Executarea hotărârilor penale

Punerea în executare a hotărârilor penale –

fază a procesului penal
Punerea în executare a hotărârii penale definitive constituie o fază
distinctă a procesului penal, deoarece obiectul său este deosebit în raport de cel
pe care şi-l propune urmărirea penală şi judecata.1
Dispoziţiile unei hotărâri penale definitive – oricât de temeinice şi de juste
ar fi ele – ar avea o valoare pur formală şi ar rămâne neluate în seamă dacă nu
s-ar prevedea prin lege mijloace şi măsuri de executare a celor hotărâte de către
instanţa de judecată.2
Hotărârile penale definitive pun capăt conflictului de drept născut din să-
vârşirea infracţiunii.
Ca fază a procesului penal, s-a născut în literatura de specialitate o serie
de controverse în legătură cu apartenenţa sa la ramura de drept a procedurii
penale. În acest sens, există opinii potrivit cărora, întreaga reglementare care
priveşte executarea hotărârilor penale ar face obiectul unei ramuri autonome de
drept – dreptul penal executiv.3
Autorii contemporani au apreciat că punerea în executare este o fază
necesară scopului procesului penal, ea cuprinzând numai activităţile legate de
punerea în aplicare a hotărârii penale.4
Faza punerii în executare a hotărârilor penale definitive se caracterizează
şi prin aceea că este alcătuită din acte procesuale şi procedurale proprii, care nu
pot fi întâlnite în celelalte faze ale procesului penal şi nici în cadrul executării
propriu-zise a sancţiunii penale.5
Abia punerea în executare a hotărârilor penale poate finaliza întregul curs al
procesului penal. Ea este actul final al procesului penal, desfăşurarea activităţii de
executare prelungindu-se însă şi după terminarea acestuia.

1
N. Volonciu, op. cit., p. 375.
2
G. Antoniu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. II,
Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1976, p. 293.
3
Tr. Pop, Drept procesual penal, vol. IV, Partea generală, Tipografia Naţională S.A. Cluj, 1948, p. 3.
4
I. Neagu, op. cit., p. 10; N. Volonciu, op. cit., p. 375; G. Antoniu, op. cit., p. 294.
5
I. Neagu, op. cit., p. 646.
1
 Caracterul executoriu al hotărârilor penale
După rămânerea lor definitivă, hotărârile penale devin executorii de
drept, organele competente urmând a trece la executarea dispoziţiilor cuprinse în
ele. Din acest moment, hotărârile penale sunt considerate ca expresie a adevă-
rului judiciar în raport cu obiectul judecăţii (res iudicata pro veritatae habetur)
şi o nouă judecată faţă de aceleaşi persoane şi aceleaşi fapte nu mai poate avea
loc (non bis in idem). Cu alte cuvinte, cele hotărâte trec în autoritatea de lucru
judecat, situaţie ce se înscrie în cauzele care împiedică punerea în mişcare a
acţiunii penale [art. 16 lit. i)]. Prin urmare, rămânerea definitivă a unei hotărâri
penale are un dublu efect6, pe de o parte, posibilitatea punerii ei în executare,
iar pe de altă parte, împiedicarea unei noi judecăţi, efect direct al puterii
lucrului judecat.
Potrivit art. 550 alin. (1), hotărârile instanţelor penale devin executorii la
data când au rămas definitive, constituind regula generală pentru activitatea ce
se desfăşoară în faza procesuală a executării.
În anumite situaţii, expres prevăzute de lege, ca excepţie de la regula
generală, sunt executorii şi unele hotărâri nedefinitive [art. 550 alin. (2)]. Astfel,
este vorba de hotărârile ce pot fi supuse unei contestației care nu suspendă
executarea (suspendarea judecății) – art. 367 alin. (5) – sau hotărârea prin care
instanţa dispune cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării
inculpatului – art. 399 alin. (4)

Momentul la care hotărârile judecătoreşti

penale rămân definitive
Hotărârile penale rămân definitive în raport de situaţiile concrete prevă-
zute de art. 551-552. Aceste momente diferă după cum hotărârea care rămâne
definitivă este a primei instanţe, a instanţei de apel sau de soluționare a
contestației.
A. Potrivit art. 551, hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la urmă-
toarele momente:
1. la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau
apelului; 
2. la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei în
condițiile în care nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen ori atunci când
apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului; 

6
N. Volonciu, op. cit., p. 379-380; I. Neagu, op. cit., 1988, p. 613; G. Antoniu,
op. cit., p. 305.
2
 3. la data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a
produs după expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei;
4. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz,
contestaţia. 

B. Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă, potrivit art. 552, la

următoarele momente:
1. la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul
a luat sfârşit în faţa instanţei de apel; 
2. la data pronunţării hotărârii în calea de atac a contestației, atunci când
aceasta a fost admisă şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei care o judecă. 

Instanţa de executare
Competenţa punerii în executare a hotărârilor penale aparţine instanţei de
judecată.
Potrivit art. 553 alin. (1), instanţa de executare este prima instanţă de ju-
decată, indiferent dacă hotărârea a rămas definitivă la prima instanţă, la instanţa
de apel sau la cea ierarhic superioară care a soluționat contestația.
Singura excepţie de la această regulă o reprezintă hotărârile pronunţate în
primă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care sunt puse în executare,
după caz, de Tribunalul Municipiului Bucureşti sau de tribunalul militar
[art. 553 alin. (2)].
Când hotărârea rămâne definitivă în faţa instanţei de apel sau în faţa
instanţei ierarhic superioare, aceasta trimite instanţei de executare un extras din
acea hotărâre, cu datele necesare punerii în executare, în ziua pronunţării
hotărârii de către instanţa de apel sau, după caz, de către instanţa ierarhic
superioară [art. 553 alin. (3)].
În doctrină7 s-a subliniat că, spre deosebire de contradictorialitatea care
caracterizează, de regulă, activitatea instanţei de judecată, instanţa de executare
foloseşte o cale graţioasă pentru punerea în executare a hotărârilor.
Potrivit art. 553 alin. (4), aceleaşi dispoziţii procesuale referitoare la
instanţa de executare se aplică şi în cazul punerii în executare a hotărârilor
nedefinitive, dar executorii, cu excepţia celor privind măsurile preventive,
măsurile de siguranţă și măsurile asigurătorii, care se pun în executare, după caz,
de judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau de
instanţa care le-a dispus. 
Dacă hotărârea instanţei de apel a fost modificată prin hotărârea Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în casaţie, Înalta Curte de
7
G. Antoniu, op. cit., p. 307.
3
Casaţie şi Justiţie trimite instanţei de executare un extras din acea hotărâre, cu
datele necesare punerii în executare, în chiar ziua pronunţării hotărârii.
În cazul pedepselor şi măsurilor neprivative de libertate, judecătorul
delegat cu executarea din cadrul instanţei de executare poate delega unele
atribuţii judecătorului delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare în
grad instanţei de executare în circumscripţia căreia locuieşte persoana aflată în
executare. 
Pentru efectuarea activităţii de punere în executare a dispozițiilor cuprinse
în hotărârile definitive, instanţa de executare deleagă pe unul din judecători să se
ocupe de toate problemele impuse de aducerea la îndeplinire a executării
hotărârii penale [art. 554 alin. (1)].
În situaţia în care, cu ocazia punerii în executare a hotărârii sau în cursul
executării, se ivesc nelămuriri sau împiedicări la executare, judecătorul delegat
poate sesiza instanţa de executare care va rezolva situaţia ivită conform pro-
cedurii reglementate în art. 597 (adică va rezolva incidentele respective, pronun-
ţându-se printr-o sentinţă, după ascultarea concluziilor procurorului şi a
părţilor). Se observă că în textul de lege [art. 554 alin. (1)] nu s-a prevăzut obli-
gaţia, ci doar posibilitatea judecătorului de a sesiza instanţa de executare; în
literatura de specialitate8 s-a apreciat că, prin această reglementare, s-a urmărit
ca judecătorul delegat să poată rezolva personal asemenea nelămuriri sau împie-
dicări în activitatea de punere în executare a hotărârii.
Punerea în executare a pedepsei închisorii
sau a detenţiunii pe viaţă
Procedura de punere în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii
pe viaţă
Potrivit art. 555 alin. (1), pedeapsa închisorii şi a detenţiunii pe viaţă se
pun în executare prin emiterea mandatului de executare de către instanţa de
executare.
Mandatul de executare se emite de judecătorul delegat cu executarea, în
chiar ziua rămânerii definitive a hotărârii la instanţa de fond sau, după caz, în
ziua primirii extrasului de la instanța la care a rămas definitivă hotărârea.
Acesta se întocmeşte în 3 exemplare şi cuprinde:
- denumirea instanţei de executare;
- data emiterii;
- datele privitoare la persoana condamnatului;
- numărul şi data hotărârii care se execută şi denumirea instanţei care a
pronunţat-o;
- pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat;
- pedeapsa accesorie aplicată;

8
G. Antoniu, op. cit., p. 307.
4
 - timpul reţinerii şi arestării preventive ori al arestului la domiciliu, care s-a
dedus din durata pedepsei;
- menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, precum şi, după caz,
menţiunea înștiințării persoanei vătămate cu privire la eliberarea în orice
mod sau evadarea condamnatului, dar numai dacă este cuprinsă în
dispozitivul hotărârii. 
- ordinul de arestare şi de deţinere;
- semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de
executare. 
În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, odată cu
emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei
detenţiunii pe viaţă, judecătorul delegat emite şi un ordin prin care interzice
condamnatului să părăsească ţara.
Ordinul se întocmeşte în 3 exemplare şi cuprinde:
- denumirea instanţei de executare;
- data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului;
- pedeapsa pronunţată împotriva acestuia;
- numărul şi data hotărârii de condamnare;
- denumirea instanţei care a pronunţat-o;
- numărul mandatului de executare a pedepsei emis pe numele
condamnatului;
- dispoziţia de interzicere a părăsirii ţării;
- semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare
[art. 555 alin. (2)] 
În art. 556 alin. (1), se prevede că pentru ducerea la îndeplinire a manda-
tului de executare, instanţa de executare trimite două exemplare, după caz, orga-
nului de poliţie de la domiciliul sau reşedinţa condamnatului, iar în cazul în care
acesta nu are domiciliul sau reşedinţa în România, organului de poliţie în raza
teritorială a căruia se află instanţa de executare (când condamnatul este liber),
comandantului locului de deţinere, atunci când condamnatul este arestat.
În situaţia în care mandatul de executare conţine erori materiale, însă
permite identificarea persoanei în vederea punerii în executare, în raport cu
datele de identificare ale persoanei existente în evidenţele organelor de poliţie şi
hotărârea instanţei de judecată, organul de poliţie execută hotărârea, solicitând,
în acelaşi timp, instanţei de judecată îndreptarea erorilor materiale sesizate [art.
556 alin. (11)].
Pentru aducerea la îndeplinire a ordinului de interzicere a părăsirii ţării,
se trimite de îndată câte un exemplar organului competent să elibereze
paşaportul şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră.
Ca și modalitate de transmitere, mandatul de executare sau ordinul de
interzicere a părăsirii ţării poate fi transmis organelor competente şi prin fax,

5
poştă electronică sau prin orice mijloc în măsură să producă un document scris
în condiţii care să permită autorităţilor destinatare să îi stabilească autenticitatea
[art. 556 alin. (21)].

Pentru condamnatul aflat în stare de libertate, organele de executare

menţionate mai sus vor lua măsurile legale pentru punerea în executare a
mandatului şi a ordinului de interzicere a părăsirii ţării, în chiar ziua primirii
acestora.
Astfel, în activitatea de executare a mandatului (art. 556), alături de
instanţa de executare au atribuţii şi organele de poliţie, precum și comandantul
locului de deţinere. În acest sens, pe baza mandatului de executare, organul de
poliţie procedează la arestarea condamnatului. După aceea, organul de poliţie îi
înmânează celui arestat un exemplar al mandatului şi îl duce la locul de deţinere
cel mai apropiat, unde predă şi celălalt exemplar al mandatului de executare.

În cazul în care condamnatul refuză să se supună mandatului sau încearcă

să fugă, va fi constrâns la aceasta.
Pentru punerea în executare a mandatului emis în executarea unei hotărâri
definitive de condamnare, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau
reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane
juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
În situaţia în care executarea mandatului se face faţă de un condamnat în a
cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană căreia
i s-a instituit curatela ori o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze,
are nevoie de ajutor, organul de poliţie are obligaţia să înştiinţeze autoritatea com-
petentă în vederea luării măsurilor de ocrotire (art. 229).

Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este găsită, organul
de poliţie trebuie să constate aceasta printr-un proces-verbal şi să ia măsuri
pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de
trecere a frontierei. De asemenea, legea prevede că un exemplar de pe
procesul-verbal împreună cu un exemplar al mandatului de executare se trimit
instanţei care a emis mandatul [art. 557 alin. (4)].
În cazul în care condamnatul se află arestat, comandantul locului de deţi-
nere îi înmânează un exemplar al mandatului de executare. Totodată, comandan-
tul locului de deţinere consemnează într-un proces-verbal data de la care con-
damnatul a început executarea pedepsei şi trimite o copie de pe acesta instanţei
de executare.
Pe baza ordinului de interzicere a părăsirii ţării, organele în drept refuză
celui condamnat eliberarea paşaportului sau, după caz, procedează la ridicarea
6
acestuia şi iau măsuri pentru darea condamnatului în consemn la punctele de
trecere a frontierei.
    Pe durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată poate
solicita motivat instanţei de executare să încuviinţeze părăsirea teritoriului
României. Instanţa de executare soluţionează cererea în camera de consiliu,
după ascultarea persoanei supravegheate şi a consilierului de probaţiune, prin
încheiere definitivă. În cazul în care admite cererea, instanţa stabileşte perioada
pentru care persoana supravegheată poate părăsi teritoriul României [art. 557
alin. (10)].
Dacă persoana faţă de care se efectuează executarea mandatului ridică
obiecţii în ce priveşte identitatea, va fi condusă în faţa instanţei locului unde a
fost găsită, care, dacă este necesar, cere relaţii judecătorului care a emis
mandatul. Până la rezolvarea obiecţiilor, dacă apreciază că nu există pericol de
dispariţie, instanţa dispune punerea în libertate a persoanei respective. În ipoteza
în care instanţa constată că obiecţiile sunt întemeiate, în sensul că persoana
adusă nu este cea arătată în mandat, o va pune imediat în libertate, iar dacă
constată că acestea sunt nefondate, va dispune executarea mandatului.
Oricum, încheierea de şedinţă prin care se soluţionează obiecţiile se
trimite şi instanţei de executare.
Imediat după arestarea în vederea executării mandatului, condamnatul are
dreptul de a încunoştinţa personal sau de a solicita administraţiei locului de
deţinere să încunoştinţeze un membru al familiei sale ori o altă persoană
desemnată de acesta despre arestare şi despre locul unde este deţinut. 
Dacă persoana condamnată nu este cetăţean român, aceasta are şi dreptul
de a încunoştinţa sau de a solicita încunoştinţarea misiunii diplomatice ori
oficiului consular al statului al cărui cetăţean este sau, după caz, a unei
organizaţii internaţionale umanitare, dacă nu doreşte să beneficieze de asistenţa
autorităţilor din ţara sa de origine, ori a reprezentanţei organizaţiei internaţionale
competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub protecţia unei
astfel de organizaţii [art. 558 alin. (2)].