Catedra: Drept Civil

Referat
Posesiunea – stare de fapt sau de drept, noţiuni şi principii de exercitare

SUMMARY
The possession of real property consists of dominion and control over the
property with the intent to exclude others. In order to constitute possession, the
acts of dominion and control must reosonably correspond to the size of the tract, its
condition and appropiate use. The act must be of a character that usually
accompany the overship of similarly situated land. The prior possessor of real
property has title against the whole world except the rightful owner. As with
personal property, the "right owner" may be merely a prior peaceful possessor.
Etimologic, cuvîntul "posesiune" derivă din latinescul "possessio,-onis" ceea
ce înseamnă "stăpînire a unui bun". Vom încerca mai jos să analizăm această
noţiune, deoarece pînă acum legislaţia Republicii Moldova nu a cunoscut o astfel
de instituţie.
Punctul de pornire în analiza problemei date va fi Codul civil francez [1] .
Art.2228 din acest Cod defineşte posesiunea astfel: "Posesiunea este deţinerea unui
lucru sau folosirea de un drept, exercitată una sau alta de noi înşine sau de
altcineva în numele nostru". Această definiţie legală a fost criticată atît de doctrina
franceză, cît şi de doctrina ţărilor care au preluat, în cea mai mare parte,
prevederile Codului civil francez.
În primul rînd, se referă la "deţinerea unui lucru", fiind utilizat astfel un
termen care în limbajul juridic are semnificaţia de detenţie precară, precaristul
nefiind niciodată un posesor.
În al doilea rînd, legiuitorul a greşit atunci cînd a inclus în definirea posesiunii
"folosirea de un drept", deoarece posesiunea este o simplă stare de fapt [2, p.20-24]
care se exercită adesea chiar împotriva titularului dreptului. Cu alte cuvinte,
concordanţa dintre calitatea de posesor şi cea de titular al dreptului de proprietate
este aleatorie, neconstituind o condiţie pentru existenţa posesiunii.
Definiţia analizată este şi incompletă, întrucît nu are în vedere şi intenţia
posesorului de a se comporta faţă de bun ca un adevărat proprietar, ceea ce
constituie elementul intenţional al posesiunii.
În doctrina juridică s-au purtat discuţii controversate cu privire la problema
dacă posesiunea este un drept sau o simplă stare de fapt. Deci, în baza art.303 Cod
Civil al RM, ce prevede care este modul de dobîndire a posesiunii, precum şi în
baza literaturii de specialitate, putem spune că:
"Posesia este o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în
stăpînirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, de către o persoană

1
asupra unui bun, cu intenţia şi voinţa de a se comporta faţă de toţi ceilalţi, ca
proprietar sau titular al altui drept real."
Alţi autori au definit posesiunea ca fiind "o stare de fapt care constă în
stăpînirea materială asupra unui bun, care permite posesorului să se comporte ca
şi cum ar fi adevăratul titular al dreptului real".
Posesiunea este o stare de fapt, nu o stare de drept. Ea este o stare de fapt,
deoarece există independent de dispoziţiile legale care se referă la dobîndirea sau
stingerea drepturilor; apoi, posesiunea nu poate face obiectul unei transmisiuni.
Posesiunea este exerciţiul unei puteri de fapt care conferă posesorului posibilitate
de a se comporta ca şi cum el ar fi titularul dreptului asupra bunului; ea este o
putere materială asupra lucrului. De exemplu, stăpînirea de fapt a unei case, a unui
automobil, exercitarea în fapt a unui drept de uzufruct, de servitute etc.
Cu toate acestea, literatura de specialitate oferă numeroase discuţii legate de
întrebarea: este posesiunea o stare de fapt sau un drept? În doctrina juridică
occidentală a fost conturată teoria conform căreia posesiunea este un drept care
trebuie inclus, asemeni dreptului de proprietate, printre celelalte drepturi reale.
Această teorie a fost promovată de Rudolf von Ihering [5, p.148], care a susţinut că
"posesiunea este un drept real distinct de dreptul de proprietate, deoarece implică
atît utilizarea bunului, cît şi o ocrotire juridică".
Dobîndirea posesiunii. Conform art. 303 Cod Civil al RM "posesiunea se
dobîndeşte prin exercitarea voită a stăpînirii de fapt a bunului". Adică, numai prin
întrunirea stăpînirii de fapt şi a voinţei o posesiune poate fi dobîndită.
Elementul material poate fi exercitat fie personal de către posesor, fie prin
reprezentant (de exemplu, mandatarul, depozitarul etc.).
Iar elementul intenţional trebuie să fie exercitat chiar personal de către
posesor.
Excepţie apare în cazul persoanelor care sînt lipsite de capacitate de exerciţiu -
se admite ca elementul intenţional să fie exercitat de către reprezentantul legal
(art.303 (6) CC al RM).
Dobîndirea elementului material rezultă fie din faptul unilateral al posesorului
de a exercita vizibil acte de folosinţă, dar cu condiţia de a nu fi săvîrşit fapte penale
împotriva proprietăţii, fie din faptul că vechiul posesor a renunţat sau a părăsit
posesiunea pe care o exercita pînă atunci, pe care începe s-o exercite noul posesor.
Nu se cere ca posesorul să exercite efectiv actele de posesiune, de exemplu, să
locuiască în imobil fiind suficient să aibă posibilitatea actuală şi exclusivă de a
face acte materiale asupra lucrului.
În cazul existenţei unor reglementări speciale, se va ţine seama de acestea.
Astfel, în art. 84 din Codul Silvic sînt prevăzute contravenţiile silvice, iar art.85
din Cod prevede şi sancţiunile pentru aceste contravenţii. În aceste condiţii,
elementul material al posesiunii asupra bunurilor indicate în art. 84 din Codul
Silvic nu este posibil.
Dobîndirea celui de-al doilea element al posesiunii - cel intenţional - are loc în
momentul în care cel care deţine materialmente lucrul, manifestă intenţia de a
păstra pentru sine acel lucru. Această intenţie se deduce de cele mai multe ori, din
înseşi actele materiale săvîrşite de deţinătorul lucrului, de exemplu, persoana face
2
asupra lucrului acte materiale pe care numai proprietarul le poate face, cum ar fi
ridicarea unei construcţii pe un teren. Rezultă că simpla voinţă de a poseda un
lucru nu este îndestulătoare pentru a duce la dobîndirea posesiunii acesteia, fiind
necesar ca această voinţă să se manifeste prin deţinerea sau folosinţa efectivă a
lucrului, care să nu lase nici o îndoială asupra caracterelor acestor acte de deţinere
şi folosire efectivă.
Presupunînd reunirea celor două elemente constitutive: animus şi corpus,
posesiunea poate fi dobîndită fie direct de către posesor, fie prin intermediul unei
persoane, care acţionează în folosul său.
Dobîndirea direct de către posesor. Actul achizitiv al elementului obiectiv al
posesiunii poate fi pentru posesor unul unilateral, de ocupare simbolică sau
efectivă a unui bun, fie că acesta este un bun fără stăpîn, fie că actul de ocupare
este săvîrşit împotriva voinţei titularului bunului, ca în cazul furtului.
Atunci cînd dobîndirea posesiunii rezultă dintr-un acord între posesorul actual
devine succesorul celui anterior. Existenţa elementului subiectiv, animus rezultă de
cele mai multe ori din modul în care este realizat actul material de luare în
stăpînire, fiind de altfel prezumată legal.
Întrucît posesiunea este o stare de fapt care constă din săvîrşirea unor acte
materiale de stăpînire a unui bun, iar intenţia de a le exercita ca un proprietar sau
titular de alt drept real poate exista şi la aceia care le săvîrşesc în mod ilicit, ca, de
exemplu, la hoţ, nu este întemeiată afirmaţia generală potrivit căreia posesiunea nu
s-ar putea dobîndi prin acte neregulate sau ilicite.
Posesiunea se va considera dobîndită numai dacă în urma actului achizitiv,
dobînditorul este pus în situaţia de a utiliza bunul potrivit destinaţiei sale
economice, dacă bunul a intrat în sfera sa materială de stăpînire. Dacă este necesar
sau nu ca aceasta să excludă orice atingere a lucrului de către un terţ sau ca
dobînditorul să exercite această stăpînire personal şi necontenit sînt chestiuni care
se rezolvă după „modul de vedere obştesc", adică avînd în vedere comportamentul
obişnuit în situaţia respectivă. Pot fi astfel considerate drept acte materiale de
dobîndire a posesiunii: ocuparea, strămutarea, păstrarea lucrurilor mobiliare şi
respectiv călcarea, grăniţuirea, îngrădirea, punerea de semne sau cultivarea
imobilelor, precum şi altele asemănătoare, în măsura în care ele relevă existenţa
celor două elemente constitutive.
Cît priveşte posesiunea lucrurilor incorporale, adică a drepturilor quasi
possessio - în măsura în care ele sînt susceptibile de o asemenea stăpînire ea se
dobîndeşte prin exercitarea prerogativelor acestora de către posesor în nume
propriu, respectiv prin cererea acestuia de executare a obligaţiei corelative şi
executarea ei faţă de acesta. Pentru a se putea însă vorbi de posesiune, este,
bineînţeles, nevoie ca aceste acte să fie astfel realizate, încît să releve intenţia
dobînditorului de a exercita dreptul pentru sine însuşi.
Deşi elementul material al posesiunii nu poate fi constituit dintr-un act juridic,
dobîndirea acesteia este uneori consecinţa unui astfel de act. Este, de pildă, cazul
aşa-numitei traditio brevi mânu, cînd un detentor precar devine posesor, prin
intervertire a titlului: chiriaşul care cumpără bunul închiriat, uzufructuarul care
dobîndeşte nuda proprietate etc. În mod similar, dobîndirea posesiunii poate fi
3
consecinţa unui act juridic şi în cazul constituirii posesiei, atunci cînd posesorul
devine detentor precar, prin intervertirea titlului său: vînzătorul care după ce a
vîndut lucrul devine locatar, posedînd pentru cumpărător, iar acesta din urmă
devine posesor corpore alieno.
Dobîndirea posesiei prin intermediul unui terţ. Pentru ca posesiunea să fie
considerată dobîndită nu este necesar ca ambele sale elemente să fie în aceeaşi
persoană, elementul material putînd fi realizat şi prin intermediul unui terţ, care-l
exercită în numele posesorului, în schimb, posibilitatea de a se dobîndi în acest
mod elementul subiectiv, animus, este mai restrînsă, ea fiind admisă numai în
privinţa incapabililor. Dacă, în principiu, intenţia de a poseda, de a stăpîni ca un
titular de drept trebuie să provină, în exclusivitate, de la posesor, în cazul
incapabililor, ea se exercită prin intermediul reprezentanţilor lor legali.
Coposesiunea. Construită în concepţia clasică după modelul dreptului de
proprietate, posesiunea are ca şi acesta un caracter exclusiv, în sensul că nu se
poate admite ca asupra aceluiaşi bun să se exercite simultan o stăpînire exclusivă
de către mai multe persoane. Este însă posibil ca asupra aceluiaşi bun să se exercite
posesiuni diferite, respectiv, care să corespundă unor drepturi reale diferite ca, de
exemplu, dreptului de proprietate şi dreptului de uzufruct sau de servitute.
Uzufructuarul este un detentor precar în privinţa proprietăţii, dar este veritabil
posesor în privinţa dreptului de uzufruct.
Deşi, din punct de vedere logic, coposesiunea se poate referi la orice drept, ea
se aplică, în principal, dreptului de coproprietate, drept care se exercită întotdeauna
în concurenţă cu altele, de aceeaşi natură. Posesiunea comună va consta în acest
caz din exercitarea în mod concurent, de mai multe persoane, a unor acte de
stăpînire asupra aceluiaşi obiect, acte corespunzînd pentru fiecare dintre ele unui
drept de coproprietate, ca şi posesiunea exclusivă. Posesiunea comună presupune
reunirea a două elemente constitutive, corpus şi animus, care reprezintă însă
aspecte specifice determinate de coexistenţa unor acte exercitate de mai multe
persoane. Deşi dreptul de coproprietate are ca obiect o cotă-parte ideală din dreptul
de proprietate, elementul material al coposesiunii nu se exercită asupra unei cote-
părţi, ci constă din acte de stăpînire asupra întregului bun. Aceste acte corespund
însă nu unui drept exclusiv de proprietate, ci unui drept de coproprietate. S-a
considerat că aplicarea acestei teorii a coposesiunii pentru cazul proprietăţii
comune în devălmăşie a soţilor ar fi îndoielnică, faţă de principiul potrivit căruia
nimeni nu poate să posede o parte incertă. Dacă însă elementul material al
coposesiunii este înţeles ca fiind constituit din acte de stăpînire exercitate asupra
întregului bun, corespunzând nu unui drept exclusiv, a unui drept exercitat în mod
concurent cu alte persoane, aplicarea ei la situaţia soţilor constă şi el din intenţia de
a se comporta ca proprietar exclusiv (animus domini) - ci din exercitarea actelor de
stăpînire de către fiecare dintre coposesori cu titlul de coproprietar, respectiv de
codevălmaş (animus condomini).
Conservarea şi pierderea posesiunii. O dată dobîndită prin unul din
modurile arătate, posesiunea se păstrează atîta vreme cît sînt reunite cele două
elemente ale sale, pierderea acestora însemnînd, în principiu, pierderea calităţii de

4
posesor. Astfel, vînzarea ori înstrăinarea în orice mod a bunului sau abandonarea
acestuia semnifică încetarea posesiunii.
Este oare posibil ca posesiunea să supravieţuiască prin doar unul din cele două
elemente, respectiv ca atunci cînd dispare, de pildă, elementul corpus, animus să se
menţină?
Deşi este adevărat că pentru conservarea posesiunii nu sînt indispensabile
aceste materiale de aceeaşi intensitate ca acelea necesare dobîndirii ei, totuşi,
imposibilitatea exercitării elementului material va conduce, cel puţin în cazul
bunurilor mobile, la pierderea înseşi a posesiunii. Regula este temperată numai de
neadmiterea invocării acestei pierderi de către tocmai acela care I-a deposedat, în
mod fraudulos, pe posesor. În raporturile cu cel care I-a deposedat, posesorul, deşi
a pierdut, în fapt, stăpînirea material, nu va fi considerat a fi pierdut însăşi
posesiunea.
În privinţa imobilelor, o jurisprudenţă calificată drept „liberală" admite
posibilitatea ca o dată dobîndită, cu cele două elemente ale sale. Ca urmare,
posesiunea nu va fi considerată pierdută, atîta vreme cît imobilul a rămas la
dispoziţia posesorului şi nici o altă persoană nu I-a luat în stăpînire.
Posesiunea se poate pierde după cum urmează:
a) prin pierderea simultană a ambelor elemente ale posesiunii. De exemplu, se
înstrăinează şi predă lucrul dobînditorului sau este abandonat lucrul, cu voinţă;
b) prin pierderea puterii materiale asupra lucrului, deci pierderea elementului
material. De exemplu: posesorul pierde lucrul sau lucrul intră în stăpînirea altei
persoane fără voia posesorului.
Nu trebuie confundată situaţia în care se pierde posesiunea prin pierderea
elementului material cu situaţia în care posesiunea se exercită corpore alieno. În
ultima situaţie nu se pierde elementul material, deoarece acesta se exercită prin
altul. De exemplu, lucrul furat.
c) prin pierderea elementului intenţional. Acest caz de pierdere a posesiunii se
întîlneşte rar în practică, deoarece presupune că o persoană continuă să deţină
materialmente un lucru, fără intenţia de a-l poseda. În acest sens poate fi dat ca
exemplu: o persoană îşi vinde casa şi continuă să se folosească de aceasta în
calitate de chiriaş. Fostul proprietar are elementul material, dar nu are elementul
intenţional.
Întinderea posesiunii. Întinderea posesiunii se stabileşte nu numai de la
actele materiale exercitate de posesor, ci şi de la intenţia acestuia, care, uneori ea
singură poate justifica conservarea posesiunii. Interesul de a invoca dobîndirea prin
prescripţie a unui alt drept real decît acela de proprietate ar putea exista în cazul în
care elementul material ar fi fost suficient, dar posesorul a subcris un act din care
ar rezulta că nu pretinde proprietatea sau cînd dreptul de proprietate ar fi exclus de
la aplicarea prescripţiei achizitive. Este, de exemplu, cazul persoanelor fizice şi
juridice fără cetăţenie, naţionalitate şi domiciliu, respectiv sediul în Moldova, care
chiar dacă, în fapt, ar fi exercitat acte materiale suficiente pentru a releva intenţia
de a stăpîni ca proprietar un teren, nu ar avea interes legal să invoce dobîndirea
prin uzucapiune a dreptului de proprietate.

5
 În alte situaţii, posesorul ar putea avea interesul să nu se prevaleze decît de o
parte din întinderea materială a posesiunii sale, pînă i se recunoască numai acesteia
anumite efecte, ca, de exemplu, prescripţia achizitivă. Astfel, cumpărătorul unui
imobil s-ar putea prevala de uzucapiune, pentru a justifica dobîndirea unei părţi din
construcţie - în speţă este vorba de parterul unui magazin şi de boxe nemenţionate
în contractul de vînzare, pentru restul avînd deja un titlu.
În acelaşi fel, cel care a construit o casă, intrînd însă cu vreo cîţiva metri
pătraţi în terenul vecinului, va avea interes să invoce uzucapiunea, pentru a
justifica dobîndirea numai pentru suprafaţa ocupată în plus, nu pentru întreaga
suprafaţă asupra căreia se întinde posesiunea pe care o exercită.
Recunoaşterea, în asemenea cazuri, a unor efecte ale posesiunii „părţi",
respectiv, prin împărţirea obiectului asupra căruia se exercită actele materiale, a
fost posibilă numai datorită caracterului divizibil al acestuia. Cînd însă obiectul nu
este divizibil, posesiunea exercitată asupra unei părţi nu poate fi privită separat de
acea exercitată asupra întregului, astfel încît nu va putea fi valorificată decît în
toată întinderea sa materială.

Problematica posesiunii, este abordată vast în cadrul Analelor Ştiinţifice ale

Universităţii de Stat din Moldova, 2001, şi anume:
"Împărţirea bunurilor fiind realizată în societate, era necesar ca fiecare să
poată păstra fără grijă ceea ce avea şi să existe semne vizibile şi cunoscute care să
o menţină. Nici un semn nu este mai vizibil decât posesia ...»(Montesquieu)

Problema posesiei este controversată şi această controversă se datorează

îndeosebi distanţării relaţiilor istorice care aveau o importanţă pentru teoria
posesiei. Legislaţia Republicii Moldova utilizează în special termenul de "drept de
proprietate" şi, în foarte rare cazuri, foloseşte termenul "posesie".
La moment, legislaţia nu cunoaşte şi nici nu reglementează posesia ca o stare
de fapt. Legislaţia cunoaşte dreptul de posesie ca un atribut al dreptului de
proprietate.
În schimb, în Proiectul noului Cod civil - în Cartea a II-a "Drepturile reale" - a
fost inclusă posesia ca stare de fapt.
Noţiunea posesiei dată de Proiectul Codului civil este: "Posesia se dobândeşte
prin obţinerea voită a puterii de fapt asupra bunului".
Evident, pentru a înţelege esenţa posesiei avem nevoie de o retrospectivă
privind evoluţia acestei instituţii a dreptului civil. În acest sens ni se par destul de
reuşite concluziile formulate de P.C.Vlachide, în mare parte acceptate de
majoritatea savanţilor, conform cărora "ceea ce face credinţă în materia de
posesiune este faptul exteriorizării, este stăpânirea lucrului, element material. Când
în secolul trecut studiile de drept puneau un accent deosebit pe cercetările
filologice, căutându-se etimologia termenului de posesiune, s-a ajuns la constatarea
că el exprimă ideea unei stăpâniri materiale: a poseda înseamnă a sta cu picioarele
pe un lucru: pos sedere. Chiar dacă studiile moderne pun mai puţină bază pe
criteriul etimologic, teoriile asupra posesiei rămân ataşate noţiunii de materializare
a acesteia prin stăpânirea de fapt prin aprehensiune. Romanii concepeau posesia
6
printr-o adevărată identificare a ei cu dreptul de proprietate, separând-o de posesia
ce se exercita în virtutea celorlalte drepturi reale. Pentru posesia intervenită de
dreptul de proprietate, romanii foloseau termenul depossessio, în vreme ce pentru
exercitarea dreptului, a altului decât cel de proprietate, jurisconsulţii întrebuinţau
noţiunea de cvasiposesie. Există, realmente, o deosebire esenţială între cel care
foloseşte un drum, în calitate de proprietar al terenului pe care acesta se află, şi cel
care trece pe acelaşi drum, dar ca titular al unei servituti. Numai primul era posesor
în sensul propriu al cuvântului; secundul era cvasiposesor, ca şi posesor fără a fi
posesor. Dreptul modern a suprimat însă termenul de cvasiposesiune, fără a
înlătura deosebirea dintre noţiuni, rămasă în studiul teoretic".
Noţiunea doctrinară întâlnită în literatura de specialitate ce tratează
prevederile Codului civil francez şi cele din codurile inspirate din acesta sună în
felul următor:
Posesia este o stare de fapt generatoare de efecte juridice, care constă în
stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană
asupra unui bun, cu intenţia şi voinţa de a se comporta, faţă de toţi ceilalţi, ca
proprietar sau titular al altui drept real.
1. Scurt istoric
Studiile asupra posesiei au evoluat în special în sec. al XIX-lea, ajungându-se
la aprofundarea problemei şi la o controversă rămasă celebră între doi mari
jurisconsulţi: Charles Savighy şi Rudolf von Iering.
Savighy a deschis calea discuţiilor prin teza sa de doctorat consacrată posesiei
în dreptul roman. În opinia acestui celebru savant, posesia trebuie să cuprindă în
mod necesar două elemente:
1) un element material -corpus posessionis,
2) un element intenţional - animus possesionis.
Punînd accentul, în explicarea mecanismului de funcţionare a posesiei, pe
elementul volitiv, adică pe voinţa de a stăpîni lucrul pentru a-1 avea în proprietate,
Savighy a făcut ca teoria sa să fie o teorie subiectivă. Această teorie recunoaşte
numai posesia proprietarului şi a uzurpatorului, pentru că numai aceştia stăpânesc
bunul cu voinţa de a-1 avea pentru ei, iar nu pentru alţii. În concepţia lui Savighy,
toţi cei care posedă pentru alţii nu pot avea posesie. Ei sunt simpli detentori.
O a doua teorie dedicată posesiei este cea elaborată de Iering, care reduce
posesia la un singur element, şi anume - la elementul material, la corpus.
Această teorie asupra posesiei este obiectivă, pentru că accentul ei cade asupra
elementului material.
Deci, elementele posesiei pot fi două - în cazul teoriei subiective:
-  elementul material şi
-  elementul intelectual,
sau unul - în cazul teoriei obiective.
Elementul material - presupune contactul direct cu lucrul posedat, concretizat
în acte materiale de stăpânire: deţinerea lucrului, folosirea acestuia, culegerea
fructelor etc.
Elementul intenţional, sau psihologic - constă în intenţia de a stăpâni lucrul
pentru sine, ca un adevărat titular al dreptului de proprietate sau al altui drept real.
7
 2. Dobândirea şi pierderea posesiei
Dobândirea posesiei.
Posesia poate fi dobândită în conformitate cu teoria subiectivă, dacă se
întrunesc ambele elemente corpus şi animus. Conform acestei teorii, în cazul în
care persoana deţine numai corpus fără animus este vorba de o deţinere precară,
care exclude posesia. Pe de altă parte, simpla voinţă de a poseda, lipsită de obiectul
posesiunii, este insuficientă pentru dobândirea posesiei.
Dovada posesiei.
Existenţa posesiunii ca stare de fapt poate fi dovedită prin existenţa ambelor
elemente componente. Elementul material poate fi uşor dovedit, utilizându-se orice
mijloc de probă. Acest element se concretizează în acte materiale.
În ceea ce priveşte elementul intenţional, acesta este mai greu de dovedit.
Anume din aceste considerente Iering combate teoria subiectivă, afirmând că
pentru posesie este destul numai elementul material (corpus).
Potrivit prevederilor unor Coduri civile, elementul intenţional poate fi dovedit
prin instituirea unei prezumţii legale, potrivit căreia existenţa elementului material
al posesiei face dovadă existenţei elementului intenţional. Aşa, de exemplu,
art.1854 din Codul civil român prevede: "Posesorul este presupus că posedă pentru
sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru
altcineva".
Prevederi asemănătoare au fost incluse în Proiectul noului Cod civil a!
Republicii Moldova. Astfel, în Proiect e stipulat: "Posesorul este prezumat
proprietar al bunului, dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru altul.
Această prezumţie nu operează în cazul în care dreptul de proprietate trebuie
înregistrat în registru public, precum şi faţă de un fost proprietar al cărui bun este
furat, pierdut sau ieşit în alt mod fără voinţa lui".
Pierderea posesiei.
Posesia se pierde o dată cu pierderea elementelor posesiei. În aşa fel, posesia
încetează în cazul în care posesorul a renunţat definitiv şi expres la puterea de fapt
asupra bunului sau a pierdut-o în alt mod.
3. Calităţile şi viciile posesiei
Pentru ca posesia să producă efectele prevăzute de lege, este necesar ca ea să
fie utilă, respectiv să aibă anumite calităţi.
Se consideră că pentru a produce efecte juridice posesia trebuie să aibă
următoarele calităţi:
-  sa fie continuă;
-  să fie neîntreruptă;
-  să fie netulburată;
-  să fie sub nume de proprietar;
-  să fie neechivocă.
Viciile posesiei.
Viciile posesiei sunt contrariul calităţilor acesteia. Viciile posesiei sunt:
discontinuitatea, violenţa, clandestinitatea şi echivocul. Discontinuitatea
Posesia este discontinuă atâta timp cât posesorul o exercită cu intermitenţe
anormale în raport cu natura bunului.
8
 Caracterele juridice ale discontinuităţii:
a) este un viciu temporar, încetând dacă actele de stăpânire devin regulate;
b) este un viciu absolut, putând fi invocat de orice persoană interesată.
Violenţa
Violenţa este contrariul calităţii posesiei de a fi netulburată. Posesia este
tulburată atâta timp cât este conservată prin acte de violenţă fizică sau morală, care
sunt provocate de o altă persoană.
Conform opiniilor expuse în literatura de specialitate, violenţa, ca viciu al
posesiei, are următoarele caractere juridice:
a) este un viciu relativ, în sensul că poate fi invocat numai de cel împotriva
căruia Posesia a fost exercitată;
b) este un viciu temporar, în sensul că o dată cu dispariţia ei posesia devine
utilă;
c) este aplicabilă în egală măsură atât bunurilor mobile, cât şi imobile.
Clandestinitatea
Clandestinitatea este opusul acelei calităţi a posesiei care este publicitatea.
Pentru a fiutilă, posesia urmează a fi exercitată public.
Posesia este considerată clandestină, dacă se exercită astfel încât nu poate fi
cunoscută.
Clandestinitatea are următoarele caracterejuridice:
a) este un viciu relativ putând fi invocat numai de către cel faţă de care posesia
a fost exercitată pe ascuns;
b) este un viciu temporar, încetând de îndată ce posesia a devenit publică.
Echivocul
Acest viciu este întâlnit în legislaţia ţărilor unde a fost acceptată teoria
subiectivă a posesiei, în acest sens, pentru a fi utilă posesia trebuie să fie
neechivocă, adică să nu existe nici un dubiu cu privire la împrejurarea că persoana
care stăpâneşte bunul o face cu intenţia de a se comporta ca un adevărat proprietar.
În literatura de specialitate se afirmă că posesia este echivocă atunci când nu
se cunoaşte dacă posesorul are sau nu elementul intenţional.
Echivocul se deosebeşte de precaritate prin faptul că, conform teoriei
subiective a posesiei, în cazul detenţiei precare nu există posesie.
4. Efectele posesiei
Efectele posesiei descrise mai jos sunt caracteristice îndeosebi posesiei care
presupune ambele elemente - corpus şi animus.
În aşa fel, posesiei ca stare de fapt îi sunt caracteristice următoarele efecte:
a) posesia creează în favoarea posesorului o prezumţie de proprietate;
b) posesorul de bună-credinţă a unui bun frugifer dobândeşte proprietatea
fructelor acestui bun;
c) posesia bunurilor este apărată prin acţiuni posesorii;
d) posesiunea exercitată în timpul şi în condiţiile prevăzute de lege duce la
dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului. Acest mod de dobândire a
dreptului de proprietate poartă denumirea de uzucapiune (prescripţie achizitivă) şi
va fi analizat într-un alt articol.
Posesia creează o prezumţie de proprietate.
9
 Proiectul Codului civil a instituit următoarea prezumţie privind posesia:
"Posesorul este prezumat proprietar al bunului dacă nu este dovedit că a început a
poseda pentru altul". În principiu, o asemenea prezumţie poate fi dedusă şi din
prevederile legislaţiei în vigoare. Astfel, cel ce înaintează acţiunea în revendicare
este obligat să demonstreze că anume el este proprietarul bunului şi, totodată, că
cel ce posedă este posesor de rea-credinţă. Până la proba contrarie, posesorul ilegal
este considerat a fi posesor de bună-credinţă. Numai că legislaţia în vigoare nu
recunoaşte uzucapiunea ca temei de dobândire a dreptului de proprietate.
Această prezumţie, adică prezumţia conform căreia posesorul este considerat a
fi proprietar, este consacrată expres în Proiectul Codului civil al Republicii
Moldova.
Dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă.
Conform regulii generale, instituite în art.137 din Codul civil, fructele se cuvin
proprietarului, dacă altfel nu reiese din lege ori din contractul încheiat între părţi.
De la această regulă face excepţie posesorul de bună-credinţă, în a cărui
posesie rămân fructele obţinute pe perioada posesiei de bună-credinţă.
Art.149, alin.1, din Codul civil defineşte posesorul de bună-credinţă în felul
următor: "Dacă un bun a fost dobândit cu plată de la o persoană care nu a avut
dreptul să-1 înstrăineze, fapt de care dobânditorul nu avea şi nici nu era obligat să
aibă cunoştinţă (dobânditor de bună-credinţă)...". Considerăm mai reuşită definiţia
dată posesorului de bună-credinţă de legiuitorul României. Aşa, de exemplu,
art.486 din Nodul civil român dispune: "Posesorul este de bună-credinţă când
posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii
nu-i sunt cunoscute".
Bună-credinţă este un element subiectiv şi constă în convingerea posesorului
că titlul pe baza căruia posedă bunul, ale cărui fructe le culege, este un titlu perfect
valabil, nefiind afectat de vreun viciu.
Temelia legală a afirmaţiilor, conform cărora posesorul de bună-credinţă
dobândeşte proprietatea asupra fructelor, este art.152 CC RM. Astfel, în
conformitate cu prevederile acestui articol, proprietarul este în drept să ceară
posesorului de bună-credinţă toate veniturile pe care le-a obţinut sau trebuia să le
obţină din momentul când a aflat sau trebuia să afle că posesiunea este nelegitimă
sau a primit o citaţie în urma acţiunii intentate de proprietar, prin care i s-a cerut
restituirea bunurilor. Deci, esenţa acestor prevederi legale constă în faptul că
posesorul de bună-credinţă va dobândi dreptul de proprietate asupra fructelor
obţinute pe perioada de timp indicată în art.152, alin.1, CC RM.
Pentru ca posesorul să culeagă fructele, hotărâtoare este bună-credinţă a
acestuia, convingerea lui că bunul a fost dobândit de la adevăratul proprietar.
Bună-credinţă a posesorului, după cum am afirmat puţin mai sus, se prezumă.
Protecţia posesiei prin acţiunile posesorii.
Acţiunile care apără dreptul de proprietate (acţiunea în revendicare şi acţiunea
negatorie) poartă denumirea de acţiuni petitorii. Posesia ca stare de fapt se apără
cu ajutorul acţiunilor posesorii, care nu pun în discuţie dreptul asupra lucrului, ci
au ca obiect numai apărarea stării de fapt care caracterizează instituţia posesiei.

10
 În literatura de specialitate acţiunea posesorie este definită ca acţiune prin care
posesorul îşi poate apăra posesia - ca stare de fapt - împotriva oricărei tulburări,
pentru a menţine această stare ori pentru a redobândi posesia când ea a fost
pierdută.
Ocrotirea posesiei, ca stare de fapt, prin acţiunile posesorii, se justifică prin
aceea că, în mod obişnuit, posesorul fiind şi proprietar, prin ocrotirea posesiei
implicit este ocrotit şi dreptul de proprietate.
Posesia şi proprietatea se află, de obicei, în mâinile aceluiaşi individ. În acest
caz relaţia dintre posesie şi proprietate nu mai este conflictuală, ci se consideră una
de cooperare. Pentru un proprietar, care posedă un bun al său, protejarea posesiei
este un echivalent funcţional al protecţiei proprietăţii.
Acţiuni posesorii sunt de două feluri: acţiune posesorie generală (denumită şi
acţiune în complîngere) şi acţiune posesorie specială (denumită şi acţiune în
reintegrare).
Acţiunea posesorie în complîngere.
Prin acţiunea posesorie în complîngere, Posesorul cere terţului ca acesta să
înceteze orice tulburare a posesiei care ar împiedica exerciţiul liber al acesteia.
Această acţiune nu va putea fi înaintată dacă tulburarea aavut loc prin violenţă,
deoarece tulburarea prin violenţă se apără prin acţiunea posesorie în reintegrare.
Tulburarea posesiei poate avea loc în două moduri: tulburarea posesiei de fapt şi
tulburarea posesiei de drept. Prin tulburarea posesiei de fapt se are în vedere
săvârşirea de către terţ a actelor materiale în privinţa imobilului, cum ar fi trecerea
persoanei pe terenul vecinului, fără a avea drept de servitute, sau plimbarea cânelui
pe terenul vecinului. Prin tulburarea posesiei de drept se înţelege tulburarea
acestuia prin acte juridice, cum ar fi pretenţiile unui terţ către chiriaşi printr-o
notificare de a i se achita plata. Este necesar a menţiona că nu se consideră
tulburare a posesiei înaintarea acţiunii în revindecare de către o persoană care
pretinde că este proprietar al imobilului.
Acţiunea posesorie în reintegrare.
Acţiunea posesorie în reintegrare se înaintează de posesor numai în cazurile în
care el a fost deposedat prin violenţă. Însă în acest caz actul de violenţă nu
presupune lovirea posesorului, ci ameninţări, insulte în adresa lui. Deposedarea
prin violenţă trebuie interpretată ca acţiuni săvârşite în privinţa imobilului
posesorului care sunt contrare ordinii publice şi care implică rezistenţa. Sunt trei
categorii de fapte de violenţă care justifică introducerea acţiunii în reintegrare: cele
de ocupare a unui imobil fără permisiunea posesorului; cele de obstrucţie, prin care
o persoană îl împiedică pe posesor să stăpânească imobilul (ridicarea unui zid în
calea posesorului); acte de distrugere (dărâmarea unui zid, distrugerea recoltei). De
esenţa acţiunii posesorii în reintegrare este restituirea bunului imobil de care
posesorul a fost deposedat prin violenţă şi cărui nu i se recunoaşte dreptul de
proprietate asupra bunului.
Deci, acţiunile posesorii pot fi înaintate atât asupra terţilor, cât şi asupra
proprietarului. Proprietarul nu este în drept să-şi ia imobilul său de la chiriaşi sau
de la uzufructuar, precum nici nu poate să-i împiedice pe aceştia să-şi exercite
posesia dacă ei se împotrivesc. Proprietarul poate să-şi restituie imobilul numai
11
printr-o acţiune în revendicare sau să-1 oblige pe posesor la anumite acţiuni.
Proprietarul care este şi posesor dispune de aceleaşi acţiuni împotriva terţilor care
îl deranjează.
În literatura de specialitate sunt descrise următoarele caractere juridice ale
acţiunilor posesorii:
a) sunt acţiuni reale putând fi introduse împotriva oricărei persoane care
tulbură exercitarea paşnică a posesiei sau care îl deposedează pe proprietar de
bunul său;
b) sunt acţiuni imobiliare. Acest caracter al acţiunii posesorii este caracteristic
legislaţiei ţărilor unde a fost consfinţit principiul conform căruia posesiunea
bunurilor mobile constituie chiar titlu de proprietate. După cum am afirmat deja,
Proiectul Codului civil al Republicii Moldova stabileşte regula potrivit căreia
posesorul bunului mobil va deveni proprietar al acestui bun numai în cazul în care
îl va poseda cu bună-credinţă în decurs de 5 ani;
c) prin aceste acţiuni se apără doar faptul posesiei, nu şi dreptul real asupra
lucrului.
În Franţa, în ciuda faptului că Codul napoleonian nu prevede nimic în această
privinţă, în practica judiciară şi în comentarii întotdeauna a fost utilizată acţiunea
numită reintegrare. În Germania, aşa-numita Besitzenziebungansprucb se conţine
în paragraful 861 al BGB. În Italia, art.1168 al Codului civil introduce o acţiune
numită reintegrazione.
Consider oportun, deşi există probabilitatea să se repete unele momente, să
menţionez în prezentul raport unele noţiuni şi principii expuse de dl Ioan Apostu,
Conferenţiar Universitar, în lucrarea intitulată Elemente de Drept Civil, şi anume
conţinutul Secţiunii 3.3 „Posesia” din lucrarea nominalizată:
Notiuni generale
Definiţia posesiei este data de art. 1846 alineatul 2 din Codul civil în următorii
termeni: “Posesia este deţinerea unui lucru sau folosinţa de un drept exerctată,
una sau alta, de noi insine sau de altulîin numele nostru”.
Posesia este aşadar o stare de fapt ce creează aparenţa proprietăţii şi deci in
aparenţa posesorul este privit pînă la proba contrarie, drept proprietar.
În practica se ivesc situaţii cînd posesia poate avea un titular iar proprietatea
poate fi invocata de un altul, astfel incat intre acestia se poate ivi un conflict.
Apararea dreptului de proprietate este precris conturata in dispozitii legale
imperative.
În aceeaşi măsură însă, legea apără şi posesia, care de cele mai multe ori
corespunde însuşi dreptului de proprietate invocat de titular.
Pentru acest din urma motiv, simpla posesie - ca stare de fapt - este
îndreptăţită la o serioasă protecţie juridică în măsurea în care sunt îndeplinite
elementele sale constitutive si anume:
a)Elementul material, numit şi “corpus” care consta în realizarea unui contact
direct cu lucrul, concretizat prin acte şi fapte materiale de genul deţinerii, folosirii
si culegerii fructelor sau chiar al înstrăinării.
b) Elementul psihologic sau intenţional, numit şi “animus” care consta în vointa
exteriorizată a celui ce stăpîneşte bunul pentru sine, şi de a se comporta ca un
12
adevărat proprietar, ori ca titular al unui alt drept real. Plastic, acest element s-a
numit in literatura clasica romana “animus domini”, “animus sibi habendi” ori
“animus possindendi”.
Lipsa elementului subiectiv (psihologic - sau intelectual) are drept consecinte
degenerarea posesiei intr-o detentie precara.
Potrivit art. 1853 Cod civil, nu constituie posesie ci detentie precara “actele
ce exercitam asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adica in calitate de
locatari, depozitari, uzufructuari, sau asupra unui lucru comun, in puterea
destinatiei legale a aceluia”. in aceeasi masura, potrivit alineatului 2 al aceluiasi
text, tot o detentie precara este si posesiunea ce s-ar exercita asupra unui lucru al
altuia, prin simpla ingaduinta a proprietarului.
Detentorul precar se afla de regula intr-o relatie contractuala cu proprietarul,
raport in functie de care se poate stabili si natura juridica a detentiei.
Locatarul unui imobil de exemplu, nu ar putea invoca niciodata in fata
proprietarului uzucapiunea, deoarece el a posedat cu ingaduinta acestuia. Tot un
detentor precar este si depozitarul, atata vreme cat bunul se afla in grija sa. El nu
are
nici un drept asupra bunului, fiind obligat sa-l restituie in starea in care l-a primit.
in concluzie, detentorul precar poseda intotdeauna pntru altul. Lipsind deci
elementul “animus” nu ne aflam in situatia juridica a unei posesii.
96
3.3.2. Dobandirea, dovada si pierderea posesiei
1. Pentru a fi dobandita posesia, cu toate conecintele juridice care decurg din
aceasta, se impune a fi intrunite ambele elemente constitutive (animus si corpus).
S-a pus in practica problema daca elementele constitutive ale posesiei trebuie
sa fie ambele exercitate de aceeasi persoana.
Raspunsurile au fost date dupa prealabila distinctie dintre elementul
intentional si cel material.
S-a stabilit ca puterea materiala asupra lucrului, poate fi exercitata nu numai
de catre posesor, dar si de un reprezentant al sau, deci “corpore alieno” (De
exemplu posesorul care a inchiriat lucrul, sau l-a incredintat altuia in depozit). in
ceea ce priveste elementul intentional, el trebuie sa fie intrunit numai in persoana
celui ce pretinde ca poseda, neputand fi exercitat prin altcineva, “animo alieno”.
2. Dovada posesiei. Fiind o stare de fapt, posesia poate fi dovedita prin orice
mijloc de proba, pentru ca a dovedi posesia, inseamna in ultima analiza a-i dovedi
elementele constitutive, respectiv “corpus” si “animus”.
a) Elementul material al posesiei poate fi usor dovedit, intrucat are un
caracter obiectiv, aparent si deci perceptibil.
b) Elementul intentional, prin natura sa psihica, prezinta serioase dificultati
sub aspectul probatiunii.
Proba elementului intentional este facilitata de lege, prin instituirea a doua
prezumtii legale.
in primul rand, articolul 1854 din Cod civil precizeaza ca “posesorul este
presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat ca a
incercat a poseda pentru altul”. Altfel spus, exista prezumtia ca cel ce detine un

13
lucru, pana la proba contrarie, este posesorul acelui lucru.
A doua prezumtie legala este instituita de articolul 1855 din Cod civil si
constituie reversul celei dintai. Textul precizeaza ca “atunci cand posesorul a
97
inceput a poseda pentru altul, se presupune ca a conservat aceeasi calitate, datw
nu
este proba contrarie”.
Pe cand textul art. 1854 prezuma a fi posesor pe cel ce exercita puterea
materiala asupra bunului, articolul 1855 prezuma ca cel ce este in prezent detentor
precar a avut aceeasi calitate si in trecut.
Ambele prezumtii “juris tantum” fiind relative, pot fi rasturnate prin proba
contrarie.
3) Pierderea posesiei. Posesia nu poate exista, decat atat timp cat se pastreaza
unitatea dintre elementele sale constitutive. Disparitia lor, sau chiar numai a unuia,
are ca efect pierderea posesiei.
intr-o prima ipoteza, este posibila incetarea simultana a ambelor elemente
cum se intampla in cazul instrainarii ori abandonarii.
intr-o a doua ipoteza, este posibil sa dispara numai unul dintre cele doua
elemente, efectul fiind insa acelai.
Pierderea lucrului sau trecerea lui in stapanirea altui posesor are drept
consecinta pierderea posesiei, o data cu incetarea elementului ei material. Acelasi
efect il va avea insa si disparitia elementului intentional al posesiei, chiar daca
stapanirea materiala continua, cum este cazul constitutului posesor99.
3.3.3. Calitatile si viciile posesiei
1. Calitatile posesiei
Posesia este apta sa produca efectele prevazute de lege numai daca intruneste
conditiile de utilitate prevazute de art. 1847 din Codul civil, nefiind deci suficiente
numai cele doua elemente constitutive ale sale.
Desi textul se refera numai la efectul uzucapiunii, in realitate calitatile
mentionate sunt necesare pentru producerea tuturor efectelor juridice ale posesiei.
99 Esteconstitut posesor, atunci când proprietarul unui lucru îl vinde, dar continuã sã-l pãstreze ºi dupã vânzare ca
locatar ori depozitar.
98
Care sunt asadar aceste calitati care fac posesia utila?
a) Posesia sa fie continua
Articolul 1847 din Codul civil prevede ca pentru a se putea prescrie, “se cere
o posesiune continua”, in vreme ce art. 1848 precizeaza ca posesiunea “este
discontinua cand posesorul o exercita neregulat, adica cu intermitente anormale”.
Continuitatea posesiei este prezumata, continutul prezumtiei rezultand din
textul articolului 1850 Codul civil. Caracterul de continuitate nu exclude insa
anumite intermitente, cu conditia ca acesta sa fie normale (Exemplu, cazul fortei
majore sau al calamitatilor naturale care ar impiedica temporar exercitiul poesiei).
b) Posesia sa fie neintrerupta
Spre deosebire de continuitate care presupune o atitudine a posesorului,
intreruperea posesiei este rezultatul faptului unui tert, care duce la desfiintarea
posesiei.
14
intreruperea posesiei vizeaza in primul rand paralizarea uzucapiunii, atata
timpt cat articolul 1847 Cod civil enumera printre calitatile posesiei si pe aceea de
a
nu fi neintrerupta.
c) Poesia sa fie netulburata
Textul articolului 1851 din Codul civil mentioneaza ca posesia este tulburata
atunci cand este intemeiata sau conservata prin acte de violenta impotriva sau din
partea adversarului.
Conservarea posesiei prin mijloace violente nu este incompatibila insa cu
caracterul netulburat al acesteia atunci cand violenta pasiva este un raspuns la
actele
de violenta activa utilizate de un tert in vederea deposedarii. in cazul actelor de
simpla amenintare, care nu duc la pierderea materiala a bunului, posesorul trebuie
sa se limiteze la o stare de expectativa prin care posesia nu se considera viciata.
d) Poesia sa fie publica.
Publicitatea posesiei consta in exercitarea ei, asemenea proprietatii in vazul
tuturor. Legea nu defineste publicitatea posesiei, insa se refera in articolul 1852 la
99
clandestinitate ca viciu al posesiei. Intentia legiuitorului, consta in aceea ca posesia
trebuie sa fie exercitata in asa fel incat sa poata fi normal cunoscuta si de cel in
detrimentul caruia curge.
e) Posesia sa fie sub nume de proprietar.
Exercitarea posesiei sub nume de proprietar, presupune ca stapanirea in fapt a
lucrului sa fie exercitata cu intentia de a stapani pentru sine si nu pentru altul, asa
cum procedeaza un detentor precar, locatar sau depozitar.
f) Posesia sa fie neechivoca
Codul civil roman nu include printre calitatile posesiei neechivocitatea,
omisiune a carei justificare si-ar gasi ratiunea in faptul ca echivocitatea s-ar
confunda cu precaritatea. Retinem totusi ca neechivocitatea este o calitate distincta
a posesiei, caci posesia este neechivoca doar atunci cand nu sunt indoieli cu privire
la existenta celor doua elemente constitutive ale sale.
2. Viciile posesiei
Contrare fiecareia dintre calitatile sale, sunt viciile posesiei. Assa cum rezulta
si din articolul 1847 Cod civil, viciile posesiei sunt urmatoarele:
a. discontinuitatea;
b. violenta;
c. clandestinitatea;
d. precaritatea;
e. echivocitatea.
a. Discontinuitatea
Potrivit articolului 1848 din Cod civil est discontinua posesia exercitata cu
intermitente anormale. Spre deosebire de intreruperea ei care are drept efect
incetarea posesiei, discontinuitatea este doar un viciu temporar al posesiei care
duce
la suspendarea ei.

15
Discontinuitatea este totodata un viciu absolut, intrucat poate fi invocat de
catre orice persoana interesata (articolul 1866 alineatul 1).
100
Ca viciu al posesiei, discontinuitatea se refera de regula la posesia
nemiscatoarelor, intrucat in ceea ce priveste miscatoarele sunt aplicabile
dispozitiunilor articolului 1909 Cod civil, potrivit carora simpla posesie de buna
credinta, fara a fi necesara vreo scurgere de timp, are valoarea unui titlu de
proprietate.
b. Violenta
Articolul 1851 Cod civil precizeaza ca “posesia este tulburata cand este
fondata sau conservata prin acte de violenta in contra sau din partea
adversarului”.
Din continutul textului rezulta ca nu este suficient ca posesia sa fi inceput in
mod pasnic, ea trebuie sa fie conservata si pe parcurs tot in mod pasnic.
Caractrele juridice ale violentei sunt urmatoarele:
1. este viciu relativ, in sensul ca poate fi invocat numai de catre cel impotriva
caruia a fost exercitata violenta (1962 alineat 2 Cod civil);
2. este un viciu temporar, in sensul ca o data incetata violenta, posesia
redevine utila;
3. se aplica atat in privinta posesiei nemiscatoarelor, cat si a bunurilor
miscatoare.
c. Clandestinitatea.
“Posesiunea este clandestina cand posesorul o exercita in ascuns de
adversarul sau incat cesta nu este in stare sa poata sa o cunoasca”, asa cum
prevede art. 1852 Cod civil.
Viciul clandestinitatii este aplicabil in materia miscatoarelor, fiind greu de
conceput si in cea a nemiscatoarelor.
Viciului clandestinitatii ii corespund urmatoarele caractere juridice:
1. este un viciu relativ putand fi invocat, deci numai de catre cei fata de care
posesia a fost exercitata pe ascuns (articolul 1862 alineatul 2 Cod civil);
2. este un viciu temporar, intrucat odata incetata clandestinitatea, redevenind
publica, posesia redevine si utila (articolul 1956 Cod civil).
101
d. Precaritatea
Cu privire la precaritate, opiniile autorilor au fost diferite: unii100 sustin ca
aceasta constituie un viciu al posesiei, intrucat articolul 1847 Cod civil a inclus
printre calitatile ei si exercitarea sub nume de proprietar Ori, prin aceasta distinctie
s-a dorit sa se sublinieze viciul si nu lipsa posesiei.
intr-o a doua opinie101 pe care o impartasim, precaritatea este mai mult decat
un viciu, ea constituie insasi lipsa posesiei102. Caracteristic pentru precaritate este
faptul ca stapanirea lucrului este lipsita de “animus sibi habendi”, deci de
elementul
intentional al posesiei. Mai mult decat atat, precaritatea este separat definita de
articolul 1853 Cod civil potrivit caruia “actele ce exercitam asupra unui lucru al
altuia sub nume precar, adica in calitate de locatar, depozitar, uzufructuar etc. sau

16
asupra unui lucru comun, in puterea destinatiei legale a aceluia, nu constituie o
posesie sub nume de proprietar”.
Din text rezulta cu prisosinta ca precaritatea echivaleaza cu lipsa posesiei si
nu cu un simplu viciu al acesteia103.
in conceptia Codului civil precaritatea posesiei apare ca un viciu absolut si
perpetuu.
in cazurile special prevazute de lege, precaritatea se poate transforma in
posesie, prin intervertire.
e. Echivocitatea
Desi articolul 1847 Cod civil nu include printre viciile posesiei echivocitatea,
ea a fost recunoscuta ca atare atat in literatura juridica, dar si in practica judiciara.
O posesie este echivoca atunci cnd sunt indoieli cu privire la existenta
elementelor sale constitutive, “animus” si “corpus”.
in acest sens, practica instantei supreme a decis ca posesia exercitata de un
coproprietar asupra intregului bun individ, este echivoca, deoarece sunt dubii ca
100 E. Safta Romano, op. cit., p. 174.
101 C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit., p. 242.
102 Vezi supra referitor la elementele posesiei.
103 În acelaºi sens ºi Mircea Costin, op. cit., vol. I, p. 396.

102
actele de posesiune s-au efectuat de coproprietar in calitate de posesor al bunului,
ori ca proprietar privind cota sa parte de proprietate.
3.3.4. Efectele posesiei
in pofida imprejurarii ca este doar o stare de fapt, legea recunoaste posesiei
uitle anumite consecinte juridice.
Efectele posesiei pot fi grupate astfel:
1. posesia creaza o prezumtie de proprietate (art. 1854 Cod civil);
2. posesorul de buna credinta dobandeste fructele lucrului asupra caruia
exercita posesia (articolul 485 Cod civil);
3. posesia este protejata prin actiunile posesorii;
4. posesia prelungita duce, prin uzucapiune, la dobandirea dreptului de
proprietar.
A. PREZUMTIA DE PROPRIETATE
Posesia exercitata in conditiile prevazute de lege creaza pana la proba
contrarie o prezumtie de proprietate in favoarea celui ce o exercita.
Aceasta prezumtie este instituita de dispozitiunile art. 1864 Cod civil, potrivit
caruia “posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar,
daca nu este proba ca a inceput a poseda pentru altul”.
Prezumtia de proprietate opereaza in favoarea posesorului, intrucat de cele
mai multe ori, posesia ca stare de fapt coincide cu dreptul de proprietate. Avantajul
pe care-l creeaza aceasta prezumtie, consta in aceea ca fiind parat, posesorul nu are
a face probe in sprijinul dreptului sau, intrucat este prezumat proprietar pana la
proba contrarie.
in materia bunurilor miscatoare, prezumtia este mai puternica deoarece in
virtutea articolului 1909 Cod civil, posesia de buna credinta echivaleaza cu titlu de
103

17
proprietate, nefiind posibila proba contrarie. Dimpoptriva in materia bunurilor
nemiscatoare prezumtia de proprietate poate fi rasturnata prin proba contrara.
B. DOBANDIREA FRUCTELOR DE CATRE POSESORUL DE BUNA
CREDINTA
Ca principiu general, fructele unui lucru se cuvin proprietarului.
De la aceasta regula exista o exceptie: posesorul de buna credinta al lucrului
ii culege fructele, fara ca proprietarul sa poata ridica vreo pretentie asupra lor.
Aceasta exceptie este instituita de articolul 485 Cod civil, care prevede ca
“posesorul nu castiga proprietatea fructelor decat atunci cand poseda cu buna
credinta”.
Articolul 486 Cod civil precizeaza ca prin buna credinta se intelege
imprejurarea in care posesorul “poeda ca proprietar in puterea unui titlu translativ
de proprietate, ale carui vicii nu-i sunt cunoscute”.
Din text rezulta ca buna credinta este de ordin subiectiv, constand in
convingerea posesorului ca lucrul, ale carui fructe le culege, a fost dobandit de la
adevaratul proprietar si ca titlul in virtutea caruia poseda este valabil, lipsit de orice
viciu.
Dovada bunei credinte nu trebuie sa fie facuta, intrucat in favoarea
posesorului pledeaza prezumtia “bona fides presumitur” prevazuta de articolul
1899
Cod civil, potrivit caruia “Buna credinta se presupune totdeauna si sarcina probei
cade asupra celui ce alege reaua credinta”.
Articolul 487 Cod civil stabileste ca posesorul inceteaza sa mai fie de buna
credinta din momentul cand viciile titlului sau ii sunt cunoscute. Buna credinta
trebuie sa existe nu numai in momentul dobandirii lucrului, ea trebuie sa fie
contemporana momentului perceperii fructelor. Posesorul nu este indreptatit sa
perceapa fructele, dupa ce va fi cunoscut viciile titlului sau, intrucat din acel
moment nu se mai bucura de beneficiul pe care legea i-l recunoaste doar
posesorului
de buna credinta.
104
Se poate pune firesc intrebarea care sunt fructele pe care le dobandeste
posesorul de buna credinta?
in primul rand trebuie precizat ca in temeiul bunei credinte, posesorul
dobandeste doar fructele, nu si productele ce se cuvin intotdeauna proprietarului,
chiar daca detinatorul a fost de buna credinta.
In al doilea rand, pentru ca perceperea fructelor sa fie recunoscuta ca atare,
trebuie sa fi avut loc la timpul cuvenit. Perceperea anticipata a fructelor civile de
exemplu, nu scuteste pe posesorul lucrului de restituirea lor.
Cu totul alta este insa situatia posesorului de rea-credinta.
Acesta are obligatia sa restituie proprietarului lucrul atat valoarea lui, (in
eventualitatea in care lucrul a pierit) cat si fructele.
Unicul drept recunoscut a acestui posesor este acela de a pretinde sa i se
restituie de catre proprietar cheltuielile ocazionate de perceperea si recoltarea
fructelor, precum si cele necesare si utile facute asupra lucrului.

18
C. PROTEJAREA POSESIEI PRIN ACTIUNILE POSESORII
Actiunea posesorie este o actiune reala imobiliara prin care posesorul
urmareste apararea posesiunii sale “ca o stare” de fapt impotriva oricarei
tulburari, mentinerea acestei stari ori redobandirea ei in eventualitatea ca a fost
pierduta.
Caracterisitic actiunii posesorii, este imprejjurarea ca prin ea este aparata
starea de fapt a posesiei, fara a se pune in discutie dreptul asupra lucrului.
Dreptul nostru cunoaste doua genuri de actiuni posesorii si anume:
a. actiunea posesorie obisnuita sau in complangere;
b. actiunea posesorie speciala sau in reintegrare.
a. Actiunea in complangere, este utilizata pentru a face sa inceteze orice
tulburare a posesiei, de natura sa impiedice exercitiul liber si efectele juridice ale
posesiei.
Pentru exercitarea ei, trebuie indeplinite cumulativ trei conditii:
105
1. sa nu fi trecut mai mult de un an de la tulburare sau deposedare;
2. reclamantul sa faca dovada ca inainte de data tulburarii sau a deposedarii a
detinut bunul cel putin un an;
3. posesiunea reclamantului sa fie utila, adica neviciata.
in conditiile articolului 676 Cod procedura civilä, actiunea in complangere
poate fi formulata si de catre un detentor precar, cu conditia ca tulburatorul sa nu
fie
el insusi cel pentru care detine reclamantul.
Sarcina probei apartine in actiunea posesorie in complangere reclamantului.
b. Actiunea posesorie in reintegrare este uzitata pentru apararea posesiei,
atunci cand deposedarea sau tulburarea s-au produs prin violenta. Violenta neavand
nici o justificare in drept, actiunea in reintegrare poate fi promovata chiar si de
catre
posesorul de rea-credinta.
Spre deosebire de actiunea posesorie obisnuita - in complangre, exercitiul
actiunii in reintegrare este conditionat de indeplinirea unei singure cerinte: sa nu fi
trecut mai mmult de un an de la tulburare sau deposedare.
Ca si actiunea in complangere, cea in reintegrare poate fi promovata si de
catre detentorul precar, daca tulburarea s-a produs prin violenta.
Actiunile posesorii au urmatoarele caractere:
- sunt actiuni reale;
- ocrotesc in dreptul nostru posesia bunurilor imobile si drepturile reale
imobiliare susceptibile sa fie dobandite prin uzucapiune. intrucat in materia
mobilelor posesiunea se confunda practic cu proprietatea, actiunile posesorii sunt
inutile in privinta lor.
Este motivul pentru care s-a afirmat de litertura ca in materie mobiliara
posesorul se confunda cu petitoriul sau ca posesorul este absorbit de petitoriu.
D. DOBANDIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIN EFECTUL
POSESIEI INDELUNGATE.
106

19
Uzucapiunea sau prescriptia achizitiva este un mod de dobandire a
proprietatii sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea
neintrerupta a acestuia in tot timpul fixat de lege.
In articolul 645 din C. civ. se prevede ca proprietatea se mai poate dobandi si
prin prescriptie, in vreme ce art. 1837 arata ca prescriptia achizitiva este un mijloc
de a dobandi proprietatea.
Uzucapiunea ca mod de dobandire a proprietatii se intemeiaza pe faptul
posesiei indelungate a unui imobil, posesie care trebuie sa indeplineasca conditiile
de utilitate asa cum sunt ele prevazute de art. 1847 din C. civ. O posesie viciata sau
detentiunea precara sunt irelevante sub aspect achizitiv, caci oricat ar dura ele in
timp, nu ar conduce niciodata la dobandirea proprietatii. Atunci cand posesorul
este
de buna credinta si are un just titlu104, uzucapiunea dureaza de la 10 la 20 de ani, in
vreme ce daca posesorul nu are un just titlu ea dureaza 30 de ani.
\:

__________
Referinţe bibliografice
 Cod civil francez
 D. Gherasim. Teoria generală a posesiei în dreptul civil român. Bucureşti: Editura Academiei,
1986.
 Eugen Chelaru. Circulaţia juridică a terenurilor. Bucureşti: ALL BECK, 1999.
 Liviu Pop. Dreptul de proprietate şi dezmembrămîntele sale. Bucureşti: Lumina Lex, 1996.
 Eugeniu Safta-Romano. Dreptul de proprietate privată şi publică în România. laşi, 1993.
 Codul Civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din 06 iunie 2002, (Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 22.06.2002, nr.82-86, art.661).
 lon.P.Filipescu, Andrei I. Filipescu. Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale.
Bucureşti: Editura ACTAMI, 2002.
 Codul Silvic nr. 887-XII din 21.06.96. În sensul că un act ilicit este pescuitul într-o zonă interzisă
care nu este constituiv de posesie.
 E. Cojocari, M. Cuşmir, Carolina Ciobanu, V. Cojocari. Drept civil. Drepturi reale. Note de curs.
Chişinău, 2003.
 Teoria cu privire la cauzele civile
 V. Palii - Dobîndirea şi pierderea posesiunii: noţiune şi principii de exercitare //Legea şi
viaţa 10/17, 2006
 S. Baieş - Posesia //Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova 5/87, 2001

20