POSESIA

• posesia nu este concepută ca o stare de drept, ci ca o stare de fapt, care

constă în exercitarea unei puteri de fapt (stăpânire materială) asupra unui
lucru, în cadrul căreia posesorul se comportă ca un proprietar sau ca titular al
unui alt drept real principal.
• a). Posesia şi proprietatea
• Posesia este diferită de proprietate, deşi uneori spunem că proprietarul
posedă bunul ce-l are, iar posesorul se comportă ca un proprietar.
• Proprietatea, având ca suport juridic dreptul de proprietate, şi posesia sunt
două instituţii juridice diferite, prima este o stare de drept deoarece are
suportul indicat anterior, iar cea de a doua este o stare de fapt.
• Desigur, amândouă presupun acte de stăpânire a bunului, dar proprietarul
exercită astfel de acte în puterea dreptului său de proprietate, deci
posesia acestuia este în realitate o formă de manifestare a atributelor
dreptului de proprietate. Posesorul nu are un drept care să îi confere
posibilitatea de a exercita o putere asupra unui lucru, dar totuşi îl stăpâneşte
în virtutea unei puteri de fapt generată de aparenţa de drept pe care o
creează, deoarece se comportă ca şi cum ar fi proprietar, calitate pe care nu o
are.
• Posesia ca stare de fapt poate să aibă ca suport un titlu, care însă nu este
apt pentru a produce efectele juridice corespunzătoare naturii sale, dar cu
toate acestea posesorul se comportă ca şi când ar fi proprietar, fie pentru că
nu îi cunoaşte viciile, fie pentru că le cunoaşte, dar doreşte să fie ştiut şi
tratat ca proprietar.
• Alteori posesia nu are un astfel de suport, ci sprijină pe o stare de fapt,
cum ar fi ocuparea unui teren ce aparţine altuia
• Desigur şi într-un caz şi în celălalt stăpânirea bunului este respectată şi
apărată de norma de drept, dar dacă în cazul proprietarului actele de stăpânire
sunt apărate din nevoia de a respecta dreptul de proprietate, în cazul
posesorului stăpânirea bunului este apărată doar ca stare de fapt producătoare
de efecte juridice.

• b). Posesia şi detenţia precară

• Posesia nu trebuie confundată cu detenţia precară. Dacă posesia este o stare
de fapt, detenţia precară este o stare de drept care rezultă dintr-un titlu
ce a fost eliberat de proprietar, care îi dă detentorului dreptul să
stăpânească bunul.
• Asemenea posesorului şi detentorul precar exercită acte de stăpânire
materială asupra unui bun al altuia, dar spre deosebire de posesor care le
exercită pentru sine, considerându-se proprietar, calitate pe care nu o
are în realitate, detentorul precar exercită actele de stăpânire în numele
altuia, în temeiul unui act juridic prin care a primit permisiunea să
deţină bunul şi să îl folosească – animus detinendi, lipsindu-i deci
elementul animus sibi habendi întâlnit în cazul posesiei.
• Dacă posesia duce în anumite condiţii la dobândirea unui drept real principal,
deci dacă starea de fapt duce la dobândirea unei stări de drept, detenţia
precară nu permite dobândirea unei astfel de stări de drept, deoarece
detentorului precar îi revine obligaţia de a restitui bunul la sfârşitul perioadei
pentru care i-a fost încredinţată stăpânirea lui sau la cererea proprietarului.
• În cuprinsul art.918 al.1 din Codul civil sunt indicate următoarele categorii
de persoane care exercită acte de stăpânire materială asupra unui bun în
calitate de detentori precari, iar nu în calitate de posesori, deci stăpânirea
bunului în cazul lor nu constituie posesie, ci detenţie precară:
 - locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist;
 - titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, faţă de
nuda proprietate;
 - fiecare coproprietar, în proporţie cu cotele-părţi ce revin celorlalţi
coproprietari;
 - orice altă persoană care deţinând temporar un bun al altuia este obligată
să îl restituie sau care îl stăpâneşte cu îngăduinţa proprietarului.
 2. Elemente constitutive ale posesiei
 Pentru ca stăpânirea în fapt a unui bun să poată fi considerată posesie este
necesară întrunirea cumulativă a două elemente: elementul material
(corpus) şi elementul subiectiv (animus).
 Elementul material (corpus) constă în faptele sau în actele de stăpânire
materială pe care posesorul le exercită asupra bunului, care pot să îmbrace
 forma deţinerii şi folosirii acestuia, exploatării conform destinaţiei pe care o
are, culegerii fructelor sau pot să constea chiar în acte de modificare ori
transformare a lui.
 Chiar şi încheierea unor acte juridice, cum ar fi încheierea unui contract de
închiriere, poate să constituie o formă de manifestare a elementului material
al posesiei, deoarece în cazul acestora stăpânirea materială a bunului se face
prin intermediul altei persoane – corpore alieno – aşa cum prevede art.917
al.1 ultima parte din Codul civil.
 Elementul subiectiv (animus) constă în existenţa intenţiei şi în voinţa
posesorului de a exercita acte de stăpânire materială pentru sine, deci de a se
comporta faţă de bun şi de a fi cunoscut de toţi cei din jur ca fiind proprietar
(animus sibi habendi sau animus possidendi).
• Dovada posesiei
• Dobândirea posesiei presupune mai ales dovada acestei stări de fapt,
respectiv dovada ambelor elemente care compun posesia.
• În privinţa elementului material, fiind vorba de fapte materiale acestea se
pot dovedi prin orice mijloc de probă admis de lege.
• Elementul intenţional în schimb este aproape imposibil de dovedit,
deoarece intenţia posesorului de a se comporta faţă de bun ca un adevărat
proprietar ţine de latura internă, psihologică a fiecăruia.
• Pentru acest motiv legiuitorul a instituit trei prezumţii în cuprinsul art.919
al.1-3 din Codul civil.
 Prima dintre acestea este prevăzută în art.919 al.1 din Codul civil, în care
existenţa elementului intenţional al posesiei este prezumată pentru cel care
face dovada că exercită acte de stăpânire materială asupra unui bun, deci
pentru cel care face proba elementului material al posesiei. Prin urmare,
actele de stăpânire materială asupra unui bun sunt prezumate a fi făcute
pentru sine, cu intenţia autorului de a se comporta ca proprietar: „Până la
proba contrară, acela care stăpâneşte bunul este prezumat posesor”.
• Fiind o prezumţie legală relativă este admisibilă proba contrară, respectiv se
poate face dovada că cel care se pretinde posesor este în realitate un detentor
precar.
  Cea de a doua prezumţie, tot relativă, este consemnată în cuprinsul art.919
al.2 din Codul civil, detentorul precar fiind prezumat că îşi păstrează această
calitate până la intervertirea detenţiei în posesie: „Detenţia precară, odată
dovedită, este prezumată că se menţine până la proba intervertirii sale”.
 Ultima prezumţie este întâlnită în cuprinsul art.919 al.3 din Codul civil:
„Până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepţia
imobilelor înscrise în cartea funciară”. Plecând de la existenţa cumulativă a
celor două elemente ale posesiei legiuitorul instituie o prezumţie de
proprietate, posesorul fiind considerat proprietar până la proba contrară.
• . Pierderea posesiei
 Pierderea posesiei are loc în momentul în care cele două elemente ale sale
încetează să mai existe, iar o astfel de situaţie poate să apară atunci când
posesorul înstrăinează bunul sau când îl abandonează.
 Acelaşi efect se produce şi atunci când încetează să mai existe doar unul
dintre cele două elemente ale posesiei:
- elementul material, prin pierderea bunului sau prin luarea lui în posesie de
o altă persoană;
- elementul intenţional, prin înstrăinarea bunului de către posesor, cu
păstrarea stăpânirii materiale, operaţiune cunoscută drept constituitul posesor
(constituitul posesor poate să existe în situaţia în care posesorul înstrăinează bunul,
iar dobânditorul îi permite să îl folosească în continuare în calitate de chiriaş, fiind
un simplu detentor precar fostul posesor nu mai are animus, ci doar corpus).
• 6. Calităţile posesiei
• Întrunirea celor două elemente ale posesiei în aceeaşi persoană nu este
suficientă pentru ca aceasta să devină posesor, art.922 al.1 din Codul civil
dispunând că nu poate produce efecte juridice decât posesia utilă.
• Posesia este utilă atunci când nu este viciată, respectiv atunci când
întruneşte o serie condiţii pe care literatura de specialitate le-a numit calităţi
ale posesiei.
• Legiuitorul nu indică în mod expres care sunt calităţile posesiei, dar acestea
pot să fie deduse din cuprinsul art.922 al.2 din Codul civil în care sunt
enumerate viciile posesiei: „Nu este utilă posesia discontinuă, tulburată sau
clandestină”
• În consecinţă, posesia este utilă şi produce efecte juridice atunci când
actele de stăpânire asupra unui bun sunt continue, netulburate şi
publice.
• Utilitatea posesiei este prezumată în ultima parte a art.922 al.2 din Codul
civil: “Până la proba contrară, posesia este prezumată a fi utilă”, deci este
prezumată inexistenţa viciilor.
• 7. Viciile posesiei
• Viciile posesiei sunt situaţii în care nu sunt întrunite calităţile posesiei,
astfel că actele de stăpânire materială asupra unui bun nu produc efecte
juridice
• Viciile posesiei sunt: discontinuitatea, violenţa şi clandestinitatea.
• 7.1 Discontinuitatea posesiei
• Înţelesul acestui viciu al posesiei este dat de legiuitor în cuprinsul art.923 din
Codul civil: „Posesiunea este discontinuă atâta timp cât posesorul o exercită
cu intermitenţe anormale în raport cu natura bunului”.
• Prin urmare, nu există posesie în situaţiile care actele de stăpânire sunt
exercitate cu intermitente anormale, deci nu au caracter de regularitate
raportat natura bunului. Caracterul anormal al intermitenţelor trebuie stabilit
de instanţa de judecată funcţie de natura şi starea bunului.
• Opusul viciului discontinuităţii este continuitatea, calitate a posesiei care
există atunci când actele de stăpânire sunt exercitate cu regularitate, fără ca
să fie nevoie de un contact fizic permanent cu bunul. Regularitatea actelor de
stăpânire este dată de natura bunului. Spre exemplu, în cazul unui teren
agricol stăpânirea lui normală presupune efectuarea lucrărilor de semănat,
întreţinut şi apoi de recoltare, iar în cazul unui autoturism introducerea şi
menţinerea lui în circulaţie, efectuarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii.
• Viciul discontinuităţii are următoarele caractere juridice:
 - este un viciu temporar, deoarece încetează în momentul în care actele de
stăpânire devin regulate potrivit naturii bunului (art.927 Cod civil);
 - este un viciu absolut, deoarece poate să fie invocat de orice persoană
interesată (art.926 al.1 Cod civil);
 - este un viciu caracteristic pentru bunurile imobile, deoarece posesia cu
bună-credinţă a bunurilor mobile duce potrivit art.937 al.1 din Codul civil la
dobândirea acestora în proprietate în mod instantaneu.
• Văzând dispoziţiile art.921 lit.g din Codul civil referitoare la cazul de
încetare a posesiei atunci când posesorul este deposedat de bun mai mult de
un an, concluzionăm că discontinuitatea ca viciu al posesiei îşi găseşte
izvorul în fapta posesorului şi nu are ca efect încetarea posesiei, pe când
cazul de încetare a posesiei este rezultatul intervenţiei unui terţ.
• 7.2 Violenţa
• Opusul calităţii posesiei de a fi netulburată este violenţa, viciu despre care
art.924din Codul civil spune: „Posesia este tulburată atâta timp cât este
dobândită sau conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu au
fost provocate de o altă persoană”.
• Nu există posesie în cazurile în care stăpânirea bunului a început şi
continuă prin acte de violenţă, care pot să fie active, violenţă fizică şi
pasive, ameninţări sau atenţionări cu acte de violenţă activă.
• Acest viciu al posesiei există atât în cazul în care s-a apelat la violenţă pentru
a intra în stăpânirea bunului, cât şi atunci când actele de violenţă sunt folosite
pentru a-l păstra în continuare.
• Pe de altă parte, apărarea posesorului împotriva actelor de deposedare care
vin din partea unui terţ nu înseamnă încetarea calităţii paşnice a posesiei şi
implicit vicierea ei, posesorul având dreptul să îşi apere bunul.
• Caracterele juridice ale violenţei sunt:
 - este un viciu temporar, deoarece posesia redevine utilă din momentul în
care actele de violenţă încetează (art.927 Cod civil);
 - este un viciu relativ, deoarece nu poate să fie invocat decât de persoana
împotriva căreia s-au exercitat acte de violenţă (art.926 al.2 Cod civil);
 - este un viciu care poate să existe atât în cazul posesiei bunurilor mobile,
cât şi a imobilelor.
• 7.3 Clandestinitatea
• Deoarece cel care invocă posesia trebuie să se comporte ca şi când ar fi
proprietarul bunului şi să fie cunoscut ca având o astfel de calitate, actele de
 stăpânire trebuie să fie exercitate în mod public, iar nu pe ascuns.
Calitatea publicităţii posesiei este cerută pentru ca orice persoană interesată,
dar mai ales adevăratul proprietar al bunului, să poată să-l revendice.
• Potrivit art.925 din Codul civil „Posesia este clandestină, dacă se exercită
astfel încât nu poate fi cunoscută”.
• Caracterele juridice ale clandestinităţii:
 - este un viciu temporar, care încetează să mai existe în momentul în care
posesorul face publică stăpânirea bunului (art.927 Cod civil);
 - este un viciu relativ, deoarece poate să fie invocat doar de persoanele faţă
de care posesia se exercită pe ascuns (art.926 al.2 Cod civil);
 - este un viciu care există de regulă în cazul bunurilor mobile.
• 7.4 Sancţiunea pe care o presupune existenţa viciilor posesiei
• Potrivit art.922 al.1 din Codul civil existenţa viciilor face ca posesia să nu
producă efecte juridice.
• 8. Precaritatea şi intervertirea precarităţii
• 8.1 Precaritatea
• Precaritatea este mai mult decât un viciu al posesiei, ea înseamnă lipsa
posesiei deoarece precaristul nu stăpâneşte lucrul pentru sine, deci cu
intenţia de a se comporta ca proprietar, ci pentru altul – animus detinendi.
• În cuprinsul art.918 din Codul civil legiuitorul prevede că actele de stăpânire
pe care le exercită un detentor precar (ex. locatar depozitar, titular al unui
dezmembrământ al dreptului de proprietate privată sau coproprietar ş.a.) nu
constituie posesie.
• 8.2 Intervertirea precarităţii în posesie utilă
• Intervertirea precarităţii înseamnă transformarea unei stări de
precaritate în posesie utilă, aptă pentru a produce efecte juridice.
• În cuprinsul art.920 al.1 din Codul civil sunt reglementate un număr de trei
cazuri în care este posibilă intervertirea precarităţii în posesie utilă:
• a) dacă detentorul precar încheie cu bună-credinţă un act translativ de
proprietate cu titlu particular cu o altă persoană decât proprietarul bunului
 (spre exemplu, chiriaşul unui imobil care cumpără locuinţa de la o altă
persoană decât adevăratul proprietar, considerând cu bună-credinţă că
aceasta a devenit între timp proprietar);
• b). dacă detentorul precar săvârşeşte împotriva posesorului acte de rezistenţă
neechivoce în privinţa intenţiei sale de a începe să se comporte ca un
proprietar, cu menţiunea că intervertirea nu se va produce mai înainte de
împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea bunului (spre exemplu,
cazul chiriaşului care refuză să mai plătească chiria, notificând acest refuz
proprietarului împreună cu menţiunea că se consideră din acest moment
proprietarul imobilului din motive pe care le consideră justificate);
• c). dacă detentorul precar înstrăinează bunul printr-un act translativ de
proprietate cu titlu particular, cu condiţia ca dobânditorul să fie de bună-
credinţă.
• Pentru cazurile prevăzute la lit.a şi c buna-credinţă a dobânditorului este o
condiţie esenţială pentru intervertirea precarităţii, care potrivit art.920 al.2
din Codul civil trebuie să fie calificată în mod diferit, după cum bunul
înstrăinat este un imobil, înscris sau neînscris în cartea funciară sau un bun
mobil.
• În cazul imobilelor care sunt înscrise în cartea funciară dobânditorul este de
bună-credinţă dacă a procedat la înscrierea dreptului în folosul său
întemeindu-se pe cuprinsul acesteia. În celelalte cazuri, respectiv cel al
bunurilor imobile care nu sunt înscrise în cartea funciară şi al bunurilor
mobile, dobânditorul este de bună-credinţă atunci când nu a cunoscut şi nici
nu trebuia după împrejurări să cunoască lipsa calităţii de proprietar a celui
de la care a dobândit bunul.
9. Efectele posesiei
9.1 Enumerare
Cu toate că este o stare de fapt, legiuitorul recunoaşte posesiei care îndeplineşte
anumite cerinţe unele efecte juridice, cum ar fi existenţa unei prezumţii de
proprietate.
Efectele sunt următoarele:
a). posesia creează o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului (art.919 al.3
Cod civil);
b). posesia exercitată în condiţiile şi pe durata de timp prevăzută de lege duce la
dobândirea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor sale prin prescripţie
achizitivă (art.930-931 şi art.939 Cod civil);
c). posesorul de bună-credinţă al unui bun mobil dobândeşte dreptul de proprietate
asupra acestuia (art.937 Cod civil);
d). posesorul de bună-credinţă dobândeşte proprietatea fructelor bunului asupra
căruia exercită acte de posesie (art.948 Cod civil);
e). posesia aste apărată împotriva oricărei tulburări prin acţiuni posesorii (art.949-
952 Cod civil).
Efectele posesiei de la lit.b-d vor fi prezentate în cadrul cursurilor referitoare la
modurile de dobândire a drepturilor reale principale.
• 9.2 Posesia creează o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului
• Deoarece de cele mai multe ori persoana care stăpâneşte bunul, deci care
exercită actele de posesie este chiar proprietarul acestuia, calitate pe care nu
i-o contestă nimeni, în art.919 al.3 din Codul civil a fost instituită o
prezumţie de proprietate în favoarea posesorului: „Până la proba
contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepţia imobilelor
înscrise în cartea funciară”.
• Această prezumţie legală este relativă, ceea ce înseamnă că orice persoană
interesată poată să facă dovada contrară indicând proprietarul bunului.
• Prezumţia de proprietate care este anunţată în cuprinsul textului citat se
aplică în cazul bunurilor mobile şi bunurilor imobile care nu sunt înscrise în
cartea funciară, mai puţin în cazul bunurilor imobile care sunt înscrise în
cartea funciară, în legătură cu care art.900 al.1 din Codul civil prevede o altă
prezumţie: „Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei
persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei”.
• 10. Felurile acţiunilor posesorii
• În cuprinsul art.949-951 din Codul civil sunt reglementate două feluri de
acţiuni posesorii: acţiunea posesorie generală sau acţiunea în complângere şi
acţiunea posesorie specială sau acţiunea în reintegrare.
• 10.1 Aspecte comune
 Acţiunile posesorii pot să fie exercitate atât de către posesori pentru
conservarea sau recuperarea posesiei, cât şi de către detentorii precari,
dreptul acestora fiind recunoscut în cuprinsul art.949 al.2 din Codul civil.
• Chiar dacă art.949 din Codul civil nu conţine vreo referire expresă, dreptul la
acţiunea posesorie generală trebuie să fie recunoscut şi pentru titularii
dezmembrămintelor dreptului de proprietate privată, atunci când doresc
să-şi protejeze posesia asupra bunului ce face obiectul dezmembrământului.
 Pentru că sunt acte de conservare, acţiunile posesorii pot să fie exercitate şi
de către un singur coproprietar, însă numai împotriva terţilor, iar nu şi
împotriva celorlalţi coproprietari.
 Poate să fie chemată în judecată în calitate de pârât în cadrul unei
acţiunii posesorii orice terţă persoană tulburătoare, chiar şi proprietarul
bunului (art.950 al.1 Cod civil), dar potrivit art.950 al.2 din Codul civil o
astfel de acţiune nu poate să fie introdusă împotriva persoanei faţă de care
există obligaţia de restituire (detentorul precar nu îl poate chema în judecată
pe proprietarul bunului).
 Motivele care deschid calea formulării acţiunilor posesorii pot să constea fie
în producerea unei tulburări în liniştita posesie a bunului, caz în care se
cere încetarea tulburării, fie în deposedarea de bun, caz în care se solicită
restituirea lui.
• Tulburarea poate să îmbrace forma unei tulburări în fapt sau în drept.
Prima formă de tulburare constă în acţiuni pe care terţul le întreprinde, cum
ar fi ocuparea unei suprafeţe din teren sau din construcţie, ori culegerea
fructelor pe care le produce bunul asupra căruia posesorul exercită acte de
stăpânire. În privinţa tulburării în drept, aceasta poate să constea în
prezentarea unui act juridic sau în invocarea unor efecte care rezultă dintr-un
astfel de act care sunt de natură să-l neliniştească, să-l stânjenească sau să-l
îngrijoreze pe posesor şi să-l determine să reacţioneze apelând la mijloacele
juridice pe care le oferă legea.
• În ambele cazuri posesorul este îndreptăţit să ceară şi obligarea pârâtului
tulburător la plata de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate (art.949 al.1
Cod civil).
• 10.2 Acţiunea posesorie generală sau acţiunea în complângere
• Acţiunea posesorie generală sau în complângere oferă reclamantului
posibilitatea de a-şi apăra posesia împotriva oricăror acte de tulburare care
vin din partea unei terţe persoane sau pentru a o redobândi, atunci când a fost
pierdută.
• Potrivit art.949 al.1 din Codul civil „Cel care a posedat un bun cel puţin un
an poate solicita instanţei de judecată prevenirea ori înlăturarea oricărei
tulburări a posesiei sale sau, după caz, restituirea bunului. De asemenea,
posesorul este îndreptăţit să pretindă despăgubiri pentru prejudiciile
cauzate”.
• Pentru exercitarea acţiunii posesorie generală trebuie să fie întrunite
următoarele condiţii.
• a). Reclamantul trebuie să facă dovada că înainte de tulburarea sau
deposedare a posedat bunul cel puţin un an (art.949 al.1 prima frază Cod
civil).
• În legătură cu această condiţie se aplică prezumţia de posesie prevăzută de
art.919 al.1 din Codul civil până la proba contrară.
• 10.3 Acţiunea posesorie specială sau acţiunea în reintegrare
• Acţiunea posesorie specială este acea acţiune prin care posesorul se apără
împotriva unor tulburări sau deposedări care sunt făcute prin acte de violenţă.
• Exercitarea acestei acţiuni posesorii este supusă unei singure condiţii, să nu
fi trecut mai mult de un an de la actul violent de tulburare sau de deposedare
(art.951 al.2 Cod civil).
• În mod expres legiuitorul menţionează că acţiunea poate să fie introdusă şi
de cel care exercită o posesie viciată, indiferent de durata posesiei sale.
• Violenţa poate să îmbrace forme fizice, cum ar fi ruperea încuietorilor şi
pătrunderea în imobil urmată de împotrivire la revenirea posesorului, sau
verbale, cum ar fi ameninţări ori injurii de natură să producă temerea
posesorului în a reintra în stăpânirea bunului.
• 10.4 Luarea măsurilor pentru conservarea bunului posedat
• Prin art.952 din Codul civil legiuitorul a reglementat câteva măsuri menite să
îl protejeze pe posesor înainte de a fi tulburat sau deposedat şi să îl ferească
de pericole.
 Textul art.952 al.1 din Codul civil indică raţiunea unor astfel de măsuri. Dacă
există motive temeinice să se considere că bunul posedat poate să fie distrus
ori deteriorat de un lucru aflat în posesia unei alte persoane sau ca urmare a
unor lucrări, cum ar fi ridicarea unei construcţii, tăierea unor arbori ori
efectuarea unor săpături pe fondul învecinat, posesorul poate să ceară
instanţei de judecată luarea măsurilor necesare pentru evitarea pericolului sau
încetarea lucrărilor.
 Până la soluţionarea unei astfel de cereri în cuprinsul art.952 al.2 din Codul
civil s-a prevăzut posibilitatea ca instanţa de judecată să oblige posesorul (în
calitate de reclamant) sau cealaltă persoană (pârâtul) la plata unei cauţiuni,
dar numai în două situaţii:
• - dacă instanţa dispune, în mod provizoriu, deplasarea lucrului ori încetarea
lucrărilor, când cauţiunea se stabileşte în sarcina posesorului astfel încât să se
poată repara prejudiciul ce s-ar cauza pârâtului printr-o astfel de măsură;
• - dacă instanţa încuviinţează menţinerea lucrului în starea sa actuală ori
continuarea lucrărilor, când cauţiunea se stabileşte în sarcina pârâtului astfel
încât să se asigure posesorului sumele necesare pentru restabilirea situaţiei
anterioare.