Posesia

1. Noţiune.
 Posesia este un raport de fapt între un lucru şi o persoană, în care persoana are posibilitatea de
a îndeplini asupra lucrului, personal sau prin intermediul unui terţ, acte care în manifestarea lor
exterioară corespund exercitării unui drept, indiferent dacă această persoană este sau nu
titularul acelui drept.
 Putem distinge două sensuri ale noţiunii de posesie:
a) Posesia care este doar o stare de fapt:
 Nu constituie un atribut al vreunui drept real.
b) Posesia care este atributul inerent al unui drept real:
 Din punct de vedere istoric, posesia ca stare de fapt a fost anterioară posesiei ca
element de drept.
 Posesia ca stare de fapt: A fost, mai întâi, temeiul reprezentării subiective pe care
posesorul a dobândit-o treptat asupra relaţiei dintre el şi obiectul posedat şi asupra
relaţiei dintre el şi celelalte persoane neposesoare, şi abia apoi, fundamentul
configurării dreptului de proprietate şi al naşterii celorlalte drepturi reale.
 Un drept real, ca realitate intelectuală, se obiectivează în exterior prin acte şi fapte materiale
care exprimă conţinutul acelui drept.
 Această obiectivare a dreptului făcută de titularul său este o posesie ca element al
dreptului real, ca prerogativă a acestuia.
 Atunci când posesorul se comportă în exterior de parcă ar fi titular de drept real, deşi nu
este, fiind indiferent dacă ştie sau nu aceasta, suntem în prezenţa unei posesii care este
exclusiv o stare de fapt.

2. Fundamentul posesiei.
 În doc. modernă a dreptului, s-au conturat două teorii importante care au încercat să explice fundamentul
juridic al posesiei, punând accentul fie pe concepţia subiectivă, fie pe concepţia obiectivă asupra posesiei.
A. Teoria lui Savigny (sau concepţia subiectivă asupra posesiei) .
 Consideră că posesia asupra unui lucru presupune două elemente:
1) Un element material, reprezentat de puterea fizică de a dispune de lucru (corpus possessionis);
2) Un element intenţional, psihologic, care presupune intenţia posesorului de a se comporta ca un
adevărat proprietar asupra lucrului (animus possessionis).
 Pentru posesor este esenţială intenţia sa de a se purta faţă de bun ca un adevărat titular al
dreptului real (indiferent dacă este vorba despre dreptul de proprietate sau despre orice alt drept real) .
 Elementul animus possessionis este cel care face deosebirea între posesie şi detenţie.
 Posesorul stăpâneşte un bun cu intenţia de a se purta ca un adevărat proprietar, are
un animus sibi habendi, animus domini, animus possessionis sau animus possidendi.
 Detentorul stăpâneşte un bun având convingerea intimă că o face nu pentru sine, ci
pentru altul, adică pentru titularul dreptului real.
 Această voinţă de a stăpâni bunul pentru altul, este animus detinendi.
 Pentru a exista o posesie ca stare de fapt, în concepţia lui Savigny, este necesar animus domini.
 Savigny distinge între diverse categorii de posesori şi detentori precari:
- Pe de o parte, proprietarii şi persoanele care, cu bună-credinţă sau cu rea-credinţă, se consideră
şi se comporta ca proprietari, deşi nu sunt, şi titularii dezmembrămintelor proprietăţii care
exercită o cvasiposesie.
- Pe de altă parte, între persoanele care deţin un bun în temeiul unei legături contractuale
(locatarii) în scopul de a-şi realiza un interes propriu şi cei care exercită posesia nomine
alieno (mandatarul,depozitarul, comodatarul).
B. Teoria lui Ihering (exprimă concepţia obiectivă asupra posesiei) .
 Este esenţial raportul posesoriu, manifestarea exterioară a actelor de stăpânire, care nu sunt
privite detaşat de animus, de voinţa intimă a celui care posedă, întrucât cele două elemente ale
posesiei sunt strâns legate.
 Elementul intenţional nu vine să se adauge celui material, ci îl creează şi se manifestă
prin el, este implicit acestuia.
 Pentru Ihering nu este esenţială distincţia între animus şi corpus, deoarece, în toate cazurile,
raportul posesoriu este privit ca un drept care poate fi protejat juridic.
 Ihering consideră că drepturile sunt interese protejate juridic, fiecare drept având:
- Un element material (un interes);
- Un element formal (protecţia juridică).
 Posesia este considerată de Ihering a fi un drept întrucât cuprinde un interes incontestabil
privind utilizarea economică a bunului, care este protejat juridic.
 În concepţia lui Ihering, jus possessionis ar desemna tocmai dreptul cu care este asimilată
posesia, diferit de jus possidendi, care este un atribut al dreptului de proprietate.
 Art. 916 C. civ. :
1) Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de
către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar.
2) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică, în mod corespunzător, şi în privinţa posesorului care se
comportă ca un titular al altui drept real, cu excepţia drepturilor reale de garanţie.
 (Disp. art. 916) Precizează cele trei elemente esenţiale, definitorii, pentru posesie:
1) Posesia este o stare de fapt;
2) Apare ca manifestare exterioară a unui drept de proprietate sau altui drept real;
3) Cel care este posesor „stăpâneşte şi se comportă” ca titular al unui drept real.

¹Elementele definitorii ale posesiei ca stare de fapt

 Posesia este o stare de fapt protejată juridic.

 Ca stare de fapt nu poate fi asimilată unui drept şi nici nu trebuie confundată cu efectele
ei juridice.
 Posesia poate fi apărată pe calea acţiunilor posesorii, dar aceasta nu pentru că ar fi un drept, ci
pentru că şi un simplu interes legitim, născut şi actual poate fi apărat printr-o acţiune civilă.
 Doc. a identificat următoarele elemente pentru a defini posesia ca stare de fapt protejată jur.:
1) Numai bunurile corporale pot fi posedate;
2) Posesia are ca obiect numai b. corporale aflate în circuitul civil sau care pot intra în circuitul civil;
3) Posesia are ca obiect numai bunuri individual determinate;
4) Posesia este o putere de fapt pe care o persoană o exercită cu privire la un bun corporal;
5) Conţinutul acestei puteri de fapt este manifest. exterioară, obiectivarea unui dr. real principal;
6) Această putere de fapt are un element material (corpus) şi un element psihologic (animus);
7) Posesia este protejată juridic;
8) Posesia naşte anumite efecte juridice.
 Aceste elemente pot fi structurate în:
- Elemente care se referă la bunul ce face obiectul posesiei;
- Elemente care se referă la structura posesiei;
- Elemente care se referă la protecţia juridică a posesiei ca stare de fapt.

1. Bunurile ce pot fi posedate.

 Pot face obiectul posesiei ca stare de fapt doar bunurile corporale, individual determinate, care
se află sau care pot intra în circuitul civil.
 Fiind o stare de fapt care presupune săvârşirea unor acte materiale asupra bunului (corpus
possessionis), posesia este incompatibilă cu bunurile incorporale.
 Simplul fapt că anumite bunuri incorporale sunt susceptibile de apropriere şi pot face, în
condiţiile legii, obiectul unor drepturi patrimoniale, nu trebuie să ne ducă la concluzia că
asupra lor se poate realiza o posesie în fapt.
 Atunci când devin obiect de drept patrimonial, aceste bunuri sunt stăpânite în temeiul
apartenenţei acelui drept patrimonial titularului său.
 Ac. Jur. care se pot încheia cu privire la aceste bunuri sunt expresia posesiei ca
element al acelui dr. patri., iar nu a unei posesii care este exclusiv o stare de fapt
 Nu se poate concepe o posesie ca stare de fapt fără existenţa unuia dintre cele două
elemente structurale ale sale, adică fără existenţa elementului corpus.
 Există o formă specifică a posesiei pentru fiecare drept real principal.
 Este eronat astfel să afirmăm că posesia corespunzătoare dreptului de proprietate este
o posesie asupra unui bun corporal, iar posesia corespunzătoare celorlalte drepturi reale
principale ar fi o posesie asupra bunurilor incorporale.
 În ambele cazuri, posesia poartă asupra bunurilor corporale, doar că maniera în
care se exercită diferă în funcţie de natura dreptului real pe care posesorul
înţelege să îl exteriorizeze,
 Atunci când dreptul de creanţă este încorporat într-un înscris constatator (cazul titlurilor de
valoare la purtător), poate fi posedat deoarece dreptul dobândeşte corporalitate.
 Drepturile reale accesorii nu pot posedate, deoarece:
- Nu au în conţinutul lor juridic jus possidendi, jus utendi şi jus fruendi;
- Nu implică o stăpânire a bunurilor corporale sau incorporale care formează obiectul garanţiei,
indiferent că este vorba despre elementul psihologic sau de elementul material al stăpânirii.
 (Pot fi posedate doar bunurile corporale individual determinate)  Bunurile de gen, neindividualizate, fondul
de comerţ, masele patrimoniale specializate, nu pot fi posedate deoarece nu au corporalitate.
 Acestea sunt privite ca un ansamblu incorporal, ca un bun incorporal, indiferent de existenţa în
cuprinsul lor a unor bunuri corporale.
 Pentru a fi posedate, bunurile trebuie să fie apropriabile, respectiv să fie în circuitul civil sau să
poată intra în circuitul civil.
 Nu se poate bucura de protecţie juridică posesia unui bun pe care legea îl consideră
neapropriabil.
Bunurile corporale sunt susceptibile de apropriere în mod natural.
  Excepţie: Cazul în care L. le exclude din circuitul civ. şi în acest fel le interzice
aproprierea.
Bunurile incorporale nu sunt susceptibile de apropriere decât în cazul în care legea o
permite în mod expres.
 Trebuie făcută distincţia între:
a) Accesibilitatea materială a bunurilor la schimb: Presupune posibilitatea separării fizice între
subiectul şi obiectul dreptului patrimonial sau între cel care posedă şi obiectul dreptului
posedat.
 Din această perspectivă, elementele corpului uman nu sunt apropriabile şi nu pot fi
posedate
b) Accesibilitatea juridică a bunurilor la schimb: Bunurile corporale sunt apropriabile dacă nu
există o interdicţie legală.
 Cu alte cuvinte b. corporale trebuie să fie în circuitul civil, să nu fie afară din comerţ.
 Nu pot fi posedate decât bunurile care se află în circuitul civil.
 Numai cu privire la acestea posesia se bucură de protecţie juridică.
 Prin bunuri care nu sunt şi nu pot intra în circuitul civil înţelegem:
- Fie bunurile care nu sunt susceptibile de apropriere publică sau privată;
- Fie toate bunurile care nu sunt susceptibile de apropriere privată;
- Fie atât bunurile care nu sunt susceptibile de apropriere publică sau privată cât şi cele care, deşi
au fost apropriate într-o formă sau alta, sunt declarate inalienabile.
 Bunurile care fac obiectul proprietăţii publice nu sunt în circuitul civil.
 Ele sunt posedate într-o formă specifică de către titularul dr. de prop. pub. (Statul şi
U.A.-T.), dar nu pot face obiectul posesiei ca stare de fapt exercitată de către persoanele
fizice şi persoanele juridice de drept privat.
 Nu sunt susceptibile de posesie bunurile comune, al căror uz este comun tuturor (aerul, apa
mării), întrucât nu sunt susceptibile de apropriere.
 Bunurile fără stăpân, mobile, pot fi luate în posesie şi apropriate pe calea ocupaţiunii (vânatul,
peştele de mare şi de apă dulce etc.).

2. Structura posesiei.
 Posesia reuneşte în conţinutul său două elemente:
a) Un element intenţional, psihologic, animus (animus possessionis):
 Animus domini, animus rem sibi habendi, animus possidendi – Reprezintă voinţa celui care
stăpâneşte bunul de a se purta ca un veritabil proprietar asupra acestuia.
 Nu are importanţă dacă posesorul este în eroare cu privire la calitatea sa de titular de drept real.
 Esenţial este să se comporte faţă de bun ca şi cum ar fi titularul unui drept real.
 Nu prezintă relevanţă nici dacă cei din jur au reprezentarea subiectivă că el este titularul
unui drept real.
 Ceea ce contează este reprezentarea subiectivă a posesorului însuşi.
o Chiar dacă are cunoştinţă că nu este întemeiată în drept posesia sa asupra bunului,
acesta tot posesor rămâne dacă se comportă faţă de bun de parcă ar fi îndreptăţit.
 Nici pentru eficacitatea posesiei, raportul posesorului cu terţii nu prezintă
relevanţă.
 Legea protejează raportul posesoriu de fapt.
 Printre efectele juridice pe care legea le recunoaşte posesiei se află şi dobândirea dreptului de
proprietate prin uzucapiune, starea de aparenţă de drept a posesiei nu se confundă cu aparenţa
creatoare de drept a erorii comune şi invincibile (prin aplicarea principiului error communis facit jus).
 Dintre terţi, singurul care ar putea fi interesat de reprezentarea subiectivă a posesorului în
exercitarea actelor materiale de stăpânire a bunului este adevăratul proprietar, pentru a lua
măsuri de a reintra în posesia bunului.
 În cazul proprietarului aparent este esenţială credinţa eronată a terţilor cu privire la calitatea de
proprietar a acestuia.
 Starea psihologică de eroare trebuie să fie comună şi invincibilă, adică suficient de
puternică încât orice persoană să cadă pradă aparenţei.
 Efectul erorii comune este unul potenţial ( este vorba mai degrabă, despre acea calitate a
aparenţei de natură să inducă în eroare pe toată lumea, chiar dacă nu orice persoană este, în
mod efectiv, în eroare).
 Reprezentarea subiectivă este diferită, după cum posesorul are intenţia de a se comporta ca un
proprietar sau ca un titular al unui alt drept real.
 Cum asupra aceluiaşi bun pot exista mai multe drepturi reale diferite, înseamnă că pot exista şi
mai multe posesii, diferite ca natură, indiferent dacă posesorii sunt şi titularii drepturilor reale
respective.
 Intenţia de a poseda este diferită de buna-credinţă şi, uneori, este incompatibilă cu aceasta din
urmă.
 Elementul animus implică două componente:
- Voinţa: Nu există animus dacă voinţa posesorului este ineficace.
 Prin excepţie: Pers. incapabile şi Pers. J posedă prin voinţa reprezentantului lor.
- Intenţia: Posesorul trebuie să aibă intenţia de a-şi afirma dreptul său asupra bunului, de a-l
considera ca fiind al său.
b) Un element material, corpus (corpus possessionis):
 Este alcătuit din faptele materiale şi actele juridice care se exercită asupra bunului posedat,
corespunzătoare prerogativelor conferite de un drept real pe care posesorul intenţionează să îl
manifeste în exterior.
 Elementul material acoperă exercitarea atributului jus possidendi, dar şi a celorlalte prerogative
ale dreptului real.
 În cazul posesiei corespunzătoare unui drept de proprietate, corpus va consta în faptul
posesorului de a se comporta ca un proprietar, de a exercita usus, fructus şi abusus, având
capacitatea să îndeplinească în legătură cu lucrul posedat acte de detenţie, de uz, de
transformare, să plătească sarcinile şi impozitele bunului aflat în posesia sa.
 În cazul posesiei corespunzătoare unui drept de uzufruct, posesorul va stăpâni bunul prin
exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin unui uzufructuar.
 Posesia corespunzătoare nudei proprietăţi este una specifică.
 În orice situaţie, elementul corpus trebuie să fie îndestulător, adică să cuprindă numărul de acte
pe care un titular al dreptului pretins le-ar îndeplini în mod normal asupra bunului ce formează
obiectul dreptului.
 Doar exercitarea unor Ac. Jur. asupra bunului nu este de natură să caracterizeze
posesia şi să dovedească, prin ele însele, elementul material al posesiei.
 Chiar dacă proprietarul care a pierdut posesia bunului poate încheia anumite acte
juridice, acestea nu sunt suficiente pentru a proba că are încă posesia bunului.
 Actele materiale ce manifestă un corpus sunt clasificate în:
a) Acte de deţinere: Adică acte prin care o persoană păstrează un lucru prin puterea sa fizică,
faptul de a-şi apropria un bun mobil sau de a lua în stăpânire un imobil;
 Nu este necesar ca aceste acte să se manifeste în orice moment prin gesturi actuale, ci
să fie de natură să creeze aptitudinea posesorului de a le exercita oricând;
b) Acte de folosinţă: Adică acte de utilizare economică, de exploatare a bunului.
  Aceste acte nu implică în mod necesar un contact fizic cu bunul.
 De pildă, încasarea unei chirii sau arende de către administratorul imobilului
este o modalitate de a poseda un imobil.
 Nu trebuie însă confundate actele de deţinere, adică actele care sunt o formă a lui corpus cu
actele de detenţie ce exprimă manifestarea exterioară a detenţiei precare.
 Elementul corpus presupune nu numai actele materiale ce se exercită asupra bunului, ci şi actele
juridice pe care este îndreptăţit să le exercite pretinsul titular al dreptului real.
 Actele juridice încheiate cu privire la un bun nu reprezintă acte pur psihologice.
 Plata unor impozite face parte din categoria actelor de administrare care îi revin oricărui
proprietar, chiar dacă acestor acte le lipseşte legătura materială cu bunul posedat.
 S-a considerat astfel că se pot distinge două dimensiuni ale categoriei juridice corpus,
corespunzător unei posesii utile:
- Acte de folosinţă, caracterizate prin materialitatea lor.
- Acte de administrare (plata de taxe, impozite, închirierea bunului şi altele de aceeaşi natură)
care sunt, prin definiţie, imateriale.
 Elementul corpus trebuie să aibă un caracter continuu, intermitenţa actelor de stăpânire fiind
admisă numai în funcţie de natura bunului.
 Dacă exercitarea în fapt a unui drept real presupune acte săvârşite la un anumit interval de timp
în funcţie de natura bunului ce face obiectul dreptului, atunci şi posesia ca stare de fapt, care se
doreşte afirmarea exterioară a unui drept, va avea caracter continuu, chiar dacă
elementul corpus se manifestă cu intermitenţe normale, impuse de natura şi starea bunului.

3.Protecţia juridică acordată posesiei ca stare de fapt .

 Posesia este un raport de fapt între o persoană şi un bun, iar nu un drept real.
 Faptul că posesia este protejată juridic nu o transformă din stare de fapt într-un drept real.
 Formele şi gradele de protecţie sunt diferite între drepturile reale şi starea de fapt a posesiei.
 În cazul posesiei, se protejează juridic un interes legitim al posesorului cu privire la bun,
iar nu un drept al acestuia.
 Drepturile reale sunt apărate pe calea acţiunilor petitorii, care pun în discuţie însăşi
existenţa dreptului real respectiv şi presupun proba dreptului real.
 Posesia este apărată pe calea acţiunilor posesorii, în care nu se verifică proba dreptului,
ci doar a posesiei, iar ceea ce se restabileşte prin admiterea acţiunii posesorii este starea
de fapt a posesiei, nicidecum un drept.
 Este adevărat însă că, de cele mai multe ori, puterea de fapt a posesiei este dublată de puterea
juridică, adică posesorul este şi titularul dreptului real respectiv şi poate apela la acţiunile
posesorii ori de câte ori îi este tulburată posesia, fără ca prin aceasta să se pună în discuţie
existenţa dreptului său.
 Restabilirea pe această cale a posesiei proprietarului este mult mai facilă, datorită multiplelor
posibilităţi de probă a stărilor de fapt comparativ cu proba dreptului real.
 Pe cale indirectă, prin acţiuni posesorii, proprietarul îşi poate apăra dreptul său, evitând
dificultăţile probatorii ale acţiunii în revendicare.
 Atunci când posesorul nu are calitatea de proprietar al bunului respectiv, respectiv când puterea
de fapt se opune puterii juridice, datorită protecţiei pe care legea o acordă posesiei, este posibil
(dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege), ca posesorul să dobândească însuşi dreptul de
proprietate, pe calea uzucapiunii.
 În felul acesta, datorită uzucapiunii, proprietarul poate pierde dreptul său, şi implicit
posesia bunului, având în vedere că a permis ca o altă persoană să îl posede perioada de
timp cerută de lege.
 Rezultă de aici că legiuitorul înţelege în toate cazurile să îl protejeze pe cel care utilizează
economic un bun, şi să îl sancţioneze pe proprietarul care îşi neglijează bunul.
 Chiar dacă un proprietar, graţie dispoziţiei juridice pe care o are asupra bunului, poate
alege să nu uzeze de bunul său, acest fapt nu îi este permis la nesfârşit.
 Transformarea stării de fapt a posesiei în drept de proprietate este cel mai puternic efect juridic
al posesiei.
 Legea recunoaşte, dreptul posesorului de bună-credinţă de a dobândi fructele bunului
posedat, prezumă calitatea de proprietar a posesorului şi îi permite apărarea posesiei pe
calea acţiunilor posesorii.

4. Coposesia, modalitate a posesiei.

 Coposesia: Atunci când mai multe persoane exercită în comun stăpânirea unui bun, având
prerogative identice din punct de vedere calitativ, respectiv toţi pot încheia, în egală măsură,
acte juridice asupra bunului şi, tot astfel, pot săvârşi fapte materiale asupra acestuia.
 Situaţia tipică de coposesie se întâlneşte în proprietatea comună, când mai mulţi titulari exercită
dreptul de proprietate asupra bunului, stăpânirea fiecăruia dintre ei realizându-se în fapt, asupra
întregului bun, chiar dacă, intelectual, dreptul de proprietate este divizat între aceştia pe
cote-părţi.
 Coposesia ca stare de fapt (dublată sau nu de existenţa unui drept de proprietate comună):
- Fiecare dintre coposesori are reprezentarea subiectivă clară că nu are stăpânirea exclusivă
asupra întregului bun.
- Fiecare dintre aceştia are credinţa că este posesor al bunului în virtutea faptului că deţine o
cotă-parte ideală de drept şi că toţi ceilalţi se bucură de aceeaşi stăpânire asupra întregului bun.
 Coposesia corespunzătoare dreptului de proprietate comună:
- Fiecare coposesor are:
a) Atât reprezentarea subiectivă că stăpâneşte bunul pentru sine (animus sibi habendi),
ţinând seama de calitatea juridică pe care crede că o are sau şi-o asumă în legătură cu
un anumit bun.
b) Cât şi reprezentarea subiectivă că stăpâneşte bunul pentru altul (animus detinendi),
corespunzător calităţii juridice pe care celălalt crede că o are sau şi-o asumă faţă de
acelaşi bun.
- Fiecare coposesor este şi posesor şi detentor precar cu privire la întregul bun, coposesor în ce
priveşte cota sa parte de drept şi detentor precar în ce priveşte cota de drept a celorlalţi.
 Având în vedere că toţi coposesorii au animus possidendi, elementul subiectiv se înfăţişează
ca animus condomini.

5. Dovada posesiei.
 A dovedi posesia înseamnă a proba cele două elemente ale sale: 
- Corpus : Exercitarea corpus-ului posesiei:
1) Prin fapte materiale poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
2) Pentru actele juridice, între părţile contractante se aplică regulile restrictive de probă ale
actelor juridice, respectiv proba prin înscrisuri.
 În ce îi priveşte pe terţi, actul juridic reprezintă pentru aceştia un fapt juridic
care poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.
- Animus: Legiuitorul a prevăzut trei prezumţii relative, în cascadă, care ajută la dovada
elementului psihologic al posesiei.
 Până la proba contrară, acela care stăpâneşte bunul este prezumat posesor.
  Până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepţia imobilelor
înscrise în cartea funciară.
 Proba elementului material al posesiei este mult mai facilă decât proba elementului intenţional.
 Legea instituie o prezumţie relativă a existenţei posesiei în favoarea aceluia care stăpâneşte
bunul.
 Aceasta înseamnă că elementul animus este prezumat ori de câte ori sunt dovedite
actele de stăpânire asupra bunului.
 Prezumţia fiind relativă, poate fi răsturnată prin proba contrară.
 Se poate dovedi faptul că cel care stăpâneşte bunul nu o face pentru sine ci pentru altul,
adică este un detentor, iar posesorul, în această situaţie, exercită o posesie prin
altul, corpore alieno
 Dacă se va răsturna prezumţia şi se va dovedi calitatea de detentor, se prezumă că detenţia se
menţine până la proba intervertirii sale.
 Detenţia precară, odată dovedită, este prezumată că se menţine până la proba
intervertirii sale.
 Prin urmare, legiuitorul nu prezumă existenţa detenţiei, întrucât prezumă posesia, în caz
contrar, prezumţiile s-ar exclude.
 Ceea ce se prezumă însă, este menţinerea detenţiei odată ce este dovedită.
o Dar şi în această situaţie, se va putea oricând proba că a intervenit o cauză de
intervertire a detenţiei în posesie.
 Dacă nu se va putea răsturna prezumţia de existenţă a posesiei.
 Odată dovedită calitatea de posesor, se prezumă, tot relativ, că posesorul este
proprietarul bunului.
 Prezumţia va putea fi înlăturată de proprietarul bunului dacă va face dovada dreptului
său de proprietate sau chiar de un terţ interesat, care va putea proba că posesorul nu
are calitatea de proprietar.
 Prezumţia prevăzută de art. 919 alin. (3) C. civ. nu se aplică imobilelor înscrise în cartea funciară,
întrucât în materia cărţilor funciare funcţionează prezumţia prevăzută de art. 900 C. civ. care
prevede că:
1) Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că
dreptul există în folosul ei.
2) Dacă un drept real s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.
3) Dovada contrară se poate face numai în cazurile prevăzute la art. 887, precum şi pe calea
acţiunii în rectificare.
 În consecinţă, în cazul unui imobil înscris în cartea funciară, nu posesorul bunului este prezumat
proprietar, ci cel care este înscris în cartea funciară ca titular al dreptului de proprietate.
 Prin excepţie, se admite dovada contrară în situaţiile prevăzute de art. 887 alin. (1) C. civ., când
este permisă dobândirea de drepturi reale fără înscriere în cartea funciară, respectiv când provin
din:
- Moştenire;
- Accesiune naturală;
- Vânzare silită;
- Expropriere pentru cauză de utilitate publică;
- Alte cazuri expres prevăzute de lege.

6.Dobândirea posesiei.
 Pentru a dobândi posesia, este necesar ca ambele elemente, corpus şi animus, să fie reunite şi
să aparţină aceleiaşi persoane.
  Nu este absolut necesar ca ambele elemente ale posesiei să fie dobândite în acelaşi timp
 Elementul material se poate dobândi prin faptul unilateral al posesorului care exercită acte
materiale de folosinţă şi deţinere a bunului din proprie iniţiativă, atunci când vechiul posesor a
renunţat sau a părăsit posesia exercitată, ori atunci când are loc o transmitere prin convenţie
sau pentru cauză de moarte.
 Dobândirea elementului corpus se poate realiza şi numai prin crearea posibilităţii
exercitării actelor materiale de stăpânire a bunului, chiar dacă nu a devenit efectivă
exercitarea lor.
 Dobândirea elementului intenţional are loc în momentul în care cel care deţine lucrul, manifestă
intenţia de a-l păstra pentru sine.
  « Până la proba contrară, acela care stăpâneşte bunul este prezumat posesor »
 În doctrină, se deosebeşte intre:
a) Posesia originară: Se dobândeşte când nu este urmarea unei dobândiri de la un alt posesor, ci
pentru prima oară, asupra unui lucru mobil sau imobil care nu a aparţinut anterior altcuiva
b) Posesia derivată: Este o transmitere obişnuită a posesiei de la un posesor la altul.
 Predarea se face prin punerea b. vândut la disp. cumpărătorului, împreună cu tot ceea
ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei.
 După cum şi dobândirea posesiei prin diferite modalităţi: 
a) Longa manu: Are loc când lucrul este plasat sub ochii celui care vrea să-l posede, având
facultatea de a deveni stăpân.
b) Brevi manu: Lucrul deţinut cu titlu de împrumut, depozit sau locaţiune, devine posedat
cu titlu de proprietar în temeiul unui contract nou, printr-o intervertire a titlului.
c) Constitutul posesoriu: Are loc în urma unor clauze inserate într-un C. de vânzare sau
donaţie, potrivit cărora cel ce înstrăinează continuă să deţină lucrul în numele şi în
contul dobânditorului, care capătă o posesie utilă, iar înstrăinătorul devine detentor
precar.
 Elementul intenţional se poate realiza, în principiu, doar prin intermediul persoanei care
nutreşte dorinţa de a poseda lucrul, fiindcă este greu de presupus intenţia unei alte persoane de
a poseda în numele şi fără ştirea sa.
 Posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului fie în mod
nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte persoane.
 Dacă posesia poate fi exercitată prin reprezentanţi, înseamnă că poate fi şi dobândită
prin alte persoane care acţionează în numele şi în contul posesorului.
 Posesia nu este dobândită de către mandant decât în momentul în care acesta din urmă
a luat la cunoştinţă despre actul de luare în posesie.
 Se consideră astfel că nu se poate dobândi posesia înainte de a o fi cunoscut şi aprobat.
 Posesia poate fi dobândită prin intermediul unui prepus care lucrează la ordinul
comitentului sau prin intermediul unui reprezentant care acţionează pentru noi şi în
numele nostru.
 În cazul dobândirii posesiei prin mandatar, putem deosebi:
a) Situaţia în care mandatarul lucrează în limitele mandatului şi acţionează pentru mandant:
b) Situaţia când mandatarul, deşi lucrează în cadrul atribuţiilor sale, declară expres că dobândeşte
lucrul pentru sine, cu intenţia de a-l poseda pentru sine şi nu pentru mandant:
- Nu se poate recunoaşte mandatarului calitatea de posesor, deoarece, odată cu încheierea
mandatului se transmite către mandatar voinţa mandantului de a dobândi posesia, astfel că
mandantul devine posesor înainte chiar de a fi luat cunoştinţă despre intrarea în posesie
- Putem spune despre comportarea mandatarului, în acest caz, că ea constituie totodată o
încălcare a C. de mandat şi o încercare de uzurpare cu rea-credinţă a posesiei altei pers.
 În cazul gestiunii de afaceri, posesia se dobândeşte:
- Nu din momentul instrumentării actului de către gerant.
- Ci la data ratificării actului de luare în posesie de către gerat, pentru că acesta din urmă nu are
cunoştinţă despre gestiunea pe care o va stăpâni.
 În situaţia în care geratul nu ratifică gestiunea de afaceri, posesia nu va exista pentru
gerat, întrucât lipseşte intenţia sa de a lua bunul în stăpânire.
 În ceea ce îl priveşte pe gerant, nici lui nu i se poate recunoaşte calitatea de posesor,
întrucât a acţionat cu voinţa de a gestiona interesele altuia.
 Fiind obligat la restituirea b., gerantul nu poate fi decât cel mult un detentor precar.
 În mod excepţional, elementul intenţional al posesiei se poate dobândi şi exercita printr-o altă
persoană.
 Este cazul pers. lipsite de cap. de exerciţiu şi al pers. J care dobândesc posesia
(elementul intenţional) prin reprezentanţii lor legali, care o exercită în continuare.

7. Păstrarea posesiei.
 Pentru conservarea sau păstrarea posesiei:
- Elementul material: Are un rol mai puţin important deoarece posesorul nu încetează de a
avea corpus prin faptul că nu îndeplineşte unele acte de folosinţă sau de uz pe care le-ar
presupune bunul, cu condiţia ca neexercitarea actelor materiale să nu se prelungească mai mult
de un an.
 În acest interval de timp posesorul îşi păstrează elementul intenţional, fiind suficient ca
voinţa de a poseda să existe încă.
 Posesorul menţine corpus prin simplul fapt că păstrează, de o manieră potenţială,
posibilitatea de a exercita asupra lucrului acte de stăpânire materială
- Posesia se conservă chiar numai prin elementul intenţional, dacă nu suferă întreruperi sau dacă
nu a fost abandonată voluntar.
 Simpla pierdere a elementului corpus nu pune capăt posesiei atât timp cât posesorul
conservă voinţa de a poseda.
 Conservarea posesiei are loc diferit, după cum este vorba de:
a) Bunuri imobile: Elementul intenţional este suficient pentru conservarea posesiei, potrivit regulii
„animo retinctur possessio”.
 Odată dobândită, posesia se conservă chiar dacă posesorul nu a făcut acte materiale de stăpânire
deşi avea posibilitatea să le facă sau s-a găsit în imposibilitate temporară de a le face
b) Bunuri mobile: Imposibilitatea exercitării elementului material va conduce la pierderea posesiei
înseşi.
  Prin excepţie, în cazul deposedării, în raporturile cu cel care l-a deposedat în mod
fraudulos pe posesor, se va considera că cel deposedat nu a pierdut posesia bunului.
 Dacă posesia se poate dobândi prin intermediul altuia, tot astfel ea se poate şi păstra, deci se
posedă şi, respectiv, se conservă „corpore alieno” :
 Este cazul proprietarului care posedă prin intermediul chiriaşului.
 Posesorul îşi conservă posesia prin îndeplinirea unei serii de acte juridice, cum ar fi:
încasarea chiriei, reparaţii capitale făcute bunului etc.
 Aceasta înseamnă că exercitarea ac. materiale prin intermediul altei pers., nu presupune
totdeauna că detentorul precar este singurul care poate exercita corpus-ul posesiei.
 Întinderea exercitării elementului corpus de către detentorul precar depinde de
înţelegerea sa cu posesorul, fiind posibilă şi o exercitare exclusivă a actelor materiale de
stăpânire de către detentor.
 în cazul dezmembrămintelor dreptului de proprietate, este posibil ca titularul
dezmembrământului să exercite în acelaşi timp:
- Elementul corpus specific posesiei sale.
- Elementul corpus specific nudei proprietăţi: în acest ultim caz, corpore alieno, în calitate de
detentor precar, deoarece titularul dezmembrământului are calitatea de detentor precar în
raport cu nuda proprietate.
 Posesia se păstrează şi în situaţiile în care cel prin intermediul căruia posesorul şi-a exercitat
posesia a abandonat bunul, a decedat sau a devenit incapabil, cu condiţia ca posesia să nu fi fost
dobândită de un terţ.
 Posesia corpore alieno NU SE CONFUNDA CU Posesia solo animo.
 Posesia va putea continua solo animo, în ipoteza pierderii materiale a bunului, în cazul
deposedării, pe perioada de un an în care posesorul poate introduce acţiunea posesorie,
sau în cazul intervenirii unei situaţii de forţă majoră care îl împiedică pe posesor să
exercite elementul material, indiferent de durata împiedicării.
 Spre deosebire de posesia solo animo, în care posesorul nu are cum să
exercite corpus-ul posesiei, în posesia corpore alieno, posesorul exercită corpus-ul
posesiei, dar prin altul.

8. Încetarea posesiei.
 Cazurile de încetare a posesiei:
a) Transformarea sa în detenţie precară;
b) Înstrăinarea bunului;
c) Abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a declaraţiei de renunţare la
dreptul de proprietate asupra unui bun imobil;
d) Pieirea bunului;
e) Trecerea bunului în proprietate publică;
f) Înscrierea dreptului de proprietate al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, conform art.
889 alin. (2) C. civ.;
g) Deposedarea, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an”.
 În literatura juridică, s-a făcut şi o altă clasificare a cauzelor de încetare a posesiei, luându-se
drept criteriu voinţa posesorului:
a) Pierderea posesiei se produce prin voinţa posesorului: Atunci când acesta transferă bunul în
posesia altei persoane într-un mod voluntar (înstrăinare, abandonul bunului mobil, renunţarea
la dreptului de proprietate asupra bunului imobil, înscrisă în cartea funciară, transformarea
posesiei în detenţie pe calea constitutului posesor);
b) Pierderea posesiei se produce fără voinţa posesorului: În cazul deposedării care durează mai
mult de un an, al pieirii bunului în urma unui eveniment natural (cutremur, inundaţie, surpare
de teren), în situaţia exproprierii pentru cauză de utilitate publică, sau bunurilor mobile, prin
furt sau pierdere
 Pierderea posesiei se tratează în doctrina juridică în legătură cu pierderea elementelor
constitutive ale posesiei, deosebindu-se trei situaţii:
1) Pierderea simultană a celor două elemente, corpus şi animus:
o De ex.: în cazul înstrăinării, când se remite B. în mâinile dob. sau când poses. abandonează,
părăseşte B. mobil sau renunţă la dr. de prop. asupra B. imobil, cu intenţia de a renunţa la
posesie şi înscrie declaraţia de renunţare la dr. C.F.
- Suntem în situaţia în care posesorul şi-a intabulat dr. de proprietate în C.F., fără cauză legitimă,
momentul încetării posesiei fiind momentul înscrierii în cartea funciară a declaraţiei de
renunţare.
- În cazul unei înscrieri cu cauză legitimă a dr. de prop., pierderea posesiei se produce ca urmare
renunţării la dr. de prop., posesia fiind, în acest caz, un atribut al dr. de prop.
2) Pierderea elementului corpus are loc atunci când bunul este distrus, trece în stăpânirea altei
persoane, de pildă, prin furt sau prin pierderea sa, adică atunci când bunul scapă de sub
stăpânirea posesorului în mod iremediabil.
- Pentru B. mobile, pierderea elementului corpus este mai uşor de constatat, spre deosebire de B. imobile,
unde este greu de stabilit dacă vechiul posesor mai continuă sau nu să exercite acte de stăpânire asupra
bunului
- Pieirea B. duce la pierderea posesiei, în cazul în care distrugerea materială a B. este totală.
 Dacă B. piere doar parţial, posesia continuă să se exercite asupra porţiunii rămase.
 Este indiferent dacă pieirea B. este fortuită sau culpabilă, ori dacă este rezultatul
unor cauze naturale sau al unei acţiuni omeneşti voluntare sau involuntare.
- P. se pierde independent de voinţa posesorului atunci când bunul trece în proprietatea statului
prin expropriere sau prin confiscare.
 Confiscarea va avea loc doar în cazul bunurilor care au fost destinate sau folosite
pentru săvârşirea unor infracţiuni sau rezultate din acestea.
- P. se pierde în cazul în care se înscrie în C.F. dr. de prop. al comunei, oraşului sau municipiului
asupra bun imobil cu privire la care s-a renunţat la dreptul de proprietate şi s-a înscris în cartea
funciară declaraţia de renunţare.
 Daca acest bun intră în stăpânirea unui terţ şi încă nu sunt îndeplinite condiţiile
uzucapiunii, dacă U.A.-T. pe a cărui rază teritorială se află situat bunul îşi înscrie dr.
de prop. asupra acestuia în cartea funciară, terţul pierde posesia asupra bunului.
- Deposedarea: Este o altă cauză de încetare a posesiei, prin care cel care a deposedat bunul
exercită posesia asupra acestuia o perioadă care depăşeşte un an.
 Abia la expirarea termenului de un an are loc pierderea posesiei.
 Posesia va putea fi apărată în cadrul termenului de un an pe calea acţiunilor
posesorii.
- Termenul de deposedare trimite la ideea de pierdere a posesiei prin faptul unei alte persoane
decât posesorul.
 Neexercitarea ac. de stăpânire de către posesor, o perioadă de timp care poate fi
mai mare sau mică de un an, dar care presupune intermitenţe anormale potrivit cu
nat. B., nu duce la pierderea posesiei, ci la vicierea posesiei prin discontinuitate.
3) Am putea spune că pierderea elementului animus antrenează după sine pierderea posesiei.
- Animus se pierde şi în cazul constitutului posesor, când posesorul, printr-o intervertire a titlului
devine detentor precar, dar continuă o posesie pentru altul: proprietarul vinde bunul
cumpărătorului, iar acesta îl închiriază fostului proprietar.
- Vânzătorul devine un simplu detentor precar deoarece, deşi continuă stăpânirea materială, are
deci corpus, pierde posesia prin pierderea lui animus.
- În cazul B. mobile (pt. care sunt îndeplinite cond. Prev. de art. 937 C. civ. privind dobândirea prop. prin
posesia de bună-credinţă a unui bun mobil), pierderea ambelor elemente ale posesiei este imediată
şi coincide cu momentul dobândirii proprietăţii de către terţul care intră cu bună-credinţă în
posesia bunului mobil.
 Daca nu sunt îndeplinite cond. prev. de art. 937 C. civ. în privinţa B. mobil, precum şi
în cazul deposedării de un imobil prin fapta unui terţ, posesorul continuă timp de un
an o posesie solo animo, care justifică posibilitatea introducerii unei acţiuni
posesorii în termenul maxim de un an de la deposedare.
- Cel care intră în stăpânirea bunului prin deposedare va putea beneficia, de posibilitatea
introducerii unei acţiuni posesorii în cazul unei deposedări sau tulburări violente a posesiei sale
(indiferent de durata posesiei), prin urmare chiar în termenul de un an de la data când a intrat prin
deposedare, la rândul său, în stăpânirea bunului, având în vedere că această acţiune poate fi
promovată şi de cel care exercită o posesie viciată.
- După expirarea unui termen de un an, posesorul va putea introduce şi acţ. posesorie generala.
- Daca o persoană devine incapabilă (ceea ce semnifică şi pierderea elementului intenţional al posesiei) ,
posesia nu se pierde întrucât elementul subiectiv este exercitat animo alieno.

²Precaritatea

1. Noţiunea de precaritate.
 Stăpânirea bunului nu trebuie să se facă cu animus detinendi, specific detenţiei precare, ci cu animus sibi
habendi
 Detentorul precar are totdeauna reprezentarea faptului că nu este posesor, că nu stăpâneşte
bunul pentru sine, ci pentru altul. (Precaritatea este însăşi absenţa posesiei).
 Precaritatea, detenţia precară sau detenţia, obiectivează un drept de creanţă constituit de către
posesor în favoarea detentorului precar sau faptele materiale exercitate asupra bunului de către
detentor în limitele îngăduinţei posesorului.
 Disp. art. 918 alin. (1) C. civ. precizează categoriile de detentori precari:
- Fie prin menţionarea expresă a unor detentori [literele a), b) şi c)].
- Fie prin precizarea criteriilor pe baza cărora anumite pers. pot fi calificate ca detentori precari.
 Recunoaşterea precarităţii, făcută la începutul intrării în folosinţă sau în timpul acesteia,
reprezintă un impediment şi un obstacol la realizarea uzucapiunii, fiindcă starea de precaritate
se va opune totdeauna la obţinerea prescripţiei achizitive.
 Caracteristic pentru precaritate este faptul că exercitarea puterii asupra lucrului se face nu
pentru sine, ci pentru proprietar sau cu permisiunea proprietarului, în baza unui titlu sau chiar a
unei simple îngăduinţe a acestuia din urmă, care conferă îndreptăţirea de a avea corpus
 Nu se poate afirma că există detenţie doar în prezenţa unui titlu.
 Sursa detenţiei o poate constitui şi o hotărâre judecătorească, după cum poate fi
rezultatul unui act de simplă îngăduinţă a proprietarului, fără a se fi încheiat un acord
expres în acest sens. (Prin urmare, titlul nu este de esenţa precarităţii).
 Este eronată afirmaţia că detenţia este totdeauna conformă cu dreptul, respectiv este o
situaţie juridică, iar posesia este o stare de fapt.
 Detenţia poate fi şi ea o stare de fapt.
 Detentorul este îndreptăţit să exercite corpus, doar în limitele consfinţite prin titlu sau îngăduite
de posesor, astfel că detentorul recunoaşte dreptul altuia, ştie că este obligat la restituirea
bunului şi nu se opune caracterului temporar al detenţiei sale.
 Detentorul precar are reprezentarea faptului că nu stăpâneşte bunul decât pentru altul
şi că va fi obligat să îl restituie la termenul convenit.
 Faptul că detentorul exercită o stăpânire pentru altul nu înseamnă că detenţia nu
presupune un interes propriu al detentorului.
 Atunci când bunul se află în stăpânirea detentorului, posesorul exercită
stăpânirea corpore alieno, prin detentor.
 Posesorul este îndreptăţit oricând să intre în stăpânirea bunului pentru a exercita
elementul material al posesiei.

2. Caracterele precarităţii.
a) Precaritatea nu este eficace :
- Înseamnă că ea nu produce efectele posesiei, adică nu se prezumă calitatea de proprietar a
detentorului, iar detentorul nu dobândeşte proprietatea asupra fructelor bunului.
- Detentorul care deţine bunul în virtutea unui contract încheiat cu proprietarul, sau prin
îngăduinţa acestuia din urmă, bun pe care se obligă a-l restitui, nu este un posesor şi nu poate
dobândi proprietatea, lipsindu-i elementul animus domini pentru a uzucapa.
- Detentorul precar poate invoca efectele recunoscute posesiei numai în cazurile şi limitele
prevăzute de lege.
 Pentru ocrotirea posesiei, legea recunoaşte şi detentorului precar exerciţiul
acţiunilor posesorii.
b) Precaritatea are un caracter absolut :
- Înseamnă că ea nu produce efecte împotriva nimănui.
- Defectul ei ţine de absenţa elementului intenţional astfel că, şi în cazurile în care detentorul
precar produce un titlu care emană de la o persoană care nu este adevăratul proprietar, el nu va
putea uzucapa imobilul, chiar împotriva neproprietarului.
o De ex. : Un contract de închiriere, depozit, comodat etc.
c) Precaritatea este perpetuă :
- Starea de detentor precar (oricât de îndelungată ar fi stăpânirea asupra lucrului) , este perpetuă,
deoarece obligaţia de restituire impune această concluzie.
- Această obligaţie se transmite moştenitorilor care dobândesc patrimoniul precaristului, astfel că
şi aceştia devin detentori precari ai bunului, chiar şi atunci când sunt în eroare cu privire la
obligaţia de restituire şi cred că posedă pe contul lor propriu.
 Eroarea moştenitorilor nu este suficientă pentru a modifica o situaţie care li se
impune.
- Precaritatea se menţine până la intervertirea sa în posesie sau încetează odată cu restituirea
bunului.
d) Precaritatea este constantă (neschimbată) :
 Înseamnă că detentorul precar nu poate înlătura această stare prin simpla sa voinţă.
 Precaritatea nu se prezumă. Ea trebuie dovedită.
 Odată dovedită, legea prezumă continuitatea precarităţii până la proba intervertirii
acesteia în posesie. 
 Cel interesat să facă această probă este chiar detentorul care urmăreşte să
beneficieze de toate efectele posesiei. 
 Prin urmare, posesia precară nu se poate transforma în posesie utilă exclusiv prin
voinţa detentorului precar, care într-un moment al stării de precaritate afirmă şi se
comportă ca un proprietar.
 Chiar atunci când voinţa detentorului este determinantă pentru a deveni un
posesor, modificarea la nivelul elementului intenţional trebuie însoţită de
schimbarea raporturilor cu proprietarul posesor prin manifestarea exterioară a
intervertirii, sub forma unor acte neechivoce de rezistenţă la titlu.

3. Detentorii precari.
 Nu constituie posesie stăpânirea unui bun de către un detentor precar, precum:
a) Locatarul ;
b) Comodatarul ;
c) Depozitarul ;
d) Creditorul gajist;
e) Titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, faţă de nuda proprietate;
f) Fiecare coproprietar în proporţie cu cotele-părţi ce revin celorlalţi coproprietari;
g) Orice altă persoană care, deţinând temporar un bun al altuia, este obligată să îl restituie sau
care îl stăpâneşte cu îngăduinţa acestuia.
  Detentorul precar poate invoca efectele recunoscute posesiei numai în cazurile şi
limitele prevăzute de lege.
 Clasificarea detentorilor şi posesorilor precari poate fi făcută după:
a) Natura titlului:
- Detentori în baza unui titlu convenţional (locatarul, depozitarul, comodatarul, cărăuşul, gajistul,
uzufructuarul, precum şi alţii care deţin lucrul în temeiul unui contract);
- Detentori în baza unui titlu legal (tutorii numiţii în temeiul Codul familiei, pentru administrarea
averii minorului sau a persoanei pusă sub interdicţie);
- Detentori în baza unui titlu judiciar (sechestrul judiciar, executorii testamentari, alţii asemenea
numiţi de instanţa judecătorească sau de alt organ competent).
b) Existenţa sau inexistenţa unui dr. real (altul decât dr. de prop.): Constituit asupra bunului în
favoarea detentorului.
 Cei care deţin bunuri în temeiul unor drepturi reale (cum sunt uzufructuarul, uzuarul,
beneficiarul dreptului de abitaţie, titularul unei servituţi sau al unui drept de folosinţă) , au fost
numiţi în doctrină „posesori precari”, spre a-i deosebi de simplii detentori.
 În realitate, în raport cu nuda proprietate, legiuitorul îi califică detentori precari.
 Diferenţierea este necesară prin consecinţele pe care le implică.
 Posesorul unui dr. real, cum este uzufructuarul, poate dobândi prin uzucapiune acest dr.
 El nu poate uzucapa însă şi nuda proprietate faţă de care are calitatea de detentor.
(O asemenea posibilitate nu există în cazul categoriei detentorilor precari al căror drept
derivă din contract, afară de situaţia intervertirii precarităţii)

4.Actele de simplă îngăduinţă.

 Este detentor precar cel care stăpâneşte un bun al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului
bunului. (detentorul precar nu are animus domini sau animus sibi habendi).
 În cazul detenţiei precare ceea ce interesează este intenţia detentorului.
 În cazul actelor de simplă toleranţă, ceea ce interesează este elementul psihologic al
proprietarului fondului asupra căruia se exercită acele acte.
o De ex.:
- Trecerea peste terenul vecin cu căruţa în scopul adăpării cailor la o fântână;
- Trecerea unei turme de animale la păşunat;
- Ridicarea de pietriş sau nisip de pe terenul altuia;
- Practicarea unei deschideri într-un zid despărţitor fără a fi un zid comun.
 Toate sunt situaţii în care proprietarul suportă actele ce-i încalcă drepturile, le
tolerează în mod voit, cu convingerea că dă dovadă de bună-voinţă, fără a se crea
vreun drept pentru autorul acelor acte.
 Oricât ar dura în timp săvârşirea acestor acte, ele nu pot niciodată conduce la
dobândirea proprietăţii sau altui drept real, prin prescripţie achizitivă.
 Actele de „pură facultate” sunt acele acte de folosinţă care decurg dintr-o stare juridică
anterioară, consecinţe ale unui drept aparţinând deja celui ce le face şi care nu implică nici o
încălcare a drepturilor vecinului.
  Actele de simplă toleranţă şi de pură facultate sunt însă în corelaţie cu exerciţiul
drepturilor subiective şi cu abuzul de drept.
 Exerciţiul unor activităţi ca cele din exemplele arătate, constituie acte de pură facultate şi nu
impietează asupra drepturilor proprietarilor vecini.
 Actele de stăpânire exercitate în temeiul unei simple toleranţe sau îngăduinţe nu sunt contrare
dreptului real al persoanei care tolerează.

5. Cazurile de intervertire a precarităţii .

 C. civ. admite, cu titlu de excepţie, situaţiile în care precaritatea se poate interverti în posesie :
1) Intervertirea detenţiei precare în posesie nu se poate face decât în următoarele cazuri:
a) Dacă detentorul precar încheie cu bună-credinţă un act translativ de proprietate cu titlu
particular cu altă persoană decât proprietarul bunului :
 Detentorul îşi interverteşte detenţia în posesie în cazul în care încheie un act translativ de
proprietate cu o altă pers. decât prop. B., despre care este convins că este adevăratul proprietar.
 Buna credinţă a detentorului este necesară pentru a avea loc intervertirea, în persoana sa, a
detenţiei precare în posesie.
 Detentorul, prin încheierea cu un neproprietar a unui act juridic translativ de proprietate, nu
dobândeşte calitatea de proprietar pentru că înstrăinătorul nu îi putea transmite o calitate pe
care nu o avea, ci devine posesor.
 Actul translativ de proprietate (indif. de nat. sa), asociat cu buna-credinţă a detentorului,
determină transformarea elementului psihologic al detenţiei. 
 Animus detinendi încetează, iar locul său este luat de animus possidendi.
 Convins că devine proprietar, detentorul devine posesor.
b) Dacă detentorul precar săvârşeşte împotriva posesorului acte de rezistenţă neechivoce în
privinţa intenţiei sale de a începe să se comporte ca un proprietar :
 în acest caz, intervertirea nu se va produce mai înainte de împlinirea term. prev. pt. restituirea B.
 Intervertirea detenţiei în posesie se produce dacă detentorul refuză să se mai considere
detentor în raportul său cu posesorul şi îi aduce la cunoştinţă acest fapt prin acte de rezistenţă
neechivoce din care rezultă clar intenţia de a se comporta ca un proprietar.
 Faptul că un detentor înţelege să nu se mai comporte ca un detentor nu este suficient pentru
intervertirea detenţiei în posesie, ci este necesar să îi facă publică posesorului transformarea
intenţiei sale.
 Numai neglijenţa proprietarului ar putea avea efecte nedorite pentru acesta şi ar putea duce, în
cele din urmă, la pierderea dreptului de proprietate.
 Posesorul de rea-credinţă va deveni proprietar prin uzucapiune extratabulară sau, prin
uzucapiunea de 10 ani, specifică bunurilor mobile.
c) Dacă detentorul precar înstrăinează bunul, printr-un act translativ de proprietate cu titlu
particular, cu condiţia ca dobânditorul să fie de bună-credinţă :
 Are loc pe calea unui act juridic translativ de proprietate, cu titlu particular, în care detentorul,
deşi cunoaşte obligaţia sa de restituire a bunului către adevăratul proprietar, transmite unui terţ
dreptul de proprietate asupra bunului.
 Nu are importanţă dacă actul translativ de proprietate este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
 Intervertirea detenţiei în posesie se produce direct în persoana terţului dobânditor, în
momentul transferului dr. de proprietate, cu singura condiţie ca acesta să fie de bună-credinţă.
 Terţul devine în mod direct posesor, fără a avea vreodată calitatea de detentor, deşi detentorul
nu putea transmite mai multe drepturi decât avea el însuşi şi care îl îndreptăţeau la detenţie, iar
nu la posesie.
 În toate cazurile, detentorul transmiţător al dreptului de proprietate este de rea-credinţă,
deoarece are cunoştinţă de lipsa calităţii sale de proprietar al bunului şi de faptul că nu poate
transmite un drept pe care nu îl are.
 În asemenea condiţii, doar buna-credinţă a terţului dobânditor devine esenţială pentru
intervertirea detenţiei în posesie.
 Buna-credinţă a terţului dobânditor se apreciază diferit în funcţie de natura bunului.
2) În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dobânditorul este de bună-credinţă dacă înscrie
dreptul în folosul său întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare.
 În celelalte cazuri, este de bună-credinţă dobânditorul care nu cunoştea şi nici nu
trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a celui de la care a
dobândit bunul.
 Pentru imobilele înscrise în cartea funciară, terţul dobânditor este de bună-credinţă doar dacă
detentorul era înscris în cartea funciară ca titular al dreptului de proprietate. 
 Nu putem admite ca buna-credinţă a terţului dobânditor să se bazeze doar pe cuprinsul cărţii
funciare din care rezultă că detentorul apare înscris ca proprietar al bunului.
 în cazul în care terţul care are cunoştinţă din alte împrejurări despre lipsa calităţii de proprietar a
detentorului şi îşi înscrie dreptul său în cartea funciară, este considerat un dobânditor şi un
posesor de bună-credinţă în temeiul art. 920 C. civ., dar în acelaşi timp este un dobânditor de
rea-credinţă al unui drept tabular în temeiul art. 901 alin. (2) C. civ.
 Pentru imobilele care nu sunt înscrise în cartea funciară, precum şi pentru bunurile mobile,
terţul dobânditor este de bună-credinţă dacă nu cunoştea şi nici nu trebuia să cunoască, după
împrejurări, lipsa calităţii de proprietar a detentorului.

6. Viciile posesiei.
 Pentru a fi eficace, respectiv pentru a produce efecte juridice, o posesie trebuie să fie utilă.
 Doar în cazuri de excepţie, legea poate admite ca o posesie care nu este utilă să
beneficieze de protecţie juridică.
 Posesia este utilă, dacă nu este viciată.
 Nu este utilă posesia discontinuă, tulburată sau clandestină.
 Până la proba contrară, posesia se prezumă a fi utilă. 
 Per a contrario: Este utilă posesia continuă, paşnică şi publică. 
 Utilitatea posesiei se prezumă.
 Prezumţia este relativă, putând fi răsturnată dacă se face dovada discontinuităţii, a
caracterului tulburat sau clandestin al posesiei.
a) Viciul discontinuităţii :
 Continuitatea posesiei implică exercitarea ei în mod regulat, manifestată prin acte repetate la
intervale de timp, potrivite cu natura bunului posedat, astfel cum ar face orice bun gospodar.
 în ipoteza când actele materiale se întrerup temporar, posesorul îşi păstrează elementul
intenţional, adică posesia se conservă solo animo.
  Continuitatea, nu se consideră pierdută în cazul intervenirii unui eveniment mai presus
de voinţa posesorului. (intermitenţele trebuie să fie încadrate între ac. posesorii anterioare şi
posterioare, să fie normale în raport cu nat. B.)
 Dacă posesia se prezumă a fi utilă, înseamnă că se prezumă a fi continuă.
 Atunci când intermitenţa actelor de stăpânire este normală potrivit cu natura bunului, putem
spune chiar că posesia anterioară face să se presupună posesia prezentă, fiind vorba de o
prezumţie de existenţă a posesiei pe perioadele intermediare.
 Deci posesia unui lucru imobil, odată dobândită prin acte materiale efective, se consumă
prin simpla intenţie a posesorului atâta timp cât acea posesie nu este abandonată
voluntar sau nu a fost infirmată printr-o altă posesie efectivă.
 Această prezumţie de continuitate este relativă, putand fi răsturnată prin orice mijloc de probă.
 Atunci când actele de posesiune nu au o succesiune regulată, ci se exercită cu „intermitenţe
anormale”, adică la intervale mari, nepotrivite cu natura bunului, putem spune că posesia este
viciată prin discontinuitate.
 Posesia este discontinuă atunci când, pentru o durată de timp, mai mare sau mai mică,
posesorul a încetat a mai deţine bunul ori a încetat exercitarea dreptului. 
 Sarcina probei discontinuităţii revine celui care pretinde că posesia este lovită de acest viciu şi se
poate face cu orice mijloc de probă.
 Discontinuitatea posesiei este un viciu absolut, care poate fi opus posesorului de către orice
persoană interesată.
 Viciul discontinuităţii se manifestă mai ales în cazul posesiei bunurilor imobile, dar nu este exclus
să poată fi dovedit şi în cazul posesiei bunurilor mobile atunci când nu sunt întrunite condiţiile
privind dobândirea dreptului de proprietate în temeiul art. 937 C. civ.
 Discontinuitatea presupune faptul posesorului, iar nu al unei terţe persoane.
 În cadrul discontinuităţii posesia mai poate continua să existe fără elementul corpus ?
 Lipsa lui corpus survenită după începerea posesiei, nu duce la dispariţia acesteia, ea
putând să se perpetueze solo animo.
 Chiar o discontinuitate care depăşeşte un an de zile nu duce la încetarea posesiei, dacă
este compatibilă cu natura bunului şi dacă nu este rezultatul faptei unui terţ, caz în care
suntem în prezenţa unei deposedări.
 Deposedarea care durează mai mult de un an de zile are ca urmare încetarea posesiei.
 Toate viciile posesiei au caracter temporar.
 Posesia viciată devine utilă îndată ce viciul încetează.
 Prin urmare, discontinuitatea încetează atunci când actele de stăpânire devin regulate şi
normale potrivit naturii bunului.
b) Viciul violenţei :
 Tulburarea posesiei prin violenţă nu poate surveni decât prin fapta posesorului, iar nu a unei
terţe persoane.
 Legea sancţionează doar violenţa activă, nu şi pe cea pasivă.
 Nu se poate admite ca un terţ să vicieze posesia posesorului după bunul său plac, împiedicând
producerea efectului uzucapiunii.
 Posesia este tulburată atât timp cât este dobândită sau conservată prin acte de violenţă, fizică
sau morală, care nu au fost provocate de o altă persoană.
 Caracterul netulburat al posesiei se apreciază atât în momentul intrării în posesie cât şi
pe parcursul exercitării sale.
 Posesia nu se poate dobândi şi nici menţine prin acte de violenţă.
 Intrarea în posesie prin violenţă înlătură caracterul util al posesiei.
- Posesorul care s-a folosit de acte de intimidare sau agresiune pentru a dobândi bunul posedat nu va putea
niciodată uzucapa, chiar dacă, ulterior dobândirii posesiei, acesta va exercita acte de stăpânire în mod
paşnic.
 În cazul în care actele de violenţă se manifestă pe parcursul exercitării posesiei, îndată ce
violenţa va înceta, posesia va redeveni utilă.
 Viciul violenţei, spre deosebire de viciul discontinuităţii nu poate fi invocat decât de persoana
faţă de care posesia este tulburată, fiind un viciu relativ, iar nu absolut cum este
discontinuitatea.
 Viciul violenţei va putea afecta în egală măsură bunurile mobile şi bunurile imobile.
c) Viciul clandestinităţii :
 Posesia este clandestină, dacă se exercită astfel încât nu poate fi cunoscută.
 Posesiunea clandestină este aceea care se exercită pe ascuns şi în aşa fel ca ea să nu atragă
atenţia celor ce ar avea interes să o cunoască.
 Clandestinitatea viciază, de obicei, posesia bunurilor mobile deoarece acestea prin natura lor
sunt susceptibile de acte de posesiune ascunsă;
 în materie imobiliară cazurile sunt rare şi mai mult teoretice.
 Acest viciu este :
- Temporar, deoarece încetează de îndată ce posesia a redevenit publică.
- Relativ, putând fi invocat numai de cel faţă de care posesia a fost exercitată pe ascuns.
 Dacă posesiunea se referă la un lucru mobil furat, posesorul nu poate invoca prevederile art. 937 C. civ.
deoarece este de rea-credinţă, astfel că posesia sa este clandestină faţă de adevăratul proprietar, chiar
dacă ea este publică, deci neviciată de clandestinitate faţă de toţi aceia cărora posesorul nu le-a ascuns
folosinţa bunului aflat în stăpânirea sa.

ᶾEfectele posesiei

 Importanţa acestor efecte juridice este în funcţie de caracterul posesiei, de buna sa credinţă ori
de natura bunului asupra căruia se exercită posesia.
 Posesia are următoarele efecte juridice:
a) Posesia creează o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului: Orice posesor al unui bun
se manifestă în exterior ca proprietar sau ca titular al altui drept real asupra bunului.
- Pe lângă faptul că prezumţia se bazează pe constatarea că, din punct de vedere statistic,
realitatea confirmă că posesorul este titularul unui drept real, o astfel de prezumţie favorizează
protecţia dreptului de proprietate însuşi.
- Protejând posesia, implicit se protejează dreptul de proprietate care o legitimează.
- Prezumţia de proprietate a posesiei funcţionează diferit în cazul bunurilor imobile faţă de
bunurile mobile.
1) În categoria bunurilor imobile, organizarea unui sistem de publicitate imobiliară prin cărţile
funciare, guvernat de principii, reguli şi prezumţii proprii, împiedică aplicarea prezumţiei de
proprietate izvorâtă din starea de fapt a posesiei.
- Până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepţia imobilelor înscrise în C.F.
- Prezumţia de proprietate a posesiei ca stare de fapt nu se aplică în cazul imobilelor decât dacă
acestea nu sunt înscrise în cartea funciară.
 Această prezumţie este unanim considerată relativă, „juris tantum”, putând fi
combătută prin probă contrară şi este independentă de buna-credinţă sau de
reaua-credinţă a posesorului.
- În cazul drepturilor tabulare, prezumţia de existenţă a dr. real în favoarea unei anumite
persoane rezultă din înscrierea acestui drept în cartea funciară, iar nu din faptul posesiei
- În sistemul C.F. funcţionează prezumţiile relative de existenţă sau neexistenţă a dr. tabulare.
 Dacă un drept real este înscris în cartea funciară în favoarea unei persoane, se
prezumă că dreptul există în folosul acesteia.
 Simetric, dacă un drept tabular este radiat din cartea funciară, se prezumă că
dreptul nu există în folosul acestei persoane.
- Ambele prezumţii, de existenţă, respectiv, de neexistenţă, a drepturilor tabulare, rezultă din
starea tabulară (adică dintr-o evidenţă scriptică în cartea funciară a imobilului, iar nu din manifestarea
unui animus sau corpus possesionis).
 Aceste prezumţii care se bazează pe starea tabulară sunt relative, întrucât permit proba
contrară.
- O posesie tabulară poate determina dobândirea unui drept de proprietate într-un mod original,
tabular, prin prescripţia acţiunii în rectificare a cărţilor funciare.
- O stare tabulară care nu mai poate fi rectificată, cumulată cu buna-credinţă a persoanei al cărei
drept este înscris în cartea funciară, poate consolida acest drept în mod definitiv în persoana sa,
chiar dacă starea tabulară a imobilului, la data dobândirii acestui drept, a fost nereală, falsă,
aparentă.
- Posesia unui drept tabular a celui care şi-a înscris cu bună-credinţă acest drept în cartea
funciară, pe baza încrederii pe care a avut-o în dreptul autorului său, înscris la rândul lui, în
cartea funciară, poate determina dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune tabulară.
2) Publicitatea proprietăţii bunurilor mobile se realizează prin posesie.
- Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de
dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului.
- Posesia bunului mobil, atunci când se exercită cu bună-credinţă, este modalitatea prin care se
asigură opozabilitatea faţă de terţi a actelor constitutive sau translative de drepturi reale.
- Cel care posedă bunul mobil este prezumat a fi chiar proprietarul său, iar dacă posesia sa este de
bună-credinţă, atunci prezumţia este considerată, de majoritatea autorilor, ca absolută, şi se
confundă cu proprietatea.
- Avantajul prezumţiei de proprietate pe care o creează posesia se manifestă la nivelul
probaţiunii.
 Constand în aceea că ea atribuie posesorului, în toate cazurile, rolul de pârât în
procesul de revendicare.
 Dacă adevăratul proprietar ar introduce o acţiune în revendicare, el nu ar obţine câştig de
cauză, decât după ce, în prealabil, ar fi făcut dovada existenţei dreptului său de proprietate.
 Aceasta înseamnă că, pe parcursul procesului, posesorul se va mărgini să-şi afirme această
calitate, atâta timp cât prezumţia de care profită nu este în pericol de a fi răsturnată.
- În materie mobiliară, funcţia probatorie a regulii potrivit căreia posesia valorează titlu de
proprietate este operantă în toate cazurile în care posesorul este pârât.
 Indiferent dacă este în litigiu cu proprietarul sau cu autorul său.
 Indiferent dacă în acest litigiu invocă un titlu care provine de la reclamant sau de la
o altă persoană.
- Dacă reclamantul proprietar nu va reuşi să facă dovada dr. său de prop., starea de fapt
anterioară introducerii acţiunii în justiţie va fi menţinută, posesorul continuând să se bucure mai
departe de efectele posesiei.
- În cadrul acţiunii în revendicare, dovedirea relei-credinţe a posesorului face ca prezumţia de
proprietate ce operează în favoarea sa, să înceteze.
  Totuşi, un posesor de rea-credinţă poate dobândi proprietatea unui bun imobil prin
uzucapiune extratabulară şi proprietatea unui bun mobil prin uzucapiune timp de 10 ani.
 Există un domeniu în care prezumţia de proprietate nu operează deloc în favoarea
posesorului, şi anume ipoteza în care statul revendică bunuri proprietate publică
b) Posesorul de bună-credinţă al unui bun frugifer dobândeşte fructele bunului posedat:
- Dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă presupune analizarea distincţiei :
1) Între fructe şi producte.
2) Între separaţiune şi percepere ca moduri de dobândire a fructelor.
3) A legăturii care trebuie să existe între buna-credinţă a posesorului şi dobândirea fructelor.
- Natura juridică a fructelor şi deosebirea lor de producte.
 Atât fructele cât şi productele sunt produse ale bunurilor.
 Deosebiri :
1) Fructele (indiferent de natura lor) se obţin fără a se consuma substanţa bunului. Iar
Producte nu se pot dobândi decât prin consumarea substanţei bunului.
2) Doar proprietarul poate dobândi proprietatea asupra productelor. Iar posesorii sau chiar
detentorii precari cum sunt titularii dezmembrămintelor dreptului de proprietate în raport
cu nudul proprietar nu vor putea dobândi decât proprietatea asupra fructelor.
 Prin exceptie: Legea permite unor categorii de detentori precari, cum este
uzufructuarul, să dobândească proprietatea asupra productelor.
- Fructele se pot obţine (în funcţie de natura lor), într-o manieră directă sau indirectă.
 În mod direct se obţin fructele naturale şi cele industriale.
 Faptul culegerii sau perceperii se execută în mod direct asupra bunului, indiferent că
aceste fructe se produc :
1) Spontan, ca în cazul fructelor naturale.
2) în urma intervenţiei omului, ca în cazul fructelor industriale.
 Fructele civile se dobândesc indirect, prin executarea unei prestaţii a debitorului în
temeiul unui act juridic încheiat cu posesorul.
 Dintre cele trei tipuri de fructe, doar cele naturale şi industriale se dobândesc în mod
periodic.
 Perceperea este un mod de dobândire care nu se poate caracteriza prin continuitate.
 Nu poate avea loc decât la anumite intervale de timp regulate sau neregulate în funcţie
de tipul bunului frugifer, adică în mod periodic.
- Dobândirea fructelor civile se face în temeiul unui act juridic potrivit condiţiilor contractuale.
 Modul de dobândire nu este în niciun fel legat de natura bunului ci depinde exclusiv de
voinţa părţilor.
 înseamnă că nu este exclusă o dobândire periodică a fructelor civile, dacă părţile convin
expres aceasta, însă periodicitatea nu ţine de esenţa dobândirii fructelor civile.
 Prin urmare: Dobândirea fructelor naturale şi industriale este intim dependentă de
natura bunului, având un caracter preponderent obiectiv şi este esenţial periodică, în
timp ce Dobândirea fructelor civile este dependentă de voinţa părţilor, are, prin urmare,
un caracter preponderent subiectiv şi nu este esenţial periodică.
- Proprietarul dobândeşte proprietatea asupra produselor bunului prin separaţiune, în temeiul
lui jus fruendi, care este un atribut al dreptului său de proprietate.
- Fructele reprezintă un bun distinct de bunul frugifer care le produce, iar proprietatea asupra
fructelor este la rândul său, distinctă de proprietatea asupra bunului frugifer.
 În aceste condiţii, un simplu posesor, care nu este titularul dr. de prop. asupra B.
frugifer, este îndreptăţit să dobândească însuşi dr. de prop. asupra fructelor bunului.
- Legea îi dă dr. posesorului să dobândească prop. asupra fructelor numai dacă este de
bună-credinţă.
 Posesorul de bună-credinţă dobândeşte dr. de proprietate asupra fructelor bunului posedat.
- În cazul fructelor produse de B. mobile şi de bunurile imobile care nu sunt înscrise în C.F.
 Posesorul este de bună-credinţă atunci când are convingerea că este proprietarul
bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate
nu le cunoaşte şi nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască.
 Buna-credinţă încetează în momentul când cauzele de ineficacitate îi sunt
cunoscute.
- În cazul fructelor produse de bunurile imobile care sunt înscrise în cartea funciară.
 Buna-credinţă se apreciază în raport cu condiţiile cerute terţilor dobânditori pentru a
respinge acţiunea în rectificare.
- În orice situaţie buna-credinţă a posesorului se întemeiază pe credinţa că a dobândit dreptul de
proprietate asupra bunului frugifer de la adevăratul proprietar, pe baza unui act translativ de
proprietate care este valabil şi eficace.
 În ipoteza analizată, în realitate, posesorul a încheiat un act translativ de prop. care nu
este eficace fiindcă :
1) Fie este lovit de o cauză de nulitate absolută sau relativă.
2) Fie este desfiinţat ca urmare a rezoluţiunii sau rezilierii.
3) Fie provine de la o altă persoană decât adevăratul proprietar.
- În toate aceste situaţii posesorul se bazează pe un just titlu.
 Cum legea prezumă buna sa credinţă, iar buna sa credinţă se întemeiază pe un just titlu,
înseamnă că prezumţia se extinde de drept asupra existenţei titlului translativ de
proprietate.
 În consecinţă, titlul translativ de proprietate nu trebuie dovedit de către posesor, nu
este un element separat de buna-credinţă a posesorului, ci este prezumat că există
deoarece este elementul care justifică buna-credinţă, iar buna-credinţă este prezumată.
 Persoana interesată, care poate fi reclamantul în cazul acţiunii în revendicare, poate
face dovada relei-credinţe, căci prezumţia bunei-credinţe este relativă.
- A dovedi reaua-credinţă a posesorului înseamnă a dovedi atât cauza de ineficacitate a actului
juridic translativ de proprietate cât şi faptul că posesorul are cunoştinţă de această ineficacitate.
- Probaţiunea relei-credinţe este diferită în funcţie de natura bunului şi de formalităţile de
publicitate care trebuie îndeplinite cu ocazia transmiterii sale.
 Atunci când nu este vorba despre un imobil înscris în C.F., reaua-credinţă se poate proba
prin orice mijloc de probă.
 Reclamantul va trebui să dovedească că posesorul avea cunoştinţă de cauza de
ineficacitate a actului translativ de proprietate.
- Daca B. frugifer este un imobil înscris în C.F., buna-credinţă se apreciază ca cea pe care legea o
impune terţului dobânditor în cazul acţiunii în rectificarea cărţii funciare.
 În această situaţie, posesorul trebuie să fie înscris în cartea funciară ca titular al
dreptului tabular, fiind considerat de bună-credinţă numai dacă, la data înregistrării
cererii de înscriere a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite urm. condiţii:
a) Nu a fost înregistrată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare;
b) Din cuprinsul cărţii funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea
acesteia în favoarea altei persoane;
c) Nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare.
- Justul-titlu: Nu reprezintă şi nu constituie o condiţie separată, distinctă de bună-credinţă, ci este
chiar întruparea şi justificarea acesteia (mai exact el este elementul din care trebuie să fie desprinsă).
  Titlul invocat de posesor este un element intrinsec al bunei-credinţe, de natură să o
justifice (importantă fiind astfel doar convingerea fermă a posesorului că are un titlu care îl
îndreptăţeşte la perceperea fructelor).
- Titlul pe care îl menţionează disp. art. 948 alin. (4) C. civ. nu este acelaşi cu titlul care se cere în
materia uzucapiunii.
 Fiindcă la uzucapiune se pretinde ca titlul invocat de posesor să alcătuiască un element
separat de elementul bunei-credinţe, care este prezumată.
 La dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă, aşa cum am mai arătat,
titlul nu constituie o condiţie separată de buna-credinţă.
- Într-o decizie, fostul Tribunal Suprem arată că: „Pentru dobândirea fructelor este suficient ca posesorul să
fi avut numai credinţa în existenţa titlului de prop., chiar dacă acest titlu nu a existat în realitate, deoarece
în această materie, justul titlu este numai un element al bunei credinţe şi nu o condiţie de sine stătătoare,
ca în cazul uzucapiunii de scurtă durată”.
- Buna-credinţă se apreciază numai în persoana posesorului actual, astfel că este indiferent faptul
că cel de la care a primit bunul frugifer a fost de rea-credinţă, adică a posedat în temeiul unui
titlu ale cărui vicii le cunoştea.
De ex.: Dacă o pers. a donat un imobil alteia, iar aceasta a perceput fructele fără să ştie că
donatorul nu era prop. imobilului ce i-a fost dăruit, fructele percepute de cel gratificat vor scăpa
de acţ. în revendicare introdusă de adev. prop., deoarece posesorul actual este perfect apărat de
buna sa credinţă. Evident că buna sa credinţă nu se va putea extinde şi la perioada anterioară
intrării în posesie, când fructele au fost percepute de falsul prop. şi care vor fi restituite de acesta
din urmă.
- Buna-credinţă apără pe posesor şi în cazul unei erori de fapt.
De ex.: Atunci când acesta primeşte bunul de la o persoană care nu are nici un drept, cu
excluderea ipotezelor în care aceasta ar fi purtat asupra unor dispoziţii de ordine publică ori s-ar
fi încălcat grav bunele moravuri.
 Posesorul trebuie să fie de bună-credinţă la data perceperii fructelor.
 Nu este suficient ca buna-credinţă a posesorului să existe doar la momentul intrării în
posesie, ci la momentul fiecărei perceperi.
 Perceperea fructelor trebuie să se facă la timpul potrivit, adică la scadenţa acestora,
fiindcă o percepere prematură, anormală, nu îl poate scuti pe posesor de obligaţia de
restituire a fructelor, dacă la data scadenţei buna sa credinţă încetase.
 Numai daca fructele au fost percepute anticipat, iar buna-credinţă a posesorului se
menţine la data scadenţei acestora, acestea nu vor trebui restituite proprietarului.
- Posesorul de bună-credinţă poate păstra doar fructele pe care le-a perceput, fără a mai putea
pretindă altele.
De ex.: Daca au rămas unele fructe nepercepute în anii anteriori, posesorul de bună-credinţă nu
le mai poate obţine după introducerea acţiunii în revendicare, fiindcă de la data chemării în
judecată, ele aparţin proprietarului.
- Fructele ajunse la scadenţă, în măsura în care nu au fost efectiv percepute, nu vor mai putea fi
dobândite de posesorul de bună-credinţă după ce buna sa credinţă a încetat.
- Imediat ce posesorul a aflat că actul său de dobândire a bunului frugifer este viciat, ori că a
dobândit de la un neproprietar, el încetează de a mai fi de bună-credinţă şi, pe cale de
consecinţă, pierde dreptul de a mai percepe şi reţine fructele.
- Obligaţia de restituire a fructelor trebuie corelată cu caracterul declarativ al hotărârii
judecătoreşti care între părţi produce un efect retroactiv, astfel că posesorul de bună-credinţă
va fi obligat la plata acestei prestaţii din ziua introducerii acţiunii.
- Daca posesorul a fost de bună-credinţă şi nu a existat niciun motiv care să îi trezească
suspiciunea în ce priveşte calitatea sa de proprietar, introducerea unei acţiuni în revendicare
poate să reprezinte un element de natură să îi zdruncine această convingere.
- Simpla cerere de chemare în judecată nu este suficientă prin ea însăşi să înlăture buna-credinţă a
posesorului, însă se poate adăuga altor împrejurări de fapt care pot fi apreciate de instanţa de judecată ca
fiind suficiente pentru a proba reaua-credinţă.
- În cazul în care acţiunea în revendicare este respinsă, posesorul va păstra fructele percepute,
fără a restitui nimic pretinsului proprietar.
 De aceea, nu momentul introducerii cererii de chemare în judecată este cel care
transformă un posesor de bună-credinţă într-un posesor de rea-credinţă, ci dovada
faptului că a avut cunoştinţă de ineficacitatea titlului său.
 Odată dovedit acest moment, toate fructele percepute ulterior acestei date trebuie restituite.
- Posesorul de rea-credinţă trebuie să restituie fructele percepute, dar şi contravaloarea acelora
pe care a omis să le perceapă, deoarece adevăratul proprietar a fost privat de toate fructele la
care ar fi avut dreptul, iar nu numai de cele care au fost în mod efectiv percepute.
- Daca titlul de dobândire este în mod retroactiv desfiinţat ca urmare:
1) A unei condiţii rezolutorii inserate în contract; sau
2) A admiterii unei acţiuni în rezoluţiune pe motiv că preţul nu a fost plătit de către cumpărător
la termen.
 Sancţiunea de drept civil va avea ca efect (o restitutio in integrum) o repunere a
lucrurilor în starea lor anterioară, ştergând toate efectele produse de actul distrus şi
obligând posesorul să restituie toate fructele percepute din chiar momentul
încheierii contractului.
- O deosebire esenţială între rezoluţiune şi nulitate: Deşi ambele operează retroactiv.
 Spre deosebire de acţiunea în anulare, când dobânditorul se poate apăra pe motiv că nu a
cunoscut viciul care a afectat titlul său de proprietate, posesorul în temeiul unui act rezolubil
pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor ce îi reveneau, nu poate invoca o asemenea
scuză, având în vedere că el a cunoscut consecinţele neîndeplinirii obligaţiilor pe care şi le-a
asumat, astfel că restituirea tuturor fructelor percepute operează cu un pronunţat caracter
de pedeapsă.
- Explicaţia dobândirii fructelor de către posesorul de bună-credinţă trebuie căutată în principiul echităţii.
 Dintre cele două interese în conflict, ale proprietarului şi ale posesorului, este just şi
echitabil să prevaleze apărarea acestuia din urmă, care, deşi va fi obligat să restituie
bunul frugifer, nu va trebui îndatorat să înapoieze şi fructele de orice natură pe care
le-a perceput.
- Disp. art. 948 C. civ. sunt inaplicabile în situaţia posedării cu bună-credinţă a unui bun frugifer ce
constituie obiect al proprietăţii publice, dat fiind că proprietatea publică este imprescriptibilă,
bunurile neputând fi dobândite de un terţ prin posesie de bună-credinţă.
c) Posesorul dobândeşte proprietatea prin uzucapiune (prescripţia achizitivă) în cazul bunurilor
imobile.

⁴Protecţia juridică a posesiei pe calea acţiunilor posesorii

1.Sediul materiei.
 Protecţia posesiei pe cale acţiunilor posesorii, este doar o modalitate de apărare a posesiei
împotriva actelor de tulburare ce provin din partea terţilor.
 L. protejează posesia şi atunci când se exercită corpore alieno, recunoscând chiar şi
detentorilor precari (în anumite situaţii), calitate procesuală activă în acţ. posesorii.
  Pentru că ceea ce se apără prin intermediul acţiunilor posesorii este de
fapt corpusul posesiei.
 Acţiunile posesorii: Sunt acele acţiuni puse la îndemâna posesorilor „pentru a apăra posesia – ca
stare de fapt – împotriva oricărei tulburări, pentru a menţine această stare, ori pentru a
redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută”.
 Acţiunile posesorii permit păstrarea sau redobândirea elementului corpus, deoarece titularul
acţiunii posesorii păstrează o posesie solo animo, cât timp nu a trecut un an de la tulburare sau
deposedare.
 Acţiunea posesorie este o acţiune civilă, adică un ansamblu de mijloace procesuale prin care
este apărat:
- Fie un drept subiectiv civil.
- Fie o situaţie juridică.
 Posesia este o stare de fapt de care legea leagă efecte juridice, deci este o situaţie
juridică, ce beneficiază de dreptul la acţiune în instanţă pentru a fi ocrotită.

2. Caracterele juridice ale acţiunilor posesorii.

a) Acţiunile posesorii nu sunt acţiuni petitorii.
 Întrucât ceea ce este specific acţ. posesorii este faptul că se apără starea de fapt a
posesiei, fără a fi pusă în discuţie proprietatea sau alt drept asupra acelui bun.
 Acţiunile posesorii prezintă avantaje indiscutabile sub aspectul posibilităţilor de dovadă,
deoarece posesia fiind o stare de fapt, se poate uşor dovedi prin orice mijloc de probă.
 De regulă: Posesia corespunde stării de drept, apărându-se posesia se apără însuşi dreptul de
proprietate sau un alt drept real pe care îl obiectivează posesia.
 Din această cauză, acţ. posesorii pot fi utilizate şi de titularii drepturilor reale principale.
 Într-un regim de ordine judiciară în care nicio persoană nu este îndreptăţită să îşi facă singură
dreptate, se justifică apărarea posesiei împotriva unor tulburări de orice natură.
 Atunci când reclamantul pune în discuţie însuşi dreptul subiectiv civil, acţiunea posesorie
încetează, locul său fiind luat de acţiunea petitorie.
 Se poate cumula acţiunea posesorie cu acţiunea petitorie ?
- Instanţele judecătoreşti au adoptat soluţia cumulului posesoriului cu petitoriul: Astfel că litigiul
posesoriu se transformă într-un litigiu de drept comun, cu caracter petitoriu, care se
soluţionează ca atare (având loc astfel ceea ce se cheamă cumulul posesoriului cu petitoriul).
 Dacă posesoriul s-ar transforma în petitoriu, atunci nu mai este posibil cumulul.
 Litigiul posesoriu nu se poate transforma în litigiu petitoriu, „dezbaterea procesului
neputându-se deplasa de pe un teren pe altul, posesia va fi asigurată oricare va fi
situaţia proprietăţii”.
 Din moment ce posesorul a recurs la acţ. petitorie înseamnă a renunţat la acţ. posesorie.
 Separaţia posesoriului de petitoriu se prezintă:
1) (în primul rând) Sub forma unei limitări a dezbaterilor procesului care nu pot evoca fondul
dreptului real a cărui posesie a fost tulburată.
2) (în al doilea rând) Situaţia este determinată de necesitatea de a asigura protecţia posesiei,
exclusiv ca stare de fapt.
 Nu este posibil cumulul acţiunii posesorii cu cea petitorie, ci numai renunţarea de către
reclamantul în posesoriu la acţiunea sa, prin modificarea acţiunii la prima zi de înfăţişare, dar
fără ca reclamantul să mai poată reveni în cursul judecării la acţ. posesorie la care a renunţat.
 Mergând pe linia principiului separaţiei posesoriului de petitoriu (adică a interzicerii cumulului celor
două acţiuni), trebuie reliefate consecinţele acestui principiu, în sensul că odată aleasă calea
petitorie, înseamnă că s-a renunţat la calea posesorie.
  Dar decăderea din dr. la acţ. posesorie se referă numai la tulburările anterioare
introducerii acţiunii petitorii.
 În cazul unor tulburări noi, ivite în cursul procesului petitoriu, victima are dreptul să
folosească acţiunea posesorie pentru acestea.
 Rezultă deci că acţiunea posesorie are totdeauna prioritate faţă de acţiunea petitorie.
 Instanţa care judecă acţiunea posesorie nu poate să se pronunţe asupra fondului dreptului,
adică ea nu poate stabili cine este titularul dreptului real (drept de proprietate, uzufruct etc.).
 Ea poate însă să examineze titlurile prezentate de părţi, dar numai în măsura în care
aceste titluri lămuresc natura faptelor materiale ce constituie posesia imobilului.
 Hotărârile care se pronunţă într-un litigiu posesoriu trebuie să rezolve problema posesiei.
 În dispozitivul hotărârii, judecătorul nu poate să dea o soluţie care priveşte fondul dr.
 Judecătorul sesizat cu acţiunea posesorie va trebui să stabilească cu certitudine cui aparţine
posesia şi în ce constau faptele de tulburare.
 Dacă nici una dintre părţi nu a făcut proba posesiei şi a faptelor de tulburare, acţiunea
posesorie se va respinge, ceea ce înseamnă implicit că posesorul are dreptul de a culege
fructele în continuare până la introducerea unei acţiuni petitorii.
 Hotărârea pronunţată în acţiunea posesorie, atribuind posesia uneia din părţi, îi conferă acesteia
calitatea de posesor actual şi dreptul de a figura ca pârât în acţiunea de revendicare.
 Titularul unui dr. real poate alege pentru apărarea posesiei sale între acţ. posesorie şi acţ.
petitorie.
 Atunci când optează pentru acţiunea posesorie, dacă nu va avea câştig de cauză,
reclamantul va putea promova ulterior o acţiune petitorie.
 Aceasta înseamnă că acţiunile posesorii sunt autonome, ele au autoritate de lucru
judecat doar în raport cu acţiuni posesorii ulterioare cu acelaşi obiect şi între aceleaşi
părţi, dar nu au autoritate de lucru judecat în raport cu o acţiunea petitorie ulterioară,
deoarece obiectul lor este diferit.
 Dacă reclamantul promovează o acţ. petitorie, se prezumă că acesta a renunţat, implicit,
la o acţ. posesorie, chiar dacă ulterior renunţă şi la judecata acţ. petitorii.
 Hot. Jud. pronunţată în petitoriu are autoritate de lucru judecat cu privire la tulburarea
posesiei, în sensul că nu ar mai putea fi promovată ulterior o acţiune posesorie decât
pentru tulburări ivite după rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în acţ. petitorie.
 Dacă posesorul introduce o acţiune posesorie, autorul tulburării nu va putea schimba natura
acţiunii punând în discuţie dreptul real asupra bunului.
 Daca formulează o cerere reconvenţională cu caracter petitoriu, instanţa de judecată
este datoare să dispună disjungerea acestei cereri şi suspendarea judecării ei până la
soluţionarea acţiunii posesorii.
 Chiar dacă posesorul introduce pe lângă acţiunea posesorie şi o acţiune petitorie,
instanţa va suspenda judecata în petitoriu până la soluţionarea acţiunii posesorii.
 S-a apreciat că această soluţie se aplică şi în cazul în care autorul tulburării posesiei a
introdus primul o acţiune cu caracter petitoriu, iar victima tulburării posesiei a formulat
ulterior o acţiune posesorie, întrucât acţiunea posesorie se judecă nu numai separat, dar
şi cu prioritate faţă de acţiunea petitorie.
b) Acţiunile posesorii sunt acţiuni reale întrucât pot fi introduse împotriva oricărei persoane
care prin faptele sale a tulburat exercitarea paşnică a posesiei sau chiar l-a deposedat pe
posesor de bunul său.
 Caracterul real este legat de faptul că protejează starea de fapt a posesiei asupra unui bun
corporal, iar nu pentru că ar pune în discuţie un drept real.
 Doar bunurile corporale individual determinate pot face obiectul posesiei ca stare de fapt, aşa
încât nu poate fi promovată o acţiune posesorie cu privire la un bun incorporal.
c) Acţiunile posesorii sunt imobiliare sau mobiliare.
 Acţiunile posesorii protejează atât posesia bunurilor mobile cât şi a celor imobile:
a. Protejarea posesiei bunurilor imobile pe calea acţiunilor posesorii nu face obiect de controversă.
b. În ceea ce priveşte bunurile mobile, în doctrină s-a considerat că acţiunile posesorii sunt
imobiliare, adică pot fi exercitate numai pentru apărarea posesiei asupra imobilelor.
 Posesoriul se confundă cu petitoriul, atunci când este vorba de B. mobile, astfel că apărarea dr.
de prop. se poate face numai prin acţ. în revendicare, care este o acţ. petitorie.
 Pentru dobândirea proprietăţii asupra bunurilor mobile, în aplicarea art. 937 C. civ. trebuie
îndeplinite condiţii speciale legate de buna-credinţă a posesorului care se întemeiază pe un just
titlu, considerăm că în toate celelalte situaţii care nu cad sub incidenţa acestui text, acţiunile
posesorii pot fi folosite pentru a proteja posesia bunurilor mobile.
 Acţ. posesorii pot fi promovate şi de titularii dr. reale, iar nu numai de simplii posesori.
 Daca pârâtul invoca dobândirea calităţii de proprietar odată cu intrarea în posesie, în
acest caz, posesoriul este absorbit de petitoriu, iar acţiunea petitorie va avea prioritate
faţă de cea posesorie.
 Calitatea de reclamant în acţiunea posesorie o are:
- Posesorul bunului, care poate fi sau nu titularul dreptului real asupra bunului respectiv ;
- Dar chiar şi detentorul care poate proteja pe cale indirectă, posesia celui pentru care deţine
bunul, deoarece el exercită corpusul posesiei.
 Tocmai pentru că protejând corpusul posesiei detentorul apără posesia celui de la care
deţine bunul, nu se admite introducerea de către detentor a unei acţiuni posesorii
tocmai împotriva celui faţă de care este obligat la restituire.
 Acţ. posesorie nu poate fi introdusă împotriva pers. faţă de care există oblig. de restituire a B.
 În ceea ce priveşte pârâtul în acţiunea posesorie, acesta este totdeauna autorul tulburării sau
deposedării.
 Acţiunea posesorie se poate îndrepta împotriva deţinătorului actual atunci când el este
un succesor cu titlu universal al autorului tulburării.
 Atunci când autorul tulburării posesiei este chiar proprietarul bunului, acţiunea posesorie va
putea fi introdusă şi împotriva acestuia, aşa cum rezultă din art. 950 alin. (1) C. civ.
 Deoarece proprietarul are la îndemână o acţiune în revendicare pentru a redobândi
posesia asupra bunului.
 Acţ. posesorie nu poate fi introdusă de un coproprietar împotriva celorlalţi coproprietari, dar
poate fi introdusă de un singur coproprietar împotriva unei terţe persoane, deoarece acţiunile
posesorii au caracterul unui act de conservare.
 Inadmisibilitatea promovării unei acţiuni posesorii de către un coproprietar împotriva celorlalţi
coproprietari se justifică prin faptul că fiecare coproprietar este un coposesor.
 Adică un posesor în ceea ce priveşte cota sa parte din dreptul de proprietate şi un
detentor în ceea ce priveşte cotele părţi de drept ale celorlalţi coproprietari.
 Un coposesor nu poate introduce o acţiune posesorie împotriva unui alt coposesor
asupra aceluiaşi bun, deoarece posesia sa asupra bunului nu este exclusivă.
 Acţiunea posesorie nu poate fi introdusă de către detentorul precar împotriva posesorului, dar
nici de către posesor împotriva detentorului precar.
 Detentorul precar are elementul corpus al posesiei pe baza titlului sau îngăduinţei
posesorului, aşa încât în situaţia unei intervertiri a detenţiei în posesie, posesorul va
putea obţine restituirea bunului doar pe calea unei acţiuni petitorii, care pune în
discuţie dreptul pe baza căruia detentorul deţine bunul.
3. Tulburarea şi deposedarea, temeiuri ale acţiunilor posesorii .
 Cel care a posedat un bun cel puţin un an poate solicita instanţei de judecată prevenirea ori
înlăturarea oricărei tulburări a posesiei sale sau, după caz, restituirea bunului. 
 Posesorul este îndreptăţit să obţină despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.
 Această acţiune se poate promova atât pentru a preveni o tulburare sau o deposedare, cât şi în
situaţia în care tulburarea sau deposedarea s-au produs şi se urmăreşte înlăturarea tulburării
sau restituirea bunului, în cazul deposedării.
a) Tulburarea posesiei:
 Constă dintr-un fapt sau act de orice natură, având ca scop sau ca efect direct sau indirect de a
contrazice posesia unei persoane asupra unui drept real imobiliar.
 Daca posesia ca atare nu a fost stânjenită, nu avem de a face cu o tulburare şi deci nu se poate
promova o acţiune posesorie.
 Tulburarea posesiei presupune orice act material sau act judiciar sau extrajudiciar prin care se
perturbă sau se contrazice posesia unei persoane, fără aduce la deposedare.
 În doctrină, tulburarea posesiei a fost clasificată în :
a. Tulburarea de fapt: Constă în fapte materiale îndreptate contra posesiei pe care o contrazic
în mod evident.
o De ex.: Actele de trecere pe terenul vecinului fără a avea în acest sens un drept de servitute,
aşezarea unei bariere care împiedică sau limitează un drept de trecere etc .
b. Tulburarea de drept: Constă într-un act judiciar sau extrajudiciar prin care o persoană
formulează o pretenţie contrară posesiei unei alte persoane.
o De ex.: Acţiunea posesorie însăşi, somaţia pe care o face un terţ chiriaşului căruia îi pune în
vedere să-i plătească chiria întrucât el este adevăratul proprietar al bunului închiriat, iar nu
persoana cu care a încheiat contractul de închiriere;
 În realitate, distincţia între aceste forme de tulburare în funcţie de modalitatea de săvârşire nu
se justifică, deoarece „în raport cu finalitatea tulburării posesiei, toate tulburările sunt de fapt,
întrucât posesia este o stare de fapt”.
b) Deposedarea:
 Deposedarea este o formă extremă de tulburare a posesiei, care constă în aceea că posesorul
este privat complet de elementul corpus al posesiei sale, care este preluat de autorul
deposedării.
 Pe parcursul unui an de la deposedare, termenul de prescripţie în care se poate introduce
acţiunea posesorie, victima deposedării exercită o posesie solo animo, adică o posesie
imperfectă, dar care, tocmai pentru că se menţine în această formă, îi permite protecţia pe calea
acţiunii posesorii.
 în această perioadă de timp, autorul deposedării, deşi devine posesor pentru că
dobândeşte în persoana sa ambele elemente ale posesiei, va avea de asemenea o
posesie imperfectă, dar diferită calitativ de cea a victimei deposedării, deoarece poate
pierde elementul corpus dacă acţiunea posesorie va fi promovată.

4.Acţiunea posesorie generală sau în complângere.

 Această acţiune poate fi folosită atât în cazul tulburării posesiei cât şi în cazul deposedării.
 indiferent că acestea au fost săvârşite cu sau fără violenţă.
 Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea acţiunii posesorii generale sunt prevăzute
în art. 949 alin. (1) C. civ.
 În primul rând acţiunea posesorie generală sau de drept comun urmăreşte prevenirea, încetarea
oricărei tulburări a posesiei, sau restituirea bunului în cazul unei deposedări.
 În al doilea rând, pentru a fi promovată o acţiune posesorie generală, trebuie să nu fie trecut un
an de la tulburare sau deposedare.
 Termenul de un an în care se poate introduce această acţiune este un termen de
prescripţie extinctivă, pe care legea însăşi îl califică astfel.
 Acest termen va fi supus cauzelor de suspendare, întrerupere sau repunere în termen
aplicabile prescripţiei extinctive.
 Calculul acestui termen se face dies a quo, adică ziua în care s-a produs tulburarea nu se
ia în calcul, iar ultima zi a perioadei de un an se ia în calcul.
 Introducerea acţiunii în complângere prin depăşirea unui an de tulburare (deci a doua zi
după împlinirea unui an) duce la respingerea acesteia ca tardivă.
 Posesorul va putea în acest caz să introducă o acţiune petitorie sau o acţiune în daune.
În cazul în care actele de tulburare sunt succesive şi distincte, termenul de un an va
curge de la data ultimului act de tulburare.
 Totuşi, dacă tulburările succesive sunt legate între ele de aşa manieră încât tulburările
posterioare n-ar fi decât continuarea primei tulburări, atunci aceasta poate constitui
punctul de plecare al termenului de introducere a acţiunii.
 Reclamantul trebuie să dovedească acele situaţii din care să rezulte că acţiunea este
introdusă înlăuntrul termenului de un an.
 În al treilea rând, reclamantul trebuie să probeze că a posedat bunul cel puţin un an înainte de
data tulburării sau deposedării.
 Acest termen de un an nu este un termen procedural întrucât nu se cere îndeplinirea
vreunui act de procedură în acest interval şi nu este nici un termen de decădere întrucât
nu se stinge, prin neexercitarea sa, un drept subiectiv civil, deoarece posesia nu este un
drept ci doar o stare de fapt.
 În concluzie, acest termen de un an măsoară durata necesară posesiei pentru ca aceasta
să poată fi protejată juridic pe calea acţiunii posesorii generale.
 Dacă această condiţie nu este îndeplinită, protecţia posesiei este permisă doar
prin acţiunea posesorie specială, în caz de violenţă.
 Doctrina a considerat că acest termen seamănă cu un termen de prescripţie achizitivă, motiv
pentru care i se permite posesorului să aplice regulile joncţiunii, unind posesia sa cu cea a
autorului său.
 De asemenea, acestui termen i se aplică regulile de la întreruperea civilă şi naturală a
prescripţiei achizitive.
 În al patrulea rând, posesia reclamantului trebuie să fie utilă, neviciată, adică trebuie să fie
continuă, netulburată şi publică.
 Numai posesia utilă poate fi apărată prin acţiunea posesorie generală.

5.Acţiunea posesorie specială sau în reintegrare (numită şi reintegranda)

 Se utilizează pentru apărarea posesiei atunci când tulburarea sau deposedarea se produc prin
violenţă.
 În cazul acestei acţiuni, legiuitorul nu cere să fie întrunită decât prima dintre cele trei condiţii
arătate mai sus, adică să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare.
 Dacă tulburarea ori deposedarea este violentă, acţiunea poate fi introdusă şi de cel care exercită
o posesie viciată, indiferent de durata posesiei sale.
 Aceasta înseamnă că nu se cere ca posesia să fi avut o anumită durată înainte sau să fi fost utilă.
 Viciul violenţei posesiei se referă la acte de violenţă fizică sau morală.
 Acţiunea poate fi folosită în cazul oricărei deposedări prin violenţă.
 Deposedarea constă în uzurparea bunului imobil în litigiu.
  Ea poate fi totală sau parţială.
 În toate cazurile, violenţa trebuie să rezulte din acte materiale sau morale.
 Violenţa nu are nici o justificare în drept, astfel că şi în cazul în care este îndreptată
împotriva unui posesor de rea-credinţă, prima măsură care trebuie luată este
restabilirea situaţiei anterioară violenţei: spoliatus ante omnia restituendus.
 Introducerea acţiunii în reintegrare este justificată de următoarele categorii de fapte:
- Acte de ocupare a unui imobil fără permisiunea posesorului;
- Acte de obstrucţie, prin care posesorul este împiedicat de a se folosi de imobil (aşezarea unei
bariere sau a unei porţi în calea posesorului);
- Acte de distrugere (distrugerea recoltei de pe terenul posesorului, dărâmarea gardului sau
zidului despărţitor);
- Acte de violenţă morală: insulte, ameninţări.
 Gravitatea actelor de violenţă o apreciază instanţa de judecată, ţinând seama de vârsta, sexul,
educaţia sau pregătirea celor în cauză etc.
 Calitatea de reclamant într-o asemenea acţiune o are :
- În primul rând proprietarul, chiar dacă reclamantul nu a posedat bunul un an anterior
deposedării.
 Important este ca în momentul exercitării violenţei de către pârât, reclamantul să fi avut
posesia materială a bunului.
- Pot promova această acţiune posesorie şi persoanele care ocupă un imobil ca simpli toleranţi,
fiindcă legea nu cere ca posesia să aibă loc sub nume de proprietar.
 Detentorii precari pot înainta acţiunea în reintegrare cu excepţia cazului când detentorul este
deposedat prin violenţă chiar de proprietarul imobilului.
 Calitatea de pârât o are numai autorul deposedării prin violenţă.
 Atunci când autorul a acţionat din dispoziţia altei persoane, aceasta din urmă va fi
introdusă în proces alături de autorul deposedării prin violenţă.

6.Luarea măsurilor pentru conservarea bunului posedat.

 Exista o acţiune posesorie instituită în scop preventiv, putând fi formulată „dacă există motive
temeinice să se considere că bunul posedat poate fi distrus ori deteriorat de un lucru aflat în
posesia unei alte persoane sau ca urmare a unor lucrări, precum ridicarea unei construcţii,
tăierea unor arbori ori efectuarea unor săpături pe fondul învecinat”.
 În acest caz, posesorul poate să ceară luarea măsurilor necesare pentru evitarea pericolului sau,
dacă este cazul, pentru încetarea lucrărilor.
 Instanţa de judecată va aprecia asupra existenţei stării de pericol şi dacă este necesară
deplasarea lucrului sau încetarea lucrărilor cauzatoare de prejudicii.
 În situaţia în care instanţa constată că se impune, în mod provizoriu, deplasarea lucrului
ori încetarea lucrărilor, până la soluţionarea cererii, va stabili o cauţiune în sarcina
posesorului, astfel încât să poată fi reparat prejudiciul ce s-ar cauza pârâtului prin
această măsură.
 Chiar dacă va constata eventualitatea unui prejudiciu pentru posesor, instanţa va putea
încuviinţa menţinerea lucrului în starea sa actuală ori continuarea lucrărilor.
 Dar în acest caz va obliga pârâtul la plata unei cauţiuni astfel încât să se asigure
posesorului sumele necesare pentru restabilirea situaţiei anterioare.
 [Articole din Codul Civil]
 916 – 921 = Posesia
 900 – Prezumtia existentei sau inexistentei unui dr tabular
 887 – Dob. Unor dr. reale fara inscriere
 1685 – Notiune – Predarea bunului
 889 – Renuntarea la dr de prop
 937 – Dob prop mobiliare prin posesia de buna credinta
 901 – Dob cu buna credinta a unui dr tabular
 922 – 927 = Viciile posesiei
 935 – Prezumtia de titlu de prop.
 936 – Opozabilitatea fata de terti
 948 – Cond. Dob fructelor bunului posedat
 949-952 – Actiunile Posesorii