POSESIA

Noţiunea şi reglementarea legală a posesiei

Art. 916 alin. 1 din Noul Cod civil defineşte posesia ca exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de
proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar.

Dispoziţiile referitoare la posesie se aplică şi în privinţa posesorului care se comportă ca un titular al altui
drept real, cu excepţia drepturilor reale de garanţie.

În consecinţă, posesia reprezintă o stăpânire de fapt a unui bun şi nu se confundă cu proprietatea, care
este o stare de drept.

În Noul Cod civil posesia este reglementată în Cartea a III-a „Despre bunuri”, Titlul VIII „Posesia”, art.
916-952.

Natura juridică a posesiei

Modul în care este reglementată posesia în dreptul francez, preluat şi de dreptul românesc, a făcut ca
doctrina să atribuie posesiei natura juridică a unui fapt, a unei situaţii de fapt, căreia trebuie să i se
recunoască efecte juridice.

Posesia ca stare de fapt se bucură de protecţie juridică, fie în mod direct prin acţiunile posesorii, fie în
mod indirect prin recunoaşterea unor efecte juridice în condiţii speciale: prezumţia de proprietate,
dobândirea fructelor şi a bunurilor mobile, ocupaţiunea, uzucapiunea .

Domeniul de aplicare a posesiei

Analiza domeniului de aplicare a posesiei trebuie să fie făcută în raport de drepturile cărora li se aplică
posesia, bunurile care pot forma obiectul posesiei şi persoanele care au capacitatea de a exercita
posesia.

Drepturile cărora li se aplică posesia

Posesia se aplică numai drepturilor reale nu şi drepturilor de creanţă.

Bunurile care pot forma obiectul posesiei

Pot forma obiectul posesiei numai bunurile susceptibile de exercitarea unui drept real asupra lor.

Aceasta înseamnă că posesia are ca obiect numai bunuri corporale, individual determinate, aflate în
circuitul civil.

Per a contrario sunt excluse din domeniul posesiei:

•&νβσπ;bunurile comune, care nu pot face obiectul unei aproprieri sub forma unui drept real;

•&νβσπ;bunurile din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale;

•&νβσπ;universalităţile de bunuri: moştenirile, fondurile de comerţ, bunurile care le compun neputând

fi posedate decât în mod individual.

Persoanele care au capacitatea de a exercita posesia

Potrivit art. 917 din Noul Cod civil, posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate
asupra bunului, fie în mod nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte persoane.
Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu şi persoanele juridice exercită posesia prin reprezentantul
lor legal.

Capacitatea de a exercita posesia o are orice persoană căreia printr-o dispoziţie specială nu i s-a îngrădit
această posibilitate.

Deoarece posesia nu este un act juridic nu i se aplică regulile privitoare la capacitatea de exerciţiu a
persoanei.

În cazul dobândirii posesiei prin acte personale, persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, minorii şi
interzisul judecătoresc, nu pot să facă acte achizitive de posesie decât prin reprezentanţii legali, părinte
sau tutore.

Actele de dobândire a posesiei se realizează prin reprezentanţii legali şi în cazul persoanelor juridice.

În cazul în care asupra aceluiaşi bun corporal se exercită stăpânirea de către mai multe persoane, ne
aflăm în prezenţa coposesiunii.

Coposesiunea apare în cazul dreptului de proprietate comună şi în cazurile în care se constituie un drept
real principal pe temeiul dreptului de proprietate privată sau publică. Astfel, indiferent că este vorba de
un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, (uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie) sau
un drept real constituit pe temeiul dreptului de proprietate publică, (dreptul de administrare, dreptul de
concesiune, dreptul real de folosinţă gratuită), asupra aceluiaşi bun se exercită stăpâniri de fapt
distincte, două sau mai multe persoane având calitatea de posesor cu privire la acelaşi bun.
Elementele constitutive ale posesiei

În structura sa posesia este alcătuiră din două elemente constitutive:

Elementul material – corpus – este format din totalitatea actelor materiale de stăpânire, transformare şi
folosinţă exercitate asupra bunului sau, într-o altă formulare, reprezintă sau presupune contactul direct
cu bunul.

Acest element se poate concretiza în acte materiale, cum ar fi stăpânirea efectivă a bunului, culegerea
fructelor, schimbarea destinaţiei sau în acte juridice, respectiv înstrăinarea bunului sau închirierea
bunului.

Elementul psihologic – animus – constă în intenţia celui care stăpâneşte un bun de a se comporta ca
proprietar sau ca titular al altui drept real. Astfel, actele de stăpânire, puterea fizică exercitată de către
posesor trebuie să fie însoţite de o anumită atitudine psihologică, adică de voinţa de a exercita această
stăpânire ca proprietar sau ca titular al altui drept real căruia îi corespunde.

Posesia şi detenţia precară

Detenţia precară sau precaritatea reprezintă stăpânirea unui bun pentru altul, respectiv pentru
posesorul sau titlarul unui drept real asupra bunului.

Detenţia presupune puterea materială asupra unui bun, fără intenţia de a-l poseda, ci numai de a-l
deţine. Detentorul posedă pentru altul. În cazul detenţiei există corpus, dar nu există animus.

Între posesie şi detenţie precară există o deosebire de natură juridică ce se manifestă sub aspectul
efectelor celor două noţiuni. Astfel, posesia este o stare de fapt care se poate suprapune peste o stare
de drept, în timp ce detenţia precară este o stare de drept sau de fapt căreia întotdeauna îi corespunde
o stare de drept.

Potrivit art. 918 din Noul Cod civil, nu constituie posesie stăpânirea unui bun de către un detentor
precar, precum:

a) locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist;

b) titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, faţă de nuda proprietate;

c) fiecare coproprietar, în proporţie cu cotele-părţi ce revin celorlalţi coproprietari;

d) orice altă persoană care, deţinând temporar un bun al altuia, este obligată să îl restituie, sau care îl
stăpâneşte cu îngăduinţa acestuia.

Detentorul precar poate invoca efectele recunoscute posesiei numai în cazurile şi limitele prevăzute de
lege.
Intervertirea precarităţii în posesie

În sens tehnic, prin intervertire se înţelege orice modificare de drept care poate opera în detenţia
precară, de manieră să o facă utilă în vederea prescripţiei.

Art. 920 din Noul Cod civil reglementează cazurile în care detenţia precară se poate interverti în posesie:

1. dacă detentorul precar încheie cu bună-credinţă un act translativ de proprietate cu titlu particular, cu
altă persoană decât cu proprietarul bunului. De exemplu, locatarul unui imobil, detentor precar,
cumpără bunul închiriat, după decesul proprietarului, de la o persoană pe care o crede moştenitor, deşi,
în realitate, vânzătorul nu are această calitate;

2.dacă detentorul precar săvârşeşte împotriva posesorului acte de rezistenţă neechivoce în privinţa
intenţiei sale de a începe să se comporte ca un proprietar. În acest caz intervertirea nu se va produce
însă mai înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea bunului. De exemplu, locatarul
care, considerând, la un moment dat, că este însuşi titularul dreptului de proprietate asupra bunului
închiriat, refuză să mai plătească chiria şi îl notifică pe locator în acest sens;

3.dacă detentorul precar înstrăinează bunul printr-un act translativ de proprietate cu titlu particular, cu
condiţia ca dobânditorul să fie de bună-credinţă.

Dispoziţiile art. 920 din Noul Cod civil se aplică numai cazurilor de intervertire apărute ulterior intrării în
vigoare a Noului Cod civil, conform art. 81 din Legea nr. 71/2011.

Dobândirea şi încetarea posesiei

Dobândirea posesiei

Pentru a fi dobândită posesia este necesar să fie întrunite ambele sale elemente constitutive.

Elementul intenţional, animus, trebuie să fie întrunit chiar în persoana celui ce pretinde că posedă; acest
element nu se poate exercita, de regulă, prin altcineva – animo alieno - . Prin excepţie, pentru
persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, se admite că elementul intenţional se exercită prin
reprezentanţii lor legali.

Elementul material poate fi exercitat atât personal de posesor, cât şi printr-un reprezentant al său.

Astfel, posesorul care a închiriat bunul, exercită puterea materială prin intermediul chiriaşului, iar
posesorul care a depozitat bunul său mobil exercită posesia prin intermediul depozitarului.

În consecinţă, elementul intenţional există în persoana posesorului, iar elementul material se exercită
printr-o altă persoană.
Încetarea posesiei

Posesia încetează dacă ambele elemente sau cel puţin unul dintre cele două elemente constitutive ale
acesteia dispar.

Cazurile de încetare a posesiei sunt prevăzute în art. 921 din Noul Cod civil, respectiv:

transformarea sa în detenţie precară;

înstrăinarea bunului;
abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a declaraţiei de renunţare la dreptul de
proprietate asupra unui bun imobil;
pieirea bunului;
trecerea bunului în proprietate publică;
înscrierea dreptului de proprietate al comunei, oraşului, sau municipiului după caz, conform art. 889
alin. 2;
deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an.
Elementul intenţional încetează chiar dacă stăpânirea materială a bunului continuă, în cazul aşa-
numitului constitut posesor. Constitutul posesor apare în situaţia în care un proprietar vinde bunul unui
cumpărător, dar rămâne chiriaş al bunului. În acest caz, vânzătorul va fi un simplu detentor precar,
deoarece el nu mai stăpâneşte bunul ca proprietar, deoarece el are elementul material, corpus, dar nu
mai are elementul intenţional, animus.

Dovada posesiei

A dovedi posesia înseamnă a dovedi existenţa elementelor sale.

Elementul material ala posesiei, ca element obiectiv, este relativ uşor de dovedit, datorită caracterului
său aparent. Ca fapt material el poate fi dovedit prin orice mijloc de probă.

Elementul intenţional, ca element subiectiv, este mai greu de dovedit, astfel că legea a instituit
prezumţii legale pentru a simplifica sarcina probei, reglementate de art.919 din noul Cod civil:

- alin. 1, până la proba contrară, acela care stăpâneşte bunul este prezumat posesor;

- alin. 2, detenţia precară, odată dovedită, este prezumată că se menţine până la proba intervertirii sale;

- alin. 3, până la proba contrară posesorul este considerat proprietar, cu excepţia imobilelor înscrise în
cartea funciară.

Viciile posesiei

Cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege, numai o posesie utilă poate produce efecte juridice.

Potrivit art. 922 alin. 2 din Noul Cod civil, nu este utilă posesia discontinuă, tulburată sau clandestină.
Până la proba contrară, posesia este prezumată a fi utilă.

Discontinuitatea

Potrivit art. 923 din Noul Cod civil, posesia este discontinuă atât timp cât posesorul o exercită cu
intermitenţe anormale în raport cu natura bunului.

Calitatea posesiei de a fi continuă înseamnă îndeplinirea de către posesor a actelor materiale în mod
normal, fără intermitenţe nefireşti.

Pentru ca posesia să fie continuă nu se cere ca posesorul să se găsească în contact permanent cu lucrul
şi să facă zilnic acte de folosinţă a acestuia.

Continuitatea şi intermitenţa anormală reprezintă chestiuni de fapt, lăsate la aprecierea instanţei de

judecată.

Dovada caracterului continuu al posesiei nu este cerută posesorului, astfel că sarcina probei
discontinuităţii incumbă celui care pretinde că posesia a fost lovită de acest viciu.

Până la proba contrară, posesorul actual, care dovedeşte că a posedat la un moment dat mai înainte,
este presupus că a posedat tot timpul intermediar, adică a avut o posesie utilă.

Viciul discontinuităţii prezintă următoarele caractere juridice:

•&νβσπ;este un viciu temporar (art. 927 din Noul Cod civil), în sensul că încetează dacă posesorul începe
o posesie utilă;

•&νβσπ;este un viciu absolut (art. 926 alin. 1 din Noul Cod civil), în sensul că poate fi invocată de orice
persoană interesată;

•&νβσπ;se aplică, de regulă, în cazul posesiei bunurilor imobile, deoarece pentru posesia bunurilor
mobile operează prezumţia de titlu de proprietate înscrisă în art. 935 din Noul Cod civil.

Violenţa

Conform art. 924 din Noul Cod civil, „posesia este tulburată atât timp cât este dobândită sau conservată
prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu au fost provocate de o altă persoană.”

Pentru a fi producătoare de efecte juridice, posesia trebuie să fie paşnică pe toată durata existenţei
sale.

Violenţa prezintă următoarele caractere juridice:

•&νβσπ;este un viciu relativ (art. 926 alin. 2 din Noul Cod civil), adică poate fi invocat numai de către cel
împotriva căruia s-a exercitat violenţa;

•&νβσπ;este un viciu temporar (art. 927 din Noul Cod civil), în sensul că de îndată ce violenţa a încetat
posesia redevine utilă;

•&νβσπ;se aplică atât în privinţa posesiei bunurilor imobile cât şi a posesiei bunurilor mobile.

Clandestinitatea

Pentru ca posesorul să poată beneficia de efectele juridice ale posesiei sale, stăpânirea lucrului trebuie
să fie făcută în mod public, astfel încât orice persoană să o poată cunoaşte.

Conform art. 925 din Noul Cod civil posesia este clandestină dacă se exercită astfel încât nu poate fi
cunoscută.

Caracterele juridice ale clandestinităţii sunt următoarele:

•&νβσπ;este un viciu temporar (art. 927 din Noul Cod civil), care încetează atunci când posesia redevine
publică;

•&νβσπ;este un viciu relativ (art. 926 alin. 2 din Noul Cod civil), în sensul că poate fi invocat numai de
persoanele faţă de care actele de exercitare a posesiei sunt ţinute ascunse;

•&νβσπ;se aplică, de regulă, în cazul posesiei bunurilor imobile.

Echivocul

Echivocul, ca viciu al posesiei, nu este reglementat expres în Codul civil.

În doctrină , echivocul a fost definit ca fiind acea situaţie în care nu este sigură nici existenţa, dar nici
lipsa lui animus sibi habendi.

De exemplu, unul dintre coproprietari efectuează acte de folosinţă cu privire la întregul bun aflat în
coproprietate, fără să rezulte în mod evident dacă le-a făcut în calitate de titular al cotei sale părţi ideale
din drept sau cu intenţia de a se comporta ca proprietar exclusiv al întregului bun.

Efectele posesiei

Posesia produce următoarele efecte:

•&νβσπ;posesia creează o prezumţie de proprietate (art. 919 alin.3 din Noul Cod civil);
•&νβσπ;dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea imobiliară (art. 930-934 din Noul Cod
civil);

•&νβσπ;dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile prin exercitarea posesiei de bună-
credinţă (art. 935-940 din Noul Cod civil);

•&νβσπ;dobândirea bunului prin ocupaţiune (art. 941-946 din Noul Cod civil);

•&νβσπ;posesorul de bună-credinţă dobândeşte fructele lucrului asupra căruia se exercită posesia (art.
948 din Noul Cod civil);

•&νβσπ;posesia este apărată prin acţiunile posesorii (art. 947-952 din Noul Cod civil).

Uzucapiunea imobiliară şi ocupaţiunea vor fi tratate distinct în capitolul următor referitor la modurile de
dobândire a dreptului de proprietate.

Prezumţia de proprietate
Art. 919 alin.3 din Noul Cod civil dispune că până la proba contrară, posesorul este considerat
proprietar, cu excepţia imobilelor înscrise în cartea funciară.

Această prezumţie se întemeiază pe realitatea de necontestat că, de cele mai multe ori, posesia nu este
decât însuşi exerciţiul aparent al dreptului de proprietate. Cu alte cuvinte, posesia, ca stare de fapt,
coincide cu dreptul de proprietate.

Prin instituirea acestei prezumţii, legiuitorul a pus la dispoziţia posesorului un mijloc de probă avantajos
pentru a dovedi însăşi existenţa dreptului de proprietate.

Avantajul acestei prezumţii constă în faptul că în cadrul unui proces posesorul, fiind presupus proprietar,
este scutit de a aduce alte probe în sprijinul dreptului său, care este prezumat până la proba contrară.

Prezumţia statuată în art. 919 alin.3 din Noul Cod civil este una relativă, în sensul că persoanele
interesate pot proba contrariul, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori şi prezumţii, posesorul
având calitatea de pârât.

În materia acţiunii în revendicare a bunurilor imobile, pârâtul – posesor este prezumat proprietar al
bunului revendicat până la dovada contrară pe care reclamantul, pretinsul – proprietar, o poate face
printr-un titlu de proprietate.

Prezumţia de proprietate este mai puternică în cazul bunurilor mobile unde, în virtutea regulii instituite
prin art. 935 din Noul Cod civil, conform căreia oricine se află în posesia unui bun mobil este prezumat
că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului.

În consecinţă, forţa juridică a prezumţiei de proprietate este diferită în raport de natura bunului
posedat, în sensul că în materie imobiliară ne găsim în prezemţa unei prezumţii relative de proprietate,
iar în materie mobiliară, prezumţia este absolută.
Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună – credinţă este reglementată în art. 935-940 din
Noul Cod civil.

Articolul 935 din Noul Cod civil este o reluare a art.1909 alin.1 din Codul civil de la 1864 şi instituie o
prezumţie de proprietate în favoarea posesorului unui bun mobil, ceea ce înseamnă că în cazul posesiei
bunurilor mobile se prezumă că starea de fapt coincide cu starea de drept, astfel că posesia valorează
titlu de proprietate.

Posesia de bună-credinţă a bunului mobil asigură opozabilitatea faţă de terţi a actelor juridice
constitutive sau translative de drepturi reale. Această regulă, înscrisă în art. 936 din Noul Cod civil, se
interpretează în sensul că posesia exercitată cu bună-credinţă asupra unui bun mobil face ca titlul prin
care bunul a fost dobândit să fie opozabil erga omnes.

Dobândirea fructelor prin posesia de bună-credinţă

Noţiunea de fructe

Prin fructe se înţelege tot ceea ce un lucru produce în mod periodic, fără ca substanţa sa să scadă.

Art. 548 din Noul Cod civil defineşte fructele ca fiind acele produse care derivă din folosirea unui bun,
fără a diminua substanţa acestuia şi clasifică fructele în naturale, industriale şi civile, cu precizarea că
fructele civile se numesc şi venituri.

Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără intervenţia omului, cum
ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia şi sporul animalelor.

Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat al intervenţiei
omului, cum ar fi recoltele de orice fel.

Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act
juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele.

Conform art. 948 din Noul Cod civil, posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate
asupra fructelor bunului posedat.

Condiţiile dobândirii fructelor bunului posedat

Pentru ca posesorul să păstreze fructele produse de bunul posedat trebuie să fie îndeplinite două
condiţii:

1. fructele să fi fost percepute;

2. posesorul să fi fost de bună – credinţă, la data perceperii fructelor.

 În cazul fructelor produse de imobilele înscrise în cartea funciară, buna-credinţă se apreciază în raport
cu condiţiile cerute terţilor dobânditori pentru a respinge acţiunea în rectificare (art. 948 alin. 3 din Noul
Cod civil).

Rectificarea întabulării sau înscrierii provizorii este reglementată în art. 908 din Noul Cod civil, iar art.
901 instituie dobândirea cu bună-credinţă a unui drept tabular.

Terţul dobânditor este considerat de bună-credinţă numai dacă, la data înregistrării cererii de înscriere
a dreptului tabular în folosul său, sunt îndeplinite mai multe condiţii, respectiv:

•&νβσπ;nu a fost înregistrată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare

•&νβσπ;din cuprinsul cărţii funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în
favoarea altei persoane

•&νβσπ;nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare

Conform art. 948 alin. 4 din Noul Cod civil, posesorul este de bună-credinţă atunci când are convingerea
că este proprietarul bunului, în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate
nu le cunoaşte şi nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască. Buna-credinţă încetează din
momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute.

În sensul textelor invocate buna-credinţă a posesorului care vrea să culeagă fructele bunului pe care îl
posedă, este credinţa lui că bunul îi aparţine în mod legitim. Această credinţă trebuie să fie întemeiată
pe aparenţe plauzibile, iar cea mai convingătoare aparenţă este aceea care rezultă dintr-un titlu
translativ de proprietate ale cărui vicii nu le cunoaşte.

Pornind de la aceste principii în doctrină s-a decis că nu poate fi posesor de bună-credinţă cel care şi-a
procurat titlul prin dol sau violenţă, căci atât dolul cât şi violenţa când nu emană de la un terţ exclud
buna-credinţă; dobândirea unui imobil când înstrăinarea este interzisă ori supusă unor formalităţi care
nu au fost îndeplinite exclude buna-credinţă dacă posesorul cunoaşte aceste impedimente.

În schimb, titlul putativ (adică acela care există numai în conştiinţa posesorului) este de asemenea de
natură justifica buna-credinţă pentru dobândirea fructelor.

Astfel, moştenitorul aparent, adică acela care a cules o moştenire crezând că este în cel mai apropiat
grad de rudenie cu defunctul, dobândeşte proprietatea fructelor percepute în timpul posesiei sale chiar
dacă ar fi evins de către adevăratul moştenitor.

Poate să invoce un titlu putativ şi acela care posedă peste titlu cu credinţa că toate lucrurile pe care le
posedă sunt cuprinse în titlu.

În aceeaşi situaţie se află şi posesorul unui imobil care a posedat în virtutea unui testament fals ori
revocabil fără să cunoască aceste împrejurări.
Pentru ca posesorul care invocă un titlu putativ să poată dobândi proprietatea fructelor el trebuie să
producă titlul în virtutea căruia se credea proprietar şi în felul acesta să dovedească că eroarea sa era
scuzabilă.

Eroarea este scuzabilă când cade asupra faptului altuia, iar nu asupra faptului său personal.

Dacă însă posesorul invocă o eroare de drept, el este prezumat de rea-credinţă potrivit regulii "nemo
consetur ignorare legem", până la proba contrară ce cade în sarcina posesorului.

Fructele se dobândesc numai prin perceperea lor efectivă.

Nu este suficient ca buna-credinţă să existe în momentul dobândirii bunului, ci pentru obţinerea

fructelor este necesar să existe şi în momentul fiecărei perceperi.

Faţă de acest principiu rezultă că posesorul de bună-credinţă va trebui să restituie proprietarului fructele
din momentul când a început reaua-credinţă. Fructele naturale sau industriale se consideră culese din
momentul ce au fost despărţite de lucrul care le-a produs. Posesorul de bună-credinţă dobândeşte
proprietatea fructelor civile - când au fost plătite, adică din momentul în care le-a încasat efectiv.

Dacă posesorul de bună-credinţă. în timpul posesiei sale devine de rea-credinţă, el va fi obligat să

restituie fructele din momentul când a început reaua-credinţă. În acest sens sunt dispoziţiile art. 948
alin. 5 din Noul Cod civil, conform cărora posesorul de rea-credinţă trebuie să restituie fructele
percepute, precum şi contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă.

În fine, posesorul de bună-credinţă are dreptul de a păstra fructele percepute până la data promovării
de către prezumtivul proprietar a acţiunii în revendicare. Ulterior acestei date, el va trebui să restituie
fructele culese întrucât prin deschiderea acţiunii el încetează să mai fie de bună-credinţă.

Posesorul de rea-credinţă va trebui să restituie toate fructele pe care le-a cules cât şi pe acelea care nu
le-a perceput din propria-i neglijenţă, dar pe care proprietarul bunului le-ar fi cules dacă l-ar fi avut în
posesie.

Protejarea posesiei prin acţiunile posesorii

Definiţia şi reglementarea acţiunilor posesorii

Acţiunea posesorie este acea acţiune pusă la îndemâna posesorului pentru a apăra posesia - ca stare de
fapt – împotriva oricărei tulburări, pentru a menţine

această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută .

Din punct de vedere al dreptului procesual civil, acţiunea civilă este definită ca fiind ansamblul
mijloacelor procesuale prin care se poate realiza protecţia judiciară a drepturilor subiective şi a
situaţiilor juridice ocrotite de lege.
Reglementarea acţiunilor posesorii este cuprinsă în art. 949-952 din Noul Cod civil şi în art. 674-676 Cod
procedură civilă. Dispoziţiile din Codul de procedură civilă sunt avute în vedere astfel cum acestea au
fost modificate prin art. 219 pct.17,18 şi 19 din Legea nr.71/2011.

Potrivit art. 674 Cod procedură civilă, cererile posesorii sunt admisibile numai în cazurile şi condiţiile
prevăzute de Codul civil.

Art. 675 Cod procedură civilă prevede că cererile posesorii se judecă de urgenţă şi cu precădere, iar
întâmpinarea nu este obligatorie.

Sunt inadmisibile cererea reconvenţională şi orice alte cereri prin care se solicită protecţia unui drept în
legătură cu bunul litigios.

Art. 676 Cod procedură civilă dispune că hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat o cerere
posesorie are autoritate de lucru judecat într-o cerere posesorie ulterioară purtată între aceleaşi părţi şi
întemeiată pe aceleaşi fapte. Ea nu are însă o astfel de autoritate într-o cerere ulterioară privitoare la
fondul dreptului. Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat o acţiune privitoare la fondul
dreptului are autoritate de lucru judecat într-o cerere posesorie ulterioară în legătură cu acelaşi bun.

Caracterele juridice ale acţiunilor posesorii

Acţiunile posesorii prezintă următoarele caractere juridice:

acţiunile posesorii sunt acţiuni reale, deoarece pot fi introduse împotriva oricărei persoane care, prin
faptele sale, tulbură exercitarea paşnică a posesiei sau l-a deposedat pe posesor; ele pot fi exercitate
chiar şi împotriva proprietarului bunului;
acţiunile posesorii sunt acţiuni imobiliare, deoarece pot fi exercitate numai pentru apărarea posesiei
bunurilor imobile.

Persoanele împotriva cărora se pot introduce acţiunile posesorii

Conform art. 950 din Noul Cod civil, acţiunile posesorii pot fi introduse şi împotriva proprietarului şi nu
pot fi introduse împotriva persoanei faţă de care există obligaţia de restituire a bunului.

Termenul de exercitare a acţiunii posesorii

Potrivit art. 951 alin. 1 din Noul Cod civil, în caz de tulburare ori de deposedare, paşnică sau violentă,
acţiunea se introduce în termenul de prescripţie de un an de la data tulburării sau deposedării, iar
conform alin. 2, dacă tulburarea ori deposedarea este violentă, acţiunea poate fi introdusă şi de cel care
exercită o posesie viciată, indiferent de durata posesiei sale.

Clasificarea acţiunilor posesorii şi condiţiile de exercitare

Din interpretarea dispoziţiilor art. 951 din Noul Cod civil, rezultă că tulburarea posesiei sau deposedarea
poate avea loc prin violenţă sau prin alte moduri.

În dreptul nostru sunt cunoscute două acţiuni posesorii: acţiunea posesorie generală, numită şi acţiunea
în complângere şi acţiunea posesorie specială, numită şi acţiune în reintegrare – reintegranda – .

Acţiunea posesorie generală este folosită pentru a face să înceteze orice fel de tulburare a posesiei, de
natură a împiedica exerciţiul liber şi efectele juridice ale acesteia.

Acţiunea posesorie specială este specifică pentru apărarea posesiei atunci când deposedarea sau
tulburarea s-a produs prin violenţă.

În această materie, prin violenţă se înţelege orice cale de fapt contrară ordinii de drept prin care se tinde
la deposedarea posesorului în pofida rezistenţei opuse de acesta. Violenţa poate fi fizică (loviri) sau
morală(ameninţări), iar instanţei va hotărî dacă în cauză este vorba de un act de violentă, în funcţie de
mai multe criterii: vârsta, sexul, raporturile dintre părţi.

Luarea măsurilor pentru conservarea bunului posedat

Alături de acţiunile posesorii, Noul Cod civil a instituit, prin art. 952, o măsură de protecţie juridică a
posesiei, constând în luarea unor măsuri pentru conservarea bunului posedat.

Astfel, dacă există motive temeinice să se considere că bunul posedat poate fi distrus ori deteriorat de
un lucru aflat în posesia unei alte persoane, sau ca urmare a unor lucrări precum ridicarea unei
construcţii, tăierea unor arbori, ori efectuarea unor săpături pe fondul învecinat, posesorul poate să
ceară luarea măsurilor necesare pentru evitarea pericolului sau, dacă este cazul, încetarea lucrărilor.

Până la soluţionarea cererii, posesorul sau cealaltă persoană poate fi obligat la plate unei cauţiuni, la
aprecierea instanţei, în următoarele situaţii:

•&νβσπ;dacă instanţa dispune, în mod provizoriu, deplasarea lucrului ori încetarea lucrărilor, cauţiunea
se stabileşte în sarcina posesorului, astfel încât să se poată repara prejudiciul ce s-ar putea cauza
pârâtului prin această măsură

•&νβσπ;dacă instanţa încuviinţează menţinerea lucrului în starea sa actuală, ori continuarea lucrărilor,
cauţiunea se stabileşte în sarcina pârâtului, astfel încât să se asigure posesorului sumele necesare pentru
restabilirea situaţiei anterioare