Calităţile şi viciile posesiei.

Pentru a fi valabilă, posesia, pe lângă elementele sale constitutive care semnalează împrejurarea că există, 
trebuie să întrunească unele calităţi. Ele sunt prevăzute de art. 1847 C.civil, fiind necesare pentru producerea
efectelor juridice ale posesiei, adică pentru a face ca posesia să fi utilă. Textul legal care condiţionează
posesia utilă pentru cel mai important dintre efectele sale, dobândirea dreptului de proprietate prin
prescripţie achizitivă, dispune că: “Ca să poată prescrie, se cere o posesie continuă, neîntreruptă,
netulburată, publică şi sub nume de proprietar”. Pe lângă aceste calităţi, în literatura juridică şi în parctica
judiciară s-a apreciat că pentru a fi utilă trebuie să aibă o calitate în plus: neechivocul.

Calităţile posesiei.
Continuitatea este calitatea posesiei care presupune că faptele de stăpânire ale unui bun se realizează în mod
continuu, cu regularitatea pe care o cere natura bunului. Continuitatea şi intermitenţa sunt chestiuni de fapt
lăsate la aprecierea instanţelor. De exemplu continuitatea posesiei unei case de vacanţă este îndeplinită dacă
este locuită în zilele libere şi perioadele de vacanţă, restul timpului sunt intermitenţe normale. Continuitatea
posesiei este întotdeauna prezumată. Prezumţia instituită de art. 185 C.civil, operează în sensul că posesorul
actual probează că a posedat, într-un moment dat, fiind astfel presupus că a posedat în timpul intermediar.
Pentru a fi acoperită condiţia continuităţii, intermitenţele trebuie să fie anticipate sau urmate de acte de
stăpânire a bunului.
Posesia trebuie să fie neîntreruptă, pentru că întreruperea este o cauză care duce la desfiinţarea posesiei.
Continuitatea este atitudinea pozitivă, este opera posesorului, s-a spus în doctrină că “discontinuitatea este o
boală a posesiei, pe când întreruperea este moartea ei”11. Dacă continuitatea se datorează faptei
posesorului, întreruperea conduce la pierderea posesiei. Întreruperea poate fi, potrivit art. 1863 C.civil,
naturală sau civilă. Este naturală când posesorul rămâne lipsit mai mult de un an de folosinţa lucrului prin
intervenţia unei alte persoane, sau când bunul este declarat neprescriptibil (ex., devine proprietate publică).
Întreruperea este civilă când posesorul este acţionat în judecată, când se formulează un act începător de
executare, executarea unui titlu, sau prin recunoaşterea de către posesor a dreptului celui împotriva căruia
prescrie. Întreruperea duce la pierderea posesiei, ea în realitate nu este un simplu viciu, pentru  că este însăşi
absenţa posesiei.
Posesia să fie netulburată este o calitate care arată că trebuie să fie paşnică şi să se desfăşoare de-a lungul
existenţei sale tot în astfel de condiţii. Posesia să nu se fondeze pe acte de violenţă, art. 1851 prevăzând
că “posesia este tulburată când este fondată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea
adversarului”. Violenţa este fizică şi morală, trebuind să lipsească pe toată durata posesiei, pentru că
posesia nu poate fi nici începută şi nici conservată prin acte de violenţă.
               Posesia să fie publică, adică exercitată în văzul tuturor, fiind cunoscută de toţi cei care ar putea
avea vreo legătură cu posesorul sau bunul asupra căruia se exercită. Codul civil nu conţine o reglementare
pozitivă privind publicitatea posesiei, dar defineşte posesia clandestină sau nepublică la art. 1852 C.civil.
Publicitatea posesiei trebuie să fie de aşa natură pentru ca proprietarul să poată afla că este îndreptată
împotriva lui, nefiind obligatoriu să aibă efectiv cunoştinţă de faptul că bunul său este posedat de altă
persoană. Este necesar ca posesia, pentru a fi aptă de a prescrie, să fie exercitată public pe toată durata ei.
Posesia devine utilă sau încetează de a fi utilă în măsura în care devine sau încetează de a fi publică.
Posesia să fie sub nume de proprietar, însemnând prin acesta că posesorul se comportă faţă de bunul pe care
îl posedă ca un adevărat proprietar. Posesorul stăpâneşte bunul pentru sine, deosebindu-se de detentorul
precar, care foloseşte bunul pentru altul. Potrivit art. 1854 C.civil, posesorul este prezumat că posedă pentru
sine, sub nume de proprietar, dacă nu se face dovada că posesorul a început să posede pentru altul.
Posesia să fie neechivocă. Inechivocul posesiei nu este o calitate reglementată de codul civil, autorii de
specialitate considerând că este justificată neintroducerea după modelul francez, a acestei condiţii, pentru că
se confruntă cu precaritatea. Totuşi, echivocul nu se confundă cu precaritatea. Posesia este echivocă atunci
când nu se ştie cu siguranţă dacă există  animus sibi habendi. Astfel, s-a decis că succesorii nu pot uzucapa
unii împotriva celorlalţi bunurile care constituie masa succesorală, deoarece folosesc, unii pentru alţii,
bunurile rămase de la autorul lor şi, deci, posesia este echivocă.12 Este situaţia oricărei stări de indiviziune,
în care actele oricărui coindivizar sunt prezumate a fi făcute şi pentru ceilalţi. În cazul echivocului, posesia
există, dar este viciată. În cazul precarităţii lipseşte însăşi calitatea de posesor.

Viciile posesiei sunt contrare calităţilor posesiei şi au consecinţa că înlătură aptitudinea posesiei de a

constitui un fapt juridic şi a produce efectele juridice ale acestuia. Ele sunt: discontinuitatea,
clandestinitatea, violenţa şi echivocul, ultimul nereglementat expres de cod.
Discontinuitatea este prevăzută de art. 1848 C.civil: “posesiunea este discontinuă când posesorul exercită
în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale”. Discontinuitatea este viciul continuităţii.
Discontinuitatea este un viciu cu caracter temporar adică ea durează până când actele de stăpânire devin
regulate şi normale. Este un viciu absolut, poate fi invocat de către orice persoană interesată să anihileze
efectele posesiei. După încetarea discontinuităţii, posesia va putea renaşte, în cazul în care în persoana
posesorului se vor reuni şi se vor păstra cele două elemente constitutive ale posesiei.
Violenţa este contrariul calităţii posesiei de a fi netulburată. În conformitate cu art. 1851 C.civil: “posesia
este tulburată când este fondată sau conservată prin acte de violenţă, în contra sau din partea
adversarului”.  În textul corespunzător al Codului francez se face referire numai la violenţa din momentul
intrării în posesie, practica instanţelor franceze a pretins, pentru a-i recunoaşte efectele, ca posesia să fie
paşnică pe toată durata sa.13
Din lectura textului citat ar rezulta la o primă vedere că a interzice atât violenţa activă cât şi violenţa pasivă,
exercitată în scop de apărare, nu este de natură a vicia posesia, pentru că este inechitabil şi injust a obliga pe
cineva să suporte consecinţele dăunătoare ale unor acte şi fapte săvărşite de către o altă persoană. Doctrina a
apreciat că numai violenţa activă constituie viciu al posesiei. De asemeni, nici violenţele manifestate la
intervale de timp foarte mari nu alterează calitatea posesiei, rămânând sub protecţia dreptului.14
Violenţa este materială şi morală. În jurisprudenţa de după anul 1989 s-a apreciat că violenţa morală constă
în temerea insuflată fostului proprietar de către regimul comunist de a revendica un bun imobil. S-a reţinut
că preluarea imobilelor s-a făcut abuziv şi prin obstrucţionarea proprietarului, prin măsuri de autoritate
excesivă calificate ca acte de violenţă fizică şi de aceea a fost nelegitimă, pentru că ulterior s-a transformat 
în violenţă morală, menţinută până la schimbarea sistemului politic. Proprietarul nu a putut acţiona din
impedimente rezultate ale constrângerii morale, impuse de sistemul de constrângere juridică al regimului.15
Violenţa reprezintă un viciu al posesiei doar în raporturile dintre posesor şi acela împotriva căruia este
îndreptată, numai acesta este îndreptăţit să invoce pentru a împiedica efectele posesiei. Rezultă că violenţa
este un viciu relativ, deci terţii nu o pot invoca. Având caracter temporar, încetarea violenţei face să înceapă
o nouă posesie.
Clandestinitatea este viciul publicităţii posesiei. Publicitatea înseamnă că posesia bunului să fie de acel fel
încât orice persoană să poată lua cunoştinţă de existenţa sa. Trebuie să existe doar posibilitatea, nefiind
dobligatoriu ca proprietarul împotriva căruia se exercită să şi cunoască obligatoriu această împrejurare.
Atunci când actele de stăpânire sunt exercitate pe ascuns, şi este exclusă posibilitatea să fie cunoscută de
ceilalţi, posesia nu mai este compatibilă cu scopul său şi astfel este afectată de viciul clandestinităţii. Viciul
nu există dacă partea adversă putea să o cunoască însă ea nu a avut efectiv cunoştinţă de stăpânirea
exercitată de altul.16 Clandestinitatea  este definită de art. 1852 C.civil, din interpretarea textului reieşind că
are următoarele caractere juridice: a) este un viciu relativ, putând fi invocat numai de către cel faţă de care
posesia a fost exercitată pe ascuns; b) este un viciu temporar, încetând de indată ce posesia a devenit
publică; c) este aplicabilă de regulă posesiei bunurilor mobile, fiind mai greu de acceptat la bunurile imobile.
Echivocul, fiind viciul inechivoului care nu este inclus printre calităţile posesiei de către art. 1847 c.civil) şi
în mod esenţial se referă la elementul subiectiv, intenţia de a poseda (animus). Autorii prestigioşi consideră  
omisiunea neincluderii în art. 1847 c.civil ca fiind regretabilă, pentru că sunt circumstanţe de fapt care
aruncă îndoiala “să spunem echivocul asupra animus-ului legal”.17 Noţiunea a fost conturată în doctrina
juridică şi în practica judiciară şi s-a concis asupra necesităţii sale. Posesia este echivocă atunci când nu se
cunoaşte dacă posesorul are sau nu elementul intenţional adică animus domini. Acest viciu al posesiei există
atunci când două sau mai multe persoane săvârşesc acte de stăpânire ale unui bun legal, fără a putea pretinde
o posesie proprie distinctă.
Viciul echivocului nu trebuie confundat cu precaritatea, când se posedă pentru altul sau în baza unui titlu, el
se răsfrânge asupra unuia dintre elementele sale constitutive, adică asupra intenţiei de a poseda pentru sine.
Posesia este echivocă atunci când nu se ştie precis, datorită coproprietăţii, că posesia este exercitată pentru
sine sau pentru altul. Coproprietarii trebuie să facă dovada intervertirii posesiei peste cota parte care îi
aparţine, altfel posesia pe care o exercită este afectată de viciul echivocului. Valoarea practică a echivocului,
în situaţiile în care este îndoielnică existenţa elementului intenţional, poate fi ilustrată în următoarele
cazuri: a) când mai multe persoane exercită acte de stăpânire asupra unui lucru, nici una nu poate pretinde o
posesie proprie; b) când unul dintre proprietari îndeplineşte singur actul de stăpânire asupra lucrului nu se
poate şti dacă se face cu voinţa de a se comporta ca proprietar exclusiv sau coproprietar; c) situaţia celui care
a convieţuit cu o persoană între timp decedată, invocă posesia bunurilor mobile rămase de la defunct.
Echivocul vine în sprijinul revendicării unor bunuri mobile sau imobile de la cel care pretinde un drept
exclusiv. La imobile situaţia este mai edificatoare şi am dat mai sus exemplul coproprietăţii când unul dintre
coproprietari face acte de folosinţă cu privire la întregul bun, însă nu se poate şti dacă există intenţia de a se
comporta ca şi cum ar fi proprietarul întregului bun. Aceasta se paote întâmpla însă când ar face acte de
rezistenţă, manifestând fals intenţia de a fi proprietar exclusiv, ignorând pe ceilalţi. Echivocul este un
viciu relativ, el putând fi invocat numai de ceilalţi coproprietari şi temporar, pentru că poate deveni util când
are şi elementul animus.
Contractul de concesiune
    Articolul 13. Contractul de concesiune
    (1) Contractul de concesiune va cuprinde:
    a) părţile contractante;
    b) obiectul şi scopul concesiunii;
    c) formele, condiţiile, cuantumul şi modul de efectuare a plăţilor concesionale;
    d) obligaţiile concedentului privind concesionarea obiectelor şi drepturile lui de control asupra exploatării
acestora;
    e) obligaţiile concesionarului de a menţine obiectele concesiunii în stare de funcţionare şi de a le restitui
în starea respectivă după încetarea efectului contractului, precum şi obligaţiile de a asigura securitatea
ecologică a unităţii de producţie înfiinţate şi protecţia mediului înconjurător;
    f) condiţiile de asigurare a obiectului concesiunii;
    g) volumul şi termenele de atragere a investiţiilor în vederea desfăşurării activităţii concesionarului;
    [Art.13 al.(1), lit.g) în redacţia LP181 din 15.07.10, MO155-158/03.09.10 art.559]
    h) clauza privind prezentarea în modul stabilit de legislaţie a avizului organului de protecţie a mediului
înconjurător şi a avizului serviciului sanitaro-epidemiologic asupra securităţii tehnologiilor aplicate;
    i) dreptul statului de a procura în mod prioritar o parte din produsul finit al concesionarului;
    j) clauza privind menţinerea sau modificarea numărului de locuri de muncă;
    [Art.13 al.(1), lit.k) abrogată prin LP181 din 15.07.10, MO155-158/03.09.10 art.559]
    [Art.13 al.(1), lit.l) abrogată prin LP181 din 15.07.10, MO155-158/03.09.10 art.559]
    m) formele de control al realizării concesiunii;
    [Art.13 al.(1), lit.m) în redacţia LP181 din 15.07.10, MO155-158/03.09.10 art.559]
    n) condiţiile, cotele, modul şi termenele de pregătire a personalului autohton pentru întreprinderea
concesională;
    [Art.13 al.(1), lit.o) abrogată prin LP181 din 15.07.10, MO155-158/03.09.10 art.559]
    p) lista faptelor juridice a căror apariţie poate conduce la modificarea clauzelor contractului de concesiune
sau la rezilierea lui la cererea uneia dintre părţi;
    q) modul de distribuire a bunurilor între concesionar şi concedent la încetarea efectului contractului de
concesiune;
    r) răspunderea părţilor şi modul de soluţionare a litigiilor;
    s) procedura lichidării întreprinderii concesionale;
    t) durata contractului;
    u) garanţiile financiare ale părţilor;
    v) sediul şi elementele de indentificare ale băncilor părţilor;
    w) alte clauze convenite de părţi.

(2) La contractul de concesiune se anexează documentele care confirmă dreptul de proprietate al statului sau
al unităţii administrativ-teritoriale asupra obiectului concesiunii, planurile cadastrale ale terenurilor,
planurile de amplasare a clădirilor şi construcţiilor, după caz, precum şi lista bunurilor proprietate a
concedentului cu valoarea acestora conform datelor din raportul de evaluare.
    [Art.13 al.(2) în redacţia LP181 din 15.07.10, MO155-158/03.09.10 art.559]
    (3) Contractul de concesiune a terenurilor şi a altor resurse naturale trebuie să mai cuprindă:
    a) caracteristica mediului natural, a solului şi a altor resurse naturale, precum şi volumul exploatării lor;
    b) normele tehnologice de exploatare a acestora;
    c) condiţiile de recultivare a terenurilor;
    d) plăţile de compensare pentru scoaterea din circuit a terenurilor şi a altor resurse naturale;
    e) condiţiile de protecţie a resurselor naturale însoţitoare;
    f) volumul şi modul de depozitare a deşeurilor de producţie;
    g) normele maxime admisibile ale impactului asupra mediului înconjurător;
    h) modul de distribuire a cheltuielilor pentru prospectarea, explorarea  şi valorificarea resurselor
naturale,precum şi a riscurilor şi veniturilor aferente acestor activităţi.
    (4) Contractul de concesiune se încheie pe o durată ce nu va depăşi 50 de ani.
    (5) După încheierea contractului, concedentul acordă asistenţă concesionarului în procesul de obţinere de
către acesta, în termen rezonabil, a permisiunilor, autorizaţiilor şi altor documente aferente realizării
concesiunii, prevăzute de actele legislative sau de contract, dacă eliberarea permisiunilor şi autorizaţiilor în
cauză ţine de competenţa concedentului.

Articolul 14. Prelungirea, modificarea şi rezilierea

                         contractului de concesiune
    (1) La expirarea contractului de concesiune,dacă au fost respectate clauzele lui, concesionarul beneficiază
de dreptul preferenţial de a prelungi contractul. În cazul prelungirii contractului de concesiune clauzele lui
pot fi modificate cu acordul părţilor.
    (2) Modificarea unilaterală a contractului de concesiune este lovită de nulitate absolută.
    [Art.14 al.(2) în redacţia LP181 din 15.07.10, MO155-158/03.09.10 art.559]
    [Art.14.al.(2) modificat prin LP240 din 13.06.03, MO138/08.07.03 art.557]

    (3) Concedentul are dreptul să ceară rezilierea înainte de termen a contractului de concesiune în cazul:
    a) survenirii unor evenimente sau depistării unor fapte care îi dau dreptul de a rezilia contractul;
    b) încălcării clauzelor contractului de către concesionar;
   c) lichidării concesionarului - persoană juridică sau decesului concesionarului - persoană fizică ce a
încheiat contractul;
    d) falimentului întreprinderii concesionale;
   e) pronunţării  de către instanţa de judecată competentă a hotărîrii privind nulitatea documentelor de
constituire a întreprinderii concesionale.
    [Lit.e) în redacţia Legii nr.1009-XIII din 22.10.96]
    (4) Reorganizarea concedentului nu atrage după sine modificarea clauzelor contractului de concesiune sau
rezilierea lui. În acest  caz Guvernul (organul central de specialitate al administraţiei publice sau autoritatea
administraţiei publice locale) îşi asumă răspunderea pentru respectarea contractului.
    (5) Efectul contractului de concesiune încetează la expirarea termenului  stabilit, în cazul rezilierii  lui
înainte de termen, lichidării întreprinderii concesionale, prejudicierii obiectului concesiunii sau în situaţia
cînd acesta devine inutilizabil pînă la expirarea contractului.
 Dizolvarea persoanei juridice

Procedura de lichidare a persoanei juridice presupune două etape:

1. dizolvarea persoanei juridice şi deschiderea procedurii de lichidare (cu excepţia cazurilor de fuziune
şi dezmembrare);
2. radierea persoanei juridice din Registrul de stat.

Dizolvarea persoanei juridice poate fi: voluntară sau forţată.

Dizolvarea persoanei juridice poate fi: voluntară sau forţată.

 
Dizolvarea voluntară
 
Dizolvarea voluntară are loc în temeiul:
 
 expirării termenului stabilit pentru durata ei;
 hotărîrii organului ei competent;
 faptului că persoana juridică cu scop nelucrativ sau cooperativa nu mai are nici un participant;
 altor cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire.
 
La apariţia unuia din aceste temeiuri de lichidare, organul care a adoptat o astfel de hotărîre, stabileşte
procedura şi termenele în care se va efectua lichidarea, în acelaşi timp, va numi şi un lichidator sau o
comisie de lichidare, care va efectua lichidarea persoanei juridice.
 
Conform prevederilor art. 90 C.Civ., lichidatorul persoanei juridice poate fi orice persoana fizică majoră cu
capacitate deplină de exerciţiu care are cetăţenia Republicii Moldova şi domiciliază pe teritoriul ei. Prin
lege, pot fi stabilite condiţii suplimentare pentru persoana lichidatorului.
 
În termen de 3 zile de la numirea sa, lichidatorul notifică desemnarea sa organului înregistrării de stat care a
efectuat înregistrarea persoanei juridice şi, pentru înscrierea datelor în Registrul de stat, depune următoarele
documente:
 
 cerere, conform modelului aprobat de Cameră;
 hotărîrea de desemnare în calitate de lichidator.
 
În cazul desemnării mai multor lichidatori cu dreptul de reprezentare în comun a persoanei juridice (dacă
actul de constituire nu prevede altfel), în Registrul de stat se vor înscrie şi datele acestora.
 
În cazul în care organul competent al persoanei juridice sau instanţa de judecată desemnează mai mulţi
lichidatori (comisia de lichidare), în Registrul de stat se va consemna datele tuturor lichidatorilor.
 
Dacă organul competent al persoanei juridice sau instanţa de judecată nu desemnează lichidatorul, la data
dizolvării persoanei juridice, administratorul acesteia devine lichidator. În cazul în care se desemnează
lichidator o altă persoană decît administratorul persoanei juridice, se va percepe plata stabilită pentru
modificarea administratorului, cu excepţia cazului în care lichidatorul se numeşte de către instanţa de
judecată.
 
Lichidatorul poate fi revocat oricînd de organul care l-a desemnat. Prin aceasta hotarîre se desemnează un alt
lichidator. Lichidatorul revocat prezintă lichidatorului succesor un raport cu privire la activitatea pe care a
desfăşurat-o.
 
În cazul desemnării unuia sau mai multor administratori fiduciari, acesta (aceştia) notifică desemnarea sa
(lor) oficiului teritorial al Camerei.
  
Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, cu excepţia cazurilor de
fuziune şi dezmembrare ce au ca efect dizolvarea, fără lichidare.
 
Oficiul teritorial al Camerei, la înregistrarea dizolvării persoanei juridice, consemnează în Registrul de stat
menţiunea "în lichidare". Registratorul adoptă decizia cu privire la înregistrarea dizolvării persoanei juridice
şi consemnează în Registrul de stat informaţia respectivă. Din acest moment se interzice participarea
persoanei juridice în lichidare în calitate de fondator (asociat) al altei persoane juridice.
 
În termen de 3 zile de la data primirii înştiinţării despre lichidarea persoanei juridice, oficiul teritorial al
Camerei, înştiinţează Casa Naţională de Asigurări Sociale, Compania Naţională de Asigurări în Medicină,
Biroul Naţional de Statistică şi Inspectoratul Fiscal Principal de Stat despre începerea acestei proceduri.
 
Lichidatorul publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova un aviz despre lichidarea persoanei juridice
şi, în termen de 15 zile îl informează pe fiecare creditor cunoscut despre lichidare şi despre termenul de
înaintare a creanţelor. Termenul limită de înaintare a creanţelor, prevăzut de legislaţie este de 2 luni de la
data publicării avizului în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. În hotărîrea de lichidare poate fi
prevăzut şi un termen mai lung, dar care nu va depăși 4 luni. În cazul în care, lichidatorul respinge creanţa,
creditorul are dreptul, sub sancţiunea decăderii, în termen de 30 de zile de la data cînd a fost informat despre
respingerea creanţei, să înainteze o acţiune în instanţa de judecată.
 
Fondul de investiţii se lichidează în condiţiile prevăzute în Hotarîrea Comisiei de Stat pentru Piaţa Hîrtiilor
de Valoare nr. 28/1 din 1 octombrie 1998 „Despre aprobarea Regulamentului cu privire la procedura de
lichidare a fondurilor de investiţii”. Pentru radierea fondului de investiţii suplimentar se prezintă şi hotărîrea
Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare cu privire la adoptarea rezultatelor lichidării.
 
Lichidarea participantului profesionist la piaţa valorilor mobiliare sau suspendarea genului de activitate
profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare, potrivit prevederilor art.42 al Legii Nr. 199-XIV din 18 noiembrie
1998 cu privire la piaţa valorilor mobiliare, are loc:
 în baza deciziei organului de conducere al acestuia;
 în baza hotărîrii instanţei de judecată;
 în baza deciziei Comisiei Naţionale privind retragerea licenţei sau în cazul expirării termenului de
valabilitate a licenţei eliberate.
 
În toate cazurile, decizia cu privire la lichidarea participantului profesionist la piaţa valorilor mobiliare sau a
genului de activitate profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare din proprie iniţiativă se adoptă cu acordul
prealabil al Comisiei Naţionale, care desemnează un reprezentant în componenţa comisiei de lichidare.
 
În cazul retragerii sau expirării termenului de valabilitate a licenţei eliberate de ea, Comisia Naţională
desemnează un administrator din oficiu care lichidează participantul profesionist la piaţa valorilor mobiliare
sau, după caz, asigură încetarea genului de activitate profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare în modul
stabilit de către Comisia Naţională.
 
Lichidarea participantului profesionist sau a activităţii lui pe piaţa valorilor mobiliare are loc în condiţiile
prevăzute în Hotarîrea Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare nr. 6/5 din 03.02.2000 „Cu privire la
aprobarea Modului de lichidare a participantului profesionist sau a activităţii lui pe piaţa valorilor mobiliare
în cazul retragerii (expirării termenului) licenţei eliberate de Comisia Naţională a Pieţei Financiare.
 
În cazul în care după deschiderea procedurii de lichidare persoana juridică renunţă la radiere, urmează să
prezinte pentru înregistrare următoarele documente:
 
 cererea de renunţare la dizolvare;
 hotarîrea de renunţare la dizolvare;
 copia de pe avizul privind renunţarea la dizolvare, publicat în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova.
  
La înregistrarea lichidării uniunilor de întreprinderi, holdingurilor, corporaţiilor transnaţionale şi grupurilor
industrial-financiare se va verifica existenţa acordului în acest sens al Agenţiei Naţionale pentru Protecţia
Concurenţei.
 
Dizolvarea forţată
 
Prin excepţie de la procedura dizolvării voluntare, descrise mai sus, în condiţiile:
 
 hotărîrii judecătoreşti (dacă constituirea persoanei juridice este viciată, actul de constituire nu
corespunde prevederilor legii, nu se încadrează în prevederile legale referitoare la forma ei juridică de
organizare, activitatea ei contravine ordinii publice precum şi existenţa altei situaţii prevăzute de lege);
 insolvabilităţii cau încetării procesului de insolvabilitate în legătură cu insuficienţa masei debitoare;
 
Poate avea loc şi dizolvarea forţată a unei persoane juridice.
 
Instanţa de judecată nu dizolvă persoana juridică dacă, în termenul pe care îl acordă, ea va corespunde
prevederilor legii şi poate dizolva persoana juridică dacă aceasta contravine interdicţiilor stabilite de C.Civ.
pentru forma ei juridica de organizare sau dacă activitatea ei contravine grav actului de constituire.
 
În hotărîrea instanţei de judecată, se numeşte şi lichidatorul persoanei juridice, care poate fi orice persoană
fizică, majoră cu capacitate deplină de exerciţiu, ce deţine cetăţenia Republicii Moldova şi domiciliază pe
teritoriul ei, are experienţă în domeniu, îndeplineşte şi alte condiţii suplimentare stabilite de lege.
 
Despre dizolvarea forţată a persoanei juridice instanţa de judecată, care a adoptat hotarîrea de lichidare a
persoanei juridice, este obligată să înştiinţeze în scris despre aceasta oficiul teritorial al Camerei în termen
de 3 zile după adoptarea hotărîrii.
 
Pentru a consemna în Registrul de stat începutul procedurii de dizolvare forţată a persoanei juridice, la
oficiul teritorial al Camerei se prezintă următoarele documente:
 
 cererea de înregistrare a dizolvării;
 copia hotărîrii judecătoreşti irevocabile.
 
Prevederile indicate mai sus nu se extind asupra dizolvării filialelor sau reprezentanţelor persoanelor
juridice, cu excepţia filialelor persoanelor juridice străine.