Croitoru Codrina, grupa 1A2

POSESIE ȘI PROPRIETATE ÎN DREPTUL ROMAN

Proprietatea și posesia, desi prezintă un conținut absolut distinct, acestea sunt confundate adesea.

Proprietatea este fundamentul oricărui sistem de drept. Într-un sens subiectiv, proprietatea este
privită drept posibilitatea unui individ de a stăpâni un bun prin putere și interes propriu.

Din perspectivă obiectivă, proprietatea constituie totalitatea normelor juridice care reglementează
repartizarea bunurilor între persoane.

În sensul dreptului roman, proprietatea reprezintă însumarea a trei prerogative: jus utendi
(dreptul de folosință), jus fruendi (dreptul de a culege fructele naturale, civile sau industriale ale
bunului frugifer) și jus abutendi (dreptul de dipoziție material și juridică asupra bunului). Dreptul
de proprietate constituie cel mai important drept real.

Posesia, pe de o parte, reprezintă o stare de fapt ocrotită de drept. Ea presupune însumarea a trei
elemente: animus, corpus și titulus.

Corpus reprezintă disponibilitatea exercitată asupra bunului care face obiectul posesiei.

Animus reprezintă intenția de a păstra un lucru pentru sine, sub aparenta proprietate.

Titulus reprezintă un fundament legal pentru exercitarea unei situații de drept sau de fapt.

În esență, controlul fizic asupra unui lucru oferă o posesie a acelui lucru.

Din perspectivă dihotomică, între proprietate și posesie se remarcă anumite asemanări și

deosebiri semnificative.

O primă deosebire între cele două instituții se conturează prin tratarea comparativă între dreptul
de proprietate, care putea fi dobândit de orice persoană care se bucura de capacitatea de folosință
oferită de legea romană și posesia, care era accesibilă doar celor capabili, de unde se exclud
persoanele nebune și minorii în stare infantilă

Din punctul de vedere al actelor juridice, legea romană a recunoscut doar proprietarului
valabilitatea deplină a actelor încheiate. Posesorul, spre deosebire de proprietar, deține doar o
prezumție de vere dominius. Un semnificativ punct nevralgic al instituției posesiei îl reprezintă
relațiile dintre posesor si precarist. În momentul în care lipsește contractul scris, orice detentor
precar al bunului care conține elementul corpus, are toate șansele ca bunul său să fie susceptibil
de a fi uzucapat.

Între aceste instituții nu există numai deosebiri, ci și o multitudine de similitudini.

Croitoru Codrina, grupa 1A2

De exemplu, ambele fac parte din Jus Rerum și privesc aproprierea unor bunuri.

O altă asemănare dintre cele două reprezintă faptul că proprietarul poate fi și posesor, precum și
posesorul poate fi proprietar. Posesia reprezenta veșmântul exterior al proprietății.

De asemenea, precariștii, fiind incapabili de a poseda pentru sine și în nume propriu, nu puteau
dobândi dreptul de proprietate cu privire la bunurile aflate în precariu, după cum nu puteau, în
calitatea lor de detentori precari, să dobândească de la proprietarii bunurilor cee ace înșiși
posesorii bunurilor nu au dobâdit.

Din punctul de vedere al bunurilor care pot face obiectul acestor instituții, legea romană indică
faptul că doar res in patrimonio sunt susceptibile de a fi dispuse proprietății sau posesiei. Res
nullius divini juris și res nullius humani juris nu puteau în niciun fel să facă obiectul unei
aproprieri, astfel încât, bunurile care făceau obiectul posesiunii și al proprietății trebuiau să fie
bunuri susceptibile de apropriere, de aprehensiune.

Proprietatea și posesia stârnesc confuzii, deoarece s-ar pretinde că ar semnifica același lucru, dar
în esență, aceste două instituții sunt independente una de cealaltă, întrucât poate exista
proprietate fără posesie și posesie fără proprietate.