Posesia

Noţiune, natură juridică, elementele posesiei, dobândirea şi pierderea posesiei

1. Noţiune

Termenul de posesie are mai multe accepţiuni, în funcţie de relaţia care se stabilește în
mod particular între posesie şi dreptul de proprietate ori drepturile reale, în general. Astfel,
posesiei îi pot fi conferite trei accepţiuni:

- Posesia – stare de drept, ca atribut al dreptului de proprietate. În acest caz, relaţia

dintre posesie şi dreptul de proprietate este de la parte la întreg.
- Posesia – stare de fapt, accepţiune corespunzătoare aspectului dinamic al unui
drept real, cu accent pe exerciţiul material al posedării oricărui drept real în general
şi mai frecvent, al dreptului de proprietate. În această viziune, noţiunea de posesie
se suprapune peste dreptul de proprietate, înglobând şi celelalte atribute ale
acestuia.
- Posesia – intenţie sau convingere a posesorului de existenţă a dreptului real în
condiţiile efectuării actelor de stăpânire a unui bun. Interesează atât aspectul
psihologic, cât şi cel material (ca stare de fapt) al posedării unui bun, iar posesia
este distinctă de dreptul de proprietate.

Posesia ca stare de fapt este protejată din punct de vedere juridic prin acţiunile
posesorii şi produce anumite efecte juridice, în condiţii speciale.
În doctrină, posesia este definită ca stăpânirea de fapt a unui lucru, care, din punctul de
vedere al comportării posesorului, apare ca fiind manifestarea exterioară a unui drept real.
(C.Bîrsan).
Noul Cod Civil prevede un regim legal general al posesiei, complet şi unitar (art. 916-
952 Cod Civil), spre deosebire de vechiul Cod civil care reglementa posesia prin prisma
efectului achizitiv al dreptului de proprietate sau al altui drept real. Conform art. 916, alin. 1
Cod Civil: Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra
unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar.

2. Elementele posesiei

Elementele componente ale posesiei sunt următoarele:

- Un element material – corpus – presupune un contact direct cu lucrul, concretizat

în săvârşirea de acte materiale (ex. deţinerea lucrului) şi/sau juridice (ex. acte de
folosinţă, culegerea fructelor, efectuarea unor transformări, modificări sau
completări) asupra acelui bun;
- Un element psihologic – animus – constă în intenţia celui ce stăpâneşte bunul de a
efectua această stăpânire pentru sine, de a se comporta cu privire la lucru ca
proprietar ori ca titular al unui drept real. Prin urmare, cel care deţine lucrul are
animus domini ori animus sibi habendi sau animus possidendi.

1
Animus sibi habendi face, aşadar, distincţia dintre posesie şi detenţia precară.1

Teoriile asupra posesiei

Pornindu-se de la chestiunea elementelor constitutive ale posesiei, de la preeminenţa
unuia sau altuia în definiţia conceptului, au apărut două teorii: teoria subiectivă şi teoria
obiectivă asupra posesiei. În esenţă, deosebirile dintre acestea provin din modul în care sunt
concepute, din prisma elementelor constitutive, posesia, pe de o parte, şi detenţia precară, pe
de altă parte.
Astfel, prima teorie este de factură subiectivă şi de origine franceză, promotorul său
fiind Friedrich Karl von Savigny. Conform acesteia, posesia reprezintă o putere de fapt
exercitată asupra unui bun, prin întrunirea obligatorie atât a elementului corpus, cât şi a
elementului animus possessionis, cel din urmă element, de natură intenţională, psihologică,
fiind esenţial în determinarea posesiei, având în vedere că reprezintă voinţa posesorului de a
se comporta ca un adevărat proprietar. Prin urmare, lipsa acestuia echivalează cu lipsa calităţii
de posesor, stăpânitorul bunului respectiv fiind un simplu detentor precar, care deţine lucrul
pentru proprietar, având, prin urmare, doar animus detinendi. Detentorul precar deţine bunul
de cele mai multe ori în temeiul unui contract, care constituie titlul său.
Concepţia subiectivă a stat la baza reglementării posesiei în Codul civil francez şi în
Codul civil român.
A doua teorie este de natură obiectivă şi de origine germană, fiind iniţiată de Rudolf
von Ihering. Conform acestei concepţii, elementul primordial în definirea posesiei este cel
material, cu observaţia că animus nu dispare, dar devine o simplă parte componentă a lui
corpus; consecinţa cea importantă este dispariţia distincţiei dintre posesie şi detenţia precară.
Concepţia obiectivă a influenţat modul de legiferare a posesiei în Codul civil german.

Dobândirea posesiei
Pentru dobândirea posesiei este necesar să fie întrunite ambele sale elemente
constitutive. Numai unul dintre ele nu este suficient. Nu este de ajuns de exemplu, să existe
numai stăpânirea materială, fără elementul subiectiv, adică fără intenția deținătorului de a se
comporta ca proprietar - fără animus domini. De aceea, se spune că nu este posesor cel căruia,
în vreme ce dormea, i se pune un obiect în mână, si quis dormienti aliquid in manu ponat.
La fel, fără elementul material, simpla voință de a poseda nu este suficientă pentru a
duce la dobândirea posesiei. S-a pus problema dacă ambele elemente trebuie să fie exercitate
de aceeaşi persoană. Răspunsul este diferențiat, după cum este vorba despre elementul
intențional sau despre elementul material al posesiei.
Cât priveşte elementul intențional, el trebuie să fie întrunit chiar în persoana celui care
pretinde că posedă; acest element nu se poate exercita, de altcineva. O singură rezervă putem

1
Conform prevederilor art. 918 Cod civil, „nu constituie posesie stăpânirea unui bun de către un detentor precar, precum: a)
locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist; b) titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitaţie sau servitute,
faţă de nuda proprietate; c) fiecare coproprietar, în proporţie cu cotele-părţi ce revin celorlalţi proprietari; d) orice altă
persoană care, deţinând temporar un bun al altuia, este obligată să îl restituie sau care îl stăpâneşte cu îngăduinţa
acestuia.”

2
face în privința unei persoane lipsite de capacitate de exercițiu, când se admite că elementul
intențional se poate exercita prin reprezentantul său legal. Spre exemplu, într-o anumită
împrejurare, un minor sub 14 ani apare ca moştenitor. El va exercita posesia asupra bunurilor
primite prin reprezentantul său legal. Însuşindu-şi acest principiu stabilit anterior în doctrină,
legiuitorul l-a înscris în art. 917 alin. (2) NCC, potrivit cu care persoanele lipsite de capacitate
de exercițiu exercită posesia prin reprezentantul lor legal; textul extinde acest principiu şi la
persoanele juridice.
În privința elementului material, a puterii materiale asupra lucrului, este posibil ca
această putere să fie exercitată nu numai personal de către posesor, dar şi printr-un
reprezentant al său, adică să fie exercitată o posesie corpore alieno. Astfel, posesorul care a
închiriat lucrul exercită puterea materială prin intermediul chiriaşului; posesorul care a
depozitat lucrul mobil exercită detenția prin intermediul depozitarului etc. Rezultă deci că, de
data aceasta, elementul intențional există în persoana posesorului, iar elementul material se
exercită printr-o altă persoană, dar tot pentru posesor. Această soluție este în prezent înscrisă,
aşa cum am menţionat mai sus, în art. 917 alin. (1) NCC, potrivit cu care posesorul poate
exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului şi prin intermediul unei alte
persoane, nu numai prin putere proprie.

Dovada posesiei
Dovedirea posesiei presupune demonstrarea existenţei elementelor sale.
Elementul material al posesiei poate fi dovedit prin orice mijloc de probă respectiv,
prin înscrisuri, după cum este exprimat prin fapte sau acte juridice.
Pentru dovada elementului subiectiv, legea instituie două prezumţii legale relative.
Conform dispoziţiilor art. 919 Cod civil, legiuitorul prezumă existenţa elementului subiectiv
al posesiei, în baza elementului material al acesteia; legea permite dovada contrară, a
precarităţii, sarcină probatorie care îi revine reclamantului. Proba precarităţii diferă de la caz
la caz, în funcţie de izvorul precarităţii (act juridic, îngăduinţa proprietarului), precum şi de
calitatea reclamantului (de a fi parte sau terţ faţă de contractul care dovedeşte precaritatea).
Conform alin. 2, dacă persoana care stăpâneşte bunul are calitatea de detentor precar,
legea prezumă că are această calitate până la proba contrară; a face dovada contrară înseamnă
a demonstra intervertirea precarităţii în posesie (art. 920 Cod civil).

Exercitarea posesiei
Posesia este dobândită în măsura în care persoana are atât elementul material, cât şi
elementul subiectiv, chiar dacă ele nu au fost dobândite în acelaşi timp.
Potrivit dispoziţiilor art. 917 Cod civil: 1) Posesorul poate exercita prerogativele
dreptului de proprietate asupra bunului fie în mod nemijlocit, prin putere proprie, fie prin
intermediul unei alte persoane. 2) Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu şi persoanele
juridice exercită posesia prin reprezentantul lor legal.
Conform alin. 1, elementul material poate fi exercitat fie direct de posesor, fie prin
intermediul unei alte persoane ( de regulă, detentorul precar care exercită posesia corpore
alieno în limitele îngăduinţei posesorului).

3
 Elementul subiectiv se exercită, ca principiu, exclusiv prin intermediul posesorului,
alin. 2 al art. 917 Cod civil instituie două excepţii în privinţa persoanelor lipsite de capacitate
de exerciţiu şi în cazul persoanelor juridice.

3. Pierderea posesiei

Pierderea posesiei are loc prin pierderea oricăruia dintre elementele sale sau prin
pierderea simultană a ambelor elemente.
Art. 921 Cod civil: „posesia încetează prin: a) transformarea sa în detenţie precară;
b) înstrăinarea bunului; c) abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a
declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate asupra unui bun imobil; d) pieirea bunului;
e) trecerea bunului în proprietate publică; f) înscrierea dreptului de proprietate al comunei,
oraşului sau municipiului, după caz, conform art. 889 alin. 2 Cod civil; g) deposedarea, dacă
posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an;

Posesia şi detenţia precară

Comparativ, vechiul Cod civil definea detenţia precară în cuprinsul art. 1853 şi o
considera unul din viciile posesiei: „actele ce exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume
precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari, sau asupra unui lucru comun, în
puterea destinaţiei legale a acestuia, nu constituie posesiune sub nume de proprietar. Tot
asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduinţă a
proprietarului său.”
Detenţia, detenţia precară sau precaritatea reprezintă stăpânirea unui bun pentru altul,
respectiv pentru posesor/ titularul unui drept real asupra bunului, indiferent de izvorul
material al acestei stăpâniri: convenţia, legea, hotărârea judecătorească sau simpla îngăduinţă
a posesorului/ titularului unui drept real asupra bunului.
Între posesie şi detenţia precară există o deosebire de natură juridică care determină o
diferenţă în ceea ce priveşte efectele celor două noţiuni. În timp ce posesia este o stare de fapt
care se poate suprapune peste o stare de drept, detenţia precară poate fi o stare de drept sau de
fapt (în funcţie de izvorul său material) care, întotdeauna, corespunde unei stări de drept.
Această suprapunere a detenţiei cu starea de drept – corespunzătoare posesorului/ titularului
unui drept real asupra bunului – explică obligaţia asumată de detentor de a restitui bunul.

Efectele detenţiei precare

Detentorului precar îi sunt recunoscute următoarele efecte ale stării sale de fapt/ de
drept în legătură cu bunul:

- De stăpânire materială a bunului, în condiţiile stabilite prin titlu, lege, hotărârea

judecătorească sau prin îngăduinţa posesorului/ titularului unui drept real asupra
bunului;
- De intentare a acţiunii posesorii speciale (reintegranda), art. 949 alin. 2 Cod civil;
- De intervertire a detenţiei precare în posesie, în condiţiile art. 920 Cod civil.

Intervertirea detenţiei în posesie dă expresie modului de răsturnare a prezumţiei

relative prevăzute în art. 919 alin. 2 Cod civil (prezumţia de posesie şi prezumţia de

4
proprietate): Detenţia precară, odată dovedită, este prezumată că se menţine până la proba
intervertirii sale.
Însă, acest lucru se realizează exclusiv în cazurile menţionate în art. 920 Cod civil
(Intervertirea precarităţii în posesie): 1) Intervertirea detenţiei precare în posesie nu se poate
face decât în următoarele cazuri:
a) dacă detentorul precar încheie cu bună-credinţă un act translativ de proprietate cu
titlu particular cu altă persoană decât cu proprietarul bunului („când deţinătorul lucrului
primeşte cu bună-credinţă de la o a treia persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu
translativ de proprietate în privinţa lucrului ce deţine” pct. 1 al art. 1858 Cod civil din 1864).
Transformarea detenţiei în posesie utilă operează în persoana detentorului precare prin
intermediul unui terţ, care îi procură acestuia un titlu, devenind posesor de bună-credinţă;
b) dacă detentorul precar săvârşeşte împotriva posesorului acte de rezistenţă
neechivoce în privinţa intenţiei sale de a începe să se comporte ca un proprietar; în acest caz,
intervertirea nu se va produce însă mai înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru
restituirea bunului („când deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ţine posesiunea,
prin acte de rezistenţă la exerciţiul dreptului său”, pct. 2 al art. 1858 Cod civil din 1864).
Spre deosebire de primul caz de intervertire, în ipoteza de la pct. b) Spre deosebire de
primul caz de intervertire, în ipoteza de la pct. b) detentorul devine posesor prin propria sa
faptă şi este de rea-credinţă. Simpla negare a dreptului celui de la care detentorul a primit
bunul nu este suficientă pentru intervertirea precarității, fiind necesară invocarea unui temei
juridic care să-l determine pe detentor să creadă că persoana de la care are bunul nu este
adevăratul proprietar;
c) dacă detentorul precar înstrăinează bunul printr-un act translativ de proprietate cu
titlu particular, cu condiția ca dobânditorul să fie de bună-credinţă (,,când deţinătorul
strămută posesiunea lucrului, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, la altul
care este de bună-credinţă", pct. 3 al art. 1858 Cod civil din 1864). În comparație cu situaţiile
expuse mai sus, transformarea detenţiei în posesie utilă în temeiul pct. 3 operează în persoana
unui terţ, care devine posesor de bună-credinţă prin încheierea unui act translativ de
proprietate cu detentorul
(2) In cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dobânditorul este de bună-credință
dacă înscrie dreptul în folosul său întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare. In celelalte
cazuri, este de bună-credință dobânditorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după
împrejurări, să cunoască lipsa calității de proprietar a celui de la care a dobândit bunul. precar.
În concluzie, intervertirea precarității în posesie înseamnă transformarea lui animus
detinendi în animus possidendi şi extinderea elementului corpus în limitele dreptului real
căruia îi corespunde posesia (V. Stoica).
Comparativ, în temeiul vechiului Cod civil mai opera un caz de intervertire: d),,când
transmisiunea posesiunii din partea deţinătorului la altul se face printr-un act cu titlu
universal, dacă acest succesor cu titlu universal este de bună-credinţă" (pct. 4 al art. 1858 Cod
civil din 1864). Asemănător ipotezei precedente, intervertirea precarității în posesie are loc în
persoana unui terţ - succesor universal sau cu titlu universal - care devine posesor de bună-
credinţă prin dobândirea mortis causa a unei universalități (fracţiune dintr-o universalitate) în
cadrul căreia se află un bun deţinut de autor cu titlu precar. Acest caz de intervertire a fost
criticat în doctrină, deoarece contravine regulilor de transmitere pe cale legală a moştenirii,

5
reguli potrivit cărora succesorul universal sau cu titlu universal se substituie în toate drepturile
şi obligațiile autorului (cu excepţia celor intuitu personae), indiferent de buna sau de reaua sa
credință, cu consecința transmiterii obligației de restituire a bunului deţinut de autor cu titlu
precar.

Viciile posesiei
Pentru a produce efecte juridice, posesia trebuie să fie utilă; utilitatea posesiei
reprezintă suma mai multor calități ale acesteia. Codul civil nu precizează care sunt calitățile
posesiei, doar contrariul acestor calități, aspect de natură a determina utilitatea posesiei.
Art. 922 Cod civil (Viciile posesiei): (1) In afara situaţiilor prevăzute de lege, nu poate
produce efecte juridice decât posesia utilă. (2) Nu este utilă posesia discontinuă, tulburată sau
clandestină.
Până la proba contrară, posesia este prezumată a fi utilă. Viciile posesiei, însemnând
contrariul calităților posesiei sunt:
- discontinuitatea;
- violența;
- clandestinitatea.
De subliniat că legea prezumă caracterul util al posesiei, caracter care se pierde prin
dovada intervenirii unui singur viciu al posesiei.
Comparativ, conform art. 1847 Cod civil din 1864, viciile posesiei erau:
discontinuitatea, violenţa, clandestinitatea, precaritatea.
Nici vechiul Cod civil, nici actualul Cod civil, nu au reglementat un alt viciu al
posesiei, considerat ca atare de practica judiciară: echivocul.
5.1. Discontinuitatea. Art. 923 Cod civil: Posesia este discontinuă atât timp cât
posesorul o exercită cu intermitenţe anormale în raport cu natura bunului.
Continuitatea şi intermitenţa sunt chestiuni de fapt, depinzând de natura lucrului,
mobil sau imobil, precum şi de circumstanţe de fapt (situarea bunului, domiciliul/reşedinţa
posesorului, profesia posesorului etc.). Viciul discontinuității are următoarele caracteristici:
- este temporar (art. 1856 Cod civil din 1864). Art. 927 Cod civil (Încetarea viciilor
posesiei): Posesia viciată devine utilă îndată ce viciul încetează.
- este absolut (art. 1866 Cod civil din 1864). Art. 926 Cod civil (Invocarea viciilor
posesiei): (1) Discontinuitatea poate fi opusă posesorului de către orice persoană interesată. -
se aplică, de regulă, în cazul posesiei bunurilor imobile; în cazul bunurilor mobile, problema
se pune numai în absența aplicării art. 937 Cod civil
5.2. Violenţa - Art. 924 Cod civil: Posesia este tulburată atât timp cât este dobândită
sau conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu au fost provocate de o altă
persoană.
Numai violenţa activă din partea posesorului este de natură a vicia posesia, cu
excluderea violenţei pasive. Viciul violenţei următoarele caracteristici: are
- este temporar (art. 1856 Cod civil). Art. 927 Cod civil (Încetarea lor posesiei):
Posesia viciată devine utilă îndată ce viciul încetează. - este relativ [art. 1862 alin. (2) Cod
civil]. Art. 926 Cod civil (Invocarea viciilor posesiei): (2) Numai persoana faţă de care
posesia este tulburată sau clandestină poate invoca aceste vicii.
- se aplică atât pentru bunuri mobile, cât şi pentru bunuri imobile.

6
 5.3. Clandestinitatea - Art. 925 Cod civil: Posesia este clandestină, dacă se exercită
astfel încât nu poate fi cunoscută.
Viciul clandestinităţii prezintă următoarele caracteristici: - este relativ [art. 1862 alin.
(2) Cod civil din 1864]. Art. 926 Cod civil (Invocarea viciilor posesiei): (2) Numai persoana
faţă de care posesia este tulburată sau clandestină poate invoca aceste vicii. - este temporar
(art. 1856 Cod civil din 1864). Art. 927 Cod civil (Încetarea viciilor posesiei): Posesia viciată
devine utilă îndată ce viciul încetează.
- se aplică, de regulă, în cazul posesiei bunurilor mobile.
Este important de subliniat aspectele de drept tranzitoriu, astfel cum sunt reglementate
de art. 81 din Legea de punere în aplicare a Codului civil: Dispozițiile art. 920 Cod civil se
aplică numai cazurilor de intervertire apărute ulterior intrării în vigoare a Codului civil.
5.4. Echivocul. Potrivit practicii judiciare şi unei părți din doctrină, posesia este
echivocă prin raportare la elementul său psihologic, respectiv atunci când nu se poate şti cu
certitudine dacă există în persoana posesorului animus possidendi sau animus sibi habendi.
Cazuri de posesie echivocă semnalate în practica judiciară: ipoteza coproprietății, faptul
comunității de locuinţă a două sau mai multe persoane, stăpânirea bunurilor materiale, în
urma decesului proprietarului, de către cei care au conviețuit cu defunctul. Însă, este de
observat că incertitudinea asupra existenţei elementului animus possidendi în persoana
deţinătorului poate avea drept consecinţă nu atât simpla viciere a posesiei, cât mai ales
absenţa posesiei, ceea ce ar explica nereglementarea echivocului printre viciile posesiei.

Drept comparat
Codul civil din Quebec prevede la art. 1921 că „posesia reprezintă exercitarea în fapt,
de către posesorul însuşi sau prin intermediul unei alte persoane, a unui drept real al cărui
titular intenţionează să devină” [1]. Definiția nu se referă explicit la dreptul de proprietate, ci
la toate drepturile reale. Din formularea generală s-ar putea extrage concluzia că sunt incluse
aici şi drepturile reale de garanţie.
Codul civil francez, în art. 2255, prevede că „posesia înseamnă a deţine sau a ne
bucura de un lucru sau de un drept pe care le avem sau pe care le exercităm prin noi înşine sau
prin intermediul altei persoane care le exercită în numele nostru” [2]. Varianta franceză face
referire atât la bunuri, cât şi la drepturi şi este mai puţin precisă, deschizând o fereastră mai
largă interpretărilor decât varianta Codului civil Québec.
În primul rând, nu este foarte clar ce înseamnă „a ne bucura de un lucru”. Întrucât
Codul civil românesc din 1864 preluase ad literam din Codul civil francez o astfel de formulă
în articolul care deținea dreptul de proprietate, doctrina românească a apreciat că sensul
noţiunii include usus şi fructus, adică posesia şi utilizarea sau folosirea şi culegerea
fructelor[3]. Apoi, Codul civil francez se referă la drepturi, fără alte precizări, ceea ce ar lăsa
calea deschisă spre a trage în zona de incidenţă a posesiei drepturile incorporale, drepturile de
creanţă sau drepturile specifice dreptului familiei. În Codul civil italian[4], posesia este
definită ca fiind puterea asupra lucrului care se manifestă printr-o activitate corespunzătoare
exerciţiului dreptului de proprietate sau al altui drept real. Posesia se poate exercita direct
[personal – n.n.] sau prin intermediul altuia, care are doar detenţia asupra bunului.
Bibliografie:

7
[1] Art. 921 C. civ. Québec: „La possession est l’exercice de fait, par soi-même ou par
l’intermédiaire d’une autre personne qui déient le bien, d’un droit réel dont on se veut
itulaire”.
[2] Art. 2255 C. civ. fr.: „La possession est la détenion ou la jouissance d’une chose ou d’un
droit que nous tenons ou que nous exerçons par nous-mêmes, ou par un autre qui la ient ou
qui l’exerce en notre nom”.
[3] G. Boroi, L. Stănciulescu ş.a., Curs seleciv pentru licenţă, ed. a 4-a revăzută şi adăugită,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 199.
[4] Art. 114 C. civ. it.: „Possesso. Il possesso è il potere sulla cosa che si manifesta in
un’aività corrispondente all’esercizio della proprietà o di altro dirito reale. Si può possedere
diretamente o per mezzo di altra persona, che ha la detenzione della cosa”.