Caiet Jurisprudenta

Privită în sens larg, obligaţia constă în raportul juridic ce are o latură activă – dreptul de creanţă – ce
aparţine creditorului cât şi o latură pasivă, respectiv datoria – ce incumbă debitorului. În sens restrâns,
desemnează numai latura pasivă a raportului juridic, respectiv acea datorie ce incumbă debitorului.
Obligaţia reprezintă acel raport juridic ce cuprinde atât dreptul subiectului activ – creditorul, de a cere –
subiectului pasiv – debitorul, de a da, a face sau a nu face ceva, în caz contrar existând posibilitatea
apelării la constrângere de către stat. Raportat la persoana creditorului, raportul de obligaţie este un
drept de creanţă, iar din punctul de vedere al debitorului, acest raport apare ca o datorie.

2. Elementele raportului juridic de obligaţie Structural, raportul de obligaţie, ca orice raport juridic, civil,
cuprinde trei elemente: subiectele, conţinutul, obiectul. Subiectele raportului juridic de obligaţie pot fi
atât persoane fizice cât şi juridice inclusiv statul. Subiectul activ este denumit creditor, subiectul pasiv
este denumit debitor. Este posibil ca acelaşi subiect să aibă dublă calitate respectiv creditor pentru o
anumită prestaţie dar şi debitor al altei prestaţii. Într-un contract de vânzare-cumpărare atât vânzătorul
cât şi cumpărătorul au astfel de calităţi duble. În examinarea diferitelor categorii de obligaţii speciale
subiectele poartă denumiri diferite: vânzător – cumpărător, donator – donatar etc. Conţinutul raportului
juridic de obligaţie se referă la drepturile aparţinând creditorului dar şi la obligaţia aferentă acestui
drept a debitorului. Dreptul de creanţă se include în activul patrimoniului iar obligaţia corelativă este
cuprinsă în pasivul acestuia. După cum se ştie, drepturile reale împreună cu drepturile de creanţă,
reprezintă clasificarea principală a drepturilor cu caracter patrimonial. Dreptul real se deosebeşte de cel
de creanţă prin caracterul său absolut în condiţiile în care dreptul de creanţă este un drept relativ.

Izvorul de obligaţie este acel fapt juridic (în sensul larg) ce dă naştere unui raport juridic obligaţional.
Aceste fapte juridice dau naştere atât unor drepturi subiective – drepturi de creanţă – cât şi obligaţiilor
corelative acestor drepturi, care nu pot şi nu trebuie confundate cu izvoarele dreptului – norme juridice
– de generală aplicaţie dar neparticularizate la anumite subiecte de drept, în timp ce izvoarele
obligaţiilor, în aplicarea normelor juridice generale, stabilesc între anumite subiecte (determinate)
raporturi juridice concrete de obligaţie.

2. Clasificarea izvoarelor obligaţiilor potrivit Codului Civil Acest tip de clasificare prezintă unele
inconveniente pe care le vom arăta în continuare fiind caracterizat prin imprecizie şi lipsă de rigurozitate
ştiinţifică. Potrivit codului civil izvoarele obligaţiilor sunt: - contractul; - cvasicontractul; - delictul; -
cvasidelictul; - legea. Contractul este un acord de voinţă a două sau mai multe părţi prin care se
constituie, modifică sau stinge un raport juridic de obligaţii (art. 942 Cod civil).