UNIVERSITATEA DE STAT DIN REPUBLICA MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT
Tema: uzucapiunea ca mod de dobandire a dreptului de proprietate si aplcarea
acesteia in perioada actuala.

A elaborat :Cîșlari Sorin

Examinator:Țurcan Daniela

Chișinău 2021
. Uzucapiunea sau prescriptia achizitiva. Notiune

Uzucapiunea sau prescriptia achizitiva este un mod de dobandire a proprietatii si a altor drepturi
reale, caracterizata prin posesiunea lucrului in timpul fixat de lege. Este prevazuta de art.645 din
Codul civil ca unul din modurile originare de dobandire, iar in art.1847 din acelasi cod se
dispune ca prescriptia achizitiva are acelasi caracter.

Denumirea de ”uzucapiune” si dobandirea pe aceasta cale a dreptului de proprietate a fost

cunoscuta de dreptul roman, ea si-a gasit consacrarea in vechiul drept romanesc, fiind pe larg
tratata de pilda in Codul Caragea in Tara Romaneasca si Codul Calimah in Moldova. In legislatia
noastra termenul de 'uzucapiune' nu a fost regasit, el fiind consacrat de practica judiciara. In
Codul civil de la 1864 este reglementata in cartea III, titlul XX, dispozitii care se completeaza cu
cele ale Decr.167/1958 privind prescriptia extinctiva, prevederile Decr.-Lege 115/1938 pentru
unificarea dispozitiilor de carte funciara, acolo unde mai este in vigoare acest mijloc de
publicitate imobiliara.

In prezent, art.28 din Legea cadastrului si publicitatii imobiliare nr.7/1996, consacra termenul
de 'uzucapiune' referitor la opozabilitatea dreptului de proprietate fata de terti, cand provine si
din uzucapiune (printre alte enumerari).

Daca posesiunea unui imobil se prelungeste o anumita durata si sunt realizate anumite conditii
prescrise de lege acest fapt nu poate ramane fara consecinte juridice, cea mai importanta
consecinta fiind nasterea dreptului de proprietate asupra imobilului in favoarea persoanei care a
avut posesia utila a acestuia. Posesia prelungita in timp este considerata de lege un izvor al
proprietatii.

In doctrina si jurisprudenta prescriptia achizitiva sau posesiunea este definita ca un mijloc de a

dobandi proprietatea unui lucru, prin posesiunea acelui lucru in tot timpul si in conditiile fixate
de lege. Starea de fapt se transforma in stare de drept, care este efectul principal al posesiei.

Din definitie rezulta ca uzucapiunea nu este posibila daca bunul a fost obtinut in temeiul unui act
translativ de proprietate, cum ar fi de exexmplu un contract de donatie. Existenta unui act
translativ de proprietate da dreptul titularului la actiunea in realizarea dreptului, iar nu la cea in
constatare, cum se procedeaza in cadrul uzucapiunii. Ori, potrivit art.111 din C.pr.civ., actiunea
in constatare nu este admisibila daca partea are deschisa calea in realizarea dreptului, care are la
baza un titlu de dobandire, dupa cum s-a retinut si in practica judiciara. Asadar, uzucapiunea da
nastere dreptului de proprietate, ori altui drept real, asupra unui bun imobil prin posedarea lui de
catre una sau mai multe persoane in conditiile si termenele prevazute de lege. Posesia trebuie sa
fie neintrerupta. Ea se aplica numai drepturilor reale.

2. Justificare si domeniu de aplicare

In sistemul Codului civil roman, uzucapiunea are un rol deosebit de important, ea constituind
singura dovada absoluta a dreptului de proprietate. Ea simplifica posibilitatea dovedirii, cel ce o
invoca avand sarcina de a face dovada posesiei in conditiile legale.

Uzucapiunea este o dovada certa a dreptului de proprietate si constituie unul din efectele cele
mai importante ale posesiei utile. Aceasta posesie este o stapanire de fapt a unui lucru si apare
din punctul de vedere al posesorului ca o manifestare exterioara a unui drept real. Justificarea
uzucapiunii consta in aceea ca de cele mai multe ori posesia corespunde dreptului de
proprietate. Dovada dreptului de proprietate este o sarcina dificila, de aceea uzucapiunea ca mod
originar de dobandire inlatura inconvenientele probei dreptului de proprietate.

In al doilea rand, sunt situatii juridice neclarificate, prin convertirea posesorului util in proprietar
se transforma o aparenta indelungata intr-un drept de proprietate cert si indiscutabil.

In al treilea rand, proprietarul neglijent, care a lasat timp indelungat posesia unei alte persoane,
nu poate ramane fara nici o consecinta pe plan sanctionator. Daca el a permis altei persoane sa
aiba posesia bunului fara nici o impotrivire, acesta s-a comportat public ca un proprietar, legea
nu poate lasa aceasta stare de lucruri fara consecinte juridice.

Referitor la domeniul de aplicare al uzucapiunii, acesta se margineste la bunuri imobile si care se

afa in circuit civil. Se afla in circuit civil imobilele proprietate privata, fara deosebire de titularul
dreptului de proprietate care poate sa fie: o persoana fizica, persoana juridica de drept privat,
statul, regie autonoma etc. Per a contrario nu pot fi uzucapate imobilele apartinatoare
domeniului public, care sunt inalienabile (art.135, al.5 din Constitutie). In aceeasi masura aceste
imobile sunt imprescriptibile, dupa cum expres se refera la terenuri art.5 din Legea nr.18/1991,
art.74 din Legea nr.69/1991.

In sistemul reglementarii anterioare nu puteau fi uzucapate imobilele din proprietatea statului sau
cooperatista de catre persoane fizice. Era inadmisibila actiunea pentru dobandirea dreptului de
proprietate asupra unui imobil, proprietate de stat, prin uzucapiune. Acest drept de proprietate al
statului a fost considerat intreaga perioada de atunci ca fiind inalienabil, insesizabil si
imprescriptibil si deci nu se putea pierde prin trecerea timpului. In schimb, statul, daca poseda in
conditiile dreptului comun, putea sa dobandeasca dreptul de proprietate prin uzucapiune, atat
impotriva proprietatii individuale cat si a celei cooperatiste, dreptul sau de proprietate era
considerat de esenta superioara.

Am adus in discutie acest aspect, pentru a se sti daca in conditiile actuale, ca urmare a abrogarii
Constitutiei de la 1965 si a celorlalte acte normative se poate uzucapa imobilul proprietate de stat
sau cooperatista, care a fost posedat sub imperiul acestor reglementari, prin adaugare la durata de
timp de dupa abrogarea lor. Consideram ca aceste acte normative, chiar abrogate, pentru
perioada cat au fost in vigoare si-au produs efectele si noile reglementari, neavand caracter
retroactiv, uzucapiunea curge numai de la data si in contextul noilor reglementari legale. Asupra
bunurilor din domeniul privat al statului, a celor aflate in proprietate cooperatista sau altor
persoane juridice sunt aplicabile regulile dobandirii dreptului de proprietate prin uzucapiune de
la intrarea in vigoare a Constitutiei din 1991 si a altor acte normative care carmuiesc regimul
juridic al acestor bunuri.

Uzucapiunea nu isi gaseste aplicare in privinta bunurilor mobile. Ea se circumscrie numai la

imobile, pentru ca presupune o posesiune prelungita iar nu una 'instantanee'. La analiza art.1909
din C.civ. am aratat pe larg cum functioneaza dobandirea la mobile. Cu toate acestea, s-a
exprimat de catre jurisprudenta opinia ramasa minoritara a dobandirii prin uzucapiune la mobile,
care, desigur nu poate fi impartasita.

Ca o reglementare generica a categoriilor de imobile care nu se pot prescrie, face referire expresa
art.1844 din C.civ. Acest text prevede ca nu se prescrie domeniul lucrurilor, care prin natura lor
sau o declaratie a legii nu pot fi obiect al dreptului de proprietate privata, ci sunt scoase din
comert. Rezulta din text ca in cod nu sunt enumerate bunurile ce nu pot fi dobandite prin
uzucapiune, ci se face referire la criteriile dupa care anumite bunuri sunt declarate
imprescriptibile, adica scoase din circuit civil si ca atare nesusceptibile de a fi dobandite prin
uzucapiune.

Atat din interpretarea art.135 (5) din Constitutie, art.5 din Legea nr.18/1991, art.74 din Legea
nr.69/1991, cat si art.1844 din C.civ. rezulta ca pot fi dobandite prin uzucapiune acele imobile
aflate in circuit civil si sunt in proprietatea privata, fara a se mai face vreo diferentiere legata de
titular, care poate fi persoana fizica, o regie autonoma, societate comerciala indiferent de
structura capitalului, statul etc.

In ce priveste persoanele indreptatite sa invoce beneficiul uzucapiunii sunt exclusi strainii sau
apatrizii, care nu pot dobandi terenuri si in consecinta nu pot nici uzucapa, astfel dupa cum
prevede art.42(2) teza II din Constitutie. La fel art.47 din Legea fondului funciar nr.18/1991,
prevede ca persoanele fizice care nu au cetatenia romana si domiciliul in Romania, precum si
persoanele juridice care nu au nationalitatea romana si sediul in Romania nu pot dobandi terenuri
in proprietate. Posesia exercitata de aceasta categorie de persoane, oricat ar dura, nu
este 'utila' pentru a produce efectele juridice ale uzucapiunii.

Uzucapiunea este un mod originar de dobandire a proprietatii si constituie singura dovada

absoluta a dreptului de prorpietate. Am aratat care sunt justificarile ei, rezumate in: a) in imensa
majoritate a cazurilor posesia corespunde dreptului de proprietate a carui dovada, in unele
situatii, este greu de facut; b) certitudinea situatiilor si a raporturilor juridice face absolut necesar
sa se recunoasca efecte juridice unor aparente indelungate de proprietate; si, in
fine, c) uzucapiunea apare ca o sanctiune impotriva proprietarului care a fost delasator si lipsit de
diligenta.

In timpul posesiei exista o aparenta de proprietate. La implinirea termenului se poate vorbi de o

consolidare a dreptului de proprietate, atunci proprietarul initial nu are nici o sansa in fata celui
care invoca uzucapiunea.

Uzucapiunea este justificata si prin aceea ca odata cu trecerea timpului, de cele mai multe ori
dovada dreptului de proprietate devine dificila, prin pierderea, distrugerea, deteriorarea actelor
sau acel titlu devine discutabil. In aceste conditii, posesia indelungata consolideaza dreptul de
proprietate, iar cel care se pretinde in aceste conditii proprietar, va fi tinut sa faca dovada
posesiei in termenul si in conditiile legii. Acolo unde proprietarul nu mai manifesta nici un
interes pentru bun o perioada indelungata, se poate presupune ca a achiesat la un drept eventual
al posesorului, atunci nici legea nu mai trebuie sa ii acorde protectie. Demonstratia este facuta de
la sine cand o stare de fapt s-a prelungit timp indelungat, ar fi nechibzuit sa se tulbure ordinea
stabilita firesc a lucrurilor. Chiar ordinea sociala este interesata intr-o mare masura la clarificarea
unor situatii in sensul in care ele s-au statornicit prin trecerea timpului. Justificarea si modalitatea
institutiei uzucapiunii au preocupat pe clasicii dreptului civil francez, chiar fiindu-i laudate
efectele sale utile pana la a o considera patroana geniului juridic uman. Uzucapiunea da o
trasatura calitativa posesiei prin aceea ca o transforma in proprietate, adica starea de fapt
dobandeste consacrare in drept.

Sustin autorii citati ca proprietarul neglijent este necesar sa sufere candva consecintele acestei
neglijente, iar pe de alta parte functioneaza cu tarie prezumtia ca, mergand inapoi in timp, celui
ce poseda i-a fost transmis dreptul de catre proprietar.

Am aratat ca nu pot fi dobandite prin uzucapiune lucrurile ce apartin domeniului public, care este
o situatie de inalienabilitate legala. Tot astfel poate ca inalienabilitatea sa fie naturala. Sunt
inalienabile prin natura lor lucrurile asa-numite res communes cum sunt : lumina, aerul, apa
marii, apa de ploaie aflata in cadere libera, razele soarelui etc.
3. Conditionarea esentiala a uzucapiunii de faptul posesiei

Conceptul de posesiune a stat in preocuparea doctrinei juridice din cele mai vechi timpuri. In
secolul trecut apar doua mari curente: doctrina lui K.Savigny dupa care posesiunea era legata
intr-un cerc restrans, fara a fi o institutie, avand postulatul ”animus et corpus, animus domini,
animus rem sibi habendi, animus possidentis.” Al doilea curent, reprezentat de doctrina lui
R.Ihering, care se abate de la acest postulat, gravitand spre o noua definitie legata de scopul
economic, folosinta dupa destinatie a obiectului, posesiunea fiind manifestarea exterioara a
vointei unei persoane ”prin care aceasta persoana aduce in nex cu sine un obiect in relatiunile
sale totale sau partiale, prin care acel obiect se prezinta, ca de fapt ei ii apartine.” Relatia dintre
persoana si obiect infiinteaza posesiunea, prin stapanirea acestuia.

Posesiunea este un concept caracteristic pentru institutia uzucapiunii. Ea corespunde ideii de

stapanire faptica si ilustreaza intr-o maniera elocventa ca nu exista o ruptura intre spatiul juridic
si cel nejuridic. Elementele de fapt care se circumscriu in criteriile pe care le impune legea duc la
legitimare pe planul dreptului, pentru a consfinti realitatea cu care ordinea juridica trebuie sa fie
intr-o simetrie rationala.

Posesiunea, prin faptul ca se exercita efectiv, se incadreaza intr-un raport exteriorizat intre titular
si bunul asupra caruia se exercita si prin efectele sale este un mijloc de publicitate. Avertizeaza
pe cei interesati de caracterul deschis si public al transferului de proprietate si care deseori se
confunda cu dreptul insusi. Importanta ei pentru uzucapiune este covarsitoare. S-a mers pana
acolo incat a fost considerata pe plan probatoriu fundamentul prezumtiei dreptului de proprietate,
necesar pentru constituirea dreptului real, avand in unele situatii si functia de publicitate prin
inscrierea in registrele de publicitate imobiliara. Este dat ca exemplu efectul creator al posesiunii
in regimul de carte funciara, iar in regimul de publicitate prin registrul de transcriptiuni-
inscriptiuni posesia constituie singurul mijloc absolut de dovada a dreptului real.

Am constatat din definirea uzucapiunii ca ea se fondeaza pe posesia indelungata a imobilului

aflat in circuit civil. Aceasta posesie trebuie sa fie apta de a duce la uzucapiune in favoarea celui
care poseda, posesia intemeindu-se pe dispozitiile art.1864 C.civ. Pentru a avea efectul urmarit,
adica sa duca la dobandirea dreptului de proprietate, art.1847 C.civ.prevede urmatoarele conditii
pe care sa le indeplineasca: sa fie continua, neintrerupta, netulburata, publica si sub nume de
proprietar. Acestea sunt calitatile posesiei care o face utila sa duca la dobandirea proprietatii.

Initial, desi persoana se afla in stapanirea bunului, ea are deci calitatea de posesor, dar se
comporta ca un adevarat proprietar. Unul dintre efectele juridice la care duce posesia unui bun,
cand cel care poseda se comporta fata de el ca un proprietar, este uzucapiunea sau prescriptia
achizitiva. Deci, conditia esentiala a uzucapiunii este posesia exercitata in anumite conditii. Ea
trebuie sa fie utila, care este opusul viciului, adica, posesia sa fie neviciata.

Contrariul acestei calitati a posesiei de a fi utila, sunt viciile sale: discontinuitatea, adica
exercitarea cu intermitente anormale (art.1858 C.civ.); violenta sau tulburarea, atunci cand este
fondata sau conservata prin acte de violenta in contra sau din partea proprietarului (art.1851
C.civ.); clandestinitatea, adica se exercita in asa fel incat sa nu fie cunoscuta de cel in drept
(art.1852 C.civ.); precaritatea, adica este infaptuita in numele titularului sau avand o calitate
derivata dintr-un act juridic incheiat cu acest titular al dreptului de proprietate, locator, chirias,
depozitar, mandatar, copartas etc. ceea ce face ca precaritatea sa echivaleze cu lipsa insasi a
posesiei (art.1853 C.civ.). Precaritatea este mai mult decat un viciu, este absoluta, putand fi
exercitata de orice persoana interesata. Ea consta in lipsa a insusi elementului constitutiv al
posesiei juridice. Posesia precara poate fi intervertita in conditiile art.1858 C.civ., care o
transforma in utila si in consecinta apta sa duca la dobandirea dreptului de proprietate prin
uzucapiune. Simplii detentori precari nu pot uzucapa, ei detin lucrul in baza unui titlu
netranslativ, care-i obliga la restituire catre proprietar. Aceasta ii impiedica sa aiba animus
domini, cu intentia de a se comporta ca proprietar. Cand obligatia de restituire se stinge si
posesia isi continua cursul, incepe o posesie utila care a inlaturat obstacolul initial in fata
lui animo domini, sau daca se interverteste titlul transformand detentiunea in posesie utila. In
acest caz el poate uzucapa. Precaritatea apare ca un viciu perpetuu pentru ca un detentor, cat timp
isi pastreaza caracterele detentiei initiale, nu poate uzucapa prin nici o curgere de timp. Este
regula impusa categoric de art.2236 C.civ.francez, caruia ii corespunde art.1853 din Codul
nostru, care este mai putin categoric, dar ducand la aceeasi concluzie dupa cum reiese si din
art.1857 care spune ca detentorul nu poate sa schimbe el insusi calitatea posesiunii sale.

Viciul care rezulta din precaritate nu se prezuma, cealalta parte, alta decat posesorul, trebuie sa
faca dovada ca posesiunea este precara. Aceasta dovada rezulta din existenta unui titlu care sa
duca la concluzia ca posesorul exercita cu precaritate. In caz de indoiala legea presupune ca
posesorul poseda pentru sine, insa nimic nu impiedica a se dovedi contrariul.

Nu ne propunem aici sa facem o analiza in detaliu a calitatilor si viciilor posesiei, fiind amplu
dezbatuta in literatura de specialitate. Ne rezumam sa semnalam importanta primordiala a
acesteia pentru uzucapiune, de altfel, ea este conditionata de posesie care, la randul ei, cum s-a
vazut, trebuie sa indeplineasca unele cerinte aflate in stransa legatura cu intelegerea si
semnificatia acestui mod de dobandire. Le aratam succint si pe rand.

Continuitatea posesiei este o conditie impusa de art.1847 C.civil. Ea consta in starea de fapt
realizata prin succesiunea, daca nu permanenta, cel putin regulata, si in stransa legatura cu natura
bunului, a actelor de detinere materiala. Din ratiuni impuse de desfasurarea normala a
activitatilor umane in societatea organizata legea nu poate si nici nu cere intrebuintarea constanta
a lucrului, pentru ca o astfel de intrebuintare este imposibila si pretinderea ei apare absurda. Deci
trebuie sa se tina seama de natura posesiunii la care bunul este susceptibi si de toate imprejurarile
concrete ale cauzei. Pe de alta parte, continuitatea posesiunii se prezuma fara ca prin aceasta sa
se impiedice proba contrara (art.1850 C.civil).

Posesiunea unui imobil odata dobandita prin acte materiale suficiente sa intre in continutul de
continuitate, se conserva prin simpla intentie a posesorului, atata timp cat ea nu a fost abandonata
in mod voluntar sau daca nu a fost distrusa pintr-o alta posesie efectiva. Aceasta este teza cea
mai realista si constituie o prezumtie de continuitate care se deduce, dupa cum am retinut, din
art.1850 C.civil.

Intentia de posedare, solo animo, care apare in momente de intermitenta, nu este suficienta
pentru ca posesia sa fie continua decat daca este exercitata in toate ocaziile si in toate momentele
in raport cu natura lucrului posedat, fara intervale anormale si prelungite de timp, care pot
presupune fie un abandon, fie intercalarea unei alte posesii, acestea fiind motive sa fie apreciata
ca este o posesie discontinua.

Discontinuitatea este viciul continuitatii posesiei, el este temporar in sensul ca dispare imediat ce
actele materiale de stapanire sunt reluate in succesiune normala. Discontinuitatea care presupune
inlaturarea continuitatii trebuie sa fie cu intermitente anormale.

O alta conditie a posesiei, enumerata de art. 1847, cere ca ea sa fie neintrerupta. Ea este legata
mai mult de notiunea de uzucapiune, fiindca in context intreruperea nu este un viciu al posesiei,
ea constituie o intrerupere propriu-zisa a prescriptiei achizitive. Spre deosebire de continuitate,
care este opera posesorului insusi, intreruperea se datoreaza faptei unui tert, care deseori este
proprietarul, ea ducand la desfiintarea posesiei. Caracterul neintrerupt este o conditie faptica a
oricarei posesiuni.

Acelasi art.1847 din Cod.civ. prevede ca posesia trebuie sa fie 'netulburata', adica sa nu se
fundeze pe acte de violenta. Textul art.1851 C.civil se exprima ca :'Posesia este tulburata cand
este fundata sau conservata prin acte de violenta in contra sau din partea
adversarului.' Violenta, ca viciu al posesiei, contrariul calitatii de 'netulburata' poate
fi materiala sau morala. In jurisprudenta de dupa anul 1989 s-a apreciat ca violenta morala
consta in imposibilitatea impusa de fostul regim comunist de a revendica un bun de catre fostul
proprietar.

S-a retinut in solutiile pronuntate ca preluarea imobilelor s-a facut prin obstructionarea
proprietarului prin masuri de autoritate excesiva si este calificat ca un act de violenta fizica si de
aceea posesia a fost nelegitima, pentru ca ulterior s-a transformat in violenta morala, mentinuta
pana la schimbarea sistemului politic.

S-a retinut ca atat in ce priveste art.1851 din C.civil, cat si prescriptia speciala instituita in
favoarea statului prin Dec.nr.218/1960 si 712/1966, proprietarul nu a putut actiona din
impedimente rezultate ale constrangerii morale impuse de sistemul juridic al regimului trecut,
desi cereri si alte demersuri administrative a mai facut. Statul nu poate invoca dobandirea
dreptului de proprietate prin uzucapiune, pentru ca posesia lui a fost conforma cu art.1851, adica
a fost fondata pe acte de violenta morala.

Daca statul se prevaleaza de prescriptia achizitiva, nu el are sarcina de a dovedi ca posesia a

intrunit toate calitatile cerute de lege spre a fi utila ad usucapionem, revenind adversarului sau
(fostul proprietar) sa dovedeasca viciile care ar impiedica-o sa fie utila. Pretinsul viciu fiind
relativ (violenta, clandestinitatea, precaritatea) numai cel impotriva caruia ea are acest caracter il
va putea invoca pentru a o face ineficienta fata de el prescriptia (art. 1862 C.civ.). Deci posesia
trebuie sa contina calitativ elementele sale, intelegand prin aceasta absenta viciilor.

Intr-o alta speta, nu a fost acceptata apararea unei societati comerciale succesoare in drepturi a
unei intreprinderi de stat, ca urmare a reorganizarii conform Legii 15/1990, care a invocat
posesia de peste 30 de ani, care duce la dobandirea dreptului de proprietate prin uzucapiune de
lunga durata. Nu a fost indeplinita conditia de a avea o posesie 'netulburata', deoarece, in cauza,
a fost fondata si apoi conservata prin samavolnicie (violenta), initial fizica si devenita ulterior o
violenta psihica, constand din temerea continua, resimtita de reclamantii deposedati pe tot timpul
cat a durat posesia statului in regimul totalitar. Pentru identitate de ratiune s-a statuat in solutia in
discutie, ca nu poate fi primita nici sustinerea ca imobilul ar fi trecut in proprietatea statului ca
urmare a aplicarii Decr.167/1958 si a Decr.nr.712/1966, cu privire la bunurile care se incadreaza
in art.III din Decr.nr.218/1960.

Posesiunea de 2 ani prevazuta de acest ultim decret, pentru a prescrie dreptul la actiune, nu se
putea fonda pe un act de violenta, ca in speta, fiindu-i aplicabile si acestei prescriptii regulile
dreptului comun ale art.1847 din C.civil, referitoare la conditiile ce trebuie indeplinite pentru a
prescrie. Decr.nr.218/1960 nu a restrans campul de aplicare al acestor prevederi, neexistand in
cuprinsul sau nici o dispozitie in sensul aratat. Se constata astfel ca recunoasterea dreptului de
proprietate al reclamantilor asupra imobilului revendicat, dobandit de ei in 1950 in baza unui
contract de vanzare-cumparare autentificat, nedesfiintat vreodata prin hotararea primei instante
este legala si temeinica.

Caracterul netulburat al posesiei este o conditie ce nu este indeplinita, atunci cand se insufla
temerea expunerii la un rau pe tot timpul cat a durat posesia din partea organelor de represiune
ale statului si pana cand a actionat in judecata. Jurisprudenta instantei supreme dupa 1990 a
retinut, o perioada, ca posesia organelor statului in conditiile violentei morale face sa impiedice
prescriptia achizitiva.

Jurisprudenta actuala s-a preocupat de acest viciu al posesiei si interpretand art.1850 din C.civ. s-
a generalizat in practica instantelor ca posesia exercitata de stat, prin organele sale, in conditiile
existentei unei violente morale a facut ca aceasta sa nu fie utila si sa impiedice aplicarea
prescriptiei achizitive, care sa duca pe aceasta cale la dobandirea dreptului de proprietate.
Pregnanta regimului politic care inspira teama si sistemul sau de constrangere sunt acceptate ca
un viciu (violenta) care impiedica posesia utila.

O alta conditie este ca posesia trebuie sa fie publica (neclandestina), element care consta in
aceea ca trebuie sa se exercite in vazul tuturor si sa fie cunoscuta ca atare de toti aceia care
voiesc si trebuie sa stie si sa vada.

Clandestinitatea este viciul publicitatii posesiei si presupune exercitarea posesiei pe ascuns fata
de adevaratul proprietar, astfel incat acesta nu o poate cunoaste, conf.art.1582 C.civ.

In practica judiciara s-a decis ca chiriasul este un detentor precar, el nu poate dobandi
proprietatea bunului inchiriat prin uzucapiune cat timp exercita stapanirea ca locator si nu ca
proprietar. Faptul ca nu s-a platit chiria nu inseamna ca proprietarul a renuntat si nu are nici o
relevanta pentru uzucapiune. Precaritatea are caracter permanent si creeaza prezumtia ca a existat
pana la capat. Jurisprudenta nu a fost constanta si s-a pronuntat si in alt sens. S-a retinut ca daca
o persoana a folosit initial o camera in calitate de chiriasa in baza unui contract de inchiriere,
incheiat cu proprietarul imobilului, iar de la o anumita data a folosit-o in mod constant,
neintrerupt, timp de peste 30 de ani (in speta intre 1959-1989), platind si impozitul aferent, ea a
dobandit dreptul de proprietate asupra acelei camere prin uzucapiune, fiindca uzucapiunea poate
avea loc si asupra unei fractiuni din imobil.

De asemenea, actele care se executa asupra lucrului ce apartine altuia in calitate de locator nu
constituie o posesie sub nume de proprietar. Locatorul exercitand posesia in numele altuia,
respectiv al proprietarului, in calitate de detentor precar nu poate beneficia de prevederile din cod
privind uzucapiunea, oricat ar dura posesia.

Tot legat de aceasta materie, in jurisprudenta fostei instante supreme, care isi pastreaza
actualitatea, s-a decis ca stapanirea unui imobil, dar cu ingaduinta proprietarului, nu poate sa
duca la dobandirea proprietatii prin uzucapiune. Acea persoana nu este in exercitiul unei posesii
utile, deoarece posesorul a fost in realitate un detentor precar. Aceasta chiar daca a stapanit bunul
mai mult de 30 de ani. Detentorul nu beneficiaza de uzucapiune oricat timp ar dura posesia sa ca
detentor-precar. Detentorul poate schimba, el insusi sau prin persoane interpuse, actul de
stapanire materiala cu titlu precar in posesie, daca nu exista un act juridic care sa conduca la
intervertire. Schimbarea precaritatii nu poate rezulta decat din acte de rezistenta prin care
detentorul sa nege exercitarea dreptului de catre cel pentru care detine bunul intrand in conflict
deschis cu acesta. Intervertirea nu va fi posibila daca titularul nu a fost cel putin avizat despre
schimbarea de atitudine a detentorului. Remediul pentru detentor apare in situatia in care
precaritatea se transforma in posesie utila prin unul din modurile admise, adica negarea dreptului
titularului prin acte carora legea le atribuie o asemenea consecinta.

In legatura cu continutul posesiei de a fi publica, se poate intampla in practica sa se schimbe si

calitatea initiala. Astfel, se poate intampla ca posesia, care initial a fost clandestina, sa devina
ulterior publica, sau invers. In ambele ipoteze exista o singura solutie: publicitatea este necesar
sa existe pe toata durata posesiei care este invocata in beneficiul uzucapiunii.
In materie imobiliara situatia ipotetica si foarte rara a fost exemplificata prin ocuparea treptata si
pe neobservate a unei fasii de teren din fondul vecin. Ea a fost rezolvata de doctrina in sensul ca
faptul de a cultiva o fasie de teren din proprietatea vecinului constituie un fapt de posesie publica
si deci de posesie utila.

In fine, posesia trebuie sa fie fara echivoc. Dupa unii autori echivocul nu este un viciu distinct, ci
se confunda cu precaritatea, deoarece cazurile cand se vorbeste de o posesiune echivoca sunt
tocmai acelea in care detentorul poseda totodata pentru sine si in numele altuia. Este dat
exemplul uzufructuarului care in raport cu cel de-al treilea poseda pentru sine, iar in raport cu
proprietarul bunului este detentor, precum si cel al comostenitorilor asupra bunurilor indivize.
Desi exista asemanari pana aproape la identificare, suntem de parere ca lipsa de echivoc trebuie
privita ca o calitate aparte a posesiei, necesara pentru a uzucapa.

Ipoteza dobandirii prin intervertirea posesiei dintr-una echivoca intr-una neechivoca, in cazul
comostenitorilor, este prevazuta in teza finala a art.729 C.civil si dezbatuta in literatura de
specialitate. Atata timp cat un mostenitor poseda si conserva aceasta calitate de erede, el
stapaneste atat pentru sine ,cat si pentru ceilalti, avand aceasta exprimare posesia are caracter
echivoc si nu-i poate fi utila pentru a dobandi prin prescriptie. El poate poseda pentru sine prin
intervertirea titlului de comostenitor, sau poate sa exercite o noua posesiune nevicioasa atunci
cand nu a cunoscut viciul autorului sau care l-ar descalifica din calitatea de mostenitor asupra
acelui imobil. Cu alte cuvinte, posesiunea in contra comostenitorilor sau cand incepe o posesiune
viciata a autorului sau, are la indemana numai uzucapiunea de 30 de ani. La cea de 10-20 de ani
presupunea just titlu si buna-credinta, ceea ce nu este cazul la starea de indiviziune rezultata din
mostenire. El nu poate uzucapa decat prin 30 de ani pentru ca succesiunea nu-i poate folosi just
titlu.

Alta este situatia daca comostenitorul este un detentor al lucrului imobil, de ex. chirias sau
depozitar, el este, in aceste cazuri, un simplu detinator precar obligat la restituire, ca atare va
trebui sa interverteasca titlul in conditiile art.1858 C.civ. pentru a putea beneficia de prescriptia
achizitiva prevazuta de art.729 Cod civil. Din considerentele deciziei citate, rezulta cu claritate
care este orientarea practicii judiciare atunci cand se pune problema prescriptiei achizitive intre
mostenitorii aflati in coproprietate.

In principiu si jurisprudenta recenta, uzucapiunea nu curge intre coindivizarii a caror stare de

indiviziune este rezultata dintr-o mostenire. Se prezuma ca posesia exercitata de oricare dintre ei
este in interesul si in numele tuturor. In speta, din simpla imprejurare a platii taxelor locale de
catre un mostenitor si din faptul ca alti doi locuiesc in localitati diferite din zone ale tarii, nu-l
indreptateste pe reclamant sa pretinda ca a uzucapat.

In literatura de specialitate s-a mai retinut ca viciul de echivoc este relativ si limitat. Echivocul
este relativ in sensul ca, in cazul indiviziunii, tertii nu pot invoca acest viciu asupra actelor unui
posesor, pentru ca el se refera la raporturile dintre coindivizari si in aceasta calitate el poate fi
pus in discutie. Echivocul este limitat pentru ca atunci cand posesia comuna este exercitata
simultan de mai multe persoane este echivoca pentru oricare din persoanele care poseda in
comun si nu poate profita exclusiv nici uneia dintre ele. Pentru a putea prescrie, stapanirea de
catre unul dintre copartasi (in speta mostenitor) este apta numai daca a intervenit o manifestare
exterioara a vointei acestuia, care sa demonstreze ca el a inteles sa o transforme in posesie
exclusiva. Adica, s-a produs prin acte materiale de stapanire asupra unui bun, o intervertire de
fapt a posesiei.

Intervertirea legala a precaritatii are loc in patru moduri: a) intervertirea care provine din fapta
unui tert (art.1858 pct.1 C.civil); b)intervertirea provenind din contradictia opusa proprietarului
(art.1858 pct.2 C.civil); c) cea rezultata din textul art.1858 pct.3 C.civil care se exprima ca
intervertirea are loc 'cand detinatorul stramuta posesiunea lucrului, printr-un act cu titlu
particular translativ de proprietate, la altul, care este de buna-credinta'; d) al patrulea mod
prevazut de art.1858 pct.4 C.civil 'cand transmiterea posesiunii din partea detinatorului la altul
se face printr-un act cu titlu universal, daca acest succesor universal este de buna-credinta.'

Am analizat conditiile posesiei care, insumate, dau acesteia caracterul de a fi utila pentru a
dobandi dreptul de proprietate prin uzucapiune. Exercitarea acesteia in conditiile care trebuie sa
o indeplineasca pentru a fi utila a fost conturata in practica judiciara.

Ca stare de fapt consta in stapanirea bunului de catre o persoana ce se pretinde a fi titularul unui
drept real asupra acelui bun, ea putand fi exercitata si de o alta persoana, in numele acestuia.

Cand posesia este conforma cu starea de drept ea este legitima, in caz contrar fiind nelegitima. In
ambele cazuri pentru a fi utila in vederea producerii efectelor urmarite ea trebuie sa fie continua,
neintrerupta, netulburata si sub nume de proprietar.

4. Felurile uzucapiunii

In sistemul nostru legislativ sunt cunoscute si acceptate doua feluri de dobandire a dreptului de
proprietate prin uzucapiune: a) uzucapiunea in sistemul Codului civil si b) uzucapiunea in
sistemul cartilor funciare. Pana la unificarea generala prin sistemul de publicitate si de evidenta
tehnica pe intreg teritoriul tarii in conformitate cu Legea nr.7/1996, privind cadastrul si
publicitatea imobiliara, care va dura in timp, aceasta distinctie isi pastreaza valabilitatea.

Din punct de vedere procedural, uzucapiunea poate fi valorificata atat prin actiunea principala,
cat si pe cale de exceptie in procesul de revendicare intentat de cel ce se pretinde proprietar. In
jurisprudenta a fost retinut in mod constant acest aspect. Intr-o speta recenta, care contureaza
aceasta idee, s-a retinut ca atat la instanta de fond, cat si la cea de apel paratii au sustinut,
constant, ca au folosit terenul din litigiu 30 de ani, instantele aveau obligatia de a verifica atare
afirmatie, de vreme ce prescriptia achizitiva poate fi invocata chiar si pe cale de exceptie.

Intr-o alta cauza, partea a formulat recursul pus la indemana prin dispozitia tranzitorie a art.V
al.6 din Legea nr.59/1993. La judecarea lui s-a constatat ca nu au fost verificate in suficienta
masura sustinerile paratelor care folosesc un imobil construit de peste 30 de ani, unde au facut si
lucrari de investitii. Fiind o exceptie, ca urmare a admiterii ei, s-a dispus rejudecarea cauzei,
printre alte chestiuni s-a indrumat in rejudecare sa fie verificate daca sunt indeplinite conditiile
uzucapiunii.

4.1. Uzucapiunea cunoscuta in sistemul Codului civil

Uzucapiunea cunoscuta in sistemul Codului civil este aplicabila in acele parti ale teritoriului tarii
in care publicitatea imobiliara este realizata prin registrul de transcriptiuni si inscriptiuni. Ea este
de doua feluri: uzucapiunea de 30 de ani si uzucapiunea de 10 pana la 20 de ani.

4.2. Uzucapiunea de 30 de ani este reglementata in C.civ.

In sistemul Codului civil constatam ca o posesiune indelungata si neviciata poate duce la

dobandirea dreptului de proprietate, ca mod originar de dobandire. Punandu-se conditia
prevazuta de art.1847 C.civ. s-a ajuns la concluzia ca si posesorul de rea-credinta poate exercita
o posesie utila timp de 30 de ani si, ca atare, poate dobandi dreptul de proprietate prin prescriptia
achizitiva de lunga durata. Are importanta faptul daca posesorul este de rea-credinta si nu are la
baza un just titlu, pentru ca prin aceasta uzucapiunea de 30 de ani se distinge de uzucapiunea de
10 pana la 20 de ani si, in definitiv, ii urmeaza acesteia din urma. Vom vedea ca acolo unde
posesorul nu poate invoca o uzucapiune de 10 pana la 20 de ani, din cauza ca nu are un titlu sau
nu este de buna-credinta, el poate insa dobandi daca a posedat 30 de ani. Un exemplu elocvent
este atunci cand se pune problema daca existenta unui contract de vanzare-cumparare este sau nu
un just titlu, discutabil pentru uzucapiunea de 10 pana la 20 de ani.

Jurisprudenta s-a pronuntat nuantat intr-o speta in care reclamantul care a cumparat teren agricol
- cu act sub semnatura privata - potrivit art.8,11 si 12 din Dec.151/1950, in vigoare la acea data,
si era obligatorie forma autentica sub sanctiunea nulitatii. Se argumenteaza in principiu ca
existenta unui act de vanzare-cumparare, ca de altfel a oricarui alt act translativ de proprietate,
incheiat conform legii exclude posibilitatea dobandirii bunului prin uzucapiune, el fiind dobandit
in astfel de cazuri prin efectul conventiei. Cu toate acestea, atunci cand din diferite motive
conventia partilor nu este valabila, adica este ineficienta din punct de vedere juridic pentru a
transmite dreptul de proprietate pe aceasta cale, posesorul poate sa prescrie impotriva titularului
dreptului.

Tot astfel, in cazul schimbului de proprietate efectuat in perioada 1950-1974, fara indeplinirea
formelor legale prevazute de Decr.nr.151/1950, nu a dus la dobandirea proprietatii pentru
beneficiarul acelui schimb de terenuri. Punandu-se problema curgerii termenului de prescriptie
achizitiva de 30 de ani, pentru dobandirea dreptului de proprietate, instanta este datoare sa
stabileasca daca pasivitatea titularului este sau nu imputabila proprietarului acelui teren, avandu-
se in vedere prevederile legislatiei asupra terenurilor existente in aceasta perioada. In aceste
cazuri termenul de prescriptie de 30 de ani este calculat avandu-se in vedere ca prescriptia
achizitiva reincepe sa curga dupa abrogarea Legilor nr.58/1974 si 59/1974, iar perioada
anterioara se adauga la timpul necesar implinirii acestui termen. In context este analizata
indeplinirea conditiilor posesiei in sensul prevederilor art.1847 C.civil in perioada de 30 de ani
prev. de art.1890 din acelasi cod.

Tot in jurisprudenta pe care am cercetat-o pentru elaborarea prezentei lucrari, sunt retinute
conditiile ce sunt impuse de art.1890 C.civil pentru dobandirea dreptului de proprietate prin
uzucapiune, prin intrunirea cumulativa a doua asemenea conditii: a) posesia exercitata asupra
bunului imobil sa fie utila, adica sa reprezinte o posesie propriu-zisa si neviciata; b) posesia sa
fie exercitata neintrerupt timp de 30 de ani, indiferent daca posesorul este de buna sau de rea
credinta.

Intr-o solutie de data recenta s-a retinut ca acest lucru fiind posibil, exercitarea posesiunii fiind
opozabila si in timpul cat au fost in vigoare Legea nr.58 si Legea nr.59/1974, il indreptateste pe
reclamant deplin si in mod absolut la constatarea uzucapiunii. In sistemul Codului civil roman
singura dovada deplina si absoluta a dreptului de proprietate imobiliara o constituie dobandirea
lui prin uzucapiune. In alte conditii, existenta unui act autentic de vanzare-cumparare incheiat de
parti cu privire la imobilul din discutie, a carui posesie nu a fost exercitata niciodata de catre
cumparator, este lipsita de efectele sale juridice si nu poate fi opusa uzucapientului.

Am remarcat aceasta solutie a unei Curti de Apel pentru a releva actualitatea acestei
uzucapiuni. In acest sens este de retinut ca in legislatia locala aplicabila in unele zone ale
Transilvaniei, acolo unde posesiunea a inceput sub aceste legiuiri (32 de ani dupa dreptul
cutumiar maghiar si 30 de ani dupa art.1460 si urm. din C.civ.austr.), se cere ca posesorul sa fi
fost de buna-credinta pe toata durata termenului.
In sistemul Codului civil roman, al art.1890, pentru dobandirea dreptului de proprietate prin
uzucapiunea de 30 de ani este necesara indeplinirea a doua conditii: a) posesia sa fie utila, adica
o posesie propriu-zisa neviciata, astfel cum a fost analizata in punctul anterior; b) posesia sa fie
exercitata neintrerupt timp de 30 de ani, fara sa se faca distinctie daca posesorul este de buna-
sau de rea-credinta. Astfel s-a retinut si in practica judiciara a fostului Trib.Supr., prin
Dec.nr.61/1985, pronuntata in complet format din 7 judecatori.

Reieșind din argumentele menționate și din perenitatea instituției Uzucapiunii în multitudinea

legislațiilor din Dreptul continental și Common Law, am ajuns la concluzia că deși uzucapiunea
nu este un fenomen des întâlnit în practică, aceasta își găsește justificarea în farmecul valențelor
de ordin social, moral și juridic pe care aceasta le manifestă. Și dacă este să răspundem la
genericul prezentului demers științific, cu certitudine balanța se înclină în favoarea
uzucapiunii patrona generis humani decât o impium praesidium

Bibliografia:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Uzucapiune

http://revista.universuljuridic.ro/uzucapiunea-de-foarte-scurta-durata-reglementarea-actuala-
legii-nr-71996-natura-juridica-si-domeniul-de-aplicare/

http://arhiva-studia.law.ubbcluj.ro/articol/316