Unitatea de învăţare nr.

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Cuprins:

TEMA IV – Noțiuni generale privind raportul juridic civil. Subiectele raportului

juridic civil. Conținutul raportului juridic civil (I).

1. Noţiunea, caracterele juridice şi structura raportului juridic civil.

2. Izvoarele raportului juridic civil concret. Noţiune. Clasificări. Importanţa distincţiei între
"act juridic" şi "fapt juridic stricto sensu".

3. Subiectele raportului juridic civil. Definiţii. Categorii. Capacitatea civilă. Noțiuni

generale.

4. Conținutul raportului juridic civil (I).

5. Teme de reflecție și grile recapitulative.

1. CARACTERIZARE GENERALĂ A RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Prin raport juridic civil se înţelege relaţia socială, patrimonială sau nepatrimonială,
reglementată de norma de drept civil.
Raportul juridic civil prezintă trei caractere: este un raport social; este un raport
voliţional; părţile au poziţia de egalitate juridică.
Prin structura raportului juridic civil înţelegem elementele constitutive ale raportului
juridic civil. Acestea sunt: părţile, conţinutul şi obiectul.
Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice ori juridice, în
calitate de titulare de drepturi subiective civile sau de obligaţii civile.
Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi
a obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic respectiv.
Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părţilor, adică în acţiunile sau
inacţiunile la care sunt îndrituite părţile sau de care sunt ţinute să le respecte.

3. Subiectele raportului juridic civil.

3.1. Noțiune și categorii. Prin subiect al raportului juridic civil se înţelege calitatea
de a fi titular al drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil.
Sunt deci subiecte sau părţi ale raportului juridic civil persoanele fizice sau persoanele
juridice (în această calitate a lor) între care se leagă acel raport şi care au unul faţă de
celălalt fie drepturi subiective, fie obligaţii civile corelative acestor drepturi.

Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii civile
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de
lege,
este titulară de drepturi şi obligaţii civile.

Terminologie. Persoana care dobândeşte sau exercită drepturi subiective civile este
subiectul activ al raportului juridic, iar persoana căreia îi incumbă obligaţii civile este
subiectul pasiv.
În raporturile juridice de obligaţie, subiectul activ se numeşte creditor, iar cel pasiv,
debitor.

3.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic.

A. Raportul obligațional.
Regula divizibilității.
În cazul raporturilor obligaţionale cu pluralitate de subiecte, drepturile şi obligaţiile
corelative
se divid între subiecţii activi sau cei pasivi; aşadar, obligaţiile divizibile (obligaţiile
conjuncte)
reprezintă regula – art. 1424 teza I C. civ.În cazul pluralităţii active (pluralităţii de
creditori), fiecare dintre creditori nu poate să ceară de la debitorul comun decât
executarea părţii sale din creanţă – art. 1422 alin. (2) C. civ.În cazul pluralităţii pasive
(pluralităţii de debitori), fiecare dintre debitori, atunci când aceştiasunt obligaţi faţă de
creditor la aceeaşi prestaţie, nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei decât separat
şi în limita părţii sale din datorie – art. 1422 alin. (1) C. civ.

Excepții.
- solidaritatea:
a) activă (mai mulţi creditori) – oricare dintre creditori poate să pretindă
debitorului întreaga datorie, iar debitorul se poate libera de datorie plătind-o
oricăruia dintre creditori (art. 1434 C. civ.);
b) solidaritatea pasivă (mai mulţi debitori) – creditorul va putea cere oricăruia
dintre
debitorii solidari întreaga creanţă, iar executarea obligaţiei de către unul dintre
codebitori eliberează pe ceilalţi faţă de creditor (art. 1433 C. civ.);
- debitorul solidar care a executat obligaţia se subrogă în drepturile creditorului şi
poate să ceară codebitorilor săi partea de datorie care îi revenea fiecăruia dintre
ei
[art. 1456 alin. (1) C. civ.]

- indivizibilitatea – când, datorită obiectului obligaţiei sau convenţiei părţilor,

obligaţia nu poate fi fragmentată (art. 1425 C. civ.).
- indivizibilitatea poate fi: naturală (când obiectul obligaţiei nu poate fi divizat pentru
că este indivizibil) sau convenţională (datorită convenţiei părţilor care îl consideră
indivizibil, chiar dacă prin natura lui este divizibil);

B. Raportul real.

- Subiectul activ plural

a) Proprietatea comună pe cote părți; părțile cunosc cota parte ideală și abstractă din
drept, a fiecăruia, dar bunul nu este fracționat în natură; ex.: doi frați cumpără în
cote părți egale un teren, dar niciunul nu are exclusiv nici 1 m.p. din acesta.

b) Proprietatea devălmașă; părțile nu cunosc nici măcar cota parte ideală și abstractă
din drept a fiecăruia, aceasta determinându-se la sistarea stării de devălmășie.
Ex. proprietatea comună devălmașă a soților.

- Subiectul pasiv este întotdeauna plural- toate celelalte subiecte de drept care sunt
ținute să nu aducă atingere dreptului real.

4. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi
a obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic respectiv.

1.1. Drepturile subiective civile formează latura activă a conţinutului raportului

juridic civil, iar obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă a acestuia.

A. Definiţia dreptului subiectiv civil

Prin drept subiectiv civil se desemnează posibilitatea subiectului activ, în limitele

normelor juridice civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o
conduită corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a solicita concursul forţei coercitive
a statului.
Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă şi fără depăşirea limitelor lui
interne, adică scopului pentru care a fost recunoscut de către legiuitor, ceea ce ar putea
conduce la abuz (art. 14, art. 15 NCC) .

B. Clasificarea drepturilor subiective civile

a) Drepturile subiective civile se clasifică în absolute şi relative după cum titularul

dreptului poate să şi-l exercite fără sau cu concursul altei persoane.
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în temeiul căruia titularul său poate
avea o anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru a şi-l exercita. În
categoria drepturilor subiective civile absolute sunt incluse atât drepturile
nepatrimoniale, cât şi drepturile reale.
 Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în temeiul căruia titularul poate să
pretindă subiectului pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.
Categoria drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de creanţă.
O variațiune a acestei clasificări este și aceea a drepturilor cu realizare mediată și
imediată.

b) După natura conţinutului drepturilor subiective civile, acestea se împart în

nepatrimoniale şi patrimoniale.
Dreptul nepatrimonial este acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat
în bani.
Dreptul subiectiv civil patrimonial este acela al cărui conţinut are o valoare
pecuniară. La rândul lor, drepturile subiective civile patrimoniale se împart în drepturi
reale şi drepturi de creanţă. Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial
în temeiul căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod
direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane. Dreptul de creanţă (ius ad personam)
este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia subiectul activ, numit creditor,
poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori să nu facă ceva, sub
sancţiunea constrângerii de stat. Pe lângă unele asemănări ce există între dreptul real
şi dreptul de creanţă (ambele sunt drepturi patrimoniale; ambele au cunoscuţi titularii
lor, ca subiecte active), între ele există importante deosebiri: în cazul dreptului real
subiectul pasiv este nedeterminat, pe când în cazul dreptului de creanţă este cunoscut
cel căruia îi revine obligaţia corelativă (debitorul); dreptului real îi corespunde obligaţia
generală şi negativă de a nu i se aduce atingere, în timp ce dreptului de creanţă îi
corespunde fie o obligaţie de a da, fie o obligaţie de a face, fie o obligaţie de a nu face,
care însă înseamnă obligaţia debitorului de a se abţine de la ceva ce ar fi putut face
dacă nu s-ar fi obligat la abstenţiune; drepturile reale sunt limitate ca număr, însă
drepturile de creanţă sunt nelimitate; numai dreptul real este însoţit de prerogativa
urmăririi (posibilitatea titularului dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de la orice
persoană care l-ar deţine) şi de prerogativa preferinţei (posibilitatea titularului dreptului
real de a-şi realiza dreptul respectiv cu prioritate faţă de titularii altor drepturi), nu şi
dreptul de creanţă.

c) În funcţie de corelaţia dintre drepturile subiective civile, deosebim drepturi

principale şi drepturi accesorii.
Dreptul subiectiv civil principal este acel drept care are o existenţă de sine stătătoare,
soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.
Dreptul subiectiv civil accesoriu este acel drept care nu are o existenţă de sine
stătătoare, în sensul că el fiinţează pe lângă un alt drept subiectiv civil, acesta din urmă
având rolul de drept principal.
Clasificarea prezintă importanţă deoarece soarta juridică a dreptului accesoriu depin-
de de cea a dreptului principal – accesorium sequitur principale. Întrucât drepturile
nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, înseamnă că ele sunt drepturi principale, aşa
încât clasificarea în discuţie vizează drepturile patrimoniale.
Sfera de aplicare a împărţirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu trebuie
redusă la categoria drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanţă accesorii,
acestea izvorând ca drepturi corelative obligaţiilor născute din actele juridice civile
accesorii. Dintr-un contract accesoriu izvorăsc nu numai obligaţii accesorii, ci şi drepturi
corelative acestora, raportul juridic obligaţional născut dintr-un contract accesoriu având
nu numai o latură pasivă (obligaţia, datoria debitorului), ci şi o latură activă (dreptul de
creanţă al creditorului de a cere debitorului îndeplinirea acelei obligaţii). În categoria
drepturilor de creanţă accesorii includem: dreptul creditorului de a pretinde de la debitor
dobânda aferentă creanţei principale, dreptul născut din convenţia accesorie numită
clauză penală, dreptul subiectiv care izvorăşte din fidejusiune, dreptul de a pretinde
arvuna.
Principala aplicaţie a acestei clasificări se întâlneşte totuşi în materia drepturilor
reale, deosebindu-se drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii.
Drepturi reale principale sunt spre exemplu:
- dreptul de proprietate, în cele două forme ale sale, adică: dreptul de proprietate
publică (titulari ai dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unităţile adminis-
trativ-teritoriale) şi dreptul de proprietate privată (pot fi titulari ai dreptului de proprietate
privată atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice, inclusiv statul şi unităţile
administrativ-teritoriale);
- drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată (dez-
membrămintele dreptului de proprietate, numite şi drepturile reale principale asupra
bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul
de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie;
- dreptul de administrare (de folosinţă) al regiilor autonome şi instituţiilor publice, ca
drept real corespunzător dreptului de proprietate publică;
- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosinţă ce izvorăşte din concesiune;
- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea publică a statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice sau fizice;
Drepturi reale accesorii sunt, spre exemplu::
- dreptul de ipotecă, art. 2343-2478 NCC ;
- dreptul de gaj (amanetul), reglementat de art. 2480-art. 2494 NCC;
- privilegiile art. 2333-2342 NCC;
- dreptul de retenţie, art. 2495- 2499 NCC .
Se observă că toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un drept
de creanţă.

d) În raport de gradul de certitudine conferit titularilor, deosebim drepturi pure şi

simple şi drepturi afectate de modalităţi.
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este acela care conferă maximă certitudine titula-
rului său, deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare
viitoare. Un asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a născut, necondiţionat.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acela care nu mai oferă deplină
siguranţă titularului, în sensul că existenţa lui sau exercitarea lui depinde de o împre-
jurare viitoare, certă sau incertă. Termenul, condiţia şi sarcina sunt modalităţile actului
juridic, deci este afectat de modalitate acel drept subiectiv civil care este însoţit de un
termen, o condiţie sau o sarcină. Dreptul subiectiv civil afectat de termen este apropiat,
ca siguranţă, de dreptul pur, deoarece termenul, ca modalitate a actului juridic, constă
într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare, aşa încât nu afectează existenţa dreptului
subiectiv, ci numai exerciţiul acestuia, în sensul că amână sau, după caz, pune capăt
exerciţiului dreptului subiectiv respectiv. Dreptul subiectiv civil afectat de condiţie este
nesigur în ceea ce priveşte existenţa sa, întrucât condiţia este un eveniment viitor şi
nesigur ca realizare, aşa încât există nesiguranţă în privinţa eficacităţii sau, după caz, a
stingerii dreptului subiectiv.

4.Teme de reflecție și grile recapitulative

1. Ce sunt drepturile relative?

2. Comparați drepturile reale și drepturile de creanță.

3. Obligația naturală este o obligație juridică?

4. Ce este publicitatea constitutivă de drepturi?

5. Care este regula în ce privește rolul publicității drepturilor?

6.Reprezintă o diferență între drepturile reale și drepturile de creanță:

a) doar drepturile de creanță sunt evaluabile în bani;
b) doar drepturile reale pot avea mai mulți cotitulari (de exemplu, coproprietari);
c) doar exercitarea drepturilor de creanță presupune concursul unui subiect pasiv
determinat al raportului juridic.
7. Este un drept de creanță:
a) dreptul întreținutului de a obține prestarea, în natură, a întreținerii convenite printr-un
contract de întreținere;
b) dreptul de opțiune succesorală;
c) dreptul de ipotecă mobiliară.