Modurile de dobândire a dreptului de proprietate

1. Ce înţelegem prin modurile de dobândire a dreptului de proprietate privată ?

 Înţelegem acele mijloace juridice prin care se dobândeşte un drept real.
 Sintagma „moduri de dobândire” desemnează totalitatea mijloacelor reglementate de lege (Ac.
Jur. şi F. Jur.), prin care se poate dob. dr.de prop., precum şi dezmembrămintele prop., cum sunt:
- Uzufructul;
- Uzul;
- Abitaţia;
- Servitutea;
- Superficia şi dreptul real de folosinţă.
 Sunt moduri de dobândire a drepturilor reale, acele acte şi fapte juridice care, potrivit legii,
servesc la constituirea sau la obţinerea prin transfer a unor asemenea drepturi, ca elemente
componente ale patrimoniului unei persoane fizice sau juridice.
 Modurile de dobândire a dreptului de proprietate privată: Sunt prevăzute în art. 557 C. civ., în
cadrul Titlului II destinat proprietăţii private; (Actuala reglementare)
 Modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică: Sunt enumerate în art. 863 C. civ., în
Titlul VI care reglementează proprietatea publică. (Actuala reglementare)
 În niciunul dintre cazuri, modurile de dobândire nu sunt prevăzute cu caracter limitativ,
precizându-se posibilitatea legiuitorului de a stabili şi alte moduri de dobândire.
 Chiar în reglementarea actualului C. civ., unele dintre modurile de dobândire a dreptului de
proprietate privată sunt aplicabile şi dreptului de proprietate publică. 
 Este cazul accesiunii, uzucapiunii sau al ocupaţiunii, care pot determina intrarea unor
bunuri în domeniul public.
 Carac. nelimitativ al modurilor de dobândire enunţate în cazul prop. pub. şi disp. permisivă de la
art. 863 lit. f, în favoarea altor moduri stabilite de lege, nu exclud aceste modalităţi de dobândire.
 Este necesar însă ca statul sau U.A.-T. să facă dovada afectaţiunii pub. a acestor bunuri.
 Exista o deosebire intre C. civ. din 1864, care enumera incomplet şi inexact modurile de dobândire a
proprietăţii private. Iar art. 557 din actuala reglementare statuează că proprietatea privată se dobândeşte,
în condiţiile legii, prin convenţie, testament, moştenire legală, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei
de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, prin efectul unei
hotărâri judecătoreşti translative de proprietate prin ea însăşi, prin efectul unui act administrativ sau prin
alte moduri reglementate de lege.
2. Clasificarea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale .
 Modurile de dob. enumerate mai sus pot face obiectul mai multor clasificări, după cum urm. :
a) După întinderea dobândirii, deosebim intre:
- Moduri de dobândire universală ori cu titlu universal: Este acel mod de dobândire prin care
dobânditorul primeşte întregul patrimoniu al unei persoane, iar cu titlu universal este acel mod
de dobândire care poartă asupra unei fracţiuni dintr-o universalitate de bunuri.
 Succesiunea legală şi cea testamentară sunt moduri de dobândire universală ori cu titlu
universal, după cum există un singur sau mai mulţi moştenitori care vin la moştenire
- Moduri de dobândire cu titlu particular: Sunt acelea prin care se dobândeşte dreptul de
proprietate asupra unui bun sau mai multe bunuri determinate (convenţia, uzucapiunea,
accesiunea, tradiţiunea, legatul particular).
b) După situaţia juridică a bunului la data transmisiunii, deosebim intre:
- Modurile de dobândire originare: Sunt acele moduri care nu implică transmisiunea juridică a
dreptului de la o persoană la alta, în sensul că bunul nu a aparţinut nimănui în momentul în
care a avut loc dobândirea
  Întreaga doctrină consideră ca mod originar de dobândire a proprietăţii, ocupaţiunea,
care are o foarte redusă aplicaţie din cauză că aproape toate bunurile au un stăpân.
- Modurile de dobândire derivate a proprietăţii: Sunt acelea care implică o transmisiune a
dreptului de la o persoană la alta, întrucât se referă la bunuri care în momentul transferării
dreptului erau proprietatea unei persoane.
o D.E.: în cazul unei succesiuni, convenţii, tradiţiuni.
c) După momentul în care se dobândeşte dreptul, se disting intre:
- Moduri de dobândire între vii: Transmisiunea are loc în timpul vieţii celui de la care se
dobândeşte dreptul (convenţia, tradiţiunea)
- Moduri de dobândire pentru cauză de moarte: Sunt acelea în cazul cărora transmisiunea
dreptului se produce la decesul celui de la care se dobândeşte bunul
d) După caracterul transmisiunii, pot fi:
- Moduri de dobândire cu titlu oneros: Dobânditorul se obligă la o anumită prestaţie în schimbul
strămutării dreptului real.
- Moduri de dobândire cu titlu gratuit a proprietăţii: Dobânditorul nu-şi asumă nici o obligaţie în
schimbul dreptului primit (legatul, donaţia, succesiunea legală).

¹Uzucapiunea

1. Noţiunea. Sediul materiei.

 Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă: Este un mod de dob. a dr. de prop. sau a altui dr. real
asupra unui B. imobil, ca efect al posedării lui de către o pers. în cond. şi termenele prev. de lege
 Uzucapiunea constituie unul dintre cele mai importante efecte ale posesiei când aceasta se
prelungeşte în timp, întrucât duce la dobândirea dr. de proprietate şi a altor drepturi reale.
 Prin uzucapiune, starea de fapt se transformă în stare de drept.
 Uzucapiunea reprezintă singura dovadă absolută a dr. de prop. imobiliară, împrejurare
care subliniază importanţa deosebită pe care o are acest mod de dob. a proprietăţii.
 „Usucapio est autem adeptio dominii per continuationem possessionis” = Uzucapiunea este
dobândirea proprietăţii printr-o posesie prelungită.
> C. civ. Ro. din 1864 reglementa uzucapiunea în Cartea a III-a, Titlul XX, printre modurile importante de
dobândire a drepturilor reale.
 Aceste disp. erau completate cu unele reglementări ale Dec. nr. 167/’58 privitor la Pres. achizitivă
> În regiunile de C.F., până la intrarea în vigoare a L. nr. 7/’96 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, nu
s-au aplicat dispoziţiile Codului civil referitoare la prescripţia achizitivă, ci prevederile art. 27 şi art. 28 din
Dec.-L. nr. 115/‘38, care reglementează 2 feluri de uzucapiune.
 De remarcat că L. nr. 7/’96 nu mai conţine disp. derogatorii de la dr. comun în materie de uzucap.
 C. civ. din 1864 reglementa, sub acelaşi titlu, prescripţia achizitivă şi prescripţia extinctivă,
noţiuni juridice distincte şi care nu trebuie confundate.
- Prescripţia achizitivă duce la dobândirea unui drept real;
 Transformă raportul posesoriu de fapt într-un raport de drept.
- Prescripţia extinctivă duce la stingerea unui drept, anume a dreptului material la acţiune
privind protejarea unui drept.
 Transformă conţinutul raportului juridic civil, dreptul subiectiv civil şi obligaţia
corelativă acestuia fiind retrogradate din perfecte (apărate prin dreptul la acţiune) în
imperfecte (apărate doar pe cale de excepţie).
 Atât prescripţia achizitivă cât şi prescripţia extinctivă pot fi privite ca sancţiuni
îndreptate împotriva titularului neglijent al dreptului prescris.
  De asemenea, cele două instituţii juridice beneficiază de reguli comune în materia
calculului termenelor de prescripţie.
 C. civ. în vigoare a optat pentru folosirea termenului de uzucapiune, în locul celui de prescripţie
achizitivă, având în vedere că:
- Pe de o parte, la originea sa se găseşte instituţia romană usucapio, iar
- Pe de altă parte se face cuvenita distincţie faţă de prescripţia extinctivă.
 În sistemul c. civ. Ro., uzucapiunea constituie singura dovadă absolută a dr. de proprietate.
 Uzucapiunea înlătură dificultăţile legate de proba dr. de prop., în sensul că cel care
reuşeşte să facă dovada că a dobândit bunul prin uzucapiune, nu mai trebuie să facă
nicio altă dovadă suplimentară.
 Uzucapiunea este justificată de următoarele considerente:
a) Deoarece, în marea majoritate a cazurilor, posesiunea corespunde dreptului de proprietate,
uzucapiunea are rolul de a înlătura inconvenientele probei dreptului de proprietate,
„probatio diabolica”, fiind un mod absolut de dobândire a dreptului de proprietate.
b) Ordinea socială are interes să recunoască efecte juridice unei situaţii de fapt de mult
stabilite, cum este posesia prelungită.
c) Uzucapiunea este o sancţiune împotriva fostului proprietar neglijent, care prin pasivitate şi
dezinteres a abandonat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane care s-a
comportat public ca titular al dreptului de proprietate.
2. Tipuri de uzucapiune.
> Până la intrarea în vig. a L. nr. 7/’96 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, în regiunile în
care nu exista un sistem de publicitate imobiliară prin C.F. erau aplicabile, în materia
uzucapiunii, dispoziţiile C. civ. din 1864, care reglementau două tipuri de uzucapiune:
- Uzucapiunea de lungă durată (30 de ani);
- Uzucapiunea de scurtă durată (de la 10-20 ani).
> În regiunile de C.F. se aplica reglementarea spec. prev. de Dec.- L. nr. 115/’38 pentru unificarea
disp. privitoare la C.F. care prevedea, la rândul său, 2 tipuri de uzucapiune:
- Uzucapiunea tabulară;
- Uzucapiunea extratabulară.
> Prin L. nr. 7/’96 nu a fost reglementată aparte uzucapiunea în sistem de C.F., iar doctrina a
considerat că uzucapiunea se supunea doar disp. C. civ.
 Art. 60 din L. nr. 7/’96, anterior modificării sale prin O.U.G. nr. 41/2004, prevedea
faptul că: Acţiunile introduse în temeiul art. 27, art. 28 (referitoare la uzucapiunea în
sistem de C.F. din Dec.-L. nr. 115/’38), aflate în curs de judecată la data intrării în
vigoare a prezentei legi, se vor soluţiona potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate.
 S-a apreciat că art. 60 din L. nr. 7/’96 se referea doar la acţ. introduse în instanţă, aflate
în curs de soluţionare, pentru uzucapiunile care erau împlinite la data intrării în vigoare
a legii şi care erau guvernate de Dec.-L. nr. 115/’38, aplicabil la data începerii posesiei.
 Din interpretarea per a contrario a disp. art. 60 din L. nr. 7/’96, ar rezulta că pentru
uzucapiunile neîmplinite la data intrării în vigoare a acestei legi se vor aplica disp. C. c.,
Dec.-L. nr. 115/’38 fiind abrogat prin L. nr. 7/’96.
 În aceste condiţii, se consideră că:
> Pentru uzucapiunile începute şi împlinite înainte de intrarea în vigoare a L. nr. 7/’96, în
regiunile de C.F., se vor aplica disp. Dec.-L. nr. 115/’38, chiar dacă acţiunea în instanţă este
promovată după intrarea în vigoare a L. nr. 7/’96.
> Pentru uzucapiunile începute după intrarea în vigoare a L. nr. 7/’96 se vor aplica disp. C. civ.,
chiar în regiunile de C.F., cu unele corective impuse de exigenţa C.F.
 În schimb, pentru că L. nu prevede nimic în acest sens, din raţiuni de echitate, se apreciază că
pentru uzucapiunile începute înainte de intrarea în vig. a L. nr. 7/’96 şi împlinite ulterior acestui
moment, se vor aplica tot disp. Dec.- L. nr. 115/’38, adică L. în vig. la momentul începerii
posesiei, întrucât nu ar fi firesc să i se impună unui uzucapant cerinţe suplimentare sau diferite
de cele existente la momentul intrării în posesie.
 C. civ. în vig. prevede, la rândul său, 2 tipuri de uzucapiune: Tabulară şi Extratabulară,
asemănătoare celor prev. de Dec.-L. nr. 115/’38, dar care se vor aplica pentru uzucapiunile
începute după intrarea sa în vig. la 1 oct. 2011, aşa cum rezultă din prev. L. nr. 71/2011 de
punere în aplicare a C. civ.
3. Domeniul de aplicaţie.
a) Drepturile care pot fi uzucapate:
 Pot fi dobândite prin uzucapiune numai drepturile patrimoniale reale, adică dreptul de
proprietate şi dezmembrămintele sale (uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie).
 Dreptul de uzufruct poate fi dobândit prin uzucapiune fiind necesar ca posesia uzucapantului să
aibă toate calităţile cerute manifestării exterioare a dreptului de uzufruct.
 Este mai des întâlnită dob. uzufructului prin uzucapiunea de scurtă durată, deoarece
justul titlu este edificator în ce priveşte elementul psihologic al posesiei.
 Se poate verifica mai uşor în ce măsură, buna-cred. a posesorului s-a întemeiat
pe un titlu care îi conferea doar calitatea de uzufructuar, iar nu pe cea de prop.
 Uzucapiunea de lungă durată: Este mai greu de întâlnit în cazul uzufructului sau al altor
dezmembrăm. ale dr. de prop., deoarece este greu de imaginat o posesie cu rea-cred. a
unui B. de către o pers. care are intenţia să uzucapeze doar un dezmembrământ al dr.
de prop., atât timp cât poate pretinde că a dob. dr. de prop. în întregul său.
 Este foarte greu de probat elementul psihologic al acestei posesii, este greu a se
face dovada că uzucapantul a avut intenţia de a dobândi doar uzufructul, iar nu
întreg dreptul de proprietate, mai ales când pretinde contrariul.
 Chiar dacă proba este dificilă, ea nu este impos., dacă act. materiale săvârşite
sunt de calit. şi în cantit. specifică unui corpus de uzufructuar, iar nu de prop.
 Situaţia este similară şi în cazul celorlalte dezmembrăminte ale dr. de prop. .
 Dr. reale accesorii (dr. de ipoteca, gajul, privilegiile, dr. de retenţie) nu pot fi dob. prin uzucapiune.
 Aceste drepturi nu se traduc printr-o posesie asupra bunului.
 Chiar dacă admitem că bunul, în anumite cond., intră în stăpânirea creditorului ipotecar,
acesta nu va avea asupra bunului calitatea de posesor, ci doar de detentor, fiind exclusă
o stăpânire sub nume de proprietar, atât timp cât creanţa nu este scadentă.
b) Bunurile care pot fi uzucapate:
 De regulă, pot fi dobândite prin uzucapiune toate bunurile, mai puţin cele pe care legea le
declară inalienabile, aşa cum rezultă din art. 929 C. civ.
 La fel ca şi inalienabilitatea, şi insesizabilitatea constituie corolarul caracterului imprescriptibil al
bunurilor, fără a fi însă neapărat necesar ca un bun insesizabil să fie şi imprescriptibil, sau invers,
un bun declarat imprescriptibil, să fie în mod necesar şi insesizabil.
 Nu pot fi dobândite prin uzucapiune bunurile:
- Care nu sunt susceptibile de o posesie utilă, adică bunurile incorporale;
- Universalităţile de bunuri, atât cele juridice cât şi cele de fapt;
- Bunurile de gen neindividualizate.
 În C. civ. în vig., problema uzucapiunii mobiliare a fost definitiv tranşată.
 Art. 928 C.c., care prevăd că: Posesorul poate dob. prop. asupra bunului posedat sau,
după caz, asupra fructelor produse de acesta, fără a distinge între B. mobile sau imobile.
  Art. 929 C.c., reglementând B. care nu pot fi uzucapate, exclude din sfera uzucapiunii
doar B. care, înainte sau după intrarea în posesie, au fost declarate prin L. inalienabile.
 Art. 939 C.c., se arată că, acela care posedă B. altuia timp de 10 ani, în alte cond. decât
cele prev. în prezenta secţiune, poate dobândi dr. de prop., în temeiul uzucapiunii.
 Întrucât singurele bunuri pe care legea civ. actuală le exclude de la uzucapiune sunt cele pe care
legea le declară inalienabile, indif. dacă acest moment intervine înainte de a începe posesia sau
ulterior, înseamnă că pot fi dob. prin uzucapiune B. afectate de o inalienabilitate convenţională.
 Având în vedere că B. prop. pub. sunt declarate inalienabile prin disp. consti. şi prin L. spec.,
înseamnă că vor putea fi dob. prin uzucapiune imobilele care se află în proprietate privată, chiar
dacă titularul dreptului de proprietate este statul sau unităţile sale administrativ-teritoriale.

²Uzucapiunea în sistemul Codului civil din 1864

a) Uzucapiunea de 30 de ani (art. 1890 C. civ. din 1864):

 Sediul reglementării: Art. 1.890 C.c. din 1864, care prevede că: Toate acţiunile, atât reale cât şi
personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a definit un termen de
prescripţie, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel care invocă această prescripţie să fie obligat
a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua credinţă.
 Prin prescripţia de 30 de ani poate fi dobândit dr. de proprietate sau alt drept real principal dacă
se îndeplinesc două condiţii:
- Să existe o posesie utilă;
- Posesia să se fi exercitat timp de 30 de ani neîntrerupt.
 Fiind irelevant faptul dacă posesorul a fost de bună credinţă sau de rea credinţă.
 Posesorul nu trebuie să facă dovada bunei sale credinţe şi nici să prezinte vreun titlu în sprijinul
posesiei sale.
 Existenţa unui titlu ar face din posesor un detentor precar, împiedicând uzucapiunea.
 Ceea ce se cere este deci ca posesia să fie utilă, adică să întrunească toate calităţile prev.
de art. 1847 C.c. din 1864.
 Ptr. ca uzucapiunea să se poată realiza, este absolut necesar ca posesia să existe în mod efectiv
şi să fie utilă pe tot timpul curgerii termenului prev. de L., iar adevăratul prop. să nu fi ridicat nici
o pretenţie sau împotrivire posesiunii exercitate de posesor, pe tot acest interval de timp.
 Ca efect al posesiei, uzucapiunea presupune neapărat o posesie utilă, adică neatinsă de
nici unul dintre viciile posesiei (art. 1847 C. civ. din 1864).
 Practica judiciară a statuat că: Pentru dobândirea proprietăţii prin uzucapiune se cere doar ca
posesia să se exercite public şi să îndeplinească toate celelalte condiţii prevăzute în art. 1847 C.
civ. din 1864, pentru ca proprietarul să poată afla de posesia ce se exercită împotriva sa.
 Legea nu prevede însă şi condiţia ca proprietarul să aibă efectiv cunoştinţă de
împrejurarea că bunul său este posedat de altul.
 Simpla detenţiune nu poate duce niciodată la uzucapiune deoarece „chiriaşul”, exercitând o
posesie precară, nu poate dobândi proprietatea prin uzucapiune cât timp exercită stăpânirea ca
locatar şi nu ca proprietar”.
 Întrucât detentorii precari deţin lucrul în baza unui titlu netranslativ prin care sunt obligaţi la
restituirea lucrului, aceasta îi împiedică să aibă animus domini şi deci să prescrie proprietatea, cu
excepţia cazurilor în care detenţia lor se transformă în posesie utilă prin intervertirea titlului.
 Stăpânirea unei construcţii de către altă persoană, dar cu îngăduinţa proprietarului, nu poate
duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, deoarece acea persoană este
numai un detentor precar, neavând o posesie utilă.
  Practica judiciară a decis că: în situaţiile în care, din orice motive, convenţia părţilor cu privire la
transmisiunea imobiliară nu este valabilă, posesorul poate să prescrie împotriva titularului dreptului,
chiar dacă convenţia este ineficientă din punct de vedere juridic.
 Jurisprudenţa a decis că: Moştenitorii sunt prezumaţi că stăpânesc împreună B. succesorale, unii pentru
alţii, motiv pentru care, posesia lor nu poate fundamenta dob. dr. de prop. prin uzucap. .
 Prin excepţie: Stăpânirea de către unul dintre moştenitori a unui bun succesoral este aptă să
ducă la dob. dr. de prop. prin uzucapiune, numai dacă a intervenit o manifestare exterioară din
partea acestuia, care să demonstreze că a înţeles să transforme posesia din comună în exclusivă,
adică s-a produs o intervertire în fapt a posesiei.
b) Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani în sistemul Codului civil din 1864 :
 Cel ce câştigă cu bună-credinţă şi printr-o justă cauză un nemişcător determinat va prescrie
prop. aceluia prin zece ani, dacă adevăratul prop. locuieşte în circumscripţia tribunalului
judeţean unde se află nemişcătorul şi prin douăzeci de ani dacă locuieşte afară din acea
circumscripţie. (În conformitate cu dispoziţiile art. 1895 C. civ. din 1864)
 Observatie: Posesia trebuie să se exercite numai asupra unui „nemişcător determinat”, deci
asupra unor bunuri imobile individual determinate, ceea ce înseamnă că uzucapiunea nu se
aplică unei universalităţi de bunuri.
o De ex.: Un patrimoniu succesoral.
 Uzucapiunea de scurtă durată poate fi invocată dacă sunt întrunite cumulativ 2 condiţii speciale:
- Posesia să se întemeieze pe un just titlu sau justă cauză;
- Posesia să fie de bună-credinţă.
1.Posesia să se întemeieze pe un just titlu:
 Prin just titlu se înţelege orice act juridic translativ de proprietate
o D.E.: vânzarea, schimbul, donaţia, legatul particular .
 Orice alt act care nu este translativ de proprietate nu poate constitui un just titlu.
 Pentru a fi în prezenţa unui just titlu este esenţial faptul ca el să provină obligatoriu de la o altă
persoană decât adevăratul proprietar, adică să provină de la un neproprietar.
 Dacă titlul ar proveni de la adevăratul proprietar, atunci actul juridic respectiv ar fi
suficient să producă prin el însuşi efectul dobândirii proprietăţii.
 Este în general admis că motivul de ineficacitate a actului juridic îl constituie împrejurarea că
transmiţătorul nu este proprietarul bunului.
 Aceasta rezultă cu destulă claritate chiar din preved. art. 1898 C.c. din 1864, care definind
buna-credinţă se referă expres la credinţa deţinătorului că cel de la care a dob. imobilul avea
toate însuşirile cerute de lege pentru a putea transmite proprietatea.
 Deci calitatea aceasta de neproprietar, necunoscută cumpărătorului, reprezintă un
element de natură a-l caracteriza ca just titlu.
 Art. 1.897 alin. (2) C.c. din 1864: Un titlu nul nu poate servi ca bază prescripţiei de 10 până la 20
de ani.
 Ceea ce înseamnă că operaţiunea juridică este total ineficientă din punct de vedere jur.
atunci când s-au încălcat dispoziţii imperative şi prohibitive ale legii, şi nulitatea relativă.
 Se prevede (în mod expres), în art. 1.897 alin. (3) C.c. din 1864, că: Un titlu anulabil nu
poate fi opus posesorului care a invocat prescripţia de la 10 până la 20 de ani, decât de
cel care ar fi avut dreptul de a cere anularea sa, sau de reprezentanţii dreptului său,
dacă posesorul nu a cunoscut cauza anulabilităţii.
 Credem că în cuprinsul disp. art. 1.897 alin. (3) C.c. din 1864, expresia „titlu anulabil”
trebuie interpretată în sens restrictiv, fiind aplicabilă numai în situaţia când titlul provine
de la un neproprietar, pentru considerentele mai sus arătate.
 Justul titlu:
  Trebuie să existe în realitate, iar nu numai în imaginaţia celui care invocă uzucapiunea
decenală.
 Nu poate conduce la uzucapiune un titlu putativ, mai ales că justul titlu trebuie dovedit
în mod separat de buna credinţă, după regulile privind probaţiunea actelor juridice (art.
1899 C.c. din 1864).
 Trebuie să aibă dată certă pentru a putea fi opus celui ce se pretinde proprietar şi care
are calitatea de terţ faţă de actul translativ de proprietate.
 Nu se cere ca justul titlu să fi fost transcris în registrul de transcripţiuni imobiliare.
 Termenul de 10-20 de ani începe să curgă de la data certă a justului titlu.
 În general, practica judiciară şi literatura juridică au stabilit că:
- Nu constituie just titlu:
a) Convenţiile prin care bunul imobil este stăpânit de un detentor precar (loc., dep., comodatul);
b) Hotărârile judecătoreşti declarative de drepturi;
c) Convenţiile de partaj;
d) Certificatul de moştenitor;
e) Antecontractul de vânzare-cumpărare.
- Dimpotrivă, se consideră că pot servi drept just titlu:
a. Hotărârea judecătorească de adjudecare a unui bun, dar numai în perioada de 5 ani în care
poate fi introdusă acţiunea în revendicare şi numai prin joncţiunea posesiei dobânditorului cu
cea a autorului său, deoarece, după scurgerea celor 5 ani de la data ordonanţei de adjudecare,
acţiunea în revendicare pe care o poate introduce adevăratul prop. se prescrie, iar justul titlu se
transformă într-un veritabil titlu de prop., nemaiexistând interes pentru invocarea uzucapiunii.
b. Hotărârea judecătorească prin care se suplineşte consimţământul uneia din părţile unui
antecontract de vânzare-cumpărare, prin esenţa sa strămută proprietatea la posesorul actual şi
trebuie considerată, fără nici o îndoială, un just titlu în favoarea cumpărătorului..
 Succesiunea ab intestat ori legatul universal poate să constituie just titlu?
 Răspunsul ar trebui să fie negativ întrucât succesorul nu poate avea mai multe drepturi
decât autorul său, chiar dacă a fost de bună-credinţă (nemo plus juris ad allium
transferre potest quam ipse habet).
 Totuşi, art. 1.858 pct. 4 C.c. din 1864 admite că titlul de proherede poate fi considerat
just titlu pentru că transmisiunea universală către un succesor de bună-credinţă este de
natură a interverti precaritatea şi de a o preface în posesie utilă.
2. Posesia să fie de bună-credinţă:
 Posesia este de bună credinţă atunci când posesorul are credinţa greşită că a dobândit de la
adevăratul proprietar.
 Este suficient ca buna-credinţă să existe în momentul dob. posesiei asupra imobilului.
 Buna-credinţă este prezumată de lege, dovada relei-credinţe se face de către cel
interesat, prin orice mijloc de probă.
 Dacă buna-credinţă este prezumată, justul titlu trebuie să fie dovedit de către cel care îl invocă.
 Se cere ca buna-credinţă să fi existat, conform art. 1.899 C.c. din 1864, în momentul
„câştigării imobilului”, moment care nu poate fi decât concomitent cu justul titlu.
 Faptul că, ulterior, posesorul şi-a dat seama de greşeala sa, nu are relevanţă: mala fides
superveniens non impedit usucapionem.
c) Termenul uzucapiunii şi modul său de calcul.
 Uzucapiunea de scurtă durată este de 10 până la 20 de ani, dar nu neapărat de 10 sau de 20 de
ani.
 Termenul va fi de 10 ani, dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza teritorială a
aceluiaşi tribunal judeţean unde se află bunul imobil.
  Termenul va fi de 20 de ani, dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza teritorială a
altui tribunal judeţean decât cel în raza căruia se află bunul.
 Dacă adevăratul prop. a locuit un timp în raza tribunalului judeţean unde se află bunul şi un timp
în raza altui tribunal judeţean.
 Termenul se calculează potrivit prevederilor art. 1.896 C.c. din 1864: La nr. anilor cât
prop. a locuit în raza aceluiaşi tribunal judeţean se adaugă un număr dublu de ani, la cei
care mai rămăseseră până la zece, cât timp el locuieşte în raza altui tribunal judeţean.
o D.E.: Daca adev. prop. a locuit 5 ani în jud. unde se află imob. şi, după aceea, se mută în alt jud.,
el va mai trebui să posede B. încă 10 ani, adică dublul nr. de ani (5 ani) cât mai rămăseseră de
posedat până la 10 ani. Prin urmare, termenul uzucapiunii va fi, în exemplul nostru, de 15 ani.
 Din această cauză se vorbeşte despre uzucapiune de 10 până la 20 de ani, pentru că termenul
poate varia în funcţie de situaţia concretă.
 Indiferent de felul uzucapiunii, termenul se calculează pe zile şi nu pe ore.
 Ziua în care începe prescripţia nu se ia în calcul (art. 1887 C. civ. din 1864).
 Ziua se socoteşte de 24 de ore, începe la ora zero şi se sfârşeşte la miezul nopţii
următoare (art. 1888 C. civ. din 1864).
 Prescripţia se socoteşte încheiată la împlinirea ultimei zile a termenului (1889 C.c. din 1864).
1. Întreruperea şi suspendarea cursului uzucapiunii.
 Cazurile de întrerupere şi de suspendare a prescripţiei, precum şi efectele acestora sunt
prevăzute de Dec. nr. 167/’58 privind prescripţia extinctivă, în prezent abrogat.
 Am arătat că una din cerinţele art. 1.847 C.c. din 1864 pentru ca uzucapiunea să-şi
producă efectele este ca posesia să fie neîntreruptă.
 Codul civil din 1864 reglementează în cadrul art. 1863 două feluri de întrerupere:
- Întreruperea naturală
- Întreruperea civilă.
 Întreruperea nu poate avea efect decât asupra unei prescripţii în curs, ea rămâne fără rezultat
asupra unei prescripţii împlinite.
 Întreruperea prescripţiei nimiceşte tot efectul anterior al posesiei.
 Daca după întrerupere, posesorul rămâne mai departe în posesie, el începe o nouă perioadă de
prescripţie ca şi cum nu ar fi posedat niciodată înaintea cauzei de întrerupere.
2. Întreruperea naturală.
 În art. 1.864 C.c. din 1864 sunt prevăzute două cazuri de întrerupere naturală:
a) Când posesorul rămâne lipsit, în curs de mai mult de un an, de folosinţa lucrului, prin faptul
vechiului proprietar sau al unei a treia persoane;
 Întreruperea naturală este cauzată de deposedarea celui aflat în posesie printr-o faptă a
omului (adevăratul proprietar sau un terţ) şi nu este rezultatul unui caz de forţă majoră.
 Ne aflăm în prezenţa unei întreruperi naturale a prescripţiei şi când posesorul actual
abandonează voit bunul, în care caz, nu este necesar ca întreruperea să fi durat un an.
b) Când lucrul este declarat neprescriptibil ca urmare a unei transformări legale a naturii sau
destinaţiei sale.
 Când legea declară un lucru imprescriptibil, ne aflăm mai mult în prezenţa unei
imposibilităţi a prescrierii lucrului decât a unei întreruperi a prescripţiei.
3. Întreruperea civilă.
 Reglementările C. c. din 1864 cuprinse în art. 1.865-1.873 erau comune în ce priveşte prescripţia
achizitivă şi prescripţia extinctivă, iar cauzele de întrerupere şi suspendare erau identice.
 Modificările aduse ulterior, prin art. 13-17 din Dec. nr. 167/’58 privitor la prescripţia
extinctivă, se aplică şi prescripţiei achizitive.
 Prescripţia se întrerupe în următoarele 3 cazuri:
 - Prin recunoaşterea dr. a cărui acţ. se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia;
- Prin cererea de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea fost introdusă la o
instanţă judecătorească ori la un organ arbitral necompetent;
- Printr-un act începător de executare silită.
 Prescripţia nu este întreruptă:
- Dacă s-a pronunţat încetarea procesului ;
- Dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată; sau
- Dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.
 (Cel de-al treilea caz de întrerupere civilă) Actul începător de executare, nu se aplică prescripţiei
achizitive, ci numai prescripţiei extinctive.
 Actele citate de lege (sechestrul, cererea de executare a unui titlu executor) se referă la
creditorul care urmăreşte pe debitor pentru îndeplinirea oblig. sale şi nu la prop. care îl
urmăreşte pe posesor.
 Toate cauzele de întrerupere civilă, spre deosebire de cauzele de întrerupere naturală, au
efecte relative.
 Întreruperea civilă are un efect absolut în cazul precarităţii, când posesorul recunoaşte
că deţine cu titlu precar.
 Precaritatea, care este un viciu absolut, distruge posesia utilă în trecut şi o face
imposibilă pentru viitor, putând fi invocată de orice terţ interesat.
4. Suspendarea uzucapiunii.
 Prin suspendarea prescripţiei înţelegem: Acea modificare a cursului prescripţiei care constă în
oprirea, de drept, a cursului termenului de prescripţie pe timpul cât durează situaţiile, limitativ
prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune.
 Spre deosebire de întrerupere, în cazul suspendării prescripţiei achizitive, perioada de timp care
a curs până în momentul intervenirii cauzei de suspendare, se va calcula în continuare, după
încetarea cauzei de suspendare, până la împlinirea termenului.
 Cazurile de suspendare prev. de art. 13 şi 14 din Dec. 167/’58 pentru prescripţia extinctivă se
aplică şi prescripţiei achizitive:
a) Cât timp cel împotriva căruia curge prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă
acte de întrerupere;
b) Cât timp posesorul care invocă uzucapiunea sau adevăratul proprietar al imobilului se află în
rândurile forţelor armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior de război;
c) Între părinţi sau tutore şi cei care se află sub ocrotirea lor, între curator şi cei pe care îi
reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii
judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt administrate, prescripţia
nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate;
d) Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu cât timp nu are reprezentant
legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele;
e) Prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei.
f) Joncţiunea posesiilor.
A. Noţiunea şi caracterele juridice ale joncţiunii posesiilor.
 Joncţiunea sau accesiunea posesiilor este: Adăugarea la termenul posesiei posesorului actual a
termenului de posesie a autorului său, adică a posesorului anterior, respectiv unirea posesiei
uzucapantului cu cea a autorului său pentru împlinirea termenului necesar dobândirii dreptului
de proprietate prin uzucapiune.
 Joncţiunea posesiilor prezintă o importanţă deosebită, deoarece, în lipsa acesteia, întreaga
instituţie a uzucapiunii ar fi iluzorie fiindcă posesorul actual ar trebui să aştepte timp de 30 de
ani sau 10-20 de ani, în funcţie de felul prescripţiei, pentru a dobândi dreptul de proprietate.
 Carac. facultativ al joncţiunii rezultă din preved. art. 1860 C.c. din 1864 conform căruia: Orice
posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripţia, să unească posesia sa cu
posesia autorului său.
 Rezultă deci că joncţiunea posesiilor nu este obligatorie, ci facultativă, posesorul actual
poate să aleagă între a invoca sau nu unirea celor două posesii.
 Joncţiunea posesiilor este totdeauna posibilă.
 Carac. posibil al joncţiunii rezultă:
- Din formularea cuprinsă în art. 1.860 C.c. din 1864 care se referă la „orice posesor”; şi
- Din faptul că legea nu prevede distincţii între diversele categorii de posesori actuali, succesori
universali, cu titlu universal sau cu titlu particular.
 După unii autori, joncţiunea are şi un carac. condiţional, în sensul că: Posesorul subsecvent este
obligat să continue posesia iniţială, cu toate viciile sau calităţile sale, fără a putea schimba în
avantajul său natura posesiei anterioare.
 Cel de-al doilea posesor poate doar să opteze între a continua posesia în forma sa
iniţială sau a renunţa la acest beneficiu al legii şi a începe o nouă posesie, în funcţie de
ceea ce îl avantajează.
B. Condiţiile joncţiunii posesiilor.
 Pentru a fi posibilă joncţiunea posesiilor sunt necesare următoarele condiţii:
a) Să existe un raport juridic între cei doi posesori, respectiv cel ce invocă posesia să fie succesor în
drepturi al autorului său.
 Cel ce a uzurpat posesia altuia nu poate invoca joncţiunea.
b) Să fie vorba din partea ambilor de o posesie propriu-zisă.
 Detenţia precară nu poate fi unită cu o posesie.
 Prin „autor”, în sensul prev. art. 1.860 C.c. din 1864 se înţelege: Persoana care, ca şi cel care
invocă joncţiunea, nu este titular al dreptului de proprietate sau a altui drept real.
 Aceasta pentru că în cazul în care pers. este titulara dr. real, unirea celor 2 posesii nu îşi
mai are sensul, transferul dr. de proprietate operând pe baza actului juridic respectiv.
 Atunci când o pers., fără a fi adev. prop. al imob., a obţinut totuşi câştig de cauză în acţ. în
revendicare pornită împotriva unui posesor, iar mai târziu apare adev. prop. al imobilului care
revendică bunul său de la actualul posesor, acesta din urmă nu va putea opune adevăratului
prop. decât posesia sa în vederea uzucapiunii, fără a putea adăuga posesia primului posesor.
 Deoarece cel de-al doilea posesor a promovat o acţiune în revendicare împotriva
primului posesor, prin admiterea acţiunii a fost nimicită posesia acestuia astfel că cel
de-al doilea posesor nu poate fi considerat ca succesor în drepturi al primului pârât.
 Dacă posesorul actual a dobândit bunul imobil pe bază de just titlu şi de bună-credinţă, el va
avea calitatea de posesor de bună-credinţă.
 Dacă a cunoscut viciile justului titlu, atunci va fi considerat că a dob. posesia tot pe baza
unui rap. Jur. şi va putea invoca joncţiunea pentru uzucapiunea de 30 de ani.
 Deşi este de rea-credinţă, posesorul posterior nu va putea fi considerat că a uzurpat
posesia altuia din moment ce nu l-a deposedat pe posesorul anterior, ci doar a
continuat stăpânirea utilă şi de rea-credinţă a acestuia.
 În cadrul joncţiunii, noţiunea de „posesor actual”, folosită de C. c. din 1864, nu are acelaşi sens
cu noţiunea de „succesor în drepturi al autorului”.
 Deoarece joncţiunea presupune în mod imperativ existenţa unui raport juridic între cei
doi posesori ai imobilului.
 În cazul unui având-cauză cu titlu univ., posesorul actual continuă posesia autorului său, altfel
spus, succesorii cu titlu univ. nu încep o posesie nouă, distinctă de cea a autorului lor, întrucât în
mat. de moşten., titlul în baza căruia se intră în posesie nu se găseşte la moştenitor ci la defunct.
  Viciile posesiei vor trece întocmai de la defunct la moştenitor.
 Dacă defunctul a fost de rea-credinţă, indiferent că moştenitorul este de bună-credinţă
sau de rea-credinţă, uzucapiunea va fi de 30 de ani.
 În cazul unui având-cauză cu titlu particul., posesia acestuia este distinctă de cea a autorului său.
 Posesorul actual începe în persoana sa o nouă posesie, independentă faţă de cealaltă,
având facultatea, dacă este în interesul său, să o unească sau nu cu posesia sa pentru a
dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune.
 Regula generală a joncţiunii: Este că ori de câte ori posesorul actual înţelege să se prevaleze de
posesia autorului său, el este obligat să o continue cu toate viciile sau calităţile sale.
 Posesorul actual nu poate schimba, în avantajul său, natura posesiei anterioare.
 Posesorul actual nu poate invoca joncţiunea posesiilor decât dacă cele două posesii sunt
una în continuarea celeilalte şi nu au intervenit cauze de întrerupere civilă sau naturală.
 Pentru a opera joncţiunea, se pune problema ce titlu este necesar posesorului de la autorul său.
> La început s-a considerat că este suficient un titlu translativ de proprietate care să fie eficient din punct
de vedere legal.
> Ulterior, s-a afirmat că raportul juridic necesar transferului posesiei în scopul joncţiunii acesteia poate fi
realizat şi prin alte instrumente juridice.
 De pildă, o hot. jud. ce ar suplini tocmai lipsa rap. juridic sau orice alt act generator al raportului
posesoriu, care constă în luarea în stăpânire a unui lucru cu intenţia de a se comporta ca
proprietar şi la care transmiţătorul de fapt al lucrului nu s-a opus.
 În cazul în care atât posesorul actual cât şi autorul său sunt de rea-credinţă, adică au cunoştinţă
despre inexistenţa în patrimoniul lor a unui drept real asupra bunului respectiv, cerinţa
existenţei unui act translativ de proprietate între aceştia este exagerată.
 (Cea de a 2-a cond. a joncţiunii) Posesia anterioară, invocată pentru joncţiune, trebuie să fie o
posesie utilă.
 Dacă uzucapantul dob. posesia de la un detentor precar va începe în pers. sa o posesie
nouă, independentă, pe care nu o poate uni cu stăpânirea exercitată de autorul său.
 Este însă posibil ca dobânditorul bunului să intervertească detenţia autorului său în
posesie în cazurile prevăzute de lege, dar nici în acest mod nu va beneficia de joncţiune.
 Este posibilă joncţiunea posesiei unui uzufructuar cu aceea a autorului său, exercitată cu titlu de
proprietar, în virtutea regulii potrivit căreia cine poate mai mult, poate şi mai puţin.
 În schimb, dacă posesorul actual exercită o posesie cu titlu de proprietar, nu o va putea
uni cu cea a autorului său, exercitată cu titlu de uzufructuar.
 Invocarea joncţiunii reprezintă un drept potestativ al posesorului actual.
 Acesta poate opta sau nu pentru invocarea joncţiunii, chiar dacă sunt îndeplinite
condiţiile acesteia.
 Regula generală a joncţiunii este aceea că: Ori de câte ori un posesor se prevalează de posesia
autorului său, el este obligat să continue acea posesie cu viciile şi calităţile sale, iar termenul
uzucapiunii va fi acela care ar fi fost necesar autorului său, fără ca posesorul subsecvent să poată
schimba în avantajul său natura posesiei autorului.
 Posesorul actual nu poate beneficia de un termen scurt pentru uzucapiune, prin joncţiune, dacă
posesia autorului său a fost de rea-credinţă, după cum nu va beneficia de un termen scurt
pentru uzucapiune, prin joncţiune cu posesia unui autor de bună-credinţă, dacă posesorul actual
este de rea-credinţă.
 Joncţiunea este favorabilă posesorului actual în următoarele 3 ipoteze practice:
a) Posesia dobânditorului este de aceeaşi natură cu aceea a autorului, ambele posesii fiind de
bună-credinţă sau de rea-credinţă.
 Într-o astfel de ipoteză nu există nici un fel de dificultăţi.
  În oricare din situaţii posesorul actual e interesat să invoce joncţiunea deoarece posesia
sa continuă calitatea şi termenul posesiei autorului, el putând uzucapa în termen de 30
de ani sau de la 10-20 de ani.
b) Dacă posesorul actual este de rea-cred., iar autorul său avut o posesie de bună-cred. şi cu just
titlu, el nu va putea uzucapa decât printr-o posesie de 30 de ani (art. 1890 C.c. din 1864).
 La calculul termenului de 30 de ani se poate include însă şi timpul în care autorul său a
posedat lucrul.
c) Dacă posesorul actual este de bună credinţă şi are just titlu, iar autorul este de rea credinţă,
dobânditorul are două posibilităţi, la alegerea sa:
- Să înceapă o nouă prescripţie de 10-20 de ani, fără a putea beneficia de posesia autorului;
- Să beneficieze de posesia autorului făcând joncţiunea posesiilor pentru invocarea uzucapiunii
de 30 de ani, dacă timpul care a mai rămas până la împlinirea termenului de 30 de ani este mai
mic de 10 ani.
C. Momentul invocării joncţiunii posesiilor.
 Invocarea joncţiunii posesiilor are carac. accesoriu faţă de invocarea uzucapiunii propriu-zise.
 Are interes să invoce joncţiunea posesiilor doar acela care invocă dobândirea dreptului
real prin uzucapiune.
 Se considera ca într-un litigiu în care uzucapantul invocă joncţiunea posesiilor, în mod
obligatoriu trebuie citat şi introdus în cauză, în calitatea de pârât şi posesorul anterior, a cărui
posesie utilă este invocată în susţinerea joncţiunii.
 Dr. de a invoca joncţiunea nu este strict pers., ci are carac. real, putând fi transmis
moştenitorilor şi putând fi chiar exercitat de unele categorii de avânzi-cauză.
 Daca termenul de uzucapiune s-a împlinit deja în pers. autorului, iar acesta nu a invocat dob. dr.
de prop. prin uzucapiune, posesorul actual o poate invoca el însuşi, fără a mai apela la joncţiune
şi fără a justifica o posesie utilă proprie.
d) Mecanismul uzucapiunii. Natura juridică a dreptului de a invoca uzucapiunea.
 Uzucapiunea este un fapt juridic complex, în care starea de fapt a posesiei (adică o acţ. umană),
este reunită cu un factor nat. (cum este trecerea unui interval de timp), iar mecanismul prin care
starea de fapt se converteşte în stare de drept este o prezumţie absolută de proprietate.
 Uzucapiunea nu se produce spontan, de drept, prin simpla aplicare a legii.
 Este necesară manifestarea expresă a voinţei uzucapantului de a dobândi dr. de prop.
 Chiar dacă sunt întrunite condiţiile legale ale uzucapiunii, posesorul nu este obligat să o
invoce, căci dobândirea dr. de prop. sau a altui drept real nu poate constitui o obligaţie.
 Este posibil ca posesorul îndreptăţit să invoce uzucapiunea să renunţe la acest beneficiu
legal, adică la invocarea aplicării prezumţiei absolute de proprietate.
 Simplul fapt al stăpânirii unui bun creează prezumţia legală că cel care stăpâneşte bunul este
posesorul, iar posesorul este, la rândul său, prezumat legal ca proprietar.
 Ambele prezumţii sunt însă relative.
 Dacă însă posesia are calit. de a fi utilă şi se conjugă cu trecerea unui interval de timp,
prev. de L., atunci prezumţia legală de prop. a posesiei devine, din relativă, absolută.
 Mijloacele de a dovedi dr. de prop. asupra unui lucru sunt totdeauna incomplete şi deci,
susceptibile să nască doar prezumţii relative de proprietate.
 Dovada absolută a dr. de prop. ar presupune o probă în cascadă de la cel care invocă în fav. sa
acest drept până la primul proprietar al B., sarcină extrem de dificilă, aproape imposibilă, motiv
pentru care romanii numeau această probaţiune „probatio diabolica”.
 Este posibil însă ca, deşi să nu se poată dovedi provenienţa dr. de la un autor care este în mod
neîndoielnic prop. al B., să se facă dovada unui fapt vecin şi conex al actului sau faptului prin
 care s-a născut dr., adică dovada stăpânirii în fapt a bunului în condiţiile determinate de lege, iar
din această dovadă se deduce că dr. a fost legal dobândit şi nu se mai admite probă contrară.
 De aceea, posesorul care îndeplineşte cond. pentru a uzucapa, invocă în favoarea sa,
făcând dovada stăpânirii de fapt în condiţiile impuse de lege, aplicarea prezumţiei legale
absolute de proprietate, fără a mai fi necesare dovezi suplimentare.
 Din aceste motive se spune că, uzucapiunea este un mod absolut de dob. a dr. de prop., un mod
originar, în care se neagă efectul probator deplin al oricărei trans. a dr. de prop. de la o altă pers.
 Deşi în cazul uzucapiunii scurte de 10 la 20 de ani, una din cond. uzucapiunii este actul
translativ de prop., acesta nu este suficient pentru a dovedi dr. de prop. întrucât este un
just titlu, un titlu care emană de la un neproprietar, astfel că, şi în aceste situaţii,
uzucapiunea este tot un mod originar de a dobândi dreptul de proprietate.
 Posesorul devine prop. prin efectul uzucapiunii, iar nu prin efectul ac. translativ de prop.
 Nu este vorba despre o consolidare, o validare, sau o confirmare a actului translativ de
proprietate, ci despre efectul juridic al unei stări de fapt asupra unui bun, care se exercită în
condiţiile legii şi care este un mecanism distinct, originar, de dobândire a dreptului de prop .
 Posesorul nu dobândeşte dr. de prop. prin actul translativ de drept, ci prin uzucapiune.
 De aceea, dreptul de proprietate nu se stinge în patrimoniul adevăratului
proprietar până nu este câştigat de posesor prin invocarea uzucapiunii.
 Acţ. în revendicare a adev. prop. este imprescriptibilă, dr. de prop., după cum ştim, nu se stinge
prin neuz, astfel că simplul fapt că prop. unui bun nu se îngrijeşte de bunul său nu poate duce la
sancţiunea pierderii dreptului.
 Prop. îşi va pierde dr. doar dacă un altul l-a stăpânit în locul său cu animus de proprietar.
 Numai dacă acesta din urmă înţelege să invoce în fav. sa dob. prin uzucapiune a dr. de
prop., iar inst. de jud. îi dă câştig de cauză, atunci dr. se naşte în patri. poseses., cu efect
retroactiv, de la intrarea în posesie, şi se stinge în patri. fostului prop. de la aceeaşi dată.
 Fundamentarea uzucapiunii pe ideea de sancţiune civilă a proprietarului neglijent nu ţine seama
de faptul că necesitatea şi utilitatea oricărei sancţiuni juridice sunt determinate, totdeauna, de
săvârşirea unui fapt ilicit, prin care se încalcă prevederile unei norme legale, or proprietarul care
nu uzează de bunul său nu săvârşeşte, prin simplul fapt al neuzului, nimic ilicit.
 De altfel, acest fundament se conciliază greu cu posibilitatea posesorului care întruneşte
condiţiile uzucapiunii de a renunţa, expres sau tacit, la dob. dreptului de proprietate.
 Prin urmare, se pot preciza două trăsături majore pentru mecanismul uzucapiunii:
- Uzucapiunea nu operează de drept, ci prin manifestarea de voinţă a posesorului, care se poate
exprima într-o formă pozitivă, a invocării dob. dr. pe cale de acţiune în justiţie sau pe cale de
excepţie procedurală, sau într-o formă negativă, pe calea renunţării la beneficiul uzucapiunii;
- Uzucapiunea operează retroactiv, efectele sale se produc în timp până la intrarea în posesie
efectivă, fiind indiferente pentru dob. dr. de prop., data împlinirii termenului de uzucapiune
sau data hotărârii judecătoreşti.
 Odată ce sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii, ceea ce dob. posesorul nu este prop. însăşi
asupra imobilului, ci dr. de a se prevala de uzucapiune, care are nat. juridică a unui dr. potestativ
 Dacă acest drept potestativ se exercită într-o manieră pozitivă, se va dobândi dreptul de
proprietate cu efect retroactiv.
 Dr. de opţiune al uzucapantului se poate exerc. şi în manieră neg. prin renunţarea la uzucapiune.
e) Efectele uzucapiunii.
 Cel mai important efect al uzucapiunii este: Dobândirea dreptului de proprietate sau a altui
drept real de către posesorul care a uzucapat în condiţiile şi în termenul prevăzut de lege.
 Efectul uzucapiunii este retroactiv, dobânditorul devine proprietar încă din momentul când a
început să curgă termenul de prescripţie, iar nu în momentul împlinirii termenului uzucapiunii.
 Transformarea posesorului în proprietar nu operează automat, ci ea trebuie invocată în justiţie
ca mijloc de dobândire de către cel care a uzucapat.
 Cererea uzucapiunii reprezintă o problemă de moralitate ce depinde de conştiinţa
uzucapantului, de aceea credem că, în mod judicios, prin art. 1841 C.c. din 1864 s-a
interzis instanţelor judecătoreşti să invoce din oficiu prescripţia achizitivă, această
facultate fiind lăsată la latitudinea uzucapantului.
 Uzucapiunea poate fi invocată atât pe cale de acţiune cât şi pe cale de excepţie.
 Art. 1842 C.c. din 1864 dispune că: Prescripţia poate fi invocată în orice moment în cursul
instanţei, până când Curtea de Apel pronunţă o hotărâre irevocabilă.
 Simplul fapt de a nu invoca prescripţia în prima inst. nu reprez. prin el însuşi o renunţare tacită.
 Dacă posesorul a renunţat, expres sau tacit, la prescripţie, el nu o va mai putea invoca
nici în faţa instanţelor de fond.
 Dreptul de a invoca prescripţia achizitivă nu aparţine numai posesorului, deoarece aşa cum
rezultă din prevederile art. 1843 C.c. din 1864: Creditorii şi orice altă persoană interesată vor
putea opune uzucapiunea câştigată debitorului, chiar dacă uzucapantul a renunţat la ea.
 Explicaţia trebuie căutată în faptul că: Prin această disp. normativă, legiuitorul, care a avut de
ales între apărarea intereselor creditorilor pe de o parte şi menajarea onestităţii şi conştiinţei
posesorului pe de altă parte, a hotărât că şi în cazul în care uzucapantul, dintr-un scrupul de ordin
pers., ar renunţa la efectele uzucapiunii, creditorii lui vor putea totuşi să o invoce, deoarece
renunţarea ar fi de nat. să scoată din patri. debitorului un bun care face parte din gajul lor
general (art. 1718 C.c. din 1864)
 Ca urmare a efectului retroactiv al uzucapiunii, o serie întreagă de consecinţe se vor consolida
sau vor fi înlăturate, după cum urmează:
a) Posesorul este considerat prop. B. în mod retroactiv, de la momentul începerii posesiei utile;
b) Vor fi consolidate definitiv, începând chiar cu data constituirii lor, toate drepturile şi sarcinile pe
care posesorul le-a constituit în favoarea unor terţe persoane;
c) Indiferent că este de bună sau de rea-credinţă, posesorul va dobândi retroactiv un drept de
proprietate asupra tuturor fructelor bunului frugifer pe care le-a perceput pe durata posesiei;
d) Se vor desfiinţa în întregime toate dr. reale pe care adevăratul prop. le-a constituit pe timpul cât
a durat stăpânirea bunului de către posesor, ca urmare a efectului retroactiv al uzucapiunii;
e) Titlul în temeiul căruia uzucapantul dobândeşte dreptul real este unul nou, inatacabil, fiind un
mod originar de dobândire;
f) Opozabilitatea faţă de terţi a dreptului prescris se realizează fără îndeplinirea condiţiilor de
publicitate imobiliară;
g) În cadrul comunităţii de bunuri a soţilor, bunul posedat va fi comun dacă la începerea posesiei
soţii erau căsătoriţi.
 Daca posesia unui bun a început în timpul căsătoriri, iar până la împlinirea termenului de
prescripţie, căsătoria se desface prin divorţ, iar soţii nu şi-au împărţit anterior bunul ca bun
comun,la data desfacerii căsătoriei, elementul animus va suferi o transformare esenţială, în
sensul că foştii soţi vor continua să posede animus condomini, fie împreună, fie numai unul
dintre ei, dar nu numai pentru sine, ci, în condiţii de precaritate, şi pentru celălalt, astfel că la
împlinirea termenului de prescripţie, vor dobândi dr. de prop. asupra B., pe cote-părţi egale.
 Este însă posibil ca unul dintre soţi să intervertească posesia comună în posesie
exclusivă, astfel că, la data divorţului, va începe o nouă prescripţie.
 În ceea ce priveşte însă dr. şi sarcinile constituite de adevăratul proprietar anterior intrării în
posesie a uzucapantului, ele vor continua să greveze imobilul în măsura în care nu vor fi fost
dobândite, sau nu se vor stinge şi ele prin prescripţie.
 o D.E.: Dacă este vorba de o servitute continuă şi aparentă pe care posesorul ei o foloseşte şi pe
timpul uzucapiunii, carac. retroactiv al prescripţiei achizitive nu va avea nici o consecinţă asupra
acestei sarcini, care deci, nu se va stinge odată cu transferul imobilului.
 împotriva acestei sarcini, uzucapiunea nu va putea să curgă decât de la data săvârşirii
ultimului act de folosinţă, dată care nu va fi totdeauna aceeaşi cu data începerii
uzucapiunii imobilului.
 Raţiunea instituirii efectului retroactiv al uzucapiunii o constituie protejarea terţilor care,
întemeindu-se pe aparenţă, au contractat cu posesorul.
 Drepturile constituite în favoarea terţilor de către adevăratul proprietar vor fi sacrificate
în favoarea drepturilor terţilor care au contractat cu posesorul şi care s-au bazat pe
aparenţa de proprietate pe care o creează posesia ca stare de fapt.
f) Renunţarea la uzucapiune.
 Beneficiarul prescripţiei achizitive poate renunţa la efectele acesteia, întrucât dreptul de a
invoca uzucapiunea este un drept ce aparţine personal posesorului.
 Art. 1838 C.c. din 1864 menţionează că: Nu se poate renunţa la uzucapiune decât după
împlinirea ei, ceea ce înseamnă că nu este permisă o renunţare anticipată.
 Interdicţia este justificată plecându-se de la scopul şi organizarea uzucapiunii pentru
motive de ordine publică:
- Consolidarea stărilor de fapt existente vreme îndelungată;
- Liniştea şi ordinea socială;
- Simplificarea probaţiunii dreptului de proprietate imobiliară;
 Apreciindu-se că există un interes general ca presc. achizitivă să funcţioneze în mod real
 De asemenea, s-a apreciat că dacă ar fi permisă renunţarea anticipată la uzucapiune,
clauza de renunţare ar putea fi inclusă în toate contractele, iar uzucapiunea ar deveni un
mod de dobândire a dreptului de proprietate foarte rar întâlnit.
 Odată împlinite condiţiile uzucapiunii, uzucapantul poate renunţa la invocarea sa, aşa cum poate
renunţa la orice drept din patrimoniul său.
 Este posibilă o renunţare la timpul deja trecut al unei prescripţii în curs, renunţarea având ca
efect începerea unei noi prescripţii pentru posesor, după cum este posibil şi ca posesorul să
recunoască precaritatea titlului său, fapt care va face ca uzucapiunea să devină imposibilă.
 Renunţarea la uzucapiune poate fi expresă sau tacită.
 Renunţarea la uzucapiune: Este un act unilateral al uzucapantului care nu necesită acceptare din
partea celeilalte părţi.
 La aprecierea valabilităţii sale este suficient să se cerceteze doar voinţa renunţătorului.
 Deşi este un act de dispoziţie juridică, are caracter pur abdicativ, nu este considerată un act
translativ de proprietate, ci un refuz de a dobândi proprietatea.
 Deoarece uzucapiunea nu operează ope legis, ci numai dacă este invocată în faţa
instanţei judecătoreşti.
 Prin urmare, chiar dacă termenul de uzucapiune s-a împlinit, dacă posesorul nu invocă în
faţa inst. de jud. dob. dr. de prop. prin prescripţie, acest drept nu va exista în patri. său,
astfel că el nu poate prin renunţare să transfere un dr. pe care nici nu l-a dobândit.
 (Fiind un act de dispoziţie) Renunţătorul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
 Posesorul lipsit de cap. de exerciţiu sau cu cap. de exerciţiu restrânsă nu poate
renunţa la uzucapiune decât prin reprezentantul legal sau cu autorizarea
acestuia şi a instanţei de tutelă.
 Nu poate renunţa la uzucapiune decât uzucapantul personal, întrucât invocarea beneficiului
uzucapiunii presupune nu numai considerente de ordin economic, ci şi de ordin moral.
 Creditorii uzucapantului sau terţe pers. nu pot renunţa la uzucapiune în locul poses.
  Art. 1843 C.c. din 1864 dă dr. creditorilor şi oricăror alte pers. interesate „să opună
prescripţia câştigată debitorului sau codebitorului lor, ori proprietarului, chiar şi dacă
acel debitor, codebitor sau proprietar renunţă la dânsa.
 Dacă admitem dreptul creditorilor sau altor persoane interesate de a nesocoti neglijenţa
posesorului şi de a invoca în locul său uzucapiunea, cu atât mai mult aceştia pot ataca pe calea
unei acţ. pauliene refuzul posesorului de a dob. prop., atunci când acesta se face în frauda lor,
chiar dacă acest refuz nu este un act translativ de proprietate, ci un refuz de a se îmbogăţi.
 Renunţarea la uzucapiune presupune o serie de consecinţe juridice.
 Ca urmare a efectului retroactiv al renunţării, se consideră că posesorul nu a dobândit
niciun moment dr. de prop. şi că acest dr. nu a părăsit patrimoniului prop. bunului, de la
intrarea în posesie şi până la data renunţării la dreptul de a invoca uzucapiunea.
 În consecinţă, toate dr. constituite de prop. în favoarea terţilor rămân valabile, iar cele
constituite de posesor se vor desfiinţa.
 Terţii interesaţi vor avea dr. să atace renunţarea dacă aceasta se dovedeşte frauduloasă.
 Ca o consecinţă a carac. pur abdicativ al renunţării la uzucapiune, aceasta nu este
supusă formalităţilor de publicitate imobiliară, fapt ce poate influenţa cunoaşterea de
către terţi a actului de renunţare.
 Renunţarea la uzucapiune nu constituie o liberalitate şi, prin urmare, nu este supusă raportului
şi nici reducţiunii.

₁Uzucapiunea în regim de carte funciară conform reglementării cuprinse în Decretul -lege nr. 115/1938

> În Transilvania, Banat şi Bucovina, unde este aplicabil sistemul de publicitate al C.F., uzucapiunea este
reglementată prin Dec.-L. nr. 115/’38 pentru unificarea disp. privitoare la C.F.
> Prin L. nr. 389/’43 s-au extins prev. C.c. şi peste Carpaţi fiind scoase din vig. C.c. austriac şi legile locale
maghiare.
 În N Transilvaniei extinderea legislaţiei ro. a avut loc prin L. nr. 260/’45, ca urmare a
revenirii acestui teritoriu la patria mamă.
> Prin cele 2 acte normative a fost menţinută însă reglementarea sistemului de publicitate imobiliară a C.F.
> Prin L. nr. 241/’47 a fost pus în aplicare, în Transilvania, Dec.-l. nr. 115/’38.
 Până la apariţia legilor de extindere a legislaţiei civ. Ro. în Transilvania, uzucapiunea era
reglementată prin legile locale maghiare şi C. civ. austriac, potrivit cărora: Termenul de
uzucapiune era de 32 de ani, respectiv de 30 de ani.
 Uzucapiunea opera de plin drept, chiar fără înscriere în cartea funciară.
 Prin L. nr. 389/’43 şi nr. 260/’45 s-a menţinut vechea reglementare a C.F., prevăzându-se
că uzucapiunile începute înainte de extinderea legislaţiei ro. vor fi cârmuite în ce
priveşte nat., durata şi efectele, de disp. legilor sub care au început, adică L. maghiare şi
C. civ. austriac.
> Uzucapiunile începute între momentul extinderii aplic. C.c. în Transilvania (1943) şi momentul
intrării în vig. a Dec.-L. nr. 115/’38 prin L. nr. 241/’47, sunt guvernate de prev. C. civ. ro.
> Uzucapiunile începute sub regimul Dec.-L. nr. 115/’38 sunt cârmuite numai de prevederile
acestui act normativ.
 În ce priveşte Bucovina, Dec.-L. nr. 115/’38 a fost pusă în aplicare prin Dec.-L. nr.
511/’38.
> Uzucapiunile începute şi împlinite până la această dată erau guvernate de C. civ. austriac, iar
cele începute şi neîmplinite până la 15 oct. ‘38, potrivit art. 8 alin. (2) din Dec.-lege nr. 115/’38,
au avut ca efect dob. prop. numai dacă posesia a îndeplinit cumulativ atât cond. prev. de C. civ.
austriac cât şi cele prev. de C. civ. român.
  După 15 oct. ‘38, uzucapiunile încep şi îşi produc efectele numai în cazurile şi condiţiile
Dec.-L. nr. 115/’38.
 Uzucapiunile începute şi împlinite înainte de intrarea în vig. a L. nr. 7/’96, îşi produc efectele
potrivit Dec.-L. nr. 115/’38.
 Potrivit noii legi, uzucapiunea va putea avea loc numai în cond. C. civ., uzucapiunile începute,
dar neîmplinite la intrarea în vigoare a legii, precum şi cele care au început după intrarea în
vigoare a noii legi, vor fi guvernate de disp. C. civ.
 Prin Dec.-L. nr. 115/’38 sunt reglementate în art. 27 şi 28, două cazuri de uzucapiune:
a) Uzucapiunea tabulară:
 Art. 27 din Dec.-L. nr. 115/’38 prevede că: În cazul în care s-au înscris fără cauză legitimă,
drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii ele vor rămâne valabil dobândite
dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani.
 În acest caz, dreptul de proprietate sau alt drept real care se dobândeşte prin uzucapiune este
deja înscris, intabulat în cartea funciară pe numele uzucapantului.
 Perioada de 10 ani este o perioadă de „convalescenţă a titlului” pentru că titlul pe baza
căruia s-a făcut intabularea, deşi cu vicii sau chiar nevalabil, prin împlinirea termenului
de 10 ani devine valabil, starea de aparenţă tabulară creată de evidenţa scriptică a cărţii
funciare se consolidează.
 Titlul pe baza căruia s-a făcut intabularea, deşi valabil, se curăţă, se vindecă de viciile
sale, prin trecerea termenului de 10 ani şi devine valabil.
 Şi în cazul uzucapiunii tabulare, aceasta produce efecte retroactive de la data intabulării acelui
drept în cartea funciară.
 Practica judiciară a stabilit că: Pentru dob. uzucapiunii tabulare, posesia trebuie să îndeplinească
cerinţele prev. de art. 1847 C.c. din 1864, aşa cum se prevede expres prin L. nr. 241/’47 în art. 6.
 Adevăratul proprietar poate introduce într-un anumit termen o acţiune în rectificarea înscrierii
în cartea funciară, în condiţiile art. 37 din Decretul-lege nr. 115/1938.
 Uzucapiunea (prev. de art. 27 din Dec.-L. nr. 115/’38) se aplică şi în cazul în care intabularea dr. s-a
făcut pe temeiul unui A. Jur. lovit de nulitate absolută, deoarece disp. normativă referitoare la
această problemă nu pretinde existenţa unui just titlu. 
 Locul justului titlu este luat de faptul material al înscrierii dr. în C.F.
 Argumentul cel mai important în sprijinul acestei soluţii trebuie căutat în ideea de
aparenţă, în validitatea aparenţei în drept.
 Faptul că timp de 10 ani nu s-a cerut rectificarea C.F. a avut ca efect ştergerea viciilor
titlului de dob., consolidând starea de aparenţă creată prin înscrierea titlului juridic nul.
 Posesia cerută pe parcursul celor 10 ani este o posesie specifică, tabulară, adică o
posesie care se întemeiază pe un dr. tabular, chiar dacă este dob. printr-un titlu nevalab.
b) Uzucapiunea extratabulară.
 Potrivit art. 28 din Dec.-L. nr. 115/’38: Cel care a posedat un bun nemişcător în cond. L., timp de
20 de ani, după moartea prop. înscris în C.F., va putea cere înscrierea dreptului uzucapat.
 În acest caz uzucapiunea este extratabulară pentru că dob. dr. de prop. de către posesor are loc
fără să se fi intabulat dr. în C.F.
 Condiţiile pentru invocarea acestei uzucapiuni, sunt:
1. Titularul dreptului intabulat din cartea funciară să fie decedat.
2. Uzucapantul să posede imobilul cel puţin 20 de ani de la moartea proprietarului tabular.
3. Posesia să fie utilă, fiind indiferentă buna-credinţă sau reaua-credinţă.
 Intabularea dr. real uzucapat se face potrivit procedurii reglementate de art. 130 din Dec.-L. nr.
115/’38, la cererea uzucapantului.
  Cererea de intabulare se adresează instanţei jud. de la locul unde este situat imobilul şi
se va publica în ziar.
 Dacă în termen de 1 lună nu se fac opoziţii, judecătoria se va pronunţa prin încheiere; în
caz contrar, opoziţia se va judeca de către instanţă.
 În ambele cazuri, instanţa cercetează îndeplinirea cond. art. 28 din Dec.-L. 115/’38.
 Dreptul de proprietate se intabulează cu data notării cererii de intabulare în C.F.
 În legătură cu momentul în care se naşte dr. de prop. în baza art. 28 prin uzucapiune
extratabulară, în literatura de specialitate s-au conturat două opinii divergente:
- Prima opinie susţine că: Uzucapiunea extratabulară face excepţie de la principiul efectului
retroactiv al uzucapiunii în general, prin faptul că produce efecte numai pentru viitor.
 Înscrierea sau hot. jud. de admitere au un efect constitutiv de dr., iar nu un efect
declarativ, iar intabularea se face pe data notării cererii în C.F.
 (În susţinerea acestei opinii s-a argumentat că) Naşterea dr. real în momentul înscrierii în C.F.
este principiul suveran care guvernează dr. reale în sistem de C.F. şi că regula fixată de
art. 17 din Dec.-L. nr. 115/’38 are un carac. imperativ, de ordine publică, orice altă
susţinere apărând ca nelegală.
- A doua opinie: Consideră că efectele uzucapiunii se produc retroactiv de la data începerii
posesiei.
 Poses. i se recunoaşte pe întreaga perioadă a prescripţiei, un dr. de prop. extratabulară
 Prin urmare, uzucapiunea în cond. art. 28 din Dec.-L. nr. 115/’38 duce la dob. dr. de
prop. chiar dacă nu a fost intabulat.
 Aceasta înseamnă că înscrierea dr. uzucapat în C.F. nu are efect constitutiv, ci doar un
rol de publicitate, pentru a-l face opozabil terţilor.
 Uzucapiunea este un mod originar de dob. a dr. de prop., fără a fi necesară, în acest
scop, intabularea.
c) Joncţiunea posesiilor în cazul uzucapiunii reglementate de Decretul -lege nr. 115/1938.
 Joncţiunea posesiilor: Nu are o reglementare specială în Dec.-L. nr. 115/’38, însă nici nu este
interzisă, iar disp. art. 29 din Dec. fac trimitere la regulile generale cuprinse în C.c. ro., astfel că
se pot analiza situaţiile în care este posibilă aplicarea art. 1.860 C.c. din 1864.
 Atunci când posesorul actual şi autorul său au exercitat o uzucapiune de aceeaşi natură,
joncţiunea este posibilă.
 Astfel, în cazul uzucapiunii tabulare, dobânditorul care îşi înscrie dr. în baza unui act
nevalabil şi este de bună-credinţă, poate uni posesia sa cu posesia autorului său,
intabulat la rândul său în C.F. în baza unui titlu nevalabil şi convins de legalitatea dr. pe
care îl are şi îl transmite.
 În cazul uzucapiunii extratabulare, când buna-credinţă sau reaua-credinţă sunt indiferente
pentru uzucapiune, este esenţial doar ca adevăratul prop. al B. care este înscris în C.F. să fi
decedat, iar posesorul care nu a invocat uzucapiunea extratabulară să fi transmis posesia:
- Fie mortis causa, caz în care moştenitorul său va continua aceeaşi posesie, fiind un continuator
al personalităţii defunctului;
- Fie inter vivos, caz în care dob. este de rea-credinţă întrucât a încheiat un act translativ de prop.
cu o pers. neînscrisă în C.F.
> Când primul posesor exercită cu bună-credinţă o posesie întemeiată pe o înscriere nevalabilă în
cartea funciară, iar cel de-al doilea, o posesie extratabulară, cu rea-credinţă, se poate discuta
despre joncţiunea celor două posesii doar dacă transmiterea posesiei s-a făcut mortis causa.
> Cand al doilea posesor este de rea-cred., având cunoştinţă de nevalabilitatea titlului înscris în
C.F. în fav. transmiţătorului său, dob. nu va putea deveni prop. prin uzucap. tabulară ca efect al
joncţiunii, ci va putea doar să înceapă o prescrip. extratabulară la moartea transmiţătorului său.
  Alte cazuri de joncţiune nu sunt posibile.

₂Uzucapiunea în sistemul noilor cărţi funciare, conform reglementării cuprinse în Legea nr. 7/1996

 Avem în vedere aplicarea uzucapiunii în perioada cuprinsă: de la intrarea în vig. a L. nr. 7/’96
privind cadastrul şi publicitatea imobiliară până la intrarea în vig. a C.c.
 Fapt care explică, trimiterile noastre la art. care, în prezent, sunt abrogate prin Legea nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a C.c., dar care erau în vigoare la acea dată.
 La intrarea sa în vig., L. nr. 7/’96 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară a abrogat, prin art. 69
(în numerotarea anterioară republicării), Dec.-L. nr. 115/’38.
 Efectul constitutiv de drept al intabulării în C.F. a fost astfel înlăturat, înscrierea dr. reale
în C.F. având doar rol de publicitate, de opozabilitate faţă de terţi a dreptului înscris.
 În acest mod, s-a revenit la rolul covârşitor al posesiei ca mijloc de publicitate a dr. reale, cu atât
mai mult cu cât, în ceea ce priveşte dob. dr. reale prin uzucapiune, precum şi prin succesiune,
accesiune şi vânzare silită, prin prev. art. 26 alin. (1) din L. nr. 7/’96, în prezent abrogat, dr. dob.
devenea opozabil faţă de terţi, fără înscriere în C.F. 
 Numai în situaţia în care se dorea a se dispune de dr. dob. trebuie îndeplinită în
prealabil, formalitatea înscrierii.
 L. nr. 7/’96 nu conţinea reglementări exprese privind uzucapiunea imobilelor care sunt înscrise
în C.F., astfel că, o mare parte a doctrinei a considerat că: Prin abrogarea expresă a Dec.-L. nr.
115/’38 instit. uzucapiunii va fi guvernată de disp. C.c. din 1864 şi în privinţa imob. înscrise în C.F
 Pentru uzucapiunea scurtă, în sistemul C.c. din 1864, am arătat că este necesară o bună-credinţă
a dobânditorului bunului, care să se bazeze pe un act translativ de proprietate, dar inapt prin el
însuşi să transfere proprietatea.
 Deşi în sistemul C.F. există dr. care se vor dobândi valabil şi sunt opozabile faţă de terţi
fără înscriere în C.F., titularii acestor dr. trebuie să îşi înscrie dr. dob. înainte de a
dispune de ele.
 Prin urmare, un dobânditor de bună-credinţă va face minime verificări pentru a vedea dacă
transmiţătorul este înscris în cartea funciară ca titular al dreptului.
 Dacă înstrăinătorul nu este înscris ca titular al dreptului în cartea funciară, buna-credinţă a
dobânditorului este exclusă şi nu se va putea invoca uzucapiunea scurtă.
 Pentru a se aplica uzucapiunea scurtă, transmiţătorul trebuie să fie un prop. aparent, al cărui
drept este înscris în C.F., însă în baza unui act nevalabil, deoarece în caz contrar, achizitorul va
dobândi însuşi dr. de prop.
 Titlul proprietarului aparent:
- Fie este viciat (lovit de nulitate absolută sau relativă);
- Fie şi-a încetat efectele prin orice cauză de ineficacitate care nu a fost cunoscută de posesorul
dobânditor (rezoluţiune, revocare, reducţiune etc.);
- Fie este inopozabil, ca în situaţia unei hotărâri judecătoreşti constitutive de drepturi obţinută în
contradictoriu cu altă persoană decât proprietarul tabular.
 Înscrierea nevalabilă în C.F. putea fi rectificată, în temeiul unei hot. jud. irevocabile care constata
nevalabilitatea titlului sau a înscrierii acestuia în C.F.
 Acţ. în rectificare era imprescriptibilă împotriva dob. nemijlocit şi împotriva terţului dob.
de rea-credinţă, sub rezerva prescripţiei acţiunii de fond.
 În ce îl priveşte pe terţul dob. de bună-credinţă care şi-a înscris dr. în C.F., acţiunea era
prescriptibilă în 10 ani, dacă a dob. cu titlu gratuit şi în 3 ani, dacă a dob. printr-un act
juridic cu titlu oneros.
  Prin urmare, terţul dob. de bună-cred. în baza unui titlu nevalabil înscris în C.F. nu ar
avea nevoie să invoce prescripţia achizitivă de 10-20 ani, întrucât ar putea paraliza, pe
calea excepţiei prescripţiei extinctive, acţ. în rectificare promovată de adevăratul prop.,
într-un termen mult mai scurt.
 Deşi stingerea dr. material la acţ. în rectificare nu este echivalentă cu dob. proprietăţii
prin invocarea uzucapiunii scurte, protecţia terţului este asigurată.
 Terţul dobânditor de bună-credinţă va fi favorizat pentru că sistemul C.F. îi
asigură protecţia dr. făcut public pe această cale, fiind menit să garanteze
stabilitatea circuitului civil şi credinţa terţilor în sistemul de publicitate al C.F.
 Principiul publicităţii materiale al cărţilor funciare este cel care capătă relevanţă
şi intră în funcţie în acest caz, iar nu uzucapiunea scurtă.
 Dacă disp. C.c. din 1864 ar fi inoperabile în sistem de C.F., ar însemna că toate aceste cazuri de
uzucapiune cu privire la imobilele neînscrise în C.F. al căror titular nu este decedat rămân fără
reglementare, deoarece disp. Dec.-L. nr. 115/’38 nu pot fi incidente în toate aceste situaţii.
 În sistemul de publicitate reglementat de art. 27-28 din Dec.-L. nr. 115/’38, uzucapiunea
extratabulară împotriva prop. private al cărei titular este Statul Ro. nu ar putea fi aplicată,
deoarece textul de lege are în vedere „moartea prop. înscris în C.F.”, adică exclusiv decesul unei
pers. fizice, fără a putea extinde prin interpretare acest text la alte pers. Jur. sau la Statul Ro. şi
fără a putea asimila moartea cu alte cauze de încetare a vreunei pers. jur.
 În acest fel, s-ar crea o discriminare în ce priv. ocrotirea dr. reale tabulare faţă de ceilalţi
sub. de drept, în rap. cu Statul Ro., încălcându-se principiul consti. al egalităţii în faţa L.
A. Uzucapiunea în Codul civil actual.
 În materie imobiliară, C. civ. în vigoare prevede 2 tipuri de uzucapiune, similare celor prev. de
Dec.-L. nr. 115/’38, anume:
- Uzucapiunea extratabulară, reglementată în art. 930 C. civ.
- Uzucapiunea tabulară, reglementată în art. 931 C. civ.
a) Uzucapiunea imobiliară extratabulară:
 Uzucapiunea extratabulară permite dob. dr. de prop. sau a dezmembrămintelor acestora, atât
asupra imobilelor înscrise în C.F. cât şi în cazul celor neînscrise în C.F. prin posesia utilă
exercitată timp de 10 ani.
 În cazul imobilelor deja înscrise în C.F., pentru ca posesorul să dob., pe calea uzucapiunii
extratabulare, dr. de prop. sau dezmembrămintele dr. de prop. asupra acestui imobil, mai
trebuie îndeplinite 2 condiţii suplimentare:
1) Proprietarul înscris în C.F. să fi decedat ori, după caz, să-şi fi încetat existenţa, sau să fi renunţat
la dr. de proprietate prin înscrierea în cartea funciară a declaraţiei de renunţare la proprietate;
2) Nicio altă pers. să nu-şi fi înregistrat propria cerere de înscriere a dr. în folosul său, pe baza unei
cauze legitime, mai înainte ca uzucapantul să-şi fi înregistrat cererea de înscriere a dr. său în C.F.
- Spre deosebire de situaţia reglementată de art. 28 din Dec.-L. nr. 115/’38, redactorii C.c. în vig.
au avut în vedere nu numai situaţia în care prop. înscris în C.F. este o pers. F., ci şi cea în care
este vorba despre o pers. J.
 Cei interesaţi să solicite înscrierea dr. de prop. în C.F. sunt moştenitorii pers. F. decedate,
succesorii pers. Jur. a cărei existenţă a încetat, precum şi comuna, oraşul sau municipiul, acestea
din urmă în temeiul art. 889 alin. (2) C. civ.
- Spre deosebire de reglementarea anterioară: Imobilele fără stăpân, abandonate, pentru care
s-a înscris în C.F. declaraţia de renunţare la dr. de prop. sau cele care fac obiectul moştenirii
vacante, nu mai revin statului, ci comunei, oraşului sau municipiului pe a cărui rază teritorială
sunt situate, astfel că acestea dob. dr. de prop. asupra acestor imobile, în temeiul legii, prin
înscrierea acestui dr. în C.F.
 Este posibil ca şi o altă persoană să solicite înscrierea dreptului în cartea funciară, dobândit de la
succesorii titularului înscris în cartea funciară sau de la comună, oraş sau municipiu.
 În aceste cond., uzucapantul nu poate dob. dr. de prop., decât dacă cererea sa de
înscriere în C.F. a dr. dob. prin posesie utilă timp de 10 ani este anterioară oricărei cereri
a celor interesaţi, arătaţi mai sus.
 Momentul de la care începe să curgă termenul de 10 ani este cel al intrării în posesie,
dar numai dacă la acest moment erau îndeplinite cond. cerute de L. cu privire la titularul
înscris în C.F.: Decesul persoanei fizice, încetarea persoanei juridice sau înscrierea
declaraţiei de renunţare la drept în cartea funciară.
 În cazul în care posesia începe anterior acestui moment, termenul de 10 ani începe să curgă nu
de la data intrării în posesie, ci de la data îndeplinirii cond. L. referitoare la titularul înscris în C.F.
 Daca imobilul nu este înscris în C.F., termenul de 10 ani începe să curgă de la intrarea în
posesie.
 Dr. de prop. al uzucapantului se dob. nu ca efect al împlinirii termenului de 10 ani, ci ca rezultat
al exercitării dr. potestativ de opţiune prin înregistrarea cererii de înscriere în C.F. a dr. dobândit
în favoarea sa.
 Uzucapiunea extratabulară: Este un fapt juridic complex în care posesia utilă timp de 10 ani se
conjugă cu manifestarea pozitivă a dr. de opţiune, exercitat în forma prevăzută de lege sub
forma cererii de înscriere în cartea funciară, pentru a produce efectul achizitiv de proprietate.
 Momentul dob. dr. de prop. este cel al înregistrării cererii de intabulare în C.F.
 Pentru că (potrivit art. 890 alin. (1) C.c.) înscrierile în C.F. îşi vor produce efecte de la data
înregistrării cererilor.
 Prin urmare, nu putem vorbi despre un efect retroactiv al uzucapiunii până la data
intrării în posesie sau până la data decesului pers. F. sau a încetării existenţei persoanei
juridice sau a înscrierii declaraţiei de renunţare la drept în cartea funciară.
 Până la invocarea uzucapiunii extratabulare prin cererea de înregistrare a uzucapantului în C.F.,
imobilul rămâne în prop. titularului înscris în C.F., deoarece dr. de prop. în regim de C.F. nu se
stinge decât prin radierea sa din C.F.
 Doar în situaţia înscrierii declaraţiei de renunţare la dr. de prop., care are ca efect
radierea dr. titularului înscris în C.F., bunul devine un bun fără stăpân care poate intra
în patrimoniul U.A.-T. în a cărui rază teritorială este situat.
 Însă, nici în acest caz, dob. dr. de prop. nu se face decât prin înscrierea dr. în C.F., la
solicitarea comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în baza hot. consiliului local.
 Art. 889 alin. (2) C.civ. precizează că această cerere se poate face dacă o altă persoană
nu a solicitat înscrierea în temeiul uzucapiunii.
 În afara acestor observaţii, menţiunile făcute cu privire la uzucapiunea extratabulară în temeiul
Dec.-L. nr. 115/’38 sunt valabile şi pentru uzucapiunea extratabulară reglementată în C.c. actual.
b) Uzucapiunea imobiliară tabulară:
 Similar art. 28 din Dec.-L. nr. 115/’38, C.c. prevede în art. 931 alin. (1) posibilitatea celui care
este înscris în C.F. ca titular al dr. de prop. sau a altui dr. real, dar fără cauză legitimă, de a-şi
consolida dr. prin intermediul unei uzucapiuni tabulare.
 Pentru a fi în prezenţa uzucapiunii tabulare, este necesar ca cel care este înscris fără cauză
legitimă în C.F. să fi posedat imobilul timp de 5 ani, iar posesia să fie neviciată, respectiv utilă.
 Este necesar ca posesorul să fie de bună-credinţă.
 Buna sa credinţă este suficient să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere şi
în momentul intrării în posesie.
 Este irelevant pt. uzucapiunea tabulară dacă buna-credi. a posesorului încetează ulterior
acestor 2 momente (se respectă regula mala fides superveniens non impedit usucapionem).
 Înscrierea în C.F. trebuie să fie fără cauză legitimă, respectiv titlul de dob. nu este valabil întrucât
este afectat de o cauză de nulitate absolută ori provine de la un non dominus, adică nu poate
transfera valabil prop., sau este posibil ca nu numai titlul de dob. ci şi titlul transmiţătorului să
nu fie valabil, fiind afectat de o nulitate absolută.
 În aceste cond., după expirarea termenului de 5 ani de posesie tabulară, valabilitatea
titlului dobânditorului nu mai poate fi contestată.
 Graţie invocării uzucapiunii tabulare, titlul dobânditorului se consolidează.
 Temeiul dob. dr. de prop. va fi chiar titlul înscris în C.F., iar momentul dob. este cel al înregistrării
cererii de înscriere în C.F. a acestui titlu.
 Atât în cazul uzucapiunii extratabulare, cât şi în cazul uzucapiunii tabulare, conform art. 932 alin.
(2) C.c.: Viciile posesiei suspendă cursul uzucapiunii, ceea ce înseamnă că sunt necesari 10 ani,
respectiv 5 ani, de posesie neviciată pentru producerea efectelor achizitive de proprietate.
 Atât uzucapantul extratabular cât şi cel tabular poate invoca joncţiunea posesiilor pentru a
împlini durata necesară pentru uzucapiune.
 Art. 933 alin. (1) C.c. prevede că: Fiecare posesor este considerat că începe în persoana
sa o nouă posesie indiferent dacă bunul a fost transmis cu titlu universal sau cu titlu
particular, dar, cu toate acestea.
 Alin. (2) prevede: Pentru a invoca uzucapiunea, posesorul actual poate să
unească propria posesie cu aceea a autorului său.
 Observaţiile făcute pentru joncţiunea posesiilor în cazul uzucapiunilor reglementate de art. 27-28 din
Dec.-L. nr. 115/’38 sunt aplicabile şi în cazul celor 2 tipuri de uzucapiune reglementate de C. civ. actual.
c) Uzucapiunea mobiliară:
 Posesia de bună-credinţă a unui bun mobil duce la dob. dr. de prop. dacă se exercită cu
bună-credinţă, în baza unui act translativ al dr. de prop. încheiat cu un non dominus (937 C.c.)
 Atunci când terţul posesor de bună-credinţă l-a dobândit printr-un act translativ de proprietate
de la o persoană care a furat bunul sau l-a găsit, proprietarul îl poate revendica de la posesor în
termen de 3 ani de la data când a pierdut stăpânirea bunului, termenul fiind unul de decădere.
 Prin urmare, după trecerea celor 3 ani, posesorul bunului mobil dobândit în aceste
condiţii devine proprietar al acelui bun.
 Dacă vânz. B. s-a făcut într-un loc pub. sau a fost adjudecat la o licitaţie pub., posesorul B. are dr.
de a reţine B. până la restituirea de către prop. a preţului pe care terţul l-a plătit vânzătorului
 Art. 939 C.c.: Posesorul unui bun mobil care aparţine unei alte pers. poate dobândi dreptul de
proprietate asupra bunului prin uzucapiune, dacă posesia sa este utilă şi durează 10 ani.
 Prin urmare, disp. art. 939 C.c. se vor aplica numai în situaţiile în care nu sunt îndeplinite
cond. art. 937 C.c. referitoare la dob. B. mobil de la un neproprietar prin posesie de
bună-credinţă în baza unui act translativ de proprietate cu titlu oneros.
 Sfera de aplicare a uzucapiunii mobiliare se circumscrie situaţiei în care dobânditorul bunului
mobil este de rea-credinţă, adică are cunoştinţă că cel care îi vinde bunul nu este proprietarul
acelui bun, dar şi hoţului sau găsitorului unui bun mobil.
 Uzucapiunea mobiliară se va aplica şi în cazul în care un terţ dobândeşte cu bună-credinţă un
bun mobil de la un neproprietar printr-un act translativ de proprietate cu titlu gratuit, în
aplicarea principiului că trebuie protejat acela care urmăreşte să evite o pagubă, respectiv
proprietarul bunului (certat de damno vitando) în detrimentul celui care urmăreşte să păstreze
un câştig (certat de lucro captando).
 Art. 939 C.c. trimite la disp. art. 932 alin. (2) C.c. referitoare la suspendarea cursului uzucapiunii
în cazul viciilor posesiei, de unde rezultă că posesia terţului trebuie să fie utilă, neviciată, pe un
interval de 10 ani pentru a putea invoca dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
  Art. 939 C.c. face trimitere şi la disp. art. 933 şi 934 C.c. referitoare la joncţiunea
posesiilor B. imob. şi la aplicarea, în completare, a preved. referitoare la presc. extinctivă
 La expirarea termenul de 10 ani de posesie utilă, posesorul nu dob. de dr. proprietatea
asupra bunului mobil, ci doar dreptul de opţiune pentru a invoca uzucapiunea mobiliară.
 Având în vedere aplicarea, în completare, a regulilor referitoare la prescripţia extinctivă, implicit
şi disp. art. 2512 şi art. 2513 C.c., conform cărora prescripţia nu poate fi invocată din oficiu.
 Rezultă că uzucapiunea mobiliară poate fi invocată în cursul unui proces pentru prima
oară chiar şi în apel, iar în cazul arbitrajului, pe tot parcursul soluţionării litigiului

ᶾDobândirea proprietăţii bunurilor mobile

prin posesia de bună-credinţă

1. Prezumţiile generate de posesia bunului mobil.

 Unul dintre cele mai importante efecte ale posesiei bunurilor mobile îl constituirea dobândirea
dreptului de proprietate asupra acestora. ( Sediul materiei îl constituie art. 935-940 C. civ.)
 Am anticipat, cu ocazia analizei uzucapiunii mobiliare, situaţiile în care posesia unui bun mobil
poate duce la dobândirea dreptului de proprietate, fără a fi necesară curgerea unui interval de
timp de 10 ani de posesie utilă.
 Pentru a fi aplicabile prevederile legale privind dobândirea proprietăţii asupra bunurilor
mobile prin faptul posesiei, trebuie să fim în prezenţa unui posesor de bună-credinţă,
adică al unui posesor care, în urma unui act juridic translativ de proprietate încheiat cu
un non dominus, este ferm convins că a dobândit chiar dr. de prop. asupra acelui bun.
> În favoarea oricărui posesor al unui bunul mobil, legea instituie prezumţia de titlu de
proprietate prin dispoziţiile art. 935 C. civ. ;
> În favoarea posesorului de bună-credinţă prevede şi prezumţia de opozabilitate faţă de terţi a
acestui titlu, prin dispoziţiile art. 936 C. civ. .
Prezumţia de existenţă a titlului de proprietate :
 Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de
dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului. (art. 935)
 (Instituirea acestei prezumţii a fost necesară) Pentru că: În majoritatea cazurilor, transferul dreptului
de proprietate asupra unui bun mobil nu este însoţit de întocmirea unui înscris doveditor, astfel
că dobânditorul s-ar găsi în situaţia de a nu putea proba dreptul său de proprietate asupra
bunului dobândit, chiar în raport cu transmiţătorul bunului.
> (Siguranţa circuitului civ. asupra B. mobile ar avea în acest mod de suferit) Păstrarea B. mobil dobândit
fără preconstituirea unui înscris probator, fiind lăsată la disp. mai mult sau mai puţin morală a
transmiţătorului B., care ar putea introduce oricând împotriva dobânditorului o acţ. pentru restituirea B.
 Prin disp. art. 935 C.c. se instituie o prezumţie legală de titlu, respectiv L. prezumă existenţa unui
act juridic translativ sau constitutiv de drept real ce constituie temeiul posesiei.
 Prezumţia existenţei titlului de proprietate asupra bunului creează dobânditorului o
situaţie favorabilă sub aspect probator
 Întrucât o poate invoca în calitatea sa de pârât în cadrul unei acţ. în restituirea bunului,
promovată de adev. prop. sau chiar de transmiţătorul B., dacă este un non dominus.
 Pentru a putea fi aplicată prezumţia existenţei titlului de proprietate, trebuie îndeplinite câteva
condiţii cu privire la posesie, anume: posesia sa trebuie să fie reală şi utilă. 
  Un posesor de rea-credinţă al unui bun mobil, care a cunoscut faptul că cel care i-a
transmis bunul nu era proprietar, nu poate deveni proprietar al acelui bun decât prin
exercitarea unei posesii utile timp de 10 ani, ca efect al uzucapiunii mobiliare.
> Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil, rezultă că aplicarea prezumţiei de existenţă a
titlului de proprietate nu depinde de buna-credinţă a posesorului, de efectul acestei prezumţii
bucurându-se şi posesorul de rea-credinţă.
 Posesorul unui bun mobil beneficiază nu numai de prezumţia de existenţă a titlului, ci şi de
prezumţia bunei-credinţe.
 Din faptul stăpânirii bunului se prezumă, calitatea de posesor, iar din calitatea de
posesor, se prezumă calitatea de proprietar.
 Prezumându-se calitatea de posesor înseamnă că se prezumă caracterul real al posesiei,
adică cel care stăpâneşte bunul întruneşte în persoana sa ambele elemente ale
posesiei, corpus possessionis şi animus rem sibi habendi.
 Nu mai puţin, caracterul util al posesiei se prezumă.
 În aceste condiţii, posesorul bunului mobil are, într-un proces în revendicare, avantajul
conferit de toate aceste prezumţii.
 Posesia de bună-credinţă a bunului mobil asigură, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege,
opozabilitatea faţă de terţi a actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale.
 Prin art. 936 C.c., care reglementează opozabilitatea titlului de dobândire prin faptul posesiei,
legiuitorul a înţeles ca de prezumţia de publicitate a titlului să beneficieze doar posesorul de
bună-credinţă, nu şi cel de rea-credinţă.
 Este de bună-credinţă posesorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să
cunoască lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului, iar momentul aprecierii bunei-credinţe
este cel al intrării în posesia efectivă a bunului. (art. 938)
 Prin urmare, adevăratul proprietar va putea înfrânge opozabilitatea faţă de el a titlului
nevalabil doar dacă va demonstra reaua-credinţă a posesorului.
 Făcând dovada relei-credinţe, nici prezumţia de existenţă a titlului şi nici cea de
opozabilitate, nu vor mai avea niciun efect asupra adevăratului proprietar.
 Posesorul de rea-credinţă nu se va mai bucura de efectele prezumţiei de titlu
nici măcar în cazul uzucapiunii bunului mobil, deoarece o posesie utilă, timp de
10 ani, va fi suficientă pentru a i se recunoaşte dr. de prop. asupra acestuia.
 Daca prezumţiile de existenţă a titlului, de opozabilitate a titlului şi implicit, de bună-credinţă a
posesorului, nu au putut fi răsturnate, este asigurat cadrul în care se manifestă funcţia achizitivă
de proprietate al posesiei.
2. Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă în ipoteza prevăzută de art.
937 alin. (1) C. civ.
Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a fi aplicabil art. 937 alin. (1) C. civ. :
 Ipoteza prev. de art. 937 alin. (1): Are în vedere persoana care încheie cu un neproprietar un act
translativ de proprietate cu titlu oneros cu privire la un bun mobil.
 Acesta dob. dr. de prop. asupra B. mobil în momentul în care ia B. în posesie efectivă.
 Dispoziţia prevăzută se aplică şi în cazul în care se transferă şi dreptul de uzufruct sau de uz
asupra bunului mobil, evident tot printr-un act juridic cu titlu oneros.
 Pentru a se aplica prev. art. 937 alin. (1) C.c., trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele cond.:
- Terţul dobânditor al bunului să fie de bună-credinţă;
- Terţul să încheie un act translativ de proprietate cu titlu oneros cu un neproprietar; iar
- Terţul să aibă posesia reală şi utilă asupra bunului.
1) Buna-credinţă a dobânditorului:
 Este de bună-credinţă posesorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să
cunoască lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului.
 Condiţia bunei-credinţe cerută posesorului în acest caz este justificată de faptul că, dacă în cazul
uzucapiunii imobiliare de scurtă durată este necesară buna-credinţă, atunci şi în cazul posesiei
care produce efecte achizitive de prop. în mod instantaneu, buna-credinţă trebuie să existe.
 Momentul în care se apreciază buna-cred. a dobânditorului este cel al intrării efective în posesie.
 Este irelevant dacă posesorul află, după intrarea sa în posesie, că titlul său de dobândire
provine de la un neproprietar.
2) Caracterul real al posesiei:
 Proprietatea asupra bunului se dobândeşte în momentul în care achizitorul ia bunul în posesie
efectivă, ceea ce înseamnă că posesia sa trebuie să fie una reală, adică să dobândească
atât corpus-ul cât şi animus-ul posesiei.
 Caracterul util al posesiei presupune ca posesia terţului să fie publică şi paşnică.
 Aceste calităţi ale posesiei sunt prezumate şi trebuie să fie întrunite în momentul luării
bunului în stăpânire efectivă.
 Faptul că, după intrarea în posesie, aceasta devine viciată, este indiferent pentru acest mod de
dobândire a dreptului de proprietate.
 Nu se poate invoca împotriva posesorului viciul discontinuităţii, întrucât nu se cere o
anumită durată a posesiei.
3) Desesizarea voluntară de bun:
 Ipoteza avută în vedere de art. 937 alin. (1) presupune o desesizare voluntară a proprietarului de
bunul său, pe care l-a transmis cu titlu precar înstrăinătorului, acesta din urmă fiind obligat la
restituire tocmai în virtutea precarităţii titlului său.
o Este cazul unui comodatar, chiriaş sau depozitar al bunului ori al unei persoane care foloseşte
bunul prin simpla îngăduinţă a proprietarului şi care, în loc să îşi execute obligaţiile contractuale
cu bună-credinţă, înstrăinează bunul pe care era dator să îl restituie proprietarului.
4) Justul-titlu, condiţie distinctă pentru dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesie de
bună-credinţă:
 Problema existenţei justului titlu ca element distinct de buna-credinţă pentru dobândirea
proprietăţii asupra bunurilor mobile prin faptul posesiei a fost tranşată de actuala reglementare.
 Alături de buna-credinţă şi, separat de aceasta, pentru aplic. art. 937 alin. (1) C.c., este absolut
necesar şi un just titlu, care trebuie să aibă o existenţă reală, dar care este prezumat (aşa cum
prev. expres art. 935)
 După părerea noastră: Este exclusă dob. B. mobile prin intrarea în posesiune pe temeiul
unui titlu putativ, care să aibă existenţă doar pe planul imaginaţiei terţului dobânditor.
 C. civ. actual a definit amănunţit atât buna-credinţă cât şi justul titlu.
 Dacă justul titlu este un act translativ de proprietate cu titlu oneros încheiat cu un
neproprietar, buna-credinţă nu este altceva decât credinţa greşită a posesorului
respectiv, conform căreia ar fi dobândit bunul de la adevăratul proprietar.
 Întrucât posesorul este de bună-credinţă dacă nu cunoştea şi nici nu trebuia,
după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului.
 B.-cred. nu poate exista în abs. justului titlu, fiindcă acesteia i-ar lipsi baza de referinţă. 
 Numai pentru dobândirea proprietăţii fructelor, buna-credinţă, singură, este suficientă.
 Indiferent dacă există sau nu un înscris constatator al operaţiunii translative, posesorul
are un titlu de proprietate ca negotium juris, atunci când operaţiunea juridică a fost
efectuată, iar el ignoră faptul că bunul provine de la un non dominus.
 Argument în fav. justului titlu, ca element separat de B.-cred.: (art. 937 alin. (1)) Terţul devine
proprietarul bunului mobil pe care îl ia în posesie numai dacă „încheie cu un neproprietar un act
 translativ de proprietate cu titlu oneros” cu privire la acest bun (Or, a încheia un act presupune un
consimţământ exteriorizat şi neviciat).
 Din cele arătate mai sus, se desprinde concluzia că: Un titlu putativ sau inexistent nu poate duce
la dob. Dr. de prop., având în vedere că necesitatea existenţei justului titlu este prev. expres.
 Înseamnă că justul titlu este un element distinct, separat de bună-credinţă, nicidecum o
simplă componentă a acesteia.
5) Fundamentul dobândirii proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă:
 Temeiul dob. dr. de prop. în acest caz nu este ac. translativ, tocmai pentru că el provine de la un
neproprietar, ci posesia de B.-credinţă, reală şi utilă, exercitată în temeiul ac. translativ de prop.
 Dobândirea dreptului de proprietate prin invocarea art. 937 alin. (1) C. civ. presupune existenţa
unui fapt juridic complex în care sunt implicate toate aceste elemente.
 Titlul ce provine de la un neproprietar nu se validează prin faptul posesiei, ci se alătură
posesiei de o anumită calitate şi, împreună cu buna-credinţă a posesorului, creează
premisele invocării efectului achizitiv de proprietate.
 Momentul dob. dr. de prop. este cel al intrării bunului în posesie efectivă, dar numai
dacă toate celelalte elemente ce caracterizează acest fapt juridic complex sunt
îndeplinite concomitent cu intrarea în posesie:
- Existenţa titlului oneros;
- Caracterul real şi util al posesiei;
- Buna-credinţă a posesorului.
 Prin urmare, art. 937 alin. (1) C. civ. reprezintă un mod de dobândire a dr. de prop. ca
rezultat al unui fapt juridic complex de care legea leagă efecte achizitive de proprietate.
6) Bunurile care pot fi dobândite prin posesia de bună-credinţă:
 În ceea ce priveşte B. care pot fi dob. prin posesia de bună-credinţă (în temeiul art. 937) acestea
sunt B. susceptibile de a fi posedate în mod real, adică B. corporale, individual determinate.
 Nu pot fi dobândite în acest mod:
- Bunurile de gen, neindividualizate;
- Bunurile mobile incorporale;
- Universalităţile de drept sau cele de fapt;
- Bunurile comune.
 Poate fi dobândită proprietatea mobiliară prin posesia de bună-credinţă asupra titlurilor la
purtător, deoarece în acest caz se consideră că dreptul de creanţă capătă materialitate prin
încorporarea în titlu, astfel că am fi tot în prezenţa unor bunuri corporale. (Art. 940)
 Stăpânirea exercitată prin corpus nu ar fi neapărat o stăpânire exercitată exclusiv prin acte
materiale, ci orice act care demonstrează „puterea de a face” asupra unui bun, inclusiv cea care
se produce asupra unui bun incorporal.
 Stăpânirea intelectuală care se materializează prin A. J. care au ca obiect B. incorporal ar
putea fi calificată tot ca un corpus al posesiei al cărui specific este imprimat de
incorporalitate, dar această stăpânire intelectuală nu se confundă cu animus-ul posesiei,
care traduce doar intenţia ca aceste acte de stăpânire să se facă în calitate de prop.
 Noţiunea de corpus în cazul bunurilor incorporale este autonomă, are o existenţă independentă.
 Se poate defini ca un raport de putere al posesorului faţă de un lucru, a cărui existenţă
este conştientizată de către terţi.
 Această definiţie se detaşează de concepţia tradiţională din trei puncte de vedere.
- (În primul rând) Consacră ideea de putere care poate fi concepută atât asupra bunurilor
corporale cât şi asupra bunurilor incorporale.
 Este o noţiune obiec. pentru că noţiunea de putere, spre deosebire de noţ. de
stăpânire exclusiv fizică, are o dimensiune intelectuală, care abs. animus domini.
  Marchează particularitatea posesiei care nu se poate revela decât în cadrul unei
relaţii tripartite între lucru, posesor şi terţi.
 Dominaţia fizică a lucrului de către posesor nu apare ca singurul mijloc de manifestare a
posesiei, ci este completată de o stăpânire economică.
 Stăpânirea lucrului se realizează atât prin acte materiale cât şi prin acte juridice care
constituie pentru terţi semne ale posesiei.
 Puterea de fapt accede la statutul de posesie prin perceperea de către terţi a raportului
dintre posesor şi lucru.
 Conform acestei teorii, ar putea fi posibilă dob. prop. prin posesie de B.-cred. asupra unui fond
de comerţ, a unei universalităţi de fapt în general, asupra creanţelor sau a oricăror valori mobil. .
 Aplicarea bunurilor incorporale a aceloraşi principii ca bunurilor corporale trebuie să
conducă la aceeaşi concluzie, adică la efectul achizitiv de proprietate.
 Disp. L. privind dobând. prop. mobiliare prin posesia de B.-cred. nu se pot aplica B. incorporale.
 L. restricţionează în mod expres de la acest mod de dobândire, bunurile mobile care sunt
accesorii ale unui imobil.
 Acest fapt se explică prin aceea că acestor bunuri, graţie accesorialităţii, li se aplică
regimul juridic al bunurilor imobile.
3. Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă în ipoteza prevăzută de art.
937 alin. (2) C. civ.
a) Condiţiile de aplicare a art. 937 alin. (2) C. civ.: (Ipoteza este una specială)
 Cu toate acestea, bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă,
dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care
proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului.
 Prin urmare, suntem în situaţia unui proprietar care nu a transmis bunul cu titlu precar unei alte
persoane, ci l-a pierdut sau i s-a furat, adică s-a desesizat involuntar de bun.
 Spre deosebire de ipoteza prevăzută în alin. (1), în ipoteza reglementată de alin. (2), posesorul
trebuie să dobândească bunul nu de la un detentor precar, ci de la un uzurpator, hoţ sau găsitor.
 În aceste condiţii, nu numai hoţul sau găsitorul sunt avuţi în vedere, ci orice uzurpator al
posesiei altuia, precum tâlharul sau piratul.
 Disp. specială avută în vedere de art. 937 alin. (2) C.c. nu poate fi asimilată abandonului bunului
de către prop., deoarece nu este o manifestare voluntară a proprietarului, de natură să dea
posibilitatea unui terţ interesat să dobândească bunul prin ocupaţiune.
 Calitatea de uzurpator nu este condiţionată de reţinerea unei anumite fapte infracţionale, ci de
împrejurarea că uzurpatorul a acţionat împotriva voinţei proprietarului în momentul în care a
dobândit faptul material al posesiei.
 În doc. s-a precizat că cel care săv. fapta de înşelăciune se încadrează perfect în ip. normei cupri.
în art. 937 alin. (2), iar nu în cea alin. (1), deoarece cel care înşeală este în poziţia de uzurpator.
 Desesizarea proprietarului de bunul său este doar în aparenţă voluntară, cel înşelat nu
mai are libertatea de reprezentare întrucât i-a fost înlăturată prin manopere dolosive.
 Prin chiar aceste manopere, înşelătorul se poziţionează împotriva voinţei proprietarului,
iar nu în acord cu ea.
 Dobândirea dr. de prop. nu are loc în momentul încheierii actului şi al intrării în posesia bunului,
ci doar după trecerea a 3 ani de la data la care prop. a pierdut stăpânirea asupra bunului, prin
faptul pierderii sau furtului.
 Prin urmare, efectul achizitiv de prop. este rezultatul unui fapt juridic complex, în care,
pe lângă actul translativ de prop. cu titlu oneros încheiat cu uzurpatorul bunului, este
necesară posesia reală şi utilă, buna-credinţă a terţului dobânditor, precum şi expirarea
a 3 ani de la data pierderii de către adevăratul proprietar, a stăpânirii bunului.
b) Modul de calcul şi natura juridică a termenului de 3 ani:
 Termenul de 3 ani nu se calculează nici din momentul găsirii bunului de către cel care l-a
înstrăinat ulterior, după cum nu se calculează nici din momentul intrării în posesie.
 Astfel, nu putem pretinde terţului dobânditor o posesie neviciată timp de 3 ani, ci
întrunirea tuturor condiţiilor arătate mai sus la expirarea celor trei ani prevăzuţi de lege.
 Singurul moment în funcţie de care se poate calcula termenul de 3 ani este cel al ieşirii bunului
de sub stăpânirea proprietarului.
 Din această cauză, termenul de 3 ani nu este un termen de prescripţie achizitivă, deşi
terţul dobândeşte dr. de prop. asupra bunului abia la expirarea celor 3 ani, pentru că
termenul de 3 ani nu curge de la intrarea sa în posesia bunului, această dată putând fi
chiar ulterioară acestui termen.
 Termenul de 3 ani este calificat prin lege ca fiind un termen de decădere.
 Justificarea unei asemenea calificări este aceea că legiuitorul urmăreşte sancţionarea
prop. care a stat pasiv, neglijent, în toată această perioadă de timp din momentul în care
bunul a ieşit de sub stăpânirea sa, fără a promova o acţiune în revendicare.
 Expirarea termenului de trei ani are efect extinctiv de drept pentru proprietarul bunului.
 Dacă dobânditorul intră în posesia B. înaintea expirării celor 3 ani, toate condiţiile prevăzute de
lege cu privire la buna sa credinţă, la caracterul real şi util al posesiei trebuie să fie îndeplinite la
expirarea celor 3 ani, când se produce, în ce îl priveşte, efectul achizitiv de proprietate.
 Dacă dobânditorul intră în posesia bunului ulterior expirării celor 3 ani de la faptul pierderii sau
furtului, atunci condiţiile privind buna-credinţă, caracterul real şi util al posesiei trebuie să fie
apreciate la data intrării în posesia efectivă a bunului.
 În acest caz, efectul achizitiv de prop. se produce instantaneu, în momentul intrării în
posesie, dar direct în persoana sa, iar nu prin transmitere de la hoţ sau găsitor, chiar
dacă, la expirarea celor trei ani, proprietarul a decăzut din dreptul său asupra bunului.
4. Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă în temeiul art. 937 alin. (3) C.
civ.
 Situaţia prev. de art. 937 alin. (3) C.c. este un caz particular în raport cu cea prev. în alin. (2) al aceluiaşi art
 Art. 937 alin. (3) C.c.: Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o pers.
care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie publică, iar
acţ. în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună-credinţă
poate reţine bunul până la indemnizarea sa integrală pentru preţul plătit vânzătorului.
 Astfel, bunul pierdut sau furat este dob. fie dintr-un loc unde se vând în mod obişnuit asemenea
bunuri, fie de la o persoană care vinde în mod obişnuit astfel de bunuri, fie la o licitaţie publică.
 În asemenea cond., de eroare comună şi de aparenţă de proprietate în ce îl priveşte pe
transmiţătorului bunului, buna-credinţă ar trebui să fie suficientă pentru ca
dobânditorul bunului să opună adevăratului proprietar dreptul său de proprietate.
 (Faţă de faptul că suntem în prezenţa unui bun care, prin ipoteza preluată din alin. (2), a fost furat sau
pierdut, adică a unei posesii uzurpate) Adev. prop. va putea introduce acţ. în revendicare împotriva
posesorului, în termen de 3 ani, şi va avea câştig de cauză chiar în aceste condiţii speciale.
 Cerinţa suplimentară impusă de L. în scopul protejarii terţului care s-a bazat pe aparenţă, este ca
restituirea B. să fie condiţi. de restituirea preţului pe care l-a plătit uzurpatorului înstrăinător.
 Cel obligat la restituirea preţului va fi însuşi proprietarul care îşi revendică bunul, iar
până la indemnizarea integrală pentru preţul plătit vânzătorului, terţul beneficiază de un
drept de retenţie asupra bunului.
 Dacă în ip. prev. de art. 937 alin. (2) C.c., adevăratul prop. care introducea o acţ. în revendicare
împotriva terţului posesor nu era obligat să îl indemnizeze pentru preţul pe care terţul l-a plătit
vânzătorului, terţul fiind obligat ca după restituirea bunului să se îndrepte împotriva
 înstrăinătorului pentru restituirea preţului, în cazul prev. în alin. (3), terţul poate refuza
restituirea bunului până când prop. nu îl indemnizează pentru preţul plătit vânzătorului, urmând
ca, ulterior, prop. să se îndrepte împotriva înstrăinătorului, pentru restituirea sumei plătite.
 Indemnizarea promptă a terţului şi retenţia bunului până la indemnizare sunt garanţiile
pe care legea le pune la disp. terţului dobânditor tocmai pentru că a cumpărat în condiţii
de proprietate aparentă, de eroare comună şi bună-credinţă inerentă.
 Doar faptul că bunul a ieşit din patrimoniul proprietarului împotriva voinţei sale, l-a determinat
pe legiuitor să împiedice aplicarea principiului validităţii aparenţei în drept.
 Chiar dacă legea îi oferă terţului acest drept special, respectiv de a pretinde restituirea preţului
de la proprietar, nu înseamnă că a pierdut orice drept la despăgubire împotriva înstrăinătorului.
 Terţul are doar opţiunea de a pretinde preţul de la proprietar şi având în vedere riscul
insolvabilităţii sau chiar al neidentificării înstrăinătorului, are tot interesul să opteze în
acest mod, dar nimic nu îl poate împiedica să restituie bunul proprietarului, fără a-i
pretinde acestuia preţul plătit, şi să se îndrepte ulterior împotriva înstrăinătorului.
 Terţul nu va putea fi despăgubit atât de către proprietar cât şi de către înstrăinător, iar a
doua plată făcută va fi una nedatorată, astfel că va trebui restituită.
 Daca, pe parcursul termenului de 3 ani în care poate fi promovată acţiunea în revendicare, bunul
este înstrăinat succesiv către unul sau mai mulţi subdobânditori de bună-credinţă, proprietarul
va introduce acţiunea în revendicare împotriva posesorului actual, iar acesta se va îndrepta în
garanţie pentru evicţiune împotriva înstrăinătorului său, dar şi a oricăruia dintre transmiţători,
putând recupera suma plătită de la oricare dintre aceştia, eventuala diferenţă de preţ fiind
reglată între transmiţători, pe baza aceleiaşi acţiuni în garanţie pentru evicţiune.
 În procesul revendicării, proprietarul trebuie să probeze dreptul său de proprietate asupra
bunului, faptul că bunul care se găseşte la posesor este bunul său, precum şi faptul pierderii sau
furtului, pentru a împiedica efectul achizitiv instantaneu de proprietate prin invocarea de către
posesor a dobândirii bunului de la un detentor precar.
 Posesorul, dacă nu poate dovedi că bunul său a fost cumpărat de la un detentor precar,
va putea refuza restituirea bunului până la indemnizarea sa cu preţul plătit cu condiţia
să facă proba că bunul a fost cumpărat dintr-un loc în care se vând obişnuit astfel de
bunuri sau de la o persoană care vinde în mod obişnuit asemenea bunuri.
 În toate situaţiile în care acţiunea în revendicare va fi admisă, proprietarul va trebui să restituie
posesorului cheltuielile necesare şi utile făcute cu bunul.

⁴Ocupaţiunea

1. Noţiune. Sediul reglementării.

 Ocupaţiunea: Este un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui lucru mobil care
nu aparţine nimănui, prin luarea sa în stăpânire cu intenţia de a deveni proprietar.
> Ocupaţiunea este reglementată, de principiu:
- în art. 941-947 C. civ.
- în unele L. spec., cum este L. nr. 421/2002 privind regimul juridic al vehiculelor fără stăpân sau
abandonate pe terenuri aparţinând domeniului pub. sau privat al statului ori al U.A.-T.
 Noţiunea de ocupaţiune desemnează: atât luarea în posesie a unui lucru care nu aparţine
nimănui, cât şi efectul juridic al acestui fapt, respectiv dobandirea. dr. de prop. asupra acestuia.
 Întrucât ocupaţiunea este un efect al posesiei asupra lucrurilor mobile, numai lucrurile
corporale, individual determinate, pot face obiectul ocupaţiunii.
  Ocupaţiunea nu se aplică nici bunurilor proprietate publică, întrucât acestea aparţin
statului sau U.A.-T., iar abandonul bunurilor mobile nu este, potrivit art. 864 C.c., un
mod de stingere a dreptului de proprietate publică.
 Nu pot fi dobândite prin ocupaţiune lucrurile incorporale şi nici universalităţile, întrucât
acestea nu pot fi posedate.
 Raţiunea instituirii acestui mod de prop. este acela că: Viaţa cotidiană oferă numeroase ex. în care B. care
nu mai au trebuinţă pentru prop., cum sunt obiectele de îmbrăcăminte şi încălţăminte, aparatură electro.,
gunoi menajer, maşini vechi, sunt abandonate şi, pe calea ocupaţiunii, acestea reintră în circuitul civil.
2. Caracterul originar al dobândirii dreptului de proprietate prin ocupaţiune.
 Ocupaţiunea este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, ca şi uzucapiunea, şi
reprezintă, la rândul său, un efect al posesiei.
 Dobândirea dr. de prop. prin ocupaţiune este originară, deoarece nu presupune un
transfer al dr. de proprietate de la fostul proprietar către cel care devine proprietar prin
ocupaţiune, ci dreptul de proprietate se naşte în patrimoniul acestuia din urmă prin
actul material al ocupaţiunii, de care legea leagă efectul achizitiv de proprietate.
 Spre deosebire de uzucapiune, care poate conduce şi la dobândirea altui drept real decât
dreptul de proprietate, ca efect al ocupaţiunii, nu se poate dobândi decât dreptul de
proprietate asupra lucrului luat în stăpânire.
3. Lucrurile care constituie obiectul ocupaţiunii.
 Obiectul ocupaţiunii îl constituie, în toate cazurile, numai lucrurile care nu aparţin nimănui.
 În momentul intrării în posesie, lucrul (bunul) nu aparţine nimănui, nu mai face obiectul
dreptului de proprietate al niciunei persoane.
 Prin luarea sa în posesie pe calea ocupaţiunii, lucrul intră în sfera de apropriere privată a
posesorului şi dobândeşte statutul de bun.
 Lucrurile care fac obiectul ocupaţiunii sunt: Lucrurile comune (res communes), ca aerul, lumina,
apa mării, apa din râuri şi fluvii, adică lucruri care, prin natura lor, nu pot face obiectul unei
aproprieri private pentru că sunt destinate a folosi tuturor.
 Este vorba însă despre imposibilitatea de a le apropria ca pe un întreg, pentru că altfel,
acestea pot fi apropriate în porţiuni limitate.
o D.E.: Apa depozitată într-un vas sau aerul comprimat într-un recipient.
 Spre deosebire de lucrurile comune, lucrurile fără stăpân (res nullius) pot face obiectul unui
drept de proprietate publică sau privată, pot fi apropriate.
 Lucrurile fără stăpân sunt fie lucruri care nu au avut niciodată stăpân, fie lucruri care au
avut stăpân, dar au fost abandonate (res derelictae).
 Intră în categoria lucrurilor fără stăpân bunurile care, prin natura lor, nu au un proprietar, cum
sunt cele menţionate în art. 941 alin. (2) C. civ.: animalele sălbatice, peştele şi resursele acvatice
vii din bazinele piscicole naturale, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană,
plantele medicinale şi aromatice şi altele asemenea.
4. Bunurile abandonate ca obiect al ocupaţiunii.
 O altă categorie de lucruri fără stăpân sunt bunurile abandonate.
 În urma abandonului, bunurile recad în starea de lucruri, adică nu mai fac obiectul unui
drept de prop. concret, dar devin susceptibile de a fi din nou apropriate, pentru că, prin
natura lor, sunt apropriabile.
 Abandonul reprezintă o operaţiune complexă, compusă atât din actul juridic de renunţare la
dreptul de proprietate, cât şi din faptul material al părăsirii bunului.
 Spre deosebire de renunţarea la dr. de prop. asupra B. imobile, care se face expres prin
declaraţie autentică notarială ce se va înscrie în C.F., L. nu prevede o condiţie de formă pentru
actul juridic de renunţare la dr. de prop. asupra bunurilor mobile.
  În aceste cond., renunţarea la dr. se prezumă din elementele de fapt ale abandonului. 
 Dacă renunţarea la dreptul de proprietate nu este însoţită de actul material al
abandonului nu are loc efectul extinctiv de proprietate.
 L. reglementează (prin art. 941 alin. (3) C.c.), o prezumţie de abandon în cazul lucrurilor mobile de
valoare foarte mică sau foarte deteriorate care sunt lăsate într-un loc public, inclusiv pe un drum
public sau într-un mijloc de transport în comun. 
 Un astfel de bun nu poate fi considerat pierdut, astfel că cel care îl ia în posesie, este de
B.-credinţă, nu va putea fi considerat vinovat de infracţiunea de însuşire a B. găsit. 
 Per a contrario: Un bun aflat în stare bună sau care are o valoare care nu ar putea fi
neglijată, nu va fi considerat abandonat de către proprietar.
 În acest caz, cum nu poate opera prezumţia de abandon, va funcţiona prezumţia că
acest bun a fost pierdut.
 Abandonul determină nu numai stingerea dreptului de proprietate, ci şi a tuturor accesoriilor
sale, fără a se stinge obligaţiile şi sarcinile legate de bun.
 Pentru ca bunul să redevină lucru, şi să fie susceptibil pentru ocupaţiune, trebuie să fim
în prezenţa unui abandon al dreptului de proprietate, iar nu a altui drept real.
 Daca abandonul nu presupune renunţarea la dr. de proprietate, ci doar la dezmembrămintele
constituite, nu suntem în prezenţa unui veritabil abandon, ci al unei delăsări, deoarece
delăsarea se produce totdeauna în favoarea nudului proprietar.
 Nici în cazul abandonului unui bun asupra căruia era constituit un dezmembrământ al
dr. de prop., nu suntem în prezenţa unui veritabil abandon, ci al unei delăsări, adică a
unei transmiteri a dreptului de proprietate în beneficiul titularului dezmembrământului.
 Se consideră că mecanismul delăsării este unul convenţional, care va opera între
titularul nudei proprietăţi şi titularul dezmembrământului, fiind vorba despre două
manifestări unilaterale de voinţă care sunt concordante şi se condiţionează reciproc.
 În situaţia bunurilor mobile abandonate: Momentul abandonului nu coincide cu momentul
dobândirii dr. de proprietate prin ocupaţiune, deoarece acest mod de dobândire presupune
actul material de luare în stăpânire a bunului, care nu poate fi decât ulterior abandonului.
5. Bunurile imobile nu pot face obiectul ocupaţiunii .
 Pentru renunţarea la dr. de prop. asupra B. imobile, ac. material al abandonului nu este suficient
 Este necesar ca renunţarea expresă la dreptul de proprietate asupra acestor bunuri să
fie consemnată într-o declaraţie autentică notarială.
 Dreptul nu se stinge în patrimoniul prop. decât prin înscrierea declaraţiei de renunţare în C.F.
 Odată radiat dreptul proprietarului din C.F., bunul intră în proprietatea privată a U.A.-T.
pe a cărei rază teritorială este situat.
 Dobândirea dreptului de proprietate de către U.A.-T. se face în baza legii, iar momentul
dobândirii acestui drept coincide cu momentul radierii dr. de proprietate al fostului proprietar.
 Dreptul de proprietate al U.A.-T. asupra bunului cu privire la care s-a renunţat la dreptul de
proprietate se va putea înscrie în C.F. în baza hotărârii consiliului local.
 Această hotărâre are rolul de a asigura o evidenţă a bunurilor imobile care aparţin în
proprietate privată U.A.-T., deoarece aceasta din urmă nu poate refuza dobândirea
dreptului de proprietate asupra bunurilor cu privire la care s-a renunţat la dr. de prop.
 Legea nu admite existenţa unor bunuri imobile fără stăpân.
 Acestea nu pot face obiectul ocupaţiunii.
 Nimic nu împiedică însă dobândirea prin uzucapiune extratabulară a acestor imobile de
către o terţă persoană, dacă invocarea uzucapiunii prin cererea de înscriere în C.F. este
anterioară înscrierii dreptului în C.F. de către U.A.-T.
  Ca efect al uzucapiunii extratabulare, dreptul de proprietate al unităţii administrativ
teritoriale se stinge concomitent cu dobândirea sa de către uzucapant.
 În privinţa bunurilor imobile care fac obiectul unei succesiuni vacante, acestea nu vor reveni
statului, ci vor intra în prop. priv. a oraşului, comunei sau jud. pe a cărui rază teritorială se găsesc
6. Situaţia bunurilor pierdute.
 Distincţia între bunurile abandonate şi cele pierdute este importantă, chiar dacă aparent nici
unele, nici altele, nu au stăpân.
 În cazul bunurilor pierdute, nu se prezumă renunţarea prop. la dr. de prop. asupra acestora.
 Dr, de prop. va continua să existe în patri. său şi le va putea revendica de la găsitor sau
de la terţul dobânditor, în cond. L., după regulile aplicabile revendicării mobiliare.
 Acţiunea va fi imprescriptibilă în cazul terţilor de rea-credinţă, a hoţului sau a găsitorului bunului
şi se va putea introduce în termen de 3 ani împotriva terţului de bună-credinţă care a dobândit
bunul de la hoţ sau găsitor.
 În cazul neintroducerii acţiunii în revendicare, niciunul dintre posesorii bunului arătaţi
mai sus nu devine proprietarul acestuia prin ocupaţiune.
 Terţul dobânditor de bună-credinţă, care a intrat în posesia bunului prin act juridic
translativ de proprietate cu titlu oneros, va deveni proprietar în temeiul legii, ca efect al
posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile, în timp ce ceilalţi devin proprietari
abia după expirarea termenului de uzucapiune mobiliară de 10 ani.
 Dacă abandonul prezumă intenţia clară a prop. bunului de a renunţa la dreptul de proprietate
asupra acestuia, pierderea bunului exclude intenţia proprietarului de a se desista de bun.
 Art. 942 alin. (1) C.c. prevede expres faptul că: Bunul mobil pierdut continuă să aparţină
proprietarului său.
 Tocmai pentru că prin pierdere nu se stinge dreptul de proprietate, proprietarul poate
revendica bunul pierdut, în condiţiile legii.
 Art. 942 alin. (2) C.c. prevede în sarcina găsitorului bunului, obligaţia de a-l restitui proprietarului
în termen de 10 zile de la data când l-a găsit.
 Termenul se calculează potrivit art. 2.553 C.c., respectiv prima şi ultima zi a termenului
nu se vor lua în calcul, iar dacă termenul se împlineşte într-o zi nelucrătoare, termenul
se va prelungi până la sfârşitul zilei lucrătoare care urmează.
 În situaţia în care găsitorul nu cunoaşte prop., sau dacă proprietarul nu solicită
restituirea bunului în acest interval de timp, găsitorul are obligaţia ca, la expirarea
termenului de 10 zile, să predea B. organului de poliţie din localitatea în care a fost găsit.
 Organul de poliţie este obligat să păstreze bunul la sediul său timp de 6 luni, calculat din
momentul în care i-a fost predat, asigurând conservarea acestuia cu diligenţa necesară
pentru admin. B. proprii, fiindu-i aplicabile disp. privitoare la dep. necesar, neremunerat
 Organului de poliţie îi revine şi obligaţia de a lua măsuri pentru a aduce la cunoştinţa
publicului faptul pierderii B., prin afişarea la sediul său şi pe pg. de internet a unui anunţ
privitor la pierderea B., însoţit de o descriere amănunţită a caracteristicilor acestuia.
7. Situaţia bunului găsit într-un loc public.
 Art. 943 C.c. reglementează situaţia specială în care bunul este găsit într-un loc public.
 În acest caz, bunul va fi predat, pe bază de proces-verbal, persoanei care deţine un titlu,
asupra locului respectiv.
 Această persoană este obligată să îl predea în termen de 3 zile de la preluare, tot pe
bază de proces-verbal, organelor de poliţie din localitate.
 În afara obligaţiei de predare către organele de poliţie, pers. căreia i s-a predat bunul va
fi obligată să efectueze formalităţile de publicitate prin afişarea, la locul unde bunul a
fost găsit, a pierderii bunului, însoţită de descrierea acestuia.
 Raţiunea pentru care legiuitorul permite predarea bunului găsit într-un loc public către persoana
care deţine un titlu asupra acelui bun este de a facilita o predare mai rapidă, fără a mai fi
necesară deplasarea la organele de poliţie.
 Numărul bunurilor pierdute într-un loc cu afluenţă mare de public poate fi mai mare, iar
predarea bunului găsit către persoana care deţine acel loc pe baza unui titlu poate veni
şi în sprijinul proprietarului care îşi poate lua mai uşor în posesie bunul.
 Dacă prin păstrare bunul tinde să îşi micşoreze valoarea, fie datorită împrejurărilor, fie datorită
naturii sale, organele de poliţie pot vinde bunul prin licitaţie publică, în condiţiile legii.
 L. prevede expres, în cuprinsul art. 944 C.c., că drepturile şi obligaţiile asupra bunului găsit se vor
exercita asupra preţului obţinut prin vânzare.
 Are loc astfel o subrogaţie reală cu titlu particular.
 Locul bunului vândut va fi luat de preţul obţinut în urma licitaţiei.
 La solicitarea proprietarului, organele de poliţie vor preda, fie bunul, dacă acesta se mai găseşte
în materialitatea sa, fie preţul obţinut prin vânzare.
 În ambele cazuri, proprietarul va datora cheltuielile legate de păstrarea bunului.
 Prin art. 945 alin. (1) C. civ. se instituie un drept de retenţie în favoarea organului de
poliţie depozitar al bunului până la achitarea acestor cheltuieli.
 Dacă bunul are o valoare comercială, legea prevede în sarcina proprietarului obligaţia de a plăti
o recompensă găsitorului, echivalentă cu a zecea parte din valoarea actuală a bunului, sau a
zecea parte din preţ, în cazul în care bunul a fost vândut.
 Norma legală fiind supletivă, nimic nu împiedică părţile să stabilească o recompensă mai
mică sau mai mare decât cea legală.
 Obligaţia de plată a recompensei nu există dacă B. a fost pierdut într-un loc public, iar găsitorul
este chiar pers. F. sau angajatul ori reprezentantul unei pers. J. care deţine acel spaţiu pub.
 Daca părţile nu se înţeleg asupra valorii actuale a bunului, suma ce va fi plătită drept
recompensă va fi stabilită de către instanţa de judecată.
 Este posibil ca proprietarul să facă o ofertă publică de recompensă, prin care să stabilească o
sumă diferită de cea care s-ar cuveni prin lege.
 În acest caz, găsitorul are dreptul să opteze între cele două recompense, fără
posibilitatea de a le cumula.
 Daca mai multe pers. au contribuit la găsirea bunului, recompensa se împarte între ele potrivit
contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate stabili, recompensa
se împarte în mod egal, potrivit art. 1.328 alin. (2) C.c.
 Creanţa asupra recompensei este supusă termenului de prescripţie de 3 ani, care începe să
curgă de la data la care prop, şi-a manifestat voinţa de a i se restitui bunul, dar nu mai târziu de
împlinirea termenului de 6 luni de la data la care bunul a fost predat organului de poliţie.
 Dacă prop. originar nu pretinde bunul sau preţul în termenul prevăzut de lege, la expirarea celor
6 luni, bunul este considerat lucru fără stăpân şi poate face obiectul ocupaţiunii.
 L. prevede că bunul va fi remis găsitorului pe bază de proces-verbal, care constituie actul
doveditor al ocupaţiunii.
 În absenţa procesului-verbal, găsitorul poate face dovada ocupaţiunii prin orice mijloc
de probă.
 Prin urmare, dr. de a deveni prop. asupra acestui bun prin ocupaţiune revine găsitorului.
 În cazul în care găsitorul nu doreşte să preia bunul sau preţul, acesta va reveni comunei,
oraşului sau municip. pe teritoriul căruia a fost găsit şi va intra în prop. priv. a acestora.
 ⁵Drepturile asupra tezaurului găsit

a. Noţiunea de tezaur.
 Art. 946 alin. (1) C.c.: Tezaurul este „orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, în
privinţa căruia nimeni nu poate dovedi că este proprietar”.
 Pentru a avea calitatea de tezaur, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
a) Tezaurul este un bun mobil, iar nu un lucru.
> Înseamnă că acesta face parte încă din sfera de apropriere privată a unei persoane.
> Se cunoaşte faptul că tezaurul aparţine în proprietate unei anume persoane, doar că
identitatea persoanei nu este cunoscută.
> Întrucât tezaurul este un bun ascuns sau îngropat, acesta nu poate fi decât un bun mobil,
întrucât bunurile imobile nu pot fi nici ascunse şi nici îngropate.
b) Bunul trebuie să fie ascuns sau îngropat într-un alt bun mobil sau imobil.
> Prin acest fapt, tezaurul se distinge de bunul pierdut.
> Acţiunea de ascundere sau de îngropare este de cele mai multe ori intenţionată, fapt care
exclude posibilitatea ca bunul să fi fost pierdut, pierderea fiind un fapt involuntar al prop.
> Bunul poate să fie sustras vederii celorlalţi în mod involuntar, cum ar fi, de pildă, îngroparea
bunului ca urmare a intervenţiei unui caz de forţă majoră, cum este, de pildă, un cutremur.
 Dacă putem admite că îngroparea unui bun s-ar putea produce într-o situaţie de forţă majoră, cu
greu putem concepe că ar fi posibilă ascunderea unui bun în mod involuntar.
> Ceea ce interesează pentru ca un bun să aibă calitatea de tezaur este efectul acţiunii de
ascundere sau de îngropare, anume ca bunul să fie sustras văzului celorlalţi.
 Ascunderea sau îngroparea trebuie să nu afecteze identitatea bunului ce reprezintă un
tezaur sau o comoară.
 Acesta trebuie să existe separat, să aibă o identitate proprie, să nu se contopească în
substanţa bunului mobil sau imobil în care este ascuns sau îngropat.
c) Nimeni să nu poată dovedi calitatea de proprietar asupra acelui bun.
> Spre deosebire de lucrurile fără stăpân, tezaurul are un proprietar actual, doar că acesta nu
este cunoscut, iar în cazul în care o persoană pretinde că este proprietar, aceasta nu îşi poate
dovedi dreptul de proprietate.
b. Dobândirea dreptului de proprietate asupra tezaurului.
 Dreptul de proprietate asupra tezaurului se dobândeşte prin ocupaţiune, în momentul
descoperirii sale.
> Daca descoperitorul nu este titularul dreptului de proprietate asupra bunului mobil sau imobil
în care tezaurul a fost ascuns sau îngropat, tezaurul va aparţine în coproprietate, în cote-părţi
egale, atât proprietarului bunului în care s-a găsit tezaurul, cât şi descoperitorului.
 Proprietarul bunului în care s-a descoperit tezaurul dobândeşte dreptul de coproprietate asupra
tezaurului în temeiul lui jus accesionis, iar descoperitorul, în temeiul lui jus inventionis.
> Daca descoperitorul este chiar proprietarul bunului mobil sau imobil în care a fost găsit
tezaurul, acesta va dobândi întreg dreptul de proprietate asupra tezaurului, dar nu pe temeiul
ocupaţiunii, ci exclusiv pe temeiul accesiunii.
- Deşi au fost numeroşi autori în doctrină care au susţinut că proprietarul fondului dobândeşte tezaurul
doar pe temeiul ocupaţiunii, a fost avansată şi opinia potrivit căreia cât timp este suficient ca principiul
accesiunii să explice dobândirea dreptului de proprietate asupra tezaurului de către proprietarul
fondului, nu este necesar să se mai recurgă la idea de ocupaţiune.
 Pentru ca ocupaţiunea să fie un mod de dobândire a dreptului de proprietate este necesar ca
descoperitorul să fie de bună-credinţă.
  Buna sa credinţă constă în faptul că, în momentul descoperirii, adică al dobândirii
dreptului de proprietate pe calea ocupaţiunii, descoperitorul îşi dă seama că bunul a
aparţinut sau aparţine unei anumite persoane şi că nu este un bun pierdut.
 Faptul că bunul este ascuns sau îngropat, chiar şi involuntar, exclude total ideea de abandon sau
de pierdere.
 Esenţial este ca descoperitorul tezaurului să-şi fi dat seama că nu este în prezenţa unui
bun pierdut sau abandonat, ci a unui bun care are, cu siguranţă, un proprietar.
 Este necesar ca descoperitorul să nu cunoască cine este prop. B. şi nici să nu îl poată
determina, iar pers. care ar putea afirma că are această calitate, să nu o poată dovedi.
 Numai în aceste condiţii terţul descoperitor este de bună-credinţă.
 Nu pot fi dobândite prin ocupaţiune, bunurile care au calitatea de bunuri mobile culturale,
calificate astfel potrivit legii, indiferent că acestea sunt descoperite întâmplător sau în urma
unor cercetări arheologice sistematice.
 Nu pot fi dobândite prin ocupaţiune bunurile care, potrivit L., fac obiectul prop. publice.
 Prin urmare, indif. cine descoperă un astfel de bun, dacă prin natura sau destinaţia sa, acesta
este de uz sau de interes pub., va intra în prop. pub. a statului sau a U.A.-T. şi nu va putea, prin
ocupaţiune, să devină obiect al proprietăţii private.

⁶Accesiunea

1. Sensurile noţiunii de accesiune.

 Doctrina a identificat multiple sensuri pentru termenul de accesiune:
- Accesiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate;
- Accesiunea ca fapt material al unirii sau încorporării;
- Accesiunea ca drept potestativ distinct de dreptul de proprietate;
Accesiunea ca prezumţie de proprietate.
 Dintre acestea, art. 567 C.c. se referă doar la accesiune ca mod de dob. a dr. de prop.
a) Accesiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate: Prin care, proprietarul unui
bun devine prop. a tot ce se alipeşte sau se încorporează în acel bun, dacă L. nu prevede altfel.
 Un prim sens al noţiunii de accesiune este acela de mod de dobândire a dr. de prop.
 În sens juridic, accesiunea înseamnă doar adaosul unui element exterior, care are loc prin unire
sau încorporare.
 Privită din perspectiva modurilor de dobândire a dreptului de proprietate, accesiunea este un
fapt juridic complex de care legea leagă un efect achizitiv de proprietate.
b) Faptul material al alipirii sau încorporării: Reprezintă un al doilea sens al noţiunii de accesiune.
 Alipirea presupune alăturarea a două bunuri între care există un raport de accesorialitate.
 Spre deosebire de alipire, încorporarea presupune stabilirea între bunul accesoriu şi cel principal
a unei legături materiale mult mai puternice, astfel încât separarea bunurilor nu mai este
posibilă fără cauzarea de prejudicii unuia sau chiar ambilor proprietari.
 Prin unire sau încorporare, se formează un bun nou sau un ansamblu de bunuri, care va
aparţine proprietarului bunului principal.
 Spre deosebire de alipire, încorporarea presupune o transformare materială, de
substanţă, a bunului principal şi, adesea, o pierdere de identitate a bunului accesoriu
(cazul accesiunii prin confuziune).
 Chiar dacă faptul material care stă la baza accesiunii este alipirea sau încorporarea unui bun
accesoriu într-un bun principal, pentru accesiune nu este necesar doar ac. mat. al alipirii sau
încorporării, ci acesta trebuie să aibă în vedere B. între care s-a stab. o relaţie de accesorialitate.
  Dacă ar exista o simplă alipire, fără a se stabili o relaţie de la accesoriu la principal, iar
bunurile ar aparţine unor proprietari diferiţi, atunci oricare dintre aceştia ar putea cere
separarea bunurilor şi nu am mai fi în prezenţa accesiunii.
 Atunci când între bunuri se stabileşte raportul de accesorialitate, pur şi simplu,
separarea nu mai este posibilă fără a se deteriora unul sau chiar ambele bunuri.
 În aceste cond., recunoaşterea existenţei unui dr. de accesiune este singura modalitate
în care se poate rezolva o situaţie conflictuală între prop. celor 2 bunuri care se unesc.
 Proprietarul bunului principal devine, prin accesiune, şi proprietarul bunului accesoriu,
fiind obligat la plata unei despăgubiri corespunzătoare.
c) Accesiunea ca drept potestativ de accesiune: Dobândirea dreptului de proprietate prin faptul
juridic al accesiunii nu are loc, în toate cazurile, imediat, prin faptul şi pe măsura încorporării.
 Sunt situaţii în care accesiunea se produce de drept, ca efect al faptului material al unirii sau
încorporării, fără ca pentru dobândirea dreptului de proprietate să fie necesară manifestarea
pozitivă a dreptului potestativ de accesiune.
 Faptul material al accesiunii nu are drept consecinţă, în toate cazurile, naşterea dr. de accesiune.
 Atunci când se alipesc două bunuri care, ulterior, se pot separa fără a se cauza vreo stricăciune
unuia dintre ele sau dacă bunul principal şi cel accesoriu aparţin aceluiaşi proprietar, precum şi
în situaţia în care accesiunea are o cauză naturală, efectul achizitiv de proprietate se produce
fără a mai fi necesară o manifestare expresă de voinţă în acest sens.
 În toate aceste cazuri, nu se poate vorbi despre naşterea, intermediară, a unui drept de
accesiune.
 La fel, când o lucrare este realizată de către un proprietar pe terenul său cu materialele
altuia, efectul achizitiv de proprietate este direct.
 Chiar în lipsa naşterii unui drept potestativ de accesiune, în anumite cazuri de accesiune
imobiliară naturală, dobândirea dreptului de proprietate nu are loc în momentul producerii
faptului material al alipirii sau încorporării, ci doar după expirarea unui anumit termen legal pus
la dispoziţia proprietarului bunului accesoriu pentru a-şi revendica bunul alipit sau încorporat
împotriva voinţei sale (aluviunea, accesiunea animalelor şi păsărilor, stupilor de albine).
 Indif. de modalitatea prin care faptul accesiunii duce la dob. dr. de prop., direct sau indirect pe
calea exercitării dr. potestativ de accesiune, suntem în prezenţa unui mod originar de dob. a dr.
de prop., pentru că dr. de prop. nu se transmite de la prop. B. accesoriu la prop. B. principal prin
simplul acord de voinţă al părţilor, ci are la bază un fapt juridic a cărui producere este
incompatibilă cu orice acord de voinţe.
d) Accesiunea ca prezumţie de proprietate: Când lucrarea este realizată de prop. imobilului cu
material. sale sau cu material, altuia, dr. de prop. asupra lucrării se naşte în fav. prop. imobi. din
momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin L. sau A.J. nu se prev. altfel (art. 577)
 Prin urmare, dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrării se produce prin faptul
încorporării, pe măsura realizării ei, prin aplicarea principiului superficies solo cedit şi,
doar cu titlu de excepţie, în situaţiile prevăzute de lege, sau atunci când părţile convin
altfel, are loc o dobândire mediată, prin exercitarea dreptului potestativ de opţiune.
 Instituirea prezumţiei de proprietate asupra lucrării în favoarea proprietarului imobilului este în
acord doar cu reglementarea de principiu privind dob. directă a dr. de prop. prin faptul
încorporării, iar nu cu prevederea de excepţie, a caracterului potestativ al dr. de accesiune.
 În situaţiile în care dr. de proprietate asupra lucrării se dobândeşte doar prin intabularea în C.F.,
prezumţia instituită prin art. 579 C.c., conform căreia lucrarea este făcută şi aparţine propr.
imobilului, este dublată şi întărită de prezumţia prev. în art. 900 C.c., conform căreia dacă un dr.
este înscris în C.F. în folosul unei pers., atunci se presupune că dr. există în folosul ei.
 Accesiunea imobiliară artificială nu mai face parte din categoria excepţiilor prev. de art. 887 C.c.
  Prin care dr. de prop. se dobândeşte fără formalitatea înscrierii în C.F.
 Înscrierea în C.F. a dr de prop. dob. prin accesiune imobil. artificială se va face în temeiul
hot. jud. pronunţate în urma invocării, pe calea acţiunii în justiţie, a dr. de accesiune.
 Accesiunea poate avea loc atât în situaţia în care bunul principal şi cel accesoriu au proprietari
diferiţi, cât şi în situaţia în care aparţin aceluiaşi titular.
 Diferenţa este că, doar în primul caz, accesiunea produce efecte achizitive de propr.
 Faptul material al unirii sau încorporării:
- Poate determina o modificare a întinderii dreptului de proprietate:
 Fie din cauze naturale, cum se întâmplă în cazul aluviunii sau avulsiunii;
 Fie prin faptul omului, ca în situaţia lucrărilor neces., voluptuare şi, uneori, a celor utile.
- Poate crea un ansamblu de B., de pildă, lucrările adăugate cu carac. durabil pe imobilul altuia.
 Proprietarul bunului principal trebuie să îşi înscrie în C.F. dr. de prop. asupra bunului accesoriu în
toate situaţiile în care bunul rezultat prin unire sau încorporare este distinct şi poate fi
individualizat din punct de vedere cadastral.
 În doctrină, s-a afirmat că atunci când B. principal şi cel accesoriu aparţin aceleiaşi pers., unirea
sau încorporarea nu determină o modificare cu privire la titularul dr. de prop., acesta rămânând
întotdeauna acelaşi, astfel încât, deşi este vorba de accesiune, aceasta nu are un efect achizitiv.
 În ipoteza în care B. principal şi B. accesoriu au aparţinut aceluiaşi prop., prin unire sau
încorporare se produce:
- Fie o modificare a obiectului dreptului de proprietate, prin care bunul accesoriu îşi pierde
individualitatea, cu consecinţa stingerii dreptului de proprietate asupra acestuia;
- Fie se creează un ansamblu de bunuri în care fiecare bun îşi păstrează individualitatea, cu
consecinţa că nu se stinge dreptul de proprietate asupra bunului accesoriu.
 Raportul de accesorialitate dintre cele două bunuri este evident.
 Numai atunci când proprietarul bunului principal este o persoană diferită de
proprietarul bunului accesoriu, accesiunea va produce efecte achizitive de proprietate.
 În cazul lucrărilor necesare, a celor utile care nu modifică întinderea obiectului şi a celor voluptuare, prin
încorporare nu se creează un imobil distinct, de natură să fie identificat aparte din punct de vedere
cadastral şi intabulat în C.F., astfel că, în aceste situaţii, nu se produce un efect achizitiv de proprietate, ci
doar o modificare a valorii imobilului existent.
2. Formele accesiunii.
 Art. 568 C.c. reglementează 2 forme de accesiune:
a. Naturală: Este nat. când unirea sau încorporarea bunului accesoriu în cel principal este
urmarea unui eveniment natural.
b. Artificială: Este artif. când rezultă din fapta proprietarului ori a unei alte persoane.
 Accesiunea imobiliară artificială poate fi şi rezultatul faptei proprietarului bunului principal, iar
nu numai al unei terţe persoane.
 În funcţie de natura bunului principal, accesiunea este mobiliară sau imobiliară.
- Dacă bunul principal este imobil, indiferent că bunul accesoriu este mobil sau imobil,
accesiunea este imobiliară.
- În cazul accesiunii imobiliare, în funcţie de modul în care se realizează unirea sau încorporarea,
distingem intre:
a. Accesiune imobiliară naturală, care se produce fără intervenţia omului;
b. Accesiune imobiliară artificială, care este rezultatul acţiunii umane.
3. Accesiunea imobiliară naturală.
3.1.Aluviunile
 Art. 569 C.c. reglementează aluviunea ca un caz tipic de accesiune imobiliară naturală.
 Aluviunile sunt: Adăugirile de teren care se formează treptat la malurile apelor curgătoare şi
care revin proprietarului fondului riveran.
 Pentru ca proprietarul fondului riveran să devină proprietarului terenului care se
depune la malul apei trebuie ca depunerea să se facă lent, pe nesimţite, să nu poată fi
sesizat un moment cert la care operează accesiunea.
 Accesiunea este rezultatul unui proces de durată, iar nu spontan, cauzat de curgerea naturală a
apei, fără vreo intervenţie din partea proprietarului sau a altei persoane.
 Unirea depunerilor de teren cu ţărmul trebuie să fie definitivă, iar terenul rezultat să depăşească
nivelul normal al apei în raport cu anul când fluviul sau râul are debitul cel mai mare.
 Dr. de proprietate asupra terenului format prin aluviune se dobândeşte prin faptul încorporării,
fără să fie necesară o manifestare ulterioară de voinţă din partea proprietarului riveran.
 Dacă terenul format prin aluviune se întinde de-a lungul mai multor prop. riverane,
fiecare dintre prop. va beneficia de aluviune proporţional cu lăţimea terenului propriu,
fără a se ţine seama de suprafaţa proprietăţilor riverane sau de direcţia de hotar.
 Terenul format prin aluviune dobândeşte regimul juridic al proprietăţii riverane.
 Astfel, dacă terenul riveran este în coproprietate, aluviunea va profita tuturor
coproprietarilor, potrivit cotelor-părţi de drept pe care aceştia le deţin.
 Dacă terenul riveran face obiectul unui uzufruct, acesta se va exercita şi asupra aluviunii.
3.2.Terenul lăsat de apele curgătoare.
 Proprietarul fondului riveran dobândeşte terenul lăsat de apele curgătoare care s-au retras
treptat de la ţărmul respectiv. (art. 570 C. civ.)
 Spre deosebire de cazul prev. în art. 569 C.c. care se referă la dobândirea dreptului de
proprietate asupra terenului care se depune pe maluri.
 Acest teren aparţine proprietarului riveran de pe malul căruia apa s-a retras.
 În acelaşi timp, dacă prin deplasarea cursului apei, ţărmul opus este acoperit de apa care
s-a retras, proprietarul acestuia nu are niciun drept să îl revendice.
3.3.Terenul lăsat de apele stătătoare.
 Art. 571 C.c. reglementează situaţia juridică a terenului descoperit de apele stătătoare care
seacă temporar, dar şi a terenurilor pe care se revarsă sporadic aceste ape.
 Astfel:
1) Proprietarul terenului înconjurat de heleşteie, iazuri, canale şi alte asemenea ape
stătătoare nu devine proprietarul terenurilor apărute prin scăderea temporară a
acestor ape sub înălţimea de scurgere.
 Se referă la proprietarii terenurilor înconjurate de ape stătătoare.
2) Tot astfel, proprietarul acestor ape nu dobândeşte niciun drept asupra terenului
acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice.
 Are în vedere pe proprietarii apelor.
 Art. 571 C.c. nu reglementează un caz de accesiune imobiliară naturală.
 Spre deosebire de art. 570, conform căruia: În cazul accesiunii cauzate de apele
curgătoare, terenul eliberat de acestea revine proprietarului fondului riveran.
 În art. 571 C.c. se prevede faptul că prop. terenului înconjurat de apele stătătoare nu
dobândeşte prin accesiune terenul care apare prin scăderea temporară a acestor ape
sub înălţimea de scurgere.
 În mod simetric faţă de dispoziţiile primului alineat, proprietarul apelor stătătoare nu
dobândeşte niciun drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice.
 În ambele ipoteze reglementate de acest text, proprietarul terenurilor înconjurate de apele
stătătoare nu este acelaşi cu proprietarul apelor.
 Accesiunea este împiedicată în cazul analizat, prin faptul că este vorba despre terenuri care sunt
descoperite temporar de ape, iar nu cu caracter de permanenţă, şi nu se pune problema
dobândirii unor proprietăţi cu caracter temporar.
3.4.Avulsiunea.
 Avulsiunea (este un exe. special de accesiune imobiliară naturală) , presupune: Desprinderea unei
porţiuni mari de mal dintr-un teren sub acţiunea apei curgătoare şi alipirea acesteia la terenul
altui proprietar riveran.
 Proprietarul terenului de la care se desprinde porţiunea de teren are dreptul să o
revendice în termen de un an de la data producerii faptului de la cel la care această
porţiune de teren se alipeşte.
 În cazul avulsiunii se prevăd efectele achizitive de proprietate ale unui fapt juridic complex, în
care faptului material al alipirii i se adaugă condiţia expirării termenului de un an de zile de la
data alipirii porţiunii de teren desprinse brusc.
 Dobândirea dreptului de proprietate prin avulsiune nu se întâmplă în momentul
producerii faptului material, ci doar după trecerea unui termen de un an de pasivitate a
proprietarului de la care a fost smulsă porţiunea de teren.
 Faptul material al accesiunii nu este suficient pentru prod. efectului achizitiv de prop.
 Termenul de un an este un termen de decădere, iar nu de prescripţie, deoarece la
împlinirea sa se produc, în mod concomitent, două efecte:
- Unul achizitiv de proprietate în favoarea proprietarului la care s-a alipit porţiunea de teren.
- Unul extinctiv de proprietate în patrimoniul celui de la care terenul s-a desprins.
 Efectul achizitiv se întinde şi asupra plantaţiilor şi construcţiilor aflate pe terenul accesoriu.
 Dacă dreptul de proprietate asupra terenului principal este dezmembrat, nudul proprietar va
obţine nuda proprietate asupra terenului accesoriu, iar titularul dezmembrământului îşi va
exercita dreptul său şi asupra terenului accesoriu.
3.5.Proprietatea asupra albiilor râurilor, asupra insulelor şi prundurilor .
 Art. 573 C.c.:
1) Albiile râurilor aparţin proprietarilor riverani, cu excepţia acelor care, potrivit legii, fac
obiectul proprietăţii publice.
2) Insulele şi prundurile care nu sunt în legătură cu terenurile având malul la nivelul mediu al
apei revin proprietarului albiei. 
3) Dacă insula aparţine proprietarilor riverani şi trece peste jumătatea apei, fiecare dintre ei
are dr. de prop. asupra părţii de insulă ce se întinde spre el pornind de la jumătatea apei.
> Disp. art. 573 alin. (1): Se referă la dr. de prop. asupra albiei râurilor şi trebuie interpretate în
raport cu prev. art. 3 alin. (2) din L. apelor nr. 107/’96, conform cărora: «Albiile minore ale
cursurilor de apă cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu depăşesc
suprafaţa de 10 km2, pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor, cu orice titlu, ai
terenurilor pe care se formează sau curg.»
 Proprietarii acestor albii trebuie să folosească aceste ape în concordanţă cu condiţiile
generale de folosire a apei în bazinul respectiv.
> Potrivit alin. (2) al art. 573: Insulele şi prundurile care se formează la nivelul mediu al apei revin
proprietarului albiei.
 În mod asemănător, art. 3 alin. (3) din L. apelor nr. 107/’96 prevede că „Insulele, care nu
sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparţin prop. albiei apei”.
 Insulele şi prundurile au în comun faptul că sunt înconjurate de ape din toate părţile.
 Spre deosebire de insule care sunt formate predominant din pământ, prundurile sunt
alcătuite mai ales din nisip şi pietriş.
  Deşi insulele şi prundurile nu au legătură cu terenurile cu mal, ele revin proprietarului
albiei care este proprietarul riveran.
 Are loc, astfel, o accesiune imobiliară naturală în favoarea prop. riveran.
> În alin. (3) al art. 573: Se reglementează modul în care prop. riverani împart în proprietate
suprafaţa insulei, atunci când insula trece de linia mediană spre aceştia.
 În acest caz nu ia naştere un drept de coproprietate asupra insulei create, ci fiecare
dintre proprietarii riverani va avea un drept exclusiv de proprietate asupra părţii de
insulă ce se întinde spre el pornind de la jumătatea apei.
3.6.Dreptul de proprietate asupra insulelor nou-formate.
 Dreptul de proprietate asupra insulelor nou-formate este reglementat în art. 574 C.c.
 În cazul în care o apă curgătoare, formându-şi un braţ nou, înconjoară terenul unui
proprietar riveran, el rămâne proprietar asupra insulei astfel create.
 Este vorba despre o insulă care este creată într-un mod special, ca o porţiune de
pământ din terenul prop. riveran care capătă aspect de insulă prin acţiunea naturală a
unei ape curgătoare care îşi formează un braţ nou prin înconjurarea terenului acestuia.
 Deşi insula este privită ca un imobil distinct, accesiunea imobiliară ca mod de dobândire a
dreptului de proprietate este în acest caz mai mult formală, deoarece proprietarul riveran avea
deja dreptul de proprietate asupra porţiunii de teren care va dobândi aspect de insulă.
3.7.Dreptul de proprietate asupra albiilor părăsite.
 Art. 575 C.c. nu reglementează regimul juridic al albiilor părăsite, legiuitorul precizând că, în
acest caz, se vor aplica dispoziţiile legii speciale. 
 Din reglementarea specială, se observă că accesiunea imobiliară nat. are loc în fav. prop.
riverani asupra albiilor părăsite în mod nat., atunci când apa îşi formează un nou curs.
 Efectul achizitiv de proprietate: Se dobândeşte numai la expirarea termenului de un an în care
poate fi formulată cererea de readucere a apei în vechea albie.
 Natura juridică a termenului de un an: Acesta este un termen de decădere, iar nu de prescripţie,
similar celui aplicabil în caz de avulsiune, care începe să curgă nu de la data părăsirii albiei, ci de
la sfârşitul anului în care apa a părăsit albia.
 Regimul juridic al albiei noi este prevăzut tot în legea specială.
 Albia nouă va aparţine domeniului pub. al statului, se înregistrează în Cadastrul apelor şi
se dă în administrarea Admin. Naţ. «Apele Române».
 Disp. normativă cuprinsă în art. 42 din L. apelor nr. 107/’96 este în acelaşi sens cu art.
502 C.c. din 1864, potrivit căruia „Dacă un fluviu sau un râu îşi face un nou curs părăsind
vechea sa albie, această albie se împarte între proprietarii mărginari” .
3.8.Accesiunea naturală asupra animalelor.
 Acest mod de dob. a dr. de prop. este reglementat de art. 576 C.civ. şi se aplică animalelor
domestice care rătăcesc pe terenul altuia.
 Ele revin acestuia din urmă, dacă proprietarul lor nu le revendică în termen de 30 de zile
de la data declaraţiei făcute la primărie de proprietarul terenului.
 În ceea ce priveşte porumbeii, iepurii, peştii şi alte asemenea animale care trec pe fondul altui
proprietar, vor aparţine acestuia cât timp rămân pe fond.
 Cu excepţia cazului în care trecerea a fost provocată prin fraudă sau prin artificii.
 În cazul special al roiului de albine trecut pe terenul altuia, acesta va reveni prop. acestuia numai
dacă proprietarul roiului nu îl urmăreşte sau încetează să îl urmărească timp de 2 zile.
 Legiuitorul a evitat să se refere la animalele sălbatice, mai ales că nici vechea reglementare nu avea în
vedere o accesiune asupra oricăror animale sălbatice, ci doar asupra unor animale sau zburătoare care
erau în parte domesticite, nu erau într-u totul sălbatice (iepuri, porumbei, roi de albine).
 Noua reglementare distinge între 3 categorii de animale: (Domestice; Semi-domestice; Salbatice)
A. (Prima categorie) Este cea a anim. domestice, despre care C. civ. din 1864 nu făcea nicio referire.
 Alin. (1) al art. 576 reglementează accesiunea anim. domestice rătăcite pe terenul altuia.
 Este vorba despre animale domestice propriu-zise, care sunt legate de un anumit fond,
iar nu despre animale care ajung pe un fond în mod ocazional, care nu sunt complet
domesticite şi care părăsesc repede fondul.
 Accesiunea animalelor domestice va avea loc în favoarea proprietarului terenului pe care ajung
aceste animale, dacă sunt îndeplinite câteva condiţii:
a) Rătăcirea animalelor pe terenul altuia să fie rezultatul unei cauze naturale, să nu fie provocată
de proprietarul terenului în favoarea căruia ar urma să aibă loc accesiunea;
b) Să fi trecut termenul de 30 de zile în care aceste animale domestice ar putea fi revendicate de
către proprietarul lor;
c) Proprietarul terenului să fi declarat la primărie faptul că pe terenul său se află animale
domestice care nu îi aparţin.
 Prin urmare, accesiunea imobiliară naturală a animalelor domestice nu se produce imediat.
 Termenul de 30 de zile prev. de legiuitor pentru introducerea acţiunii în revendicare
este un termen de decădere. A cărui împlinire are:
- Efect extinctiv de proprietate pentru proprietarul animalelor; şi
- Efect achizitiv de proprietate pentru proprietarul terenului.
 Termenul de 30 zile nu începe să curgă de la data când animalele domestice părăsesc
terenul proprietarului lor, ci de la data la care proprietarul terenului pe care acestea
ajung declară existenţa lor pe terenul său.
 Prop. terenului are interes să declare existenţa pe domeniul său a animalelor domestice care
aparţin altei pers., pentru că la expirarea termenului de 30 de zile de la data acestei declaraţii,
animalele îi vor reveni în proprietate prin accesiune, dacă nu sunt revendicate între timp.
 Obligativitatea declarării la primărie revine prop. pe al cărui fond rătăcesc animalele.
 În acest mod, proprietarul animalelor domestice rătăcite are posibilitatea să cunoască
persoana împotriva căreia trebuie să se îndrepte pentru a le redobândi.
B. Alin.(2) al art. 576, reia disp. art. 503 C.c. din 1864, dar cu menţionarea expresă a animalelor
pentru care va opera accesiunea.
 Se are în vedere o categorie intermediară de animale, care nu sunt complet domesticite,
dar care nu intră nici în categoria celor sălbatice. 
 Sunt animale care au o mai mare libertate de mişcare decât cele domestice.
 Din acest grup fac parte: porumbeii, iepurii, peştii şi alte asemenea animale.
 Legiuitorul a menţionat doar cu titlu exemplificativ animalele care intră în această categorie.
 În situaţia acestor animale, accesiunea îşi produce efectul achizitiv imediat.
 Dreptul de proprietate dobândit printr-o astfel de accesiune are caracter temporar.
 Proprietatea animalelor semi-domestice nu va profita proprietarului terenului decât
pentru o perioadă scurtă de timp, având în vedere libertatea lor de mişcare şi tendinţa
de a se deplasa uşor de la un fond la altul.
 Condiţia care trebuie să fie îndeplinită pentru a se produce efectul achizitiv de proprietate al
accesiunii acestei categorii de animale este ca trecerea animalelor pe terenul altuia să nu fie
cauzată de fraude sau artificii.
 Este necesar ca accesiunea să aibă o cauză naturală, să fie independentă de orice
acţiune intenţionată din partea proprietarului terenului căruia îi profită.
 În situaţia particulară a roiului de albine, proprietatea revine, prin accesiune, persoanei titulare a
dreptului de proprietate asupra terenului pe care ajunge roiul de albine.
 Accesiunea nu are efecte imediate achizitive de prop. imediate, ci este necesară
îndeplinirea unei cond. speciale în sarcina proprietarului roiului de albine.
  Numai dacă acesta nu urmăreşte sau încetează să mai urmărească roiul de albine timp
de două zile, proprietarul terenului devine proprietarul roiului.
 Termenul de 2 zile este un termen de decădere, la expirarea căruia, proprietarul roiului
de albine îşi pierde dr. de proprietate asupra acestuia.
 Proba expirării termenului de 2 zile este dificilă.
 Prop. roiului de albine nu i se permite o pauză mai mare de 2 zile în urmărirea roiului.
 În cazul în care proprietarul roiului introduce o acţ. în revendicare, pârâtul va trebui să facă
dovada faptului că reclamantul:
- Fie nu a urmărit roiul timp de 2 zile;
- Fie a încetat să îl urmărească de cel puţin 2 zile.
 Numai în acest fel pârâtul va demonstra dobândirea dr. de proprietate asupra roiului.
 Mai întâi, reclamantul trebuie să dovedească faptul că roiul de albine este al său.
 Deşi, cu privire la roiul de albine, legiuitorul nu mai face menţiune despre provocarea accesiunii prin
fraudă, apreciem că, şi în acest caz special, intervenţia proprietarului terenului în scopul atragerii roiului
pe terenul său, împiedică accesiunea, pentru că suntem în prezenţa unui tip de accesiune imobiliară
naturală, care nu este compatibilă cu vreo acţiune umană care ar determina producerea sa.
4. Accesiunea imobiliară artificială.
4.1.Aspecte de terminologie specifice accesiunii imobiliare artificiale
> Legiuitorul foloseşte termenul generic de „lucrări” pentru a se referi la construcţii, plantaţii şi orice alte
lucrări efectuate asupra unui imobil.
 Între acestea neexistând o dif. de regim jur. în ce priveşte dob. dr. de prop. prin accesiune.
 Lucrările efectuate asupra imobilului de către o persoană, proprietar sau nu al imobilului, sunt
clasificate după alte criterii, cum ar fi:
- Caracterul durabil al acestora; sau
- Carac. autonom, independent, de sine stătător al lucrării, în rap. cu imob. pe care sunt realizate
> Prin prop. al imobilului, legiuitorul înţelege prop. terenului asupra căruia aceste lucrări sunt efectuate.
 Autorul lucrării este cel care execută o lucrare asupra unui imobil.
 Accesiunea imobiliară artificială se produce dacă autorul lucrării foloseşte materialele
altei persoane pentru a executa lucrarea asupra propriului imobil sau dacă foloseşte
materialele sale pentru a executa lucrarea asupra imobilului altei persoane.
> Regimul juridic aplicabil accesiunii imobiliare artificiale este diferit în cele două cazuri, după cum este
diferit şi în funcţie de tipul lucrării, sau de buna sau reaua-credinţă a autorului acesteia.
4.2.Prezumţiile legale în cazul accesiunii imobiliare .
 Daca o persoană execută lucrări asupra unui imobil, de tipul construcţiilor, plantaţiilor sau orice
alte lucrări de acelaşi fel, legea instituie 2 prezumţii relative:
- (în primul rând) Prezumţia că lucrările sunt executate de către proprietarul acestui imobil, pe
cheltuiala sa.
- (în al doilea rând) Prezumţia că proprietarul imobilului este proprietarul lucrărilor efectuate
asupra acestuia.
 Construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, denumite în
continuare lucrări, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede
altfel. (art. 577 alin. (1))
 Art. 579 prevede că:
1) Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi că este
a lui, până la proba contrară.
2) Proba contrară se poate face când s-a constituit un drept de superficie, când prop.
imobilului nu şi-a intabulat dr. de prop. asupra lucrării noi sau în alte cazuri prev. de lege.
 Din cuprinsul acestor texte rezultă că prezumţia că proprietarul imobilului a executat
lucrarea este o prezumţie relativă, deoarece este posibilă dovada contrară.
  Aceasta înseamnă că o terţă pers., cum este autorul lucrării, poate dovedi că lucrarea
nu a fost executată de către prop. imobilului pe cheltuiala sa, ci de către el însuşi, pe
temeiul unui act juridic încheiat cu prop. imobilului, prin care are dr. să dobândească
proprietatea asupra lucrării sale chiar fără acordul manifest al proprietarului imobilului.
 O a 3-a prezumţie (tot relativă), conform căreia prop. imobilului va dob. dr. de prop. asupra
lucrării din momentul începerii executării şi pe măsura realizării sale. (alin. (2) al art. 577)
 Prin urmare, legea prezumă naşterea dreptului de proprietate prin faptul şi pe măsura
încorporării, iar prezumţia dobândirii dreptului funcţionează în favoarea proprietarului
imobilului, astfel că această a 3-a prezumţie este strâns corelată cu celelalte două.
 În situaţia în care prop. imob. este o altă pers. decât autorul lucrării, legiuitorul prev. naşterea
unui dr. de opţ. în beneficiul prop. imob. cu privire la dob. prop. asupra lucrării, astfel că dr. de
prop. nu se dob. direct, prin încorporarea lucrării în imobil, ci numai prin exercitarea dr. de opţ.
 De asemenea, legea poate prevedea situaţii în care efectul achizitiv de proprietate se
produce abia la expirarea unui anumit termen.
 Prezumţiile sunt răsturnate, iar regulile accesiunii imobiliare artificiale nu se aplică atunci când,
în momentul edificării, a existat un acord între autorul lucrării şi proprietarul imobilului cu
privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrării de către autorul acesteia.
 Dacă a existat un consens privitor atât la realizarea lucrării cât şi la dobândirea dr. de
prop. de către autorul acesteia, atunci în fav. sa a luat naştere un drept de superficie.
 Drept cu structură complexă care are în conţinutul său dr. de prop. asupra lucrării şi dr.
de folosinţă asupra imobilului, ca dezmembrământ al dr. de prop. asupra acestuia.
 Pentru a fi valabil dobândit, convenţia prin care ia naştere un astfel de drept trebuie
încheiată în formă autentică, iar dreptul de superficie trebuie înscris în C.F.
 Răsturnarea prezumţiei poate fi făcută şi în cazul în care proprietarul imobilului nu şi-a intabulat
în C.F. dr. de prop. asupra lucrării noi sau în alte cazuri prev. de lege.
 Atunci când autorul lucrării şi-a înscris dreptul de proprietate asupra lucrării în cartea
funciară, se prezumă că dreptul îi aparţine (potrivit art. 900 C. civ.)
 Această prezumţie de existenţă a unui drept tabular este de natură să înlăture aplicarea
prezumţiei prevăzute de art. 579 alin. (1) C. civ.
 Dacă prop. imobilului nu şi-a înscris în C.F. dr. de prop. asupra lucrării, această situaţie
creează premisele răsturnării prezumţiei instituite prin art. 579 alin. (1) C.c., dar nu
reprezintă prin ea însăşi dovada contrară.
 Este adevărat că accesiunea imobiliară artificială nu mai constituie un mod de dobândire a dr. de
prop. care să fie opozabil terţelor persoane fără înscriere în C.F.
 Deoarece art. 887 alin. (1) C.c.: Menţionează printre excepţiile de la caracterul
constitutiv al intabulării doar accesiunea naturală, nu şi pe cea artificială.
 Dar, prop. imobilului nu este obligat prin L. să îşi exercite dr. de opţiune pentru
preluarea lucrării într-un anumit termen, astfel că neînscrierea dr. său de prop. asupra
lucrării nu face prin ea însăşi dovada faptului că nu înţelege să devină prop. lucrării
efectuate pe terenul său.
 Mai mult, autorul lucrării nu îi poate impune prop. terenului să îşi exercite dr. de opţiune.
 În aceste cond., aşa cum am arătat, autorul lucrării poate face dovada faptului că
lucrarea a fost făcută de el, pe cheltuiala sa şi să solicite instanţei doar recun. unui dr. de
prop. rezolubilă asupra lucrării, dr. care, în mod necesar, va fi intabulat provizoriu în C.F.
 În situaţia în care autorul lucrării îşi înscrie provizoriu dr. său de prop. rezolubilă asupra lucrării,
prezumţia de prop. prev. de art. 579 alin. (1) C.c. în fav. proprietarului imobilului va fi răsturnată.
  Autorul lucrării va beneficia în acest caz de prezumţia, de asemenea relativă, prev. de
art. 900 C.c., potrivit căreia dacă un drept real este înscris în C.F. în folosul unei
persoane, atunci se presupune că dreptul există în folosul ei.
4.3.Dreptul potestativ de accesiune imobiliară.
 Prevederile alin. (1) al art. 577 C.c.: Instituie o dispoziţie de principiu în ce priveşte dobândirea
dreptului de proprietate asupra lucrării efectuate pe un teren de către proprietarul acestuia.
 În partea finală a acestei reglementări sunt arătate situaţiile de excepţie în care
proprietarul imobilului nu devine, în temeiul alin. (1), proprietar asupra lucrării,
respectiv dacă „prin lege sau act juridic nu se dispune altfel”.
 Legea poate stabili un moment al dobândirii dreptului de proprietate asupra lucrării, ulterior
încorporării acesteia în imobil.
 Accesiunea imobiliară, ca fapt material al încorporării unei lucrări într-un imobil dă
naştere doar unui drept de accesiune care este un drept de opţiune al proprietarului
imobilului privind dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrării.
 Proprietarul imobilului devine prop. lucrării doar dacă îşi manifestă expres voinţa în acest sens,
prin exercitarea pozitivă a acestui dr. de opţiune care are natura juridică a unui drept potestativ.
 În ultima parte a art. 577 alin. (1) C.c. se prevede posibilitatea autorului lucrării şi a prop. imob.
de a stabili, prin acordul lor, un regim jur. dif. de cel arătat în prima parte a acestui text.
 Dobândirea dr. de proprietate asupra lucrărilor prin invocarea dreptului potestativ de accesiune
se aplică doar în ipoteza în care proprietarul imobilului nu este cel care a realizat lucrarea.
 Având în vedere că, în acest caz, dobândirea proprietăţii asupra lucrărilor de către
proprietarul imobilului presupune intervenţia instanţei de judecată, calitatea de
proprietar asupra lucrărilor se va stabili prin hotărârea judecătorească.
 Este vorba despre o dobândire pe cale judiciară a dr. de prop. asupra lucrării.
 Prin faptul material al unirii sau încorporării:
- Nu se naşte un drept de proprietate în favoarea proprietarului imobilului.
- Ci un drept potestativ de accesiune, care presupune posibilitatea proprietarului imobilului de a
alege dacă să devină sau nu proprietar asupra lucrării.
 Opţiunea prop. imobilului reprezintă modul de exercitare a dreptului potestativ şi va
produce efecte achizitive de prop. numai dacă manifestarea sa de voinţă este pozitivă.
 În caz contrar, proprietarul imobilului îi poate cere autorului lucrării să cumpere imobilul
la valoarea pe care ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
 Exercitarea negativă a opţiunii are drept urmare faptul că nu prop. imobilului, ci autorul
lucrării devine proprietar deplin asupra imobilului şi asupra lucrării pe care a executat-o.
 Prin instituirea unui dr. potestativ de accesiune, proprietarul imobilului se află într-o situaţie
mult mai avantajoasă decât dacă s-ar aplica invariabil regula superficies solo cedit.
 Astfel, proprietarul imobilului nu devine proprietar asupra lucrării împotriva voinţei sale,
ci doar dacă îşi exprimă în mod expres consimţământul în acest sens.
 Manifestarea de voinţă a prop. imobilului în ce priveşte dobândirea proprietăţii asupra
lucrării are efectele unei condiţii suspensive pentru acesta, iar în ce îl priveşte pe prop.
lucrării, cond. va avea carac. rezolutoriu, datorită carac. incert al conduitei prop. imob.
 Este vorba despre o condiţie atipică deoarece izvorăşte din lege, iar nu din acordul părţilor.
 Înseamnă că, până la exercitarea opţiunii de către proprietarul imobilului autorul lucrării
este proprietarul acesteia sub condiţie rezolutorie.
 Evenimentul cond. este reprezentat de modul în care prop. imobilului va face alegerea.
 Prop. sa va fi consolidată în cazul în care prop. imobilului înstrăinează terenul autorului
lucrării şi va fi desfiinţată când prop. imobilului invocă dr. de proprietate asupra lucrării.
 Recunoaşterea unei proprietăţi suspensive este avantajoasă pentru proprietarul imobilului, care:
 - Nu este obligat să suporte taxele şi impoz. către organul fiscal ce i-ar reveni în calitate de prop.;
- Nu este obligat să încheie o asigurare obligatorie a locuinţelor;
- Nu suportă riscul pierii fortuite a bunului.
 Toate aceste cheltuieli fiind în sarcina proprietarului sub condiţie rezolutorie.
 S-a afirmat că recunoaşterea unei prop. rezolubile asupra lucrării în favoarea autorului acesteia
este echitabilă având în vedere faptul că prop. imob. nu are niciun beneficiu de pe urma
acesteia şi ar trebui, în schimb să suporte toate chelt. şi sarcinile ce îi revin în calitatea de prop.
4.4.Categoriile de lucrări.
 Lucrările de tipul construcţiilor, plantaţiilor sau orice alte asemenea lucrări care se efectuează
asupra unui imobil, dobândesc, prin încorporare, calitatea de bunuri imobile.
 Materialele folosite la efectuarea lor îşi pierd, prin faptul încorporării, identitatea de
bunuri mobile.
 Odată încorporate sub forma unui bun imobil, acestea aparţin proprietarului imobilului
în care s-au încorporat.
 Din această cauză, ele nu pot fi revendicate de proprietarul lor dacă acesta este o altă
persoană decât autorul lucrării, cu excepţia cazurilor când autorul lucrării a intrat în
posesia lor cu rea-credinţă.
 Lucrările efectuate asupra unui imobil sunt clasificate în art. 578 C. civ. în funcţie de 2 criterii:
- Caracterul de sine stătător al lucrării
- Persistenţa sau trăinicia lor.
 Astfel, lucrările pot fi:
- Autonome sau adăugate;
- Cu caracter durabil sau provizoriu.
 Lucrările autonome: Sunt construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări cu caracter de sine stătător
realizate asupra unui imobil.
 Carac. de sine stătător al lucrării presupune o independenţă materială a lucrării,
autonomia acesteia, posibilitatea unei identificări sau individualizări cadastrale, chiar
dacă din punct de vedere juridic, vorbim despre o încorporare a lucrării în teren.
 Prin efectuarea sa, lucrarea dobândeşte o identitate proprie, distinctă de a terenului
asupra căreia se realizează.
 Lucrările adăugate: Spre deosebire de cele autonome, nu au caracter de sine stătător.
 Acest critieriu de clasificare este deosebit de important pentru că determină un regim
juridic diferit.
 Lucrările adăugate necesare sunt efectuate în scopul de a păstra imobilul în starea în
care se află, de a evita deteriorarea sau pieirea sa.
 După cum rezultă şi din denumirea lor, efectuarea lor se impune cu necesitate.
 Lucrările adăugate utile urmăresc să aducă imobilului un spor de valoare economică. 
 Nu orice lucrare pe care autorul său a considerat-o utilă are neapărat acest efect. 
 Sporirea valorii economice a imobilului se poate stabili printr-o expertiză.
 În cazul lucrărilor adăugate utile, momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra
lor diferă în funcţie de buna sau reaua-credinţă a autorului acestora.
 Efectul achizitiv de proprietate se produce direct, din momentul efectuării lucrării, atunci când
autorul său a fost de bună-credinţă (în cond. art. 584 alin. (1)), şi doar prin exercitarea pozitivă a
dr. de accesiune, atunci când autorul lucrării este de rea-credinţă (alin. (2) al aceluiaşi art.).
 Lucrările voluptuare: Sunt lucrări care nu au caracter necesar, fiind executate pentru simpla
plăcere a autorului lor.
 Prop. imob. le poate dob. doar prin manifest. expresă a voinţei în acest sens şi fără a fi
obligat la plata vreunei despăgubiri pentru că aceste lucrări nu sporesc val. eco. a imob.
 Prin urmare, lucrările autonome se dobândesc în proprietate de către proprietarul imobilului
numai prin exercitarea pozitivă a dreptului potestativ de accesiune.
 Pe când, în cazul lucrărilor adăugate neces. şi a celor utile, dacă autorul lucrării a fost de
B.-cred., prop. imob. dob. dr. de prop. asupra lucrării, din momentul efectuării acesteia.
 În schimb, dobândirea dr. de prop. asupra lucrărilor adăugate utile efectuate cu
rea-credi. şi a celor voluptuare este efectul manifestării exprese de voinţă în acest sens.
 Dreptul de proprietate asupra lucrărilor necesare şi a celor voluptuare nu trebuie înscris în C.F.,
deoarece nu se produce o modificare a obiectului de natură a fi evidenţiată distinct cadastral.
 În schimb, această cerinţă trebuie îndeplinită în cazul lucrărilor adăugate utile care au
drept urmare modificarea întinderii obiectului dreptului de proprietate în urma
accesiunii, precum şi în cazul tuturor lucrărilor autonome cu caracter durabil.
 Exercitarea pozitivă a dreptului potestativ de accesiune de către proprietarul terenului,
pe calea acţiunii în instanţă, trebuie urmată, pentru opozabilitate, de intabularea în C.F.
a dreptului său de proprietate asupra acestor lucrări.
 Regimul juridic aplicabil lucrărilor provizorii reiese din art. 588 C.c.
 În acest caz, dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrării de către proprietarul
imobilului se face numai în baza unui acord cu autorul lucrării.
 Adică numai dacă prop. imob. îşi manifestă voinţa de a o prelua, în caz contrar,
autorul lucrării fiind obligat să o desfiinţeze, iar dacă a fost de rea-cred., poate fi
obligat la plata corespunzătoare a unei despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.
 În cazul lucrărilor provizorii, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării doar dacă îşi
manifestă dorinţa în acest sens.
4.5.Ipoteza realizării lucrării de către un proprietar pe terenul său, dar cu materialele altuia .
 Ip. reglementată de art. 580 C.c. prev. că: Atunci când proprietarul imobilului execută o lucrare
pe terenul său, folosind materiale care aparţin altei persoane, el devine proprietarul lucrării, în
mod direct, prin faptul şi pe măsura încorporării materialelor în imobil, fără a fi necesară o
manifestare ulterioară de voinţă în acest sens.
 De altfel, manifestarea de voinţă s-a exercitat chiar în momentul efectuării lucrării cu
materialele altuia.
 Materialele folosite la realizarea lucrării îşi pierd, prin încorporare, calitatea de bunuri mobile şi
devin imobile prin natura lor.
 Doar ptr. că accesiunea se prod. prin încorporarea material. în imobil, prop. materialelor
nu le poate revendica deoarece materialele îşi pierd identitatea prin încorporare.
 Chiar în situaţia în care construcţia sau plantaţia ar fi distruse, revendicarea lor nu mai
este posibilă, deoarece acestea continuă să aparţină proprietarului terenului.
 Prin distrugerea construcţiei, ele nu revin la identitatea lor iniţială.
 Dacă proprietarul imobilului le-a dobândit în cond. art. 937 C.c., respectiv, cu titlu oneros şi prin
posesie de bună-credinţă, acesta devine proprietarul lor de la data intrării în posesia
materialelor, şi, în acest caz, nu mai sunt aplicabile regulile accesiunii imobiliare artificiale,
deoarece lucrarea este executată cu materialele sale, iar nu ale altuia.
 Legiuitorul distinge între situaţia unui prop. al imobilului de B.-cred. şi cea a unuia de Rea-cred.:
 Dacă proprietarul imobilului este de bună-credinţă: Va trebui să restituie proprietarului
materialelor contravaloarea acestora, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
 Daca proprietarul imobilului este de rea-credinţă, va trebui să îl despăgubească pe prop.
materialelor şi pentru eventualele prejudicii cauzate, pe temeiul răsp. civile delictuale.
> În ambele situaţii, val. materialelor se stabileşte în funcţie de momentul acordării despăgubirii.
(aşa cum prevede art. 595 C.c.)
 Proprietarul imobilului, chiar de rea-credinţă, nu va putea fi însă obligat la desfiinţarea lucrării,
deoarece prin încorporare în imobil, materialele şi-au pierdut identitatea de B. mobile, astfel că
obligarea prop. terenului la desfiinţarea lucrării nu ar fi decât o măsură abuzivă şi exagerată.
4.6.Ipoteza realizării unei lucrări autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia.
 C. c. reglementează distinct situaţia lucrărilor cu carac. durabil (art. 581-587), de cea a lucrărilor
cu caracter provizoriu (art. 588) şi prevede un regim jur. diferenţiat, în funcţie de 2 crit. majore:
- Caracterul autonom sau adăugat al lucrării.
- Buna sau reaua-credinţă a autorului lucrării.
 Disp. art. 581 C.c. se referă la: Lucrările autonome cu caracter durabil efectuate asupra
imobilului de către o altă persoană decât proprietarul acestuia.
 Proprietarul imobilului nu devine în mod direct şi originar, prin faptul încorporării, proprietar
asupra lucrării, ci trebuie „să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în C.F. ca prop. al lucrării”.
4.6.1. Buna-credinţă a autorului lucrării.
 Art. 586: Buna-credinţă a autorului lucrării rezultă din convingerea fermă, în momentul realizării
acesteia, este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului.
 Convingerea sa poate rezulta din faptul că dreptul său de proprietate asupra terenului
este intabulat în C.F., în toate cazurile în care a dobândit dreptul de proprietate asupra
imobilului într-o modalitate care reclamă în mod necesar intabularea.
 Cu excepţia: Situaţiei când a devenit proprietar printr-un mod de dobândire care
este opozabil terţelor persoane fără înscriere în cartea funciară.
> Dacă este vorba despre un mod de dobândire dintre cele prevăzute de art. 887 C. civ. (moştenire,
accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum şi în alte cazuri
expres prevăzute de lege).
 Buna-credinţă a autorului lucrării rezultă din lipsa oricărei urme de îndoială cu privire la
legalitatea modului de dobândire, din lipsa oricărei inadvertenţe între cuprinsul C.F. şi modul în
care transmiţătorul său a dobândit dr. de prop., din lipsa oricărei notări a vreunui litigiu sau orice
alt mod care i-ar putea trezi suspiciuni asupra dr. transmis.
 Buna-credinţă a autorului lucrării nu se apreciază doar pe baza unor elemente exclusiv obiective,
care ţin de înscrierea dreptului său în cartea funciară.
 Independent de înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară, orice
informaţie pe care o deţine, de natură să creeze un dubiu asupra calităţii sale de prop.
asupra imobilului, adică asupra viciilor titlului său de prop., înlătură buna sa credinţă.
 Momentul în funcţie de care se apreciază buna-cred. asupra lucrării este cel al realizării acesteia.
 Dacă pe parcursul executării, autorul lucrării îşi dă seama de nevalabilitatea titlului său
sau are vreo urmă de îndoială cu privire la aceasta şi continuă totuşi executarea
lucrărilor, buna sa credinţă încetează.
 În situaţia în care autorul lucrării află că nu este proprietar al imobilului abia după
finalizarea acesteia, va beneficia de tratamentul juridic aplicabil autorului de
bună-credinţă, iar nu celui de rea-credinţă.
 Autorul de rea-credinţă al lucrării nu poate să opună proprietarului terenului pasivitatea pe care
ar fi vădit-o pe durata realizării lucrării. (art. 593)
 Legiuitorul are în vedere situaţia în care prop. imobilului are cunoştinţă despre faptul că
o altă pers. construieşte pe imobilul său şi nu face nimic să împiedice realizarea lucrării.
 Chiar dacă prop. imobilului dă dovadă de o vădită indiferenţă faţă de situaţia juridică a
imobilului său, autorul de rea-credinţă al lucrării nu îi poate opune această pasivitate cu
scopul de a beneficia de tratamentul juridic aplicabil autorului lucrării de bună-credinţă.
 În stabilirea regimului juridic aplicabil accesiunii, este esenţială conduita autorului lucrării, iar nu
cea a proprietarului terenului.
  Cel care are voie să se poarte cu bunul său aşa cum doreşte şi al cărui drept trebuie
protejat şi garantat este proprietarul imobilului, cu atât mai mult în cazul în care cel care
execută o lucrare asupra imobilului său cunoaşte că o face în lipsa oricărui drept.
 (Deşi, din interpretarea textului art. 586 C.c., rezulta că) Simpla promisiune bilaterală translativă de
proprietate nu este suficientă pentru a întemeia buna-credinţă a autorului lucrării.
 Deoarece prin simpla promisiune de a contracta nu are loc transferul dreptului de
proprietate asupra imobilului, apreciem că cerinţele impuse de art. 586 alin. (1) C. civ.
sunt excesive, mai ales prin prisma reglementării art. 1279 alin. (3) C.c., potrivit căruia
„dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care
şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de
contract, atunci când natura contractului o permite...”.
 Ni se pare inechitabil ca proprietarul imobilului să poată invoca lipsa bunei-credinţe a
autorului lucrării, cu atât mai mult cu cât, în temeiul promisiunii încheiate, este obligat
să îi transmită acestuia dreptul de proprietate asupra imobilului.
> Tratamentul jur. va fi dif. în cazul în care prop. imob. înscris în C.F. ca titular al dr. de prop. efectuează o
lucrare asupra imobilului său, iar după finalizarea acesteia, actul juridic în baza căruia a devenit
proprietar este declarat ineficace.
 Riscul desfiinţării viitoare a unui titlu de proprietate prin intervenirea unor cauze ulterioare
încheierii contractului sau chiar concomitente, dar necunoscute, dobânditorului, nu poate
conduce la concluzia relei-credinţe a acestuia.
 C. c. actual a reglementat expres în art. 586 alin. (2) că: Nu poate invoca buna-credinţă cel care
construieşte în lipsa sau cu nerespectarea autorizaţiilor cerute de lege.
 Regulile privind B.-cred. sunt aplicabile nu numai în situaţia în care autorul lucrării se întemeiază
pe dr. de prop. asupra imob., dar şi atunci când este titularul unui alt dr. decât dr. de prop.
o D.E.: un dr. de superficie, în baza căruia poate deveni prop. lucrării pe care o realizează
asupra acestui imobil.
 Potrivit art. 597 C.c.: Lucrările făcute de un detentor precar sunt supuse, în mod corespunzător,
regulilor aplicabile posesorului de rea-credinţă.
 Detentorul precar nu este titularul unui drept real, ci fie al unui drept personal asupra
imobilului, fie are calitatea unui simplu tolerat, deţinând imobilul cu îngăduinţa propr.
 Precaritatea nu îi poate conferi detentorului mai multe drepturi decât cele ale unui
posesor de rea-credinţă.
 În acest caz, dacă detentorul realizează o lucrare asupra unui imob. pe care îl deţine cu
titlu precar, vor fi aplicabile disp. art. 582 referitoare la autorul de rea-credinţă.
4.6.2. Regimul juridic al accesiunii în situaţia în care autorul lucrării este de bună -credinţă.
 L. prev. un dr. de opţiune în favoarea prop. imob. între a deveni sau a nu deveni prop. al lucrării.
 Înseamnă că accesiunea, ca fapt material al încorporării unei lucrări în imobil, nu are ca
efect direct şi imediat dobândirea dr. de prop. asupra lucrării de către prop. imobilului.
 Pentru a deveni prop. asupra lucrării, prop. imobilului trebuie să opteze în acest sens.
 Faptul accesiunii dă naştere doar unui drept potestativ de accesiune, respectiv dreptului
de opţiune reglementat de art. 581 C.c.
 Exercitarea pozitivă a dreptului de opţiune se realizează (aşa cum rezultă din prima parte a art. 581 alin.
(1) lit. a)), prin cererea adresată instanţei de judecată, prin care solicită să dispună înscrierea sa în
C.F. ca proprietar al lucrării.
 Obiectul noului drept de proprietate îl constituie o lucrare autonomă cu caracter durabil, care se
identifică separat în C.F.
 Intabularea dr. de prop. asupra acestei lucrări se realizează în temeiul hot. jud., ca efect
al exercitării dreptului de opţiune din partea proprietarului imobilului.
  Concomitent cu naşterea dr. de prop. asupra lucrării în favoarea prop. imob., se naşte
în patri. autorului lucrării, un dr. de creanţă asupra despăgubirii la care va fi obligat prop. imob.
 Legiuitorul prevede un dr. de opţiune în beneficiul prop. imob. cu privire la cuantumul despăgu.
 Acesta va fi obligat să îi plătească autorului lucrării:
- Fie valoarea materialelor şi a manoperei;
- Fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării;
 Având dreptul să opteze pentru cea mai mică dintre aceste valori, fără ca autorul lucrării
să aibă dreptul de a i se opune.
 Până la plata despăgubirii, autorul lucrării de bună-credinţă poate să beneficieze în
favoarea sa de dreptul de ipotecă legală asupra imobilului.
 (Cea mai imp. modif. pe care o aduce actualul C.c. în situaţia accesiunii imobiliare artificiale este prev. de
art. 581 alin. (1) lit. b), potrivit căruia) Deşi autorul lucrării este de bună-credinţă, proprietarul
imobilului nu este obligat să devină proprietar asupra lucrării, ci îşi poate exercita în mod negativ
dreptul său potestativ de accesiune, obligându-l pe autorul lucrării să cumpere imobilul la
valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi realizat.
 C.c. anterior nu prev. expres această posibilitate, dar nici nu o interzicea, aşa încât prop. imob.
devenit, de drept, prin faptul accesiunii, şi prop. asupra lucrării, putea ajunge la un acord cu
autorul lucrării privind vânzarea întregului imobil.
 Se prevede că vânzarea are ca obiect imobilul, adică terenul asupra căruia s-a realizat
lucrarea, sens al termenului pe care îl deducem din ansamblul reglementării privind
accesiunea imobiliară artificială, şi, mai ales, prin faptul că stabileşte, ca preţ al vânzării,
valoarea de circulaţie pe care ar fi avut-o imobilul dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
 Dacă autorul lucrării este de bună-credinţă, proprietarul imobilului nu îi poate cere
desfiinţarea lucrării.
 Dacă proprietarul terenului nu optează pentru dobândirea calităţii de proprietar asupra
lucrării atunci are dreptul de a-l obliga pe autorul acesteia să cumpere imobilul.
 Nimic nu împiedică părţile să convină asupra constituirii unui drept de superficie.
 În această modalitate, proprietarul imobilului, dacă nu doreşte să dobândească
proprietatea asupra lucrării, dar nici să piardă dreptul de proprietate asupra imobilului,
îi poate recunoaşte autorului lucrării dreptul de proprietate asupra acesteia, cu
atribuirea folosinţei terenului, ca dezmembrământ al dreptului său de proprietate.
 Vânzarea imobilului nu poate fi o obligaţie în sarcina proprietarului imobilului.
 Deoarece, am fi în faţa unei adevărate exproprieri private ori de câte ori proprietarul
imobilului nu doreşte să devină proprietar al lucrării.
 Autorul lucrării nu îl poate obliga pe proprietarul imobilului să îi vândă imobilul, însă dacă
proprietarul imobilului optează pentru vânzare, autorul lucrării nu i se poate opune.
 Fiind subiectul pasiv al dreptului potestativ de accesiune, autorul lucrării este obligat să
suporte consecinţele exercitării opţiunii.
 Dacă părţile nu se înţeleg în această privinţă, soluţia este oferită de art. 592 C.c., potrivit
căruia prop. imobilului poate cere instanţei de judecată stabilirea preţului şi
pronunţarea unei hot. judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.
 Legiuitorul nu prevede un termen în care urmează a se face plata.
 Până la plata preţului de către autorul lucrării, proprietarul imobilului are un
drept de ipotecă legală asupra acestuia.
 Deşi autorul lucrării devine proprietar asupra imobilului fără acordul său, pe baza unei hotărâri
judecătoreşti, în realitate, în acest mod, buna sa credinţă se legitimează, prin aceea că abia
acum devine proprietarul veritabil al imobilului.
  Fiind de bună-credinţă în momentul realizării lucrării, fără să cunoască în vreun fel viciile
titlului său de proprietar asupra imobilului, autorul lucrării nu are cum să refuze intrarea
în legalitate, adică dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului.
 Imposibilitatea refuzului se explică şi prin aceea că este subiectul pasiv al dreptului
potestativ al proprietarului imobilului şi este obligat să suporte exerciţiul acestuia.
 De aceea, părţile nu îşi pot disputa decât preţul la care imobilul va fi cumpărat de către
autorul lucrării şi care nu poate fi decât val. de circu. a imob. la data pronunţării hot. jud.
4.6.3. Regimul juridic al accesiunii în situaţia în care autorul lucrării este de rea -credinţă.
 În situaţia în care autorul lucrării este de rea-credinţă, proprietarul imobilului devine
proprietarul lucrării autonome cu caracter durabil realizate de o altă persoană pe imobilul său
doar prin exercitarea dreptului potestativ de accesiune în sens pozitiv. (Art. 582)
 Subliniem 2 diferenţe principale în ceea ce priveşte tratamentul juridic aplicabil autorului lucrării
de rea-credinţă faţă de cel aplicabil celui de bună-credinţă:
> (În primul rând) Dacă prop. imobilului va opta pentru dobândirea dreptului de proprietate
asupra lucrării, autorul lucrării nu va fi despăgubit decât cu jumătate din valoarea materialelor
şi a manoperei sau din sporul de valoare adus imobilului.
 În ceea ce priveşte modul în care se stabileşte preţul materialelor şi al manoperei, se are în
vedere valoarea stabilită în cursul procesului prin proba expertizei.
 Deoarece hot. jud. prin care este stabilită valoarea despăgubirii are efect constitutiv de
drept, iar nu declarativ, şi numai aşa se poate evita o îmbogăţire fără just temei a
proprietarului imobilului. (În acelaşi sens sunt şi disp. exprese din art. 595 C.c.)
> (În al doilea rând) Spre deosebire de situaţia în care autorul lucrării este de bună-credinţă,
proprietarul imobilului îl poate obliga pe cel care a realizat lucrarea cu rea-credinţă să o
desfiinţeze pe cheltuiala sa şi să îl despăgubească pentru orice prejudiciu adus imobilului,
inclusiv pentru lipsa de folosinţă, în măsura în care acest prejudiciu este dovedit.
 Autorul de rea-credinţă al lucrării nu beneficiază de dr. de ipotecă legală asupra
imobilului până la plata despăgubirii.
 Singura garanţie a acestuia constă în dreptul de retenţie asupra fructelor pe care trebuie
să le restituie proprietarului până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi
perceperea lor, în situaţia în care bunul produs prin accesiune este frugifer.
 Practica judiciară: «În cazul în care lucrările efectuate nu se pot ridica, proprietarul imobilului
este dator să îl despăgubească pe autorul lucrării, chiar dacă acesta este de rea-credinţă.»
 Soluţia se justifică pe considerente de echitate, pentru a evita îmbogăţirea fără justă
cauză a proprietarului imobilului.
 Despăgubirea va fi datorată doar de către proprietarul imobilului care exercită dreptul
potestativ de accesiune şi devine proprietar tabular asupra lucrării.
 Dacă, înainte de a-şi exercita dr. său de opţiune şi de a se intabula ca prop. asupra lucrării, prop.
imobilului înstrăinează dr. de prop. asupra imobilului unei alte pers. decât autorului lucrării, dr.
de opţiune se transmite noului prop. al imobilului.
 Acestuia îi profită faptul material al accesiunii, dreptul potestativ care ia naştere din acest fapt şi,
ca urmare, îi va reveni şi obligaţia de plată a despăgubirii.
4.6.4. Regimul juridic al accesiunii în situaţia lucrărilor realizate parţial asupra imobilului
autorului.
 Situatia in care lucrarea este realizată în parte pe terenul autorului acesteia şi în parte pe terenul
proprietarului vecin. (este reglementată pentru prima oară în legislaţia noastră, în art. 587 C.c.)
 În absenţa unei reglementări în C.c. anterior, jurisprudenţa a soluţionat inconsecvent acest caz
particular de accesiune imobiliară artificială:
 - Fie permiţând autorului lucrării de bună-credinţă să dob. dr. de prop. asupra porţiunii de teren
încălcate prin edificarea construcţiei, ceea ce echivala cu o veritabilă expropriere privată a
proprietarului vecin;
- Fie obligându-l, dacă a fost de rea-credinţă, la demolarea părţii de construcţie realizate pe
terenul vecin, pe cheltuiala sa.
 Soluţia recunoaşterii unui drept de coproprietate asupra imobilului rezultat, deşi mai echitabilă,
era lipsită de temei legal, în lipsa acordului expres al părţilor în acest sens.
 Actuala reglementare prev. în favoarea proprietarului vecin: Atunci când autorul lucrării a fost
de bună-credinţă, adică a fost convins că întreaga suprafaţă de teren pe care a realizat lucrarea îi
aparţine în proprietate, naşterea unui drept de coproprietate asupra întregului imobil rezultat.
 Cota-parte de proprietate ce îi revine proprietarului vecin se va stabili prin hotărâre
judecătorească, ţinând seama de raportul dintre valoarea terenului său, afectat prin
realizarea lucrării, şi valoarea întregului imobil, care include valoarea lucrării.
 Recunoaşterea unui dr. de coproprietate în favoarea prop. vecin cu privire la întregul
imobil, care trebuie evidenţiat distinct într-o nouă C.F., reprezintă o facultate a prop.
vecin, iar nu o obligaţie.
 Din interpretarea coroborată a disp. alin. (1) cu cele ale alin. (2) ale art. 587 C.c., aplicabile
autorului lucrării de rea-credinţă, rezultă că: Proprietarul vecin nu îl poate obliga pe autorul
lucrării de bună-credinţă la demolarea lucrării.
 Chiar dacă L. nu prevede expres, credem că nimic nu îl împiedică pe proprietarul vecin
să îi vândă autorului lucrării partea sa de teren pe care a fost executată lucrarea.
 Dacă optează pentru recunoaşterea unui drept de coproprietate legală, proprietarul vecin nu
are dreptul la nicio despăgubire din partea autorului lucrării.
 Naşterea dreptului de coproprietate legală reprezintă exerciţiul unei opţiuni a proprietarului
vecin, chiar în cazul când autorul lucrării este de bună-credinţă, având în vedere dreptul său de
a-i vinde autorului lucrării partea sa de teren pe care se execută lucrarea.
 Daca autorul lucrării este de rea-credinţă, prop. vecin poate exercita dr. potestativ de
accesiune imobiliară, optând între:
- A invoca accesiunea în favoarea sa, cu rezultatul naşterii unui drept de coproprietate; sau
- A cere ridicarea lucrării de pe teren, cu plata de daune-interese, dacă este cazul.
 Cota-parte de prop. se va stabili, şi în cazul autorului de rea-credinţă, asupra întregului
imobil rezultat, care se va înscrie într-o C.F. distinctă, însă nu în funcţie de contribuţia
efectivă a fiecăruia.
 Deoarece autorul lucrării trebuie să suporte consecinţa relei sale credinţe.
 Astfel, contribuţia autorului lucrării de rea-credinţă se apreciază doar la jumătate din
val. lucrării, urmând ca dif. să se ia în considerare la stabilirea cotei-părţi a prop. vecin.
4.6.5. Ipoteza lucrărilor adăugate cu caracter durabil realizate asupra imobilului altuia .
a) Regimul juridic al accesiunii în situaţia lucrărilor adăugate necesare :
 În cazul lucrărilor adăugate necesare realizate asupra imob. care aparţin în prop. altei pers., dob.
dr. de prop. are loc din momentul efectuării lucrărilor, în mod direct şi originar, prin accesiune.
 În acest caz, nu este necesară manifestarea pozitivă a unui drept de opţiune, efectul achizitiv de
proprietate producându-se imediat, pe măsura executării lucrărilor.
 Justificarea unui asemenea mod de dobândire rezultă din caracterul necesar al acestor lucrări.
 Dacă aceste lucrări nu ar fi efectuate, imobilul ar pieri sau s-ar deteriora. 
 Sunt lucrări care au caracter de conservare a imobilului şi care profită în toate cazurile
proprietarului acestuia.
 De aceea, prop. imob. este oblig. să îl despăgubească pe autorul lucrării cu chelt.
rezonabile făcute pentru efectuarea lor, chiar dacă imob. ar fi pierit între timp.
 Lucrările necesare: Sunt lucrări adăugate imobilului, iar nu autonome, care nu se identifică
distinct în C.F., iar dr. de prop. asupra lor se dobândeşte direct, fără a fi necesară intabularea.
 În cazul unui bun frugifer, autorul lucrării adăugate cu caracter necesar, dacă este de
bună-credinţă, va dobândi dreptul de proprietate asupra fructelor.
 Întrucât autorul de bună-credinţă al lucrării nu trebuie să restituie fructele pe care le-a
cules, nu va avea dreptul nici la restituirea cheltuielilor pentru producerea lor.
 Din suma ce reprezintă cheltuielile rezonabile pe care le datorează prop. imob. autorului lucrării
se va scădea val. fructelor produse, mai puţin costurile necesare obţinerii acestora, este
aplicabilă doar autorului de rea-credinţă al lucrării, care este obligat să restituie prop. imob. atât
fructele percepute cât şi pe cele nepercepute, similar regimului jur. al revendicării ( art. 583 alin. (2))
b) Regimul juridic al accesiunii în situaţia lucrărilor adăugate utile:
> Deşi, tratamentul jur. aplicabil lucrărilor adăugate utile este acelaşi cu cel prev. de legiuitor în cazul
lucrărilor autonome cu carac. durabil, există unele deosebiri importante:
 Spre deosebire de situaţia lucrărilor autonome, în cazul lucrărilor adăugate utile, dr. de prop.
asupra lucrării nu se dob. în temeiul unui dr. potestativ de accesiune, ci în mod direct, prin
încorporare.
Dacă autorul lucrării a fost de bună-credinţă, proprietarul imobilului nu poate refuza să devină
proprietarul lucrării adăugate utile.
 Referitor la cuantumul despăgubirii datorate autorului lucrării, este prev. un drept de opţiune în
favoarea proprietarului imobilului. (art. 584)
 Astfel, la fel ca în cazul lucrărilor autonome cu caracter durabil, proprietarul imobilului
poate opta între a plăti autorului lucrării utile:
- Fie valoarea materialelor şi a manoperei;
- Fie sporul de valoare adus fondului.
Dacă autorul lucrării a fost de rea-credinţă, proprietarul terenului are un veritabil drept de
opţiune între a deveni proprietarul lucrării şi a cere desfiinţarea sa.
 În cazul în care dr. de opţiune este exercitat pozitiv, iar lucrările utile sunt individualizate
în C.F., dobândirea dreptului de proprietate asupra lor trebuie înscrisă în C.F.
 Atunci când lucrările utile nu au drept consecinţă modif. întinderii dr. de prop. şi nu
necesită intab. în C.F., dr. de prop. asupra lor se naşte din momentul efectuării acestora.
 Dacă înţelege să devină prop. asupra lucrării utile, cu sau fără înscriere în C.F., după caz, prop.
imobilului îl va despăgubi pe autorul lucrării doar cu jumatate din val. materialelor şi manoperei
sau din sporul de val. adus imobilului, ca sancţiune a conduitei culpabile a autorului lucrării.
 În cazul în care îşi exercită dreptul potestativ de accesiune în sens negativ, proprietarul
imobilului îl poate obliga pe autorul lucrării utile de rea-credinţă să o desfiinţeze,
aplicându-se acelaşi regim juridic ca în cazul lucrărilor autonome cu caracter durabil.
 Indiferent de buna sau reaua-credinţă a autorului lucrării, dacă valoarea acesteia este
considerabilă în raport cu cea a imobilului, proprietarul îl poate obliga pe autorul lucrării să îl
cumpere la valoarea de circulaţie pe care imobilul ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
c) Regimul juridic al accesiunii în situaţia lucrărilor adăugate voluptuare :
 Proprietarul imobilului dobândeşte proprietatea asupra lucrărilor voluptuare efectuate de o altă
persoană asupra imobilului său numai dacă îşi manifestă expres voinţa în acest sens.
 Dobândirea dreptului de proprietate nu se produce doar prin faptul accesiunii, ci prin
exercitarea dreptului potestativ de accesiune.
 Dacă doreşte, prop. imobilului devine prop. lucrării voluptuare, fără a fi necesară înscrierea sa în
C.F. şi fără obligaţia de a-l despăgubi în vreun fel pe autorul lucrării, indiferent dacă acesta este
de bună sau de rea-credinţă.
  Numai dacă autorul lucrării a fost de rea-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul să
îl oblige la desfiinţarea lucrării pe cheltuiala sa şi, eventual, la daune-interese dacă i-au
fost cauzate prejudicii.
 Atunci când autorul lucrării voluptuare a fost de bună-credinţă.
 Proprietarul imobilului nu îi va putea cere să o desfiinţeze.
 însă legiuitorul prev. dr. acestuia de a o ridica singur, înainte de restituirea imobilului
către proprietar, cu condiţia de a-l readuce în starea anterioară realizării lucrării.
4.7.Ipoteza lucrărilor provizorii efectuate asupra imobilului altuia.
 Spre deosebire de regimul jur. aplicabil lucrărilor cu carac. durabil, atunci când lucrările au carac.
provizoriu (potrivit art. 588 C.c.), prop. imobilului poate cere desfiinţarea lucrării nu numai în
situaţia în care autorul lucrării este rea-credinţă, ci şi atunci când este de bună-credinţă.
 Identitatea de regim juridic între cele 2 situaţii, prin aplicarea sancţiunii desfiinţării lucrării, este
justificată de caracterul provizoriu al acesteia.
 Desfiinţarea lucrării se face respectând dispoziţiile legale, adică după obţinerea unei
autorizaţii administrative în acest scop şi pe cheltuiala celui care a executat-o.
 Cu toate acestea, numai autorul lucrării de rea-credinţă va fi obligat la plata de daune-interese
pentru prejudiciile aduse, inclusiv pentru lipsa de folosinţă cauzată proprietarului imobilului.
4.8.Înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate rezultat din accesiune .
 Art. 589 C.c.: Ori de câte ori dobândirea dreptului de proprietate, exclusivă sau pe cote-părţi,
este condiţionată, de înscrierea în C.F., înscrierea se face în temeiul convenţiei părţilor, încheiată
în formă autentică, sau, după caz, al hot. jud.
 Disp. art. 589 C.c. trebuie interpretate corelativ cu cele ale art. 557 alin. (4), art. 887 alin. (1) şi art. 888 C.c.
> Art. 557 alin. (4) C.c.: Cu excepţia cazurilor anume prev. de lege, în cazul bunurilor imobile dr.
de prop. se dobândeşte prin înscriere în C.F., cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 888.
> Art. 888 (la care face trimitere art. 557 alin. (4)) prev. că: „Înscrierea în C.F. se efectuează în baza:
- Actului autentic notarial;
- A hotărârii judecătoreşti rămase definitivă;
- A certificatului de moştenitor; sau
- În baza unui alt act în cazurile în care legea prevede aceasta.
> Art. 887 alin. (1) C.c.: Drepturile reale se dobândesc fără înscriere în C.F. când provin din:
- Moştenire;
- Accesiune naturală;
- Vânzare silită;
- Expropriere pentru cauză de utilitate publică; precum şi
- În alte cazuri expres prevăzute de lege.
 Accesiunea imobiliară artificială este un fapt material care nu dă naştere, în orice situaţie, în
mod direct, unui drept de proprietate, ci doar unui drept potestativ de accesiune imobiliară.
 Dr. de prop. se dobândeşte numai printr-o exercitare pozitivă a acestui drept potestativ.
 În cazurile prev. de L., exercitarea pozitivă a dr. potestativ presupune concursul inst. de judecată
 Prop. imob. nu poate deveni prop. asupra lucrării realizate de altul pe terenul său decât
dacă formulează o cerere de chemare în jud. împotriva autorului lucrării, prin care
solicită să i se recun. dr. de prop. asupra lucrării şi să se dispună intab. acestui dr. în C.F.
 În situaţia în care înţelege să nu devină proprietar al lucrării şi optează pentru vânzarea imobilului în
favoarea autorului lucrării, contractul de vânzare-cumpărare se va perfecta în formă autentică notarială,
iar dreptul de proprietate al autorului lucrării asupra întregului imobil se dobândeşte în momentul
încheierii convenţiei, având în vederea amânarea efectului constitutiv de dr. al intabulării în C.F., prin disp.
L. nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. c.
 În mod asemănător, constituirea unui dr. de superficie de către proprietarul imobilului în
favoarea autorului lucrării va trebui să respecte forma autentică şi să se înscrie în C.F.
4.9.Dreptul autorului lucrării la ridicarea materialelor .
 Autorul lucrării (indif. dacă a fost de B. sau R. credinţă la efectuarea acesteia) , are dreptul la ridicarea
materialelor.
 Acest drept nu va putea fi exercitat (potrivit art. 590) decât până la data încheierii
convenţiei sau a introducerii acţiunii de către cel îndreptăţit la înscrierea în C.F.
 Desfiinţarea lucrării se va face în condiţiile legii, adică numai după obţinerea autorizaţiei
de desfiinţare a lucrării.
 În cazul în care lucrarea a fost efectuată cu rea-credinţă, autorul acesteia va putea fi obligat,
dacă este cazul, la plata de daune-interese pentru eventualele prejudicii aduse imobilului prin
realizarea sau desfiinţarea lucrării.
 Prev. art. 590 C.c. sunt aplicabile doar în situaţia în care proprietarul imobilului dobândeşte
dreptul de proprietate asupra lucrării efectuate de o altă persoană pe imobilul său prin
exercitarea pozitivă a dr. potestativ de accesiune, iar nu în mod direct, prin faptul încorporării.
 Încheierea unei convenţii de către proprietarul imobilului sau introducerea unei acţiuni în faţa
instanţei de judecată sunt modalităţi de exercitare a dreptului potestativ de accesiune.
 Prop. imobilului apelează la încheierea unei convenţii cu autorul lucrării în situaţia în
care înţelege să îşi exercite în manieră negativă dr său potestativ de accesiune prin care:
- Fie îi vinde autorului lucrării dreptul său de proprietate asupra imobilului;
- Fie acceptă constituirea unui drept de superficie, prin care admite că autorul lucrării este cel
care devine proprietarul acesteia.
 Recursul la acţiunea în instanţă se va face:
- Atât în situaţia în care proprietarului imobilului îşi manifestă voinţa de a deveni proprietar al
lucrării şi solicită înscrierea sa în cartea funciară.
- Cât şi în situaţia în care nu doreşte să dobândească prop. asupra lucrării, ci să vândă autorului
acesteia proprietatea asupra imobilului, iar acesta din urmă refuză încheierea convenţiei.
 Până la exerciţiul opţiunii, proprietarul imobilului nu are asupra lucrării decât un drept de
proprietate sub condiţie suspensivă, corelativ proprietăţii rezolubile a autorului lucrării.
 Dr. potestativ de accesiune se naşte în temeiul L,, pe baza faptului material al încorporării.
 Autorul lucrării poate modifica această stare de fapt prin decizia de a ridica materialele
folosite pentru realizarea lucrării.
 Recun., prin L., a dr. autorului lucrării de a o desfiinţa confirmă teza dr. potestativ de accesiune.
 Ridicarea materialelor de către autorul lucrării este posibilă tocmai datorită faptului că
proprietarul imobilului nu a devenit proprietarul lucrării prin simplul fapt al accesiunii.
4.10. Dreptul autorului lucrării la indemnizaţie.
 În situaţiile în care proprietarul imobilului devine proprietar al lucrării realizate de o altă
persoană asupra imobilului său, acesta din urmă trebuie despăgubit, în condiţiile distinct
prevăzute de lege, în funcţie de buna sau reaua-credinţă a autorului lucrării.
 Prin excepţie de la regulă, proprietarul imobilului nu datorează indemnizaţie în cazul
lucrărilor adăugate voluptuare, (soluţie prev. de art. 585 alin. (1) lit. a) C.c.)
 Dr. de creanţă al autorului lucrării asupra indemnizaţiei se naşte odată cu dreptul de proprietate
al proprietarului imobilului asupra lucrării.
 Acest moment poate fi cel al încorporării materialelor în imobil, aşa cum se întâmplă în
cazul lucrărilor adăugate necesare şi a celor utile efectuate cu bună-credinţă sau cel al
exercitării pozitive a dreptului potestativ de accesiune, în cazul lucrărilor autonome cu
caracter durabil.
 Daca dreptul de proprietate asupra lucrării se dobândeşte pe calea acţiunii în instanţa de
judecată, hotărârea judecătorească va stabili şi dreptul de creanţă al autorului lucrării asupra
despăgubirii, precum şi cuantumul acesteia.
 Nu este exclus ca părţile să stabilească prin acordul lor despăgubirea datorată autorului
lucrării, odată cu recunoaşterea dr. de prop. asupra lucrării în favoarea prop. imobilului,
convenţia lor urmând a fi încheiată în mod obligatoriu în formă autentică pentru a fi
înscrisă în C.F.
 Până la momentul exercitării opţiunii de către proprietarul imobilului, autorul lucrării nu poate
avea calitatea de creditor, deoarece nici prop. imobilului nu devine proprietar asupra lucrării.
 Autorului lucrării i se poate recunoaşte însă un dr. de creanţă sub condiţie suspensivă,
care va deveni pur şi simplu la data când proprietarul imobilului devine un proprietar
pur şi simplu asupra lucrării.
 La data rămânerii definitive şi irevocabile a hot. jud. care constată cele 2 drepturi, se consideră
îndeplinită atât condiţia rezolutorie privind proprietatea autorului lucrării asupra acesteia cât şi
condiţia suspensivă privind dreptul său la indemnizaţie.
 Împlinirea evenimentului condiţie nu produce efecte retroactive în acest caz, deoarece ar
dispărea raţiunea pentru care nu i se recunoaşte proprietarului imobilului calitatea de proprietar
asupra lucrării până în momentul opţiunii sale exprese în acest sens.
 Efectul împlinirii cond. este atipic, aşa cum atipică este şi cond. care afectează dr. de prop.
 Atât dr. de proprietate asupra lucrării cât şi dreptul de creanţă asupra despăgubirii nu se justifică
decât în prezenţa faptului material al accesiunii şi al naşterii dreptului potestativ de accesiune.
 Dacă autorul lucrării înţelege să desfiinţeze lucrarea şi să ridice material. de pe teren, dr.
de accesiune şi cele 2 dr. rezultate din exerciţiul acestuia, respectiv dr. de prop. asupra
lucrării şi dr. de creanţă asupra despăgubirii, se sting întrucât devin lipsite de obiect
 Dacă autorul lucrării o înstrăinează înainte de exercitarea dr. de accesiune de către prop.
terenului, dobânditorului i se transmite atât dr. de prop. asupra lucrării sub condiţie
rezolutorie cât şi dreptul de creanţă asupra despăgubirii sub condiţie suspensivă.
 Temeiul naşterii dreptului de creanţă îl constituie îmbogăţirea fără justă cauză, atât în cazul
autorului de bună-credinţă, cât şi a celui de rea-credinţă.
 Faptul că legiuitorul a prev. despăgubirea parţială a celui care a dat dovadă de rea-credinţă la
realizarea unei lucrări asupra imobilului altuia, nu este de natură să submineze forţa principiului,
deoarece este echitabilă, în egală măsură, şi sancţionarea conduitei autorului lucrării.
4.11. Stabilirea indemnizaţiei sau a despăgubirii.
 Art. 595 C.c.: în toate cazurile în care indemnizaţia sau despăgubirea datorată autorului lucrării
sunt stabilite de către instanţa de judecată, aceasta va fi obligată să ţină de valoarea de
circulaţie a bunului calculată la data hotărârii judecătoreşti.
 Aceasta prezicare înlătură orice controversă legată de momentul în funcţie de care se
stabileşte valoarea indemnizaţiei.
 Legiuitorul a avut în vedere concepţia conform căreia se are în vedere val. stabilită în cursul procesului
prin proba expertizei, deoarece hot. jud. prin care este stabilită valoarea despăgubirii are efect constitutiv
de dr., iar nu declarativ şi numai aşa se poate evita o îmbogăţire fără just temei a prop. imobilului.
 Disp. art. 595 C.c. sunt aplicabile şi în situaţiile în care: Dreptul de proprietate asupra lucrării ia
naştere direct din faptul accesiunii, ca în cazul realizării lucrării cu materialele altuia, proprietarul
imobilului fiind obligat la plata contravalorii materialelor.
 Şi în acest caz, se ia în considerare valoarea materialelor la data pronunţării hot. Jud.
 Numai dacă ne raportăm la data pronunţării hotărârii judecătoreşti este posibilă echilibrarea raportului
patrimonial dintre părţile implicate în dobândirea proprietăţii prin accesiune, făcând aplicarea principiului
îmbogăţirii fără justă cauză, cu corecţia prevăzută de lege în cazul unui autor de rea-credinţă.
4.12. Prescripţia dreptului la despăgubire.
 Prescripţia dreptului la acţiune al autorului lucrării privind plata indemnizaţiei nu curge cât timp
el este lăsat de proprietar să deţină imobilul. (art. 591)
 Prin dispoziţiile acestui text, legiuitorul prevede o excepţie de la prevederile art. 2.523 C.c.,
conform cărora: Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a
cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.
 Chiar dacă dreptul de creanţă al autorului lucrării se naşte la data convenţiei părţilor sau la data
rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti, prescripţia nu începe să curgă
împotriva sa cât timp proprietarul imobilului îl lasă să deţină imobilul.
 Faptul că este lăsat de către proprietarul imobilului să deţină imobilul nu poate constitui
un motiv de sancţionare a pasivităţii sale în realizarea dreptului de creanţă.
 Dreptul material la acţiune al autorului lucrării este suspendat în toată această perioadă.
4.13. Garanţia dreptului la despăgubire.
 Până la plata indemnizaţiei, autorul lucrării beneficiază de un drept de ipotecă legală asupra
imobilului (în baza art. 591 alin. (2) C. civ.).
 L. instituie acest dr. doar în favoarea autorului lucrării de B.-credinţă, nu şi a celui de R.-credinţă.
 Dr. de ipotecă se înscrie fie în baza convenţiei părţilor în formă autentică, fie în temeiul Hot. Jud.
4.14. Obligarea autorului lucrării la cumpărarea imobilului.
 Proprietarul imobilului poate alege să nu devină proprietar asupra lucrării şi poate înstrăina
imobilul autorului lucrării.
 Dreptul proprietarului imobilului de a vinde imobilul către autorul lucrării este o
modalitate de exercitare a dreptului potestativ de accesiune în forma sa negativă.
 Autorul lucrării, ca subiect pasiv al dreptului potestativ este ţinut de o obligaţie pasivă, de simplă
supunere, care nu îi permite să se opună exerciţiului unui astfel de dr. al prop. imobilului.
 În aceste condiţii, în lipsa înţelegerii părţilor, proprietarul imobilului va putea solicita
instanţei pronunţarea unei hot. jud. care să ţină loc de contr., la preţul fixat de instanţă.
 Suplinirea, prin hotărârea judecătorească, a lipsei consimţământului la înstrăinare a autorului
lucrării, are loc în temeiul legii, deoarece obligaţia de vânzare nu izvorăşte dintr-o convenţie
anterioară a părţilor sub forma unui antecontract de vânzare-cumpărare.
 Având în vedere că preţul urmează să fie plătit ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti prin
care este stabilit, legea instituie ca garanţie pentru plata preţului, un drept de ipotecă legală
asupra imobilului în favoarea proprietarului înstrăinător.
 Autorul lucrării nu pierde dreptul la indemnizaţie nici în situaţia în care edifică pe terenul altuia
o lucrare folosind materialele unui terţ.
 În situaţia în care autorul lucrării nu a devenit prop. material. prin aplic. disp. art. 937 C.c., adică
prin efectul posesiei de b.-cred. în baza unui a. translativ de prop. cu titlu oneros, va fi oblig. să îl
despăgubească pe terţ cu contravaloarea material. şi să îi repare orice alte prejudicii i le-a cauzat.
4.15. Cazurile speciale de accesiune.
 Potr. art. 596 alin. (1) C.c., drepturile şi obligaţiile reglementate pentru proprietarul imobilului
vor fi exercitate de titularul dreptului de superficie ori al altui drept real asupra acestui imobil,
drept care îi permite să dobândească proprietatea asupra lucrării realizate asupra acelui imobil
dacă nu s-a prevăzut altfel în momentul constituirii dreptului real.
 Legiuitorul are în vedere situaţia în care asupra unui imobil există cel puţin 2 dr. reale principale:
- Un drept de nudă proprietate;
- Un alt drept real, rezultat din dezmembrarea proprietăţii iniţiale, cum este dr. de superficie,
care îi permite titularului acestuia dobândirea dr. de prop. asupra lucrării realizate asupra imob.
 În acest caz particular, dacă o altă persoană decât titularul dreptului real, execută o lucrare, cu
materialele sale, asupra imobilului, beneficiul accesiunii îi va reveni nu nudului proprietar, ci
titularului acelui drept real, spre pildă, superficiarului.
 Prin excepţie: Dacă în momentul constituirii dreptului real, părţile au prevăzut
contrariul, drepturile şi obligaţiile proprietarului imobilului vot fi exercitate de către
nudul proprietar, iar nu de către titularul altui drept real.
 În acest mod, legea consacră, ca regulă, ceea ce ar fi trebuit să reprezinte excepţia.
 Nuda prop. asupra unui imobil este expresia aproprierii şi stăpânirii intelectuale a B., astfel că, şi
în situaţia constituirii unei superficii, dreptul de a deveni proprietar asupra lucrărilor realizate pe
terenul său de către o altă pers. decât superficiarul, ar trebui să îi aparţină nudului proprietar.
 Prin constituirea unui drept de superficie sau a altui drept real care îi permite titularului său să
dobândească proprietatea asupra lucrării.
 Titularul dr. de prop. include în conţinutul dezmembrământului nu numai dr. de prop.
asupra lucrării pe care superficiarul o va ridica pe acel teren, ci şi dr.potestativ de
accesiune care îi permite superficiarului să devină prop. oricărei alte lucrări realizate
asupra imobilului de către o altă persoană decât el, cu bună sau cu rea-credinţă.
 Prin convenţia constitutivă de superficie are loc, simultan, în baza legii, şi o cesiune a dreptului
potestativ de accesiune imobiliară.
 În consecinţă, în temeiul convenţiei constitutive de superficie, superficiarul poate
dobândi dr. de prop. asupra oricărei lucrări care se efectuează de către o terţă pers. pe
acel teren, exercitând dr. de opţiune în ce priveşte dob. dr. de prop. asupra lucrării ca şi
cum ar fi proprietarul terenului.
 Dacă optează pentru dobândirea calităţii de prop., superficiarul va plăti şi despăgubirea
datorată autorului lucrării.
 (Cu acelaşi sens trebuie înţelese şi disp. art. 693 alin. (4) care prev. că) În situaţia în care s-a construit
pe terenul altuia, superficia se poate înscrie pe baza renunţării proprietarului terenului la
dreptul de a invoca accesiunea, în favoarea constructorului.
 De asemenea, ea se poate înscrie în favoarea unui terţ pe baza cesiunii dreptului de a
invoca accesiunea.
 Lucrările autonome cu caracter durabil efectuate asupra unui imobil de către titularul unui drept
real asupra acelui imobil care nu îi permite şi dreptul de a dobândi proprietatea asupra lor, sunt
supuse dispoziţiilor art. 582 C. civ., aplicabile autorului lucrării de rea-credinţă.
 Astfel, titularul unui drept de uzufruct, uz sau abitaţie sau a unui simplu drept real de folosinţă,
adică al unui drept care nu îi permite dobândirea prop. asupra lucrării, este considerat a fi de
rea-credinţă atunci când se întemeiază pe acest dr. real şi realizează o lucrare asupra imobilului.
 În această situaţie, prop. imobilului va putea să îşi exercite dr de opţiune în baza art. 582
 Acesta poate opta:
- Fie să devină proprietarul lucrării, cu plata a jumătate din valoarea materialelor şi manoperei
sau sporului de valoare adus imobilului;
- Fie să îl oblige pe autorul lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar
fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi realizat, fie să ceară desfiinţarea lucrării.
 Daca titularul unui drept real asupra unui imobil care nu îi permite dobândirea prop.
asupra lucrării realizate pe acel imobil, realizează o lucrare cu încălcarea limitelor
imobilului prop. vecin (legiuitorul face trimitere la aplicarea disp. art. 587 alin. (2))
 Este posibil ca, în acest caz particular, să se nască un conflict de interese între nudul proprietar
al imobilului asupra căruia s-a realizat lucrarea şi proprietarul vecin:
> În ipoteza în care nudul proprietar optează pentru desfiinţarea lucrării, atunci dreptul de
opţiune al proprietarului vecin rămâne fără obiect.
> Dacă nudul proprietar alege să devină proprietar al lucrării, urmarea va fi diferită în funcţie de
modalitatea în care proprietarul vecin înţelege să îşi exercite dreptul de opţiune.
 Acesta va putea cere:
- Fie desfiinţarea lucrării;
- Fie recunoaşterea unei coproprietăţi legale asupra imobilului rezultat, în cotele-părţi stabilite în
funcţie de contribuţia fiecăruia la dobândirea imobilului.
 Starea de coproprietate legală va lua naştere între proprietarul vecin şi nudul proprietar
devenit, prin exerciţiul dreptului de accesiune, proprietar asupra lucrării realizate.
> În cond. în care nudul prop. optează pentru oblig. autorului lucrării la cumpărarea imobilului
 Dr. de opţiune al prop. vecin se va exercita în aceleaşi condiţii, însă coproprietatea va lua
naştere între autorul lucrării devenit proprietarul imobilului şi proprietarul vecin.
> În ipoteza în care se acordă prioritate dr. de opţiune al prop. vecin, iar nu dr. de opţiune al
nudului prop. asupra imobilului, consecinţele exercitării acestui dr. vor fi următoarele:
Dacă se solicită desfiinţarea lucrării, nudul proprietar se va desocoti cu autorul imobilului asupra
porţiunii de lucrare nedesfiinţate rămase pe imobilul său.
Dacă, proprietarul vecin înţelege să devină coproprietar asupra lucrării, trebuie să ţinem seama
de opţiunea nudului proprietar asupra lucrării.
 Altfel, starea de coproprietate între autorul lucrării şi proprietarul vecin îi va afecta grav
dreptul de opţiune.
 Nudul proprietar ar putea fi obligat să recunoască dreptul de proprietate al autorului
lucrării asupra acesteia şi să constituie astfel o superficie.
 În aceste condiţii, nudul proprietar nu va mai putea opta pentru dobândirea proprietăţii
asupra lucrării şi nici pentru desfiinţarea sa.
 În situaţia în care autorul lucrării, titular al unui drept real asupra imobilului pe care se realizează
lucrarea, dar care nu îi permite să dobândească proprietatea asupra acesteia, construieşte cu
încălcarea terenului proprietarului vecin, trebuie să acordăm prioritate exerciţiului dreptului de
opţiune al nudului proprietar al imobilului asupra căruia s-a realizat lucrarea.
 Numai în aceste condiţii, interesele prop. vecin nu sunt lezate şi exerciţiul opţiunii de
către acesta nu este împiedicat, indif. de varianta pentru care optează nudul proprietar.
 În schimb, interesele nudului proprietar sunt grav lezate dacă se acordă prioritate
dreptului de opţiune al proprietarului vecin.
 Lucrările adăugate efectuate de uzufructuar sau de un alt titular al unui drept real care nu îi
permite să dobândească în proprietate lucrarea, dau dreptul la despăgubiri numai dacă au fost
necesare, indiferent că au fost sau nu făcute cu încuviinţarea proprietarului imobilului.
 Pentru lucrările adăugate care nu au caracter necesar, dar care sporesc valoarea
bunului, cum sunt cele utile, autorul lor va putea cere o despăgubire echitabilă numai
dacă au fost făcute cu încuviinţarea proprietarului.
 În caz contrar, acesta din urmă are dreptul de a cere ridicarea lor.
 Legiuitorul nu face nicio menţiune despre lucrările adăugate voluptuare.
 Atunci când acestea se fac fără încuviinţarea prop., acesta poate cere ridicarea
lor şi, eventual, daune-interese pentru prejudiciile care i-au fost cauzate.
 Dacă lucrările voluptuare se fac cu acordul prealabil al prop., suntem de părere
că autorul lor are dr. la o despăgubire echitabilă, în măsura în care se aceste
lucrări sporesc valoarea bunului.
 În reglementarea art. 716 C.c.: Singura distincţie pe care o face legiuitorul în privinţa lucrărilor
adăugate şi îmbunătăţirilor este cea dintre:
- Lucrările necesare, pentru a căror realizare nu este necesar acordul prealabil al proprietarului şi
care impun o despăgubire echitabilă a autorului lor;
- Celelalte lucrări adăugate sau îmbunătăţiri care, pentru a fi indemnizate, trebuie să
îndeplinească 2 condiţii:
1) Să existe încuviinţarea proprietarului pentru executarea lor;
2) Să sporească valoarea bunului.
5. Accesiunea mobiliară.
 Disp. art. 598 şi art. 599 C.c. reglementează un mod de accesiune mobiliară, cunoscut în vechea
reglementare sub denumirea de « specificaţiune ».
Conform art. 598 C.c.: Dacă un bun mobil este produs cu materialele altuia, el aparţine:
- Fie celui care l-a confecţionat;
- Fie, după caz, proprietarului materialelor.
 În funcţie de raportul dintre manoperă şi valoarea materialelor, determinat la data
confecţionării bunului.
 Specificaţiunea este o încorporare artificială (voită) a unei manopere într-o materie.
 Materia trebuie să fie neapărat un bun corporal, dar acest caz de accesiune mobiliară nu
presupune încorporarea unui lucru corporal în alt lucru corporal, ci a unei manopere
într-un lucru corporal.
 Autorul manoperei realizează încorporarea pentru sine, cu intenţia de a deveni proprietar al
bunului rezultat.
 Deoarece, dacă încorporarea este urmarea unei convenţii cu proprietarul materiei,
atunci nu sunt aplicabile regulile accesiunii.
 Deoarece dreptul de proprietate va aparţine unuia sau altuia dintre ei,
în funcţie de acordul părţilor.
 Ca urmare a faptului juridic al accesiunii, dr. de proprietate asupra bunului rezultat va aparţine:
- Fie celui care l-a confecţionat;
- Fie proprietarului materialelor.
 în funcţie de raportul dintre manoperă şi valoarea materialelor.
 Prin urmare, în cazul accesiunii mobiliare, singurul criteriu aplicabil în a aprecia calitatea de bun
accesoriu sau de bun principal este cel al valorii bunului.
 Dacă valoarea manoperei este mai mare decât valoarea materialelor, atunci manopera
constituie bunul principal, iar prop. bunului rezultat îi va reveni autorului manoperei.
 Proprietarul materialelor va dobândi proprietatea asupra bunului rezultat atunci când valoarea
materialelor este mai mare decât manopera.
 În toate situaţiile, acest raport se determină în funcţie de data confecţionării bunului.
 Despăgubirea plătită de către cel care devine proprietar va corespunde cu valoarea manoperei
sau a materialelor, după caz.
 Atunci când proprietarul materialelor devine proprietarul bunului, îl va despăgubi pe cel
care l-a produs cu valoarea manoperei.
 În cazul în care cel care l-a confecţionat dobândeşte proprietatea asupra bunului, îl va
despăgubi pe proprietarul materialelor cu valoarea materialelor.
Disp. art. 599 C.c. prevăd că: Dacă nu există nicio dif. de val. între manoperă şi materiale sau
dacă dif. este nesemnificativă, atunci B. va fi prop. comună a autorului manoperei şi materialelor
 Atunci când dif. de val. dintre cele 2 B. încorporate este nesemnificativă, sau dacă B. au aceeaşi
val., nu mai putem recunoaşte unui B. calit. de B. principal, iar celuilalt B., calit. de B. accesoriu.
 Criteriul diferenţei de valoare în stabilirea raportului de accesorialitate este înlăturat.
 Prin încorporarea celor 2 bunuri va lua naştere un alt bun care va reveni în cote-părţi egale
proprietarilor bunurilor încorporate.
Un alt caz de accesiune mobiliară este reglementat în art. 600 C.c., şi priveşte situaţia în care: Se
unesc 2 bunuri mobile având proprietari diferiţi.
  Fiecare proprietar poate pretinde separarea bunurilor dacă prin aceasta celălalt nu ar
suferi un prejudiciu mai mare de o zecime din valoarea bunului său.
 Această formă de accesiune mobiliară era cunoscută în C.c. anterior sub numele de
adjuncţiune.
 Bunurile implicate în adjuncţiune sunt B. mobile corporale care aparţin la 2 prop. diferiţi şi care
se unesc fără a se pierde identit. lor formală, astfel încât, de regulă, este posibilă separarea lor.
 (Cu toate acestea) Separarea nu poate fi cerută dacă se cauzează un prejudiciu bunului
celuilalt proprietar mai mare de o zecime din valoarea bunului.
 În acest caz, nu ne interesează rap. dintre B. principal şi cel accesoriu, întrucât oricare dintre cei
2 prop. este îndreptăţit să ceară separarea B., dacă este îndeplinită cond. limitării prejudiciului.
 Când separarea bunurilor este posibilă şi este cerută de către unul dintre proprietari, nu
va mai opera accesiunea.
 Doar în situaţia în care nu este cerută separarea bunurilor unite, proprietatea bunului
rezultat va aparţine aceluia dintre proprietari al cărui bun are o valoare mai mare.
 Daca nu mai este posibilă o separare fizică a bunurilor pentru că bunurile, în urma unirii, nu mai
pot fi identificate şi diferenţiate în ansamblul bunului nou format, sau, chiar dacă nu şi-au
pierdut complet identitatea formală prin unire, separarea lor nu este posibilă fără a se cauza un
prejudiciu celuilalt bun mai mare de o zecime din valoarea sa. (se vor aplica disp. prev. în cazul
specificaţiunii, în art. 598 şi 599 C.c.)
 Prin urmare, în această situaţie specială, va opera accesiunea mobiliară în favoarea
proprietarului al cărui bun are o valoare mai mare.
 Trimiterea la art. 598 şi 599 ne duce la concluzia că: Singurul criteriu aplicabil pentru a
determina în favoarea cărui prop. se vor produce beneficiile accesiunii este cel al valorii bunului.
 Bunul principal va fi considerat bunul care are o valoare mai mare.
 Dacă diferenţa de valoare este nesemnificativă sau dacă bunurile sunt egale valoric, se va naşte
o stare de coproprietate, în cote-părţi egale, între proprietarii bunurilor unite.
 C.c. actual consacră expres posibilitatea suplinirii voinţei unei părţi la încheierea
contractelor translative de proprietate prin hotărâre judecătorească.

⁷Hotărârea judecătorească ca mod de dobândire a dreptului de proprietate

 Prin hotărâre judecătorească nu se poate dobândi, de regulă, un drept de proprietate. Deoarece

aceasta are un caracter declarativ, adică doar constată un drept preexistent.
 Numai hotărârile judecătoreşti constitutive şi cele atributive de drepturi fac parte din
acest mod de dobândire.
 C. civ. actual consacră expres posibilitatea suplinirii voinţei unei părţi la încheierea contractelor
translative de proprietate prin hotărâre judecătorească, în mai multe texte:
a) În materia accesiunii imobiliare artificiale: Dacă este efectuată o lucrare autonomă pe terenul
altuia, proprietarul imobilului poate opta între:
- A invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrării; sau
- A-l obliga pe autorul lucrării la cumpărarea imobilului.
 Art. 592 alin. (1) C.c. prevede că: Ori de câte ori prop. optează pentru obligarea autorului lucrării
la cumpărarea imobilului, în absenţa înţelegerii părţilor, prop. poate cere instanţei judecătoreşti
stabilirea preţului şi pronunţarea unei hot. care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.
 În această situaţie, între prop. imobilului şi autorul lucrării nu s-a încheiat în prealabil un
antecontract, astfel că nu putem considera că este vorba despre o executare în nat., pe cale
 atipică, a unei obligaţii de a face, ci suntem în prezenţa unei obligaţii legale a autorului lucrării
de a încheia contr. de vânzare, care are nat. jur. a oblig. de supunere corelative dr. potestativ.
b) În procedura excluderii unui coproprietar din proprietatea periodică, la sesizarea persoanei
interesate (Conform art. 691 alin. (5)): Instanţa de judecată va pronunţa mai întâi o încheiere de
admitere în principiu a cererii de excludere, iar ulterior, după consemnarea preţului stabilit de
părţi sau, în caz de neînţelegere, de către instanţa de judecată, la o instituţie de credit stabilită
de către instanţă, se va pronunţa hotărârea care va ţine loc de contract de vânzare-cumpărare.
c) În cazul constituirii unui drept de superficie (potrivit art. 699 alin. (2)): Dacă la data constituirii
superficiei construcţia nu exista, iar valoarea acesteia este egală sau mai mare decât aceea a
terenului, proprietarul terenului poate cere obligarea constructorului să cumpere terenul la
valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă nu ar fi existat construcţia.
d) În ipoteza unei promisiuni de a contracta (art. 1279 alin. (3) prevede că): Dacă promitentul
refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile
obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când natura
contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite.
 Prevederile prezentului alin. nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un
contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel.
 Hotărârea judecătorească poate suplini consimţământul la înstrăinare numai în cazul
contractelor consensuale şi autentice, fiind ea însăşi un act autentic, dar nu are cum să realizeze
tradiţiunea bunului, mecanism specific necesar formării valabile a contractelor reale

⁸Tradiţiunea

 Art. 577 C.c. enumeră tradiţiunea printre modurile de dobândire a dreptului de proprietate.
 Tradiţiunea reprezintă predarea sau remiterea bunului care face obiectul unei convenţii.
 În cazul contractelor consensuale, care se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor,
tradiţiunea este o modalitate de executare a obligaţiilor părţilor.
 Astfel că neexecutarea obligaţiei de predare nu atrage nulitatea contractului, părţile
având la dispoziţie sancţiuni specifice neexecutării obligaţiilor.
 Tradiţiunea capătă importanţă doar în situaţiile în care L. cere ca acordul de voinţă al părţilor să
fie însoţit de tradiţiunea bunului pentru ca un contract să fie valabil încheiat.
 Este cazul contractelor reale: Comodatul, Depozitul, Darul manual.
 Nici în aceste cazuri, nu putem spune că tradiţiunea este, singură, suficientă să asigure formarea
valabilă a contractului, deoarece ea este totdeauna accesorie acordului de voinţă.
 Pe de altă parte, nici consimţământul părţilor nu este suficient în contractele reale
pentru ca acestea să ia naştere în mod valabil.
 Tradiţiunea apare ca o „formă” în care se manifestă voinţa părţilor în cazul contr. reale.
 Chiar dacă vorbim despre tradiţiune în situaţia tuturor contractelor reale, nu putem înţelege
tradiţiunea ca mod de transmitere a dreptului de proprietate decât atunci când acordul de
voinţă pe care tradiţiunea îl însoţeşte este cel de transfer al dreptului de proprietate.
 Prin urmare, tradiţiunea nu este un mod de dobândire a dreptului de proprietate în
cazul în care părţile nu încheie acte translative de proprietate, ci transmit doar folosinţa
sau detenţia bunului, cum se întâmplă în cazul comodatului sau depozitului, când
comodatarul şi depozitarul devin doar detentori ai B. ce le este remis, nicidecum prop.
 Tradiţiunea este o modalitate de transmitere a dreptului de proprietate în cazul darului manual.
 Art. 1.011 C.c. impune forma autentică pentru donaţie, sub sancţiunea nulităţii absolute, formă
care nu trebuie respectată în cazul donaţiilor indirecte, a celor deghizate sau a darului manual.
  Potrivit art. 1.011 alin. (4): Bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei,
pot face obiectul unui dar manual.
 Darul manual se încheie valabil prin acordul de voinţă al părţilor însoţit
de tradiţiunea bunului.
 Din cuprinsul art. citat rezultă că în cazul donaţiei de bunuri mobile corporale cu o valoare mai
mică de 25.000 lei, nu este obligatorie forma autentică, dar pentru a fi în prezenţa unui dar
manual este absolut necesară remiterea efectivă a bunului de la donator la donatar.
 Din această prev. legală, deducem că nu pot fi donate prin dar manual, adică fără
respectarea formei autentice pentru donaţie, B. mobile corporale care depăşesc
valoarea de 25.000 lei.
 În acest caz, tradiţiunea însoţită de acordul de voinţă nu este suficientă pentru
valabilitatea donaţiei.
 În cazul donaţiei de bunuri mobile corporale cu valoare de până la 25.000 lei (dar când nu are loc
tradiţiunea bunului în momentul încheierii acordului de voinţă) , va fi necesară forma autentică, pentru
că în această situaţie nu suntem în prezenţa unui dar manual.
 Tradiţiunea, în cazul darului manual pentru sume de bani de până la 25.000 lei, se poate realiza
şi în formă dematerializată, prin viramentul sau depunerea sumei de bani într-un cont bancar pe
numele donatarului.
 În opinia noastră, depunerea unor sume de bani de peste 25.000 lei nu va fi valabilă ca
donaţie dacă nu respectă forma autentică.

[Articole din Codul Civil]

 644 – Contr. De admin. a coprop
 645 – Regulile aplic in cazul cotitularilor altor dr reale
 557 – Dob dr de prop
 863 – Cazuri de dob a dr de prop pub
 928 – 929 = Efectele posesiei
 930 – 934 = Uzucapiunea imobiliara
 889 – Renuntarea la dr de prop
 890 – Data producerii efectelor inscrierii
 2.512 - Invocarea prescriptiei de partea interesata
 2.513 - Momentul pana la care se poate invoca presc
 935-940 = Dob prop mob prin posesia de buna-credinta
- (care reiau, în formă îmbunătăţită, dispoziţiile art. 1909-1910 C. civ. din 1864.)
 941-947 = Ocupaţiunea
 864 – Stingerea dr de prop pub
 2.553 – Termenul stabilit pe zile
 1.328 – Promi pub de recompensa
 567 – 568 = accesiunea
 900 – Prezumtia existentei sau inexistentei unui dr tabular
 569 – 576 = Accesiunea imob naturala
 577 - 579 = Acces imob artificiala
 580 - 586 = Realizarea lucrarii cu mat altuia
 587 – 597 = Dispozitii speciale (Realizarea lucrarii cu mat altuia)
 888 – Conditii de inscriere
 2.523 – Cursul presc extinctive – Regula generala
 693 – Dezmem dr de prop privata
 716 – Lucrarile si imbunatatirile
 598 – 601 = Accesiunea Mobiliara
 691 – Oblig la depsag si excluderea
 699 – Efectele incetarii superficiei prin expirarea termenului
 1.279 - Promisiunea de a contracta
 1.011 – Forma Donatiei