atât la nivelul grupurilor
politice interne, cât și la nivelul statului angajat
ca un tot unitar în procese de negociere
interguvernamentală.
• În concluzie, menționez că teoriile integrării europene și practica
integrării regionale ne permite să constatăm existența unei realități
empirice, a factorilor ce condiționează mișcarea statelor unul către
altul în scopul cooperării și utilizării resurselor proprii cu scopul
soluționării problemelor majore, atestate la nivel național, regional
și chiar global.
• Accentul pus de Teoria Relațiilor Internaționale pe comunicarea
eficientă, deschisă s-a dovedit a fi corect și UE s-a realizat ca model
viabil, și atractiv de integrare regională.
 Sursa: Filosofia
Integrării Europene, curs
universitar – Ludmila
Roșca
Mulțumesc pentru atenție