MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII și CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA de STAT din MOLDOVA

Facultatea de Drept

REFERAT

Procedurile de apărare a dreptului de proprietate în dreptul privat roman

A studentei anului I

Rotaru Marina

A verificat

Hîncu Victora

Chișinău 2022
 1.Noțiunea privind proprietatea și dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate constituie dreptul real, principal și absolut ce reglementează raportul

juridic instituit într-un subiect numit titular sau proprietar și un cerc nedeterminat de subiecți cu
privire la un bun în raport de care proprietarul își manifestă atributele legale. 1

 Dreptul de proprietate are două sensuri:2

În sens obiectiv, dreptul de proprietate desemnează totalitatea normelor juridice care

reglementează repartizarea bunurilor între persoane.

În sens subiectiv, dreptul de proprietate desemnează posibilitatea unei persoane de a stăpâni

un bun prin putere proprie şi în interes propriu.

Astfel, romanii considerau că titularul dreptului de proprietate se bucură de: 3

 ius utendi (dreptul de a folosi lucrul);

 ius fruendi (dreptul de a-i culege fructele);
 ius abutendi (dreptul de a dispune de lucru);
 ius vindicandi (dreptul de a revendica lucrul din posesia nelegitima a altuia);
 ius possidendi (dreptul de a poseda bunul).

2.Formele de proprietate

În perioada de aproximativ 200 de ani dintre fondarea Romei (754 î.e.n.) şi pînă la reforma
lui S.Tullius,au existat următoarele forme de proprietate: 4

În epoca prestatală, au fost cunoscute două forme ale proprietăţii:

 proprietatea colectivă a ginţii;

 proprietatea familială.

În epoca veche apar:

 proprietatea privată, sub forma proprietăţii quiritare;

 proprietatea colectivă a statului roman.

1
http://file.ucdc.ro/cursuri/D_1_N13_Drept_roman_Molcut_Emil.pdf, DREPT ROMAN, Prof. univ. dr. EMIL
MOLCUŢ, pag.106
2
Ibidem, p.106
3
Ibidem, p.107
4
Ibidem, p. 108
 În dreptul clasic, pe lângă proprietatea quiritară care supravieţuieşte, apar:

 proprietatea pretoriană

 proprietatea provincială

 proprietatea peregrină.

În dreptul postclasic, asistăm la un proces de unificare a proprietăţii, finalizat prin apariţia unei
forme de proprietate unice, numită dominium.

a)Proprietatea colectivă a ginţii

Se exercita asupra pământului. Acest lucru a fost dovedit de către vechii autori latini sau greci,
care menţionau în mai multe rânduri că vechii romani au cunoscut o asemenea formă de
proprietate. 5

Existenţa acestei forme de proprietate este atestată şi de urmele pe care le-a lăsat asupra unor
instiutuţii juridice de mai târziu. Astfel, legisacţiunea sacramentum in rem, ca formă primitivă a
revendicării, presupunea aducerea obiectului litigios în faţa magistratului. De asemenea
mancipaţiunea, modul originar de transmitere a proprietăţii, presupunea aducerea lucrului care
urma a fi transmis în faţa martorilor. Faţă de această condiţie, înseamnă că la origine se putea
transmite proprietatea privată numai asupra bunurilor mobile, ce puteau fi aduse în faţa
martorilor.6

b)Proprietatea familială

Vechii autori, ca Varro şi Pliniu, pretind că această formă de proprietate a fost creată de către
Romulus la fondarea Romei. Potrivit ascestor texte, Romulus a repartizat câte două iugăre de
pământ fiecărei familii, cu destinaţia de loc de casă şi grădină. Acest teren se numea şi heredium.
Proprietatea familială prezenta trei caractere:7
 era inalienabilă;
 era indivizibilă;
 avea caracter de coproprietate.
 Era inalienabilă, în sensul că nu putea fi transmisă, vândută sau donată.

5
Drept roman, caiet de curs de Emil Morcuț. p.109
6
Ibidem,p.109
7
Ibidem,p.109
 Era indivizibilă, deoarece la moartea lui pater familias, fiii de familie nu puteau împărţi între ei
locul de casă şi grădină, nu puteau ieşi din indiviziune.
 Era o formă a coproprietăţii, deoarece moştenitorii dobândeau un bun pe care îl deţinuseră şi
anterior. Fiii de familie exercitau împreună cu pater familias o coproprietate asupra lui heredium,
 chiar şi în timpul vieţii lui pater familias, iar la moartea şefului de familie dobândeau un bun pe
care îl deţinuseră împreună cu pater familias şi înainte.

c) Proprietatea quiritară

În textele vechi, ceea ce numim noi proprietate quiritară, romanii numeau “dominium ex iure
quiritium” (proprietatea cetăţenilor romani).Această proprietate se delimita clar de celelelate
instituţii juridice romane prin caracterele ei: 8

 caracter exclusiv, în sensul că:

 se exercita doar asupra lucrurilor romane;

 putea fi exercitată numai de către cetăţeni romani;
 putea fi trasmisă numai prin acte de drept civil;

 caracter absolut, ceea ce însemna că titularul dreptului de proprietate quiritară putea folosi
lucrul, culege fructele şi putea dispune de el în mod neîngrădit, putând chiar să-l distrugă. 9

 caracter perpetuu, care decurgea din principiul proprietas ad tempus constitui non potest (nu
poate exista proprietate până la un anumit termen). Proprietatea quiritară exista pentru totdeauna,
nu se pierdea prin trecerea timpului, ci dimpotrivă, se consolida.

d) Proprietatea colectivă a statului

Se exercita asupra lui ager publicus, adică pământul cucerit de la duşmani, precum şi asupra
sclavilor publici.10

e) Proprietatea pretoriană

În vechiul drept roman, proprietatea asupra lucrurilor mancipi se transmitea numai prin
mancipaţiune. Dar mancipaţiunea era un act extrem de rigid, necesita o multitudine de forme, pe

8
Dreptul privat roman de Emil Molcuț, p.110
9 Ibidem,p. 111

10 Ibidem,p. 111

10
când tradiţiunea era utilizată numai în scopul transmiterii proprietăţii asupra lucrurilor.
Tradiţiunea, spre deosebire de mancipaţiune, prezenta avantajul că nu necesita forme solemne şi
se realiza prin simpla manifestare de voinţă, fără ritualuri, fără simboluri. 11

Atunci, faţă de exigenţele economiei de schimb şi a avantajelor pe care le prezenta

tradiţiunea, romanii au început să transmită lucrurile mancipi prin tradiţiune. Un asemenea
procedeu nu producea efecte juridice, deoarece tradiţiunea nu avea vocaţia de a transmite
proprietatea asupra lucrurilor mancipi.

Astfel, pretorul a admis utilizarea tradiţiunii pentru transmiterea lucrurilor mancipi. În acest
caz, dobânditorul nu devine proprietar quiritar, el dobândeşte o proprietate aparte, desemnată de
către romani prin termenul in bonis. Pentru a sancţiona această formă nouă de proprietate,
pretorul a introdus ficţiunea termenului uzucapiunii îndeplinit.

f) Proprietatea provincială

Era dreptul de folosinţă pe care îl exercitau locuitorii din provincii asupra pământurilor
statului (ager publicus), cu precizarea că această folosinţă prezenta caracterele unui veritabil
drept real, deoarece proprietarul provincial putea transmite pământul, putea să îl doneze, să-l lase
moştenire, să-l greveze cu servituţi.12

g) Proprietatea peregrină

Era exercitată de către peregrini asupra construcţiilor şi bunurilor mobile. Romanii au

recunoscut peregrinilor o formă de proprietate specială, deoarece erau principalii lor parteneri de
comerţ. Această proprietate era reglementată prin mijloace juridice copiate după dreptul civil. 13

3.Dobândirea dreptului de proprietate

Moduri de dobândire a dreptului de proprietate( prin mod înțelegem acele mijloace juridice
prin care are loc transferul dreptului de proprietate sau dobândirea acestui drept). Romanii
delimitează două tipuri prin care proprietatea putea fi dobândită:14

 moduri originare- când asupra bunului se instituie pentru prima dată un drept de
proprietate.
 mod derivat - proprietatea se transmite de la un proprietar la altui.
11
http://file.ucdc.ro/cursuri/D_1_N13_Drept_roman_Molcut_Emil.pdf, p.111
12
Ibidem, p.112
13
Ibidem, p.113
14
https://criminology.md/wp-content/uploads/2020/06/ispca_note_curs_d_a13.pdf,Dreptul privat roman de
Covalschi Stanislav, p.18
 Proprietatea, în vechiul drept roman, era concepută ca o expresie a ideii de putere, care nu
putea fi transmisă, ci numai creată. Cu timpul, s-a admis ideea de transmitere a proprietăţii.
Romanii au creat următoarele moduri de dobândire a proprietăţii: 15

 ocupaţiunea (ocupatio);

 uzucapiunea (usucapio);

 mancipaţiunea (mancipatio);

 în iure cessio;

 tradiţiunea (traditio);

 specificaţiunea (specificatio)

 accesiunea (accesio).

Ocupaţiunea

Romanii au considerat că modul cel mai legitim de dobândire a proprietăţii este ocupaţiunea,
adică luarea în stăpânire a lucrurilor fără stăpân (res nullius). Această categorie era reprezentată
de res hostiles, adică lucrurile dobândite de la duşmani, acestea intrând în proprietatea statului
roman. Prin ocupaţiune mai puteau fi dobândite şi res derelictae, adică lucrurile părăsite de către
proprietarii lor. 16

Uzucapiunea

Este un mijloc de dobândire a proprietăţii prin îndelunga folosinţă a unui lucru. În dreptul
roman evoluat, uzucapiunea presupunea îndeplinirea anumitor condiţii:17

 posesiunea;

 termenul;

 buna-credinţă;

 justa cauză;

 un lucru susceptibil de a fi uzucapat.

15
http://file.ucdc.ro/cursuri/D_1_N13_Drept_roman_Molcut_Emil.pdf, p.113

16
Ibidem, p.114
17
Ibidem, p.114
 a) Posesiunea. La origine, în dreptul foarte vechi, era necesar ca bunul să fie exploatat
efectiv, potrivit destinaţiei sale economice.18

b) Termenul era de 1 an pentru bunurile mobile şi 2 ani pentru bunurile imobile.19

c) Buna-credinţă consta în convingerea intimă a uzucapantului că a dobândit lucrul de la un

proprietar sau de la o persoană care avea capacitatea necesară pentru a-l înstrăina. 20

d) Justa cauză trebuia dovedită şi consta din actul sau faptul juridic prin care se justifica
luarea în posesie a lucrului.21

e) Lucrul trebuia să fie susceptibil de uzucapiune, adică să fie un lucru patrimonial, să nu

fie dobândit prin violenţă, să nu fie stăpânit cu titlu precar sau în mod clandestin. La origine,
uzucapiunea a îndeplinit o funcţie economică, în sensul că bunurile părăsite, neexploatate
conform destinaţiei lor, intrau în stăpânirea acelora care le exploatau.Mai târziu, uzucapiunea a
dobândit şi o funcţie juridică, manifestată în legătură cu proba dreptului de proprietate. Cicero
afirmă despre proba dreptului de proprietate că, până la momentul de referinţă, era o probatio
diabolica, deoarece reclamantul, pentru a câştiga procesul, trebuia să facă proba dreptului de
proprietate al tuturor autorilor săi, probă ce era, practic, imposibil de realizat. 22

După sancţionarea uzucapiunii, era suficient ca reclamantul să facă în faţa judecătorului

proba că întrunea toate condiţiile necesare uzucapiunii, pentru a i se recunoaşte calitatea de
proprietar şi a câştiga procesul. Tot Cicero spunea că “usucapio est finis sollicitudinis ac periculi
litium” (uzucapiunea este sfârşitul neliniştii şi al fricii de procese).

Mancipaţiunea

În perioada dreptului foarte vechi, când nu exista ideea transmiterii dreptului de proprietate,
mancipaţiunea era un mod de creare a proprietăţii putere. În timp, mancipaţiunea a constituit
modul originar de transmitere a proprietăţii asupra lucrurilor mancipi.23

Constituind un act de drept civil, mancipaţiunea presupunea o serie de forme solemne. Astfel,
era necesar că părţile, împreună cu lucrul ce urmă a fi transmis, să se prezinte în faţa a cinci
martori cetăţeni romani. Cel ce transmitea lucrul se numea mancipant, iar dobânditorul accipiens.
Formula mancipaţiunii era formată din două părţi contradictorii: în prima parte a formulei,
18
DREPT ROMAN - NOTE DE CURS Conf. Univ. Dr. Ionescu Mircea Felix Melineşt,p.54
19
Ibidem, p.54
20
Ibidem, p.55
21
http://file.ucdc.ro/cursuri/D_1_N13_Drept_roman_Molcut_Emil.pdf, p.115
22
Ibidem, p.115
23
Ibidem, p.115
accipiens afirmă că este proprietar, pe când în a doua parte afirmă că, de fapt, cumpără bunul de
la mancipant. Această fizionomie se explică prin aceea că, la origine, romanii nu au admis ideea
că proprietatea poate fi transmisă, dobânditorul utiliza mancipaţiunea în scopul creării
proprietăţii putere. Ulterior, s-a admis că proprietatea poate fi transmisă, moment din care a fost
adăugată şi cea de-a doua parte a formulei. Romanii nu au renunţat însă la prima parte a
formulei, deoarece erau conservatori.24

Spre sfârşitul secolului al III –lea î.e.n. apare moneda, astfel încât preţul nu se mai cântărea,
ci se număra. Din acel moment, plata efectivă a preţului, care se făcea prin numărare, nu mai era
o condiţie de formă a mancipaţiunii, plata fiind simbolizată prin lovirea balanţei. 25

Cu timpul, mancipaţiunea a fost utilizată şi pentru alte operaţii juridice decât cea a vânzării.
Textele de drept roman arată că, la sfârşitul epocii vechi şi în dreptul clasic, mancipaţiunea putea
fi utilizată pentru întocmirea unui testament, la realizarea unei donaţii, în vederea încheierii
căsătoriei. În aceste cazuri, nu se plătea un preţ real, ci unul fictiv, şi anume un sesterţ. Din
această cauză, aceste aplicaţiuni ale mancipaţiunii sunt desemnate prin “mancipaţio numo uno”.
Acest tip de mancipaţiune se mai numeşte şi mancipaţiune fiduciară. În asemenea situaţii, actul
mancipaţiunii era însoţit de anumite convenţii de bună credinţă – pacte fiduciare, care aveau
rolul de a indica scopul urmărit de către părţi atunci când au recurs la mancipatio numo uno. 26

În iure cessio

În iure cessio (renunţarea în faţa magistratului) reprezintă aplicarea jurisdicţiei graţioase,

întrucât părţile simulează un proces cu acordul magistratului, în scopul obţinerii unor efecte
juridice. În baza unei înţelegeri prealabile, părţile se prezintă în faţa magistratului. Dobânditorul
are calitatea de reclamant, iar cel care transmite lucrul joacă rolul de pârât. Reclamantul afirmă
prin cuvinte solemne că lucrul este al său, iar pârâtul tace, renunţând pe aceasă cale la dreptul
respectiv. Faţă de 58 afirmaţiile reclamantului şi de tăcerea pârâtului, magistratul spunea
cuvântul addico, ratificând astfel pretenţiile reclamantului.27

Tradiţiunea Tradiţiunea era un act de drept al ginţilor, mai evoluat, utilizat la origine numai
pentru transmiterea proprietăţii asupra lucrurilor nec mancipi.

Presupunea întrunirea a două condiţii:28

24
DREPT ROMAN, Prof. univ. dr. EMIL MOLCUŢ, p.115
25
Ibidem, p.116
26
Ibidem, p.116
27
Ibidem, p.117
28
Drept privat roman, curs de prelegeri întocmit de Volcinschi Victor și Cojocaru Eugenia,p.89
 remiterea materială a lucrului;

 justa cauză.

La tradiţiune, justa cauză consta din actul juridic care precedă şi explica sensul remiterii
materiale a lucrului. Această justă cauză era necesară, întrucât tradiţiunea nu era folsită doar în
scopul transmiterii proprietăţii, ci şi în scopul transmiterii posesiunii sau a detenţiunii.

Deoarece este un act liber de forme, tradiţiunea s-a aplicat în dreptul clasic şi la lucrurile
mancipi, pentru ca în epoca lui Justinian să devină modul general de transmitere a proprietăţii.

Specificaţiunea

Specificaţiunea este o modalitatea de dobândire a proprietăţii asupra unui lucru confecţionat

din materialul altuia. Cel care confecţionează un lucru din materialul altuia se numeşte
specificator.29

Încă din vremea lui Augustus, s-a pus întrebarea: cui îi aparţine lucrul nou creat,
specificatorului sau proprietarului materialului? Soluţia era controversată între sabinieni şi
proculieni. Justinian a decis că, în ipoteza în care lucrul nou creat poate fi adus la starea iniţială,
să aparţină proprietarului materiei, iar dacă nu, să aparţină specificatorului.

Accesiunea

Accesiunea reprezintă unirea a două lucruri, unul principal şi celălalt accesoriu. Se numea
principal lucrul care îşi păstra individualitatea după unirea cu alt lucru. Textele înfăţişează unirea
a două lucruri, spre exemplu, un inel cu piatră preţioasă, caz în care inelul era lucrul principal. 30

4.Apărarea dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate, fiind un drept real protejat prin lege, era garantat prin posibilitatea
apărării acestuia în instanța de judecată, prin intermediul acțiunilor. Acțiunea era un instrument
juridic emis de către pretor care avea drept scop, fie restituirea( revendicarea bunului de la
oricare terț către proprietar), fie confirmarea atribuțiilor proprietarului asupra bunului în situația
în care acest drept de proprietate este constestat de catre terți. Astfel, în mod prioritar erau
cunosute 3 tipuri de acțiuni:

29
Ibidem, p.89
30
Ibidem, p.90
  Acțiunea de revendicare- este instrumentul juridic aplicat de către instanța de judecată
în situația în care proprietarul este debosedat de bunul său și are drept scop restituirea
bunului către proprietar.31
Caracterele acestei acțiuni: este acordată proprietarului care poate să-și dovedească
dreptul său de proprietate licit.Această acțiune se aplică în situația în care proprietarul
este deposedat de bunul său, are drept scop restituirea posesiei asupra bunului.32
 Acțiunea negatorie - care se aplică în situația în care proprietarul bunului nu este
deposedat, deci bunul se află în posesia acestuia, dar există persoane terțe care
formulează înaintează anumite pretenții și drepturi cu privire la acest bun, tulburând
exercitarea dreptului de proprietate în mod liniștit și perpetuu.33

Caracterele acestei acțiuni: se aplică în situația în care proprietarul posedă bunul său;
există intenția terților de a tulbura exercitarea liniștită a dreptului de prorietate; scopul
acțiunii este de a nega intențiile oricărui terți cu privire la dreptului de proprietate asupra
bunului respectiv.
 Acțiunea prohibitorie- se aplică în situația în care proprietarul nu este deposedat de
bunul său, dar persoane terțe prin acțiuni concrete îngrădesc exercitarea nestingherită a
dreptului de propietate de către proprietar.34
Caracterele acestei acțiuni: se aplică în situația în care proprietarul nu este deposedat de
bun, dar în virtutea acțiunilor realizate de terți, nu poate să-și exercite liber atribuțiile
sale; scopul acestei acțiuni este nu doar de a nega drepturile terților asupra bunurilor, dar
în mod special de a interzice terților să interprindă orice acțiuni care al limita realizarea
liberă a dreptului său de proprieatate.
 Actio in Rem Publiciana - în situația dobândirii dreptului de proprietate prin tradittio,
deci fără respectarea formelor solemne sau a prezenței martorilor, exista riscul ca
cumpărătorul, neavând nicio protecție juridică, să fie deposedat de bun, vânzătorul
solicitând revendicarea bunului vândut, astfel Actio in Rem Publiciana avea menirea să
recunoască pentru cumpărător calitatea de dobânditor de bună credință și să constate
executarea de către acesta a obligațiilor sale contractuale recunoscând și dreptul de
proprietate a acestuia35
31
Drept privat roman de Artur Tarlapan,Victor Volcinschi,Danirla Țurcan,Radu Mandarburca,Natalia Bacalu,
Victoria Hîncu, p.203
32
Ibidem, p.204
33
Ibidem, p.207
34
Ibidem, p.208
35
Mihai Vasile Jakotă ,,Dreptul roman”, Editura ,,Chemarea”, Iași 1993, vol.I,117
 5.Sancţiunea proprietăţii

A. Proprietatea quiritară

În epoca veche, proprietatea quiritară era sancţionată prin sacramentum in rem, pe când în
dreptul clasic, proprietatea quiritară era sancţionată prin rei vindicatio (acţiunea în revendicare).
36
Pentru intentarea acţiunii în revendicare, era necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:

 reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu aibă calitatea de posesor, deoarece posesorul nu

putea intenta acţiunea în revendicare;

 pârâtul trebuia să aibă calitatea de posesor. Numai posesorul putea fi chemat în justiţie prin rei
vindicatio, adică acea persoană care poseda lucrul în momentul judecării procesului.

B. Proprietatea pretoriană

A fost sancţionată prin acţiunea publiciană. În vederea intentării acţiunii publiciene, era
necesară îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii, mai puţin a celei privitoare la termen. Astfel,
pretorul introducea în formula acţiunii ficţiunea conform căreia termenul necesar uzucapiunii s-a
îndeplinit. 37

În a doua fază a procesului, judecătorul constata dacă sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii.
Faţă de felul în care era redactată formula, judecătorul considera că este îndeplinită şi condiţia
termenului necesar uzucapiunii, aşa încât dădea câştig de cauză reclamantului.

În cazul în care tradens (proprietarul quiritar) intenta împotriva lui accipiens (proprietareul
pretorian) acţiunea în revendicare, acesta din urmă se apăra cu succes prin exceptio rei venditae
et traditae.

C. Proprietatea provincială şi proprietatea peregrină erau sancţionate prin acţiunea în

revendicare, în formula căreia se introducea ficţiunea că reclamantul este cetăţean roman. 38

6.Concluzie

36
Ibidem, p.117
37
Ibidem, p.119
38
Manual elementar de Drept Privat Roman. 2019,ediția a II-a, revazută și adaugită,p.76
 Conform analizei efectuate asupra temei resprective, cel mai important drept real cunoscut în
sistemul de drept roman constituie dreptul de proprietate. De asemenea, proprietatea poate fi
privită în două aspecte.

În primul rând , prin sens obiectiv se subânțelege dreptul de proprietate ca fiind totalitatea
normelor juridice ce reglemenează atribuirea și repartizarea bunurilor între persoane în cadrul
unei societăți.

În al doilea rând, prin sens subiectiv dreptul de proprietate reprezintă totalitatea atributelor,
împuternicirilor pe care legisliția o atribuie unei proprietar prin care acesta stăpânește bunul cu
putere proprie și în interes propriu.

De asemenea, exista și titularul dreptului de proprietate iar acesta la rândul său avea
posibilitatea de a deține o multitudine de drepturi de care el se bucura,cum ar fi, ius utendi
(dreptul de a folosi lucrul); ius fruendi (dreptul de a-i culege fructele); ius abutendi (dreptul de a
dispune de lucru);ius vindicandi (dreptul de a revendica lucrul din posesia nelegitima a altuia);
ius possidendi (dreptul de a poseda bunul).

În plus, existau mai multe forme de proprietate care erau dobândite prin mai multe modalități,
cum ar fi, ocupaţiunea (ocupatio);uzucapiunea (usucapio); mancipaţiunea (mancipatio);în iure
cessio; tradiţiunea (traditio); specificaţiunea (specificatio) accesiunea (accesio).

În concluzie, dreptul de proprietate constituie dreptul real, principal și absolut ce presupune

raportul juridic instituit între un subiect numit titular sau proprietar și un cerc nedeterminat de
subiecți cu privire la un bun sau mai multe bunuri în raport de care, proprietarul își manifestă
atributele legale.

Cuprins
1. Noțiunea privind proprietatea și dreptului de proprietate
2. Formele de proprietate
3. Dobândirea dreptului de proprietate
4. Apărarea dreptului de proprietate
5. Sancţiunea proprietăţii
6. Concluzie
7. Bibliografie

Bibliografie
1. https://criminology.md/wp-content/uploads/2020/06/ispca_note_curs_d_a13.pdf
Dreptul Roman, caiet de curs de Covalschi Stanislav, doctor în ştiinţe istorice pag.17-18
2. http://file.ucdc.ro/cursuri/D_1_N13_Drept_roman_Molcut_Emil.pdf
DREPT ROMAN, Prof. univ. dr. EMIL MOLCUŢ pag.106-138
3. https://drept.hyperion.ro/attachments/article/29/Drept%20Roman
4. DREPT ROMAN - NOTE DE CURSConf. Univ. Dr. Ionescu Mircea Felix Melineşti pag
54-63
5. Curs de drept privat roman de Vladimir Hanga și Mircea Dan Bob,ediția a III-a revizuită și
adăugită, Universul juridic, București 2009
6. Drept privat roman, curs de prelegeri întocmit de Volcinschi Victor și Cojocaru Eugenia,
Chișinău 2006
7. Drept privat roman de Artur Tarlapan,Victor Volcinschi,Danirla Țurcan,Radu
Mandarburca,Natalia Bacalu, Victoria Hîncu, Chișinău 2019
8. Manual elementar de Drept Privat Roman. 2019,ediția a II-a, revazută și adaugită
9. Valerius M Ciucă, ,,Lecții de drept roman”,vol I, Editura Polirom Iași,1998-2000
10. Mihai Vasile Jakotă ,,Dreptul roman”, Editura ,,Chemarea”, Iași 1993, vol.I