CURS.

2
Conf. univ. dr.
BÎTCĂ Ion.
TEMA 2. POSESIA.

1. Noțiuni intoductive.
Facultăţile sau posibilităţile unei persoane sunt protejate în măsura în care sunt conforme
cu ordinea juridică. Atunci când acestea sunt conforme ordinii juridice, persoana, devine titulară
de drepturi subiective. Însă există posibilităţi, care nu se concretizează sub forma unor drepturi
subiective. Aceste posibilităţi îmbracă forma unor prerogative sau puteri de fapt. Printre aceste
posibilităţi de fapt, de o importanţă deosebită, o reprezintă posesia.
Posesia se afla la baza drepturilor reale şi constituie manifestarea exterioară a existenţei
acestora. Aceasta nu înseamnă că posesia poate fi confundată cu celelalte drepturi reale, în
special cu dreptul de proprietate.
Posesia şi-a găsit reglementarea în Cartea a doua: “Drepturile reale”, Titlul II,
”Posesiunea”, cuprinzând articolele 482 – 499, C. civil. (18 articole)
Posesia este o stare de fapt şi se concretizează în puterea materială pe care o exercită o
persoană asupra unui bun, şi care-i dă posibilitate unei persoane de a se comporta ca şi când el ar
fi adevăratul proprietar asupra bunului. Ea poate fi analizată din două perspective; acea a
stăpânirii în fapt a unui bun (stăpânirea unui automobil, a unei case), cât şi cea a exercitării în
fapt a unui drept asupra bunului, cum ar fi dreptul de uzufruct sau servitute, dreptul de creanță.

1.1. Definiția posesiei.

În literatura de specialitate, posesia a fost definită ca fiind acea stare de fapt generatoare
de efecte juridice care constă în stăpânirea materiala sau exercitarea unei puteri de fapt, de
către o persoană asupra unui bun, cu intenția și voința de a se comporta, față de toți ceilalți, ca
proprietar sau titular al altui drept real1.
În codul civil modificat, legiuitorul a introdus unele noțiuni noi ale posesiei în
dependență de anume particularități. Astfel avem:
a). posesie preferată. Posesia este preferată dacă în comparație cu cealaltă posesie, este
de bună credință. Daca ambele sunt de bună credință posesia care este constituită de către
proprietar. Dacă ambele sunt de bună credință și constituită de proprietar, posesia care este
curentă.
b). posesie sub nume de proprietar, (persoana care exercită posesiunea asupra bunului
cu intenția de a se comporta cu el ca un proprietar) – art. 484 alin 2, C. civ.,
c). posesie de drept limitat, - persoana care exercită posesie asupra bunului nu cu utenția
de a se comporta cu el ca un proprietar. Printre acestea identificăm:
--- posesie de drept real limitat, (posesia corespunzătoare unui drept limitat dreptul de
uzufruct, uz, abitație, superficie, servitute, dreptului de gaj);
--- posesia corespunzătoare drepturilor de creanță – locatar, depozitar, arendaș, ș.a.
dreptul de retenție ).

1.2. Caracterele posesiei.

Aceste caractere se exprimă în următoarele reguli:
--- posesia reprezintă starea de fapt constând în totalitatea faptelor materiale exercitate
direct asupra lucrului. Aceasta în considerarea faptului că posesia se exsteriorizează prin
elementul material al posesiei, elementul întelectual fiind cuprins în cel material
--- posesia se aplica atăt dreptului de proprietate, drepturilor reale limitate cît și
drepturilor limitate (drepturilor de creanţă).
1
A se vedea, L. Pop. L. –M. Harosa, op. cit., p. 56. NCC Român defineşte posesia, la art. 916, ca fiind
exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care-l stăpîneşte şi
care se comportă ca un proprietar.
1
 Deasemenea posesia se aplică inclusiv situaţiei când dreptul de creanţă este constatat
printr-un înscris, care, fiind un bun mobil, poate face obiectul posesiei (titlurile de valoare la
purtător). Astfel potrivit art. 482, alin. 2. Prop. a doua, C. civ., ”Dispozițiile privind posesia se
aplică în mod corespunzător posesiei drepturilor”.
Posesia nu poate fi exercitată asupra universalitaţii de bunuri, cum ar fi moştenirea. Ea
poate fi exercitată asupra fiecarui bun care intră în compunerea unei universaliăţti, dacă acest
bun este posedat individual.
--- posesia face să se nască un drept probabil de proprietate sau alt drept real. Situația că
posesia este o stare de fapt, nu înseamnă că ea nu este producâtoare de efecte juridice. Astfel
simpla posesie a unui bun mobil crează o prezumţie de proprietate în favoare posesorului, iar în
cazul bunurilor imobile, posedarea unei perioade de timp, va duce la dobândirea dreptului de
proprietate asupra lui.

1.3. Elementele posesiei.

Pentu a fi în prezenţa unei posesii, care vor fi acele elemente definitorii care va diferenţia
posesia faţă de alte situații de fapt? În literatura de specialitate, există două opinii expimate cu
pivire la elementele posesiei.
A). Într-o primă opinie, inspirată din cea franceză, posesia ar fi formată din două
elemente: material (corpus), şi intenţional (animus)2.
--- Elemental material constă în totalitatea faptelor materiale de stăpânire, transformare şi
folosinţă exercitate direct asupra unui lucru. Ea se caracterizează prin stăpânirea fizică asupra
bunului, materializată prin săvârșirea de acte, concretizate în; culegerea fructelor, modificarea
substanţei bunului şi în general atingerea lui fizică.
Însă elementul corporal se materializează şi prin încheierea de anumite acte juridice de
către posesor cu pivire la acel bun, cum ar fi: comodatul, locaţiunea, depozitul, etc.
---Elemental psihologic, intenţional constă în intenţia sau voința celui care posedă, de a
exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar, sau în calitate de titular al
unui alt drept real. Elementul întenţional al posesiei se prezumă, rezultând din cel material. Deci,
cel ce stăpâneşte în fapt bunul se prezumă că îl stăpâneşte pentru sine. Este o prezumţie relativă
care poate fi răsturnată prin dovada contrarie – existenţa unui act juridic din care să rezulte că
deținătorul bunului îl posedă pentru altul – contractul de locaţiune, sau faptul că bunul a ieşit din
patrimonil unei persoane în mod involuntar – este cazul bunurilor găsite sau furate.
În literatura de specialitate a fost propusă o altă teorie cu privire la elementele posesiei.
B). Astfel s-a susţinut ca posesia ar conţine doar un singur element: - elemental material,
corpus. Deci, este suficient ca deţinătorul să aibă stăpânirea de fapt a bunului, indiferent dacă
această stăpânire o face pentru sine sau pentru altul. În legătură cu acest element, este posibil ca
aceste acte materiale să fie exercitate nu numai de către posesorul bunului, ci şi de un
reprezentant al acestuia.
În ce ne priveşte considerăm, că din conținutul dispotiţiilor legale din materia posesiunii,
aceasta ar reprezenta o formă ce se subscrie celei de a doua teorii, cu unele particularităţi în ce
priveşte dobîndirea dreptului real prin uzucapiune.

1.4. Teorii asupra posesiei.

În legislația țărilor unde rezultă că posesia este formată din două elemente – intențional și
material, pe pacursul timpului, doctrina de specialitate a formulat doua teorii în privința rolului
pe care îl aveau fiecare din cele doua elelmente recunoscute pentru existenţa posesiei.
---Teoria subiectivă. Potrivit acestei teorii elementul intențional este cel care
definitivează conținutul posesiei. Stăpânirea unui bun, în mod întenţional, poate să se manifeste
în două feluri. Prima, când deţinătorul bunului are întenţia de a exercita atributele dreptului de
proprietate a altuia asupra bunului, atunci el nu este un posesor - ci un detentor precar. A doua,
2
Etimologic cuvîntul “corpus”provine din limba latină şi semnifică corp, iar “animus” semnifică suflet,
spirit.
2
cînd deţinătorul bunului are intenţia de a exercita propriul drept de proprietae - el este un
posesor3. Aceasta concepţie a fost formulata pentru prima dată de Savigny. Ideia centrală a
acestei teorii rezidă în aceia că, din cele două elemente care le compune posesia – animus şi
corpus - el acorda întâetate voinţei de a poseda, voință care precizeaza caracterul deținerii
bunului, faţă de actele materiale pe care le îndeplineşte. În opinia autorului, animus, reprezintă
elementul determinant din care izvorăşte posesia, deoarece actele materiale de folosire a bunrilor
pot fi îndeplinite de deţinător în calităţi diferite. Ce este detrminat în cazul posesiei sau ceia ce
caracterizează actele de posesie, este intenţia de care este animat posesorul în a exercita un drept
pentru sine.
Aceasta concepte a fost criticata pe motivul ca elemental intenţional este difícil de a fi
stabilit rămânând la dispoziţia capriciilor persoanei care, dupa imprejurări, poate fi când posesor,
când detentor.
--- Teoria obiectivă. Aceasta conceptie a fost elaborata de Ihering care reduce posesiunea
la un singur element şi anume cel material, corpus. Elemental intencional este cuprins implicit în
cel material, servind doar pentru a crea însa-şi elemental material, manifestându-se prin acest
element şi incorporându-se în el.
Şi acesta conceptie a fost supusă criticilor. S-a spus ca posesia este exsteriorizarea
dreptului de proprietate, ea sta la baza prezumtiei de proprietate. În acest caz orice detinator al
bunului ar putea beneficia de efectele posesiei, chiar dacă el ar deține bunul în baza unui raport
juridic.

1.5. Posesia şi detenţia precara.

Detenţia precară a fost definită ca fiind exerciţiul unei puteri de fapt asupra unui lucru fie
cu permisiunea şi pe contul proprietarului, fie în virtutea unui titlu legal sau judiciar 4. Atunci
când proprietarul transmite posesia unei alte persoane, se spune că dreptul de proprietatea este
golită de unul din atributele sale. Această stare a titularului dreptului de proprietate a fost
identificată în literatura de specialitate sub denumirea de nuda proprietate.
Pentru a fi în prezenţa detenţiei precare trebuie îndeplinite anumite condiţii5:
--- Puterea de fapt. Detenţia precară presupune săvârșirea de acte materiale asupra
bunului, sau presupune o stăpânire efectivă a bunului deţinut. Deci, detentorul are corpusul.
După cum se poate observa, din acest punct de vedere, şi detenţia precară reprezintă o posesie, o
posesie în interesul unei alte persoane.
--- Puterea de drept. Detenţia precară presupune că stăpânirea bunului să se facă în
temeiul unui titlu legal. Deci, puterea de fapt a detentorului se intemeiază pe un drept. Şi în cazul
posesiei, ea are ca temei un drept, acesta făcând parte din conținutul dreptului de proprietate,
posesia reprezentând unul din atributele dreptului de proprietate. Ceia ce diferenţiază însă, este
că, în cazul detenţiei precare, temeiul juridic este numai unul netranslativ de proprietate (s.n.), iar
în cazul posesie, ca atribut al dreptului de proprietate, acesta poate avea ca temei atât un titlu
translativ sau constitutiv de proprietate cît și unul netranslativ de proprietate.
--- Obligaţia de restituire. Este detentor precar acela care este obligat prin titlu să
restituie bunul la expirarea unui anumit termen stabilit sau dedus din titlu. În cazul posesiei, ea
nu poate forma obiectul unei înstrăinări legale, fără a transmite sau a constitui un drept real
asupra lui. În caz contrar, găsitorului sau hoţilor li s-ar recunoaşte posibilitatea legală a
înstrăinării bunului.

1.5.1. Regimul juridic al detenţiei precare.

Detentorul precar este persoana care deține un bun în temeiul unui titlu netranslativ de
proprietate în interesul proprietarului bunului, art. 532, alin. 6, C. civ. Înainte de a purcede la
3
A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pp. 382.
4
A se vedea, D Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Ed. Academiei, București,
1986, p. 72; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 382.
5
A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 385.
3
analiza regimului juridic a detenţiei precare trebuie să nuanţăm un aspect, şi anume că instituţia
detenţiei precare este guvernată de principiul imutabilităţii.
Potrivit acestui principiu, pe de o parte, detentorul nu poate să transforme prin voința sa
unilaterală detenţia precară în posesia corespunzătoare dreptului de proprietate, iar pe de altă
parte precaritatea titlului este ereditară, în sensul că în cazul decesului detentorului, detenţia,
dacă nu încetează6 ea se va transmite în aceiaşi calitate sau formă succesorilor – art. 1278 C. civ.
În analiza regimului juridic al detenţiei precare trebuie să pornim de la analiza
raporturilor stabilite atât între nudul proprietar şi detentorul precar cât şi între detentor şi terţii.
A). Raporturile dintre nudul proprietar şi dentorul precar sunt guvernate de titlu care
fundamentează detenţia. În virtutea acestui titlu, detentorul precar, va putea invoca, față de
titularul dreptului de proprietate, doar efectele care rezultă din titlul. Dintre efectele posesesie pe
care le va putea invoca deterntorul precar sunt doar cele cu privire la apărarea posesiei.
Astfel dacă bunul este mobil, nesupus înregistrări, el nu va putea invoca prezumţia
proprietăţii prevăzută la art. 490 alin. 1, C. civ., prezumţie pe care o poate invoca oricare al
posesor altul decât detentorul precar.
De asemenea detentorul precar nu va putea să prescrie împotriva proprietarului. Deci nu
va putea invoca uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului
deţinut de detentor precar.
În ce privește fructele, detentorul precar va putea culege doar acele fructe care rezultă din
titlul în baza căria el deține bunul, și nu fructele la care dă dreptul posesiunea.
B). În raporturile cu terţele persoane, acesta este un posesor, sau cel puțin nu se distinge
de un posesor, fapt pentru care în vederea protejării posesiei sale el poate invoca prezumția
proprietății, posibilitatea culegerii fructelor și utiliza acţiunile posesorii. Față de terți, detentorul
precar nu va putea invoca dobîndirea dreptului de proprietate, acțiunea fiind lipsită de sens, de
vreme ce terțul nu este proprietarul bunului.

2. Dobândirea, conservare şi perderea posesiei.

Ca şi orice stare de fapt sau de drept, posesia, poate fi dobândită, conservată sau pierdută.
În analiza regimului juridic a dobândirii, coservării şi pierdere posesie trebuie să avem în vedere
că posesia, se exteriorizează prin săvârșirea de acte materiale, iar elementul intenţional este
prezumat a fi cunţinut în elementul material. Prin urmare vom fi în prezenţa posesiei atunci când
acesteia îi corespunde unei situații de fapt (posesia propriu-zisă), cât şi atunci când aceasta îi
corespunde unei situații de drept, rezultată dintrun act juridic translativ de proprietate sau
netranslativ de proprietate (detenția precară).

2.1. Dobândirea posesiei.

Codul civil moldovenesc contine o prevedere cu caracter general referitoare la
dobândirea posesiunii. Astfel art. 482 alin. 1, C. civ., prevede ca:” Posesiunea se dobândește
prin exercitarea voită a stăpânirii de fapt a bunului”.
Posesia se dobandeste prin stăpânirea bunului, adică prin dobândirea elementului
material. Astfel în favoarea celui care stăpâneşte bunul operează o prezumţie relativă de
posesiune a bunului.
Posesia poate fi dobândită atât în baza unor acte juridice, cât şi în baza unor acte
materiale7. Pentru ca aceste acte să poată duce la dobândirea posesiei, este necesar ca actele
respective să fie legale8, cu toate că posesia este doar o stare de fapt. Această cerinţă se impune
în considerarea efectelor pe care le produce posesia, a regimului său juridic. Astfel admiterea

6
Dacă acest fapt este prevăzui în titlu sau reiese din lege. De exemplu, în contractul de locaţiune decesul
detentorului precar poate duce la încetarea contractului dacă acest fapt a fost prevăzut în contract sau în funcţie de
circumstanţe titlul nu mai poate fi menţinut. – art. 902 C. civ.
7
În sistemele legislative unde se admite construcţia dublă a posesiei – animus şi corpus - ea poate fi
dobîndită doar prin acte materiale. Dobîmdirea bunului printrt-un temei legal transformă posesia în detenţie precară.
8
A se vedea opunie contrară, S. Baieş, N. Roşca, op. cit., p. 19
4
contrară a acestei soluţii, cea a dobândirii posesiei prin acte ilicite, ar însemna admiterea
posibilității hoţului unui bun mobil de a înstrăîna dreptul de proprietate asupra bunului, în
considerarea prezumţiei care operează în favoare posesorului, posibilitatea lui de a culege
fructele, precum şi posibilitatea de a-l dobândi prin uzucapiune. Găsitorul, fațăde terțile
persoane, este considerat un posesor, în calitatea lui de prepus (art. 485, alin. 3, c. civ.).
În general, actele care duc la posibilitatea dobândirii posesiei sunt considerate a fi:
ocuparea, stramutarea, îngradirea, graniţuirea, punerea de semne sau cultivarea terenurilor, sau
orice acte materiale din care să rezulte exercitarea voita a stăpânirii de fapt a bunului.

2.2. Conservarea posesiei.

Potrivit art. 499, alin. 2 C. civ. „Imposibilitatea temporară de a exercita stăpânirea de
fapt a bunului nu duce la încetarea posesiunii”. Deci, posesia bunurilor mobile nu se va pierde
dacă posesorul nu mai poate exercita puterea de fapt asupra lui.
Şi întradevăr, în pofida faptului că posesia se exsterioizează printr-un singur element,
material, iar conținutul acesteia îl reprezintă posibilitatea săvârşirii de acte materiale,
considerăm că proprietarul bunului furat sau piedut nu va pierde posesia pe perioada cât el nu
deține bunul. Aceasta poate rezulta şi din faptul că el rămîne a fi titularului dreptului de
proprietate asupra bunului. De altfel însăşi codul civil prevede la art. 516 alin. 1, că: „Bunul
pierdut continuă să aparțină proprietarului său”. Însă dreptul de proprietate şi posesia, deşi sunt
două stări diferite, ea, posesia, poate fi corespunzătoare şi unei stări de drept.
Susţinerea unei astfel de opinii poate fi explicată şi prin faptul că dispoziţia mai sus citată
priveşte regimul juridic a efectelor posesie pe perioada cât bunul a ieşit în mod involuntar din
stăpânirea de fapt a posesorului. Astfel, dacă posesorul unui bun nu poate benificia de efectele
posesiunii în această perioadă, prin recuperarea bunului, el va avea dreptul de a cere restituirea
sau compensarea beneficiilor posesiei pe perioada cât el nu a stăpânit bunul, deci în mod
retroactiv. Hoţul va avea situația juridică a unui simplu deţinător a bunului, aşa zisa situație a
unui posesor de rea credinţă.
Posibilitatea coservării posesiei rezultă și din dispozițiile care reglementează posibilitatea
apărării posesiei. Astfel în cazul în care posesorul a fost deposedat de bun, iar noua stîpânire
întrunește condițiile posesiei, posesorul anterior va avea dreptul să recupereze bunul de la
posesorul curent, dat fiindcă posesia lui este una preferată (art. 495 alin 1, C. civ.,).

2.3. Încetarea posesiei.

Dacă posesia se dobândește prin stăpânirea de fapt a bunului, pierderea acestei stăpâniri
de fapt duce, de regulă9, la încetarea posesiei. Sediul materiei îl reprezintă art. 499 alin. 1, C. civ.
În funcţie de voința posesorului, încetarea posesiei poate avea loc prin două modalităţi: voluntară
sau învoluntară.
Voluntar, încetarea posesie se poate realiza prin acte translative de proprietate, prin care
proprietarul actual transmite dreptul de poprieteate unei alte persoane şi implicit posesiunea. De
asemenea posesia încetează şi prin abandonarea bunului fără să arăte cui urmează să profite
această abandonare.
Învoluntar încetarea posesiei poate avea loc sub următoarele forme.
În cazul imobililor, încetarea posesiei reprezinta urmarea dispariţiei bunului ca urmare a
unui act administrativ, (expropierea, obiect înfractional), sau ca urmare a unui caz de forţă
majoră (cutremure, înundaţii, alunecării de teren).
În cazul bunurilor mobile, posesiunea încetează, de regulă, prin imposibilitatea săvîrşirii
de acte materiale asupra bunului.
Această imposibilitate poate fi rezultatul acţiunilor materiale care au ca rezultat
distrugerea materială a bunului. De asemenea posesia poate fi pierdută şi ca urmare a scoaterii
bunului din circuitul civil şi trecerea lui în domeniul public a statului.

9
Avem în vedere pierderea definitivă.
5
 O altă modalitate de pierdere a posesiei o reprezintă situația când vechiul posesor şi-a
neglijat posesia o perioadă de timp, suficientă, ca o altă persoană să dobândească dreptul de
proprietate prin efectul uzucapiunii.
Trecerea timpului duce la pierderea posesiei nu numai când o terţă persoană dobândește
în acest mod proprietatea, ci şi atunci când fiind deposedat de posesie, el nu caută să
restabilească situația de fapt prin intemediul acţiuni în reintegrare, acţiunea care se prescrie în
termen de 1 ani, (art. 493, alin 1. C. civil).

3. Calitaţile posesiei. Consideraţii introductive.

Simpla exercitare a unor acte materiale asupra bunului sunt sau nu în măsură ca deținerea
lui să producă efecte juridice? Sau altfel spus dacă pentru ca posesia să producă efecte juridice
este suficient doar deținerea materială a bunului sau este necesară şi existenţa unor alor
circumstanţe? Cert este că posesia ca stare de fapt nu este în măsură prin ea însăşi să ducă la
producerea de efecte juridice, pentru acest efect este necesar ca starea de fapt să se producă în
anumite imprejurări. În literatura de specialitate există mai multe opinii cu privire la
împrejurările care trebuie avute în vedere pentru ca posesia să fie producâtoare de efecte juridice.
Cea mai pertinentă dintre opinii ni se pare a fi soluţia exprimată în doctrina franceză 10, care
distinge între calităţi care privesc elementul corporal al posesiei (continuă, netulburată şi publică)
şi calităţi care privesc elementul psihologic, intenţional al posesie 11( buna credinţă, neechivocul),
element după cum am mai spus, este prezumat a fi cuprins în cel material.
Înnainte de a purcede la analiza acestor împrejurări trebuie să fac o precizare. Însăși
noţiunea posesiei, ne sugerează ideia că ea este producâtoare de efecte juridice. Această
concluzie reiese din faptul că aceste calităţi, în general, sunt prezumate a fi conținute de posesie
(art. 532 alin. 1 prop. a doua şi art. 490 alin. 1 C. civ.,), astfel că cel care învocă lipsa lor va
trebui să facă dovada lipse acestor calităţi. Imprejurările care afectează calităţile posesiei îmbracă
forma viciilor ei, astfel că, în continuare, vom analiza calităţile posesiei prin prisma viciilor ei.

3.1. Viciile care afectează elementul material al posesiei.

Printre viciile care afectează elementul material al posesiei au fost identificate ca fiind
discontinuitatea, violenţa şi clandestinitatea.

A). Discontinuitatea. Potrivit art. 532 alin. 3, C. civ: „Posesiunea este discontinua atât
timp cât posesorul o exercită cu întermitenţe anormale în raport cu natura bunuluiul”.
Anormalitatea actelor de posesiune se va aprecia în funcţie de natura bunului. Astfel,
dacă un bun poate fi folosit doar într-o anumita perioadă a anului, nefolosirea lui în cealalta
perioada a anului nu reprezinta un act discontinuu al posesiei. Deci, posesorul nu trebuie să afle
în contact permanent cu bunul posedat, fiind suficient ca aceste acte să fie săvârşite cu
regularitate. Însă nu întotdeuna iregularitatea denotă o anormalitate a actelor de posesiune. Astfel
întreruperele pasagere nu antrenează o descontinuitate a posesiei12.
Deci, în general, discontinuitatea presupune ca actele de posesiune sa fie exercitate la
intervale de timp ce nu presupune o succesiune obişnuita a acestora.
Continuitatea posesiei este prezumată de lege. Astfel, art. 532, alin. 1, prop. a II, C. civi.,
prevede că: „ ... până la proba contrară, posesiunea este prezumată a fi utilă”, iar una din
calităţile posesiei utile este ca ea să fie continuă. Fiind în prezenţa unuei prezumţii relative ea
poate fi răsturnată prin proba contrarie de către orice persoană interesată.
De regulă acest viciu poate fi apreciat doar în materia posesiunii imobiliare, deoarece în
cazul bunurilor mobile funcţionează regula prevăzută la art. 490 alin. 1, C. civ., şi numai în mod

10
A se vedea G. Cornu, Droit civil. Introduction. Les persones. Les bienes, 11-e Ed. Montchrestien,
París, 2003, p. 480, reprodus de O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 392.
11
După cum am văzut mai sus în dreptul moldovenesc posesia cuprinde două elemente – material şi
intenţional. Elementul material prezumă existenţa elementului intenţional.
12
A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 393.
6
excepţional, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la articolul sus menţionat, viciul
descontinuităţii poate viza şi posesia bunurilor repective13.

B). Violență. Pentru a fi în prezenta posesiei aceasta trebuie sa fie paşnica sau
netulburată. Potrivit art. 532, alin. 4, C. civ: „Posesiunea este tulburată atât timp cât este
dobândită sau conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu sunt provocate de o
altă persoană”. Deci, pentru a fi utilă, posesiunea trebuie să fie începută, menţinută sau
conservată în mod paşnic, fără violenţă. Aceasta calitate se apreciază atât în momentul în care
posesia începe sa curga, cât şi pe tot parcursul ei.
Însă nu orice violenţă poate să reprezinte un viciu al posesiunii. Pentru a fi în prezenţa
unui viciu al posesiunii, violenţa trebuie exercitată de către posesor nefiind provocată de o altă
persoană. Deci, pentru a fi în prezenţa acestui viciu al posesiei, violenţa exercitată de posesor
trebuie să îmbrace forma unei violenţe active.
Violenţa nu va reprezenta un viciu al posesiunii când aceasta se va exercita împotriva
unui atac provenit din partea unui terţ. Astfel, violenţa, de apărare, exercitata din partea
posesorului la atacul provenit din partea unui tert nu este de natură a vicia posesia deoarece ar
însemna ca tertul sa aibă posibilitatea, ca, pa calea unor acte de violență să determine vicierea
posesiei, fara ca posesorul sa fi avut vre-o iniţiativă de violenţă, atât la dobândirea posesiei cât şi
la conservarea ei. Deci, este vorba de aşa numita violenţă pasivă.

C). Clandestinitatea. Posesor este cel care, se prezintă în exterior, în mod public, faţă de
terţele persoane ca având calitate de proprietar a bunului. Deoarece numai printr-o astfel de
atitudine, pe de o parte, poate fi adusă la cunoştinţa fostului posesor că nu mai are posesia asupra
bunului, şi pe cale de consecinţă ar putea pierde dreptul de a beneficia de efectele ei, iar pe de
altă parte, conferă legitimitatea posesiei faţă de publicul în general. Acest viciu al posesiei este
prevăzut la art. 335, alin. 5, C. civ., potrivit căreia: „posesiunea este clandestină dacă se exercită
astfel încât nu poate fi cunoscută”.
Aşa fiind, clandestinitatea presupune ca posesorul să o exercite pe ascuns de adversarul
său încât acesta să nu fie în stare să o cunoască. Ea se exercită în aşa fel încât să nu atragă atenţia
celor ce ar avea interes să o cunoască.
Clandestinitatea poate fi uşor concepută în materia bunurilor mobile fiind susceptibile de
posesie ascunsa, ceia ce pentru imobile, dat fiind natura lor, acestea mereu fiind la vedere, este
mai greu de conceput. Un exemplu clasic de clandestinitate a bunului imobil ar fi săparea unei
pivniţe sub imobilul vecin14.

3.2. Viciile care afectează elementul intenţional al posesiei.

Viciile care afecteză elementul intenţional a posesiei sunt: reua credinţă şi echivocul.
A). Reaua credinţă În materia posesiei, reaua credinţă, poate fi definită în antiteză cu
definiţia bunei credinţe, prevăzută la art. 307 alin. 1, C. civ. Astfel reua credinţă în materia
posesiei este credinţa posesorului sau cunoaşterea lui, că cel de la care a dobândit bunul nu avea
toate însuşirile prevăzute de lege de ai transmite proprietatea sau el a dobândit bunul împotriva
voinţei celui căruia ea aparținut. Având în vedere că buna credinţă se prezumă, răsturnarea aceste
prezumţii se va putea face prin dovada contrarie, şi anume dovada relei credinţe a posesorului.
Până la proba contrarie orice deţinător a unui bun va fi de bună credinţă, şi prin urmare deține
rea bunului va îmbrăca forma posesiei.

B). Echivocul. O posesie este echivocă dacă nu se cunoaşte dacă posesorul posedă pentru
sine sau pentru altul. Există echivoc când actele îndeplinite de posesor asupra bunului sunt
13
Ibidem, p. 393.
14
A se vedea, C. Bîrsan, Drept civil, drepturile reale principale, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București,
2007 p. 244 reprodus de O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 395.
7
susceptibile de două interpretări15. Echivocul există de exemplu în cazul în care două sau mai
multe persoane săvârşesc acte de stăpânire asupra unui bun şi nici una nu poate pretinde o
posesie proprie.
În situația în care există echivoc în a stabili care din deținători a bunului este şi posesorul
lui, legiitorul vine şi consacră două prezumţii în acest sens. Astfel potrivit art. 482, alin. 3, C.
civ: „Dacă mai multe persoane posedă în comun un bun ele sunt considerate coposesori”. Am fi
în prezenţa unei proprietăţi pe cote părţi şi nu a proprietăţii în devălmăşie, deoarece în lipsa unor
indicaţii contrare aceasta se prezumă – art. 544, alin. 2, C. civil. Totuşi dacă actele materiale sunt
săvârşite, de una din persoane, cu preponderenţă asupra unei părţi a bunului, atunci ea va deveni
posesor asupra acestei părţi. Aceasta reiese din dispozițiile art. 482, alin. 4, C. civ., potrivit
căreia: „Dacă mai multe persoane posedă părţi ale unui bun ele sunt considerate posesori ai
părţilor separate”.

4. Clasele de posesiuni.
În literatura de specialitate16 sunt cunoscute mai multe clase de posesiuni. Analiza acestor
clase de posesiuni se impune datorită faptului că în unele circumstanţe posesia ca stare de fapt nu
întotdeauna produce aceleaşi efecte juridice. Repercursiunile pe care le pot avea aceste
circumstanţe asupra posesiei, reprezintă şi perspectiva pentru care în continuare le vom analiza.
a). Posesia originară şi posesia derivătă.
--- posesia este originară când ea este corespunzătoare dreptului de proprietate şi ea se
apreciază în raport cu transmiterea posesiei unei terţe persoane. De ex., posesor originar este
proprietarul care remite bunul unei terţe persoane, prin constituirea unui drept real.
--- posesia este derivătă atunci când aceasta este exercitată de către acel ce ea fost
constituită de către posesorul originar, prin conferirea unui drept real, dezmembrământ al
dreptului de proprietate. De ex., sunt posesori derivăţi, uzufructuarul, locatarul depozitarul,
împrumutatul, etc.
b). Posesia simplă şi posesia multiplă.
--- posesia simplă corespunde unei stăpâniri totale, bunul formând obiectul unei singure
posesii care-i absoarbe toate efectele. De ex., posesorul unui bun asupra căruia are un drept de
proprietate.
--- posesia multiplă când un singur bun formeză obiectul mai multor posesii de calitate
diferită. De ex., posesie nemijlocită și derivătă.
c). Posesia imediată şi posesia mediată.
--- posesia imediată, este acea posesiune în care titularul ei exercită în mod direct, fără
intermediar, stăpânirea de fapt a unui bun.
--- posesia mediată este acea posesiune exercită prin întermediul unui terţ căreia ea
transmis un drept real asupra unui bun.
d). Posesia individuală şi posesia colectivă.
--- posesia este individuală când ea aparține unei singure persoane;
--- posesia este colectivă când ea aparține mai multor persoane – posesia exercitată de
coproprietarii pe cote-părţi şi posesia exercitată de proprietarii devălmaşi.
e). Posesia naturală şi posesia civilă.
--- este naturală acea posesiune în care titularul său nu pretinde a poseda bunul ca un
proprietar;
--- este civilă acea posesiune care crează în favoarea titularului său fie prezumţia de
proprietate fie posibilitatea dobândirii prin intermediul uzucapiunii.

4.1. Posesia nemijlocita şi posesiunea mijlocită.

15
A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 396.
16
A se vedea, Pedro de Pablo Contreras, Carlos Martínez de Aguirre Aldaz, Miguel Ángel Pérez Álvarez,
Curso de derecho civil (III). Derechos Reales. 3-a Edición, COLEX, Madrid, 2011, pp. 255-256; O. Ungureanu,
C. Munteanu, op. cit., p. 396, notă la subsol.
8
 Fiind, în mare, o creaţie a doctrinei germane, codul civil moldovenesc consacră
concepţia dublei posesiuni – posesiunea mijlocită şi nemijlocită. În literatura de specialitate
străînă17 ea mai este identificată prin posesiunea imediată şi mediată.
În conformitate cu prevederile art. 483 C. civ., posesorul poate stăpâni bunul direct, prin
putere proprie, fie indirect, prin intermediul unei alte persoane. Stăpânirea directă a bunului, deci
în numele său, reprezintă o posesiune nemijlocită, iar stăpânirea bunului prin intermediul unei
alte persoane reprezintă o posesie mijlocită. Această posesiunea mai este numită în literatura de
specialitate şi posesiune încorporală18.
Astfel potrivit art. 483, alin 1, c. civ., ”Posesia este nemijlocită dacă stăpânirea de fapt
este exercitată de către posesor personal sau prin prepus”
Deci posesia nemijlocită enunţă situația când bunul se află în stăpânirea de fapt a
persoanei care-l deține. Această persoană care-l deține poate fi:
1. Proprietarul bunului, titularul dreptului de proprietate
2. Deasemenea posesor nemijlocit poate fi și o terţă persoană care deține bunul în
virtutea unui raport juridic. Această terță persoană poate fi un posesor de drept limitat
sau prepus.
a. Posesor de drept limitat este persoana care exercită posesia asupra bunului în calitate:
--- de titular a unui drept real limitat - uzufructuar, superficiar, titular a dreptului de
servitute, creditor gajist, ș.a.
--- de titular a unui drept de creanță (locatar, transportator, depozitar, ș.a).
b. Prepus este persoana care îndeplineste o acțiune sau desfașoara o activitate sub
direcția, supravegherea și controlul unei alte persoane, denumita comitent.
Potrivit art. 485 C. civ., ”(1) Este prepus, în scopul exercitării posesiei, persoana:
a) care exercită stăpînirea de fapt nemijlocită asupra bunului în numele posesorului,
neavînd intenția și fără a fi parte la raportul juridic prevăzut la art. 484 alin. (3); sau
b) căreia posesorul îi poate da instrucțiuni obligatorii în legătură cu stăpînirea sau
folosirea bunului în interesul posesorului.
(2) La categoria de prepus se poate atribui, în special:
a) salariatul posesorului sau persoana care exercită o funcție similară; sau
b) persoana căreia posesorul i-a îngăduit stăpînirea de fapt asupra bunului din motive
practice.
(3) De asemenea, este prepus persoana care accidental este într-o poziție să exercite, și
exercită, stăpînirea de fapt nemijlocită asupra bunului pentru posesor.”

În ce priviește posesiunea mijlocită, art. 483, alin. 2, C. civ., stabilește că ea există atunci
când ”stăpânirea de fapt este exercitată prin intermediul posesorului de drept limitat”.
Prin urmare posesor mijlocitor este persoana care nu are deținerea material a bunului, dar
în virtutea dreptului real pe care-l are asupra bunului (dreptul de proprietate), el are posesia lui.
Astfel proprietarul, este un posesor mijlocitor, atunci cănd a constituit un drept real limitat (drept
de uzufruct) sau un drept limitat (drept de creanță) asupra bunului.
De asemenea vor fi posesori mijlocitori și titularii de drepturi limitate ce au constituit la
rândul lor drepturi limitate (de. ex., sublocațiune, 1270, alin. 1, C. civ, cesiunea bunului grevat
cu uzufruct art. 609 alin 1. C. civ.,) asupra bunului. În acest caz, ultimii, posesorii de drepturi
limitate vor avea calitatea de posesori mijlocitori, iar terțul subdobânditor cea de posesori
nemijlocit.
În cazul în care titularul unui drept real limitat, (uzufructuarul) transmite, cu acordul
proprietarului, acest dreptul real limitat unei terțe persoane, (de ex. cesiunea uzufructului, art.
608 C. civ.,) el va avea calitate de posesor mijlocitor, iar terțul subdobânditor va avea calitatea
de posesor nemijlocit.
17
A se vedea, Pedro de Pablo Contreras, Carlos Martínez de Aguirre Aldaz, Miguel Ángel Pérez Álvarez,
op. cit., pp. 258-259.
18
Ibidem, p. 266.
9
 5. Efectele posesiei.
Fiind manifestarea exterioara a unui drept real, posesia, ca stare de fapt, produce anumite
efecte juridice. Aceste efecte sunt condiţionate de o serie de factori pe care le înfluenţează şi care
determină astfel caracterul lor variabil. Aceşti factori pot privi însăşi calitatea posesie când
stăpânirea de fapt nu va mai îmbrăca forma posesiei. De asemenea efectele ei sunt deosebite
după cum obiectul ei îl reprezintă un bun mobil sau imobil, de durata în care bunul este posedat,
de titlul în baza căruia posesia este exercitată.
Aceste efecte sunt următoarele:
--- posesia crează o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului, aşa numitul efect
probator al posesie.
--- posesia de bună credință a unui bun frugifer duce la dobândirea dreptului de de
proprietate asupra fructelor bunului pe care îl posedă, efectul creator al posesiei;
--- posesia actuală sau cea prelungită în timp duce la dobândirea dreptului asupra bunului
posedat, efectul achizitiv al posesiei;
--- posesia este apărată prin acţiuni posesorii, efectul de protecţie a posesiei.

5.1. Posesia şi prezumția de proprietate.

Potrivit art. 490, alin. 1, C. civ., posesorul este prezumat proprietar al bunului până la
proba contrarie. O situaţie absolut raţională, aceasta pornind de la realitatea că de cele mai multe
ori cel ce deține bunul, ca stare de fapt, este titularul dreptului de proprietate asupra lui. Este o
aparenţă a dreptului deoarece exercitarea unei puteri de fapt asupra unui bun corespunde, de cele
mai multe ori, existenţei dreptului de proprietate.
Această prezumţie de proprietate este una relativa fiindcă ea poate fi rasturnată prin proba
contrarie, dovada dreptului persoanei asupra bunului posedat anterior.
Totuşi această prezumţie nu operează ori de câte ori suntem în posesia unui bun. Legea
este cea care stabileşte excepţiile de la această prezumţie.
Astfel o primă excepţie este reprezentată de situația când posesia se exercită asupra unui
bun imobil. Această excepţie este instituită în considerarea faptului că transmiterea dreptului de
proprietate în această materie este supus înregistrării, astfel că orice persoană poate să afle în
mod cert cine este proprietarul imobilului.
Această prezumţie nu operează nici faţă de bunurile mobile pentru a cărui transfer de
proprietate este necesară înregistrarea lui într-un registru public. Motivele care au justificat o
astfel de atitudine a legiuitorului sunt aceleaşi ca şi în cazul bunurilor imobile – posibilitatea de a
afla cu certitudine adevăratul proprietar al bunului.
De asemenea, această prezumţie nu operează faţă de persoana care reclamă proprietatea
bunului ce ia fost furat, l-a pierdut sau a ieşit din posesiune fără voia sa (art. 490 alin. 1, prop. a
doua C. civ)19. Este şi firesc să fie aşa fiindcă de o astfel de prezumţie va beneficia persoana în
mîna căreia bunul se află, deoarece până la proba contrarie el este prezumat a fi de bună credinţă
art. 487, alin. 1, prop. a doua, C. civil. Pentru a-i asigura funcţonalitatea acestei instituţii,
considerăm că legiuitorul, în mod justificat a înţeles să-l lipsească pe fostul posesor de un astfel
de efect juridic al posesiei, nu şi de celelalte efecte juridice. Astfel el va putea uza de acţiunile
posesorii pentru a-şi apăra posesia, el va putea culege fructele pe perioada cât timp a fost
deposedat dacă va răsturna prezumţia de bună credinţă a celui ce le-a deposedat fără voia lui şi în

19
Un studiu cu privire la aceste excepții, a se vedea, I. Bîtcă, V. Curarari, Unele considerații cu privire la
excepția de la prezumția proprietății în cazul posesiei bunurilor furate, pierdute sau ieșite din posesiune fără voia
posesorului, a banilor și a titlurilor de valoare la purtător, Conferința Internațională științifico-practică ”Abordări
europene în cercetare și inovare”, 9-12 octombrie 2014, Publicat în ”Vector European”, Supliment, Chișinău. 2014,
pp. 101-107.

10
final va putea dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune, dacă va îndeplini şi celelalte
condiţii.
El, de asemenea, va putea utiliza acţiunile petitorii pentru a-şi apăra dreptul de proprietate
şi anume acţiunea în revendicare.
Prin excepţie de la excepţia de mai sus, persoanei careia i sau furat, le-a pierdut sau au
ieşit din posesiune în alt mod fara voia lui anumite bunuri, va putea invoca prezumţia proprietaţii
dacă aceste bunuri o formeaza banii sau titlurile de valoare la purtator – art. 490 alin. 1, partea
fînala, C. civ. O soluţie pe deplin rezonabilă. Dat fiind caracterul acestor bunuri de a putea fi
greu de identificat propriietarul lor, legiuitorul a exceptat posesia acestor bunuri de la efectul
prezumtiv al proprietăţii, rămânând în sarcina posesorilor să facă dovada proprietăţii acelor
bunuri. O astfel de excepţie vine şi în spriginul autorităţilor de urmărire judiciară care prin
invocarea acestei excepţii vor fi scutiţi de obligaţia probării imprejurărilor frauduloase în care au
fost dubândite aceste bunuri.

5.2. Posesia de bună credință a unui bun frugifer.

De regulă, fructele, se cuvin proprietarului bunului sau persoanei careia i s-a cedat
folosunța lui. Dacă bunul se afla la o alta persoană fără încuviinţarea lui el are dreptul să ceară
restituirea lor indifernt dacă au fost sau nu percepute.
Există însă situații când cel ce a perceput fructele nu este dator sa le restituie. 20 Dintre
aceste situații cea mai importantă este cea a posesorului de bună credintă. Argumentele care pot
fi invocate în favoare unei astfel de abordări sunt următoarele:
Posibilitatea ca posesorul unui bun frugifer să culeagă fructele este prevăzută la nivel de
principiu la art. 497, C. civ., ”Posesorul de bună credință dobândește dreptul de proprietate
asupra fructelor bunului posedat ”. Potrivit art. 487, alin. 1, C. civ., ”Este considerată posesor
de bună credință persoana care are un drept de posesie sau care se poate considera îndreptățită
să posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile, a temeiurilor
îndreptățirii sale”.
Pentru a pute fi percepute fructele unui bun frugifrer, cel ce stăpâneşte bunul, trebuie să
îndeplinească anumite condiţii:
--- a) O primă condiţie e ca cel ce deține bunul să fie posesorul ei. Aşa cum am spus,
posesor este acea acea persoană care săpâneşte bunul cu bună credinţă. Cum buna credinţă se
prezumă, orice deținător a bunului va fi conşiderat posesor a acestuia.
--- a) O a doua condiţie vizeaza fructele acestuia şi anume, ca ele sa fie percepute.
Posesorul va putea sa reţina numai acelea fructe care au fost percepute până în momentul
reclamării lor, până în momentul răsturnării bunei credinţe. Fructele percepute sau reţinute cu
anticipaţie trebuie restituite, deoarece dacă ar fi culese în mod normal (ajunse la maturitate sau
scadență) acestea s-ar plasa dupa momentul reclamării, când acestea ar fi putut fi percepute de
către cel ce le-a reclamat (art. 497 alin. prop. a doua, 2, C. civ.,). Dacă posesorul are dreptul de a
percepe frcuctele, atunci și cheltuielile cu privire la perceperea lor vor cădea în sarcina lui. Pe
perioada cît a fost de bună credință el are obligația suportării cheltuielilor necesare ale bunului
(art. 497 alin 3, C. civ.,), În ce privește cheltuielile utile, posesorul va putea cere recuperarea lor
în măsura în care acestea au sporit valoarea bunului, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză (art.
497 alin. 4, C. civ.,).
Dacă reaua credinţă a existat din chiar momentul dobândirii bunului, atunci el va trebui
să întoarcă toate fructele percepute de deținător din acel moment – art. 497, alin. 2, prima
propoziţie, coroborat cu alin. 4, C. civ., iar dacă nu le-a perceput din culpa sa, va fi obligat la
plata echivalentului lor. Totuşi posesorul de rea credinţă va putea păstra în parte frucutele
percepute, dacă raportat la cheltuielile pe care le-a avut cu bunul 21, acestea ar fi dus la
îmbogăţirea fără justă cauză a titularului de drept.
20
În general, cu privire la excepțiile de acest gen, a se vedea; S. Boca, Analiza excepțiilor de la principiul
restabilirii situației anterioare ca efect al nulității actului juridic civil, în Revista Națională de Drept, nr. 4/2012, pp.
30-42.
11
 5.3. Dobândirea dreptului asupra bunului posedat.
Potrivit legislației în vigoare bunul posedat poate fi dobîndit prin două modalități.
1. Prima modalitate se referă la dobândirea instantaneie a dreptului real sau a
dreptului limitat asupra bunului. În acest caz trebuie să facem deosebirea după cum bunul este
mobil sau imobil.
--- În cazul bunurilor mobile, posesiunea duce la dobândirea dreptului real în
următoarele trei situații:
a.) Prin posedarea de bună credință a bunului mobil. Cum buna credință se prezumă (art.
487, alin 1, prop. a doua, C.c iv.,), orice deținător a bunului este considerat și titularul dreptului
real revendicat de el.
b.) Prin ocupațiunea bunului mobil. Dacă un bun mobil este fără stăpân, găsitorul
dobândește dreptul de proprietate asupra lui, prin însăși luarea în posesie, la data întrării în
posesiune, art. 515, alin. 1, C. civ.
c.) Prin accesiunea bunului mobil. Prin accesiuine vom înțelege unirea a două bunuri sau
incorporarea în el a altui bun, ca urmare a faptei proprietarului, a unei altei persoane sau a unui
caz fortuit. În cazul în care a avut loc unirea sau încorporarea bunurilor, titularul dreptului real
sau dreptului limitat asupra bunului principal va dobîndi și acelaș drept și asupra bunului unit sau
încorporat. Explicația unui astfel de efect rezidă în expresia de drept potrivit căreia ”accesoriul
urmează soarat principalului”.
--- În cazul bunurilor imobile, posesiunea duce la dobândirea dreptului real în cazul
accesiunii imobiliare, cu ambele sale situații: naturală sau artificială. În cazul accesiunii
imobiliare unirea sau incorpoarea are loc între două imobile, dintre care unul întotdeauna este un
teren. Ca urmare a acesiunii imobiliare, titularul dreptului real asupra bunului principal va
dobîndi un drept real de aceiași natură juridică asupra bunului unit cu bunul principal.
2. A doua modalitate se referă la dobândirea dreptului real prin efectul posedării
bunului într-un termen deteminat, astfel, încât starea de fapt se transformă în stare de drept.
Modul de dobîndire a dreptului real prin posedare lui o anumită perioadă de timp se numește
uzucapiune sau prescripție achizitivă. Uzucapiunea este de două feluri după cum obiectul
posedat este bun mobil sau bun imobil.
Dacă termenul, în care bunul este posedat, duce la piederea dreptului de proprietate sau a
unui alt drept subiectiv, el este un termen exstinctiv. Dimpotrivă, dacă termenul în care este
posedat bunul duce la dobândirea unui drept de proprietate sau alt drept real el este un termen
achizitiv. Trecerea termenului care are ca efect dobândirea unui drept real poarta denumirea de
prescripţie achizitivă.
Cum acest efect duce la dobândirea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale,
el va fi analizat în cadrul temei cu privire la modurile de dobândire a dreptului de proprietate.

5.4. Apărarea posesiei.

Legislaţia în vigoare ocroteşte posesia, indiferent de existenţa unui drept real ce ar trebui
să stea la baza ei. Acţiunile prin care se protejează posesia, deci starea de fapt, sunt denumite
acţiuni posesorii, spre deosebire de acţiunile care urmaresc restabilirea unei situații de drept care
sunt acţiunile petitorii.
Deci, acţiunile posesorii sunt acele acţiuni prin care se urmareşte apărarea posesiei
împotriva oricăror tulburări sau redobândirea ei atunci cand a pierdut-o. Ele au ca scop
restabilirea situației de fapt existente anterior tulburării sau deposedării.
Posesorul uni bun va utiliza acţiunile posesorii dat fiind avantajele pe care le are faţă de
acţiunile petitorii. Astfel posesia fiind o stare de fapt este foarte uşor de dovedit prin orice mijloc
de probe. Dimpotrivă în cazul acţiunilor petitorii, trebuie de dovedit o stare de drept, probarea
căruia este mult mai dificilă.
21
Este cazul cînd deţinătorul de rea credinţă, din cauza unei situaţii de forţă majoră a suportat cheltuieli
peste cele care sunt necesare conservării bunului.
12
 Dispoziția de principiu care reglementează posibilitatea posesorului de a-și apăra posesia
este art. 491, alin 1, C. civ. potrivit acestei dispoziții: ”Persoana care deposedează posesorul sau
îi tulbură posesia se consideră că accționează ilegal, în sensul prezentei secțiuni, dacă
acționează fără consimțământul posesorului, iar deposedarea sau tulburarea nu este permisă de
lege”.
Legislaţia noastra cunoaşte două acţiuni posesorii judiciare– acţiunea în reintegrare şi
acţiunea în complângere, și una exstrajudiciară – autoapărarea.

5.4.1. Acţiunea în complângere.

Acţiunea în complângere este acea acţiune prin care se urmăreşte încetarea tulburării
posesiei provenite de la un terţ facută cu intenţia de a atinge posesia, de a impedica exerciţiul
liber şi efectele juridice ale posesiei. Această acţiunea este prevăzută la art. 494 și 496, C. civ. Ea
mai este denumită şi acţiune posesorie generală sau de drept comun, deoarece la ea se poate
recurge pentru orice tulburare, mai puțin când posesorul este deposedat prin violenţă.
Prin întroducerea unei astfel de acţiuni se cere încetarea oricărei tulburări a posesiei, prin
acțiuni care împedică exerciţiul liber a actelor de stăpânire asupra bunului şi prin urmare de
beneficiile pe care le crează posesia, efectele ei. Pentru a putea întroduce acţiunea nu este
necesar că tulburările să fi cauzat o pagubă materială, fiind suficient să existe o tulburare a ei,
deoarece tulburarea prin ea însăşi constituie un prejudiciu.
Tulburarile posesiei pot fi de fapt sau de drept.
Tulburarile de fapt sunt acte materiale prin care se încalcă posesia bunului şi care se
concretizează în: trecerea fără drept pe terenul vecinului, sau orice altă influenţă care afectează
utilitatea posesiei fără ca aceste influenţe să se încadreze în limitele dreptului de proprietate.
Tulburarile de drept sunt acele acte care constau într-o pretenţie juridică exercitată
împotriva posesorului, pretenţie contrara posesiei unei alte persoane. O astfel de tulburare de
drept reprezintă somaţia prin care o terţă persoană pretinde chiriaşului să-i plătească lui chiria şi
nu celui cu care a încheiat contractul; somaţia pe care o terţă persoană pretinde posesorului plata
unei despăgubiri pentru prejudicile provocate de fostul posesor.
Din dispozițiile art. 494 alin. 1, c. civ., reiese condițiile necesare pentru a putea invoca
acțiunea în complângere. Astfel:
1). Posesorul trebuie să fie victima unor acțiuni de tulburare în posesia sa, acțiuni care să
nu ducă la deposedarea posesorului, acțiuni care să fie ilegale, deci să nu existe un temei juridic
pentru acestea. De asemenea o astfel de acțiune va putea fi introdusă, chear dacă, în mod curent,
nu există acte materiale de tulburare a posesiei, dar există suficiente indicii că va exista în viitor
o tulburare ori deposedare a acestuia de bun.
2). Posesorul are dreptul de a introduce acțiunea în complângere, sub sancțiunea
decăderii, în termen de un (1) an de zile. Dacă posesorul nu-și va apăra posesia, în acest termen,
legiuitorul a înțeles că posesorului, acțiunile de tulburare, sau pericolul producerii lor nu-i
cauzează nici un prejudiciu. În acest sens, părțile se pot înţelege ca autorul tulburărilor să acorde
o despăgubire fără să înceteze actele de tulburare.
Acțiunea posesorie va fi introdusă de posesorul nemijlocit împotiva oricărui alt posesor,
”... indiferent de cine are dreptul sau o preferință de a poseda, a folosi sau de a se bucura în alt
mod de bun în sensul art. 495” – art. 494, alin 1, C. civ.
Posesorul nemijlocit va putea introduce acțiunea în complîngere atât împotriva
posesorului mijlocit sub nume de proprietar (titularul dreptului de proprietate), dacă tulbură
ilegal posesia posesorului, prin încălcarea raportului juridic încheiat între ei – art. 494, alin. 3,
prima prop. C. civ., cât și împotriva posesorului de drept limitat (locatar) de către posesorul
nemijlocit de drept limitat (sublocatar).
De la această regulă există două excepții, cînd posesorul nemijlocit nu va avea câștig de
cauză prin introducerea acțiunii în complângere împotriva altui posesor pentru că posesorul
tulburător în caz de deposedare are, potrivit art. 496 C. civ:
--- o posesiune preferată – art. 496, lit. a, C. civ. Posesiuena este preferată, dacă:
13
 : ea este de bună credință, (găsitorul a înstăinat bunul unei persoane);
: ea este constituită de proprietar, dacă ambele posesiuni sunt de bună credință, (două
persoane au vîndut acelaș bun la două persoane diferite).
: ea este curentă, dacă ambele sunt constituite de proprietar și sunt de bună credință
(bunul a fost vîndut de către proprietar la două persoane). Acest caz, considerăm, că nu va
constitui o excepție de la regulă, pentru că posesorul curent este și posesorul nemijlocit.
--- un drept preferat de folosință sau de a se bucura în alt mod de bun - lit. b. De ex.
acțiunile uzufructuarului (posesor de drept real limitat) de a prelua posesia bunului de la locatar
(posesor de drept limitat) – a se vedea Art. ...........?????????????
În ce privește momentul începerii curgerii termenului pentru introducerea acțiunii în
complângere, codul civil, la art. 494, alin 1, ultima prop., stabilește două astfel de momente.
Astfel: ”... Termenul de 1 an începe să curgă din momentul în care începe tulburarea sau, în caz
de tulburare repetată, din momentul în care a avut loc ultima tulburarre”. Din această dispoziție
rezultă ca momentul din care începe să curgă acțiunea în complângere este:
--- Momentul în care este săvârșită prima acțiune de tulburare. Este firesc să fie așa
deoarece din acest moment posesorul nu mai are utilitatea posesiunii sale, și prin urmare el are
dreptul restabilirii situații de fapt de dinaintea tulburării;
--- Momentul în care a avut loc ultima tulburare, în caz de tulburare repetată.
--- Un al moment, care potivit legislației în vigoare, din care rese că începe să curgă
termenul este cel în care tulburarea este eminentă. Acest lucru rezultă din dispozițiile art. 494
alin 2, c. civil. Deși această dispoziție reglementează măsurile pe care instanța le poate dispune
în urma admiterii acțiunii în complângere, prevede și posibilitatea ”interzicerea tulburării
iminente”. Deci acțiunea sau ansamblul de acțiuni care pot crea indici tulburării în viitor a
posesiei, poate fi considerat ca fiind momentul în care începe termenul acțiunii în complângere.

5.4.2. Acţiunea în reintegrare.

Acţiunea în reintegrare este acțiunea prin care cel deposedat de bun cere sa i se restituie
stăpânirea de fapt asupra bunului. Ea mai este numită şi acţiunea posesorie specială pentru că la
ea se poate recurge numai când suntem în prezenţa unei deposedări de posesie, iar această
deposedare a avut loc prin violenţă. Dacă, în primul caz, posesia este doar tulburată, posesorul
rămânând în posesia de a fapt a bunului, în cel de-al doilea caz, posesorul este deposedat de
aceasta posesie prin violență, bunul ne mai fiind în stăpânirea lui de fapt.
Prin violenţă vom înţelege orice acţiune din partea unei terţe persoane, contrara ordinii de
drept care se concretizează în acte de rezistenţă din partea acesteia, acte care tind la deposedarea
posesorului.
Aceste acte de violență pot fi materiale şi morale.
În categoria actelor de violenţă materiale acestea se circumscriu nu numai actelor care
vizează persoana posesorului – loviri, însulte, ameninţări, ci şi actele care privesc însăşi posesia,
cum ar fi ocuparea unui teren, ocuparea sau distrugerea unei case, ş. a.
În categoria actelor de violenţă morale se circumscriu acele acte provenite de la
adversarul deposedatului, care sunt în măsură să-i însufle acestuia o temere ce l-ar determina să
cedeze în faţa tulburării sau deposedării22.
Posesorul deposedat va putea introduce acțiunea în reintegrare într-un termen determinat
de un (1) an de zile, sub sancțiunea decăderii lui – art. 493, alin. 1, prima parte.
Obiectul actiunii de reintegrare îl reprezinta restabilirea stăpânirii de fapt a posesorului
reclamant, asupra bunului. Restabilirea de fapt va viza bunul care a format obiectul deposedării.
Dacă deposedarea a avut loc prin distrugere, autorul deposedării va fi obligat să construiască tot
ce a distrus prin acţiunile sale şi numai dacă acest lucru este imposibil, el va fi obligat la plata
unei despăgubiri. Aceasta deoarece, pe de o parte, principiul care reglementează răspunderea
civil delictuală, este principiul executării în natură, iar pe de altă partea, obiectul acţiunii în

22
A se vedea I. Leş, Codul de procedură civil. Comentariu pe articole … , p. 1405
14
reintegrare îl reprezintă tocmai restabilirea sitaţiei anterioare acţiunii de deposedare. Plata de
despăgubiri reprezintă doar un accesoriu al acţiunii în reintegrare.
Introducerea acțiunii în reintegrare împotriva altui posesor al bunului va debinde de
faptul dacă între ei există un raport juridic din care să rezulte posesia unui dintre ei sau nu există.
În cazul în care există un raport juridic între ei, acțiunea în reintegrare va putea fi
introdusă de posesorul de drept limitat (uzufructuar, locatar), împotriva posesorului mijlocitor
sub nume de proprietar (proprietarul), care încălcând raportul juridic încheat între ei, la
deposedat de bun – art. 493, alin. 2, prima prop. C. civ. De asemenea aceasta acțiunea va pute fi
introdusă și de către un posesor de drept limitat (sublocatar) împotriva unui alt posesor mijlocitor
de drept limitat (locatarul, uzufructuarul, etc.) - art. 493, alin. 2, prop. a doua, C. civ., dacă
acesta din urma la deposedat de bun în mod ilegal.
Dacă între posesori nu există un raport juridic din care să rezulte posesia unui dintre ei,
posesorul anterior va fi în drept să ceară restituirea bunului prin introducerea acțiunii în
reintegrare numai dacă posesia lui anterioară este preferată, în comparație cu posesia curentă a
celeilalte persoane – art. 495, alin 1, C. civ. Posesiunea anterioară este preferată dacă:
--- posesorul anterior este de bună credință și are dreptul sî posede, în timp ce persoana
care exercită posesia curentă nu are dreptul să posede bunul – art. 495, alin. 2, C. civ;
--- dacă ambele persoane sunt de bună credință și au dreptul să posede bunul, dreptul
constituit de proprietar este preferat în comparație cu dreptul constituit de către posesorul sub
nume de proprietar care nu este proprietar. dacă această regulă nu se poate aplica este preferată
posesiunea legitimă – art. 495, alin 3 C. civ;
--- dacă ambele persoane sunt de bună credință, dar nici una dintre ele nu are dreptul de a
poseda bunul, este preferată posesiunea curentă. În acest caz, acțiunea în reintegrare introdusă de
cealaltă persoane va fi respinsă

5.4.3. Autoapărarea posesorului

Acțiunile posesorii sunt de natura judiciara, ele vor putea sa fie exercitate doar în cadrul
unei actiuni în justitie. Legea recunoaste, însa, posesorului dreptul de a apela şi la acţiuni
exstrajudiciare, cum ar fi autoapararea. Cadrul general îl constituie dispozițiile art. 18, iar cel
special, cu referire la posesie, dispozițiile art. 492, C. civil.
Din coroborarea articolelor de mai sus rezultă că autoapărarea posesorului reprezintă
acel mijloc de ocrotire a posesiei, constînd în posibilitatea săvîrșirii unor acțiuni îndreptate spre
luarea, sustragerea, înlăturarea rezistenței unei persoane care-i tulbură în mod ilegal posesia
sau a cărui faptă este în măsură să ducă la iminenta tulburare sau deposedarea ilegală a
bunului.
Acțiunile de mai sus vor constitui mijloace de autoapărare a posesiei, chear dacă acestea
provin de la o terță persoană, alta de căt posesorul curent.
Dacă prin săvârșirea acțiunilor de autoapărare, posesorul, cauzează prejudicii autorului
acțiunilor de tulburare sau deposedare, sau iminente de proiducerea lor, posesorul va răspunde
potrivit dispozițiilor privind legitima apărare, exstremă necesitate, sau după caz, în cazul terțului,
gestiunea de afaceri fără mandat – art. 492, alin 4, C. civ.,
a). Legitima apărare. Din dispozițiile art. 492 și art. 2001 C. civil, rezultă că, dacă
posesorul, prin acțiunile sale a dus la înlăturarea actelor de tulburare sau deposedare a posesiei
bunului, sau a înlăturat iminenta producerii actelor de tulburarea sau deposedare, iar prin aceasta
a cauzat un prejudiciu uzurpatorului, posesorul nu va fi obligat la repararea lui, dacă acțiunile
sale nu au depășit limitele unei legitimi apărări – art. 2001, alin 1 C. civ. Posesorul se va afla în
legitima apărare dacă între acțiunile sale și gravitatea atacului existî o proporționalitate.
Dacă în procesul apărării i sa cauzat un prejudiciu unei terțe persoane, acesta urmează să
fie reparat de către uzurpator – art. 2001, alin. 2 C. civ.
b). Exstrema necesitate. Din dispozițiile art. 492 și art. 2002 C. civil, rezultă că, dacă
posesorul, prin acțiunile sale a dus la înlăturarea actelor de tulburare sau deposedare a posesiei
bunului, sau a înlăturat iminenta producerii actelor de tulburarea sau deposedare, iar prin aceasta
15
a cauzat un prejudiciu uzurpatorului, posesorul va putea fi obligat la repararea lui, dacă urmările
acțiunii sale nu sunt vădit mai grave decât dacă acțiunile uzurpatorului nu erau înlăturate. În
acest caz posesorul va fi obligat la plata unei despăgubiri care va consta în difernța între valoarea
economiei salvate de posesor și valoarea pierderii economice care i-a fost cauzată uzurpatorului.
Această despăgubire poate fi plătită atăt de posesorul actual al bunului căt și de posesorul
mijlocitorsub nume de proprietar sau de drept limitat.
Totuși, instanța, în considerarea împrejurărilor în care a fost cauzat prejudiciul, poate
exonera parțial, sau total atăt a posesorului nemijlocit căt și a posesorului milocitor sub nume de
proprietar sau titula al unui drept limita, în interesul căruia a acționat.
c). Gestiunea de afaceri fără mandat (1966 C. civ.). Dacă o terță persoană, fără a avea
mandat sau fără a fi în drept sau obligată în alt fel, acționează cu intenția predominantă de a salva
posesia altuia de la acțiuni de tulburare sau deposedare, sau eminenta producerii acestora, fără
știrea posesorului actual al bunului, trebuie să dea dovada de diligența unui bun proprietar și să
acționeze împotriva acestor acte sau iminenta producerii lor în conformitate cu interesele
posesorului, luînd în considerare voința reală sau prezumtivă a posesorului.
Dacă terța persoană știa că acționează contrar voinței reale sau prezumtive a posesorului
el va fi obligat să repare prejudiciul cauzat prin gestiunea de afaceri, chear dacă nu are o altă

16