Codul civil în vigoare reglementează unitar instituția posesiei în Titlul VIII „Posesia" cuprins

în Cartea a III-a „Despre bunuri". Conceptual posesia este o stare de fapt ocrotită juridic
printr-un ansamblu de norme care conferă celui care stăpâneşte un bun anumite drepturi
situându-l între proprietar şi detentorul precar.
Mai riguros şi mai exact decât art. 1846¹¹ din vechiul Cod civil, art. 916 C. civ. în vigoare
precizează că „Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra
unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar. Dispozițiile
prezentului titlu se aplică, în mod corespunzător, şi în privința posesorului care se comportă
ca un titular al altui drept real, cu excepția drepturilor reale de garanţie".
§2. Noţiune
Posesia este o stare de fapt ce constă în stăpânirea unui bun, în exercitarea faptică a
prerogativelor dreptului de proprietate asupra acelui bun de către o persoană care se comportă
ca un proprietar. Persoana se numeşte posesor şi exercită prerogativele dreptului de
proprietate ori ale altui drept real principal în temeiul unei puteri de fapt, spre deosebire de
proprietar ori titularul unui alt drept real principal care exercită prerogativele în temeiul unei
puteri de drept.
Trebuie făcută distincția între posesor şi proprietar sau titularul unui drept re principal, după
cum trebuie făcută distincția între posesie şi detenție precara. In cazul posesiei, cel ce
stăpâneşte bunul exercită prerogativele concretizate ntia precars
în fapte materiale şi acte juridice având convingerea că are un drept, dar pe care nu îl are,
Posesorul are reprezentarea subiectivă că este adevăratul proprietar şi acționează cu intenția şi
voința de a se comporta faţă de ceilalți ca proprie tar. Exercițiul de fapt al prerogativelor fie în
mod nemijlocit, prin putere proprie fie prin intermediul altei persoane, cu credința că exercită
o putere de drept, reprezintă o stare de fapt protejată juridic şi produce anumite efecte juridice
in condițiile stabilite de lege.
Posesia este o stare de fapt care creează o aparență de drept, tocmai fiindcă posesorul
stăpâneşte bunul şi se comportă ca titularul dreptului de proprietate sau altui drept real, dar îi
lipseşte titlul sau titlul său este viciat. Dacă posesorul are un act juridic valid în temeiul căruia
acționează, el este proprietar.
Posesia nu mai este o stare de fapt, ci este un atribut al dreptului de proprietate (ori alt drept
real). Vorbim aşadar de posesie ca stare de fapt şi posesie ca atribut al dreptului de
proprietate. Ceea ce face diferența între posesia stare de fapt şi posesia atribut al dreptului de
proprietate este temeiul juridic al dobândiri ei, mai exact validitatea actului juridic care stă la
baza posesiei. Dacă dreptul se suprapune peste posesie atunci posesorul este şi titularul
dreptului.
Posesia se deosebeşte de detenția precară şi posesorul de detentorul precar. Detentorul precar
stăpâneşte un bun în temeiul unui act juridic pe care l-a încheiat cu o altă persoană, de regulă
cu proprietarul. Detentorul precar stăpâneşte bunul pentru altul în temeiul actului încheiat şi
recunoaşte dreptul acestui asupra bunului. Articolul 918 alin. (1) C. civ. precizează că: „Nu
constituie posesie stăpânirea unui bun de către un detentor precar, precum: a) locatarul,
comod tarul, depozitarul, creditorul gajist; b) titularul dreptului de superficie, uzufruct, u
abitație sau servitute, față de nuda proprietate; c) fiecare coproprietar, în proporţie cu cotele-
părți ce revin celorlalți coproprietari; d) orice altă persoană care, deţină temporar un bun al
altuia, este obligată să il restituie sau care îl stăpâneşte îngăduința acestuia".
Dar detentorul precar poate invoca efectele recunoscute posesiei numai in zunle şi limitele
prevăzute de lege. Tocmai pentru că stăpâneşte bunul el se p prevala, potrivit art. 949 alin. (2)
C. civ., de acțiunile posesorii. Potrivit art. alin. (2) C. civ.,,detenția precară, odată dovedită,
este prezumată că se me până la proba intervertirii sale".
In concluzie, stăpânirea unui bun se realizează în trei ipostaze disting regim juridic; ca
proprietar, ca posesor şi ca detentor precar, Proprietar pâneşte bunul în puterea dreptului său
şi exercitá posesia (ius possiden atribut al conținutului dreptului de proprietate. Starea de
drept coincide cu starea de fapt. Posesorul stăpâneşte bunul ca un proprietar, dar nu este; se
manifestă in exterior cu voința proprietarului; el stăpâneşte o stare de fapt, protejată juridic;
posesorul neagă dreptul proprietarului. Detentorul stăpâneşte bunul în temeiul unui act juridic
pentru cel de la care îl deţine, de regulă de la proprietar.
§4. Elemente constitutive
Pentru existența posesiei sunt necesare două elemente: unul material - corpus si altul
psihologic, intențional - animus.
Elementul material (corpus) constă în stăpânirea materială a bunului, concretizată în diverse
acte: de transformare, de folosință, culegerea fructelor, aducerea unor modificări, inclusiv
încheierea unor acte juridice cu privire la bun (comodat, locațiune, depozit); Elementul corpus
poate fi exercitat direct de posesor, sau prin intermediul altei persoane (exercitare corpore
alieno).
Elementul psihologic (animus) constă în intenția posesorului de a exercita stăpânirea lucrului
pentru sine, adică sub nume de proprietar ori în calitate de titular al unui alt drept real. El are
animus domini, animus sibi habendi ori animus possidendi. În acest sens, este necesară
reprezentarea subiectivă a posesoru- lui care fie crede că este titularul dreptului real, fie, deşi
ştie că nu este titularul dreptului real, neagă dreptul adevăratului titular şi se comportă ca şi
cum ar fi el titularul dreptului respectiv. Astfel, este suficient ca posesorul să aibă această
reprezentare subiectivă, indiferent că ea corespunde sau nu realității.
§5. Dovada posesiei
A face dovada posesiei echivalează cu a proba existența celor două elemente din structura ei
(elementul material corpus şi elementul intentional animus).
Elementul corpus, fiind un fapt material obiectiv, poate fi dovedit cu orice mijloc legal de
probă.
Elementul animus, fiind un element psihologic, este mai greu de dovedit, astfel încât prin
lege, animus se prezumă ori de câte ori o persoană are deținerea materi- ală a bunului.
Deoarece nu este posibilă proba directă a elementului animus, Codul civil a instituit prin art.
919 două prezumti; prezumţia de posesie şi prezumţia de proprietate, potrivit cărora, până la
proba contrară, acela care stăpâneşte bunul este prezumat a fi posesor, adică se prezumă că are
animus sibi habendi. Detenti precară, odată dovedită, este prezumată că se menţine până la
proba intervertir sale, adică este o stăpânire pentru sine şi în aceeaşi rațiune logică, posesorul
find considerat proprietar, cu excepția imobilelor înscrise in cartea funciară
Secțiunea a 2-a. Dobândirea şi încetarea posesiei
§1. Dobândirea posesiei
Posesia se dobândeşte prin întrunirea cumulativă a elementelor constitutive: corpus și animus.
Stăpânirea materială este necesară dar nu suficientă pentru a fi în prezența posesiunii, care se
întregeşte cu elementul psihologic, intenția de a stăpâni pentru sine, cu intenția de a se
comporta ca un proprietar (animus). Nici invers, o simplă intenție de a stăpâni bunul nu este
suficientă pentru a dobândi posesia. Cele două elemente se pot dobândi simultan, în acelaşi
moment, sau succesiv, în momente diferite, dar numai întâlnirea lor la aceeaşi persoană
produce efectul dobândirii posesiei. Predarea bunului de către posesor chiriaşului ori co-
modatarului (corpus) nu înseamnă posesie, lipsind elementul animus sibi habendi, ei fiind
detentori precari. Prin ipoteză, dacă locatarul (chiriaşul) va cumpăra bunul, poate deveni
posesor, dacă actul translativ de proprietate nu e valid, ori proprietar [art. 920 alin. (1) lit. a)
C. civ.].
Elementul material poate fi exercitat direct, personal de către posesor sau poate fi exercitat
indirect, prin intermediul altei persoane (corpore alieno). Exercitarea puterii materiale asupra
bunului prin intermediar este de esența detenţiei preca- re. Detentorul stăpâneşte bunul dar nu
pentru sine ci pentru posesor; chiriaşul are corpus dar nu are animus fiindcă elementul
intențional îl are posesorul. Este ipoteza prevăzută în art. 917 alin. (1) C. civ., teza a II-a,
potrivit căruia „posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului
şi prin inter- mediul altei persoane¹
Cât priveşte elementul psihologic,animus, elementul subiectiv al posesiei, acesta nu se poate
exercita decât de cel care stăpâneşte bunul, mai exact de cel care pretinde că stăpâneşte bunul
în puterea unui drept. Acesta are reprezenta- rea subiectivă că stăpâneşte bunul pentru sine în
calitate de titular al unui drept real. Totuşi în cazul persoanelor fără capacitate de exercitiu şi a
persoanelor ce elementul subiectiv al posesiei poate fi exercitat prin reprezentant legal, cum
precizează art. 917 alin. (2) C. civ.
$2. Încetarea posesiej!¹)
Codul civil reglementează încetarea posesiei în art. 921 în următoarele cazuri: a),
transformarea sa în detenție precara";
b) înstrăinarea bunului" (vânzare - este cazul unei vânzări, dacă cumpără- pul păstrează bunul
pentru sine, în calitate de chiriaş, el devine detentor precar constitut posesor, donație etc.);
c) abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a declarației de renuntare la
dreptul de proprietate asupra unui bun imobil' (art. 562 alin. (2), art. 941 alin. (2) C. civ.];
d),pieirea bunului" [art. 562 alin. (1) C. civ.];
e),trecerea bunului în proprietatea publică" (art. 863 C. civ.);
1)înscrierea dreptului de proprietate al comunei, oraşului sau municipiului,
după caz [art. 889 alin. (2) C. civ.]; g) deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia
bunului mai mult de un an".
O ipoteză a pierderii elementului material al posesiei este prevăzută în art. 942, and bunul
pierdut continuă, în condițiile legii, să aparțină proprietarului, sau ipote- prevăzută în art. 937
C. civ., când pierderea elementului material este urmată pierderea posesiei în condițiile legii.
În toate cazurile de,,deposedare" trebuie e raportăm la dispozițiile art. 951 C. civ. (1), care
dispune că în cazul depo- Erii, paşnică ori violentă, acțiunea posesorie se prescrie în termen
de un an de la data deposedării.