MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII și CERCETĂRII

AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA de STAT din MOLDOVA

Facultatea de Drept

REFERAT

Tema: Posesia și detențiunea, aspecte comparative în DPR.

Chişinău 2022
 Cuprins:
1.Posesia....................................................................................................................3
1.1. Noțiunea de posesie............................................................................................3
1.2. Elementele posesiei............................................................................................5
1.3.Posesia și detenția................................................................................................6
1.4. Tipurile de posesie..............................................................................................6
1.5. Dobândirea și încetarea posesiei........................................................................8
1.6. Apărarea posesiei...............................................................................................9
1.7. Efectele posesiei...............................................................................................10
2.Concluzii...............................................................................................................11
3.Bibliografie...........................................................................................................12

1.Posesia
 1.1. Noțiunea de posesie
Posesiunea are semnificaţie juridică pentru că este pusă realitatea aparentă în relaţie cu
dreptul. Ea constă în stăpânirea de fapt asupra unui lucru corporal. Din punct de vedere istoric,
sistemul de posesie este legat de utilizarea sferei publice (ager publicus). El aparţinea statului
roman şi era dat în folosinţă persoanelor particulare, existând astfel o posesiune privată în folosul
cetăţenilor.1 Posesia este o stare de fapt ocrotită de lege, care include reținerea posibilității
materiale de a folosi ceva, adică săvârșirea anumitor acțiuni asupra unui lucru și exercitarea
puterii de facto asupra lucrului.
Etimologia cuvântului provine din verbul latin “possidere”, care înseamnă a sta pe ceva, a
stăpâni, astfel posesia presupune dominarea asupra lucrului. În Digestele lui Iustinian se spune
că “în posesiese intră și cu stăpânirea fizică și cu voința, însă niciodată doar cu voința sau doar
cu stăpânirea fizică”2. Aceasta înseamnă că posesia se dobândește când subiectul întrunește
ambele cerințe: de stăpânire a lucrului(corpus possidendi) și cerința psihologică de a gândi că
lucru este numaial tău(animus possidendi).
La început, starea de fapt a posesiunii nu era ocrotită  de drept. Însă treptat s-a simţit
nevoia şi s-a impus ocrotirea posesiunii, chiar dacă posesorul nu era şi proprietarul terenului.
Cuceririle Romei s-au extins, la început pe teritoriile Italiei şi mai apoi în afara hotarelor
acesteia. Pământurile învinşilor au intrat în patrimoniul statului care a permis cetăţenilor şi altor
categorii de persoane să le ocupe faptic şi să le cultive în schimbul unor sume de bani. Cetăţenii
şi păturile spoliate de pământ aveau între ei o serie de neînţelegeri şi conflicte, a căror
soluţionare era dificilă pentru că nu puteau utiliza acţiunea în revendicare, nefiind proprietari.
Pentru a soluţiona conflictele între cetăţenii romani privitoare la delimitări, hotărnicii, precum şi
între cetăţeni şi băştinaşi, odinioară proprietari, a apărut necesitatea unui instrument juridic,
pentru apărarea posesiunii aşa-ziselor interdicte (interdicta). Prin mijlocirea interdictelor s-au
creat şi măsuri de protecţie a posesiei în sensul respectării unor situaţii de fapt anterior existente.
Conceptul de posesiune a stat în permanenţă în preocuparea doctrinei juridice. În secolul
al  XIX-lea apar două mari curente: doctrina lui K. Savigny, care spune că posesiunea era legată
într-un cerc restrâns, fără a fi o instituţie, având postulatul “animus et corpus, animus domini,
animus rem sibi habendi, animus possidentis”3. 

1
V. Hanga: Drept privat roman, Ed. Did. şi Ped. 1978, pag. 252
2
Dig. 41.2.3.1.
3
3
K. Savigny: Das Recht der Besitzes, Giessen, 1803
 Al doilea curent, reprezentat de doctrina lui R. Ihering, care se abate de la acest postulat,
gravitând spre o nouă definiţie, legată de scopul economic, folosinţa după destinaţie a obiectului,
posesiunea fiind manifestarea exterioară a voinţei unei persoane, “prin care această persoană
aduce un nex cu sine, un obiect în relaţiunile sale totale sau parţiale, prin care acel obiect se
prezintă, că de fapt ei îi aparţine”4. Relaţia dintre persoană şi obiect înfiinţează posesiunea, prin
stăpânirea acestuia.
Posesia este deosebită de proprietate. Proprietatea este un drept asupra unui lucru, care
necesită anumite condiții pentru a exista, iar posesia este simpla deținere materială a lucrului.5
De cele mai multe ori posesor al lucrului este proprietarul acestuia, fiindcă proprietarul este
persoana îndreptățită pentru a exercita posesia asupra lucrului. Posesia poate să existe și
independent de proprietate, de exemplu, în cazul unei persoane care cumpără un lucru de la un
neproprietar neîmputernicit la înstrăinarea lucrului. Astfel dobânditorul lucrului, în acest caz, nu
este decât un simplu posesor, dar posesia nu se rezumă doar la stăpânirea unui lucru, ci și oferă
posesorului unele beneficii. De aceea, posesia este o stare de fapt producătoare de efecte juridice.
Apărarea posesiei ca stare de fapt are menirea de a apăra indirect şi starea de drept, probaţiunea
este cu mult simplificată, pentru că posesia este vizibilă, este publică şi rezultă din elementele ei
exterioare.
Este important să știm că poesia și proprietatea sunt două noțiuni diferite. În dreptul
roman acest aspect a fost observat de jurisconsultul Ulpian, care făcea o delimitare clară între
posesie și proprietate, scriind că: “proprietatea nu are nimic comun cu posesiunea”6
Definiţia după textul art. 2228 din Codul civil, francez este că: “Posesiunea este deţinerea
sau folosinţa unui lucru sau a unui drept pe care-l avem sau pe care-l exercităm prin noi înşine
sau prin altul, care îl are sau îl exercită în numele nostru”.

4
R. Ihering: Der Besitzwillw, Zugleich eine Knitik der herschenden juristischen Metode, Jena, 1889, p. 481.
5
Dimitrescu Gr. Curs de drept roman. Vol. II. – București, 1993, p.476
6
Dig. 41.2.12.
4
 1.2. Elementele posesiei

Elementele
constitutive
ale posesiei

unul material – psihologic,

corpus  intenţional –
animus
Prin corpus (elementul material) se înțelegea deținerea materială a lucrului. Elementul
material presupune contactul nemijlocit şi constă în stăpânirea materială a bunului, adică în
realizarea de acte materiale de deţinere şi folosire a bunului. Printre asemenea acte sunt:
păstrarea unui bun, repararea unor părţi ale bunului (acoperişul clădirii spre exemplu),
transformări, adăugări. Elementul corpus al posesiei se poate concretiza şi în acte juridice
referitoate la acel bun: împrumut de folosinţă, închiriere, vânzare-cumpărare. Elementul material
corpus nu presupune contact fizicatotprezent și permanent cu lucrul. Posesorul care posedă un
teren nu poate fi prezent în același timp pe fiecare parcelă a acestuia și nu trebuie să se afle pe
teren în permanență. Posesorul poate ajunge chiar să încheie acte de dispoziţie asupra bunului
posedat. Tocmai aceste acte exprimă fără nici o îndoială intenţia lui de a se comporta faţă de bun
ca şi cum ar fi titular al dreptului de proprietate.
Elementul psihologic, intenţional sau animus constă în intenţia sau voinţa celui care
posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar ori în calitate
de titular al unui alt drept real. S-a afirmat că posesorul “are animus domini sau animus sibi
habendi”. Incapabilii (copii, bătrânii, bolnavii psihic) nu aveau animus. La fel, se considera că nu
au animus persoanele capabile, dar lipsite de discernământ în anumite momente, de exemplu:
dacă celui care dormea în timpul somnului i se punea în mână un lucru oarecare, el nu avea
animus, fiindcă nu și-a dat acordul. Lipsa elementului psihologic intenţional face ca cel care
deţine bunul să nu aibă calitatea de posesor, plasându-l calitativ în aceea de simplu detentor
precar.
Nu este necesar ca aceste două elemente să apară deodată, ci ele pot să apară și pe
parcurs, mai întâi animus, dupa care și corpus sau invers. Într-un final, este important ca ele să
fie împreună. Prezența doar a unui element nu este îndeajuns pentru a vorbi de posesie, deoarece
posesia va exista numai dacă vor fi întrunite ambele elemente, animus și corpus.
5
Dacă unele dintre ele va dispărea, posesia va înceta.
 1.3. Posesia și detenția
Detenţia precară este definită în art. 1853 Cod civil, unde se dispune: “ Actele ce
exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari,
sau asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiei legale a acestuia, nu constituie o posesiune
sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia,
prin simpla îngăduinţă a proprietarului său.”
La fel, trebuie să facem deosebire între posesie și detenție. Dacă posesia este stăpânirea
lucrului pentru sine, atunci detenția este stăpânirea lucrului pentru altul. Între posesie şi detenţie
există un element comun, anume exercitarea în egală măsură a stăpânirii fizice asupra lucrului,
având fiecare elementul corpus. Deosebirea este că detentorul este lipsit de elementul animus,
lipsindu-i intenţia de a se comporta ca şi titularul dreptului de proprietate sau altui drept real.
Ceea ce îi lipseşte detentorului precar este “animus sibi habendi”, ceea ce îl distinge de posesor.
Detenția tot timpul avea la bază un contract încheiat, fie și verbal, în baza căruia se transmitea
un lucru oarecare. Ca exemplu de detenție avem situația când cineva a dat altcuiva o mașină în
chirie. Chiriașul se poate folosi de mașină, dar el niciodată nu va deveni proprietarul, deoarece
căruța nu a fost și nu este a lui. După ce va trece perioada de timp pentru care s-au înțeles,
chiriașul îi va întoarce proprietarului mașina.
Sunt considerați posesori următoarele categorii de persoane: proprietarul, creditorul,
depozitarul sechestru. Pe de altă parte, chiriașii, arendașii, mandatarii, depozitarii ordinari,cu
toate că dețin de fapt lucrurile predate în chirie, arendă, nu sunt considerați posesori, ci simpli
deținători ai bunului, numiți detentori. Ei au doar detenția lucrului, și nu posesia acestuia, fiindcă
dețin lucrul din numele proprietarului.
1.4. Tipurile de posesie
În dreptul roman au existat mai multe tipuri de posesie:
a) posesia legitimă (posessio iusta), în care posesor legitim era proprietarul. Romanii
spuneau că un lucru se poate afla în stăpânirea celui căruia ii aparține, de unde și concluzia că
posesor legitim al unui lucru putea fi doar proprietarul acelui lucru;
b) posesia nelegitimă (possessio iniusta) se instituia dacă persoana care poseda lucrul nu
avea dreptul să o facă. Aceasta se întâmpla din motiv că posesorului nelegitim ii lipsea ‘ius
possidendi” (dreptul de a poseda).
6
 O asemenea situație putea să apară atunci când cineva a început să cultive un teren aflat
în paragină despre care nu se știa cine este proprietar, dar între-timp proprietarul apărea și cerea
eliberarea terenului.
Posesia nelegitimă putea fi de bună-credință și de rea-credință, În cazul posesiei de bună
credință posesorul lucrului nu știa și nici nu avea de unde să știe că nu are dreptul să posede acel
lucru. De exemplu, a primit lucrul de la un neproprietar care se prezenta a fi proprietar.7
În schimb o altă situație exista în cazul posesiei de rea-credință. Posesorul de rea-
credință știa că lucrul nu aparține lui, dar se comporta în aşa mod, ca și cum lucrul i-ar aparține.
În acest caz era folosită viclenia (dolul). Ca exemplu de posesie de rea-credință ar putea fi adusă
posesia hoțului care, deşi știe că lucrul nu-i aparține, totuşi se comportă cu el ca și cum ar fi al
lui;
c) posesia derivată, când lucrul era lăsat temporar la o a treia persoană. Astfel dacă două
persoane se judecau din motiv că nu se știa cine este adevăratul posesor al lucrului, până la
soluționarea conflictului, lucrul era păstrat la o a treia persoană (numit și depozitar);
d) posesia civilă, când posedarea se făcea conform regulilor ius civile. De la posesor se
cerea ca să fie cap al familiei, adică “pater familias”. Posesia civilă este considerată cea mai
veche categorie de posesie. A apărut până la adoptarea Legii celor XII Table;
e) posesia mijlocită, atunci când cineva stăpânea lucrul altuia, cum era cazul chiriaşului,
mandatarului, depozitarului. Ei nu puteau stăpâni bunul pentru sine însuşi, fiindcă nu erau
proprietarii bunului. Se considera că proprietarul era posesor mijlocit, pe când chiriaşul,
depozitarul și mandatarul, erau posesori nemijlociți. Într-o altă opinie, ultimii erau considerați
simpli deținători (detentori) și nu posesori;
f) possessio ad usucapionem, era posesia ce da naştere la efectul numit uzucapiune. Prin
uzucapiune se înțelegea că dacă persoana de bună credință stăpânea un bun o anumită perioadă
de timp, după expirarea acelui interval de timp ea devenea din posesor, proprietar. Pentru ca
uzucapiunea să aibă loc, era necesar ca posesiunea să fie legitimă;
g) posessio ad interdicta era posesia ce putea fi apărată cu ajutorul interdictelor. Prin
interdicte se proteja orice stăpânire de fapt a unui lucru, dacă această stăpânire întrunea
elementele animus şi corpus"8.

1.5. Dobândirea și încetarea posesiei

7
Hовицкий И.Б. Puмское право. Тзд-во „TEИC", Mосква, 1998, p.96.
8
Краснокутский В.А. Римское право: Учебник / Под ред. проф. И.Б.Новицкого, проф. И.С.Перетерского.
Москва: “Юриспруденция”, 2000, p.131.
7
 Posesia se dobândeşte prin întrunirea celor două elemente corpus şi animus. Elementul
material al posesiei poate conveni dobândit şi exercitat fie printr-un proces unilateral al
posesorului, când realizează posesia pentru altul, cum este cazul locatarului, depozitarului,
comodatarului. Lucrurile care constituiau obiectul posesiei puteau încadra obținute pe căi
primare sau derivate. Pe căi primare, trebuia ca dobânditorul să aibă stăpânirea de fapt a
lucrurilor mobile (vânătoarea, pescuitul) sau imobile (parcelă de pământ, locuință) și să aibă
posibilitatea reală de a avea și de a se utiliza de acele lucruri (lotul de pământ să-l poată cultiva şi
să strângă recolta, în locuință să poată locui). Pentru obținerea posesiei pe cale derivată era
necesar ca fostul patron să transmită lucrul mobil dobânditorului sau să-i acorde acestuia întreaga
Libertatea de a se utiliza de acel obiect. Dobândirea derivată a posesiej se făcea prin intermediul
modului de realizare a dreptului de proprietate numit tradițiune (traditio).
Posesia putea să apară pe cale directă (adică personal, prin sine insusi) sau prin
reprezentant (prin intermediul cuiva). Pentru dobândirea posesiei prin reprezentant, se cerea ca
aceasta să corespundă unui şir de condiții. Reprezentantul trebuia să aibă împuterniciri de a
stăpâni posesia pentru altul, împuterniciri pe care le dobândea din lege (cum ar reieși tutela) sau
din contract Acordându-i reprezentantului asemenea împuterniciri, persoana care o făcea îşi reda
din timp voința (animus possidendi) de a stăpâni prin delegat. Celălalt component al posesiei
(corpus possesiones) se realiza la fel de către reprezentant, însă se cerea ca acesta să aibă intenția
de a corespunde lucrul nu pentru sine, ci pentru persoana pe care o reprezenta.
Fiind întrunite condițiile sus-menționate, posesia se crede apărută pentru persoana
reprezentată din momentul în care reprezentantul a intrat in posesiunea lucrului, chiar dacă în
acel stadiu reprezentatul încă nu știa despre faptul stăpânirii lucrului.
De obicei, posesia se obținea prin reprezentant atunci când lucrurile le stăpânea pater
familias în numele copiilor și a soției lui. Ca excepție, nu se putea deține prin intermediul unui
sclav, fiindcă în dreptul roman sclavul era considerat un instrument.
Posesia înceta odată cu pierderea unuia dintre elementele sale. Astfel, posesia înceta fie
prin pierderea lui animus, fie pierderea lui corpus, fie prin pierderea ambelor elemente. De
exemplu, cel ce a vândut casa, dar îndura să locuiască în ea ca chiriaş, pierdea posesia prin
pierderea lui animus.
De asemenea, posesia opri în cazul distrugerii lucrului sau dacă lucrul, obiect al posesiei,
era extras din circuitul civil ca repercusiune a faptului că devenea stadion, drum public,
8
lucru religios, biserică. Acestea, aparțineau statului și nu puteau avea nici cumpărate, nici
vândute.
 1.6. Apărarea posesiei
Înainte de a vorbi despre apărarea posesiei, este important să știm că în dreptul roman se
aplică principiul conform căruia “ celui care stăpânește un lucru, legea îi acordă mai multe
privilegii decât celui care pretinde că lucrul este al său, însă nu îl are sub stăpânire”. Protecția
posesiei se realiza prin decreteși interdicte emise de către pretori.
Aşadar, posesia era apărată de lege prin intermediul unor ordine acordate de către pretori
și adresate cetățenilor. Aceste ordine se numeau decrete și interdicte. O importanță mai mare
aveau interdictele.
Tipuri de interdicte: În dreptul roman posesia era apărată cu ajutorul unor interdicte,
acestea fiind de câteva tipuri:
Interdicte de păstrare a posesiei (retinendae possessionis causa), care se acordau
posesorului în cazul când cineva încerca să-i tulburare stăpânirea asupra lucrului prin amenințări,
atacuri, violențe. Scopul interdictelor era de a-l ajuta pe posesor ca să stăpânească paşnic și
liniştit lucrul.
Interdictele de păstrare a posesiei erau de două feluri:
a)pentru lucrurile mobile
b)pentru cele imobile
Interdictele pentru lucruri mobile se numeau utrubi (în traducere din limba latină - „care
din doi"), iar cele pentru lucruri imobile erau numite uti possidetis (în traducere - ,după cum
posedați").
La eliberarea interdictului utrubi, prioritate se da celui care a posedat lucrul mai multă
vreme. Astfel, dacă până la data eliberării interdictului Primus a posedat obiectul litigios 7 luni,
iar Secundus următoarele 8 luni, lucrul va fi atribuit lui Secundus, fiindcă a posedat mai mult
timp.
lnterdictul uti possidetis se aplica in cazul imobilelor și se acorda părții re stăpânea lucrul
în momentul eliberarii interdictului (de exemplu, locuia în casă). Acest interdict a apărut în
epoca de avânt a afacerilor, când se vindeau multe case de locuit, iar în legătură cu ele apăreau
numeroase conflicte. Pentru a soluționa acest gen de conflicte, pretorul elibera interdictul părții
care poseda imobilul în acel moment.
9
Este important a ști că interdictele nu soluționau definitiv conflictele, ci le ameliorau pe
termen scurt. Litigiul urma să fie soluționat definitiv numai în instanța de judecată, de către
judecător (magistrat).
 Interdicte de restituire a lucrului (recuperandae possessionis causa), care se aplicau
atunci când cineva, folosind violența, lua de la posesor lucrurile pe care acesta le avea. Scopul
interdictelor respective consta în restituirea pagubei suferite de posesor.
Interdictele de restituire a lucrului erau de câteva tipuri:
- privitoare la violență (unde vi), atunci când posesorului i se lua lucrul prin violență.
Dacă violența era una obişnuită, interdictul (unde vi cottidiana) putea fi inaintat în termen de un
an din momentul când a avut loc violența. În schimb dacă violența venea de la o persoană
înarmată, interdictul (unde vi armata) putea fi înaintat oricând, fără a fi supus termenului de
prescripție;
- privitoare la detentorii precari (de precario)- persoana care transmitea cuiva un lucru și
nu-l primea înapoi, îşi putea întoarce lucrul cu ajutorul interdictului. De exemplu, dacă chiriașul
nu întorcea lucrul, stăpânul se adresa pretorului care emitea interdictul de precario, obligându-l
astfel pe chiriaș să restituie lucru;
- privitoare la posesia clandestină (de clandestina possessione) se dădeau împotriva
acelui care intra în stăpânirea unui lucru pe ascuns, fără ştirea proprietarului.
1.7. Efectele posesiei
Erau trei efecte juridice ale posesiei:
a) posesorul se bucura de apărarea posesiei sale prin intermediul interdictelor;
b) posesorul unui lucru era prezumat proprietarul lui. Reieşind din faptul că de cele
mai multe ori posesia era exercitată de proprietar, romanii au introdus prezumția de
proprietate.
Până la proba contrară, se prezuma că posesorul lucrului nu este nimeni altul decât
proprietarul. Oricine stăpânea un lucru se considera că este proprietarul acestuia. Însă
prezumția dată era relativă, fiindcă putea fi răsturnată prin dovezi ce demonstrau că nu
posesorul, ci o altă persoană este proprietarul lucrului. Aceste dovezi contrarii le putea
aduce oricine care pretindea anumite drepturi asupra lucrului.

10
c) posesia unui lucru cu bună-credință o perioadă îndelungată cerută de lege (un an
pentru lucrurile mobile și doi ani pentru lucrurile imobile) avea drept consecință
dobândirea dreptului de proprietate. Această modalitate de dobândire a dreptului de
proprietate se numea uzucapiune.
 2.Concluzii
În urma realizării lucrării date pot afirma că posesia are un rol important, aceasta fiind
condiția principală a obținerii dreptului de proprietate. În lucrarea dată am definit posesia va
fiind exercitarea unei puteri de fapt prin care se dă posibilitatea posesorului de a se comporta ca
și când el ar fi titularul dreptului asupra lucrului. Posesia rămâne unanim acceptată ca fiind o
stare independentă de dreptul real,chiar dacă constituie o prerogativă a acestuia, însă
recunoscându-i-se efectele juridice specifice, și astfel în consecință va fi apărată de lege , dar
numai în măsura în care nu se pune în discuţie existenţa dreptului de proprietate sau a unui alt
drept real asupra bunului.

11

3. Bibliografie
1. V. Hanga: Drept privat roman, Ed. Did. şi Ped. 1978, pag. 252
2. K. Savigny: Das Recht der Besitzes, Giessen, 1803
3. R. Ihering: Der Besitzwillw, Zugleich eine Knitik der herschenden juristischen Metode, Jena,
1889, p. 481.
4. Dimitrescu Gr. Curs de drept roman. Vol. II. – București, 1993, p.476
5. Hовицкий И.Б. Puмское право. Тзд-во „TEИC", Mосква, 1998, p.96.
6. Краснокутский В.А. Римское право: Учебник / Под ред. проф. И.Б.Новицкого, проф.
И.С.Перетерского. Москва: “Юриспруденция”, 2000, p.131.
7.Iurie Mihalache - Drept privat roman
8.VictorVolcinschi, Daniela Țurcan, Serghei Cebotari, Radu Mandraburca, Artur Tarlapan,
Natalia Bacalau, Victoria Hîncu – Drept privat roman
9. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drepturi-reale/capitolul-iv-posesia/
10. https://www.scrigroup.com/legislatie/drept/Posesia-drept-roman83977.php

12