Tema Drept Civil

1.

A)

1.Patrimoniul reprezinta totalitatea drepturilor si obligatiilor cu valoare economica ce apartin unui subiect
de drept

2. Patrimoniul explica si explica subrogatia reala cu titlu universal dar nu si transmisiunea universal sau
cu titlu universal

3.Patrimoniul este divizibil

4.Prin activ patrimonial se desemneaza toate drepturile evaluabile pecuniar

B)

Drept patrimonial
Drepturi subiective care, avand un continut economic, fac parte din patrimoniul persoanei (fizice sau
juridice) si sunt susceptibile de evaluare baneasca.Drepturile patrimoniale sunt cesibile catre alte
persoane, prin acte juridice. De asemenea, ele sunt susceptibile de transmitere si pe cale succesorala. Pot
fi exercitate si prin reprezentare, precum si de catre creditorii titularului lor, in anumite conditii, pe calea
actiunii oblice.
Drept nepatrimonial
Drept subiectiv fara continut economic, strans legat de persoana omului si care, ca atare, este absolut,
nesusceptibil de a fi cedat prin act juridic ori transmis prin mostenire sau exercitat prin reprezentare. In
afara cazurilor cand legea ar dispune altfel, dreptul la actiune pentru valorificarea in justitie a dreptului
personal nepatrimonial este imprescriptibil. Sunt drepturi personale nepatrimoniale dreptul la viata,
sanatate si integritate corporala, la nume, pseudonim sau denumire, la onoare, la reputatie, dreptul
personal nepatrimonial de autor al unei opere stiintifice, artistice ori literare, de inventator etc. Drepturile
personale nepatrimoniale sunt ocrotite de lege prin mijloace specifice

Drept real
Un drept real este dreptul subiectiv patrimonial pe temeiul căruia titularul său poate să exercite anumite
puteri, prerogative asupra unui bun determinat, în mod direct și nemijlocit, fără intervenția altei persoane.
Denumirea de drepturi "reale" vine din limba latină de la cuvântul re (lucru).

Dreptul de creanta
Dreptul de creanță este un drept civil, de care beneficiază o persoană care este subiect într-un raport
juridic de obligație, denumită creditor, de a pretinde celeilalte părți, denumită debitor, îndeplinirea
obligației acesteia.
Drept subiectiv principal
Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea, facultatea, prerogativele unui subiect de drept de a avea de a-
și valorifica și apăra împotriva altuia un anumit interes legalmente protejat. Orice drept subiectiv există
numai în baza și în conformitate cu un drept obiectiv care îl prescrie.
Drept subiectiv accesoriu
Dreptul subiectiv civil accesoriu, nu are o existenta de sine statatoare si depinde de un drept principal.

Sunt drepturi principale toate drepturile nepatrimoniale, căci ele nu depind de alte drepturi, iar dintre cele
patrimoniale o parte din drepturile reale și drepturile de creanță pot fi principale. Drepturile reale
principale sunt dreptul de proprietate privată[2] și publică[3], dreptul de superficie[4], dreptul de
uzufruct[5], dreptul de uz[6], dreptul de habitație[7], dreptul de servitute[8], dreptul de administrare[9],
dreptul de concesiune[10], dreptul de folosinţă[11] ș.a.[12]. Drepturile de creanță principale sunt cele pe
lângă care s-au născut drepturi accesorii.
Sunt drepturi accesorii doar unele drepturi reale și drepturi de creanță. Drepturile reale accesorii sunt
dreptul de ipotecă[13], dreptul de gaj[14], dreptul de retenție[15] și privilegiile[16]. Drepturile de creanță
accesorii există în materie de dobândă[17], clauză penală[18], arvună[19], fideiusiune[20] și alte situații
imaginate de părțile actelor juridice.

Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi

Aceste categorii de drepturi se deosebesc unele de altele prin siguranţa oferită titularilor de a le realiza sau
nu în mod efectiv şi beneficia de efectele lor.
a) Drepturile pure şi simple sunt drepturi civile subiective care conferă titularilor deplină putere şi
certitudine în exercitarea lor. Ca urmare, asemenea drepturi îşi produc efectele imediat, definitiv şi
irevocabil. Aceste drepturi formează categoria cea mai cuprinzătoare a drepturilor subiective civile.
b) Drepturile afectate de modalităţi sunt acele drepturi civile subiective a căror naştere, exercitare sau
stingere depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă, care poate fi termenul sau condiţia. Aceste
două evenimente denumite în mod generic modalităţi ale drepturilor civile subiective afectează
concomitent şi cinţinutul obligaţiilor corelative în sensul că acestea vor fi sau nu îndeplinite, în funcţie de
realizarea sau nerealizarea lor.
Termenul este un eveniment viitor şi sigur ce se va produce, care afectează fie executarea, fie stingerea
unei obligaţii (ex. plata lunară a întreţinerii).
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur că se va produce, ce care depinde însăşi existenţa raportului
juridic obligaţional (ex. într-un contract de donaţie a unei case se stipulează condiţia că, dacă donatarul
moare înaintea donatorului, donaţia se desfiinţează).
c) Drepturile eventuale sunt drepturi subiective civile cărora le lipseşte fie obiectul, fie subiectul activ,
neştiindu-se dacă acestea vor exista în viitor (ex. dreptul de a primi despăgubiri dacă starea sănătăţii
creditorului care a suferit prejudicii se va agrava în viitor, dreptul la o succesiune viitoare).

Drepturile reale sunt: 

 drept de proprietate
 drept de superficie
 drept de uzufruct
 drept de uz
Drepturi de creanta
Pentru valorificarea unor creanțe, acestea trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de lege: să fie
stabilite fără niciun dubiu, să nu constituie obiectul unui litigiu; creanțele certe, cuantumul lor să fie
precis determinat; creanțele lichide, așa cum sunt creanțele care au ca obiect sume de bani; să fie ajunse la
scadență, putându-se cere de îndată executarea lor, eventual pe cale silită; creanțele exigibile. De exemplu
pentru a se efectua compensația legală a două creanțe, acestea trebuie să fie certe, lichide și exigibile.
Limitele juridice ale dreptului de proprietate privata
Limitele judiciare ca posibilitate juridică de depăşire a inconvenientelor normale ale vecinătăţii. Alte
limite ale exerciţiului dreptului de proprietate privată. Bunuri proprietate privată declarate temporar
inalienabile ori alienabile condiţionat.
Fondurile ce aparţin unor proprietari diferiţi care se învecinează între ele semnifică existenţa unor
împrejurări de fapt. Aşadar, în sine, vecinătatea este întotdeauna un fapt.

Punerea în valoare a acestor fonduri de către proprietarii lor sau de către titularii altor drepturi asupra
acestora conduce, adeseori, la crearea unor raporturi juridice sau raporturi de fapt între titulari, care, într-o
formulă sintetică, sunt denumite raporturi de vecinătate.
Potrivit art. 44 alin. (7) din Constituţie, dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului,
revin proprietarului. Prin această formulare, legiuitorul constituant a înţeles să acopere întreaga gamă a
raporturilor de vecinătate, indiferent de izvorul lor, deci indiferent dacă asemenea raporturi s-au stabilit
prin lege, prin voinţa omului sau au rămas simple raporturi de fapt. în orice caz, textul constituţional
voieşte să exprime ideea că aceste raporturi reprezintă o limitare a exerciţiului dreptului de proprietate, cu
finalitatea asigurării unei toleranţe paşnice comune.
Intr-o secţiune specială consacrată limitelor juridice ale dreptului de proprietate privată, noul cod
civil reglementează limitele judiciare privitoare la exerciţiul acestui drept. Aceasta înseamnă că asemenea
limite au ca izvor nu numai legea ori voinţa părţilor, ci şi voinţa judecătorului, a instanţei de judecată.
Desigur, aşa după cum s-a observat, noţiunea de limite judiciare ale exerciţiului dreptului de proprietate
privată ar putea genera o anumită confuzie, într-adevăr, judecătorul poate interveni şi în situaţia în care s-
ar crea un conflict între părţi privitor la modul în care sunt aplicate dispoziţiile legale privitoare la limitele
legale ori convenţionale; or, într-o asemenea situaţie, el va aprecia. în funcţie de fapta dedusă judecăţii,
modul concret în care au a opera aceste limite: da mihi factum, dabo tibi ius. Dimpotrivă, limitele
judiciare au a fi stabilite de judecător, în absenţa unei prevederi legale privitoare la conţinutul acestora,
dar „într-o situaţie de fapt care face necesară o asemenea limită pentru a păstra echilibrul între sferele de
exercitare ale dreptului de proprietate privată aparţinând unor proprietari diferiţi”.
Pe acest plan al discuţiei, se impune a sublinia că elementul de noutate adus prin recentul Cod civil român
constă în aceea că. printr-un text special - art. 630 -, sunt prevăzute domeniul de aplicare a limitelor
judiciare şi criteriul de evaluare necesar stabilirii lor.

Clasificarea bunurilor, 

1. Bunuri imobile şi bunuri mobile

Această clasificare se face în funcţie de un criteriu mixt, anume natura bunurilor şi calificarea dată de
lege.
în dreptul nostru civil, bunurile imobile sunt de trei feluri:
- imobile prin natura lor;
- imobile prin destinaţie;
- imobile prin determinarea legii.
Bunurile imobile prin natura lor sunt terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini,
construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de
exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau
artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent (art. 537 C.civ.).
Bunurile imobile prin destinaţie sunt, prin natura lor, lucruri mobile, însă, dată fiind destinaţia lor,
stabilită de proprietar, legea le consideră imobile.
Astfel, potrivit art. 538 alin. (1) C.civ., rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de
un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile
integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate,
iar alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi
devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie.
Bunurile imobile prin determinarea legi (Vechiul cod civil denumea această categorie „bunuri imobile
prin obiectul la care se aplică”, dar în literatura de specialitate s-a precizat, în mod justificat, că denumirea
mai exactă ar fi aceea de imobile prin determinarea legii - D. Alexandresco, Principiile dreptului civil
român, voi. I, Bucureşti, 1926, p. 424.) sunt drepturile reale imobiliare [art. 542 alin. (1) C.civ.], precum
şi acţiunile în justiţie care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui lucru imobil.
Trebuie menţionat faptul că dreptul de proprietate asupra unui lucru imobil nu este un bun imobil prin
determinarea legii, ci un bun imobil prin natura lui, deoarece dreptul de proprietate este încorporat şi
materializat în obiectul său, deci se confundă cu lucrul ce îi formează obiectul.
Bunurile mobile sunt şi ele de trei feluri:
- mobile prin natura lor;
- mobile prin anticipaţie;
- mobile prin determinarea legii.
Bunurile mobile prin natura lor sunt, potrivit art. 539 C.civ., acele lucruri pe care legea nu le consideră
imobile, această calitate fiind stabilită şi pentru undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi
pentru energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în
serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora.
în ceea ce priveşte bunurile mobile prin anticipaţie, art. 540 alin. (1) C.civ. prevede că bogăţiile de orice
natură ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin
mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea
detaşării lor.
Prin urmare, bunurile mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe
care părţile unui act juridic le privesc ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni în viitor. Sunt bunuri
mobile prin anticipaţie, spre exemplu, fructele şi recoltele neculese încă, arborii, materialele ce vor rezulta
din demolarea unei construcţii, piatra din carieră, desigur pentru toate aceste bunuri numai dacă sunt
înstrăinate cu anticipaţie prin act juridic. Se poate observa că mobilele prin anticipaţie au un caracter
mobiliar relativ, în sensul că aceste bunuri sunt mobile numai în raporturile dintre părţile actului juridic
respectiv. Faţă de terţi însă, ele devin mobile numai după desprinderea efectivă de fond.
Bunurile mobile prin determinarea legii sunt: drepturile reale asupra unui lucru mobil; toate drepturile de
creanţă; drepturile intelectuale (numite şi drepturi de proprietate intelectuală sau drepturi de creaţie
intelectuală, categorie ce cuprinde drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile
conexe acestora); acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar (mobilis est actio quae tendit ad quid
mobile, immobilis quae tendit ad quid immobile).
Clasificarea bunurilor în imobile şi mobile prezintă importanţă datorită regimului juridic diferit al celor
două categorii. Astfel:
- în ceea ce priveşte efectele posesiei, pentru bunurile imobile posesia poate conduce la uzucapiune, în
condiţiile art. 930 şi urm. C.civ., iar pentru bunurile mobile posesia valorează, în condiţiile care rezultă
din art. 935 C.civ., o prezumţie absolută şi irefragabilă de proprietate sau poate conduce la dobândirea
proprietăţii prin uzucapiune în condiţiile art. 939 C.civ.;
- publicitatea înstrăinărilor se aplică, în principal, în materia bunurilor imobile;
- înstrăinarea anumitor bunuri imobile este supusă, uneori, unor cerinţe mai riguroase;
- în cazul bunurilor comune ale soţilor, înstrăinarea sau grevarea unui imobil nu poate fi făcută de către
unul dintre soţi decât cu consimţământul expres al celuilalt soţ, în schimb, pentru înstrăinarea bunurilor
mobile, se prezumă existenţa consimţământului celuilalt soţ (prezumţia de mandat tacit reciproc);
- executarea silită este supusă unor reguli diferite, după cum se urmăreşte un bun mobil sau un bun
imobil;
- competenţa teritorială în pricinile privitoare la imobile aparţine, de regulă, instanţei în a cărei
circumscripţie teritorială se află situat imobilul, însă, în pricinile referitoare la bunuri mobile, este
competentă, în principiu, instanţa de la domiciliul pârâtului;
- în dreptul internaţional privat, imobilele sunt cârmuite de legea locului imobilului (lex reisitae), iar
mobilele sunt cârmuite de legea personală (lex personalis), care poate fi legea naţională (lex patriae) sau
legea domiciliului (lex domicilii).

2.
1.Prerogativa proprietarului de a culege fructele lucrului presupune efectuarea atat de acte material si
juridice
2.Prin dispozitia juridica se desemneaza prerogativa titularului dreptului de proprietate de a instraina
lucrul sau de a constitui asupra lui drepturi reale in favoarea altor personae
3.Prin dispozitia materiala se desemneaza prerogative titularului dreptului de proprietate de a dispune de
substanta lui
4. Dreptul de proprietate este un drept absolut deoarece titularul acestuia este singurul indreptatit sa
exercite toate atributele dreptului de proprietate
5. Faptul că dreptul de proprietate nu se stinge, în principiu, prin neuz sau
prin moartea titularului și nu are o durată limitată în timp reprezintă
caracterul perpetuu dreptului de proprietate.
6. Dreptul de proprietate privată: Are același regim juridic, indiferent de titular.
7. Terenurile proprietate privată: Pot fi înstrăinate prin act juridic între vii încheiat în orice formă.
1. Aparțin domeniului public: Toate bunurile din patrimoniul statului și al unităților administrativ-
teritoriale;
2.Pot fi titulari ai dreptul de proprietate publică: Statul și unitățile administrativ-teritoriale;
3. Dreptul de proprietate publică: este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil achizitiv și extinctiv.
4. Nu constituie criterii de determinare a apartenenței unor bunuri la domeniul
public al statului sau al unităților administrativ – teritoriale: Natura bunului, în sensul că bunul este de uz
public sau de interes public;
5. Exercițiul dreptului de proprietate publică se realizează prin: Concesionarea bunurilor proprietate
publică și închirierea bunurilor
proprietate publică;
6. Constituie moduri de încetare a dreptului de proprietate privată: doar pieirea bunului
Dreptul de proprietate publică
se dobândeşte:
a)prin achiziţie publică, efectuată în condiţiile legii;
b)prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii;
c)prin donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa
dispunătorului, devine de uz ori de interes public;
d)prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa dobânditorului, devine de uz
ori de interes public;
e)prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau din domeniul
privat al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în condiţiile legii;
f)prin alte moduri stabilite de lege.

Dreptul de administrare

Art. 868
Exercitarea dreptului de administrare
(1) Dreptul de administrare aparţine regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice
centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local.
(2) Titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile
stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire.

Proprietatea rezolubilă (revocabilă sau condiţională)

Această modalitate juridică presupune situaţia în care dreptul de
proprietate este afectat de o condiţie rezolutorie stabilită de părţi în actul de
transmitere a proprietăţii sau rezultând dintr-o dispoziţie a legii.
De pildă, vânzarea bunului indiviz transferă cumpărătorului un drept de
proprietate rezolubilă, căci dreptul dobândit de cumpărător este supus con-
diţiei atribuirii bunului, la ieşirea din indiviziune, coindivizarului vânzător.
Această condiţie rezolutorie face ca existenţa dreptului în patrimoniul
dobânditorului să fie nesigură, el putând fi desfiinţat pentru a se întoarce în
patrimoniul înstrăinătorului.
Prin urmare, în asemenea situaţii, însăşi existenţa dreptului în patri-
moniul dobânditorului este nesigură; conform art. 1399 C. civ., „este
afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de
un eveniment viitor şi nesigur”; în completare, se arată la art. 1401,
„condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desfiin-
ţarea obligaţiei”.
Aşadar, în ipoteza în care condiţia se împlineşte, dreptul dobânditorului
se desfiinţează în mod retroactiv, iar înstrăinătorul redevine proprietar ca şi
cum nu ar fi încheiat acel act de transmitere a proprietăţii. În consecinţă,
dacă dobânditorul a săvârşit, până în momentul îndeplinirii condiţiei, acte
de dispoziţie cu privire la acel bun, acestea vor fi nule conform principiului
resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis1
. Dimpotrivă, în ipoteza în
care condiţia rezolutorie nu se împlineşte, dobânditorul îşi consolidează în
mod retroactiv dreptul său şi toate actele juridice pe care le-a încheiat cu
privire la bunul transmis pendente conditione rămân valabile. Rezultă că
dobânditorul, sub condiţie rezolutorie, deşi se comportă de la început ca un
adevărat proprietar, nu are decât un drept ce depinde de îndeplinirea con-
diţiei care afectează proprietatea.
Putem spune că, până la momentul în care condiţia este îndeplinită sau
neîndeplinită, dreptul de proprietate aparţine unor două persoane distincte –
doi proprietari: cel care dobândeşte dreptul, proprietar sub condiţie
rezolutorie, şi cel care îl transmite, proprietar sub condiţie suspensivă, în
condiţiile art. 1400 C. civ.: „Condiţia este suspensivă atunci când de înde-
plinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei”. Precizăm că, în ciuda existenţei
acestei incertitudini, dobânditorul se comportă ca un proprietar obişnuit şi
exercită toate prerogativele dreptului de proprietate.
Prin urmare, îndeplinirea condiţiei are ca efecte desfiinţarea retroactivă
a dreptului de proprietate al dobânditorului şi revenirea bunului în
patrimoniul celui care îl înstrăinează; în schimb, neîndeplinirea acesteia
consolidează dreptul dobânditorului, fapt care duce, în mod irevocabil, la
stingerea dreptului înstrăinătorului1
Constituie cazuri legale de proprietate rezolubilă:
a) donaţiile dintre soţi sunt revocabile (art. 1031 C. civ.). Aceasta
înseamnă că soţul donator poate revoca oricând unilateral donaţia făcută
celuilalt soţ;
b) ipoteza rezultată din art. 581 şi urm. C. civ., când o persoană
construieşte pe terenul alteia şi când proprietarul terenului, invocând acce-
siunea, poate deveni proprietar al construcţiei. Rezultă că, până în
momentul manifestării de voinţă al proprietarului terenului de a deveni
proprietar al construcţiei, constructorul exercită un drept de proprietate
asupra acesteia care poate fi desfiinţat cu efect retroactiv.
În doctrina franceză contemporană2
, s-a afirmat că, în cazul proprietăţii
afectate de o condiţie, nu vorbim despre o formă specială a dreptului de
proprietate, ci doar despre o consecinţă temporară a unei modalităţi care
afectează transmisiunea dreptului de proprietate. După cum reiese din cele
expuse mai sus, doctrina românească confirmă şi aderă la o atare poziţie.
Proprietatea anulabilă
Proprietatea anulabilă se aseamănă cu proprietatea rezolubilă, în sensul
că, până la un moment dat, dreptul de proprietate al dobânditorului coexistă
cu dreptul de proprietate al înstrăinătorului1
. Considerăm, deci, că
proprietatea anulabilă reprezintă o modalitate a dreptului de proprietate care
rezultă dintr-un act juridic translativ de proprietate afectat de o cauză de
nulitate relativă.
Nulitatea relativă este aceea care ocroteşte un interes individual, aşa
încât este normal ca persoana interesată să poată renunţa la dreptul de a
invoca nulitatea relativă. Acţiunea în nulitate relativă este prescriptibilă în
termenul general de trei ani; prin urmare, în această perioadă, transmiţătorul
poate oricând cere anularea actului. Într-o atare situaţie, ne interesează
rezultatul acţiunii în anularea actului translativ de proprietate:
– dacă acţiunea privind nulitatea relativă a actului juridic este admisă,
dreptul de proprietate al dobânditorului va fi desfiinţat retroactiv.
– dacă actul translativ anulabil a fost confirmat, dreptul de proprietate
al dobânditorului va fi consolidat.
Tot astfel, consolidarea dreptului de proprietate poate avea loc şi în
ipoteza în care a expirat termenul de prescripţie al acţiunii în nulitate
relativă (fără ca titularul acestei acţiuni să o fi introdus).
Efectul retroactiv al anulării actului translativ de proprietate se produce
în raporturile dintre părţi ca şi în raporturile cu terţii, potrivit aceluiaşi
principiu enunţat mai sus: resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.
Prezentați drepturile coproprietarilor cu privire la întregul bun (NU cu
privire la cota-parte proprie) din perspectiva efectuării actelor materiale și a actelor
juridice (de administrare și de dispoziție).

Prezentați drepturile coproprietarilor cu privire la întregul bun

din perspectiva efectuării actelor materiale și a actelor
juridice (de administrare și de dispoziție).

Dreptul fiecărui coproprietar priveşte întregul bun şi se întâlneşte cu drepturile celorlalţi în fiecare dintre cele mai
mici particule ce alcătuiesc bunul în materialitatea sa; nu este necesar ca drepturile coproprietarilor să fie egale ca
întindere.
Proprietatea comună pe cote-părți sau temporară obișnuită apare ca o consecință a moștenirii, atunci când defunctul
lasă mai mulți moștenitori, fiecare dobândind numai o cotă-parte din dreptul asupra bunurilor ce intră în masa
succesorală.
            Ea mai poate rezulta, de asemenea, dintr-un contract de dobândire în comun a unui lucru ori dintr-
o coposesiune al cărui efect a fost dobândirea de către mai multe persoane, prin uzucapiune, a unui bun.
         Conform art. 634 alin. 1 Cod civil, „Fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote-părţi din dreptul
de proprietate şi poate dispune în mod liber de aceasta în lipsă de stipulaţie contrară.”
De aceea, se poate spune că două principii caracterizează proprietatea pe cote-părți obișnuită sau temporară:
a. niciunul dintre copărtași nu are un drept exclusiv asupra unei părți determinante din bun, privit în materialitatea
sa, și;
b. fiecare copărtaș are un drept exclusiv numai asupra cotei-părți ideale din drept, fiind vorba de o divizare
intelectuală a dreptului de proprietate asupra bunului comun.
            Cotele-părţi sunt prezumate a fi egale, până la proba contrară. Dacă bunul a fost dobândit prin act juridic,
proba contrară nu se va putea face decât prin înscrisuri.
Niciun fel de act nu poate fi înfăptuit cu privire la bun, privit în materialitatea lui, fără acordul unanim al
copărtașilor. Din moment ce niciunul dintre coproprietari nu stăpânește în exclusivitate o parte din bun, exercitarea
atributelor dreptului de proprietate asupra bunului astfel stăpânit trebuie să fie colectivă, prin aplicarea regulii
unanimității.
            În ceea ce privește actele materiale, principiul potrivit căruia niciunul dintre copărtași nu are un drept
exclusiv asupra unei porțiuni materiale din lucru, ar trebui să ducă la concluzia că niciunul dintre ei nu ar avea
dreptul de folosință materială a bunului în lipsa acordului unanim.
            Conform art. 635 Cod civil, „Coproprietarii vor împărţi beneficiile şi vor suporta sarcinile coproprietăţii,
proporţional cu cota lor parte din drept.”
            De asemenea, conform art. 640 Cod civil, „Fiecare coproprietar poate să facă acte de conservare cu privire
la bunul comun fără acordul celorlalţi coproprietari.”
          Conform art. 636 alin. 1 Cod civil, „Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun în măsura în
care nu schimbă destinaţia şi nu aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari.”
Rezultă că un bun poate fi folosit chiar și numai de către unul dintre coproprietari, prin toleranța din partea celorlalți
care, la rândul lor, în mod succesiv, vor putea exercita acte de folosință cu privire la întregul bun. Această modalitate
de exercitare a folosinței bunului apare ca o simplă situație de fapt, nefiind precedată de vreo înțelegere a
coproprietarilor în acest sens.
            Potrivit art. 636 alin. 2 Cod civil, „Cel care, împotriva voinţei celorlalţi proprietari, exercită în mod exclusiv
folosinţa bunului comun, poate fi obligat la despăgubiri.”
Refuzul celorlalți coproprietari de a permite exercitarea actele de folosință exclusivă asupra bunului aflat în
coproprietatea lor, se poate exprima pe orice cale; el trebuie adus la cunoștința coproprietarului în culpă.
            În caz de neînțelegere între coproprietari cu privire la folosința bunului în indiviziune, instanțele nu pot să
formeze loturi pe care să le atribuie în folosință exclusivă fiecărui coproprietar fără consimțământul lor, deoarece
caracteristic stării de indiviziune (coproprietate) este că dreptul fiecărui coproprietar atinge fiecare parte din bunul
respectiv pentru porțiunea de drept a fiecăruia.
            Art. 639 Cod civil a prevăzut expres posibilitatea partajării bunului comun pe cale judiciară, astfel: „Modul
de folosire a bunului comun se stabileşte prin acordul coproprietarilor, iar în caz de neînţelegere, prin hotărâre
judecătorească.”
            Stabilirea modului de folosință presupune nu numai exercitarea actelor materiale de utilizare a bunului
comun, dar și culegerea fructelor pe care acesta le produce, suportarea cheltuielilor privitoare la întreținerea,
conservarea și administrarea bunului, acte pebtru care se cere respectarea regulii unanimității.
            Soluționarea eventualelor neînțelegeri între coproprietari privitoare la asemenea acte se poate face și pe cale
judecătorească, prin partajul de folosință, care poate presupune sau împărțirea utilizării bunului pe anumite părți din
bun, fără a se ajunge la fracționarea materială a acestuia, sau eșalonarea folosinței lui în timp, în mod succesiv, de
către coproprietari.
            Conform art. 637 Cod civil, „Fructele produse de bunul comun se cuvin tuturor coproprietarilor,
proporţional cu cota lor parte din drept,” (indiferent dacă acestea sunt naturale, civile sau industriale). Același
principiu se aplică și în privința productelor.
            Conform art. 638 Cod civil, „Fructele naturale sau fructele industriale ale bunului comun însuşite de un
coproprietar fac parte din masa partajabilă cât timp ele nu au fost consumate ori înstrăinate sau nu au pierit şi pot
fi identificate distinct.”
În caz contrar, coproprietarul interesat are dreptul la despăgubiri, cu excepţia cazului în care fructele au pierit în mod
fortuit.
Dreptul la acţiunea în despăgubiri este supus prescripţiei, potrivit dreptului comun.
Dreptul de a reclama fructele civile ale bunului comun însuşite de un coproprietar este supus prescripţiei de 3 ani,
potrivit dreptului comun.
          Prin exercitarea atributului dispoziției se urmărește înstrăinarea unui bun ori a unui drept asupra bunului,
grevarea sa cu drepturi reale care conferă o anumită folosință asupra bunului, cum ar fi dezmembrămintele
proprietății ori constituirea de garanții reale (gajul, ipoteca) cu privire la un anumit bun comun.
            Conform art. 641 alin. 4 Cod civil, „Orice acte juridice de dispoziţie cu privire la bunul comun, actele de
folosinţă cu titlu gratuit, cesiunile de venituri imobiliare şi locaţiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani,
precum şi actele care urmăresc exclusiv înfrumuseţarea bunului, nu se pot încheia decât cu acordul tuturor
coproprietarilor. Orice act juridic cu titlu gratuit va fi considerat act de dispoziţie.”
            Așadar, în vederea efectuării actelor de dispoziție privitoare la întregul bun comun, regula unanimității își
găsește aplicare; mai mult, Codul civil asimilează unele acte de administrare care depășesc o anumită durată,
respectiv 3 ani, cum ar fi cesiunea de venituri imobiliare ori închirierea, cu actele de dispoziție, asimilare care se va
întinde și asupra oricărui act juridic cu titlu gratuit privitor la bunul comun.
            În concepția noului Cod civil, partajul nu mai are efect retroactiv; el își va produce efectele din momentul
realizării sale pe cale voluntară sau la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a efectuat partajul
în cazul imobilelor și cu respectarea regulilor de publicitate imobiliară.
            Conform art. 642 alin. 1 Cod civil, „Actele juridice făcute cu nerespectarea regulilor prevăzute la art. 641
sunt inopozabile coproprietarului care nu a consimţit, expres ori tacit, la încheierea actului.”
            Fiind vorba de inopozabilitate între părțile care l-au încheiat, actul rămâne valabil.
Conform art. 642 alin. 2 Cod civil, „Coproprietarului vătămat i se recunoaşte dreptul ca, înainte de partaj, să
exercite acţiunile posesorii împotriva terţului care ar fi intrat în posesia bunului comun în urma încheierii actului.
În acest caz, restituirea posesiei bunului se va face în folosul tuturor coproprietarilor, cu daune-interese, dacă este
cazul, în sarcina celor care au participat la încheierea actului.”
Dacă a expirat termenul de 1 an în care poate fi introdusă acțiunea posesorie, coproprietarul vătămat prin încheierea
actului contestat va putea introduce împotriva celui la care se găsește bunul o acțiune în revendicare.
Fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la
coproprietate, inclusiv în cazul unei acțiuni în revendicare, conform art. 643 alin. 1 Cod civil.
Acțiunea în revendicare poate fi privită ca un act de conservare a bunului, deoarece urmărește „reîntoarcerea” lui în
patrimoniul coproprietarilor, în proporția dreptului fiecăruia asupra bunului respectiv.
Conform art. 643 alin. 2 Cod civil, „Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor
coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari,”
iar alin. 3 al aceluiași articol prevede că: „Când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere
instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi
condiţiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.”  
            Conform art. 641 Cod civil, „Actele de administrare, precum încheierea sau denunţarea unor contracte de
locaţiune, cesiunile de venituri imobiliare şi altele asemenea, cu privire la bunul comun, pot fi făcute numai cu
acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea cotelor-părţi.”
Actele de administrare care limitează în mod substanţial posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun în
raport cu cota sa parte ori care impun acestuia o sarcină excesivă prin raportare la cota sa parte sau la cheltuielile
suportate de către ceilalţi coproprietari, nu vor putea fi efectuate decât cu acordul acestuia.
Coproprietarul sau coproprietarii interesaţi pot cere instanţei să suplinească acordul coproprietarului aflat în
imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau care se opune în mod abuziv la efectuarea unui act de administrare
indispensabil menţinerii utilităţii sau valorii bunului, cum ar fi o reparație a bunului sau alte asemenea acte.
            În principiu, normele care reglementează regimul juridic al coproprietății pe cote-părți în noul Cod civil au
caracter supletiv; aceasta înseamnă posibilitatea recunoscută coproprietarilor de a deroga de la ele. O asemenea
derogare se poate face numai printr-un contract de administrare a coproprietății, încheiat cu acordul tuturor
coproprietarilor.
            Conform art. 644 alin. 2 Cod civil, „În cazul în care oricare dintre coproprietari denunţă contractul de
administrare, acesta îşi încetează existenţa, rămânând aplicabile regulile prevăzute de textele de la care s-a
derogat.”
Dacă printre bunurile aflate în coproprietate se află și bunuri imobile, contractul de administrare a coproprietății și
declarațiile de denunțare a acestora vor fi notate în cartea funciară, la cererea oricăruia dintre coproprietari.
            Potrivit art. 645 Cod civil, „Regulile privitoare la coproprietatea pe cote-părți se aplică în mod
corespunzător şi în cazul exercitării împreună, de către două sau mai multe persoane, a unui alt drept real
principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate privată.”         
         Conform art. 683 alin. 1 Cod civil, „Coproprietarii îşi datorează, în limita cotelor-părţi, garanţie pentru
evicţiune şi vicii ascunse, dispoziţiile legale privitoare la obligaţia de garanţie a vânzătorului aplicându-se în mod
corespunzător.”
Obligația de garanție devine operantă numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
a. unul dintre copărtași a suferit o tulburare în exercitarea prerogativelor de proprietar sau a altui drept născut în
persoana sa prin efectul partajului.
Tulburarea (evicțiunea) trebuie să fie de drept. Pentru simpla tulburare de fapt, fără temei juridic, copărtașii nu
răspund, cel în cauză putându-se apăra singur prin acțiunea posesorie.
Conform art. 1696 Cod civil, „Cel care este obligat să garanteze contra evicțiunii nu poate să evingă.”
Noul Cod civil prevede expres că obligația de garanție funcționează și în cazul viciilor ascunse,
reprezentând tulburări ale folosinței.
b. tulburarea să aibă o dată anterioară datei partajului;
c. tulburarea să nu fie imputabilă copărtașului care a suferit pierderea;
d. obligația de garanție să nu fi fost înlăturată printr-o clauză de negaranție stipulată în actul de partaj.
Clauza trebuie să fie expresă și specială.
În cazul în care condițiile de mai sus au fost îndeplinite și evicțiunea s-a produs ori viciile ascunse s-au
ivit, fiecare copărtaș este obligat, în limitele cotei sale părți, să îl despăgubească pe copărtașul prejudiciat
prin efectul evicțiunii sau al viciului ascuns.
Întrucât pierderea se împarte proporțional cu cotele părți, partea corespunzătoare va fi suportată și de
copărtașul garantat, iar dacă unul dintre copărtași este insolvabil, partea datorată de acesta va fi suportată,
proporțional, de toți ceilalți copărtași, inclusiv de copărtașul prejudiciat.
Acțiunea în garanție pentru evicțiune și pentru vicii ascunse se prescrie în termenul general de prescripție
de 3 ani.
Coindivizarii nu datorează garanție dacă prejudiciul este urmarea faptei săvârșite de un alt coindivizar. În
acest caz, răspunderea va reveni numai coindivizarului vinovat.
Act material (drept penal) - comportament activ sau pasiv prin care o persoană încalcă cu intenţie sau din culpă ori
cu praeterintenţie prescripţiile unei norme juridice penale. Orice activitate infracţională se poate realiza fie printr-o
singură acţiune exterioară, fie prin mai multe acţiuni şi fiecare acţiune poate consta în unul sau mai multe acte. ~ de
conduită - o manifestare a conduitei individului, a atitudinii sale faţă de lumea înconjurătoare. ~ preparator
(pregătitor) - actul prin care se pregăteşte moral sau material executarea hotărârii infracţionale, fără a se trece pro-
priu-zis la comiterea comportamentului care constituie element material al infracţiunii. în legislaţia noastră penală
actele preparatorii la o infracţiune nu se pedepsesc, în mod excepţional, unele dintre actele pregătitoare, constând în
producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi de luarea de măsuri în vederea comiterii unor
infracţiuni sunt considerate tentativă la infracţiune şi sunt pedepsite, atunci când legea indică expres acest lucru.
Actul preparatoriu comis de o altă persoană decât autorul infracţiunii reprezintă act de parti-cipaţie sub forma
complicităţii. ~ de executare - actul prin care se aduce la îndeplinire efectiv rezoluţia (hotărârea) infracţională. în
legislaţia noastră actele de executare se pedepsesc ori de câte ori legea prevede aceasta, v. şi tentativă. ~ de violenţă
- actul prin care se cauzează o suferinţă fizică ori se aduce o atingere integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii sau
vieţii persoanei atacate. Actul de violenţă care a cauzat suferinţe fizice este incriminat de legea penală ca infracţiune
de lovire. Actul de violenţă care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale se pedepseşte
mai aspru, în raport cu durata îngrijirilor (cel mult 20 zile, cel mult 60 zile, peste 60 zile). ~ de cruzime - acte de
natură să provoace suferinţe şi chinuri prelungite victimei infracţiunii, ceea ce imprimă faptei un caracter deosebit de
grav. Săvârşirea omorului prin cruzimi se pedepseşte ca omor deosebit de grav, reglementat de art. 176 lit. a) C. pen.
Săvârşirea altor infracţiuni prin acte de cru-
zime de c. constituie o circumstanţă agravantă. ~ de diversiune -infracţiune prevăzută de art. 163 C. pen., care constă
în distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare, în întregime sau în parte, prin explozii, incendii
sau prin orice alt mod, a uzinelor, instalaţiilor industriale, maşinilor, căilor de comunicaţie, mijloacelor de transport,
mijloacelor de telecomunicaţie, construcţiilor, produselor industriale sau agricole, ori a altor bunuri, dacă fapta este
de natură să aducă în orice mod atingere securităţii statului. ~ ostil contra unui stat străin - comportament care constă
în comiterea pe teritoriul României de acţiuni duşmănoase contra unuia dintre statele membre ale Organizaţiei
Tratatului Atlanticului de Nord sau care fac parte din Uniunea Europeană sau Consiliul Europei, precum şi
împotriva intereselor oricărui alt stat care nu se afla în război cu România. Se preconizează ca acest comportament
să capete semnificaţie penală. ~ de terorism - infracţiune complexă care constă în comiterea anumitor infracţiuni de
drept comun, în situaţia în care sunt săvârşite în scopul tulburării grave a liniştii publice, prin intimidare, teroare sau
prin crearea unei stări de panică. Este vorba despre infracţiuni de omor, vătămare a integrităţii corporale, lipsire de
libertate în mod ilegal, infracţiuni la regimul aerian, infracţiuni de distrugere, nerespectare a regimului armelor şi
muniţiilor, materialelor nucleare şi a altor materii radioactive, materiilor explozive, infracţiuni de poluare
intenţionată a unor factori de mediu înconjurător, ameninţarea cu bombe sau cu alte materii radioactive. ~ de
semnalizare falsă - acte prin care personalul căilor ferate, în timpul executării serviciului, este indus în eroare asupra
mişcării sau manevrării mijloacelor de transport pe căile ferate, prin folosirea în mod fals fie a semnalelor proprii
căilor ferate (felinar, fanion, indicator colorat etc.), fie a acelor semnale de care personalul menţionat trebuie să ţină
seama. Astfel de fapte constituie infracţiune, v. şi semnalizare falsă. ~procedural - acte prin care se asigură
efectuarea unui act procesual. ~ procesual - manifestarea de voinţă prin care se exercită drepturile, prerogativele şi
facultăţile organelor judiciare şi ale persoanelor care participă la procesul penal

ACT JURIDIC CIVIL, manifestare de voinţă a uneia sau mai multor persoane fizice sau juridice, săvârşită în
scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice civile. Actele juridice civile pot fi: unilaterale, bilaterale sau
multilaterale şi, ca şi celelalte acte juridice, pentru a fi valabile, trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de
lege. Cele mai multe acte juridice civile sunt bilaterale şi se numesc convenţii sau contracte. Actele juridice civile
mai pot fi: cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, acte juridice civile între vii sau acte juridice civile pentru cauză de
moarte, acte juridice civile constitutive, translative şi declarative. Pentru a fi valabil, orice act juridic civil trebuie să
aibă următoarele elemente constitutive: a) consimţământul părţilor; b) capacitatea de a-1 încheia; c) un obiect
determinat şi licit; d) o cauză licită. De regulă, actul juridic civil este consensual, încheindu-se numai prin acordul de
voinţă al părţilor; prin excepţie, pentru actul juridic civil solemn este obligatoriu încheierea într-o anumită formă
(înscris autentic).
ACT JURIDIC CONSTITUTIV DE DREPTURI, act juridic civil prin efectul căruia se naşte un drept subiectiv
care n-a existat anterior. De ex.: actul prin care se constituie un drept de uzufruct, actul prin care se constituie un
drept de gaj etc.
ACT JURIDIC DE ULTIMĂ VOINŢĂ, act juridic ce conţine dispoziţii ale unei persoane, ce urmează a-şi
produce efectele după decesul său, cu excepţia situaţiilor în care legea prevede altfel.
ACT JURIDIC DECLARATIV DE DREPTURI, act juridic civil ce produce ca efect consolidarea ori
definitivarea unui drept subiectiv preexistent; (de exemplu: actul de partaj).
ACT JURIDIC ÎNTRE VII, act juridic civil care îşi produce efectele necondiţionat de moartea autorului.
Majoritatea actelor juridice civile sunt acte juridice între vii.
ACT JURIDIC PENTRU CAUZĂ DE MOARTE, act juridic civil specific prin faptul că îşi produce efectele
numai la moartea autorului său. Are un astfel de caracter, testamentul.
ACT JURIDIC PRIN REPREZENTARE, act juridic civil care poate fi încheiat atât de persoana în cauză
(personal) cât şi prin reprezentant. în această grupă se includ majoritatea actelor juridice.

Fructele
(1) Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanţa acestuia.
Fructele sunt: naturale, industriale şi civile. Fructele civile se numesc şi venituri.
(2) Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără intervenţia omului,
cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia şi sporul animalelor.
(3) Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat al intervenţiei
omului, cum ar fi recoltele de orice fel.
(4) Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui
act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele.

Noul cod civil Efectele juridice ale partajului Partajul Proprietatea comună
Partajul
Art. 786 din Vechiul Cod Civil , articol care, ”deși se referea la sistarea stării de indiviziune, se poate aplica și în
ipoteza sistării stării de coproprietate”[1], spunea așa: „Fiecare coerede este prezumat că a moştenit singur şi
imediat toate bunurile care compun partea sa sau care i-au căzut prin licitaţie şi că n-a fost niciodată proprietar pe
celelalte bunuri ale succesiunii”.
Așadar ”atât convenţia de partaj, cât şi hotărârea judecătorească de partaj au efect declarativ, iar nu constitutiv de
drepturi”[2], consecința fiind că fiecare proprietar, în urma partajului, va fi considerat, în mod retroactiv titular al
dreptului de proprietate pur şi simplu asupra bunului.
Terţii care au dobândit drepturi pe temeiul actelor juridice de administrare sau de dispoziţie încheiate de un singur
coproprietar înainte de partaj cu privire la întregul bun păstrează sau pierd aceste drepturi drept urmare a efectului
declarativ al partajului , în funcție de cum bunul comun a fost atribuit, în urma partajării bunurilor între
coproprietari, dacă bunul comun a fost atribuit coproprietarului care a participat la încheierea actului juridic, acesta
îşi va produce efectele retroactiv, încă de la data încheierii lui. Așadar, „retroactiv, dreptul de proprietate comună se
transform în drept exclusiv, ceea ce explică validarea actului de administrare sau înstrăinare a bunului”[3].
Prin corelarea și interpretarea ”art. 711 C.proc.civ şi art. 19 şi art. 26 din Legea nr. 7/1996, actul de partaj nu este
supus formalităţilor de publicitare imobiliară”[4], numai în cazul în care coproprietarul căruia i s-a atribuit bunul
doreşte să îl înstrăineze, el va trebui sa efectueze formalităţile de publicitate.
Prin urmare,  art. 786 C.civ. instituie doar o prezumţie și, datorită faptului că dispoziţiile sale nu sunt de ”ordine
publică, coproprietarii puteau să deroge de la acest efect declarativ”[5].
O dată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, art. 680 renunţă la efectul declarativ, instituind efectului constitutiv
al partajului, actul juridic de partaj, ”marcând un transfer de drepturi între coproprietari”[6], accentuând caracterul
de dispoziţie al acestuia.
Conform Noului Cod Civil, partajul convenţional produce efecte fie de la data încheierii actului de partaj, fie de la
data stabilită de părţi, dar ulterioară datei actului de partaj.
În cazul partajului judiciar, acesta produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de partaj.
Încetarea coproprietății prin partaj poate fi cerută oricând, cu excepția situației în care partajul a fost suspendat, fie
prin buna înțelegere, pe calea unui act notarial, fie prin instanța de judecată.
Partajul poate fi suspendat pe o perioadă de 5 ani, prin buna înțelegere, sau pe o perioadă de 1 an, dacă este dispusă
de instanță și de principiu, actul de partaj poate fi încheiat fară prezenţa creditorilor, sub sancţiunea inopozabilităţii
faţă de aceştia în caz de simulaţie.
”Afirmația conform căreia, în noua reglementare, partajul este un act translativ, este întărită de reglementarea
opozabilității unor acte juridice încheiate anterior”[7], o consecință a efectului translativ al partajului fiind aceea că
”actul de dispoziție cu privire la bunul comun, încheiat de un singur coproprietar, nu mai este afectat de condiția
rezolutorie a partajului, ci va fi sancționat cu inopozabilitatea actului”[8].
Pe de altă parte, în ”literatura juridică se spune că actul de partaj este un act constitutiv, care marchează un
transfer de drepturi între coproprietari”[9], mai mult în cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc
numai după intabularea actului în cartea funciară.
Datorită ”efectului ex nunc actul poate constitui temei al uzucapiunii tabulare sau extratabulare”[10] conform art.
675, art. 930 sau 931 din Noul Cod Civil.
În același spirit, proiectul Noului Cod de procedură civilă prevede în art. 938 alin.1 ”Hotărârea de partaj are efect
constitutiv”.
Fiecare copărtaș este liber să-și greveze cota sa parte cu drepturi reale de garanție, doar dacă nu ar fi în acest fel
nesocotite drepturile celorlalți copărtași asupra aceluiași bun, cum ar fi și cazul ipotecii.
Art. 682 prevede că ”garanţiile constituite de un coproprietar asupra cotei sale părţi se strămută de drept asupra
bunului atribuit acestuia sau, după caz, a sumelor de bani care i-au fost atribuite prin partaj”[11]. Așadar, dreptul
de ipotecă constituit de un copărtaș asupra cotei sale părți la partaj se strămută asupra bunului sau sumei de bani
atribuite acestuia.
Practic, se instituie un caz de subrogație cu titlu particular, ce ”operează de drept”[12].
În ce privește coproprietatea constituită înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil din art. 66 din Legea nr.
71/2011 ”rezultă că efectul constitutiv al convenției de partaj, precum și alte efecte se aplică doar convențiilor de
partaj încheiate ulterior intrării în vigoare”[13] a Noului Cod Civil, deci convențiile de partaj anterioare produc
efectele reglementate de legea în vigoare la data încheierii lor, ceea ce înseamnă că au efect declarativ de drepturi.
În privința partajului judiciar, art. 66 alin. (2) stabilește că dispozițiile Noului Codul Civil sunt aplicabile atunci când
”cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea lui în vigoare”[14].
În concluzie, față de Vechiul Cod civil, care reglementa caracterul declarativ al partajului, Noul Cod precizează
expres că partajul are efect constitutiv şi fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau sumelor
atribuite numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în
cazul împărţelii voluntare, sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. În cazul partajării
bunurilor imobile, actul de partaj convenţional se încheie în formă autentică şi se înscrie cu efect constitutiv în cartea
funciară.
După părerea noastră, noua reglementare are ca scop securizarea circuitului civil, eliminând incertitudinea care
acoperea actele de dispoziție făcute de unul dintre copărtași.