DREPT CIVIL.

OBLIGAȚII I

CURS 1

OBLIGAȚIA CIVILĂ

NOŢIUNE

Prin obligaţie se înţelege raportul juridic în temeiul căruia o persoană, numită creditor, are dreptul de a
pretinde de la o altă persoană, numită debitor, o anumită prestaţie, pe care acesta din urmă este
îndatorată a o îndeplini.

Din punctul de vedere al creditorului, obligaţia reprezintă o creanţă, intrând în activul său patrimonial,
iar, din punctul de vedere al debitorului, ea reprezintă o datorie, intrând în pasivul său patrimonial.

STRUCTURĂ

Elementele structurale ale raportului juridic de obligaţie sunt: subiectele, obiectul şi conţinutul, la care
unii autori mai adaugă şi sancţiunea.

Subiectele raportului juridic de obligaţie sunt persoanele fizice sau juridice între care se stabileşte acel
raport şi anume: creditorul sau subiectul activ, care poate pretinde celeilalte părţi transmiterea unui
drept, săvârşirea unei fapte sau abţinerea de la săvârşirea ei şi debitorul sau subiectul pasiv, care are
obligaţia corelativă dreptului creditorului.

De regulă, în cadrul raporturilor juridice de obligaţie, ambele părţi, atât creditorul cât şi debitorul, sunt
determinaţi, individualizaţi din momentul naşterii raportului juridic respectiv (de ex. în raporturile
contractuale civile, din momentul încheierii contractului, iar la raporturile izvorâte din fapte juridice, din
momentul survenirii lor), însă, în mod excepţional, în cadrul unor raporturi obligaţionale numai unul din
subiecţi este determinat, celălalt fiind determinabil (de ex. în cadrul promisiunii publice de recompensă,
în care creditorul se determină ulterior în persoana celui care satisface cerinţa promitentului.

Denumirile de creditor şi debitor sunt generice, astfel încât ele poartă denumiri specifice în cadrul
diferitelor raporturi juridice obligaţionale (de ex. vânzător şi cumpărător, în contractul de vânzare-
cumpărare; donator şi donatar, în contractul de donaţie; mandant şi mandatar în contractul de mandat;
gerant şi gerat, în gestiunea de afaceri; însărăcit şi îmbogăţit, în îmbogăţirea fără justă cauză; solvens şi
accipiens, în plata nedatorată etc).

Obiectul obligaţiei constă în prestaţia pozitivă (a da sau a face ceva) sau negativă (a nu face ceva) pe
care debitorul trebuie să o execute şi la care creditorul este îndreptăţit.

Astfel:

- în obligaţia de a da (aut dare), debitorul se obligă să transmită dreptul de proprietate sau un alt drept
real asupra unui bun ori să constituie un asemenea ultim drept (această obligaţie se realizează în chiar
momentul intervenirii acordului de voinţă al părţilor când este vorba de lucruri certe, iar obligaţia
ulterioară de predare a lucrului nu mai constituie o obligaţie de a da, ci una de a face); obligaţii de a da
se întâlnesc şi

în cazul când se vând bunuri de gen, iar transferul proprietăţii urmează să aibă loc în momentul
individualizării bunurilor şi în toate situaţiile când părţile au convenit ca transferul proprietăţii să aibă loc
la un moment ulterior încheierii contractului;

- obligaţia de a face (aut facere) are ca obiect o prestaţie pozitivă - alta decât cea de a da -, precum şi
obligaţia de a preda un lucru, de a efectua o lucrare, de a presta un serviciu etc.;

- obligaţia de a nu face (aut non facere) constă într-o conduită negativă concretizată în abţinerea
debitorului de la a face ceva ce ar fi putut săvârşi în lipsa obligaţiei asumate faţă de creditor (exemplu:
obligaţia pe care autorul unei lucrări literare şi-o asumă prin contractul de editură, de a nu încheia cu
privire la aceeaşi lucrare un alt contract cu o altă editură).

Prin urmare, obiectul obligaţiei constă tocmai în ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor şi acesta
trebuie să îndeplinească.

Conţinutul obligaţiei constă în dreptul creditorului de a pretinde şi îndatorirea debitorului de a îndeplini

prestaţia datorată. Prin urmare obiectul obligaţiei îl reprezintă însăşi prestaţia, pe când conţinutul ei îl
constituie dreptul creditorului de a pretinde îndeplinirea prestaţiei şi îndatorirea corelativă a debitorului
de a o îndeplini. Deci, conținutul raportului juridic civil obligațional cuprinde ansamblul de drepturi și
obligații care aparțin subiectelor acelui raport juridic.

Sancţiunea obligaţiei constă în posibilitatea conferită de lege creditorului de a recurge la forţa de

constrângere a statului pentru executarea prestaţiei datorate de debitor, prin intermediul acţiunii în
justiţie sau a executării silite, ori de a refuza restituirea prestaţiei executate de bună voie de către
debitor. Prin intermediul sancţiunii se asigură executarea obligaţiilor, iar în lipsa sancţiunii, îndeplinirea
prestaţiei ar rămâne la latitudinea debitorului. Din perspectiva debitorului, sancțiunea obligației constă
în mijloacele juridice pe care legea i le pune la dispoziție, pentru a se libera de datorie, prin executarea
prestației datorate, când creditorul refuză ori nu poate să o primească, debitorul având interesul de a
stinge raportul juridic obligațional, prin executarea conformă a obligației.

Exemple practice:

Într-un raport juridic născut din contractul de vânzare – cumpărare, părțile acestuia, vânzătorul,
respectiv cumpărătorul (ambii, având atât calitatea de debitor, cât și de creditor) sunt subiectele
raportului juridic.

Obiectul raportului juridic este format din: prestația vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate
asupra bunului vândut (prestație de a da), prestația vânzătorului de a preda bunul vândut (prestație de
face), prestația cumpărătorului de a achita prețul bunului cumpărat (prestație de da și de a face,
concomitent, căci implică, pe de o parte, transferul dreptului de proprietate asupra sumei de bani și, pe
de altă parte, remiterea efectivă a acesteia), prestația cumpărătorului de a prelua bunul cumpărat.
Bunul vândut – cumpărat, precum și prețul acestuia reprezintă obiecte ale prestațiilor vânzătorului,
respectiv cumpărătorului; mai sunt întâlnite în doctrină și în practică sub titulatura de obiecte derivate
ale obligațiilor vânzătorului și cumpărătorului.

În conținutul raportului juridic de vânzare-cumpărare intră: dreptul vânzătorului la a primi prețul,

obligația vânzătorului de a transfera dreptul de proprietate, obligația vânzătorului de a preda bunul,
obligația vânzătorului de a păstra și de a conserva bunul

până la predare, obligația vânzătorului de a suporta cheltuielile predării, obligația vânzătorului de a-l
garanta pe cumpărător pentru liniștita și pentru utila folosință a bunului, dreptul cumpărătorului de a
primi dreptul de proprietate asupra bunului, dreptul cumpărătorului de a primi bunul în materialitatea
lui, dreptul cumpărătorului de a fi garantat pentru liniștita și utila folosință a bunului, obligația
cumpărătorului de a achita prețul bunului, obligația cumpărătorului de a ridica bunul, precum și
obligația cumpărătorului de a achita cheltuielile ridicării și ale vânzării.

Sancțiunea neexecutării oricăreia dintre obligațiile vânzătorului sau ale cumpărătorului implică, în
principiu, dreptul creditorului respectivei obligații de a promova o cerere de chemare în judecată a
debitorului și de a obține obligarea acestuia la executarea în natură sau prin echivalent a obligației sale.

CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR

Dintre numeroasele criterii de clasificare a obligaţiilor care au fost propuse în literatura juridică,
considerăm că prezintă o importanţă mai mare următoarele criterii: după izvorul lor, după obiectul lor,
după cum sunt sau nu afectate de modalităţi și după cum sunt sau nu înzestrate cu sancțiune.

a) După izvorul lor, obligaţiile pot fi: obligaţii născute din acte juridice şi obligaţii născute din fapte
juridice.

Actele juridice - izvoare de obligaţii - pot fi unilaterale (exemplu: testamentul) şi bilaterale - contractul.

Faptele juridice sunt de două feluri: fapte juridice ilicite care dau naştere raporturilor juridice
obligaţionale de răspundere civilă şi fapte juridice licite, în categoria cărora intră: îmbogăţirea fără justă
cauză, plata nedatorată şi gestiunea de afaceri.

b) După obiectul lor, respectiv după natura prestaţiei datorate de debitor, obligaţiile pot fi:

- obligaţii de rezultat sau determinate, în care obiectul prestaţiei este determinat, iar obligaţia se
consideră executată în momentul obţinerii rezultatului stabilit de părţi (de ex., obligaţia vânzătorului de
a remite bunul vândut şi a cumpărătorului de a plăti preţul convenit);

- obligaţii de mijloace sau nedeterminate, în care obiectul prestaţiei nu este determinat, debitorul
obligându-se să depună toată diligenţa necesară și să acționeze cu toată prudența pentru ca rezultatul
propus să fie realizat, însă neatingerea rezultatului nu presupune neîndeplinirea însăşi a obligaţiei (de
ex. obligaţia medicului de a trata bolnavul, obligaţia meditatorului de a pregăti un elev în vederea
susţinerii unui examen etc.).
Tot după obiectul lor, Codul civil clasifică obligaţiile în: obligaţii de a da (dare), obligaţii de a face (facere)
şi obligaţii de a nu face (non-facere)

- obligaţiile de a da şi de a face sunt obligaţii pozitive, iar cele de a nu face, obligaţii negative.

c) După cum obligaţiile sunt sau nu afectate de modalităţi, ele se clasifică în: obligaţii pure şi simple,
obligații simple şi afectate de modalităţi.

Obligaţiile simple sunt acelea care au un singur creditor, un singur debitor şi un singur obiect şi care îşi
produc efectele în mod ireversibil, executându-se imediat după

formarea lor (de ex. obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin fapta sa ilicită);
vor fi obligaţii pure şi simple şi cele în care există o pluralitate de subiecte, dacă obligaţiile sunt divizibile,
precum şi cele care au o pluralitate de obiecte, dacă debitorul este obligat cumulativ la mai multe
prestaţii.

Obligațiile pure și simple sunt obligații simple care nu sunt suceptibile de a fi afectate de modalități.

Obligaţiile afectate de modalităţi sunt obligaţii complexe, iar spre deosebire de cele simple, au anumite
particularităţi în ceea ce priveşte subiectele, obiectul sau efectele lor, astfel că modalităţile pot afecta
subiectele, obiectul, existenţa şi exigibilitatea obligaţiei.

După cum modalităţile privesc subiectele obligaţiei, existând o pluralitate de subiecte, obligaţiile pot fi:
solidare, indivizibile şi in solidum.

Obligaţia conjunctă (divizibilă) va fi o obligaţie simplă, neafectată de modalităţi în privinţa subiectelor,

deoarece, deşi există o pluralitate de subiecte (debitori sau creditori), obligaţia se împarte în atâtea părţi
câţi creditori sau debitori sunt, fiecare creditor putând pretinde debitorului doar partea sa din creanţă,
iar debitorul va putea fi urmărit numai pentru partea sa de datorie (art. 1422 - 1424 C. civ.).

Obligaţia este solidară când creanţele sau datoriile nu se divid între creditori sau debitori; dacă
solidaritatea este activă (între creditori), oricare dintre creditori poate reclama debitorului creanţa în
întregime, iar plata făcută de către debitor unuia dintre creditori stinge obligaţia sa faţă de toţi, urmând
ca, creditorul ce a primit plata să predea celorlalţi creditori partea ce se cuvine fiecăruia (art. 1434 -
1442 C.civ.), pe când, dacă solidaritatea este pasivă (între debitori), oricare dintre debitori va putea fi
urmărit de către creditor pentru întreaga datorie, iar plata făcută de oricare dintre debitori, îi eliberează
pe toţi faţă de creditor, urmând ca debitorul care a plătit să se îndrepte împotriva celorlalţi pentru
partea ce revine fiecăruia (art. 1443 - 1460 C.civ.).

Dacă, în raporturile juridice dintre neprofesioniști, solidaritatea este excepţia, neputând fi prezumată
(art. 1445, prima propoziție), în raporturile juridice dintre profesioniști, dimpotrivă: solidaritatea
codebitorilor este regula, fiind prezumată potrivit art. 1446 Cod civil.

Obligaţia este indivizibilă când, datorită naturii obiectului (indivizibilitate naturală) sau datorită
convenţiei intervenite între părţi (indivizibilitate convenţională), ea nu este divizibilă între creditori
(indivizibilitate activă) sau între debitori (indivizibilitate pasivă), neputând fi, astfel, executată decât în
întregime (art. 1425 - 1433 C. civ.).

După cum modalităţile privesc obiectul obligaţiei, existând o pluralitate de obiecte, obligaţiile pot fi:
alternative şi facultative.

Obligaţia conjunctivă (cumulativă) va fi o obligaţie simplă, neafectată de modalităţi în privinţa

obiectului, deoarece deşi are ca obiect două sau mai multe prestaţii, ele trebuie executate în totalitate
pentru ca debitorul să fie eliberat.

Obligaţia este alternativă când are ca obiect mai multe prestaţii, din care debitorul, pentru a se elibera,
trebuie să execute numai pe una, la alegerea sa (art. 1461 – 1467 Cod civil).

Obligaţia este facultativă când are ca obiect o singură prestaţie, însă debitorul are posibilitatea
(facultatea) de a se elibera executând o altă prestaţie determinată (art. 1468 Cod civil).

După cum modalităţile privesc efectele obligaţiilor, afectând eficacitatea sau exigibilitatea lor, obligaţiile
pot fi: obligaţii afectate de condiţie (art. 1399 – 1410 Cod civil) - condiţia afectând eficacitatea lor şi
obligaţii afectate de termen (art. 1411 – 1420 Cod civil)- termenul afectând executarea (exigibilitatea)
obligaţiei.

d) În fine, în funcție de cum obligațiile sunt sau nu înzestrate cu sancțiune, acestea sunt obligații civile
sau perfecte și obligații naturale sau imperfecte.

Obligațiile civile sunt raporturi juridice obligaționale care sunt înzestrate cu sancțiune, creditorul având
posibilitatea de a obține executarea lor prin mijloace ofensive (cererea de chemare în judecată, spre
pildă); aceste obligații reprezintă regula în materie.

Obligațiile naturale nu pot fi executate silit de către creditor prin intermediul forței coercitive a statului,
deoarece acestea nu au în conținutul lor sancțiunea; ele pot fi îndeplinite de către debitor doar de bună-
voie. Obligațiile naturale, la rândul lor, se divid în obligații degenerate (care s-au născut obligații civile,
dar au ajuns, între timp, naturale, pierzându-și sancțiunea) și obligații avortate, care, de la început, s-au
născut fără sancțiune.

Exemple practice:

Obligații născute din acte juridice bilaterale: raporturile juridice care au ca izvor contractul: de vânzare,
de schimb, de locațiune, de mandat etc.

Obligații născute din acte juridice unilaterale: raporturi juridice care au ca izvor testamentul, oferta de a
contracta ș.a.

Obligații născute din fapte juridice ilicite: raportul juridic izvorât din fapta unei persoane constând în
distrugerea unui bun al altei persoane.
Obligații născute din fapte juridice licite: raportul juridic izvorât din fapta unei persoane constând în
administrarea afacerilor unei alte persoane (gestiunea de afaceri), plata unei sume de bani în lipsa
calității de debitor (plata nedatorată), salvarea unui bun al altuia de la pieire (îmbogățirea fără justă
cauză).

Obligații de rezultat: de a transmite dreptul de proprietate, de a preda un bun, de face o lucrare, de a

presta un serviciu.

Obligații de mijloace: de a acorda asistență medicală, de a acorda asistență juridică.

Obligații de a da: obligația de a transmite sau de a constitui un drept real.

Obligații de a face: obligația de a preda un bun.

Obligații de a nu face: obligația de a nu contracta, pentru o perioadă determinată, cu o anumită

persoană, cu privire la un anumit obiect.

Obligații simple: obligația vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra

bunului vândut.

Obligații pure și simple: obligația de a presta întreținere, obligația de a plăti pensie de asigurări sociale.

Obligații indivizibile: obligația a doi coproprietari ai unui bun care nu poate fi divizat, prin natura sa (un
cal viu), de a preda cumpărătorului respectivul bun.

Obligații divizibile: obligația a doi coproprietari pe cote părți de a transmite, fiecare, cumpărătorului,
dreptul de proprietate asupra bunului lor.

Obligații solidare: obligația a doi făptuitori ai unei fapte ilicite de a repara prejudiciul cauzat victimei
acesteia.

Obligație conjunctivă: debitorul datorează două oi şi 2 kg de lână.

Obligație alternativă: debitorul datorează două oi sau trei miei.

Obligație facultativă: debitorul datorează un stilou, dar se poate elibera şi plătind contravaloarea sa.

Obligație afectată de condiție: debitorul îi va picta creditorului un portret dacă acesta din urmă va
absolvi facultatea.

Obligație afectată de termen: debitorul îi va picta creditorului un portret în luna ianuarie a anului 2018.

Obligație civilă: obligația cumpărătorului de a-i plăti vânzătorului prețul bunului cumpărat, pe tot
parcursul termenului de prescripție.

Obligație degenerată: obligația cumpărătorului de a-i plăti vânzătorului prețul bunului cumpărat, după
împlinirea termenului de prescripție.
Obligație avortată: obligația născută din contractul de joc sau de pariu.

DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I

CURS 2

CONTRACTUL CIVIL.

NOŢIUNE. FUNCŢII. CLASIFICĂRI ALE CONTRACTELOR

1. Noțiunea de „contract”

Contractul (etimologic – „cum tragere”) sau convenţia (etimologic – „cum venire”) este definit ca fiind
acordul de voinţă intervenit între două sau mai multe persoane, spre a constitui, modifica sau stinge
raporturi juridice, conform art. 1166 C. civ.

Definiția legală actuală este mai cuprinzătoare față de cea conținută în art. 942 Cod civil 1864, unde
efectul modificator de raporturi juridice al contractului nu era menționat. Cu toate acestea, dacă avem
în vedere modificarea raporturilor juridice lato sensu, instituție juridică în care s-ar include și schimbarea
subiectelor raportului juridic, atunci putem afirma că definiția analizată surprinde toate efectele pe care
le poate genera un contract, pentru că, stricto sensu, dacă privim instituția juridică a modificării
raportului juridic doar ca pe o modalitate de transformare a obligațiilor (prin novație sau delegație), pe
lângă aceste efecte enumerate de art. 1166 Cod civil, ar trebui menționat și acela al transferării
raportului juridic. Într-adevăr, Codul civil în vigoare consacră, la art. 1315 – 1320, instituția cesiunii
contractului, prin intermediul căreia o parte poate să își substituie un terț în raporturile născute dintr-un
contract, în măsura în care prestațiile la care era îndatorată nu au fost integral executate și numai cu
consimțământul celeilalte părți contractante; pe lângă această instituție juridică nouă, în același registru,
al transmiterii obligațiilor, ar trebui menționate și cesiunea de creanță și subrogația personală în
drepturile creditorului prin plata creanței.

Plecând de la noțiunea contractului cuprinsă în textul art. 1166 Cod civil, s-a apreciat, pe bună dreptate,
în literatura de specialitate juridică, asupra necesității adăugării unei precizări care privește concordanța
contractului cu legea privită lato sensu, în așa fel încât definiția completă să aibă următorul conținut:
„contractul este acordul de voințe realizat între două sau mai multe persoane, cu intenția lor de a da
naștere, a modifica sau a stinge un raport juridic, cu respectarea sau în executarea legii”. Această
formulare acoperă întreaga panoplie a contractelor care se încheie astăzi în dreptul privat, precum și a
acelora din dreptul public, referindu-ne aici la contractele administrative.

Prin urmare, contractul ca principal izvor de obligaţii exprimă manifestările de voinţă concordante a cel
puţin două persoane, deosebindu-se astfel de actul juridic unilateral, reglementat de art. 1324 – 1329
Cod civil, care este emanaţia voinţei unei singure persoane şi care numai în anumite situaţii este izvor de
drept.
2. Funcțiile contractului

În general, contractul îndeplinește diverse funcții, care se pot grupa în jurul a două idei strâns legate
între ele: ideea de manifestare a persoanei în societate și ideea de organizare a vieții sociale.

A. Contractul – mijloc juridic de manifestare a persoanei în societate

În primul rând, din perspectiva raportului cu persoana umană, contractul îndeplinește funcția de
comunicare, fiind un mijloc de stabilire a legăturilor oricărei persoane cu semenii săi, prin schimbul de
bunuri și servicii între persoanele care compun societatea, persoanele fizice și persoanele juridice,
inclusiv cele de drept public, începând cu statul; comunicarea contractuală este, în principiu,
patrimonială.

Funcția egalitară a contractului face din acesta un instrument de redistribuire, care permite fiecărui
membru al societății să își procure ceea ce își dorește, oferind, în schimb, un bun sau prestând un
serviciu celeilalte părți contractante.

Nu în ultimul rând, din această perspectivă, apare ca manifestă funcția de gestiune patrimonială a
contractului, care sugerează ideea conform căreia contractul oferă subiectului de drept pârghiile de a
acționa asupra substanței materiale a patrimoniului său, adică asupra bunurilor sale, cărora le poate
acorda destinația pe care o consideră necesară, în scopul de a acoperi nevoile materiale și spirituale ale
sale sau ale altuia, printr-o decizie spontană sau sub presiunea unor constrângeri. Cu alte cuvinte, prin
intermediul acestui instrument juridic – contractul – subiectul de drept reușește să își valorifice
prerogativele din conținutul juridic al drepturilor sale patrimoniale, manifestându-se, astfel, plenar în
viața economică.

B. Contractul – mijloc juridic necesar și eficace pentru realizarea organizării vieții sociale

În acest registru, în primul rând, poate fi amintită funcția normativă a contractului; orice contract, prin
efectele sale, se concretizează în crearea de norme juridice private, care au forță obligatorie pentru
părțile contractante; acestea, prin acordul lor de voințe, stabilesc reguli de conduită obligatorii, pe care
sunt ținute să le respecte nu numai ele, în cadrul raporturilor juridice născute din respectivele contracte,
ci și terții, care au îndatorirea de a manifesta respect față de realitatea juridică creată prin contract și de
a se abține de la orice conduită prin care ar contraveni acesteia. În acest sens, așa cum vom vedea în
cele de mai jos, chiar și instanța de judecată și însuși legiuitorul sunt ținuți să se conformeze forței
obligatorii a contractului, având la dispoziție doar foarte puține mijloace, expres reglementate prin lege,
de a interveni în conținutul acestuia.

Din punctul de vedere al ideii de organizare a vieții sociale, contractul are și o funcție distributivă, de
fapt, o altă fațetă a funcției egalitare; astfel, prin toate contractele încheiate între diferite subiecte de
drept, este asigurată funcționarea mecanismului economic, prin organizarea producerii și a circulației
resurselor în societate.
Funcția de stabilizare socială apare ca fiind rodul manifest al constrângerii inerente ce rezultă din forța
obligatorie a contractului, semnificând faptul că tot ceea ce s-a stipulat prin contract trebuie să fie
respectat întocmai, atât de către părțile acestuia, cât și de către terți.

3. Clasificări ale contractelor

Contractele se clasifică din mai multe puncte de vedere, în funcție de mai multe criterii. Fiecare dintre
clasificările ce le vom sublinia nu prezintă numai un interes pur teoretic, ci şi un interes practic, căci, în
funcție de calificarea primită de către fiecare contract, se va stabili regimul juridic al acestuia.

3.1 Clasificarea contractelor după conţinutul lor (contracte sinalagmatice și unilaterale)

În funcţie de conţinutul lor, contractele se clasifică în contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale.

3.1.1. Contractele sinalagmatice. Este un loc comun deja divizarea contractelor, în funcție de conținutul
acestora, în contracte sinalagmatice și contracte unilaterale. Codul civil actual, cu rigurozitate, se
preocupă de definirea și de caracterizarea acestor tipuri de contracte în cuprinsul art. 1171, stipulând
despre contractul sinalagmatic (sau bilateral) că este acela în temeiul căruia se nasc obligații reciproce și
interdependente între părți, deosebindu-se astfel de contractul unilateral, în care obligațiile, chiar
existente în sarcina ambelor părți, nu sunt totuși interdependente.

Ideea reciprocității obligațiilor este truvabilă așadar la ambele categorii de contracte, cu precizarea
necesară că, în cazul contractelor sinalagmatice, o vom întâlni întotdeauna, pe când, în ipoteza
contractelor unilaterale, doar ocazional, specifice acestora fiind obligațiile născute în sarcina doar a
uneia dintre părți, cealaltă având doar drepturi. Ideea de reciprocitate a obligațiilor contractuale
exprimă realitatea existenței obligațiilor care au un izvor comun, de natură contractuală, în sarcina
ambelor părți contractante.

Ceea ce este esențial însă și diferențiază contractele sinalagmatice de cele unilaterale, așa cum acurat a
surprins legiuitorul în cuprinsul art. 1171 Cod civil, este caracterul interdependent al obligațiilor născute
din aceste prime contracte. Ideea de interdependență descrie cum fiecare dintre cele două părți
contractante își asumă obligații în considerarea obligațiilor asumate de către cealaltă parte. Această
caracteristică a contractelor sinalagmatice este exprimată cel mai bine în afirmația devenită deja celebră
– obligația unei părți este cauza juridică a obligației asumate de către cealaltă parte – cu precizarea că
nu este vorba aici despre cauză doar ca element al voinței juridice, ca aplicație a ideii de scop, relevantă
pe terenul formării contractului, ci despre cauza eficientă din contractele sinalagmatice, care este
„reprezentarea intelectuală a obligației corelative și forța ce a hotărât consimțământul contractului”; în
aceste contracte, cauza transcende terenul formării contractului, manifestându-se plenar și pe terenul
executării acestuia. „Voința părților contractante, în elementele sale finale, va fi realizată nu prin
formarea, ci prin executarea contractului. Părțile, prin executarea contractului, își văd îndeplinite
scopurile pentru care au contractat; și, de vrem să știm dacă părțile și-au atins țelurile, trebuie să vedem
cum a fost executat contractul. Există o legătură intimă între epoca formațiunii contractului și epoca de
realizare a lui. Ceea ce se prevede pe terenul formării contractului, nu se realizează decât pe terenul
executării contractului, în condițiunile și măsura acestei executări. Nu va fi vorba la aceste instituțiuni de
cauză tehnic construită pe terenul formării contractului, dar ele vor avea aceeași substanță finalistă ca și
teoria tehnică a cauzei. Dacă o parte execută

obligația, și cealaltă parte trebuie să și-o execute pe a sa, căci prima n-a înțeles să se oblige decât dacă și
cealaltă își va îndeplini obligația ei. Dacă nu-și va executa cealaltă parte obligația, atunci acea parte care
și-a executat obligația nu-și va atinge scopul contractării”. Văzută în acest fel cauza justifică
interdependența obligațiilor născute din contractele sinalagmatice, interdependență care se manifestă
nu numai în momentul formării contractului, ci pe tot parcursul executării acestuia.

De pildă, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul îşi asumă obligaţia de a transmite dreptul de

proprietate asupra lucrului vândut şi de a-l preda, iar cumpărătorul se obligă să plătească preţul. Atât
timp cât nu ar exista îndatorirea vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate, obligația
cumpărătotului de a plăti prețul nu și-ar justifica rațiunea de a fi și reciproc.

3.1.2. Contractele unilaterale. Contractele unilaterale sunt contractele care, de regulă, nasc obligaţii
numai pentru una din părţi, cealaltă parte fiind titulara unor drepturi corelative, sau contractele în care
există obligații reciproce între părțile contractante, dar acestea nu sunt interdependente (art. 1171 Cod
civil); ultima categorie de contracte este reprezentată de cele „sinalagmatice imperfecte” pe care, la
momentul clasificării contractelor în funcție de obiectul acestora, Codul civil de la 1864 le-a scăpat din
vedere, omisiune ce a fost însă îndreptată de către actualul Cod civil, care le include, expressis verbis, în
categoria contractelor unilaterale, ținând cont de faptul că, într-adevăr, obligațiile născute în executarea
acestora, deși sunt reciproce, nu sunt interdependente, putând subzista una în lipsa celeilalte și, mai
mult, îndatoririle născute după încheierea contractului au un alt izvor juridic, de regulă, un fapt juridic
licit (îmbogățirea fără justă cauză, de exemplu).

Printre cele mai importante contracte unilaterale se enumeră: contractul de împrumut, contractul de
depozit, contractul de mandat (dacă este gratuit), contractul de fidejusiune, contractul de donaţie fără
sarcini etc.

3.2. Clasificarea contractelor în funcţie de scopul urmărit de părți la încheierea lor (contracte cu titlu
oneros şi contracte cu titlu gratuit)

3.2.1. Contractele cu titlu oneros. Sunt acele contracte în care fiecare dintre părţi urmăreşte un folos, o
contraprestaţie, un avantaj, adică realizarea unui interes patrimonial propriu, în schimbul obligațiilor pe
care și le asumă (art. 1172 alin. 1 Cod civil). Intră în această categorie: contractul de vânzare-cumpărare,
contractul de schimb, contractul de locaţiune etc.

Contractele cu titlu oneros se subclasifică, la rândul lor, în contracte comutative și contracte aleatorii.

Potrivit dispozițiilor art. 1173 alin. 1 Cod civil, este comutativ contractul în care, la momentul încheierii
sale, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau
determinabilă. Cu alte cuvinte, fiecare dintre părțile contractante știe, ab initio, care îi sunt drepturile și
care îi sunt obligațiile care îi incumbă, precum și întinderea acestora. Spre pildă, în contractul de
vânzare-cumpărare, de la momentul încheierii sale, atât vânzătorul, cât și cumpărătorul cunosc existența
drepturilor și a obligațiilor lor (vânzătorul are dreptul de a primi prețul și obligațiile de a transmite
dreptul de proprietate, de a preda bunul, de a-l garanta pe cumpărător contra viciilor ascunse și contra
evicțiunii, de a suporta cheltuielile predării și ale individualizării bunului; cumpărătorul are dreptul de a
primi bunul și obligațiile de a

plăti prețul, de a suporta cheltuielile vânzării, de a prelua bunul cumpărat), precum și întinderea
acestora (vânzătorul știe prețul pe care urmează să-l primească, precum și bunul pe care urmează să-l
predea, iar cumpărătorul, reciproc). Alte exemple: contractul de schimb, contractul de locațiune,
contractul de antrepriză.

Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți
șansa unui câștig și o expune, totodată, la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert,
conform alin. 2 al art. 1173 Cod civil. Spre exemplu, în cadrul contractului de întreținere, creditorul
întreținerii își cunoaște întinderea obligațiilor sale (a ceea ce oferă în schimbul întreținerii), pe când
debitorul întreținerii nu are cunoștință despre întinderea propriilor obligații, care pot depăși sau,
dimpotrivă, pot fi mai mici decât ceea ce a primit de la creditorul său, neavând, la momentul încheierii
contractului, nici o idee despre perioada în care va trebui să plătească întreținere. Alte exemple:
contractul de lotopronosport, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră.

3.2.2. Contractele cu titlu gratuit. Aceste contracte se încheie în interesul exclusiv al uneia dintre părţi,
şi anume, al părţii căreia i se procură un folos, un beneficiu de către cealaltă parte, fără a da ceva în
schimb (art. 1172 alin. 2 Cod civil).

Contractele cu titlu gratuit sunt, la rândul lor, de două feluri:

a) liberalităţile, adică cele ce implică diminuarea patrimoniului celui ce se obligă cu contravaloarea

prestaţiei la care se îndatorează; de exemplu: donaţia fără sarcini; şi,

b) contractele de binefacere sau dezinteresate, în care cel ce se obligă, prin realizarea prestaţiei la care s-
a angajat, nu-şi diminuează patrimoniul; de exemplu comodatul, contractul de depozit şi contractul de
mandat cu titlu gratuit.

3.3. Clasificarea contractelor în funcţie de executarea lor (contracte cu executare imediată şi contracte
cu executare succesivă)

3.3.1. Contractele cu executare imediată (instantanee). Sunt denumite și contracte cu executare uno
ictu. Executarea acestor contracte se face imediat după încheierea lor, de regulă, obiectul obligaţiei
constând într-o singură prestaţie; spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare.

3.3.2. Contractele cu executare succesivă. Executarea acestor contracte se desfăşoară în timp, sub
forma unor prestaţii continue (de exemplu, contractul de închiriere de locuinţe, contractul de furnizare
de energie electrică, de gaze, de apă etc.), sau sub forma unor prestaţii succesive (de exemplu,
contractul de furnizare de bunuri sau servicii).
Importanța decelării între cele două tipuri de contracte rezidă, printre altele, în aceea că celor
sinalagmatice cu executare imediată le este aplicabilă, în principiu, în caz de neexecutare culpabilă de
către una dintre părți, a obligațiilor asumate, sancțiunea rezoluțiunii, care desființează contractul atât
pentru trecut, cât și pentru viitor, pe când, celor sinalagmatice cu executare succesivă, de regulă, li se
aplică rezilierea, o variantă edulcorată a rezoluțiunii, care însă își produce efectele doar pentru viitor.

Contractele cu executare succesivă se subclasifică, la rândul lor, în funcție de durata pentru care au fost
încheiate, în contracte încheiate pe o durată determinată și contracte încheiate pe o durată
nedeterminată. Din prima categorie fac parte contractele care se încheie pe un anumit interval de timp,
care expiră, la împlinirea termenului cert sau incert stabilit de către părțile contractante, cu consecința
încetării de

drept a contractului; spre exemplu, contractul de închiriere pe durată determinată. În cea de-a doua
categorie se înscriu contractele în privința cărora părțile nu au stabilit durata ființei lor; spre exemplu,
contractul individual de muncă, încheiat pe durată nedeterminată.

3.4. Clasificarea contractelor în raport de formarea lor (contracte consensuale, contracte reale şi
contracte solemne)

Este consacrată în cuprinsul art. 1174 Cod civil.

3.4.1. Contractele consensuale. Contractele consensuale sunt contractele pentru a căror formare
(validitate) este suficient acordul de voinţă al părţilor (art. 1174 alin. 2 Cod civil). În dreptul nostru
funcţionează regula (principiul) consensualismului (solus consensus obligat), potrivit căreia, pentru
formarea contractului este suficient acordul de voinţe al părţilor. Cel mai bun exemplu în domeniu îl
oferă art. 1674 Cod civil, din materia contractului de vânzare-cumpărare, de a cărui esență este
transmiterea dreptului de proprietate: „Cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voința
părților nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii
contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat, iar prețul nu a fost plătit încă”. Cu alte cuvinte,
contractul este perfectat prin acel solo consensus (singurul consimțământ al părților), fără a fi nevoie de
îndeplinirea nici a unei alte formalități.

De la această regulă întâlnim însă următoarele două excepţii: contractele reale şi contractele solemne.

3.4.2. Contractele reale. Contractele reale sunt contractele pentru a căror validitate (formare valabilă),
pe lângă acordul de voinţă al părţilor, se cere şi remiterea (predarea) unui lucru de către o parte,
celeilalte părţi (art. 1174 alin. 4 Cod civil); (de exemplu: contractul de împrumut, contractul de comodat,
contractul de depozit şi contractul de gaj); în cadrul acestor contracte, predarea materială a bunului
complinește consimțământul părților, constituindu-se într-o condiție de formare a contractului, într-un
element de validitate, nefiind o obligație care se naște ex contractu.

3.4.3. Contractele solemne. Contractele solemne sunt contractele care, sub sancţiunea nulităţii absolute,
trebuie să fie făcute în anumite forme (art. 1174 alin. 3 Cod civil). Deci, pe lângă acordul de voinţă al
părţilor, pentru validitatea contractelor solemne se mai cer a fi întrunite unele condiţii de formă, unele
formalităţi. Se spune că aceste formalităţi sunt cerute ad validitatem (ad solemnitatem), adică pentru
validitatea contractului. Sunt, spre exemplu, contracte solemne: donaţia, actele de înstrăinare a
imobilelor, contractul de ipotecă. Părțile, prin convenția lor, pot hotărî că un anumit contract, chiar dacă
acesta este solemn, să se încheie respectând o anumită formalitate, conferindu-i astfel un caracter
solemn. Încheierea contractelor solemne, pentru care este impusă ad validitatem îndeplinirea unei
anumite formalități, fără respectarea acestora este sancționată cu nulitatea absolută, contractele
respective fiind desființate atât pentru trecut, cât și pentru viitor, considerându-se că nu au existat
niciodată.

3.5. Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu reglementate de lege (contracte numite şi
contracte nenumite)

3.5.1. Contractele numite. Contractele numite sunt contractele care se bucură de o reglementare legală
specială. Exemple: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locaţiune, contractul de schimb etc.

3.5.2. Contractele nenumite. Contractele nenumite sunt contractele care nu au nume propriu şi nu sunt
supuse unei reglementări legale speciale, întrucât nu aparţin unei anumite categorii. Prin mijlocirea
acestor contracte se realizează operaţiile juridice cele mai variate, pe care părţile doresc să le
săvârşească.

Importanța deosebirii între cele două tipuri de contracte rezidă în stabilirea regimului juridic al
contractului în funcție de cum acesta este numit sau nenumit. Astfel, contractelor numite li se aplică
prevederile generale din materia contractului, cuprinse în capitolul intitulat „Contractul” al Titlului al II –
lea, Izvoarele obligațiilor, al Cărții a V – a, ”Despre obligații”, din Codul civil, precum și regulile speciale
din materia fiecărui contract, truvabile în același Cod sau în alte legi speciale, potrivit art. 1167 Cod civil.
Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile aceluiași Capitol - „Contractul” – din Codul
civil, iar, dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se
aseamănă cel mai mult, conform art. 1168 Cod civil.

3.6. Clasificarea contractelor în funcție de raportul dintre ele (contracte principale şi contracte
accesorii)

3.6.1. Contractele principale. Aceste contracte au o existenţă de sine stătătoare; ele nu depind de alte
contracte (de exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de împrumut, contractul de
antrepriză etc.).

3.6.2. Contractele accesorii. Contractele accesorii sunt contractele care, neavând o existenţă de sine
stătătoare, depind de existenţa altor contracte (de exemplu: contractul de gaj, clauza penală, convenția
arbitrală).

În raporturile dintre cele două tipuri de contracte – principale și accesorii – întotdeauna contractul
accesoriu urmează soarta contractului principal și niciodată invers, potrivit principiului accesorium
sequitur principalem. În concret, dacă, spre exemplu, contractul principal (de împrumut) este desființat
prin anulare, atunci și contractul accesoriu acestuia (de gaj) va avea aceeași soartă; însă desființarea
contractului accesoriu nu va determina aneantizarea celui principal.

3.7. Clasificarea contractelor în funcţie de efectele lor (contracte constitutive, translative și

declarative)

3.7.1. Contracte constitutive. Contractele constitutive sunt contractele care creează raporturi juridice
care au în conţinutul lor drepturi şi obligaţii noi, drepturi şi obligaţii inexistente anterior ca atare. Intră în
această categorie, spre exemplu, contractul de ipotecă, contractul de uzufruct, prin care se nasc drepturi
reale ce nu aveau, până la acel moment, o existență de sine stătătoare în patrimoniul constituitorului.

3.7.2. Contracte translative. Contractele translative sunt contractele prin care se strămută un drept
preexistent dintr-un patrimoniu în altul. Intră în această categorie: contractul de vânzare-cumpărare,
cesiunea de creanţă etc.

3.7.3. Contractele declarative de drepturi. Contractele declarative de drepturi sunt contractele care
definitivează şi consolidează, retroactiv, drepturi preexistente (care au existat anterior momentului
încheierii lor), de exemplu, tranzacţia.

3.8. Clasificarea contractelor în funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conținutului acestora
(contracte negociate, de adeziune, obligatorii)

3.8.1. Contracte negociate. Contractele negociate denumite şi „tradiţionale” sunt acelea în care părţile
discută, negociază toate clauzele, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se impună ceva. În cazul încheierii
lor, va putea exista o perioadă aşa-zisă precontractuală în care au loc negocierile sau discuţiile între
părţi. Majoritatea contractelor sunt contracte negociate, în care părțile, în temeiul principiului libertății
de a contracta, reglementat expres la art. 1169 Cod civil, determină conținutul acestora, cu respectarea
singurelor limite impuse de legea, ordinea publică și bunele moravuri.

3.8.2. Contracte de adeziune. Contractul de adeziune este contractul ale cărui clauze sunt stabilite de
una dintre părţi, fără posibilitatea ca cealaltă parte să le discute, ci doar ca aceasta să le accepte, situaţie
în care contractul se încheie, sau să nu le accepte, refuzând astfel încheierea lui (art. 1175 Cod civil).
Clauzele esențiale ale contractului de adeziune sunt impuse ori sunt redactate de către una dintre părți,
pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.
Sunt, spre exemplu, astfel de contracte: contractul de asigurare, contractul de furnizare a energiei
electrice, a gazului, a apei etc.

3.8.3. Contracte obligatorii. Contractele obligatorii sunt contractele la care condiţiile încheierii lor sunt
delimitate, impuse de lege. Ele se mai numesc şi „forţate”, iar impunerea lor de către lege are în vedere,
fie protejarea intereselor contractanţilor, care sunt obligaţi să le încheie (exemplu: asigurarea
imobilelor), fie protejarea intereselor unor terţi, cum este cazul asigurării de răspundere civilă pentru
proprietarii de autovehicule, în această situaţie urmărindu-se indemnizarea de către societatea de
asigurare a victimelor accidentelor produse cu autovehicule.
3.9. Clasificarea contractelor în funcţie de structura lor (contracte simple, complexe, grupuri de
contracte)

Având în vedere acest criteriu, contractele se divid în: contracte simple, contracte complexe și grupuri de
contracte.

3.9.1. Contractele simple se caracterizează prin realizarea, prin intermediul lor, a unei singure operații
juridice, în această categorie intrând majoritatea contractelor (de exemplu: contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de schimb, contractul de locațiune etc.).

3.9.2. Contractele complexe rezultă din combinarea mai multor contracte simple, având ca finalitate
realizarea a două sau mai multe operațiuni juridice. Dificultatea pe care o ridică, atât din punct de
vedere teoretic, cât și practic, această categorie de contracte constă în stabilirea regimului lor juridic. În
acest sens, se prefigurează două posibilități: ori să fie percepute ca o juxtapunere de contracte simple, în
care fiecare este supus regimului juridic propriu, ori să fie calificate ca operațiuni juridice originale, care
nu se supun regulilor contractelor care intră în componența lor, decât în măsura în care acestea sunt
compatibile cu esența acestora.

3.9.3. Grupurile de contracte reprezintă structuri de contracte (două sau mai multe contracte strâns
legate între ele) încheiate în vederea realizării aceluiași obiectiv final; grupul de contracte nu dă naștere
unui contract nou, hibrid, asemenea contractului complex, ci, dimpotrivă, în interiorul său, toate
contractele își conservă propria individualitate.

Există grupuri de contracte cu structură lineară, în care toate contractele au ca obiect același bun, fiind și
ele însele de aceeași natură – grup de contracte omogen - (de exemplu, contractele de vânzare-
cumpărare succesivă a aceluiași bun, de la producător, până la utilizatorul final) sau în care toate
contractele au ca obiect același bun, dar natura lor juridică este diferită – grup de contracte eterogen –
(de exemplu, contractele care se încheie în vederea realizării unei construcții: contractul de achiziție a
materialelor, contractul de antrepriză, contractul de proiectare, contractul de consultanță privind
obținerea autorizației de construcție etc.).

Există, de asemenea, grupuri de contracte cu structură radiantă, caracterizate prin existența unui
contract principal, pe care se grefează unul sau mai multe subcontracte, care se află într-un raport de
subordonare, de dependență față de contractul principal, la a cărui realizare contribuie; de exemplu, pe
un contract principal de antrepriză se grefează mai multe contracte de subantrepriză a căror finalitate
este aceea de a realiza obiectivul asumat prin contractul principal.

În fine, pot fi semnalate, în materie, ansamblurile contractuale, în cadrul cărora mai multe contracte
sunt încheiate în vederea realizării aceluiași scop, fiind unite între ele printr-o cauză comună; de
exemplu, ansamblul în care intră contractul de vânzare-cumpărare a unui bun și contractul de împrumut
pentru finanțarea cumpărării acelui bun.

DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I

CURS 3

ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI PRIN ACCEPTAREA FĂRĂ REZERVE A UNEI OFERTE DE A CONTRACTA

1. Preliminarii

Contractul este un act juridic bilateral, pentru că încorporează în el cel puţin voinţa a două persoane.
Prin definiţie, el este un acord de voinţe. Prin urmare, o singură voinţă nu este suficientă pentru
formarea contractului şi nu poate produce efecte juridice de natura celor pe care le produce contractul.

În mod cu totul excepţional, voinţa unilaterală produce totuşi anumite efecte care pot privi, între altele,
formarea unui contract.

Așadar, contractul reprezintă produsul întâlnirii concordante dintre voințele individuale ale viitoarelor
părți contractante. Ceea ce înseamnă că, atunci când ne propunem să decelăm mecanismul încheierii
contractului, de facto, trebuie să analizăm structura și modul de formare a acordului dintre voințele
persoanelor în cauză.

În măsura în care avem în vedere un contract consensual, care se formează prin simplul acord de voință
al părților, în cazul în care viitoarele părți contractante se află una în fața celeilalte și, în general, în toate
situațiile în care ele își pot percepe direct și imediat declarațiile de voință (de exemplu, dacă vorbesc la
telefon), realizarea acordului de voință este foarte facilă, acesta fiind rezultatul exteriorizării, una după
cealaltă, aproape simultană, a voinței emise de către fiecare persoană.

Acordul de voință se realizează prin întâlnirea concordantă a voințelor declarate de către părțile
contractante. In concreto, așa cum statuează art. 1182 Cod civil, „Contractul se încheie ... prin
acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta”. Așadar, acordul de voință are două componente:
oferta și acceptarea.

2. Oferta de a contracta

2.1. Noţiune

Oferta de a contracta reprezintă propunerea fermă de a încheia un anumit contract în condiții

determinate.

Oferta de a contracta constă așadar în voinţa unilaterală, exteriorizată a unei persoane ce se notifică
destinatarului, în vederea încheierii unui anumit contract, în condițiile precizate de către ofertant; altfel
spus, prin ofertă se înţelege propunerea (policitaţiunea) făcută de o persoană, în vederea încheierii unui
contract.

Insituția juridică a ofertei își găsește reglementarea în cuprinsul art. 1182 și art. 1186 – 1196 Cod civil.

Conform art. 1188 alin. 2 Cod civil, oferta poate proveni de la persoana care are inițiativa încheierii
contractului, care îi determină conținutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esențial
al contractului.
2.2. Condițiile ofertei

Potrivit art. 1188 alin. 1 Cod civil, „O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conține
suficiente elemente pentru formarea contractului și exprimă intenția ofertantului de a se obliga în cazul
acceptării ei de către destinatar”.

Pornind de la acest text legal, care nu numai că definește oferta, dar exhibă și exigențele acesteia, pot fi
decelate facil condițiile mine pe care trebuie să le îndeplinească propunerea de a contracta pentru a
constitui ofertă.

Astfel, pentru a valora ofertă sau policitațiune, propunerea de a contracta trebuie să îndeplinească trei
condiții sine qua non, minimale:

a) să fie certă, precisă și completă;

b) să fie fermă;

c) să fie adresată unei/unor persoane determinate.

a) Oferta este certă când nu încap discuții privind existența ei; cu alte cuvinte, este neechivocă.

Oferta este precisă dacă stabilește exact în legătură cu ce va purta contractul ce urmează a fi încheiat.

Oferta este completă dacă cuprinde toate elementele viitorului contract, astfel încât, prin simpla și pura
acceptare a ofertei, să se realizeze acordul de voință al părților și deci să se încheie contractul.

Nu este necesar ca oferta să conțină absolut toate clauzele viitorului contract; așa cum statuează art.
1188 alin. 1 Cod civil, trebuie ca ea să cuprindă suficiente elemente pentru formarea contractului. Textul
legal trebuie, cu necesitate, coroborat cu cel al art. 1182 Cod civil, în care se arată că, pentru a se forma
valabil contractul, este suficient ca părțile să se spună de acord asupra elementelor esențiale ale
acestuia, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează
determinarea acestora unei alte persoane. Așadar, pentru a fi precisă și completă oferta este suficient să
conțină elementele esențiale ale viitorului contract, pentru ca o acceptare pură și simplă a sa din partea
destinatarului să fie îndeajuns pentru a se forma convenția.

b) Oferta este fermă dacă ea conține o adevărată propunere de a contracta, iar nu exprimarea unei
dorinţe mai mult sau mai puţin precise sau o simplă glumă; cu alte cuvinte, așa cum solicită art. 1188
alin. 1 Cod civil, oferta trebuie să exprime intenția ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de
către destinatar. Adică, propunerea de a încheia un contract trebuie să fie făcută cu intenția de a
produce efecte juridice, pentru a fi calificată drept ofertă; în acest fel, oferta îl obligă pe emitentul ei la a
deveni parte contractantă în cazul în care destinatarul acesteia o acceptă fără rezerve. Ofertantul îi
acordă, în acest fel, destinatarului ofertei puterea de a decide încheierea contractului prin simpla
acceptare a acesteia.
Art. 1190 Cod civil, în același registru, referindu-se la solicitarea de oferte, statuează: „solicitarea de a
formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane determinate, nu constituie, prin ea însăși,
ofertă de a contracta”. Cu alte cuvinte, este vorba aici despre o propunere adresată unei/unor persoane
determinate cu scopul de a le solicita să formuleze oferte. O astfel de manifestare de voință nu este
calificată de către legiuitor ca fiind ofertă, neavând un astfel de efect juridic, în sensul obligării
emitentului său la încheierea contractului cu persoana/persoanele care răspund solicitării adresate;
dimpotrivă, într-un astfel de caz, propunerile emise de către destinatarii solicitării de oferte reprezintă
ofertele veritabile, făcute cu intenția de a se

obliga din punct de vedere juridic în măsura în care solicitantul de ofertă, găsind una dintre ofertele care
îi sunt adresate compatibilă cu expectațiile sale, o acceptă pur și simplu. Într-un astfel de caz, rolurile
sunt inversate: solicitantul de oferte, cel care are inițiativa și lansează cererea de oferte, devine
destinatarul veritabilei oferte formulate de către cel căruia îi era adresată solicitarea de oferte. Este
vorba, într-o astfel de situație, despre formarea progresivă a contractului, ipoteză în care contractul se
formează în trei pași: i) solicitarea de oferte; ii) răspunsul la solicitarea de oferte, constând în însăși
oferta de a contracta; iii) acceptarea ofertei.

c) Pentru a constitui ofertă, propunerea de a contracta trebuie să fie adresată unei/unor persoane
determinate. În acest sens, textul art. 1189 Cod civil este neechivoc, statuând: „Propunerea adresată
unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează ofertă, ci, după împrejurări,
solicitare de ofertă sau intenție de negociere”. Din interpretarea per a contrario a acestei norme
juridice, rezultă fără putință de tăgadă, că, pentru ca o propunere de a contracta să valoreze ofertă, ea
trebuie să fie adresată unei/unor persoane determinate, iar nu publicului în general.

Totuși, la alin. 2 al aceluiași text de lege, legiuitorul instituie câteva excepții de la această cerință. Este
vorba despre propunerea de a contracta adresată unor persoane nedeterminate sau publicului în
general, care valorează ofertă dacă rezultă astfel din: lege, din uzanțe ori, în mod neîndoielnic, din
împrejurări. De exemplu, expunerea în vitrina unui magazin a unui bun sub care este afișat un preț
constituie o propunere de a contracta adresată publicului în general; o astfel de propunere valorează
însă ofertă de a contracta, și nu solicitare de oferte, obligând în acest sens pe emitentul acesteia să
încheie contractul de vânzare-cumpărare a bunului respectiv cu clienții care i se adresează și acceptă
oferta respectivă, oferind prețul bunului, tocmai pentru că acest lucru rezultă, în mod neîndoielnic, din
împrejurări.

Urmărind încheierea unui contract prin simpla și pura sa acceptare (prin acceptarea sa fără rezerve, așa
cum solicită art. 1182 alin. 1 Cod civil), oferta trebuie, cu necesitate, să fie adusă la cunoștința
destinatarului său; cu alte cuvinte, oferta trebuie să fie exteriorizată, căci nici un potențial cocontractant
nu poate accepta o propunere de a contracta câtă vreme nu a cunoscut-o.

Cât privește forma în care se poate exterioriza oferta, art. 1187 Cod civil statuează: „oferta ... trebuie
emisă în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului”. Așadar, textul legal citat trimite
la dispozițiile normative care reglementează forma pe care contractul trebuie să o îmbrace pentru a se
naște valabil. În acest fel, pentru a afla forma în care se poate concretiza oferta de a contracta, trebuie
să ne raportăm, în primul rând, la principiul consensualismului, al libertății de formă în materie
contractuală, statuat în cuprinsul art. 1178 Cod civil, conform căruia contractul se încheie prin simplul
acord de voințe al părților, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.
Deci, oferta de a contracta nu este supusă, în principiu, nici unei forme, decât în cazurile expres
prevăzute de lege, în care însuși contractul care urmează a se încheia trebuie să îmbrace o anumită
formă ad validitatem. Ea trebuie doar să fie exteriorizată, pentru ca, așa cum am văzut, destinatarul ei să
o poată cunoaște.

În funcție de modul în care oferta este exteriorizată, aceasta poate fi expresă sau tacită.

Oferta expresă desemnează toate acțiunile special îndeplinite în vederea aducerii la cunoștința altuia a
unei propuneri de a contracta. Modurile de exteriorizare expresă sunt diverse: în scris (un anunț, un afiș,
o factură proforma), oral, prin acțiuni sau atitudini pur materiale (expunerea unor mărfuri în vitrină și a
prețului de vânzare, staționarea unui taxi într-un spațiu rezervat). Oferta poate fi exteriorizată și tacit,
când, din comportamentul ofertantului, rezultă indubitabil, neechivoc, propunerea acestuia de a
contracta (deși greu de imaginat o inițiativă exteriorizată tacit, totuși, în literatura de specialitate s-a
apreciat că o astfel de ofertă o face locatarul unui bun care, la data expirării contractului de locațiune,
continuă să dețină bunul și să își îndeplinească obligațiile, dând astfel de înțeles locatorului că îi
adresează o ofertă de relocațiune a bunului, care se va materializa într-un contract de locațiune dacă
locatorul nu se opune în vreun fel, potrivit art. 1810 Cod civil).

2.3. Efectele juridice ale ofertei

Oferta de a contracta, fiind un act juridic unilateral, produce efecte specifice.

Pentru a decela acurat aceste efecte, este necesar să deosebim între oferta făcută cu termen și cea fără
termen, respectiv între oferta irevocabilă și oferta revocabilă și, nu în ultimul rând, între oferta adresată
unei persoane prezente și oferta adresată unei persoane aflate la distanță. Efectele ofertei – act juridic
unilateral – sunt diverse, în funcție de aceste tipuri de ofertă.

Oferta irevocabilă își explică denumirea prin faptul că, deși fiind un act juridic unilateral, aceasta nu
poate fi revocată unilateral, adică prin singura manifestare de voință a emitentului ei, fiind obligatorie
pentru acesta; declarația de revocare a unei astfel de oferte nu produce nici un efect, conform normei
juridice cuprinse în textul art. 1191 alin. 2 Cod civil, ofertantul fiind ținut să execute contractul născut în
urma unei eventuale acceptări fără rezerve a ofertei sale ca și când aceasta nu ar fi fost revocată.

Sunt oferte irevocabile, potrivit art. 1191 alin. 1, fraza I, Cod civil toate ofertele prin care autorul/autorii
lor se obligă să le mențină un anumit termen, în vederea acceptării acestora.

Termenul de acceptare a ofertei curge, conform art. 1192 Cod civil, din momentul în care oferta ajunge
la destinatar, acesta fiind momentul în care corespondența cu oferta intră efectiv în cutia poștală a
destinatarului, spre exemplu, dacă acesta a fost mijlocul de comunicare ales, chiar dacă acesta nu ia
cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile, așa cum statuează dispozițiile art. 1200 Cod civil.
Sunt, de asemenea, irevocabile, conform aceluiași text legal, fraza a doua, ofertele care pot fi
considerate astfel în temeiul acordului părților, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al
conținutului însuși al ofertei ori al uzanțelor.

Oferta irevocabilă are, pentru autorul ei, forță obligatorie. Această forță obligatorie a ofertei este, de
facto, manifestarea, în materie, a principiului forței obligatorii a contractului, statuat în cuprinsul art.
1270 Cod civil, a cărui aplicare este atrasă asupra ofertei – act juridic unilateral – prin dispoziția art. 1325
Cod civil: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod
corespunzător actelor unilaterale”. În acest fel, prin propria sa voință asumându-și obligația de a
menține oferta un anumit termen sau făcând o ofertă pe care legea, în temeiul art. 1191 alin. 1, fraza a
doua, o asimilează unei oferte irevocabile, autorul ofertei atrage asupra sa forța obligatorie a ofertei
precum forța legii.

Per a contrario, sunt oferte revocabile, adică cele care pot fi revocate prin declarația unilaterală a
emitentului lor fără ca răspunderea acestuia să poată fi atrasă, ofertele fără termen de acceptare.

În cadrul ofertelor fără termen, trebuie însă deosebit între oferta fără termen adresată unei persoane
prezente și oferta fără termen adresată unei persoane absente.

Oferta fără termen de acceptare adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă nu este
acceptată de îndată, potrivit art. 1194 alin. 1 Cod civil; odată adresată, datorită faptului că destinatarul
acesteia ia la cunoștință imediat despre conținutul său, acestuia îi este solicitat de îndată
consimțământul la încheierea contractului; în măsura în care destinatarul unei astfel de oferte nu își
exteriorizează acest consimțământ – de facto, manifestarea de voință care constituie acceptarea ofertei
– imediat ce a aflat despre ofertă, se consideră că el nu este interesat de încheierea contractului
respectiv, motiv pentru care oferta își pierde automat forța obligatorie, autorul acesteia fiind liberat de
orice obligație pe care și-a asumat-o inițial, în conținutul propunerii de a contracta.

Legea, prin art. 1194 alin. 2 Cod civil, asimilează ofertei adresate unei persoane prezente și oferta
transmisă prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanță, care asigură schimbul
de consimțăminte aproape simultan, în timp real.

Oferta fără termen de acceptare adresată unei persoane absente, deși revocabilă, trebuie totuși
menținută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul ei să o primească, să o
analizeze și să expedieze acceptarea, conform art. 1193 alin. 1 Cod civil.

Revocarea unei astfel de oferte își va produce efectele, împiedicând încheierea contractului, doar dacă
va ajunge la destinatar înaintea momentului încheierii contractului, potrivit art. 1193 alin. 2 Cod civil,
adică înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea momentului în care
destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, chiar fără a-l înștiința pe ofertant, act sau
fapt care poate echivala, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit
naturii afacerii, cu acceptarea ofertei (art. 1186 Cod civil).
Dacă, în schimb, ofertantul revocă oferta intempestiv, adică înaintea expirării termenului rezonabil
menționat la art. 1193 alin. 1 Cod civil și, prin aceasta, cauzează destinatarului ofertei un prejudiciu, va fi
ținut să îl repare.

Trebuie făcută distincția cuvenită, așa cum însuși legiuitorul o face, între revocarea ofertei și retragerea
acesteia, instituție juridică reglementată de art. 1199 Cod civil.

Atât revocarea, cât și retragerea ofertei constituie manifestări unilaterale de voință ale autorului
acesteia prin care acesta intenționează să lase fără nici un efect propunerea sa de a încheia un contract.
Deosebirea dintre cele două se manifestă în plan temporal: câtă vreme această manifestare de voință
ajunge la destinatarul ofertei după aceasta, este vorba despre revocare; dacă însă această manifestare
de voință ajunge la destinatarul ofertei anterior sau concomitent cu aceasta, instituția juridică incidentă
este retragerea ofertei. Într-adevăr, legiuitorul, la art. 1199 Cod civil, intitulat „Retragerea ofertei sau a
acceptării”, statuează: „Oferta ... poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori
concomitent cu oferta ...”.

2.4. Caducitatea ofertei

Problema caducității ofertei este reglementată expres de către legiuitor în cuprinsul art. 1195 Cod civil,
cu titlu omonim, pornind de la concepția asupra acestei instituții juridice potrivit căreia oferta este un
act juridic unilateral care dă naștere unui raport juridic civil obligațional între ofertant și destinatarul
ofertei, raport juridic în cadrul căruia autorul ofertei are calitatea de debitor, fiind ținut să mențină
oferta înăuntrul termenului expres sau tacit în care trebuie să intervină acceptarea.

Ca o consecință directă a acestui lucru, oferta devine caducă (rămâne fără efecte) dacă:

a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit expres sau, în lipsă, în termenul tacit prevăzut de
art. 1193 alin. 1 Cod civil;

b) destinatarul o refuză.

În ipoteza decesului sau a incapacității ofertantului înaintea acceptării ofertei și înăuntrul termenului în
care aceasta trebuia să fie acceptată, oferta nu devine caducă, ci obligațiile ofertantului se transmit
moștenitorilor săi ori pot fi executate prin reprezentantul său legal, după caz; aceștia pot retrage oferta
(în condițiile art. 1199 Cod civil) sau, în cazul în care nu o retrag, pot fi ținuți de caracterul irevocabil al
acesteia și, în ipoteza acceptării, de efectele contractului astfel încheiat.

Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai în condiții
excepționale, adică atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun, potrivit art. 1195 alin. 2 Cod
civil. Poate fi vorba aici, spre exemplu, despre prefigurarea unui contract intuitu persoane, în care
calitățile părților sunt esențiale pentru încheierea acestuia; într-un astfel de caz, încheierea contractului
între succesorii ofertantului, spre pildă, și destinatarul ofertei nu mai este posibilă.

2.5. Comparaţie între oferta de a contracta şi antecontract (precontract sau promisiunea de contract)
Antecontractul (promisiunea de contract, promisiunea de a contracta sau precontractul, cum mai este
cunoscută această instituție juridică) este acordul prealabil al părţilor, privind încheierea în viitor a unui
contract. Antecontractul este deci un act juridic bilateral, adică un contract care trebuie să îndeplinească
toate condiţiile de validitate cerute de lege pentru încheierea valabilă a unui contract şi să cuprindă
toate elementele esenţiale ale viitorului contract, prefigurat în conținutul promisiunii de a contracta.

Astfel, potrivit art. 1279 Cod civil, „Promisiunea de a contracta trebuie să conțină toate acele clauze ale
contractului promis, în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea”.

Spre deosebire de antecontract, oferta de a contracta este un act juridic unilateral, fiind rodul unei
singure manifestări de voință, aceea a ofertantului.

Prin urmare, fiecare dintre cele două instituții juridice are un regim juridic propriu, conferit de categoria
specifică în care se înacdrează.

Oferta de a contracta poate fi retrasă cât timp nu a ajuns la destinatar sau revocată până la momentul în
care acceptarea ajunge la ofertant, pe când promisiunea de contract, odată făcută, nu mai poate fi
revocată, ea stingându-se numai prin împlinirea termenului pentru care a fost stipulată, ori prin pieirea
lucrului la care se referea contractul a cărei

încheiere a fost promisă sau în condiţiile în care, de regulă, se sting obligaţiile con-tractuale.

Oferta de a contracta devine caducă (nu-şi mai produce efectele), când natura afacerii sau împrejurările
o impun, dacă, între timp, ofertantul decedează sau devine incapabil, pe când promisiunea de contract
continuă să fie valabilă şi după ce acela care promite a devenit incapabil şi se transmite moştenitorilor,
ca oricare altă obligaţie contractuală, în afară numai dacă ea a fost stipulată intuitu personae (în
considerarea calităţilor pe care le are o parte a contractului).

Nerespectarea obligaţiei născute din promisiunea de a contracta antrenează răspunderea contractuală a

debitorului, adică a promitentului. Retragerea intempestivă a ofertei atrage răspunderea delictuală a
ofertantului.

3. Acceptarea

Instituția juridică a acceptării își găsește reglementarea legală în cuprinsul art. 1196 – 1198 Cod civil.

3.1. Noţiune

Acceptarea constă în manifestarea de voinţă a destinatarului de a primi, fără rezerve sau propuneri de
modificare, pur și simplu, oferta făcută în vederea încheierii contractului.

Așadar, acceptarea constă în răspunsul destinatarului ofertei, care, la confluență cu oferta, este în
măsură să dea naștere contractului.
Aceasta presupune o perfectă identitate între cele două manifestări de voință: oferta și acceptarea,
solicitată, de altfel, și de dispozițiile art. 1182 Cod civil, care condiționează încheierea contractului de
„acceptarea fără rezerve a unui oferte de a contracta”.

Ea trebuie să îndeplinească condiţiile unei manifestări de voință producătoare de efecte juridice (să fie
conştientă, liberă şi exprimată cu intenţia de a se obliga) şi trebuie să fie expresia şi rezultatul voinţei
reale a destinatarului.

În considerarea celor afirmate, art. 1196 Cod civil, intitulat marginal „Acceptarea ofertei”, dispune:
„Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu
privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, și ajunge în termen la autorul ofertei”.

Orice răspuns la ofertă prin care nu este acceptată pur și simplu, nu poate fi considerat acceptare, așa
cum învederează, de altfel, și art. 1197 alin. 1 Cod civil (”Acceptarea necorespunzătoare a ofertei”):
„Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când: a) cuprinde modificări sau completări
care nu corespund ofertei primite”. Același text de lege, dar la alin. 2, califică această manifestare
neconcordantă de voință a destinatarului ofertei ca putând fi, după împrejurări, o contraofertă.

3.2. Forma acceptării

Asemenea formei ofertei, forma acceptării este supusă aceluiași principiu care guvernează în materia
formei contractelor, statuat în cuprinsul art. 1178 Cod civil, intitulat marginal sugestiv „Libertatea
formei”. Este vorba așadar în speță de principiul libertății formei contractuale sau principiul
consensualismului, conform căruia, dacă,

prin lege, nu se dispune altfel, contractul se încheie prin simplul acord de voință al părților (solo
consensus), nefiind necesară îndeplinirea nici a unei alte formalități.

Acestui principiu se subordonează și forma acceptării, care este guvernată expres de dispozițiile art.
1187 Cod civil: „... acceptarea trebuie emisă în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a
contractului” și care, evident, se completează, în mod necesar, cu textul art. 1178 Cod civil, cu cel al art.
1244 Cod civil, precitate, precum și cu toate dispozițiile legale din materia contractelor speciale care
derogă de la litera art. 1178, constituindu-se în excepții de la principiul consensualismului.

Voința ofertantului are totuși un cuvânt greu de spus în materie, impunând forma în care trebuie să fie
exteriorizată acceptarea, întrucât, potrivit textului art. 1197 alin. 1 lit. b), „Răspunsul destinatarului nu
constituie acceptare atunci când: b) nu respectă forma cerută anume de ofertant...”; această
manifestare de voință, care răspunde, în rest, exigențelor unei acceptări, fiind conformă ofertei, poate fi
considerată, după împrejurări, potrivit art. 1197 alin. 2 Cod civil, o contraofertă.

În sensul celor de mai sus, asemenea ofertei, acceptarea poate fi, după modul ei de exprimare sau de
exteriorizare, expresă sau tacită.

Acceptarea este expresă când rezultă dintr-un act sau dintr-un comportament special îndeplinit de către
destinatarul ofertei, în vederea aducerii acordului său la cunoștința ofertantului. Se poate afirma deci că
acceptarea expresă constă în orice exteriorizare a consimțământului care nu are nevoie de a fi
interpretată pentru a putea constata că a avut loc acceptarea ofertei; cu alte cuvinte, acceptarea
expresă se impune cu forța evidenței. Acceptarea expresă se concretizează de cele mai multe ori într-un
înscris, dar poate fi făcută și verbal, prin viu grai. În afară de aceste modalități, ea se poate realiza și prin
anumite gesturi care, conform uzanțelor, se săvârșesc numai pentru a face cunoscută voința autorului
lor de a încheia un contract, cum sunt: aplicarea semnăturii pe un anumit înscris, ridicarea mâinii sau
mișcarea aprobativă a capului la o licitație publică sau la bursă, introducerea unor piese de monedă într-
un distribuitor automat de bilete de călătorie ori de spectacol sau de produse alimentare, deschiderea
portierei unui taxi care se află staționat într-o stație rezervată acestui tip de autovehicule.

Cât privește acceptarea tacită, aceasta se desprinde din acţiuni sau atitudini care pot fi interpretate
astfel, presupunând un comportament al destinatarului ofertei care denotă neechivoc intenția acestuia
de a accepta oferta și de a încheia contractul în termenii stabiliți de către ofertant. Spre deosebire de
acceptarea expresă, acceptarea tacită nu are valoarea unei manifestări de voință prin ea însăși, ci
aceasta este dedusă din comportamentul destinatarului ofertei.

La instituția juridică a acceptării tacite a ofertei face trimitere expresă textul alin. 2 al art. 1186 Cod civil,
precitat, atunci când acordă unui act sau unui fapt concludent săvârșit de către destinatarul ofertei fără
a-l înștiința pe ofertant, valoarea unei acceptări a acesteia, în măsura în care, în temeiul ofertei, al
practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în
acest mod. De cele mai multe ori, actul sau faptul concludent de care face vorbire legiuitorul în textul
legal amintit constă chiar în executarea contractului de către destinatarul ofertei fără să-l înștiințeze
despre aceasta pe ofertant și fără să fi emis, în prealabil, acceptarea expresă a ofertei. Chiar și numai
începerea executării contractului de către destinatarul ofertei, fără să fi dus la bun sfârșit această
executare, poate primi valoarea unei acceptări tacite a ofertei.

Cât privește tăcerea, legislatorul, în cuprinsul art. 1196 alin. 2 Cod civil, legiferează un mai vechi principiu
în materie: quid tacet consentire non videtur, adică tăcerea nu valorează acceptare. Potrivit acestui text
legal, „Tăcerea sau inacțiunea destinatarului nu valorează acceptare ...”.

Desigur, acesta fiind principiul, excepțiile se concretizează când „rezultă din lege, din acordul părților,
din practicile statornicite între acestea, din uzanțe sau din alte împrejurări” (art. 1196 alin. 2 in fine),
când tăcerea sau inacțiunea destinatarului ofertei primesc valoarea acceptării acesteia.

Aceasta, deoarece tăcerea, căreia îi este asimilată inacțiunea destinatarului, are un caracter echivoc,
neputând deduce din ea acceptarea ofertei; or, consimțământul trebuie să fie neechivoc și stabilit
indiscutabil. Încă de la sfârșitul secolului al XIX – lea și până în prezent, jurisprudența a statuat, în
materie, că „în drept, tăcerea celui căruia i se pretinde a fi obligat, nu poate fi folosită, în absența
oricăror altor circumstanțe, pentru a dovedi în sarcina lui existența obligației alegate”. În același sens se
exprimă și codificările moderne; de exemplu, art. 18 din Convenția de la Viena asupra vânzării-
cumpărării internaționale de mărfuri statuează: „Tăcerea sau inacțiunea nu valorează, prin ea însăși,
acceptare”.
Totuși, chiar legiutorul deschide în acest sens o portiță, acordând tăcerii sau inacțiunii posibilitatea de a
valora consimțământ, adică acceptare, în anumite cazuri, în anumite circumstanțe, așa cum învederează
art. 1197 alin. 2 Cod civil.

Astfel, în împrejurări cu totul excepţionale, tăcerea poate avea valoarea unei acceptări valabile (quid
tacet consentire videtur): când, potrivit legii, acordului prealabil al părților, uzanțelor, practicilor
statornicite între părți sau altor împrejurări, tăcerea înseamnă acceptare.

De asemenea, în jurisprudență s-a statuat că instanțele au facultatea de a aprecia suveran tăcerea ca

valorând acceptare, când oferta s-a făcut în interesul exclusiv al destinatarului, sub rezonul că, de regulă,
nu există nici un motiv ca destinatarul ofertei să o refuze întrucât, din contractul ce urmează a se
încheia, acestuia i se nasc numai drepturi (de exemplu, o ofertă de donație).

Cât privește însăși legea, un astfel de caz, în care tăcerea sau inacțiunea destinatarului ofertei valorează
acceptare, este legiferat în cuprinsul art. 1810 Cod civil („Tacita relocațiune”); atitudinea pasivă a
locatorului, constând în „nici o împotrivire” vizavi de conduita locatarului care, la expirarea termenului
pentru care s-a încheiat contractul de locațiune, continuă să execute contractul, deținând bunul și
îndeplinindu-și sarcinile convenționale, valorează acceptarea ofertei făcută de acesta din urmă în sensul
încheierii unui nou contract de locațiune, în aceleași condiții ca și primul, însă pe durată nedeterminată.

3.3. Condițiile acceptării

În privinţa conţinutului său, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să fie pură și simplă, conformă cu oferta (să aibă acelaşi obiect cu aceasta), așa cum solicită
art. 1197 alin. 1 Cod civil; cu alte cuvinte, așa cum am învederat deja, acceptarea trebuie să fie făcută
fără rezerve pentru ca, întâlnindu-se cu oferta, să formeze contractul; în măsura în care răspunsul dat de
destinatarul ofertei cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite, acesta nu
valorează

acceptare, ci, în condițiile alin. 2 al art. 1197 Cod civil, în funcție de împrejurări, o contraofertă;
credem, alături de alți autori, că, în speță, trebuie să ne raportăm la dispozițiile art. 1182 alin. 2 Cod civil,
fiind suficient ca destinatarul ofertei, în cazul în care nu se limitează la emiterea unei acceptări într-o
formă cât se poate de simplă (de genul „da, accept oferta cu privire la contractul...”), să exteriorizeze un
răspuns care să fie într-o concordanță suficientă cu oferta, în așa fel încât, prin întrunirea celor două, să
se deceleze elementele esențiale ale contractului ce urmează a fi încheiat, iar acesta să se concluzioneze
în acest fel, putându-se lăsa elementele secundare ale acestuia spre a fi convenite ulterior ori spre a fi
determinate de către o terță persoană;

b) să fie neîndoielnică, adică să ateste în mod neechivoc intenția destinatarului ofertei de a

accepta această ofertă;
 c) să nu fie tardivă; este o condiție impusă expres prin prevederile art. 1196 alin. 1 Cod civil și
implicit prin dispozițiile art. 1197 alin. 1 lit. c) care califică drept o acceptare necorespunzătoare
răspunsul destinatarului ofertei, care ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă, adică după
expirarea termenului explicit sau a celui tacit în care oferta trebuia să fie menținută și care este
considerat, de facto, termen de acceptare, conform art. 1191 alin. 1 și art. 1193 alin. 1 Cod civil; să se
facă în termenul stipulat de ofertant (dacă oferta e făcută cu termen) sau în termenul rezonabil în care
oferta trebuia să ajungă la destinatar, acesta trebuia să o analizeze și să expedieze acceptarea (dacă
oferta a fost făcută fără termen). Cu toate că legiuitorul este destul de explicit când prevede această
condiție în cuprinsul art. 1196 alin.1 Cod civil, el îi lasă totuși ofertantului posibilitatea exclusivă de a
accepta sau nu și o ofertă tardivă, cu consecința realizării contractului; astfel, prin art. 1198 Cod civil,
intitulat marginal „Acceptarea tardivă”, gânditorii acestui act normativ se exprimă: „(1) Acceptarea
tardivă produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înștiințează de îndată pe acceptant despre
încheierea contractului. (2) Acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea
termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înștiințează
despre aceasta de îndată”. În textul legal precitat sunt avansate două ipoteze de lucru: prima, cea
descrisă în alin. 1, se referă la acceptarea tardivă propriu-zisă, care a fost făcută după împlinirea
termenului de acceptare, adică destinatarul ofertei a emis răspunsul său favorabil după împlinirea
acestui termen; într-un asemenea caz, acceptarea nu produce nici un efect decât dacă ofertantul îl
înștiințează de îndată pe acceptant în sensul primirii acceptării și al încheierii contractului; secunda, cea
cuprinsă în alin. 2, are în vedere acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la destinatarul ofertei după
expirarea acestuia; cu toate că, potrivit art. 1200 Cod civil, acceptarea produce efecte numai din
momentul în care ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi
sunt imputabile, și deci, într-o asemenea situație, în care ofertantul primește răspunsul după împlinirea
termenului de acceptare, oferta devenind, de drept, caducă, prin neacceptarea sa în termen, totuși,
având în vedere faptul că, în speța analizată, destinatarul ofertei a emis acceptarea în termen, dar, din
motive care nu îi sunt imputabile, aceasta nu a ajuns la ofertant până la momentul expirării acestuia,
legiuitorul îi acordă acceptantului beneficiul unei veritabile ficțiuni juridice prin care acceptarea făcută în
termen, dar de care ofertantul nu ia cunoștință în interiorul acestuia, din motive neimputabile
acceptantului, este considerată o acceptare ajunsă în termen la autorul ofertei; într-o astfel de ipoteză,
situația este inversată (în beneficiul acceptantului) față de aceea

descrisă în alin. 1: contractul se consideră încheiat de îndată ce acceptarea ajunge la ofertant,

chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea, din motive care nu îi sunt imputabile, iar, dacă acesta din urmă
nu mai are interesul de a încheia contractul, trebuie să-l înștiințeze de îndată pe acceptant despre
aceasta;

d) să fie emisă în forma cerută de lege pentru valabilitatea contractului final, potrivit art. 1187
Cod civil, sau „în forma cerută anume de ofertant” (art. 1197 alin. 1 lit. c) Cod civil), cu precizarea că, în
ipoteza în care forma nerespectată era cea solicitată de lege pentru încheierea valabilă a contractului,
acceptarea va fi sancționată cu nulitatea absolută, iar, în cazul în care forma nerespectată era cea
solicitată de către ofertant, acceptarea va putea fi recalificată și socotită, după împrejurări, ca o
contraofertă (art. 1197 alin. 2 Cod civil).

3.4. Retragerea acceptării

Asemenea ofertei, și acceptarea poate fi retrasă, cu același efect, în condițiile art. 1199 Cod civil. Astfel,
pentru a fi eficace, retragerea acceptării trebuie să fi ajuns la destinatar, adică la ofertant înaintea sau
cel mult concomitent cu acceptarea însăși. După acest moment, al ajungerii acceptării la autorul ofertei,
potrivit art. 1186 Cod civil, contractul este format, așa încât nu se mai poate pune problema retragerii
acceptării; aceasta din urmă și-a pierdut identitatea proprie, constituind, împreună cu oferta, acordul de
voință generator de contract.

3.5. Natura juridică a acceptării

Aidoma ofertei, în viziunea gânditorilor Codului civil în vigoare, acceptarea constituie un act juridic
unilateral generator de obligații, supus comunicării (art. 1200, coroborat cu art. 1326 Cod civil) și care
produce efecte „din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat
cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile”.

3.6. Comunicarea ofertei, a acceptării și a revocării

Chiar dacă nici în titlul marginal, nici în cuprinsul art. 1200 Cod civil, denumit „Comunicarea ofertei,
acceptării și revocării”, legislatorul nu face nici o mențiune despre comunicarea retragerii ofertei,
potrivit principiului ubi eadem est ratio, ibi idem solutio esse debet, apreciem că acest text legal este
aplicabil și acestei instituții juridice.

Încadrarea ofertei, a acceptării, a retragerii și a revocării ofertei sau, după caz, a acceptării în categoria
mai largă a actelor juridice unilaterale explică consacrarea unei norme juridice speciale problematicii
comunicării acestora.

În deplin acord cu prevederile art. 1326 Cod civil din materia actelor juridice unilaterale, alin. 1 al art.
1200 Cod civil stipulează că toate aceste acte juridice își produc efectele doar din momentul în care ele
au ajuns la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de ele din motive care nu îi sunt imputabile.

Principiul simetriei în drept își găsește deplina aplicare în alin. 2 al art. 1200 Cod civil, care prevede
necesitatea comunicării acceptării prin mijloace cel puțin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, cu
excepția cazului în care din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între acestea sau din alte
asemenea împrejurări, nu rezultă contrariul.

4. Momentul încheierii contractului

4.1. Importanţă
Determinarea momentului încheierii contractului prezintă importanţă din următoarele puncte de
vedere:

a) viciile de consimţământ se apreciază la acest moment;

b) capacitatea părţilor se apreciază la data încheierii contractului;

c) problema caducităţii se pune în legătură cu evenimente petrecute anterior acestui moment

(se poate aprecia dacă oferta a devenit caducă, în situaţia în care ofertantul moare între timp sau cade
în incapacitate şi, tot astfel, dacă acceptantul moare sau devine incapabil înainte ca acceptarea să ajungă
la ofertant);

d) revocarea tardivă a ofertei sau a acceptării primeşte considerare (este calificată ca atare) în
funcţie de momentul încheierii contractului;

e) dacă s-a făcut aceeaşi ofertă succesiv, către mai multe persoane, va fi considerat valabil
contractul care s-a încheiat primul;

f) din momentul încheierii contractului încep să curgă efectele juridice în vederea producerii
cărora părţile şi-au manifestat voinţa de a contracta;

g) la acest moment se apreciază preţul curent;

h) numai creditorii chirografari anteriori momentului încheierii unui contract fraudulos

beneficiază de exerciţiul acţiunii pauliene, nu şi cei posteriori acestui moment;

i) în raport de acest moment se soluţionează conflictele de legi în timp

j) momentul încheierii contractului este, de regulă, și locul încheierii acestuia etc.

Pentru determinarea momentului încheierii contractului trebuie să facem aceeași distincție pe care
însuși legiuitorul o face, tratând, cum este și firesc, de altfel, în mod deosebit, problema momentului
încheierii contractului între persoane prezente de aceea a momentului încheierii contractului între
persoane neprezente, caz în care, ofertantul și acceptantul neaflându-se, concomitent, în același loc și
necomunicând în timp real, încheie contractul prin corespondență. În plus, tot în aceeași materie, mai
putem discuta și despre încheierea contractului ca urmare a acceptării tacite a ofertei, prin executarea
contractului de către acceptant sau prin alt mod, implicit, care indică intenția sa de a accepta.

4.2. Determinarea momentului încheierii contractului între persoane prezente

Problema este tranșată parțial de art. 1194 Cod civil și parțial de art. 1191 din același act normativ.

Astfel, potrivit art. 1194 alin. 1 Cod civil, care se preocupă de oferta fără termen adresată unei persoane
prezente, aceasta, pentru a-și produce efectele, trebuie acceptată de îndată. Adică, aproape simultan cu
oferta, trebuie să survină și acceptarea pentru ca, în acest fel, să se formeze acordul de voință al părților,
generator de contract. În această situație, momentul formării contractului coincide cu acela al declarării
acceptării ofertei, integral, pur și simplu, fără rezerve. În caz contrar, dacă oferta fără termen de
acceptare adresată unei persoane prezente nu este acceptată de îndată, aceasta rămâne fără efecte,
ceea ce înseamnă că devine caducă, ipoteza fiind asimilabilă (prin jocul

principiului ubi eadem est ratio, ibi idem solutio esse debet), în opinia noastră, aceleia în care
caducitatea ofertei intervine ca urmare a refuzului acesteia de către destinatarul său, reglementată de
art. 1195 alin. 1 lit. b) Cod civil. Datorită posibilităților părților de a comunica aproape în timp real prin
mijloacele moderne de comunicare la distanță (telefon, fax, email, spre exemplu) oferta astfel făcută,
prin asemenea mijloace, este asimilată de către legiuitor, în cuprinsul art. 1194 alin. 2 Cod civil, aceleia
adresate unei persoane prezente, motiv pentru care, pentru identitate de rațiune, i se aplică același
regim juridic ca și acesteia.

Art. 1191 Cod civil are în sfera sa de preocupare oferta cu termen de acceptare, fără a decela însă după
cum aceasta este adresată unei persoane prezente sau, dimpotrivă, uneia absente, aflate la distanță. În
oricare dintre împrejurări, studiind momentul încheierii contractului, trebuie să ne raportăm la acel
moment în care intervine declararea acceptării ofertei. Dacă, la data respectivă, acceptantul se află față
în față cu ofertantul, contractul se încheie automat, prin întâlnirea concordantă a acceptării cu oferta.
Dacă însă, la momentul acceptării ofertei, acceptantul se află la distanță, vom determina momentul
încheierii contractului după aceleași reguli ca și în cazul ofertei fără termen adresate unei persoane
absente.

4.3. Determinarea momentului încheierii contractului între persoane absente

Determinarea momentului încheierii contractului presupune, așa cum am văzut deja, decelarea acelui
moment în care oferta și acceptarea se întâlnesc concordant. Problema apare în termeni destul de
simpli, astfel cum am învederat mai sus, în cazurile în care ofertantul și acceptantul se află față în față
sau, dacă nu, cel puțin comunică în timp real, prin mijloace de comunicare moderne, care asigură
această posibilitate (telefon, fax etc.).

Dacă însă, încă sub imperiul vechilor legiuiri (Codul civil de la 1864, Codul comercial 1887, aflate în
vigoare, ambele, până la data de 01 octombrie 2011) se vorbea despre încheierea contractelor la
distanță, între persoane care nu se află față în față sau care nu comunică prin astfel de mijloace
moderne de comunicare prin care să se asigure schimbul de informații în timp real, realitățile socio-
economico-juridice de astăzi, precum și posibilitățile tehnologice impun, cu atât mai mult, necesitatea
unei astfel de discuții, dar, mai ales, reglementarea amănunțită a acestei situații.

Problema se ridică în acele situații în care părțile, aflându-se la distanță, în procesul transmiterii
reciproce a ofertei și a acceptării, nu utilizează mijloace de comunicare prin care schimbul de informații
se realizează în timp real, ci folosesc poșta, curierul, telegraful, telexul sau alte mijloace de comunicare
ce determină scurgerea unui interval de timp între expedierea ofertei și cunoașterea acceptării de către
ofertant.
La interogația: „într-un astfel de caz, care este momentul încheierii contractului?”, doctrina juridică a
construit un răspuns bazat pe mai multe teorii:

a) teoria emisiunii (declaraţiunii acceptării):

b) teoria expedierii acceptării;

c) teoria recepţiunii acceptării;

d) teoria informaţiunii sau a luării la cunoștință asupra acceptării.

a) Teoria emisiunii (declaraţiunii acceptării). Potrivit acestei teorii, contractul se consideră încheiat în
momentul acceptării ofertei, adică în momentul în care

destinatarul hotărăşte a da curs ofertei, chiar dacă voința de acceptare nu a fost încă expediată
ofertantului.

Această teorie prezintă două serioase neajunsuri:

• • hotărârea de a accepta este un element psihologic, lăuntric, foarte greu de dovedit;

• • ofertantul nu a luat încă cunoştinţă de acceptare, ceea ce înseamnă că voinţele părţilor nu s-au
unit și că deci nu s-a format acordul de voinţă şi nu se poate vorbi de încheierea contractului.

b) Teoria expedierii acceptării. Conform acestei teorii, contractul se consideră încheiat în momentul în
care destinatarul ofertei expediază în scris acceptarea acesteia (prin scrisoare obişnuită sau
recomandată, ori prin telegramă, spre exemplu), chiar dacă aceasta nu a ajuns încă la ofertant. Este
adevărat că această teorie înlătură neajunsul constând în dificultatea dovedirii momentului respectiv,
pentru că proba acestuia se face cu data ştampilei unităţii poştale de expediţie. Rămâne însă celălalt
neajuns: voinţele părţilor nu s-au întâlnit încă, la acest moment, deci, nu s-a realizat acordul de voinţă şi
nu s-a încheiat contractul. Mai mult, până la data ajungerii acceptării la emitentul ofertei, acceptarea
poate fi retrasă, împiedicându-se astfel încheierea contractului.

c) Teoria recepţiunii acceptării. Se consideră, în baza acestei teorii, că momentul încheierii contractului
este momentul în care acceptarea a ajuns la adresa ofertantului, fiind suficient ca plicul ce conține
corespondența să fie pus în cutia poștală, predată la poartă, la secretariat sau la serviciul de curier al
întreprinderii. În acest moment, acceptarea se definitivează, nemaiputând fi revocată. Acelaşi neajuns se
poate constata şi în cazul acestei teorii. Este foarte probabil ca ofertantul să nu poată lua efectiv
cunoştinţă de acceptare în momentul sau în ziua când aceasta a fost adusă la domiciliul sau reşedinţa sa,
din diferite motive (plecat în delegaţie, în excursie, internat în spital, scrisoarea a fost rătăcită etc.), ceea
ce face să nu se poată uni voinţele părților în acel moment. Cu toate acestea, sistemul recepțiunii
acceptării este cel mai frecvent utilizat sistem în dreptul modern comparat, fiind adoptat de toate
proiectele majore de codificare europeană.

d) Teoria informaţiunii sau a luării la cunoștință asupra acceptării. Conform acestei teorii, contractul se
consideră încheiat în momentul în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare, deschizând
plicul ce conține corespondența. Într-adevăr, acesta este momentul când voinţele părţilor s-au unit
(când s-a realizat acordul de voinţă al părţilor). Această teorie a fost îmbrățișată în sistemul nostru de
drept sub imperiul fostului art. 35 alin. 1 din Codul comercial 1887, care se aplica, prin analogie, și în
dreptul civil, în lipsa unei reglementări exprese, în acest sens, în cuprinsul Codului civil 1864. Și acest
sistem prezintă însă inconvenientul că încheierea contractului se afla, de această dată, la discreția
ofertantului care, deși a primit corespondența privind acceptarea ofertei sale, nu ia cunoștință de îndată
despre aceasta. Mai mult, chiar în ipoteza primirii corespondenței, din dorința de a frauda interesele
acceptantului, ofertantul ar putea susține că nu a luat la cunoștință despre conținutul acesteia. Din acest
motiv, doctrina juridică autohtonă, dar și practica judiciară au operat cu prezumția simplă conform
căreia odată ce corespondența a intrat în cutia poștală a emitentului ofertei, acesta este prezumat că a
luat la cunoștință imediat despre conținutul acceptării. În acest fel, neajunsurile principale ale acestui
sistem, care s-a dovedit a fi cel mai apropiat de realitate, au fost surmontate. Practic, s-a realizat un
sistem eclectic, din

conjugarea celui al recepțiunii acceptării cu cel al luării la cunoștință despre conținutul acceptării. Potrivit
acestuia, contractul se considera încheiat la momentul în care plicul ce conținea corespondența privind
acceptarea intra în cutia poștală a emitentului ofertei, acesta fiind prezumat, chiar de la acel moment, că
a luat cunoștință despre conținutul corespondenței privind acceptarea. Dovada datei respective se făcea
cu data ștampilei oficiului poștal de intrare de la locul primirii corespondenței de către ofertant, aplicate
pe plicul respectiv.

Codul civil a îmbrățișat, expressis verbis, acest sistem eclectic bazat pe sistemul recepțiunii acceptării
căruia i se aplică, pentru corijare, prezumția legală absolută, de data aceasta, a luării la cunoștință
despre conținutul corespondenței privind acceptarea de îndată ce aceasta ajunge la ofertant.

Astfel, potrivit art. 1186 alin. 1 Cod civil, „Contractul se încheie în momentul și în locul în care acceptarea
ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile”.
Așadar, de îndată ce corespondența privind acceptarea ajunge la ofertant, contractul se consideră
încheiat, împotriva acestei prezumții neputându-se face nici o probă, căci, potrivit textului legal precitat,
chiar dacă emitentul ofertei face dovada unui fapt extern neimputabil lui din pricina căruia nu a putut
lua cunoștință despre conținutul acceptării, aceasta nu impietează cu nimic asupra stabilirii momentului
încheierii contractului, care este acela atestat de către data aplicată prin ștampilă pe plicul cu
corespondența, de către oficiul poștal de la locul primirii corespondenței de către ofertant.

Deci, potrivit sistemului adoptat de către Codul civil în vigoare, riscul informării aparține ofertantului
(care este prezumat a fi informat din momentul în care corespondența cu acceptarea a ajuns la el), iar
riscul comunicării aparține acceptantului (care este ținut, conform art. 1200 alin. 2 Cod civil, să utilizeze,
pentru comunicarea acceptării, mijloace cel puțin la fel de rapide ca și cele folosite de ofertant, dacă din
lege, din uzanțe ori din convenție nu rezultă contrariul); neajungerea în termenul de acceptare a
acceptării la ofertant, chiar dacă aceasta a fost corect expediată, este pe riscul acceptantului, cu excepția
cazului în care, potrivit art. 1198 alin. 2 Cod civil.

4.4. Momentul încheierii contractului prin acceptarea implicită (tacită) a ofertei

Cât privește acceptarea tacită sau implicită a ofertei, însuși legiuitorul, așa cum am văzut deja, o prevede
ca pe o posibilitate validă de exteriorizare a voinței privind acceptarea de către destinatarul ofertei, în
cuprinsul art. 1196 alin. 1 fraza I Cod civil, când stipulează: „orice act sau fapt al destinatarului constituie
acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost
formulată, și ajunge în termen la autorul ofertei”. Textul se completează însă, în fraza a doua a sa, cu
precizarea „dispozițiile art. 1186 rămân aplicabile”.

Așadar, pentru a determina momentul încheierii contractului prin mecanismul acceptării tacite
neechivoce a ofertei, trebuie să raportăm textul art. 1196 alin. 1 fraza I Cod civil, pe de o parte, la alin. 1
al art. 1186 din același act normativ și, pe de altă parte, la art. 2 din același text legal.

Obținem în acest fel două variante de decelare a momentului încheierii contractului într-un astfel de caz.

a) Prima dintre acestea descrie soluția relevată de coroborarea art. 1196 alin. 1 fraza I cu art. 1186 alin.
1 Cod civil: în lipsa unei prevederi exprese în cuprinsul ofertei, a unor practici statornicite între părți, a
uzanțelor în domeniu, a incidenței naturii afacerii ori a înțelegerii prealabile a părților privind momentul
încheierii contractului prin acceptarea implicită a ofertei, astfel cum aceasta a fost formulată,
manifestarea de voință a acceptantului trebuie să ajungă, în orice formă și în termenul stabilit (expres
sau implicit) pentru acceptare, la cunoștința ofertantului; în acest caz, contractul se consideră încheiat în
momentul în care ofertantul a fost înștiințat despre actul sau despre faptul destinatarului, care indică în
mod neîndoielnic acordul său fără rezerve cu privire la ofertă; în speță, este aplicat deci sistemul
recepțiunii acceptării de către ofertant a informației cu privire la faptul executării contractului, așa cum
acesta a fost propus prin ofertă, sau la oricare alt act sau fapt care este în măsură să dovedească în mod
neechivoc, concludent, intenția destinatarului de a accepta oferta; poate fi vorba, într-o astfel de
situație, despre executarea propriu-zisă a contractului, dovedită prin livrarea efectivă a mărfii sau prin
plata prețului despre care ofertantul este înștiințat (de pildă, prin transmiterea pe email a ordinului de
plată).

b) A doua variantă de determinare a momentului încheierii contractului prin acceptarea tacită, dar
neechivocă, a ofertei rezultă din coroborarea art. 1196 alin. 1 fraza I cu art. 1186 alin. 2 Cod civil:
contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt
concludent, care dovedește acceptarea neechivocă și fără rezerve a ofertei, chiar dacă ofertantul nu este
înștiințat în acest sens, însă numai în cazul în care, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți,
al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod; în această situație,
momentul încheierii contractului coincide cu primul act de executare (primul act sau fapt concludent care
indică în mod neîndoielnic acordul destinatarului cu privire la ofertă); un astfel de exemplu îl poate
constitui acceptarea mandatului, despre care legiuitorul afirmă, în cuprinsul art. 2013 alin. 1 ultima
propoziție, că „poate rezulta și din executarea sa de către mandatar”.
5. Locul încheierii contractului

Observând titlul marginal al art. 1186 Cod civil – „Momentul și locul încheierii contractului”-, vom
concluziona că locul încheierii contractului se determină după aceleași reguli ca și momentul încheierii
acestuia. Așadar, locul încheierii contractului va fi locul în care s-a realizat acordul de voință, locul
confluenței dintre ofertă și acceptarea fără rezerve a acesteia.

În privința contractelor încheiate între persoane prezente, aflate față în față, determinarea locului
încheierii contractului nu ridică nici un fel de probleme: acesta este locul în care cele două părți
contractante se află la momentul realizării acordului de voință.

Dacă, din punctul de vedere al momentului încheierii contractului, persoanele care, deși absente, fac
schimb de informații prin mijloace moderne de comunicare, prin intermediul cărora oferta și acceptarea
acesteia sunt percepute în timp real raportat la momentul emiterii lor, sunt asimilate persoanelor
prezente, din perspectiva locului încheierii contractului, acest lucru nu se mai poate întâmpla; astfel,
aceste persoane, aflându-se la distanță una față de cealaltă, sunt considerate persoane absente, iar locul

încheierii contractului, în acest caz, va fi acela de unde vorbește ofertantul, potrivit sistemului
recepțiunii acceptării.

Dacă este vorba tot despre persoane absente, dar care, de data aceasta, comunică prin alte mijloace
decât cele capabile să asigure un schimb de informații în timp real, raportându-ne tot la același sistem al
recepțiunii acceptării ofertei, locul încheierii contractului va fi acela în care ofertantul primește
corespondența cu acceptarea (domiciliul sau sediul său, reședința sa, alt loc stabilit de el în acest sens și
adus la cunoștința destinatarului ofertei ori prin chiar conținutul acesteia ori sub o altă modalitate,
inclusiv prin practici statornicite între cele două părți).

Cât privește contractele solemne, acestea se încheie la locul în care se realizează formalitățile solicitate
de lege pentru încheierea lor valabilă.

Contractele reale, pe de altă parte, se încheie la locul remiterii materiale a bunului care face obiectul lor,
căci doar la acel moment aceste contracte se încheie valabil, prin conjugarea acordului de voință al
părților cu predarea efectivă a bunului.

DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I

CURSUL 4

I. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI PRIN NEGOCIEREA LUI DE CĂTRE PĂRȚI

1. Preliminarii. Așa cum am văzut deja în cele ce preced, potrivit art. 1182 alin. 1 Cod civil, „contractul se
încheie prin negocierea lui de către părți …”, aceasta fiind cea de-a doua modalitate în care acordul de
voințe al cocontractanților se formează, după cea constând în „acceptarea fără rezerve a unei oferte de
a contracta”.

Codul civil se preocupă, în cuprinsul art. 1182 – 1185, despre încheierea contractului prin negocierea lui
de către părți fixând doar câteva repere generale în acest sens, lăsând, în acest fel, părților, posibilitatea
de a purta negocierile potrivit propriei lor voințe concordante în acest sens, practicilor statornicite între
ele, uzanțelor.

2. Noțiunea negocierilor precontractuale. Etapa negocierilor precontractuale este reprezentată de

„perioada exploratorie”, în care viitoarele părți contractante își schimbă punctele reciproce de vedere,
formulând și discutând propunerile pe care și le fac una celeilalte cu scopul de a determina conținutul
contractului, fără însă a avea siguranța că acel contract se va perfecta. Aceasta este o fază esențială, de a
cărei desfășurare și de al cărei succes depind atât echilibrul potențialului contract, cât și calitatea
redactării sale.

3. Felurile negocierilor precontractuale. În funcție de modul în care sunt organizate, negocierile

precontractuale pot fi de două feluri: negocieri libere sau obișnuite și negocieri organizate convențional
sau contractual.

4. Negocierile libere sau obișnuite. Nefiind organizate convențional, regimul juridic al inițierii,
desfășurării și/sau al ruperii, după caz, a negocierilor este guvernat doar de prevederea art. 14 Cod civil,
potrivit căreia orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își
execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și cu bunele moravuri, precum și
cu cele ale art. 15 din același act normativ, conform cărora nici un drept nu poate fi exercitat în scopul
de a vătăma sau de a păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.

Așa cum am văzut deja, buna-credință are, în noua legiuire, valoarea (bine meritată a) unui principiu
care își găsește consacrarea expresă în textul art. 14 Cod civil. Desigur, această regulă fundamentală nu
s-a născut odată cu actualul Cod civil, ea găsindu-și rădăcinile în antica bona fides, consacrată și în Codul
civil 1864, în cuprinsul celebrului art. 970 alin. 1; însă, dacă, în vechea codificare, principiul bunei-
credințe era statuat cu valoare generală în materia executării contractelor, conduita care i se subsuma
fiind răsplătită și în alte domenii (de exemplu, în cel al faptelor juridice licite, în care buna-credință se
bucura de un tratament preferențial față de reaua-credință), de lege lata, acest principiu își află locul în
materia generală a exercitării oricărui drept subiectiv civil și a executării oricărei obligații corelative,
dobândind, în acest fel, in terminis, un caracter de absolută aplicabilitate.

Textul art. 14 Cod civil trebuie, cu necesitate, coroborat cu acela al art. 15 din același act normativ, care
reglementează abuzul de drept. Cine acționează cu bună-

credință nu poate săvârși un abuz de drept și invers, cine comite un abuz de drept dă dovadă de rea-
credință sau de un comportament contrar bunei-credințe.

În cazul negocierilor precontractuale libere sau obișnuite, partenerii negociatori nu au nici măcar
obligația de a negocia, de a purta discuții în vederea ajungerii la un consens privind conținutul viitorului
contract; tocmai de aceea acest tip de negocieri sunt ghidate, în mod necesar, dar și suficient, de
principiul libertății precontractuale (constând în facultatea de a iniția, a desfășura și a rupe oricând
negocierile) și de cel al bunei-credințe.

Desigur, aflându-ne complet în afara oricărei legături convenționale între părți, la momentul sistării
abuzive a negocierilor, partea care se face vinovată de acest lucru va răspunde pe temei delictual,
conform art. 1357 și urm. Cod civil, fiind obligată la repararea în integralitate a prejudiciului suferit de
către conegociatorul său.

5. Negocierile organizate convențional sau contractual. Contractul de negociere. În faza

precontractuală, partenerii de discuții pot încheia mai multe feluri de convenții, care, generic, pot fi
numite „contracte preparatorii” și care toate au rolul de a pregăti viitorul contract definitiv din punctul
de vedere al conținutului acestuia.

În funcție de natura și de intensitatea obligației la care îi dau naștere, contractele preparatorii pot fi
grupate în trei categorii: i) contracte preparatorii care dau naștere unei obligații de negociere (contracte
de negociere), ii) contracte preparatorii care au ca obiect o obligație de preferință, iii) contracte
preparatorii care generează o obligație de a încheia contractul definitiv.

Contractele de negociere au ca obiect organizarea convențională a raporturilor dintre părți în faza de

negociere a contractului definitiv. Principalul lor scop este acela de a organiza negocierile (începute deja
sau pe cele care vor debuta) în sensul determinării condițiilor și modalităților de desfășurare a acestora,
pentru a conferi întreaga securitate dezirabilă pentru încheierea contractului definitiv. Ele se vor
preocupa, spre exemplu, de: timpul alocat negocierilor, partea care trebuie să aibă inițiativa, formele în
care se vor purta discuțiile, modalitățile de corespondență, obiectivele care se așteaptă a fi obținute prin
negocieri, dacă în negocieri vor fi implicate și terțe persoane, dacă negocierile vor fi consemnate în
acorduri parțiale sau punctaje și altele.

Contractul de negociere mai poate fi întâlnit sub denumirea de „acord de negociere”, „acord de
principiu”, „protocol de acord”, „pact de tratative” ș.a.

Acordul de negociere este definit în literatura de specialitate ca fiind contractul prin care părțile se
angajează să negocieze cu bună-credință încheierea unui viitor contract, ale cărui elemente nu sunt încă
stabilite sau sunt doar parțial conturate.

În fapt, obligația de negociere poate rezulta fie dintr-un contract de sine stătător sau poate fi cuprinsă
într-o clauză de negociere inserată, la rândul ei, într-un alt contract.

Condițiile de validitate ale unei astfel de convenții nenumite sunt cele solicitate oricărui contract,
consacrate de Codul civil la art. 1179. Așadar, în afara capacității părților de a contracta, a unui
consimțământ valabil exprimat cu privire la un obiect determinat și licit, având o cauză licită și morală,
„acordul de negociere nu reclamă întrunirea condițiilor contractului final propriu-zis, de a cărui figură
juridică se detașează cu claritate”.
Multe dintre acordurile de negociere sunt, de facto, contracte propriu-zise degenerate, a căror nulitate
este atrasă de lipsa unui element esențial pentru validitatea

lor. De exemplu, un contract de vânzare-cumpărare în care nu este determinat și nici determinabil

obiectul este nul absolut din această pricină, însă poate fi calificat, dacă voința părților transpare cu
claritate în acest sens din cuprinsul lui, ca un acord de negociere în vederea încheierii, în viitor a unui
contract de vânzare-cumpărare definitiv. La fel se poate întâmpla cu o promisiunea sinalagmatică de
vânzare-cumpărare în care nu este fixat prețul sau în care se specifică doar că se vând bunuri de un
anumit tip, fără a fi determinate/determinabile.

Codul nostru civil actual face un prim pas temerar în privința jalonării acestui „drept comun al
negocierilor”, preocupându-se, în cuprinsul art. 1182 – 1185, de trasarea anumitor limite între care/cu
respectarea cărora acestea să se desfășoare, limite aplicabile negocierilor organizate.

În privința decelării efectelor unei astfel de convenții, trebuie să plecăm de la ideea că scopul declarat al
acestui acord de negociere este acela de a organiza modul de desfășurare a negocierilor, de a le
introduce pe acestea sub umbrela contractuală. Așadar, principala obligație la care dă naștere acordul
de principiu este aceea de a negocia, de a purta discuții în vederea încheierii, în viitor, a unui contract
definitiv, ale cărui condiții urmează a fi decelate pe parcursul negocierilor. Un asemenea acord nu
angajează, pe nici una dintre părțile sale, la obligația de a contracta. Tocmai de aceea, încălcarea
acestuia va conduce la acordarea părții vătămate de daune-interese pe temeiul răspunderii civile
contractuale ori pe cel al abuzului de drept.

Având ca bază de plecare această premisă, raportându-ne la dispozițiile art. 1272 Cod civil, intitulat
marginal „Întinderea obligațiilor”, cu aplicabilitate generală în materia contractelor, fie ele numite, fie
nenumite, care statuează: „(1) Contractul valabil încheiat obligă nu numi la ceea ce este expres stipulat,
dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau
contractului, după natura lui. (2) Clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt stipulate
în mod expres”, urmează că părților acordului de negociere le sunt impuse, chiar în lipsa unui acord
expres al lor în această privință, în primul rând, toate prevederile legale cu caracter imperativ din
materia încheierii contractelor prin negociere. In concreto, prin jocul art. 1272 Cod civil, toate aceste
prevederi legale devin prevederi contractuale, fiind cuprinse în conținutul contractului ca și când părțile
însele le-au inserat acolo.

O primă consecință în acest sens ar fi aceea determinată de prevederile art. 1183 alin. 2 Cod civil,
precitat, care impune, pe toată durata desfășurării negocierilor, obligația de a le purta conform
exigențelor bunei-credințe. Așadar, de facto, obligația principală pe care și-o asumă părțile acordului de
negociere – aceea de a negocia – este, cu necesitate, complinită de obligația de a desfășura aceste
negocieri respectând exigențele bunei-credințe. Tocmai de aceea s-a apreciat, în literatura de
specialitate autohtonă, dar și în cea străină, că, în fapt, principala obligație la care sunt ținute părțile
acordului de negociere este aceea de a negocia cu bună-credință, cele două îndatoriri - aceea de a purta
discuții în vederea încheierii în viitor a unui contract definitiv și aceea de a respecta exigențele bunei-
credințe pe tot parcursul acestor discuții – contopindu-se într-una singură, cu aplicabilitate generală în
materia tuturor contractelor de negociere. Achiesăm la opiniile exprimate în doctrina juridică, potrivit
cărora obligația de a negocia cu bună-credință, percepută monolitic, este o obligație de rezultat. Într-
adevăr, raportându-ne la definiția acestui tip de obligații, cuprinsă în textul art. 1481 alin. 1 Cod civil –
„În cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să procure creditorului

rezultatul promis” – față de noțiunea obligației de mijloace, statuată în cuprinsul art. 1481 alin. 2 din
același act normativ – „În cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să folosească toate
mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis” – având în vedere că, prin acordul de
negociere, în sarcina părților se naște obligația de a negocia cu bună-credință, rezultatul promis este
chiar acesta: desfășurarea discuțiilor respectând exigențele bunei-credințe, oricare dintre părți fiind
pasibilă a fi trasă la răspundere pentru încălcarea acestei obligații, constând în adoptarea unei conduite,
pe parcursul derulării negocierilor, contrare exigențelor bunei-credințe. Obligația de negociere cu bună-
credință are un conținut specific derivat din împletirea, în conținutul său, a celor două obligații originare
(aceea de a negocia și aceea de a respecta exigențele bunei-credințe); aceasta implică, pe de o parte, un
rezultat determinat (prezența la masa tratativelor, la termenele stabilite, remiterea unor documente
etc.) și, pe de altă parte, utilizarea de mijloace adecvate (discuțiile trebuie purtate rezonabil, fără a-l
înșela pe partenerul contractual, propunerile făcute trebuie să fie serioase, constructive, într-o manieră
loială). Tocmai acest amestec al ideii de „rezultat” cu aceea de „mijloace” face dificilă calificarea
obligației analizate. Însă, privind-o, așa cum am caracterizat-o deja, ca pe o obligație unică, monolitică,
iar nu cum este percepută de către o parte a doctrinei franceze, sub forma a două obligații neunite între
ele (obligația de a purta tratativele, pe de o parte, și obligația de a respecta exigențele bunei-credințe,
pe de altă parte), percepție care conduce la calificarea primei obligații ca fiind de rezultat și a celei de-a
doua, ca fiind de mijloace, obligația de a negocia cu bună-credință implică în sarcina părților îndatorirea
de a purta tratative în vederea încheierii acordului definitiv, făcând uz de toate mijloacele oneste
posibile pentru atingerea acestui scop. Or, acesta este un veritabil rezultat, pentru că orice parte
contractantă care: refuză să formuleze propuneri, respinge fără motiv continuarea negocierilor,
privându-și prin aceasta cocontractantul de șansa de a încheia un contract definitiv, creându-i astfel
prejudicii, își va vedea antrenată răspunderea contractuală, considerându-se că a săvârșit o neexecutare
a convenției, a acordului de negociere.

Având în vedere conținutul obligației de a negocia cu bună-credință, care presupune, printre altele:
„informarea corectă a eventualului partener de afaceri asupra elementelor de evaluare pertinentă ale
contractului proiectat”, „abstențiunea de la orice propuneri în mod manifest inacceptabile și care ar
conduce la ruperea tratativelor”, „anunțarea promptă a hotărârii de a pune capăt negocierilor, pentru a
nu întreține la cealaltă parte o falsă speranță”, „onorarea termenelor prevăzute pentru încheierea
diferitelor faze ale negocierilor”, „colaborarea părților pentru ca negocierile să nu depășească o durată
rezonabilă”, de fiecare dată când una dintre partenerele de discuții va eșua să se comporte astfel,
răspunderea sa contractuală va fi antrenată imediat, pentru neatingerea rezultatului promis –
desfășurarea tratativelor cu respectarea exigențelor bunei-credințe, fără a se cerceta diligența depusă
de către aceasta în executarea sarcinilor asumate convențional. De altfel, așa cum am învederat deja mai
sus, chiar artizanii Codului civil, implicit, califică această obligație ca pe una de rezultat, privind-o, de
asemenea, în opinia noastră, monolitic, ca pe o obligație unică, atunci când statuează, în cuprinsul art.
1183 alin. 4 că „Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde
pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți”. Este tocmai ideea ilustrată de către noi.

Obligația de a negocia cu bună-credință se impune ca o a patra limită – după prevederile imperative ale
legii, ordinea publică și bunele moravuri – a libertății precontractuale de a negocia. Este vorba despre
consacrarea cu caracter imperativ, în cuprinsul alin. 2 al art. 1183 Cod civil, a obligației de a negocia cu
bună-credință. Astfel, acest text legal dispune cu claritate: „Partea care se angajează într-o negociere
este ținută să respecte exigențele bunei-credințe. Părțile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei
obligații”.

Obligația de a acționa cu bună-credință este consacrată special în materia negocierilor precontractuale,

la art. 1183 Cod civil, obligând (imperativ!) părțile la o conduită loială una față de cealaltă, care exclude
abuzul de drept și, implicit, reaua-credință, în exercitarea oricărei facultăți conferite de dreptul la liberă
negociere.

Așadar, o primă manifestare a obligației de a acționa cu bună-credință în etapa precontractuală a

negocierilor este observabilă în chiar exercitarea acestor prerogative – expresii ale libertății de a negocia
– dreptul la inițierea, la desfășurarea și la ruperea negocierilor. Oricine exercită unul sau altul dintre
aceste drepturi trebuie să o facă dând dovadă de bună-credință. Însuși legiuitorul, în cuprinsul art. 1183
alin. 3 Cod civil, afirmă în acest sens: „Este contrară exigențelor bunei-credințe, între altele, conduita
părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul”. De aici, un prim exemplu
concret (caracterul exemplificativ al conduitelor de rea-credință descrise în cuprinsul textului legal
analizat transpare neechivoc din utilizarea sintagmei „între altele”) de conduită de bună-credință în
cadrul negocierilor: inițierea acestora și/sau continuarea lor cu intenția de a încheia contractul. A nu se
înțelege „cu obligația de a încheia contractul” despre care nu poate fi vorba în contextul dat, având în
vedere prevederile precitate ale art. 1183 alin. 1 din același act normativ care instituie libertatea de a
rupe negocierile oricând, fără ca, pentru aceasta, partea în cauză să fie ținută răspunzătoare.

Cu toate acestea, părțile implicate în procesul de negociere au îndatorirea de a acționa cu bună-credință

nu numai la inițierea sau pe parcursul derulării discuțiilor, dar și la ruperea negocierilor, moment care
trebuie marcat, de asemenea, printr-o conduită conformă exigențelor bunei-credințe. Textul art. 1183
alin. 4 fraza I Cod civil dispune în acest sens: „Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar
bunei-credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți”.

Desigur, aflându-ne într-un contract valabil încheiat, ruperea abuzivă a negocierilor va atrage în sarcina
celui de rea-credință obligația de reparare a prejudiciului cauzat în acest fel conegociatorului său, în
temeiul răspunderii civile contractuale (art. 1350, art. 1530 și urm. Cod civil), ținându-se, în acest sens,
seama, așa cum pretinde art. 1183 alin. 4 fraza a doua din același act normativ, „de cheltuielile angajate
în vederea negocierilor, de renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și de orice împrejurări
asemănătoare”. Dincolo de aceste daune-interese, pierderea șansei de a încheia contractul în vederea
căruia s-au purtat negocierile nu este indemnizabilă. În fine, nici repararea în natură a prejudiciului,
constând în obligarea părții care a sistat negocierile, la încheierea contractului sau în pronunțarea unei
hotărâri judecătorești care să țină locul contractului, nu a fost reținută ca o soluție viabilă în speță. În
cazul în care victima prejudiciului a contribuit, prin propria-i faptă culpabilă, la producerea acestuia,
atunci dreptul său la reparație este diminuat în mod corespunzător, relativ la partea de prejudiciu care
se află în raport de cauzalitate cu fapta sa.

Conduita de bună-credință este exhibată, printre altele, de informarea corectă a partenerului de

negociere, stabilirea unor relații întemeiate pe încrederea reciprocă, propunerea de formule, condiții,
preț, modalități serioase etc..

Pe de altă parte, conduita contrară exigențelor bunei-credințe poate fi caracterizată, spre exemplu, prin:
ruperea abuzivă a negocierilor, desfășurarea negocierilor cu rea-credință, chiar dacă partea care se face
vinovată nu a urmărit să-l prejudicieze pe conegociatorul său, desfășurarea discuțiilor cu o lejeritate, cu
o ușurință, cu o neseriozitate blamabile; ruperea, înșelarea încrederii partenerului de discuții, încredere
care s-a clădit pe conduita de până atunci a părții vinovate, încrederea privind încheierea unui acord
fiind cu atât mai mare cu cât negocierile sunt mai avansate; inițierea negocierilor fără a avea intenția de
a contracta, ci doar cu scopul de a obține informații importante, confidențiale de la partener, care este,
în acest fel, menținut într-o incertitudine prelungită; conducerea negocierilor pentru un preț net
superior aceluia cu care se negociază cu un alt partener, cu privire la același obiect; prelungirea unor
negocieri despre care se știe cu siguranță că nu vor avea nici un final; ruperea „fără motiv legitim, brutal
și unilateral a negocierilor avansate”.

Preocupate să nu îngrădească prea mult libertatea de a negocia, instanțele, pentru a pronunța hotărâri
de obligare la despăgubiri a părții care inițiază, desfășoară ori rupe negocierile cu rea-credință, abuziv,
solicită ca aceasta să fi săvârșit o faptă ilicită culpabilă, indiscutabilă. Simplul fapt al părții de a contracta,
chiar și în cunoștință de cauză, cu o altă persoană, în timp ce era angajată într-o negociere cu un terț, nu
constituie, prin el însuși și fără a fi dictat de intenția de a-l prejudicia pe terț ori acompaniat de
manopere frauduloase, o faptă ilicită de natură a angaja răspunderea autorului său.

În al doilea rând, în temeiul art. 1272 alin. 2 Cod civil, chiar în lipsa unei convenții exprese a părților,
clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg.

În acest sens, s-a afirmat, pe bună dreptate, în literatura de specialitate, că o constantă a acestei
convenții – a acordului de negociere – constă în existența unui drept potestativ de denunțare unilaterală
a contractului în favoarea fiecăreia dintre părți. Aceasta nu este altceva decât o consecință a libertății
precontractuale, de negociere sub auspiciile căreia se derulează tratativele organizate prin acordul de
negociere. Desigur, dacă negocierile libere pot fi întrerupte cu mai multă ușurință, fără ca prin aceasta să
se atragă răspunderea civilă a părții care le sistează (cu excepțiile discutate mai sus, privitoare la ruperea
negocierilor contrar bunei-credințe), negocierile organizate ridică, din această perspectivă, dificultăți
părților care, de această dată, se află legate de un contract guvernat de principiul forței obligatorii. Cu
toate acestea, având ca premisă obligația principală care se naște din acordul de negociere – aceea de a
negocia cu bună-credință -, ținând cont de faptul că, printr-o astfel de convenție, nici una dintre părți nu
este ținută de îndatorirea de a încheia contractul definitiv, este normal ca esența oricărui demers de
negociere să constea în „posibilitatea de a-l abandona de îndată ce se desprinde cu claritate ideea că s-a
ajuns într-un punct mort, că impasul nu poate fi depășit și că perpetuarea tratativelor ar fi, în mod
incert, infructuoasă. Plasarea negocierilor sub umbrela unui acord de principiu nu poate priva părțile de
posibilitatea părăsirii mesei de dialog când survin condițiile amintite … De îndată ce negociatorii au dat
dovadă de bună-credință în conducerea tratativelor, obiectivul acordului de principiu este atins, părțile
putând renunța la încheierea contractului final”.

Așadar, prin convenția lor, părțile acordului de negociere nu pot înlătura prevederile art. 1183 alin. 1
Cod civil, care consacră principiul libertății de a negocia, potrivit căruia „părțile au libertatea inițierii,
desfășurării și ruperii negocierilor și nu pot fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora” și, implicit
acest drept potestativ de denunțare unilaterală a acordului de negociere, în favoarea ambelor părți
contractante. Raportat la dispozițiile art. 1272 alin. 2 Cod civil, textul art. 1183 alin. 2 își găsește o
generală aplicabilitate în materia acordurilor de negociere. A proceda la excluderea acestui drept
potestativ, consacrat de către legiuitor în favoarea fiecăruia dintre partenerii de discuții, din conținutul
acordului de negociere, interzicându-se, practic, ruperea (denunțarea) unilaterală a negocierilor,
echivalează cu recalificarea respectivei convenții din acord de negociere într-un alt contract în al cărui
conținut intră obligația principală de a încheia în viitor contractul definitiv, prin negocierea cu bună-
credință a clauzelor acestuia; căci, dacă părțile acestui nou contract nu pot rupe negocierile purtate cu
bună-credință fără a fi ținute răspunzătoare de acest lucru, înseamnă că scopul convenției dintre ele nu
este acela de a purta tratative în mod loial, acesta reprezentând doar mijlocul prin care se ajunge la
încheierea unui contract definitiv; or, obligația părților de a perfecta în viitor un contract definitiv intră în
conținutul unui antecontract, al cărui scop declarat este chiar acesta.

Deci, partenerii de discuții nu pot înlătura din conținutul acordului de negociere dreptul potestativ de
denunțare unilaterală a contractului fără ca, prin aceasta, să îi afecteze însăși esența acestuia, cu
consecința recalificării sale într-o altă figură juridică, aceea a antecontractului, a cărei esență constă
tocmai în această obligație de a face care incumbă ambelor părți, tradusă în îndatorirea de a încheia, în
viitor, la un anumit moment dat, contractul definitiv.

Faza negocierilor precontractuale trebuie să fie caracterizată cel puțin de aceleași trăsături care definesc
și faza contractuală.

Astfel, dacă vorbim despre libertatea de a contracta, care nu cunoaște alte limite decât legea, ordinea
publică și bunele moravuri, cu necesitate trebuie să existe și libertatea de a negocia, în aceleași limite
universal valabile, cu scopul de a concluziona asupra unui contract.

Este ceea ce relevă expressis verbis chiar textul art. 1183 alin. 1 Cod civil, stipulând că: „Părțile au
libertatea inițierii, desfășurării și ruperii negocierilor și nu pot fi ținute răspunzătoare pentru eșecul
acestora”.

Acest drept, la libera inițiere, desfășurare și rupere a negocierilor este considerat, în paralel cu dreptul la
libertatea contractuală, o piesă esențială în angrenajul economiei moderne, de piață, conferind părților,
printre altele, facultatea de a purta negocieri concomitente cu mai mulți potențiali parteneri
contractuali, cu finalitatea comparării diverselor oferte primite, a alegerii celei mai avantajoase dintre
acestea și a întreruperii discuțiilor cu cei care nu îndeplinesc expectațiile celui antrenat în negocieri.
Este imperios necesar ca toate aceste etape să se desfășoare într-o deplină libertate, fără îngrădiri și,
mai ales, fără ca cel care rupe negocierile să fie ținut a răspunde pentru această acțiune. De altfel, chiar
legiuitorul, în cuprinsul textului legal precitat al art. 1183 alin. 1 Cod civil, afirmă că nici una dintre părțile
implicate în procesul de negociere nu poate fi ținută răspunzătoare de eșecul acesteia.

Libertatea precontractuală a părților privind inițierea, desfășurarea și/sau ruperea negocierilor trebuie
însă să fie foarte bine conturată pentru ca nu cumva, exercitând

acest drept, părțile să săvârșească abuzuri, să încerce să fraudeze interesele conegociatorilor, cauzând,
în final, acestora, prejudicii. Astfel, există, spre pildă, posibilitatea ca, în această etapă a discuțiilor
premergătoare încheierii contractului, una sau ambele părți să fie nevoite să facă anumite cheltuieli (de
exemplu, cu studii de prefezabilitate, de fezabilitate, de impact, de oportunitate etc.) în vederea formării
unei imagini cât mai clare asupra conținutului viitorului contract – în fapt, a drepturilor și obligațiilor
corelative pe care le vor dobândi în urma perfectării respectivei convenții – cheltuieli a căror efectuare
cealaltă parte negociatoare o încurajează, determinându-i conegociatoarei sale convingerea că discuțiile
purtate între ele se vor finaliza cu încheierea unui contract; pe de altă parte, tot ceea ce o interesează,
de facto, pe cea care a determinat această convingere partenerului său de negociere este obținerea de
informații confidențiale de la acesta din urmă, informații pe care să le utilizeze în cadrul discuțiilor
purtate cu un concurent al acestuia, în vederea obținerii unei cât mai bune oferte de a contracta; odată
atins acest scop, partea respectivă rupe negocierile, fără a da nici o explicație în acest sens, prevalându-
se de dreptul său la libertate precontractuală, la liberă negociere, care include, printre altele, și
facultatea de a părăsi masa discuțiilor în orice moment fără ca, pentru aceasta, să poată fi trasă la
răspundere, potrivit dispozițiilor art. 1183 alin. 1 Cod civil.

Pornind tot de la textul art. 1272 alin. 1 Cod civil, raportat la cel al art. 1184 din același act normativ,
intitulat marginal „Obligația de confidențialitate în negocierile precontractuale”, conchidem asupra
existenței, ca o îndatorire accesorie, în conținutul contractului de negociere, a obligației de
confidențialitate a părților.

Textul art. 1184 Cod civil stipulează: „Când o informație confidențială este comunicată de către o parte
în cursul negocierilor, cealaltă parte este ținută să nu o divulge și să nu o folosească în interes propriu,
indiferent dacă se încheie sau nu contractul”.

Clauza de confidențialitate este așadar subînțeleasă în acordul de negociere, ea devenind, prin jocul art.
1272 Cod civil, chiar în lipsa unei stipulații exprese a părților, o clauză contractuală din care ia naștere o
obligație contractuală. Art. 1272 Cod civil absoarbe dispoziția legală în conținutul contractului,
conferindu-i regimul juridic al unei prevederi contractuale, cu forță obligatorie, de lege, între părțile
convenției. Doar o stipulație expresă contrară, în sensul că părțile nu sunt ținute, nici una dintre ele, nici
pe parcursul derulării discuțiilor, nici ulterior, de obligația de confidențialitate, ar înlătura aplicabilitatea
art. 1184 respectivului acord de negociere.

Obligația de confidențialitate mai este cunoscută și sub denumirea de obligație de nedivulgare și

incumbă ambelor părți contractante, constând în îndatorirea de a nu dezvălui terților informațiile
secrete aflate de la cealaltă parte în timpul derulării tratativelor. Clauza expresă de confidențialitate va
prevedea, de regulă, aspectele care se vor obnubilate, întinderea temporală a îndatorii de păstrare a
secretului, cuantumul despăgubirilor datorate celeilalte părți de către partea care o încalcă, despăgubiri
care se vor fixa, de obicei, printr-o clauză penală care va acompania clauza de confidențialitate.

Potrivit ultimei propoziții a art. 1184 Cod civil, „încălcarea acestei obligații atrage răspunderea părții în
culpă”. Este vorba, în acest caz, de o răspundere civilă contractuală, căci ne aflăm pe tărâm
convențional.

Pe lângă aceste obligații pe care gânditorii Codului civil le-au reglementat în materia negocierilor
precontractuale, acordul de negociere mai poate conține și alte îndatoriri în sarcina ambelor sau doar a
uneia dintre părți, care conturează conținutul acestuia și care fixează cadrul de desfășurare a
tratativelor.

Printre acestea, cele mai frecvent semnalate de către doctrina juridică, atât cea autohtonă, cât și cea
străină, sunt: obligația de exclusivitate, obligația de sinceritate și obligația de suportare a costurilor
diferitelor studii.

Obligația de exclusivitate a negocierilor constă în îndatorirea fiecărei părți, consacrată expres în acordul
de negociere, de a se abține să întreprindă și să desfășoare negocieri paralele cu un terț concurent într-o
anumită perioadă de timp sau pe parcursul întregii negocieri.

Obligația de sinceritate este stipulată expressis verbis într-o convenție de negociere, implicând
îndatorirea părților de a aduce de îndată la cunoștința partenerului de tratative inițierea unui demers
similar, având același obiect, cu un terț. Prin clauza de sinceritate nu se interzice așadar parților să
negocieze, în paralel, cu o altă persoană, ci li se solicită să devoaleze acest fapt imediat ce au inițiat
discuțiile cu terțul, putându-li-se impune, concomitent, să dezvăluie identitatea celuilalt partener de
negociere și/sau stadiul în care aceasta se află. Se asigură, în acest fel, o transparență a negocierilor
purtate în paralel cu doi sau mai mulți parteneri de discuții.

Obligația de suportare a costurilor diferitelor studii presupune în sarcina părților îndatorirea de a susține
cheltuielile aferente variilor studii comandate și efectuate anticipat pentru inițierea și desfășurarea
negocierilor. Ca regulă generală, suportarea acestor cheltuieli se face în mod egal de către părți, însă,
pentru a risipi orice îndoială cu privire la acest aspect, printr-o clauză contractuală în acest sens, părțile
pot stipula un alt mod de repartizare a acestei sarcini: partajarea în proporții variabile, suportarea în
totalitate de către partenerul care le-a comandat, nominalizarea punctuală a costurilor care vor fi
suportate de către partea care nu le-a ordonat.

Cât privește consecințele nerespectării acordului de negociere, așa cum am învederat deja, refuzul
nejustificat de a continua negocierile va antrena răspunderea civilă contractuală a părții culpabile ori de
câte ori, prin sistarea abuzivă a negocierilor, aceasta va cauza celeilalte părți un prejudiciu. Desigur,
aplicarea sancțiunii răspunderii civile contractuale are ca scop repararea în integralitate a pagubelor
suferite de către partea inocentă, ca urmare a negocierii contrar exigențelor bunei-credințe de către
cealaltă parte. Însă, instituția juridică a răspunderii civile contractuale, cu această finalitate declarată, va
interveni pentru a complini doar, numai în măsura în care este cazul (dacă există un prejudiciu care
trebuie să fie reparat), „remediile” specifice neexecutării contractului, care vor putea fi aplicate în speță.
Soluția rezidă cu puterea evidenței din chiar prevederile actualei codificări.

Astfel, pornind de la soluțiile oferite de către însuși legiuitorul în această materie, în cuprinsul art. 1516
alin. 2 Cod civil, care stipulează: „Atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află
în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune interese, dacă i se cuvin:

a) să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației;

b) să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz,
reducerea propriei obligații corelative;

c) să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său”,
fără a intra în detalii pe această temă (pe care le vom discuta în secțiunile dedicate „remediilor”
contractuale), va trebui totuși să decelăm care dintre „remediile” enumerate în cuprinsul textului legal
analizat se calează pe situația de fapt din speță.

Specificitatea acordului de negociere, constând în nașterea, în sarcina ambelor părți, a obligației de a

negocia cu bună-credință, pe de o parte, și, pe de altă parte, a dreptului potestativ de denunțare
unilaterală a contractului, recunoscut, de asemenea, ambilor parteneri de discuții, impune o analiză
atentă a compatibilității acestor „remedii” cu regimul juridic al acestui contract.

În privința primului „remediu” – a aceluia de a cere sau de a trece la executarea silită a obligației –
trebuie avut în vedere, în primul rând, un lucru foarte important, pe care doar îl reamintim în acest
context: din acordul de negociere nu se naște obligația părților de a încheia, în viitor, contractul
definitiv; de unde, o consecință la fel de importantă: în cazul în care negocierile eșuează, părțile
neputând ajunge la un acord privind elementele esențiale ale viitorului contract definitiv, instanței de
judecată – sesizate cu o acțiune în executarea silită în natură a obligației – nu îi este permis să procedeze
la construirea contractului, aceasta neputând pronunța o hotărâre care să țină loc de consimțământ al
părților la încheierea contractului definitiv, după ce, în prealabil, a procedat la completarea contractului
de negociere în acest scop, în baza art. 1182 alin. 3 Cod civil, ținând seama, după împrejurări, de natura
acestuia și de intenția părților, cu finalitatea stabilirii conținutului viitorului contract definitiv. O soluție
contrară ar încălca flagrant, în primul rând, principiul libertății contractuale, înțeles ca libertate de a
decide asupra angajării într-un contract, asupra partenerului contractual și, nu în ultimul rând, asupra
conținutului respectivei convenții, deoarece, prin acordul de negociere părțile nu s-au obligat la
încheierea, în viitor, a contractului definitiv; or, o pretinsă executare silită în natură a unui astfel de
acord într-o atare manieră ar constitui, practic, obligarea ambelor părți, împotriva voinței originare a
acestora, la ceva ce ele însele nu s-au îndatorat prin propria lor voință; mai mult, în temeiul art. 1182
alin. 3 Cod civil, care statuează: „… dacă părțile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare …
instanța va dispune, la cererea oricăreia dintre părți, completarea contractului, ținând seama, după
împrejurări, de natura acestuia și de intenția părților”, instanța de judecată nu poate completa
contractul de negociere cu elementele esențiale ale viitorului contract definitiv, pentru simplul motiv că,
fără ca părțile să fi ajuns la un acord cu privire la aceste elemente, acesta nu poate fi format (potrivit art.
1182 alin. 2 Cod civil), iar prerogativa conferită instanței de către legiuitor, privind completarea
contractului, se referă doar la elementele secundare ale acestuia. Mai mult, chiar în ipoteza în care
negocierile au fost fructuoase, partenerii de discuții ajungând la un acord privind elementele esențiale
ale viitorului contract, dar, din varii motive, încheierea acestuia nu mai prezintă interes pentru unul
dintre ei (de pildă, din pricina întinderii temporale a negocierilor, oportunitatea de afaceri a dispărut),
opinăm că partea respectivă poate refuza încheierea contractului definitiv, iar instanța de judecată nici
nu o poate obliga să îl încheie, nici nu poate pronunța o hotărâre care să îi suplinească acordul acesteia
la formarea contractului, tocmai pentru că, prin contractul de negociere, părțile acestuia nu s-au obligat
niciodată să încheie, în viitor, un contract definitiv. Negocierile întreprinse cu bună-credință, care și-au
atins finalitatea, pot fi abandonate

de către oricare dintre părți, în temeiul libertății de a negocia, fără consecințe negative, pentru un motiv
serios și legitim, partenerii de discuții având singuri libertatea de a decide în sensul încheierii sau nu a
contractului final. Însă, cu toate acestea, cu cât respectivele negocieri au o întindere mai mare în timp,
cu atât libertatea părților de a nu încheia convenția definitivă se restrânge, din nevoia de securizare a
etapei precontractuale. Pe măsura prelungirii negocierilor, motivele legitime de abandon se răresc,
judecătorul, în contrabalans, primind o putere sporită de control asupra caracterului abuziv al
motivației. Refuzul continuării negocierilor este considerat abuziv de îndată ce, în funcție de
circumstanțele cauzei, partenerul de discuții a fost îndreptățit să creadă, în mod legitim, în iminența
încheierii contractului prefigurat definitiv. Chiar și într-o asemenea situație, nu poate fi vorba despre o
executare silită în natură în sensul suplinirii consimțământului părții care refuză încheierea contractului
definitiv printr-o hotărâre judecătorească, aceasta încălcând nepermis principiul libertății contractuale.
Ceea ce însă poate solicita, într-un astfel de caz, partea inocentă este rezoluțiunea acordului de
negociere, acompaniată de plata de daune-interese pentru acoperirea în integralitate a prejudiciilor
astfel ocazionate. Având însă în vedere principala obligație care se naște în sarcina ambelor părți ale
acordului de negociere, executarea silită a acestuia înseamnă, de facto, obligarea partenerului de
discuții la continuarea acestora. Întrebarea care se ridică însă, într-un astfel de caz, este aceea dacă o
negociere desfășurată sub imperium-ul unei hotărâri judecătorești poate avea succes. Opiniile sunt
împărțite, considerându-se, pe de o parte, că, și într-o astfel de situație, sancțiunea rezoluțiunii acordului
de negociere acompaniată de atribuirea de daune-interese părții dispuse să-și aducă la îndeplinire
îndatoririle asumate este unica soluție admisibilă, întrucât continuarea tratativelor în mod obligatoriu
este de neconceput. Cu toate acestea, în literatura de specialitate și în jurisprudența franceze, dar și în
doctrina juridică autohtonă se apreciază că acest lucru nu este imposibil, fiind imaginabil ca, în măsura în
care părțile contractante își păstrează interesul pentru negociere, în cazul unei neexecutări temporare a
obligației principale născute din contractul de negociere, partea interesată să solicite și să obțină o
hotărâre judecătorească prin care celălalt partener de discuții să fie obligat la executarea forțată a
obligației de negociere cu bună-credință asumate. Credem că speței nu îi poate fi atribuită o soluție
apodictică și că lucrurile trebuie cântărite de la caz la caz. Îmbrățișând opinia cea din urmă, apreciem că
o astfel de hotărâre va putea fi pronunțată ori de câte ori continuarea negocierilor ar fi oportună,
fructuoasă pentru ambele părți implicate, interesul contractual mutual având încă posibilitatea de a se
realiza în mod util. Dacă însă perpetuarea discuțiilor ar conduce la un previzibil eșec, o astfel de soluție
nu și-ar mai găsi justificarea.
Pe de altă parte, o neexecutare definitivă a acordului de negociere relevă cu claritate că cel puțin una
dintre părțile acestuia nu mai are nici un interes în continuarea tratativelor. Într-o astfel de situație, dacă
partea în speță nu uzează de dreptul său potestativ de denunțare unilaterală a contractului, simulând, în
acest fel, existența în continuare a unui interes în perpetuarea discuțiilor (nearătând expres dezinteresul
său, ci continuând tratativele, dar cu evidentă rea-credință, făcând propuneri inacceptabile), singura
soluție viabilă ar fi rezoluționarea contractului de negociere și acordarea de daune-interese părții
inocente, constând în returnarea tuturor cheltuielilor avansate de către aceasta pentru inițierea și
pentru derularea tratativelor, în plata sumelor destinate a acoperi prejudiciul suferit prin renunțarea de
către aceasta la alte oferte concurente,

precum și în acordarea unor sume menite a repara orice prejudicii experimentate în împrejurări
asemănătoare, așa cum indică, de altfel, și textul art. 1183 Cod civil, alin. ultim, in fine.

Desigur, la dispoziția părții care este gata să își execute obligațiile stă și excepția de neexecutare,
consacrată la art. 1556 Cod civil, pe care o poate opune celeilalte părți de fiecare dată când aceasta din
urmă, solicitând îndeplinirea sarcinilor convenționale de către prima, se face vinovată ea însăși de
neexecutarea propriilor îndatoriri. Într-o asemenea situație, acordul de negociere rămâne în ființă, iar
soluția adoptată de către partea inocentă este în măsură doar să temporizeze executarea lui și să îl
constrângă pe partenerul de discuții la executarea propriei obligații, dacă mai este posibilă.

6. Acordul parțial sau punctajul. Pe parcursul derulării negocierilor întinse pe o durată semnificativă de
timp, părțile pot ajunge la un acord privind anumite elemente ale viitorului contract definitiv. Aceste
elemente, asupra cărora ele convin să nu mai revină unilateral, să nu le mai readucă în discuții, vor fi
punctate în cuprinsul acestui acord parțial.

Acesta reprezintă un acord de voințe parțial și definitiv, asupra căruia părțile convin să nu se mai poată
reveni de către nici una dintre ele pe cale unilaterală.

Pe parcursul derulării tratativelor, pot fi încheiate mai multe punctaje, de fiecare dată când partenerii de
discuții ajung la un consens privind elementele viitorului contract definitiv.

Desigur, în măsura în care negocierile eșuează, apreciem că acordul parțial devine caduc, căci, prin el
însuși, el nu dă naștere în sarcina nici uneia dintre părțile contractante, la obligația de a încheia, în viitor,
contractul definitiv al cărui cvasi conținut îl cuprinde. Soarta lui depinde în exclusivitate de aceea a
negocierilor: până la finele acestora, punctajul se află într-o stare latentă, activându-se însă doar atunci
când părțile se obligă, printr-un eventual antecontract, să încheie, în viitor, contractul definitiv, al cărui
conținut va fi cel menționat în punctajul/ele încheiat/e pe parcursul derulării discuțiilor dintre ele.

II. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI PRIN REPREZENTARE

1. Introducere. Într-o scurtă încercare de recapitulare, am concluzionat, până la acest moment, că, în
funcție de sursele lor, obligațiile pot izvorî din acte juridice sau din fapte juridice stricto sensu. În
categoria actelor juridice, intră actele juridice unilaterale, respectiv cele bi(multi)laterale, arhetipul celor
din urmă fiind contractul.
Am văzut, de asemenea, la cursul trecut, că, potrivit art. 1182 Cod civil, contractul se poate încheia fie
prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta – și această modalitate de încheiere a constituit
obiectul cursului de săptămâna trecută -, fie prin negocierea acestuia de către părți.

În oricare însă din aceste modalități de încheiere, părțile pot participa direct, personal, la încheierea
contractului sau indirect, prin reprezentant.

2. Reglementarea instituției reprezentării. Instituția juridică a reprezentării este reglementată la art.

1295 – 1314 Cod civil, unde se regăsește o teorie generală a acesteia, pentru ca, în cuprinsul art. 2009 –
2095 Cod civil, să fie reglementate contracte speciale din care izvorăște (și) obligația de reprezentare
(contractul de mandat, contractul de comision, contractul de consignație, contractul de expediție,
contractul de

agenție), care sunt reglementate, cu prioritate, de prevederile specifice fiecărui contract de acest fel și,
complementar acestora, de aceste dispoziții cu caracter general, din materia reprezentării.

3. Puterea de reprezentare: izvoare, justificare, opozabilitate, modificare, revocare. În principiu,

reprezentantul exprimă voința însăși a reprezentatului, în fața terțului cu care contractează, angajându-l
patrimonial pe reprezentat față de respectivul terț, actul juridic încheiat de către reprezentant cu terțul
fiind perfectat „în numele și pe seama reprezentatului”.

Pentru a acționa astfel însă, reprezentantul trebuie să aibă „puterea de a reprezenta”, adică nimic
altceva decât această prerogativă de a exhiba, în relația cu terțul, voința însăși a reprezentatului
(acționând în numele acestuia) și de a-l angaja pe acesta, din punct de vedere patrimonial, în raportul
juridic cu terțul (acționând pe seama reprezentatului).

Această „putere de a-l reprezenta pe reprezentat” poate izvorî fie din lege, fie dintr-un act juridic, fie
dintr-o hotărâre judecătorească (art. 1295 Cod civil).

Astfel, în privința puterii de reprezentare care izvorăște din lege, putem exemplifica având în vedere
textul art. 501 Cod civil, în care este consacrată îndatorirea părinților copilului lor minor de a-l
reprezenta în actele juridice civile. Vorbim, într-un astfel de caz, de reprezentant/ți legal/li.

Cea mai mare incidență practică o are reprezentarea convențională, care își are izvorul într-un act
juridic, adică în oricare dintre contractele mai sus enumerate (contractul de mandat etc.) și nu numai, ci
și în alte contracte, în care prerogativa reprezentării constituie doar o parte din conținutul acestora (de
pildă, contractul de asistență juridică, reglementat în cuprinsul art. 121 și urm. din Statutul profesiei de
avocat). Vorbim, într-un astfel de caz, de reprezentant/ți convențional/li.

Art. 170 Cod civil ne oferă un exemplu în care puterea de a reprezenta își are sursa într-o hotărâre
judecătorească, respectiv hotărârea judecătorească de punere sub interdicție, prin care instanța de
tutelă numește, de îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicție judecătorească, tutore
care are, printre altele, atât dreptul, cât și îndatorirea de a-l reprezenta pe cel interzis la încheierea
actelor juridice care privesc patrimoniul acestuia. Putem vorbi, în aceste cazuri, de reprezentant judiciar.
Reprezentantul trebuie întotdeauna, la solicitarea terțului cu care intenționează să contracteze, să își
justifice puterea de a reprezenta, adică să facă dovada puterilor încredințate de către reprezentat, dacă
este cazul, sau a celor izvorâte din lege ori din hotărârea judecătorească, prezentând înscrisul care îi
atestă această calitate, sub forma unei copii a acestuia, semnată pentru conformitate cu originalul (art.
1302 Cod civil).

Pe parcursul executării îndatoririlor ce-i revin, dacă împuternicirea inițial primită este modificată sau
revocată de către reprezentat, aceasta trebuie adusă la cunoștința terților prin mijloace
corespunzătoare, pentru a se asigura opozabilitatea ei. În caz contrar, dacă nu se dovedește faptul că, la
momentul încheierii contractului cu reprezentantul, terții cunoșteau sau ar fi trebuit să cunoască
respectiva modificare ori revocare a împuternicirii, aceasta nu le este opozabilă terților. Consecința
constă în opozabilitatea deplină, față de reprezentat, a contractului încheiat de către terț cu
reprezentantul, cu respectarea, de către acesta, a limitelor puterilor ce i-au fost inițial încredințate (art.
1306 Cod civil).

4. Capacitatea părților, viciile de consimțământ, buna-credință. La încheierea contractului cu terțul,

întrucât voința reprezentantului nu este altceva decât o extensie a voinței înseși a reprezentatului,
reprezentantul constituind astfel „mâna lungă” a reprezentatului, capacitatea părților, viciile de
consimțământ, buna-credință se verifică, respectiv se apreciază având în vedere chiar această poziție a
reprezentantului în această ecuație.

Astfel, problema capacității se ridică, mai cu seamă, în situația reprezentării convenționale, întrucât, în
cazul celei legale sau a celei judiciare, cel reprezentat nu are capacitate deplină de exercițiu, acesta fiind
chiar motivul reprezentării sale, reprezentantul fiind chemat, în aceste ipoteze, să suplinească lipsa de
discernământ, respectiv de capacitate a reprezentatului. În privința reprezentării convenționale, art.
1298 Cod civil solicită ca atât reprezentatul – a cărui voință este, de fapt și de drept, exprimată de către
reprezentant -, cât și acesta din urmă să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a
fost dată.

Referitor la viciile consimțământ, conform art. 1299 Cod civil, acestea se apreciază, în principiu, în
persoana reprezentantului, avându-se în vedere manifestarea sa concretă de voință de la momentul
încheierii actului juridic cu terțul. Întrucât reprezentantul este, de fapt, subiectul a cărui manifestare de
voinţă participă la formarea contractului, el este cel care decide încheierea acestuia şi tot el îi determină
şi conţinutul, conform instrucţiunilor primite de la reprezentant şi limitelor impuse de acesta, care sunt
chiar limitele puterii sale de reprezentare, dar el nu devine parte a acestui contract decât într-un sens
strict formal. De aceea, contractul încheiat de către reprezentant cu terțul este anulabil – deci lovit de
nulitate relativă – când consimțământul reprezentantului este viciat. Pentru a se întâmpla acest lucru
însă, este necesar ca viciul de consimțământ obiectivat în speță să privească elemente stabilite de către
reprezentant. De exemplu, dacă reprezentantul achiziţionează, în numele și pe seama reprezentatului,
un tablou despre care credea că este autentic, dar acesta se dovedeşte a fi un fals, eroarea
reprezentantului va constitui o cauză de anulabilitate a contractului, indiferent dacă şi reprezentatul
fusese sau nu în eroare în această privință. Invers, dacă viciul de consimțământ privește elemente
stabilite de reprezentat, contractul este anulabil numai dacă voința acestuia din urmă a fost viciată,
deoarece, în astfel de cazuri, voința exprimată de către reprezentant la momentul încheierii contractului
este exact voința reprezentatului, nealterată cu nimic de rațiunea reprezentantului, de eventuala analiză
de oportunitate pe care acesta ar putea-o face asupra încheierii actului juridic respectiv ori a obiectului
sau a conținutului acestuia. Astfel, în reprezentarea convențională, se poate discuta despre un
reprezentant cu puteri depline, care se bucură de o libertate neîngrădită de alegere, de decizie în
privința oportunității încheierii actului juridic cu terțul, a conținutului sau a obiectului acestuia, care își
imprimă deci și voința proprie, în limitele puterilor ce i-au fost conferite, la încheierea actului, dar și
despre un reprezentant al cărui rol este strict acela de a transmite voința reprezentatului, căruia nu i-au
fost conferite alte puteri decât aceea de a-l angaja pe reprezentat în relația cu terțul, iar, între cele două
extreme, de diferite categorii de reprezentanți care au o mai mare sau mai mică marjă de libertate de
decizie. De aceea, în ipotezele în care viciul de consimțământ privește un element prestabilit de către
însuși reprezentatul, contractul este amenințat de nulitatea relativă numai dacă voința acestuia din
urmă a fost viciată. Pornind de la acelaşi exemplu, cu tabloul, dacă reprezentantul a fost împuternicit să

cumpere un anume tablou, despre care reprezentatul credea, în mod greşit, că este autentic, contractul
încheiat de reprezentant este anulabil indiferent dacă şi acesta a fost sau nu în eroare cu privire la
caracterul autentic al tabloului respectiv.

Exact la fel se pune problema și în ceea ce privește buna sau reaua-credință, cunoașterea sau
necunoașterea unei anumite împrejurări (art. 1300, alin. 1 Cod civil), care se apreciază, în principiu, în
persoana reprezentantului, în funcție de libertatea acestuia de a acționa, pentru ca, în situațiile în care
reprezentantul este îngrădit în libertatea sa de decizie, în măsura în care aceste elemente psihologice
sunt relevante pentru chestiunile prestabilite de către reprezentat, să se aprecieze în persoana acestuia.
Reaua-credință a reprezentatului fagocitează buna-credință a reprezentantului, conform art. 1300, alin.
2 Cod civil, potrivit principiului fraus omnia corumpit. Astfel, niciodată un reprezentat de rea-credință nu
se va putea prevala, în apărarea sa, de buna-credință de care a dat dovadă, la momentul încheierii
contractului cu terțul, reprezentantul. De exemplu, cunoașterea pe altă cale, de către reprezentat, a
unui act sau fapt supus notării în cartea funciară a bunului cumpărat, dar care nu a fost notat ca atare,
nu poate fi surmontată invocându-se faptul că, la momentul încheierii contractului, reprezentantul s-a
întemeiat pe cuprinsul cărții funciare, fiind de bună-credință, necunoscând pe altă cale respectivul act
sau fapt cunoscut de către reprezentat.

5. Forma împuternicirii. Referitor la forma actului juridic care constituie izvorul puterii de reprezentare,
adică a împuternicirii, aceasta este supusă acelorași reguli de formă ca și actul juridic ce urmează a fi
încheiat în puterea ei (1301 Cod civil). Astfel, dacă se urmărește încheierea unui contract consensual,
împuternicirea nu trebuie să îmbrace vreo formă pentru a-și produce efectele, însă, dacă se dorește
încheierea unui contract autentic, atunci și împuternicirea trebuie să fie dată în formă autentică, pentru
a-și produce efectele. Regula în materie nu reprezintă altceva decât o aplicație a principiului simetriei
formei.

Dacă forma cerută de lege ad validitatem contractului ce urmează a fi încheiat în baza împuternicirii este
respectată atât în privința primului, cât și în a celei de-a doua, dacă toate celelalte condiții de validitate
sunt îndeplinite la încheierea ambelor aceste acte juridice, contractul încheiat de către reprezentant, în
limitele puterilor ce i-au fost conferite prin împuternicire, în numele și pe seama reprezentatului,
produce efecte direct între reprezentat și terțul cu care reprezentantul a contractat (art. 1296 Cod civil).

Cât privește sancțiunea nerespectării formei împuternicirii, aceasta nu este prevăzută expres în art. 1301
Cod civil, însă legiuitorul condiționează de respectarea formei însăși producerea de efecte de către
împuternicirea respectivă, de unde se poate deduce, coroborând acest text cu cel al art. 1242, alin. 1
Cod civil, precum și cu cel al art. 1254, alin. 1 din același act normativ, că o astfel de împuternicire care
nu respectă forma solicitată de lege ad validitatem contractului ce urmează a fi încheiat în baza ei este
nulă absolut.

Nulitatea absolută a împuternicirii atrage ineficacitatea acesteia și deci se consideră că reprezentantul

nu a avut niciodată puterea de reprezentare a reprezentatului. În consecință, dacă, în privința
contractului încheiat de către reprezentant și terț, a fost respectată condiția formei ad validitatem,
acesta nu va fi sancționat cu nulitatea absolută, ci va fi considerat încheiat de către terț cu o persoană
care a acționat în calitate de reprezentant, însă fără a avea o împuternicire în acest sens

(această soluție rezultă din interpretarea coroborată a textelor art. 1301 și art. 1296 Cod civil), soluția
acestei probleme găsindu-se la art. 1309 – 1314 Cod civil.

6. Lipsa sau depășirea puterii de reprezentare. Prin urmare, contractul încheiat de persoana care
acționează în calitate de reprezentant, dar care nu are, de fapt, această calitate, nu va putea produce
efecte între reprezentat și terț (art. 1309 Cod civil), căci, la încheierea acestui contract, reprezentantul
nu a exhibat voința reprezentatului, ci exclusiv propria-i voință. Lipsind voința reprezentatului la
încheierea contractului dintre reprezentant și terț, acest contract este așadar inopozabil reprezentatului,
întrucât, potrivit principiului autonomiei de voință, care stă la baza principiului libertății de a contracta,
nimeni nu poate fi obligat fără voința sa ori împotriva voinței sale.

Același lucru se întâmplă și în cazul în care reprezentantul acționează în această calitate, pe care o are,
de altfel, dar cu depășirea puterilor ce i-au fost conferite, contractul încheiat de către acesta cu terțul
nefiindu-i opozabil reprezentatului, care nu l-a împuternicit pe reprezentant să acționeze în acest fel.
Inopozabilitatea contractului încheiat între reprezentant și terț este totală față de reprezentat, iar nu
parțială, având în vedere doar partea de contract ce a fost încheiată cu depășirea puterilor conferite
(doar efectele astfel generate). În primul rând, nu se poate face o fracționare a contractului respectiv,
împărțindu-l în două părți: una, care este rezultatul voinței reprezentatului exprimată de către
reprezentant, iar alta, care este urmarea voinței exclusive a reprezentantului, căci conținutul și efectele
contractului trebuie privite, respectiv abordate ca un tot unitar, ca fiind rezultatul acordului de voințe a
terțului și a reprezentatului. În al doilea rând, nu pot fi disociate, la momentul încheierii contractului,
voința reprezentantului de aceea a reprezentatului, căci primul este singurul care obiectivează, care
manifestă voința celui de-al doilea, el nefiind chemat să aibă o voință proprie, nefiind decât formal parte
a contractului respectiv. De aceea, exhibarea, de către reprezentant, a unei voințe cu depășirea puterilor
ce i-au fost conferite este de natură să moduleze voința reprezentatului de o asemenea manieră încât
aceasta nu mai poate fi recunoscută ca atare, în forma sa primară, la încheierea contractului,
neputându-se astfel decela nici efectele pe care această voință nealterată a reprezentatului le-ar fi putut
produce. Ergo, reprezentatului nu îi poate fi opus contractul încheiat de către reprezentant cu depășirea
puterilor ce i-au fost conferite. Pe de altă parte, nici terțului nu îi poate fi opus un alt conținut al
contractului decât acela la care și-a dat acordul și care a avut în vedere voința exprimată de către
reprezentant, dar care, în viziunea terțului, era voința reprezentatului.

Pentru aceste motive, contractul astfel încheiat nu va produce efecte nici între reprezentant și terț, căci
acesta din urmă nu și-a dat acordul cu privire la încheierea unui contract cu reprezentantul, ci,
dimpotrivă, cu reprezentatul.

7. Răspunderea reprezentantului în cazul contractului încheiat în lipsa sau cu depășirea puterii de

reprezentare. Întrucât însă terțul a încheiat cu persoana care a acționat fără a avea împuternicire sau cu
depășirea limitelor acesteia un contract pe care a urmărit să îl perfecteze, de fapt, cu reprezentatul, dar
care nu îi este opozabil acestuia din urmă, așa cum am văzut deja, s-ar putea ca, din această cauză, terțul
să sufere anumite prejudicii. Buna-credință a terțului, care nu a avut cunoștință, la momentul încheierii
contractului, despre inexistența împuternicirii sau despre depășirea limitelor acesteia, crezând,
dimpotrivă, că încheie un contract valabil cu reprezentatul, trebuie protejată. Astfel, potrivit art. 1310
Cod civil, persoana care a acționat în calitate

de reprezentant, neavând împuternicire ori depășind limitele puterilor ce i-au fost încredințate prin
aceasta, trebuie să răspundă pentru prejudiciile cauzate terțului contractant. Răspunderea angajată va fi
una delictuală, iar nu contractuală, întrucât nu există un contract valabil încheiat între reprezentant și
terț, și va putea consta chiar în obligarea falsului reprezentant la a executa obligațiile din conținutul
contractului respectiv în locul reprezentatului, cu excepția situației în care este vorba, în cauză, de un
contract intuitu personae, când despăgubirile bănești vor fi singurele care vor putea repara prejudiciul
suferit de către terț. Soluția nevalabilității contractului încheiat între reprezentant și terț și care se vrea a
produce efecte față de reprezentat este susținută și de dispozițiile art. 1314 Cod civil, care acordă
ambelor acestor persoane prerogativa desființării amiabile a contractului încheiat între ei, prealabil
ratificării acestuia de către reprezentat; or tocmai această facultate pe care terțul contractant și
reprezentantul o au denotă faptul că, în realitate, contractul încheiat între ei este lovit de anulabilitate
(cel mai probabil, cauză anulării acestuia o va constitui dolul sau eroarea), întrucât desființarea sa nu
reprezintă altceva decât efectul primar al acestei sancțiuni juridice (art. 1254, alin. 1 Cod civil). Aceeași
soluție este prefigurată și de textul art. 1310 Cod civil, care face vorbire despre „prejudiciile cauzate
terțului contractant care s-a încrezut cu bună-credință în încheierea valabilă a contractului” și care arată
deci că, în ipoteza în discuție, în fapt, nu există un contract valabil încheiat, ci doar aparența acestuia.

8. Ratificarea contractului încheiat în lipsa sau cu depășirea puterii de reprezentare. Însă, potrivit art.
1311 – 1313 Cod civil, reprezentatul sau moștenitorii acestuia, după caz, pot ratifica un contract încheiat
cu terțul de către persoana care acționează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire
sau cu depășirea puterilor conferite. Ratificarea este un act juridic unilateral, prin care reprezentatul sau
moștenitorii acestuia aderă, practic, la contractul ratificat. Ratificarea, pentru a-și produce efectele,
trebuie să îmbrace forma solicitată ad validitatem contractului ratificat. Odată ratificat acest contract,
de către reprezentat sau de către moștenitorii săi, după caz, el va fi considerat ca fiind încheiat între
aceștia și terțul cocontractant retroactiv, încă de la data la care acest contract a fost încheiat între terț și
persoana care a acționat fără împuternicire sau cu depășirea puterilor conferite. Efectul retroactiv al
ratificării nu poate însă afecta drepturile dobândite de terți între timp, față de care ratificarea va
produce efecte doar pentru viitor, de la data acesteia. Terțul contractant poate, în temeiul art. 1311,
alin. 2 Cod civil, printr-o notificare, să acorde un termen rezonabil pentru ratificare, după a cărui
împlinire, dacă nu s-a realizat, contractul nu mai poate fi ratificat. În lipsa acestei notificări din partea
terțului, respectiv a termenului acordat pentru ratificare, cât timp, prin acordul lor de voințe, terțul
împreună cu persoana care a acționat fără a avea împuternicire sau cu depășirea puterilor ce i-au fost
conferite nu desființează contractul, reprezentatul poate ratifica valabil și eficace acest contract în
interiorul termenului de prescripție care afectează dreptul material la acțiune împotriva terțului, căci o
ratificare făcută după împlinirea acestui termen, deși va fi valabilă, nu va mai avea ca efect posibilitatea
obligării terțului la executarea respectivului contract, cu ajutorul forței coercitive a statului.

9. Caz de opozabilitate față de reprezentat a contractului încheiat în lipsa sau cu depășirea puterii de
reprezentare. Chiar și în situația în care terțul a contractat cu o persoană care nu avea împuternicire
sau, deși o avea, și-a depășit limitele puterilor ce i-au fost încredințate prin aceasta, putem întâlni un caz
în care acest contract este

opozabil reprezentatului, fără însă ca acesta să-l fi ratificat. Cazul face obiectul ipotezei normei de la
1309, alin. 2 Cod civil, care, pe de o parte, ocrotește buna-credință a terțului contractant, care s-a
încrezut în încheierea unui contract valabil cu reprezentatul, și, pe de altă parte, sancționează conduita
acestuia din urmă care, prin comportamentul său, l-a determinat pe terț, inducându-l astfel în eroare, să
creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta și că acționează în limitele
puterilor conferite. Textul face referire expresă la rezonabilitate, arătând că manoperele reprezentatului
trebuie să fie de o asemenea manieră încât să o fi determinat pe oricare altă persoană cu o diligență și
prudență medii să se încreadă în calitatea de reprezentant a celui cu care a contractat în mod direct.
Norma legală discutată face aplicarea teoriei reprezentării aparente.

10. Diligența și prudența solicitate reprezentantului. Din întreaga economie a reglementării

reprezentării în cuprinsul art. 1295 – 1314 Cod civil, nu rezultă care sunt diligența și prudența solicitate
reprezentantului în executarea îndatoririlor care i-au fost încredințate de către reprezentat și pe care le-
a acceptat. Art. 1480 Cod civil, care face vorbire despre diligența cerută în executarea obligațiilor, îi
solicită reprezentantului să își executate îndatoririle cu diligența și cu prudența pe care un bun
proprietar le-ar depune în administrarea bunurilor proprii. Este vorba aici despre diligența și prudența
standardului bonus pater familias, ale omului mediu diligent și prudent, diligență, respectiv prudență
care însă capătă alte rigori, în materia contractelor speciale din care izvorăște (și) obligația de
reprezentare (contractul de mandat, contractul de comision, contractul de consignație, contractul de
expediție, contractul de agenție), în funcție de caracterul oneros sau gratuit al acestora.

11. Conflictul de interese. În executarea îndatoririlor ce-i revin, reprezentantul se poate afla într-un
conflict de interese cu reprezentatul, încheind astfel cu terțul un contract care va putea fi anulat numai
la cererea reprezentatului, însă numai când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de
cocontractant la data încheierii contractului (art. 1303 Cod civil), ocrotindu-se astfel buna-credință a
terțului contractant, care nu cunoștea și nici nu ar fi trebuit să cunoască existența conflictului de
interese. Conflictul de interese între reprezentat şi reprezentant apare atunci când reprezentantul
urmăreşte, la încheierea contractului, propriile sale interese sau pe cele ale unui terţ, interese (care nu
trebuie neapărat să fie de natură patrimonială) care sunt incompatibile cu cele ale reprezentatului. Într-
un astfel de caz, reprezentantul nu îşi exercită puterea de reprezentare în conformitate cu obligaţiile
sale, ci urmărind un interes care nu este al reprezentatului. Tocmai de aceea, fără a fi nevoie, din partea
acestuia din urmă, să facă dovada suferirii vreunui prejudiciu, contractul astfel încheiat este amenințat
de nulitatea relativă, căci interesul ocrotit de normă este unul privat, acela al reprezentatului. Conflictul
de interese este o situaţie obiectivă, care poate influenţa conţinutul contractului şi poate exista, de
exemplu, nu numai în cazul în care între terţul contractant şi reprezentant a intervenit o înţelegere
frauduloasă, încheiată în scopul lezării intereselor reprezentatului, ci şi când reprezentatul contractează
cu persoane cu care se află în legături de afaceri sau de rudenie, dacă, ţinând seama de circumstanţe,
aceste raporturi sunt de natură a pune în pericol realizarea intereselor reprezentatului prin favorizarea
terțului.

12. Contractul cu sine însuși și dubla reprezentare. Cazurile de contract cu sine însuși și de dublă
reprezentare, reglementate la art. 1304 Cod civil, în care

reprezentantul fie încheie contractul cu sine însuși, fie, la perfectarea acestuia, reprezintă și interesele
terțului cu care contractează, el exprimând, practic, voința atât a reprezentantului, cât și pe aceea a
terțului, sunt cazuri în care conflictul de interese este prezumat. Din acest motiv, astfel de contracte
sunt, la rândul lor, lovite de nulitate relativă, numai la cererea reprezentatului, căci interesele sale sunt
cele protejate de normă și deci în pericol să fie lezate. Sancțiunea nu va putea fi însă aplicată când
reprezentantul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau când cuprinsul contractului încheiat
de către acesta a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de
interese.

13. Nearătarea calității de reprezentant. Textul art. 1297 Cod civil tratează ipoteza în care
reprezentantul, deși are această calitate și chiar încheie contractul cu terțul în limita puterilor ce i-au
fost încredințate de către reprezentat, nu îi dezvăluie însă terțului calitatea sa de reprezentant, terțul
necunoscând-o și netrebuind să o cunoască pe altă cale. Așadar, pe de o parte, reprezentantul deși
acționează pe seama reprezentatului, contractează cu terțul în nume propriu (precum în contractul de
mandat fără reprezentare, contractul de consignație, contractul de comision, contractul de expediție).
Pe de altă parte, terțul, necunoscând calitatea de reprezentant a cocontractantului său, are credința că
încheie contractul, în mod valabil, cu acesta din urmă și pe seama acestuia. Acestea sunt motivele
pentru care efectele acestui contract astfel încheiat se produc exclusiv între reprezentant și terț, urmând
ca, în afara acestui din urmă raport juridic, reprezentantul să se de-socotească cu reprezentatul, pe a
cărui seamă a contractat de fapt. Reprezentatul și terțul nu se pot îndrepta unul împotriva altuia,
neavând o acțiune în acest sens, întrucât între ei nu există un raport juridic direct, precum în cazul în
care reprezentantul acționează în această calitate și în limitele puterilor ce i-au fost conferite, încheind
contractul cu terțul. Având însă un debitor comun (pe reprezentant), atât reprezentatul, cât și terțul
(dacă ia la cunoștință despre faptul că reprezentantul a acționat pe seama reprezentatului, de fapt) pot
ajunge să promoveze unul împotriva celuilalt o acțiune oblică (dacă sunt îndeplinite, bineînțeles,
condițiile acesteia – art. 1560 Cod civil).
Într-o asemenea situație, terțul contractant are la dispoziție, în opinia noastră, și acțiunea în
anulabilitatea contractului pentru dol (reprezentantul făcându-se vinovat de manopere dolosive,
frauduloase, prin l-a determinat pe terț să creadă că el are calitatea de contractant în nume propriu și că
încheie contractul pe seama sa ori de dol prin reticență, făcându-se vinovat de omisiunea, în mod
fraudulos, de a aduce la cunoștința terțului contractant calitatea sa de reprezentant) în ipoteza în care,
ulterior încheierii acestuia, află adevărata calitate a reprezentantului.

Un caz aparte îl reprezintă cel reglementat de prevederile art. 1297, alin. 2 Cod civil, când
reprezentantul, pretinzând că este titularul unei întreprinderi, contractează cu terțul pe seama acesteia,
în limita puterilor pe care aceasta i le-a încredințat. Într-o asemenea situație, terțul care descoperă
ulterior identitatea adevăratului titular poate să exercite și împotriva acestuia din urmă drepturile pe
care le are împotriva reprezentantului. Scenariul este următorul: reprezentantul primește de la o
întreprindere împuternicirea de a contracta pe seama sa cu un terț; reprezentantul, la încheierea
contractului cu terțul, nu îi dezvăluie acestuia calitatea sa de reprezentant al întreprinderii, prevalându-
se însă de aceea de titular al acesteia; contractul astfel încheiat va produce efecte, exact ca și în cazul
alin. 1 al aceluiași text legal, între

reprezentant și terț; ulterior, terțul descoperă identitatea adevăratului titular al respectivei

întreprinderi, având prerogativa de a exercita împotriva acestuia toate drepturile pe care le poate
exercita, în temeiul contractului încheiat cu el, împotriva reprezentantului; întreprinderea rămâne astfel
în afara acestor raporturi juridice dintre reprezentant și terț, respectiv dintre titularul său și terț, ea fiind
parte însă în raportul juridic dintre ea și reprezentantul său, în care urmează ca cei doi să se de-
socotească.

14. Încetarea puterii de reprezentare. Potrivit art. 1305 și art. 1307 Cod civil, puterea de reprezentare
încetează prin: renunțarea de către reprezentant la împuternicire, revocarea împuternicirii de către
reprezentat, decesul sau incapacitatea oricăruia dintre cei doi (dacă din convenție sau din natura
contractului nu rezultă contrariul), încetarea existenței persoanei juridice (dacă reprezentantul sau
reprezentatul este o persoană juridică), deschiderea procedurii insolvenței asupra reprezentantului sau
reprezentatului. Încetarea puterii de a reprezenta nu produce efecte în privința terților care, în
momentul încheierii contractului, nu cunoșteau și nici nu trebuiau să cunoască această împrejurare.

DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I

CURSUL 5

CONTRACTELE PREPARATORII

1. Scurtă introducere

Am văzut, la cursul trecut, că, potrivit art. 1182, alin. 1 Cod civil, Contractul se încheie prin negocierea lui
de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
Desigur, plecând de la definiția contractului, așa cum este ea consacrată în textul art. 1166 Cod civil,
conform căreia „Contractul este acordul de voințe …”, este limpede că acest acord de voințe, care
constituie condiția sine qua non a oricărui contract, premisa necesară și suficientă a existenței acestuia
(în măsura în care acest acord de voințe răspunde, din punct de vedere formal, solemnităților cerute de
lege ad validitatem la încheierea contractului), se formează prin acceptarea fără rezerve a ofertei de a
contracta, așa cum am văzut deja. Acest mod de formare a contractului este cel mai sugestiv, cel mai
ilustrativ în privința formării acordului de voințe, al nașterii acestuia și deci a contractului în urma
întâlnirii concordante a celor două manifestări de voință provenind de la ofertant, respectiv de la
destinatarul ofertei, adică de la acceptantul acesteia. Se pleacă așadar, în acest scenariu, de la două
manifestări de voință, pentru a se ajunge, în măsura în care acestea concordă, la un acord de voințe,
care nu reprezintă altceva decât contractul.

Formularea aleasă de legiuitor, în cuprinsul art. 1182 Cod civil, la alin. 1, nu este însă atât de riguroasă
pe cât ar fi (putut) trebuit să fie, în sensul că, negocierea contractului de către părți nu poate conduce
per se la încheierea contractului respectiv. Este nevoie ca, în urma procesului negocierilor, să se ajungă
tot la un acord de voințe al celor implicați în negociere. Acest lucru însă, specific față de modul bifazic de
formare a contractului (prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta), se face gradual, așa
cum am văzut deja, și, în funcție de complexitatea conținutului viitorului contract, părțile, pe parcursul
negocierilor, pot încheia punctaje sau acorduri de principiu, care nu reprezintă altceva decât rezultatul
unor acorduri de voințe parțiale, raportat la întregul conținut al contractului respectiv, de care ele sunt
ținute, în temeiul art. 1270 Cod civil, obligatoriu. Însumarea tuturor acestor punctaje, la finalul
negocierilor, va avea ca rezultat formarea contractului, cu un conținut complet, în care va intra, cu
ajutorul unei clauze de trimitere pe care părțile o vor insera în contract, toate prevederile acestor
punctaje, care se constituie în clauze externele la care art. 1201 Cod civil face referire. Vom vorbi însă,
mai pe larg, despre acest lucru, la cursul viitor, când vom povesti despre determinarea conținutului
contractului, anume despre ce drepturi și obligații, altele decât cele pe care părțile le prevăd expres în
cuprinsul acestuia, intră în conținutul său. Chiar dacă, după caz, complexitatea conținutului viitorului
contract nu presupune negocieri de lungă durată, complexe, și, ca atare, nici necesitatea încheierii 2

unor punctaje sau acorduri parțiale, procesul de negociere în sine, desfășurat cu bună-credință și
încheiat, nu este de natură să formeze contractul, fiind necesar, în acest scop, acordul de voințe, care să
consfințească, în conținutul viitorului contract, rezultatele negocierii, adică acele rezultate care
concretizează înțelegerea părților, acestea lăsând de o parte toate aspectele asupra cărora nu au căzut
de acord și care, din această pricină, nu pot face parte din conținutul respectivului contract.

Există însă posibilitatea ca negocierile să nu se soldeze întotdeauna cu un consimțământ ferm din partea
ambelor părți, în sensul încheierii contractului. Acestea, în urma negocierilor, au făcut, fără putință de
tăgadă, un pas uriaș: au ajuns la un acord în privința conținutului viitorului contract. Să ne amintim că nu
trebuie să avem în vedere, în acest sens, un acord complet, exhaustiv, ci doar unul suficient, care,
potrivit art. 1182, alin. 2 Cod civil, se referă la sau cuprinde elementele esențiale ale contractului, cele
secundare putând fi lăsate fie spre a fi convenite ulterior (normal, tot de către părți), fie spre a fi
determinate cu aportul unui terț sau cu concursul instanței de judecată (alin. 3 al aceluiași text
normativ), în situația în care nici părțile nu convin asupra acestora, nici terțul desemnat în acest sens nu
ia o decizie. Vom dezvolta însă acest subiect, al așa-zisului acord suficient, la cursul următor, când vom
vorbi, printre altele, așa cum mai spus, despre determinarea conținutului contractului.

Acum să reluăm filmul nostru despre încheierea contractului de la scena la care l-am lăsat: părțile au
ajuns la un acord asupra conținutului viitorului contract (un acord complet sau unul suficient, după caz),
însă nu sunt încă hotărâte dacă să încheie sau nu contractul respectiv. Putem avea situații în care
ambele părți să nu fie decise în acest sens ori în care numai una dintre ele să șovăie, în timp ce cealaltă
să fie hotărâtă.

În funcție de gradul de implicare pe care fiecare dintre părțile viitorului contract, foste partenere de
negociere, îl manifestă la momentul finalizării negocierilor, consimțământul acestora privind încheierea
viitorului contract poate prezenta un grad mai mic sau mai mare ori chiar maxim de fermitate. Cu alte
cuvinte, la finalul procesului de negociere, părțile se pot afla în poziția în care nicicare dintre ele nu sunt
hotărâte să încheie contractul în vederea căruia au negociat – și vom avea, din partea amândurora, un
consimțământ care să reflecte această indecizie – sau, dimpotrivă, una dintre ele este decisă să
contracteze în condițiile agreate, însă fostul său partener de negociere nu este hotărât încă – caz în care,
din partea primei, vom avea un consimțământ prin care îi propune irevocabil partenerului său de discuții
încheierea contractului, iar, din partea celui, din urmă, vom avea un consimțământ care nu trădează încă
intenția acestuia irevocabilă de a se obliga din punct de vedere juridic, ci doar pe aceea de a beneficia de
un timp de gândire, în care să analizeze opțiunile posibile, oportunitatea perfectării viitorului contract
etc., perioadă la finalul căreia să-și exprime fie voința de a contracta, fie dezacordul în acest sens.

Desigur, la un astfel de scenariu se poate ajunge și sărind peste etapa prealabilă a negocierilor, în
situația în care, de exemplu, ofertantul îi propune ferm și irevocabil destinatarului ofertei încheierea
viitorului contract, însă acesta din urmă nu emite o 3

acceptare, ci o altă manifestare de voință prin care își arată eventuala disponibilitate privind încheierea
contractului propus, însă în viitor, nu acum, solicitând în acest sens un timp mai mare de gândire, pentru
ca, la finalul acestuia, să-și exprime sau nu acordul privind încheierea respectivului contract.

Mă veți întreba, având în vedere prevederile art. 1195, alin. 1, lit. b) Cod civil, o astfel de manifestare de
voință din partea destinatarului ofertei nu reprezintă, de fapt, un refuz al acesteia, care să conducă,
invariabil, la caducitatea ofertei? Desigur, interpretând coroborat, strict, literal, prevederile art. 1195,
alin. 1, lit. b), precum și pe cele ale art. 1197, alin. 1, lit. a), se poate ajunge la o astfel de concluzie.
Oferta inițială, lansată de către persoana care a avut inițiativa încheierii contractului, a devenit caducă
fiindcă nu a fost acceptată fără rezerve de către destinatarul său, însă, să nu uităm prevederile alin. 2 al
art. 1197 Cod civil, conform cărora manifestarea de voință a destinatarului ofertei, care cuprinde
modificări sau completări care nu corespund ofertei primite, poate fi considerată, după împrejurări, o
contraofertă.
Se ajunge astfel la scenariul în care, dacă această contraofertă este acceptată de către ofertantul inițial,
acesta din urmă devenind acceptant, între părți să se încheie un contract, care nu va fi însă viitorul
contract definitiv pe care l-a avut în vedere cel care a lansat oferta inițială, ci un alt contract, cu un
conținut similar primului, însă cu alte efecte imediate, întrucât manifestarea de voință a contra-
ofertantului nu valorează consimțământ ferm la încheierea contractului inițial, care i-a fost propus, ci
doar un consimțământ rezervat, care va avea ca urmare perfectarea unui alt contract decât a celui
definitiv, contract care denotă un grad actual de implicare mai redus față de cel presupus de angajarea
fermă în contractul inițial propus.

S-ar putea ca nici măcar ofertantul să nu emită o ofertă de contract definitiv, adică o manifestare de
voință fermă, care să-l angajeze juridic în măsura acceptării acesteia de către destinatarul său, în
contractul definitiv. În acest sens, ofertantul însuși va lansa o ofertă privind încheierea, la acest moment,
unui contract din care să rezulte expres că gradul său de implicare este altul decât cel maxim, mai redus,
bineînțeles, întrucât chiar el nu este hotărât dacă va fi dispus sau nu să încheie, în viitor, contractul
definitiv.

Aceste acorduri de voințe, prin care părțile nu își exprimă consimțământul ferm la încheierea viitorului
contract (sau, cel puțin una dintre ele nu face aceasta), dar prin care stabilesc, măcar parțial, conținutul
acestuia ori își asumă, unilateral sau reciproc și interdependent, obligații în vederea încheierii viitorului
contract ori își acordă prioritate la încheierea acestuia, sunt, de fapt, contracte care, fiind încheiate în
faza premergătoare a contractului definitiv, poartă denumirea de antecontracte sau precontracte, și
care, pentru că pregătesc încheierea acestuia, se mai numesc și contracte preparatorii.

Despre aceste contracte preparatorii vom vorbi în cursul întâlnirii noastre de astăzi. 4

2. Contracte preparatorii care au ca obiect o obligație de preferință (pactul de preferință)

Practica a cunoscut și cunoaște contracte preparatorii în temeiul cărora una dintre părțile unui eventual
contract definitiv se obligă să încheie acest contract doar cu o anumită persoană, excluzându-le pe toate
celelalte, în cazul în care se va decide să contracteze efectiv. Acesta este pactul de preferință.

Pactul de preferință este un contract prin care o parte contractantă, numită promitent, se obligă față de
cealaltă parte, care acceptă promisiunea, numită beneficiar, că nu va încheia un anumit contract cu alt/ți
terț/i înainte de a-i propune lui încheierea în aceleași condiții a contractului respectiv.

Aidoma contractului de negociere, pactul de preferință poate fi constatat printr-un contract separat sau
poate fi inclus într-o clauză contractuală expresă inserată, la rândul ei, într-un alt contract. De pildă, în
cuprinsul unui contract de societate este stipulată clauza de preferință conform căreia, dacă unul dintre
asociați va decide, la un moment dat, să-și înstrăineze părțile sociale, să-i propună, cu prioritate,
cumpărarea acestora celuilalt asociat, înainte de a adresa această ofertă terților.

În fapt, promitentul este obligat, așa cum s-a statuat în jurisprudență, să poarte negocieri serioase cu
beneficiarul înainte de a face oferta de a contracta unui terț.
Pactul de preferință dă naștere, de facto, unui drept de prioritate la încheierea eventuală a unui anumit
contract, similar dreptului de preemțiune convențional, în favoarea beneficiarului, a cărui obligație
corelativă, în sarcina promitentului, este aceea de a-i propune beneficiarului încheierea cu prioritate a
unui contract, dar numai în cazul în care promitentul se va hotărî în viitor să contracteze.

În Codul nostru civil, pactul de preferință nu își găsește o reglementare proprie, neexistând nici un text
legal intitulat marginal „Pactul de preferință” în materia Obligațiilor, dar, în aceea a contractelor
speciale, respectiv a contractului de vânzare, este truvabil paragraful 7 denumit „Dreptul de
preemțiune”, care se preocupă de această problemă în cuprinsul art. 1730 – 1740.

Plecând de la dispozițiile art. 1168 Cod civil, precitat, care se referă la regulile aplicabile contractelor
nenumite, statuând că, în materia acestora, sunt incidente dispozițiile din Capitolul intitulat
„Contractul”, iar, dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se
aseamănă cel mai mult, apreciem că pactul de preferință va fi guvernat, sub imperiul actualului Cod civil,
de regulile privind contractul în general, din materia Obligațiilor, care însă se vor completa cu acelea
cuprinse în art. 1730 – 1740, ce reglementează pactul de preferință în materia contractului de vânzare.
Deși dreptul de preemțiune de natură convențională din materia contractului de vânzare constituie doar
un exemplu care se bazează pe mecanismul pactului de preferință, credem că regulile contractului din
care acesta ia naștere pot fi aplicate și pactului de preferință în general, ca fiind normele speciale
privitoare la contractul cu care acesta se aseamănă cel mai mult. Caracterul supletiv însă al acestor 5

unsprezece texte legale – art. 1730 – 1740 Cod civil – transpare cu claritate din cel al alin. 2 al art. 1730,
care stipulează că: „Dispozițiile prezentului cod privitoare la dreptul de preemțiune sunt aplicabile
numai dacă prin lege sau contract nu se stabilește altfel”. Așadar, în temeiul principiului libertății de a
contracta, părțile sunt libere să circumscrie conținutul unui pact de preferință, în limitele impuse de
lege, de ordinea publică și de bunele moravuri, aspectelor care rămân nereglementate astfel urmând să
li se aplice normele cuprinse în art. 1730 – 1740 Cod civil.

În temeiul pactului de preferință nu se naște, în sarcina promitentului, însăși obligația de a contracta în

viitor, ci doar îndatorirea de a acorda prioritate, ceea ce deosebește net această figură juridică de aceea
a promisiunii unilaterale de a contracta sau a antecontractului unilateral, reglementat în Codul nostru
civil la art. 1279, precum și în materia contractului de vânzare-cumpărare, la art. 1669 alin. 4; în acest
din urmă caz, promitentul se obligă față de beneficiar să încheie, în viitor, la cererea acestuia, un
contract.

În fapt, pactul de preferință a fost catalogat, în literatura de specialitate autohtonă, ca un antecontract

la „promisiunea unilaterală de contractare”. În opinia noastră, vizavi de litera actualului Cod civil, în care
promisiunea unilaterală de a contracta (art. 1279) și pactul de opțiune (art. 1278) sunt două instituții
juridice distincte, afirmația apare corectă și dacă, în locul sintagmei „promisiunea unilaterală de
contractare” citim „pactul de opțiune”. Aceasta, deoarece, hotărându-se să contracteze, promitentul îi
poate adresa beneficiarului ori o ofertă de a contracta ori o ofertă privind încheierea în viitor a unui
contract. De aici, în primul caz, vom ajunge, din anticamera pactului de preferință, în camera pactului de
opțiune, după cum, în cel de-al doilea caz, vom ajunge din anticamera pactului de preferință în camera
promisiunii unilaterale de a contracta. Astfel, în prima situație, prin chiar perfectarea pactului de
preferință, promitentul, odată ce a lansat oferta, este obligat să o mențină un interval de timp rezonabil
pentru ca exercițiul dreptului potestativ de opțiune al beneficiarului să poată avea loc efectiv; odată
manifestat dreptul de opțiune al beneficiarului, se încheie automat contractul definitiv. În cea de-a doua
situație, oferta promitentului, nefiind decât o oferă de antecontract, ea îl va obliga pe acesta la
încheierea în viitor a contractului definitiv; dacă și în măsura în care beneficiarul o va accepta,
neobligându-se însă, la rândul său, în același sens, se va forma promisiunea unilaterală de contract; dacă
acceptarea ofertei promitentului, în acest caz, este făcută în sensul obligării reciproce și
interdependente și a beneficiarului la a încheia în viitor, cu promitentul, contractul promis, atunci
promisiunea de a contracta va fi una sinalagmatică. Vom vedea, în cursul întâlnirii de astăzi, pe larg, cum
stau lucrurile în această privință.

Oricum, pactul de preferință nu se confundă nici cu pactul de opțiune, reglementat de art. 1278 Cod
civil, în temeiul căruia promitentul se obligă față de beneficiar asemenea ofertantului care emite o
ofertă irevocabilă, dându-și, practic, consimțământul cu privire la viitorul contract, care urmează a se
forma prin simpla acceptare a acestuia de către beneficiar, constând în exercitarea dreptului său de
opțiune. 6

Pactul de preferință nu poate fi confundat nici cu acordul de negociere; astfel, pactului de preferință îi
este specifică nașterea, în sarcina promitentului, a obligației de a nu contracta cu terții înainte de a-i
propune beneficiarului promisiunii încheierea acelui contract, în aceleași condiții, pe când, din acordul
de negociere, ia naștere, în sarcina ambelor părți contractante, îndatorirea de a purta tratative cu bună-
credință în vederea încheierii, în viitor, a unui contract definitiv.

Promitentul din pactul de preferință are libertatea de a contracta, aceasta fiindu-i îngrădită, prin
propria-i voință, numai în ceea ce privește posibilitatea de a-și alege partenerul contractual, în ipoteza în
care va la hotărârea de a încheia respectivul contract.

Cât timp promitentul nu s-a hotărât să contracteze, în favoarea beneficiarului nu subzistă nici un drept
actual de a încheia respectivul contract. Dacă promitentul se decide să încheie contractul, notificându-l,
în acest sens, pe beneficiar, acesta din urmă se află fie în poziția beneficiarului din promisiunea
unilaterală de a contracta, având dreptul de a ridica opțiunea sau nu, adică de a-și exercita dreptul
potestativ prin care poate impune promitentului, printr-un act unilateral de voință, perfectarea
contractului, fie în poziția beneficiarului din pactul de opțiune, având prerogativa ca, prin simpla ridicare
a opțiunii sale de a contracta, să dea naștere contractului definitiv. Dacă refuză oferta de ante/contract
lansată de către promitent, beneficiarul nu își va mai putea exercita acest drept de preferință cu privire
la contractul ce i-a fost propus1. Dacă acceptă oferta de a contracta, beneficiarul poate face acest lucru
doar în termenul convenit inițial de părți în acest scop, care curge de la data comunicării ofertei de
contract către beneficiar, în condițiile art. 1326 Cod civil2. Acceptarea ofertei de a contracta /
antecontract are drept consecință formarea contractului sau, după caz, doar a antecontractului
(promisiunii uni/bilaterale de a contracta).

1 Aceeași este soluția oferită de prima frază a alin. 3 al art. 1730 Cod civil: „Titularul dreptului de
preemțiune care a respins o ofertă de vânzare nu își mai poate exercita acest drept cu privire la
contractul ce i-a fost propus”.

2 Conform art. 1730 alin. 3 Cod civil, titularul dreptului de preemțiune, indiferent că acesta este legal
sau convențional, are la dispoziție, pentru acceptarea ofertei de vânzare, un termen de cel mult 10 zile,
în cazul vânzării bunurilor mobile, sau de cel mult 30 de zile, în cazul vânzării de bunuri imobile. În
ambele cazuri, termenul curge de la comunicarea ofertei către preemptor.

3 Potrivit art. 1730 alin. 3 fraza a doua Cod civil, „Oferta se consideră respinsă dacă nu a fost acceptată
în termen ...”.

Promitentul va putea contracta cu un terț doar în situația în care beneficiarul dreptului de preferință va
renunța expres la dreptul său ori va refuza să-l valorifice. Nevalorificarea dreptului de preferință în
termenul convenit de părți în acest scop valorează respingerea ofertei de a contracta3.

Cât timp promitentul nu și-a manifestat voința de a contracta, dreptul de prioritate născut din pactul de
preferință în favoarea beneficiarului nu se stinge. 7

În cazul în care debitorul, adică promitentul, încheie contractul în cauză cu o terță persoană,
nerespectând dreptul de preferință al beneficiarului, va fi angajată răspunderea lui contractuală, fiind
obligat la plata de daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea îndatoririi sale
convenționale. Mai mult, se apreciază că, dacă terțul cu care promitentul a contractat a fost de rea-
credință, cunoscând existența dreptului de preferință al beneficiarului pactului, precum și intenția
acestuia de a cumpăra, instanțele de judecată pot pronunța, la cererea acestuia din urmă, anularea
contractului încheiat cu terțul respectiv și obligarea promitentului la plata de daune-interese. Însă,
potrivit opiniei majoritare în materie, beneficiarul din pactul de preferință nu poate fi substituit terțului,
deoarece, prin pactul de preferință, beneficiarul nu s-a obligat la a contracta cu terțul, caz în care se
putea vorbi despre o promisiune unilaterală de contractare, ci doar la a-i acorda preferință, în situația în
care se va hotărî să contracteze; promitentul, lansând însă terțului oferta de a contracta, și nu
beneficiarului, acesta din urmă nu se regăsește în poziția beneficiarului din pactul de opțiune, motiv
pentru care, ridicând opțiunea, manifestându-și intenția de a contracta, aceasta nu se întâlnește cu
voința promitentului, care nu i-a adresat inițial beneficiarului oferta de a încheia contractul, motiv
pentru care contractul nu se poate încheia, lipsind, în acest sens, consimțământul promitentului.

Există însă și opinii, în literatura de specialitate autohtonă și în cea străină, precum și în practica
judiciară, care susțin contrariul, fiind partizane ale ideii înlocuirii terțului cu beneficiarul dreptului de
preferință4.
4 Art. 1731, 1732 și 1733 Cod civil oferă, în materia dreptului de preemțiune relativ la contractul de
vânzare, o soluție care conduce la același rezultat, însă pe un alt drum. Astfel, potrivit art. 1731,
vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preemțiune legal sau convențional se poate face
valabil către un terț, fără a deosebi după cum acesta este de bună sau de rea-credință, această vânzare
fiind însă una condițională, sub condiția suspensivă a neexercitării dreptului de preemțiune de către
preemptor. Prin convenția lor, vânzătorul și terțul nu pot bloca exercitarea dreptului de preemțiune al
preemptorului, căci, potrivit alin. 2 al art. 1733, „clauzele contractului încheiat (de către vânzător – n.ns.)
cu terțul având drept scop să împiedice exercitarea dreptului de preemțiune nu produc efecte față de
preemptor”. De îndată ce a încheiat contractul de vânzare cu un terț, vânzătorul este obligat să îi
notifice acest lucru preemptorului, indicându-i, în notificare, conținutul contractului respectiv, numele și
prenumele vânzătorului, descrierea bunului, sarcinile care îl grevează, termenii și condițiile vânzării,
precum și locul situării bunului (terțul poate face și el notificarea, fiind interesat în acest sens pentru a-și
clarifica situația juridică deocamdată condițională). Preemptorul își poate exercita dreptul său prin
comunicarea către vânzător a acordului său de a încheia contractul de vânzare, consemnând,
concomitent, prețul la dispoziția vânzătorului. Dreptul de preemțiune se exercită, în cazul vânzării de
bunuri mobile, în termen de cel mult 10 zile, iar, în cazul vânzării de bunuri imobile, în termen de cel
mult 30 de zile, în ambele cazuri termenul curgând de la comunicarea către preemptor a notificării de
vânzare, din partea vânzătorului ori din cea a terțului. Prin exercitarea preemțiunii, contractul de
vânzare se consideră automat perfectat între preemptor și vânzător în condițiile cuprinse în contractul
încheiat cu terțul (mai puțin cele privind scadența obligației de plată a prețului, vizavi de care art. 1736
dispune: „Atunci când în contractul încheiat cu terțul s-au acordat termene de plată a prețului,
preemptorul nu se poate 8

prevala de aceste termene”), acest din urmă contract desființându-se retroactiv, ca efect al neîndeplinirii
condiției suspensive sub care a fost încheiat. Dacă terțul a fost de bună-credință, el se va putea întoarce
împotriva vânzătorului cu o acțiune în garanție pentru evicțiunea ce rezultă din exercitarea preemțiunii.
Față de tăcerea legiuitorului în această privință, apreciem că relația dintre vânzător și terțul de rea-
credință va fi reglementată după regulile plății nedatorate, precum și, implicit, după cele ale restituirii
prestațiilor.

Adoptând această soluție, legiuitorul nu face, in concreto, o substituire a terțului cu preemptorul.

Aceasta, deoarece, așa cum am învederat deja, prin jocul condiției suspensive, la momentul exercitării
dreptului de preemțiune de către beneficiarul acestuia, contractul dintre vânzător și terț se desființează
retroactiv, considerându-se că nu a existat niciodată; or, este de la sine înțeles că nu poate fi concepută
nici o substituire într-un contract inexistent. Legislatorul apelează, opinăm noi, la o ficțiune juridică:
asimilează notificarea făcută preemptorului de către vânzător sau de către însuși terțul, în baza art. 1732
Cod civil (prin care, de facto, beneficiarului dreptului de preemțiune îi este adusă la cunoștință
încheierea contractului de vânzare dintre cei doi, cu nerespectarea dreptului său) cu oferta de vânzare
făcută de către vânzător, care declanșează mecanismul dreptului de preemțiune, solicitând acceptare
sau, dimpotrivă, refuz, din partea preemptorului; prin aceasta, părțile (vânzătorul și preemptorul) sunt
așezate de către gânditorii Codului civil, în poziția promitentului, respectiv în cea a beneficiarului din
cadrul pactului de opțiune, căci, prin simpla acceptare a ofertei de către titularul dreptului de
preemțiune, complinită de consemnarea prețului la dispoziția vânzătorului, contractul de vânzare ia
naștere între vânzător și preemptor.

De aceea, apreciem noi, rezultatul este același cu cel al operațiunii de substituire a terțului cu
beneficiarul dreptului de preemțiune, dar traseul este unul diferit, căci o atare înlocuire presupune, ad
necessitatem, existența și în viitor a unui contract valabil între vânzător și terț, în care acesta din urmă să
fie substituit cu preemptorul, ipoteză de lucru pe care legiuitorul nu o are însă în vedere.

5 Art. 1734 Cod civil reglementează problema concursului dintre preemptori în același sens, afirmând că:
„(1) În cazul în care mai mulți titulari și-au exercitat preemțiunea asupra aceluiași bun, contractul de
vânzare se consideră încheiat: a) cu titularul dreptului legal de preemțiune, atunci când se află în
concurs cu titulari ai unor drepturi convenționale de preemțiune; b) cu titularul dreptului legal de
preemțiune ales de vânzător, când se află în concurs cu alți titulari

Cât privește transmisiunea și/sau cesiunea pactului de preferință, în doctrina juridică, dar și în
jurisprudență, s-a afirmat că, în lipsa unei stipulații contractuale exprese contrare ori a caracterului
intuitu personae al pactului, pactul de preferință se transmite atât în latura sa activă, cât și în cea pasivă,
prin succesiune, în cazul decesului vreuneia dintre părțile contractante, sau prin cesiune, în ipoteza
transmisiunii între vii.

În situația în care pactul de preferință este încheiat pe o durată determinată, expirarea acesteia fără ca,
între timp, promitentul să fi decis să contracteze, atrage caducitatea pactului. Aceeași este soluția și în
cazul în care, promitentul manifestându-și voința de a vinde, beneficiarul dreptului de preferință nu și-l
exercită în termenul convenit de către părți în acest sens. De asemenea, tot caducitatea va lovi pactul de
preferință în cazul în care, în concurs cu dreptul de preferință convențional născut din acesta, intră un
drept de preferință legal, care va avea întotdeauna prioritate; desigur, pentru a se întâmpla acest lucru,
este necesar ca titularul dreptului legal de preferință să și-l exercite în termenul stabilit în acest sens; în
caz contrar, dreptul de preferință al beneficiarului pactului va putea fi exercitat5. Pactul de preferință
devine, de asemenea, 9

ai unor drepturi legale de preemțiune; c) dacă bunul este imobil, cu titularul dreptului convențional de
preemțiune care a fost mai întâi înscris în cartea funciară, atunci când acesta se află în concurs cu alți
titulari ai unor drepturi convenționale de preemțiune; d) dacă bunul este mobil, cu titularul dreptului
convențional de preemțiune având data certă cea mai veche, atunci când acesta se află în concurs cu alți
titulari ai unor drepturi convenționale de preemțiune”. Ordinea de preferință stabilită prin dispoziția
legală citată este imperativă întrucât, potrivit alin. 2 al art. 1734, „Orice clauză care contravine
prevederilor alin. (1) este considerată nescrisă”. Așadar, părțile nu pot schimba, prin acordul lor, această
ordine.

caduc și în cazul în care bunul care constituie obiectul derivat al acestuia piere, înaintea perfectării
contractului, din cauze neimputabile nici uneia dintre părțile contractante (avem în vedere aici sensul
larg al lexemului „pieire”, în care includem și scoaterea bunului din circuitul civil și exproprierea acestuia
pentru cauză de utilitate publică).

3. Contracte preparatorii care generează o obligație de a încheia contractul definitiv

3.1. Contractul-cadru

Pentru prima oară Codul civil actual se preocupă de instituția juridică a contractului-cadru, în art. 1176,
stipulând: „(1) Contractul cadru este acordul prin care părțile convin să negocieze, să încheie sau să
mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta. (2)
Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul și volumul prestațiilor, precum și,
dacă este cazul, prețul acestora sunt precizate prin convenții ulterioare”.

Contractul-cadrul este un contract în care părțile contractante definesc și stabilesc principalele reguli și
condiții care vor guverna încheierea unor contracte viitoare dintre ele, contracte care se numesc „de
aplicație” sau de „executare” a contractului-cadru.

Contractul-cadru este un contract care vizează, prin modalități prevăzute în avans, încheierea eventuală
și rapidă a unor contracte de aplicație.

El este perceput ca un contract premisă prin care părțile definesc, în linii generale, coordonatele majore
pentru concluzionarea de către ele în viitor a contractelor de aplicație.

Așadar, prin intermediul contractului-cadru, se pregătește încheierea unei pleiade de contracte în viitor,
ale căror elemente esențiale sunt fixate în cuprinsul acestuia.

Plecând de la conținutul contractului-cadru, în care sunt fixate doar condițiile esențiale ale colaborării
ulterioare dintre părți, acestea vor putea, în viitor, să inițieze negocieri privind încheierea unor anumite
contracte definitive, să încheie astfel de contracte ori, dacă, la data realizării contractului-cadru, există
deja între părți raporturi contractuale, să le continue – toate, în condițiile convenite în contractul-cadru.
10

Toate convențiile ulterioare, ce se vor încheia în temeiul contractului-cadru, vor stabili, fiecare în parte,
modalitatea de executare a acestuia, el completându-se, practic, cu conținutul fiecăreia dintre aceste
convenții, în care se poate preciza, așa cum însuși legiuitorul exemplifică în textul legal precitat,
termenul de executare, volumul prestațiilor, prețul acestora etc.

De aceea, contractul-cadru constituie, pentru aceste contracte ulterioare, încheiate în temeiul lui, un
contract preparator din care ia naștere, în sarcina ambelor părți, obligația ca, în eventualitatea de a
contracta, în viitor, acestea să contracteze în condițiile stabilite în contractul-cadru.

Datorită existenței acestui contract-cadru, încheierea tuturor contractelor ulterioare este facilitată,
simplificată, fiind de ajuns, pentru părțile sale, să stabilească, în concret, doar elementele distinctive ale
conținutului fiecărui contract de aplicație, care se va completa, de fiecare dată, cu acela al contractului-
cadru. Construcția juridică formată din contractul-cadru, pe de o parte, și fiecare dintre contractele de
aplicație ale acestuia, pe de altă parte, este una caracterizată ierarhic: toate contractele de execuție sunt
subordonate contractului-cadru, cu care, în mod necesar, se completează; pe de o parte, contractul-
cadrul își realizează finalitatea prin intermediul contractelor de aplicație, iar, pe de altă parte, acestea
din urmă își completează conținutul cu acela al primului. În lipsa unei asemenea relații, de subordonare
și completare reciprocă, între contractul preparator și celelalte contracte încheiate ulterior, nu ne-am
mai afla în prezența unui contract-cadru, ci a unor contracte de sine stătătoare, independente unele față
de celelalte.

Tocmai având în vedere această relație, este suficient, dar și necesar, pe de altă parte, ca, pe lângă
obligația părților de a contracta în viitor conform contractului - cadru, născută din acesta, contractul-
cadru să nu fixeze și conținutul concret al contractelor de aplicație care urmează a fi încheiate în
executarea acestei obligații, ci să se limiteze, așa cum arată legiuitorul, în cuprinsul art. 1176 Cod civil,
precitat, la a stabili doar elementele esențiale ale viitoarelor raporturi juridice. În caz contrar, nu vom
mai fi în prezența construcției juridice analizate, ci în aceea a unui singur contract cu executare
succesivă.

În limita impusă de însăși obligația de a contracta în viitor, părțile contractului-cadru își păstrează
libertatea de a contracta, în sensul încheierii contractelor de aplicație și al stabilirii conținutului acestora.
În acest sens, este de reținut că, din contractul-cadru, nu iau naștere drepturi și obligații concrete, care
conferă părților anumite prerogative, respectiv care le îndatorează efectiv și a căror neexecutare
nejustificată ar putea conduce la rezoluțiunea/rezilierea (desființarea, pentru trecut/viitor, a
contractului-cadru). Ceea ce vreau să spun, mai exact, prin aceasta, este faptul că, din contractul-cadru,
nu se naște, în sarcina părților acestuia, obligația de a contracta. Deci, dacă, spre exemplu, se încheie,
între un producător de autoturisme și un distribuitor de asemenea bunuri, un contract-cadru de
distribuție, respectivul distribuitor nu este obligat să și încheie cu producătorul în cauză contracte de
aplicație ulterioare, sub sancțiunea 11

rezoluțiunii/rezilierii contractului-cadru în cazul neexecutării nejustificate/culpabile a acestei obligații, ci

este ținut ca, în ipoteza în care se hotărăște să încheie astfel de contracte, să respecte prevederile
contractului-cadru, care intră automat în conținutul fiecărui contract de aplicație încheiat în temeiul lui.
Așadar, contractul-cadru nu garantează niciuneia dintre părțile sale faptul că acestea vor și încheia, în
viitor, în temeiul său, unul sau mai multe contracte de aplicație.

Cu toate acestea, părțile contractului-cadru au posibilitatea ca, în cuprinsul acestuia, să insereze clauze
specifice, de exemplu, unei promisiuni de a contracta, care însă depășesc sfera conținutului normal al
unui contract-cadru și care obligă părțile să încheie, în viitor, contractele promise, în cantitatea stabilită
de comun acord (poate fi fixat, spre pildă, un plafon în cifre absolute – 10 contracte de aplicație – sau
unul valoric – contracte de aplicație în valoare de 10.000 lei), sub sancțiunea rezoluțiunii respectivei
promisiuni de contractare neonorate din cauze nejustificate/culpabile de către una dintre părțile sale.
Părțile contractului-cadru, în măsura în care, în cuprinsul acestuia, nu inserează clauze de exclusivitate,
pot încheia contracte-cadru cu același obiect și cu același conținut, în mod liber, cu orice alt subiect de
drept, fără a putea fi ținute răspunzătoare pentru aceasta.

Cu excepția situației în care însuși contractul-cadru și contractele de aplicație ce se prefigurează a fi

încheiate în temeiul său sunt contracte intuitu personae, nu văd de ce nu s-ar putea transmite
succesorilor în drepturi ai fiecăreia dintre părțile contractului-cadru poziția juridică a antecesorului
acesteia, în cadrul acestui contract.

3.2. Promisiunea unilaterală de a contracta

Promisiunea unilaterală de a contracta este definită, în doctrina juridică autohtonă ca fiind „convenția
prin care una dintre părți, numită promitent, se obligă față de cealaltă, numită beneficiar, să încheie, în
viitor, la cererea acesteia, un anumit contract, al cărui conținut esențial este determinat în prezent prin
promisiunea de a contracta”.

Nereglementată, la o primă vedere, expressis verbis cu caracter general în actualul Cod civil (neexistând,
în acest sens, un text legal care să fie intitulat marginal „Promisiunea unilaterală de a contracta”),
promisiunea unilaterală de a contracta își găsește totuși consacrarea expresă în materia Contractelor
speciale, respectiv în aceea a contractului de vânzare-cumpărare, la art. 1669 alin. 3 și 4, sub forma
promisiunii unilaterale de vânzare sau a promisiunii unilaterale de cumpărare; nici aici însă nu
beneficiază de o reglementare proprie, ci regimul său juridic este împrumutat și adaptat de la cel al
promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare; doar alin. 4 al textului legal evocat se preocupă de
fixarea unui aspect particular al promisiunii unilaterale de a cumpăra un bun individual determinat. 12

Totuși, dispozițiile art. 1279 Cod civil, din materia Obligațiilor, intitulat marginal „Promisiunea de a
contracta”, credem că poate fi interpretat bivalent, în sensul în care își găsește aplicabilitatea atât în
materia promisiunii unilaterale de a contracta, cât și în aceea a promisiunii sinalagmatice de a contracta.
De altfel, acesta este sensul pe care îl dă, în opinia noastră, însuși legiuitorul când, în cuprinsul art. 1669
Cod civil, reglementând promisiunea de vânzare (referindu-se la promisiunea sinalagmatică) și
promisiunea de cumpărare, statuează atât asupra promisiunii bilaterale, cât și a celei unilaterale
indicând că regimul juridic al uneia (este vorba despre promisiunea sinalagmatică de vânzare) este
aplicabil „în mod corespunzător” (adică doar cu câteva adaptări, ajustări) și celeilalte (promisiunii
unilaterale de vânzare sau de cumpărare).

Promisiunea unilaterală de a contracta dă naștere unui raport juridic obligațional în conținutul căruia se
află, pe de o parte, obligația promitentului de a încheia contractul promis (obligație de a face) și, pe de
altă parte, dreptul beneficiarului de a opta (drept potestativ) între a cere sau a nu cere încheierea acelui
contract, de regulă, înăuntrul unui termen convenit de părți.

Este important de reținut faptul că promisiunea unilaterală de a contracta este, în fapt, un act juridic
bilateral, un contract, un acord de voințe, însă un contract unilateral pentru că din el se naște un raport
juridic în conținutul căruia intră, așa cum am văzut deja, doar obligația promitentului de a face – de a
încheia, în viitor, la cererea beneficiarului, contractul promis -, care este corelativă dreptului potestativ
al beneficiarului, de a opta între a solicita sau a nu solicita încheierea respectivului contract.

Așadar, promisiunea unilaterală de a contracta se deosebește net de oferta de a contracta, care este un
act juridic unilateral, o manifestare unilaterală de voință a ofertantului. Din această perspectivă, s-a
apreciat că poziția beneficiarului din promisiunea unilaterală de a contracta este una privilegiată față de
aceea a destinatarului unei oferte de a contracta, căci, în timp ce primul se bucură de caracterul
irevocabil al contractului, corolar al principiului pacta sunt servanda (principiul forței obligatorii a
contractului – art. 1270 Cod civil), cel de-al doilea este amenințat de posibilitatea retragerii ori a
revocării, după caz, a ofertei, până la momentul încheierii contractului.

Obligația de a face a promitentului își păstrează caracterul de obligație perfectă pe tot parcursul
termenului convenit de părți ca durată de existență a promisiunii, termen în care beneficiarul acesteia
poate ridica opțiunea sa; dacă acest lucru se întâmplă, de la data solicitării încheierii contractului promis
(ori de la data stabilită de comun acord, în acest sens, de către părți), începe să curgă termenul general
de prescripție, care este de trei ani, conform art. 2517 Cod civil, în care beneficiarul promisiunii poate
solicita executarea silită a acesteia; după împlinirea acestui termen, obligația promitentului devine una
naturală degenerată, care poate fi executată doar voluntar, iar nu silit; în cazul în care obligația astfel
degenerată este executată de către promitent voluntar, el face o executare valabilă, conform art. 2506
alin. 3 Cod civil; însă, după împlinirea termenului de prescripție, beneficiarul promisiunii nu îl mai poate
sili pe promitent la 13

executare, nici în natură, nici prin echivalent; dacă, ab initio, părțile nu au stipulat un termen în cadrul
căruia beneficiarul poate să își manifeste opțiunea, acest termen se socotește a fi cel de trei ani, adică
termenul general de prescripție extinctivă, care începe să curgă de la momentul încheierii promisiunii,
căci, după împlinirea acestuia, obligația de a face a promitentului va degenera într-una naturală,
nemaiputând fi executată silit, ci doar voluntar6.

6 În materia promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare, termenul de prescripție este de 6 luni,
începând să curgă de la data la care contractul trebuia încheiat, conform art. 1669 alin. 2 Cod civil.

7 Soluția oferită de legiuitor, în cuprinsul art. 1669 alin. 4 Cod civil, în materia promisiunii unilaterale de
cumpărare a unui bun individual determinat este aceeași: „În cazul promisiunii unilaterale de cumpărare
a unui bun individual determinat, dacă, mai înainte ca promisiunea să fi fost executată, creditorul său
înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia, obligația promitentului se consideră
stinsă”. Practic, prin conduita pe care o adoptă, titularul dreptului de proprietate asupra bunului își
manifestă refuzul privind acceptarea promisiunii unilaterale de cumpărare făcute de către promitent cu
privire la bunul în speță, motiv pentru care promisiunea devine caducă, iar promitentul este liberat de
obligația sa.
Apreciem că, dacă beneficiarul promisiunii refuză încheierea contractului promis de către promitent,
înăuntrul termenului convenit de părți pentru exprimarea opțiunii, promisiunea va deveni caducă7.

Aceeași soluție, a caducității, trebuie acceptată, în limitele și în condițiile art. 1557, coroborat cu art.
1634 Cod civil, și în ipoteza în care, dintr-un caz de forță majoră, promisiunea nu mai poate fi executată,
în sensul că perfectarea contractului promis devine imposibilă (de pildă, bunul piere fortuit înaintea
executării promisiunii).

Pentru a fi valabilă, promisiunea unilaterală de a contracta trebuie să conțină toate elementele esențiale
ale unei convenții, solicitate de legiuitor la art. 1179 Cod civil, iar, pentru a fi eficace, potrivit art. 1279
alin. 1 Cod civil, promisiunea unilaterală de a contracta trebuie să conțină toate acele clauze ale
contractului promis, în lipsa cărora părțile nu ar putea-o executa. Așadar, nu este vorba despre absolut
toate clauzele contractului promis, ci doar despre acelea care sunt strict necesare pentru aducerea la
îndeplinire a promisiunii, constând, practic, în încheierea propriu-zisă a contractului definitiv; restul
clauzelor contractului promis pot fi fixate după ridicarea opțiunii favorabile de către beneficiarul
promisiunii, ori înaintea încheierii contractului promis, ori chiar în momentul perfectării acestuia sau, de
ce nu, prin acte adiționale la acesta, chiar și după acest moment.

În privința formei pe care trebuie să o îmbrace promisiunea unilaterală de a contracta, pentru a fi

valabilă, apreciem că aceasta se supune principiului libertății formei sau al consensualismului, consacrat
de către artizanii Codului civil, la art. 1178. Așadar, pentru validitatea promisiunii unilaterale de a
contracta, aceasta nu trebuie să îmbrace nici o formă, căci ea se deosebește net de contractul definitiv,
promis, pe care îl pregătește, fiind destinată numai să prefigureze conținutul acestuia și să-i garanteze
încheierea lui ulterioară, în forma solicitată ad validitatem de lege, pentru acesta din 14

urmă; neproducând însă efectele contractului promis, promisiunea unilaterală de a contracta se încheie
valabil solo consensu.

Acolo unde legiuitorul a dorit să solicite, pentru încheierea valabilă a unui contract, îndeplinirea unei
anumite forme, a făcut-o, așa cum era și cazul, in terminis. Aceasta, deoarece forma solicitată ad
validitatem constituie o excepție de la principiul consensualismului, iar, întotdeauna, exceptio est
strictissimae interpretationis. O astfel de limitare a principiului libertății formei în materia contractelor
preparatorii o consacră legiuitorul expressis verbis în cazul pactului de opțiune, reglementat în cuprinsul
art. 1278 Cod civil unde, la aliniatul ultim al acestui text legal, dispune: „Atât pactul de opțiune, cât și
declarația de acceptare trebuie încheiate în forma prevăzută de lege pentru contractul pe care părțile
urmăresc să îl încheie”. Or, în reglementarea instituției juridice a promisiunii unilaterale de a contracta
nu întâlnim o asemenea precizare expresă nici măcar în materia promisiunii unilaterale de vânzare sau
de cumpărare a unui imobil.

Conform art. 1279 alin. 2 Cod civil, „În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la
daune-interese”, iar, potrivit alin. 3 al aceluiași text legal, „de asemenea, dacă promitentul refuză să
încheie contractul promis, instanța, la cererea părții care și-a îndeplinit propriile obligații, poate să
pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerințele
legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite”.

Așadar, în cazul în care, după ridicarea opțiunii de către beneficiar, în sensul solicitării încheierii
contractului definitiv, promitentul nu își execută, nejustificat, obligația de a face, constând în încheierea
propriu-zisă a acestui contract, beneficiarul are posibilitatea de a se adresa instanței de judecată și de a
solicita executarea silită în natură a obligației promitentului, prin pronunțarea unei hotărâri
judecătorești care să țină locul contractului promis. Aceasta, însă, numai dacă i) natura contractului
promis o permite (ultima frază din alin. 3 al art. 1279 Cod civil stipulează că prevederile acestuia nu se
aplică promisiunii de a încheia un contract real; cu toate acestea, dispozițiile art. 2145, în materia
promisiunii de împrumut, arată expres un caz de aplicabilitate a acestui remediu și în această ipoteză), ii)
toate condițiile de validitate ale acestuia sunt îndeplinite, iii) beneficiarul și-a îndeplinit propriile
obligații, în măsura în care acestea există și iv) (numai în cazul în care viitorul contract este unul
translativ de proprietate) bunul ce face obiectul prestației viitoare de a da a promitentului se află încă în
patrimoniul acestuia. Acest „remediu” poate fi acompaniat, ori de câte ori beneficiarul promisiunii face
dovada suferirii unui prejudiciu din pricina întârzierii în executare a acesteia sau chiar din cauza
neexecutării sale de către promitent, de acordarea de daune-interese menite să acopere, în
integralitate, acest prejudiciu.

Dacă însă nu sunt îndeplinite cumulativ toate cele trei condiții mai sus enumerate pentru ca instanța de
judecată să poată pronunța o hotărâre care să țină locul contractului, beneficiarul promisiunii va avea
dreptul doar la daune-interese, ca expresie a executării silite prin echivalent a obligației de a face a
promitentului. 15

În doctrina juridică autohtonă s-a purtat o discuție privind semnificație sintagmei îndeplinirea tuturor
cerințelor legii pentru validitatea contractului definitiv, stipulată de către legiuitor ca una dintre
condițiile sine qua non a pronunțării, la solicitarea beneficiarului, a unei hotărâri judecătorești care să
țină locul contractului în cazul în care promitentul nu își îndeplinește obligația, avansându-se ideea că
aceasta vizează inclusiv condițiile de formă ale acestui contract. Cu alte cuvinte, dacă, pentru încheierea
valabilă a unui contract, legea solicită îndeplinirea unei anumite formalități – spre pildă, cea a înscrisului
autentic notarial în care este constatat contractul de vânzare a unui imobil -, atunci și pentru
pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină locul contractului respectiv este necesar ca
promisiunea de a contracta (fie unilaterală, caz în care este vorba aici și despre manifestarea de voință a
beneficiarului, fie sinalagmatică) să îndeplinească aceleași cerințe de formă – în exemplul dat, să fie
constatată într-un înscris autentic notarial. Am primit cu rezerve această opinie pentru argumentele deja
arătate, în acest sens, pe de o parte, și, pe de altă parte, pentru simplul motiv că, după părerea noastră,
hotărârea judecătorească suplinește lipsa oricărei cerințe de formă solicitate ad validitatem pentru
încheierea unui contract; în genere, limitele aduse principiului consensualismului în materia încheierii
contractelor au ca finalitate protejarea consimțămintelor părților acelui contract, or, în opinia noastră,
această finalitate poate fi atinsă la fel de bine și printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în
soluționarea unui diferend în procedură contencioasă, în care părțile au posibilitatea de a-și expune și
de a-și susține atât pretențiile, cât și apărările, fiind în deplină cunoștință de cauză asupra efectelor unei
astfel de hotărâri; dacă notarul public poate fi garantul protejării consimțămintelor părților contractului,
atunci când îl autentifică, cu atât mai mult apreciem că un judecător, prin prisma atribuțiilor (a se citi
„puterilor”) ce-i revin, se preocupă cu competență de această problemă, neputându-se afirma că o
hotărâre care ține locul contractului definitiv nu este expresia unei proceduri în care să se fi analizat:
voința fiecăreia dintre părțile contractante cu privire la promisiunea de a contracta și la contractul
promis, deopotrivă, capacitatea părților la momentul angajării lor în raportul juridic inițial, gradul și
modul în care acestea au înțeles efectele contractului definitiv, discernământul părților la data încheierii
promisiunii etc., în speță, toate elementele care sunt în măsură să formeze opinia atât a notarului public,
cât și a judecătorului, în cazul de față, cu privire la existența tuturor premiselor unui consimțământ
valabil exprimat la momentul perfectării promisiunii de a contracta, care să vizeze atât efectele acesteia,
cât și pe acelea ale contractului definitiv. Mai mult, un argument de text este în măsură, credem, să
susțină opinia noastră: ultima frază a alin. 3 al art. 1279 Cod civil stipulează că: „Prevederile prezentului
aliniat nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede
altfel”. Așadar, acolo unde legiuitorul a avut intenția de a deroga de la regula posibilității pronunțării
unei hotărâri care să țină locul contractului promis, a făcut-o expressis verbis. Mai precis, în speță, fiind
vorba despre un contract real, a cărui formare valabilă solicită acompanierea acordului de voințe al
părților de remiterea materială a bunului ce face obiectul convenției, lipsa acestei prestații a
promitentului nu ar putea fi niciodată suplinită de instanța judecătorească prin hotărârea pe care ar
pronunța-o și, pe cale de consecință, contractul 16

definitiv nu s-ar putea forma valabil. Neexistând însă o astfel de opreliște în cazul lipsei formei ad
validitatem a contractului definitiv, raportat la promisiunea de a contracta, lipsă pe care instanța o
poate complini, nu există nici rațiunea pentru care aceasta să nu poată pronunța o hotărâre care să țină
loc de contract dacă sunt îndeplinite, în cauză, toate celelalte condiții de validitate ale contractului
promis, mai puțin consimțământul promitentului. De aceea, apreciem că instanța de judecată sesizată
cu o astfel de cerere va putea pronunța o hotărâre care să țină locul contractului definitiv (chiar și
autentic) dacă: i) sunt îndeplinite toate condițiile de validitate ale acestuia, mai puțin cea de formă și cea
a consimțământului promitentului, ii) natura contractului o permite și iii) partea care o solicită și-a
achitat toate obligațiile ce-i incumbă în temeiul contractului promis, în măsura în care acestea există.

Există însă, în literatura de specialitate autohtonă, și opinia contrară celei mai sus expuse, opinie
concurentă celei a noastre și care, până la urmă, a fost îmbrățișată de către Înalta Curte de Casație și
Justiție, în Decizia nr. 23/2017 pronunțată de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept, care a statuat, pe scurt, că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1.279 alin. (3) teza întâi
și art. 1.669 alin. (1) din Codul civil, nu este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii de
vânzare a unui bun imobil, în vederea pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic”.

Revenind la sancțiunile care pot fi aplicate în ipoteza în care promisiunea unilaterală de a contracta nu
este respectată, trebuie să mai adăugăm că, în opinia noastră, acestea nu sunt exclusiv cele stipulate în
textul art. 1279, respectiv în cel al art. 1669 Cod civil, având astfel o opinie contrară celor deja exprimate
în literatura de specialitate în acest sens. Astfel, buna-credință a terțului achizitor a bunului (în cazul
promisiunii unilaterale privind încheierea, în viitor, a unui contract translativ de proprietate) trebuie
protejată, căci art. 901, respectiv art. 908 Cod civil ne obligă la aceasta, în măsura în care acesta,
cumpărând de la promitent bunul promis beneficiarului, nu a cunoscut, din cuprinsul cărții funciare sau
pe altă cale, existența promisiunii unilaterale de a contracta. Într-un astfel de caz, beneficiarul acesteia
ar putea solicita, în opinia noastră, exclusiv daune-interese de la promitentul care și-a încălcat culpabil
obligațiile asumate prin promisiune. Nu credem că poate beneficiarul solicita anularea contractului de
vânzare-cumpărare încheiat între promitent și terțul achizitor de bună-credință, întrucât nu există un
text de lege care să-i confere acest drept, prevederile art. 1250 – 1251 Cod civil fiind în sensul că numai
nulitatea absolută poate fi virtuală, iar nu și cea relativă. Prevederile art. 629, alin. 2 Cod civil nu credem
că se aplică în situația dată. Astfel, în ipoteza normei juridice respective se descrie următoarea situație
de fapt căreia aceasta îi este aplicabilă: există un contract translativ de proprietate încheiat între A,
vânzător, respectiv B, cumpărător, în conținutul căruia s-a stipulat clauza de inalienabilitate a bunului
înstrăinat, ori în favoarea lui A, ori în aceea a lui C (terț); B vinde lui D bunul dobândit de la A, încălcând
astfel clauza de inalienabilitate care îl oprea să facă acest lucru; A sau C, după caz, poate cere
anulabilitatea contractului încheiat între B și D, cât timp D a fost de rea-credință, adică a cunoscut, fie
din cuprinsul cărții funciare, dacă este cazul, fie pe altă cale, existența 17

clauzei de inalienabilitate stipulate în favoarea lui A sau a lui C. Situația noastră însă nu poate fi
încadrată, în opinia noastră, în ipoteza acestei norme, pentru că: din textul articolului analizat, rezultă că
trebuie să existe două contracte translative de proprietate asupra aceluiași bun, din care, unul, primar,
altul subsecvent, or, promisiunea unilaterală de a contracta nu este un contract translativ de
proprietate, ci, așa cum am văzut deja, unul din care se naște, în sarcina promitentului, o obligație de a
face; în acest caz, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către promitent cu terțul cumpărător nu
poate fi calificat drept subsecvent promisiunii încheiate de către promitent cu beneficiarul, căci această
relație – contract primar–contract subsecvent –există între contracte care au o strânsă și indisolubilă
legătură din punctul de vedere al obiectului prestației părților (sau, cel puțin, a uneia dintre ele), care
trebuie să fie același, dar și al conținutului lor, drepturile care intră în conținutul contractului subsecvent
întemeindu-se pe cele care intră în conținutul contractului primar. De exemplu, două contracte de
vânzare-cumpărare ale aceluiași bun pot fi și sunt, de altfel, văzute în relația primar-subsecvent; la fel
însă pot fi și un contract de vânzare-cumpărare cu unul prin care se constituie, de către cumpărător, un
drept de uzufruct în favoarea unui terț, căci dreptul de uzufruct este un dezmembrământ al dreptului de
proprietate, cumpărătorul neputându-l constitui dacă nu ar fi dobândit, anterior, valabil, acest drept de
proprietate; aidoma, un contract de donație valabil încheiat și un contract de locațiune, prin care
donatarul închiriază locatarului bunul dobândit prin donație. În toate aceste cazuri, strânsa legătură
dintre conținutul celor două contracte, precum și identitatea dintre obiectul prestației părților (sau, cel
puțin, a uneia dintre ele) justifică aplicarea principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis,
adică desființarea actului primar atrage și desființarea actului subsecvent, tocmai pentru că drepturile
dobândite în temeiul celui de-al doilea s-au întemeiat pe drepturile dobândite în baza primului contract
și deci desființarea celor din urmă determină și desființarea celor dintâi (desigur, cu excepțiile de
rigoare, despre care ați învățat în cadrul Părții generale a Dreptului civil, la Efectele nulității).
Subsecvența celui de-al doilea contract în raport cu primul nu se rezumă și nici nu se raportează la o
succesiune temporală a acestora, în sensul că orice contract încheiat ulterior altuia este un contract
subsecvent acestuia. Nu, pentru a vorbi despre existența acestei relații de subsecvență, trebuie să existe
acea dependență dintre drepturile transmise prin cele două contracte, respectiv identitatea de obiect al
prestației cel puțin a uneia dintre părți. Or, în situația în discuție, nu există o astfel de legătură între
dreptul de creanță al beneficiarului din cadrul promisiunii unilaterale de înstrăinare (un drept căruia îi
corespunde obligația corelativă de a face, ce-i incumbă promitentului) și dreptul real al promitentului
(care se transmite cumpărătorului), încât să se susțină că acest contract de înstrăinare este subsecvent
promisiunii unilaterale de înstrăinare. De aceea, cele două contracte nici nu verifică testul resoluto jure
dantis, resolvitur jus accipientis, anularea promisiunii unilaterale de înstrăinare neatrăgând niciodată
desființarea vânzării-cumpărării. Iată câteva argumente pentru care considerăm că textul art. 629, alin. 2
Cod civil nu este aplicabil speței în discuție. 18

Nici în cazul relei-credințe a cumpărătorului, justificată de faptul că acesta a cunoscut, la data perfectării
contractului de vânzare-cumpărare, existența promisiunii unilaterale de a contracta, fie din cuprinsul
cărții funciare, dacă este cazul, fie pe altă cale, pentru aceleași argumente de mai sus, nu putem admite
aplicarea, în speță, a textului art. 629, alin. 2 Cod civil.

Însă, în acest caz, credem că alte texte legale devin incidente, anume cele din materia cauzei, respectiv
cele ale art. 1238, alin. 2, raportat la cele ale art. 1236, respectiv la cele ale art. 1169 Cod civil, care
prevăd expres sancțiunea nulității absolute pentru cauză ilicită și/sau imorală, dacă aceasta este comună
sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o ori, după împrejurări, trebuia să o cunoască. În
opinia noastră, actul juridic prin care promitentul înstrăinează terțului bunul promis beneficiarului nu
poate avea decât o cauză imorală, respectiv ilicită, căci promitentul, cu bună-știință, încalcă astfel
dreptul de creanță al beneficiarului, punându-se singur, culpabil, fără justificare, în imposibilitatea de a
mai executa promisiunea unilaterală de a contracta, nesocotind, concomitent, și obligația sa de
inalienabilitate și dreptul corelativ acesteia. O astfel de conduită, prin care se urmărește fraudarea
drepturilor unei persoane, este clar atât contrară bunelor moravuri, cât și legii, care instituie obligația
generală de a nu abuza de drepturile subiective ai căror titulari suntem și de a le exercita cu bună-
credință (art. 15 și art. 14 Cod civil); or, prin conduita sa, promitentul încalcă limitele libertății de a
contracta, astfel cum au fost impuse de art. 1669 Cod civil, abuzând de acest drept când încheie
contractul de vânzare-cumpărare cu terțul. Atâta vreme cât terțul cunoștea existența promisiunii
unilaterale de a contracta, este indiferent, în opinia noastră, dacă a urmărit, în conivență cu promitentul,
fraudarea intereselor beneficiarului, cât timp, din această postură, putea și trebuia să cunoască intenția
de fraudare a promitentului. Pe acest fundament credem că se întemeiază acțiunea în constatarea
nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între promitent și cumpărător, care
poate fi promovată de către beneficiarul al cărui drept la cumpărare, respectiv drept la inalienabilitatea
bunului înstrăinat au fost încălcate.
Iată, acestea sunt argumentele pentru care credem că sancțiunile prevăzute expres de textele art. 1279,
alin. 2 și 3 , respectiv de art. 166 Cod civil nu sunt singurele aplicabile în situația încălcării promisiunii
unilaterale de a contracta (de înstrăinare), prin înstrăinarea bunului promis beneficiarului către un terț
de rea-credință.

În fine, nu putem încheia problematica promisiunii unilaterale de a contracta fără a face precizarea pe
care însuși legiuitorul, în cuprinsul alin. 4 al art. 1279 Cod civil, o face, privind distincția netă dintre
această instituție juridică și aceea a acordului de negociere. Astfel, textul legal statuează: „Convenția
prin care părțile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract nu constituie
promisiune de a contracta”. Este cât se poate de clar: obligația de negociere nu poate avea ca izvor o
promisiune de a contracta, indiferent de felul acesteia – uni/bilaterală și nici invers, obligația de a
perfecta, în viitor, un contract definitiv nu poate lua naștere dintr-un acord de negociere. Când părțile se
obligă „să negocieze”, ele fac acest lucru în temeiul unui 19

acord de negociere, iar când se obligă să încheie, în viitor, un contract definitiv, ele fac acest lucru prin
intermediul unei promisiuni de a contracta.

Cu excepția promisiunilor unilaterale de a contracta, care, prin ele însele sau având în vedere contractul
definitiv promis prin acestea, sunt intuitu personae, credem că toate drepturile și obligațiile născute din
acestea se pot transmite, prin acte pentru cauză de moarte, moștenitorilor părților. Tot astfel, se pot
transmite drepturile și obligațiile părților, prin acte între vii, mai puțin în cazul deja arătat, al
contractelor intuitu personae, precum și în al celor în care calitatea de proprietar sau de titular al unui
alt drept, a promitentului, asupra bunului care constituie obiectul prestației acestuia este esențială
pentru încheierea valabilă a contractului promis, respectiv pentru ca acesta să-și producă toate efectele
care-i sunt proprii; într-un astfel de caz, poziția juridică a promitentului, în promisiunea unilaterală de a
contracta, o poate dobândi doar acela care devine el însuși proprietarul sau titularul dreptului pe care
promitentul îl avea asupra bunului care constituia obiectul prestației acestuia.

3.3. Promisiunea sinalagmatică de a contracta

Promisiunea sinalagmatică de a contracta este contractul în care părțile sale se obligă ferm și reciproc să
încheie, în viitor, un anumit contract definitiv, ale cărui elemente esențiale sunt fixate în prezent (în
conținutul promisiunii).

În practica judiciară, dar și în literatura de specialitate mai este cunoscută și sub denumirea de
„antecontract”, „precontract”, „contract provizoriu” ș.a.

Deosebirea esențială dintre promisiunea sinalagmatică de a contracta și promisiunea unilaterală de a

contracta constă tocmai în faptul că, în cazul primei, fiecare parte se obligă față de cealaltă, obligațiile
lor fiind reciproce și, concomitent, interdependente, pe când, în ipoteza celei de-a doua, doar o singură
parte (promitentul) se obligă față de cealaltă (beneficiarul).
Din promisiunea sinalagmatică de a contracta iau naștere obligații reciproce și interdependente de a
face constând în încheierea, în viitor, într-un termen expres sau implicit, a contractului definitiv ale cărui
clauze esențiale sunt cuprinse în prezent în conținutul promisiunii. De fapt, conform art. 1279 alin. 1 Cod
civil, promisiunea sinalagmatică de a contracta trebuie să cuprindă toate acele clauze ale contractului
promis, în lipsa cărora ea însăși, adică promisiunea, nu se poate executa.

Mai mult, în conținutul promisiunii sinalagmatice de a contracta pot fi inserate și așa-numite clauze
anticipatorii, care reprezintă, de facto, clauze specifice contractului definitiv ce urmează a fi încheiat, dar
care, fiind cuprinse în promisiunea sinalagmatică de a contracta, vor da naștere la obligații reciproce și
interdependente actuale între părțile acesteia. Așa, spre exemplu, în cuprinsul promisiunii sinalagmatice
de a încheia, în viitor, un contract de vânzare, părțile stipulează că se obligă una față de cealaltă, în
prezent, să execute o parte din obligațiile care le-ar incumba doar în urma încheierii contractului promis;
în acest sens, promitentul-vânzător se poate îndatora să predea 20

bunul ce urmează a constitui obiectul viitorului contract de vânzare, pentru a putea fi folosit anticipat de
către promitentul-cumpărător, iar acesta din urmă, să plătească prețul. Într-o asemenea situație,
desigur, promisiunea sinalagmatică de a contracta va fi considerată executată conform doar după ce
părțile sale și-au îndeplinit toate obligațiile ce le reveneau, inclusiv aceea de predare a bunului și aceea
de plată a prețului; în caz contrar, aceste obligații vor fi aduse la îndeplinire prin executare silită, iar
acest lucru se va întâmpla în temeiul promisiunii sinalagmatice de a contracta, iar nu în cel al
contractului definitiv. Este însă de la sine înțeles că promisiunea sinalagmatică de a contracta,
neproducând înseși efectele contractului promis, ci doar pregătind încheierea acestuia, chiar cuprinzând
clauze anticipatorii, obligațiile născute din acestea nu sunt echivalente acelora izvorâte din contractul
definitiv, în sensul că, în exemplul analizat, spre pildă, folosința lucrului predat anticipat este conferită
promitentului-cumpărător cu titlu de detenție precară, având natura juridică a unui drept de creanță, iar
nu ca atribut al dreptului de proprietate, întrucât dreptul de proprietate se va transfera definitiv de la
vânzător la cumpărător abia la momentul încheierii contractului de vânzare promis.

Strâns legat de această problemă, a clauzelor anticipatorii, respectiv de remediul consacrat la art. 1279,
alin. 3 Cod civil, mai ales în privința promisiunii sinalagmatice de a contracta, se pune problema care
dintre obligațiile proprii trebuie să și le execute promitentul mai înainte ca hotărârea care ține loc de
contract să fie pronunțată? Într-adevăr, în literatura de specialitate, dar și în practica judiciară, opiniile
privind „propriile obligații” care trebuie să fie îndeplinite de către partea care formulează cererea privind
pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract au în vedere fie obligațiile născute din promisiune,
fie obligațiile născute din contractul care se dorește a fi încheiat, contractul promis. La prima vedere, cel
mai la îndemână răspuns ar privi obligațiile născute din promisiunea de contract, căci obligația pe care
promitentul nu și-o îndeplinește - aceea de a încheia contractul - izvorăște din această promisiune,
hotărârea care ține loc de contract nereprezentând altceva decât un remediu contractual specific acestei
materii, constând în executarea silită, în natură, a acestei promisiuni. Prin această hotărâre, practic, nu
se suplinește exclusiv consimțământul promitentului la încheierea contractului promis, ci, constatându-
se și consimțământul beneficiarului, care rezultă implicit din cererea de chemare în judecată, respectiv
din obiectul acesteia, se formează însuși contractul promis: hotărârea ține loc de contract. Așadar, din
însăși această hotărâre, care are un caracter constitutiv de drepturi, se naște contractul promis, ea
ținând loc de titlu, de contract adică. De aceea, la momentul pronunțării ei, este imperios necesar ca
toate obligațiile care au fost asumate prin promisiunea de a contracta, cu excepția aceleia a
promitentului de a încheia contractul promis, adică de a-și da consimțământul în scopul încheierii
acestuia, să fie îndeplinite. Dacă, în promisiunea de contract, au fost stipulate clauze anticipative
(anticipatorii), specifice contractului promis (de exemplu: plata prețului sau doar a unui avans din acesta,
predarea bunului etc.), atunci acestea se pot executa silit chiar înainte de încheierea acestuia din urmă,
în temeiul promisiunii, care se impune părților cu forța legii (principiul forței obligatorii a contractului),
deci clar aceste obligații trebuie să fie toate executate la data pronunțării 21

hotărârii care ține locului contractului promis. Dacă însuși promitentul ar mai avea de executat obligații
care pregătesc, practic, executarea obligației principale - încheierea contractului promis (de exemplu,
intabularea terenului care face obiectul derivat al promisiunii, respectiv al vânzării promise) - atunci
instanța nu poate pronunța hotărârea care să țină loc de contract, până ce aceste obligații nu sunt
îndeplinite, fie de către însuși promitentul, fie de către beneficiar sau cu concursul unui terț (art. 1527 -
1528 Cod civil), pe cheltuiala promitentului, astfel încât, la momentul pronunțării hotărârii care ține loc
de contract, instanța să nu trebuiască să mai suplinească decât consimțământul promitentului. Deci,
toate obligațiile care, potrivit legii sau înțelegerii părților (constatate în promisiunea a cărei executare
silită se urmărește) sunt scadente la momentul pronunțării hotărârii care ține loc de contract trebuie să
fie îndeplinite la această dată. Cât privește obligațiile care devin scadente odată cu încheierea
contractului promis, adică la rămânerea definitivă a hotărârii care ține loc de contract, în opinia mea,
dacă aceste obligații sunt interdependente cu aceea care se execută instantaneu prin încheierea
contractului, respectiv, în discuția noastră, prin rămânerea definitivă a hotărârii care ține locul acestuia,
(de exemplu, plata prețului nu s-a stipulat anticipat în promisiune, însă s-a stipulat anticipat în aceasta și
s-a și executat predarea bunului, motiv pentru care, de îndată ce operează transferul dreptului de
proprietate, la data rămânerii definitive a hotărârii care ține loc de contract, obligația de plată a prețului,
în lipsa unui termen suspensiv, este scadentă și interdependentă cu aceea de transfer a dreptului de
proprietate, care implică și predarea bunului, care au fost deja executate însă) atunci aceste obligații
trebuie să fie executate de către partea care solicită pronunțarea respectivei hotărâri, pentru ca această
hotărâre să fie pronunțată. Nu cred însă că intră în sfera acestor obligații, care trebuie să fie executate
înainte de data pronunțării hotărârii care ține loc de contract, de către promitent, obligațiile nescadente
la data respectivă, născute din contractul promis (de exemplu: obligația de plată a prețului sau aceea de
predare a bunului care este afectată de un termen suspensiv și care începe să curgă de la data încheierii
contractului promis, adică a rămânerii definitive a hotărârii care ține loc de contract; obligația de plată a
chiriei, cu excepția celei datorate în avans, încă de la momentul încheierii contractului de locațiune și de
plata căreia depinde chiar încheierea contractului ori începerea executării acestuia de către locator etc.).

Toate celelalte considerente făcute pe marginea promisiunii unilaterale de a contracta rămân valabile, în
mod corespunzător, și pentru promisiunea sinalagmatică de a contracta.
Se impune însă o completare legată de sancțiunea nerespectării acestei promisiuni, fie prin încheierea
contractului promis, de către una dintre părți, cu un terț, fie prin refuzul de a o executa, pur și simplu. În
ambele cazuri credem că, în plus față de sancțiunile prevăzute de art. 1279, alin. 2 și 3 Cod civil, partea
care nu se află în culpă poate solicita rezoluțiunea promisiunii sinalagmatice de a contracta, pentru
încălcarea nejustificată/culpabilă, semnificativă a acesteia. Vom dezvolta cu privire la sancțiunea
rezoluțiunii/rezilierii/reducerii prestațiilor când vom vorbi despre efectele 22

specifice ale contractelor sinalagmatice, care se întemeiază pe ideea de cauză bivalentă, despre care am
vorbit că, printre altele, caracterizează aceste contracte.

3.4. Pactul de opțiune

Pactul de opțiune își găsește reglementarea generală în cuprinsul art. 1278 Cod civil, în materia
Obligațiilor, fiind însă consacrat expres, special, și în cea a contractului de vânzare, la art. 1668 din
același act normativ.

Conform alin. 1 al art. 1278 Cod civil, „Atunci când părțile convin ca una dintre ele să rămână legată de
propria declarație de voință, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declarație se consideră o
ofertă irevocabilă și produce efectele prevăzute la art. 1191”.

Pornind de la textul legal precitat, pactul de opțiune poate fi definit ca fiind un contract („părțile
convin”) prin care o parte, numită promitent, se obligă față de cealaltă parte, numită beneficiar, la însăși
încheierea unui contract („una dintre ele să rămână legată de propria declarație de voință”), beneficiarul
având dreptul de a opta, într-un anumit termen (determinat sau nedeterminat inițial de către părți),
între a accepta sau a refuza încheierea acelui contract („iar cealaltă să o poată accepta sau refuza”).

Este limpede așadar, pe de o parte, că pactul de opțiune este un contract, un acord de voințe, ceea ce îl
deosebește net de oferta de a contracta, care este o manifestare unilaterală de voință.

Pe de altă parte, este la fel de clar că pactul de opțiune se diferențiază flagrant de contractul pe care îl
pregătește, constituind însă, am putea spune, chiar anticamera contractului definitiv, fiind cea mai
avansată formă de contract preparatoriu. Aceasta, deoarece, dacă, pentru formarea valabilă a
contractului definitiv, este nevoie de consimțământul mutual al părților în acest sens (mutuus
consensus), pactul de opțiune cuprinde doar consimțământul promitentului la încheierea însăși a
contractului definitiv, în timp ce consimțământul beneficiarului lipsește, fiind rezervat pentru viitor;
acesta din urmă, acceptând angajamentul promitentului, dobândește doar un drept de opțiune, având
libertatea de a-și da sau nu, în viitor, consimțământul la încheierea contractului definitiv, în termenul pe
care părțile însele îl stabilesc prin chiar conținutul pactului în acest sens sau, în lipsa unei asemenea
prevederi, în termenul fixat pentru aceasta de către instanța de judecată, prin ordonanță președințială,
cu citarea părților (art. 1278 alin. 2 Cod civil); acest drept de opțiune privind consimțământul
beneficiarului la însăși încheierea contractului definitiv este un veritabil drept potestativ și este cel care
caracterizează pactul de opțiune, individualizându-l între celelalte contracte preparatorii, dar și față de
contractul promis.

Așadar, acordul de voințe, în cazul pactului de opțiune, poartă, de facto, asupra ofertei privind
contractul definitiv făcute de către promitent beneficiarului, având ca țintă fixarea acestei oferte. 23

Legiuitorul, în cuprinsul alin. 1 al art. 1278 Cod civil, califică această manifestare de voință a
promitentului ca pe o ofertă irevocabilă, cu toate consecințele ce derivă de aici.

Prima și cea mai importantă consecință este aceea că, potrivit alin. 4 al aceluiași text legal, „Contractul
(definitiv – n.ns.) se încheie prin exercitarea opțiunii în sensul acceptării de către beneficiar a declarației
de voință a celeilalte părți, în condițiile convenite prin pact”. Deci este suficient ca beneficiarul să ridice
opțiunea, în sensul acceptării, fără rezerve, a propunerii făcute de către promitent, pentru ca, prin
aceasta, contractul definitiv să se încheie. Practic, formarea contractului promis se realizează în doi
timpi: în momentul încheierii pactului de opțiune, contractul definitiv este perfect raportat la promitent;
în momentul ridicării opțiunii, aceasta îl angajează automat pe beneficiar, iar contractul promis se
definitivează.

Pentru acest motiv, potrivit art. 1278 alin. 3 Cod civil, „pactul de opțiune trebuie să conțină toate
elementele contractului pe care părțile urmăresc să îl încheie, astfel încât acesta să se poată încheia prin
simpla acceptare a beneficiarului opțiunii”.

Pactul de opțiune este un contract unilateral: doar promitentul singur se angajează să contracteze, pe
când beneficiarul, primind acest angajament, dobândește doar dreptul de opțiune care îi permite să
încheie contractul prin simpla manifestare de voință în acest sens, fără a mai fi necesar, ulterior, un nou
acord de voință în acest sens. Există însă și posibilitatea unor pacte de opțiune sinalagmatice (care
pregătesc contractele translative de proprietate), în care obligației promitentului de a asigura
inalienabilitatea bunului promis îi corespunde obligația beneficiarului de a plăti o indemnizație cu titlu
de preț al acestei imobilizări a respectivului bun.

A doua consecință: emițând, de facto, o ofertă irevocabilă, promitentul este obligat să o mențină pe
toată durata termenului de opțiune, neavând posibilitatea revocării ei. Într-adevăr, potrivit alin. 2 al art.
1191 Cod civil, la care alin. 1 al art. 1278 din același act normativ face trimitere, chiar dacă promitentul
și-ar revoca intempestiv oferta, „declarația de revocare a unei oferte irevocabile nu produce nici un
efect”; în plus, oferta de a contracta emisă de către promitent nu mai poate fi analizată, în cadrul
pactului de opțiune, ca un act juridic unilateral al acestuia, ci trebuie avut în vedere că promitentul și
beneficiarul sunt legați printr-un contract (pactul de opțiune), ale cărui efecte sunt guvernate de
principiul pacta sunt servanda, care nu permite denunțarea unilaterală a contractului, ci doar în urma
unui mutuus dissensus, simetric modului în care a fost format. De aici, și originalitatea pactului de
opțiune: în timp ce, în conținutul promisiunii de a contracta (uni/bilaterală) intră o obligație de a face a
promitentului – aceea de încheia, în viitor, contractul promis, în acest caz, promitentul este emitentul
unui veritabil consimțământ la încheierea însăși a viitorului contract definitiv, din partea lui nemaifiind
așteptată, în acest scop, nici o prestație.

De regulă, dreptul beneficiarului de a ridica opțiunea este limitat convențional în timp de un termen
extinctiv, în cadrul căruia el trebuie să-și manifeste voința privind 24

încheierea contractului definitiv. Dacă opțiunea nu este ridicată până la împlinirea acestui termen,
pactul de opțiune devine caduc, afară de cazul în care părțile prorogă, de comun acord, termenul sau
dacă promitentul renunță, pur și simplu, la a se prevala de termenul respectiv și acceptă opțiunea
tardivă a beneficiarului; această renunțare nu se prezumă însă, ci ea trebuie să rezulte explicit din
împrejurările cauzei, din acte care implică în mod necesar aceasta (spre pildă, primirea prețului vânzării
după împlinirea termenului de opțiune); de asemenea, soluția este aceeași, cea a caducității pactului de
opțiune, în cazul în care, înăuntrul termenului de opțiune, beneficiarul declară că refuză oferta
promitentului, nedorind să încheie cu acesta contractul definitiv, ori din comportamentul beneficiarului
rezultă neechivoc faptul că acesta a renunțat la beneficiul pactului; totuși, dacă, prin pact, nu s-a stipulat
nici un termen extinctiv de opțiune, promitentul nu poate considera caduc pactul pentru motivul că
beneficiarul nu a ridicat opțiunea, cât timp acesta din urmă nu a fost pus în întârziere să accepte sau să
refuze încheierea contractului, într-un termen acordat prin notificarea de punere în întârziere, sau să-și
dovedească renunțarea de a se prevala de promisiune; dacă însă, în lipsa unui termen convenit, ab
initio, pentru ridicarea opțiunii, nici beneficiarul nu ridică opțiunea, nearătând dacă acceptă sau refuză
încheierea contractului promis, și nici promitentul nu îl notifică în acest sens, pentru a provoca
manifestarea sa de voință, ori nu solicită instanței de judecată să stabilească un termen de opțiune, în
temeiul art. 1278 alin. 2 Cod civil, în termenul general de prescripție de trei ani, socotiți de la momentul
încheierii pactului de opțiune, căci de atunci se naște dreptul la opțiune, la momentul expirării acestui
termen apreciem că dreptul material la acțiune al beneficiarului cu privire la obligarea promitentului la
executarea obligațiilor ce-i incumbă în temeiul contractului definitiv se prescrie, obligațiile promitentului
devenind obligații naturale degenerate, care pot fi aduse la îndeplinire doar voluntar de către acesta; în
consecință, ridicarea opțiunii va forma contractul valabil, însă promitentul nu mai poate fi obligat de
către beneficiar să-și execute îndatoririle decurgând din acesta.

Dacă însă, între momentul încheierii pactului de opțiune și acela al ridicării opțiunii, contractul definitiv
devine imposibil de executat dintr-o cauză neimputabilă promitentului (de exemplu, bunul care
constituie obiectul derivat al acestuia piere fortuit), pactul de opțiune devine caduc.

Dacă, înainte de ridicarea opțiunii, promitentul încheie contractul definitiv pregătit prin pactul de
opțiune încheiat cu beneficiarul cu o altă persoană, apreciem că ridicarea opțiunii de către beneficiar va
conduce la perfectarea contractului promis prin pact, iar promitentul va fi ținut să execute acest
contract; în caz contrar, îi va fi atrasă răspunderea civilă contractuală pentru neexecutarea contractului;
aceasta, deoarece, prin consimțământul dat de către promitent, prin pactul de opțiune, la încheierea
însăși a contractului definitiv, formarea acestuia din urmă nu mai depinde sub nici o formă de el, ci doar
de voința beneficiarului; de aceea, contractul încheiat de către promitent cu un terț, înaintea ridicării
opțiunii de către beneficiar, îl vedem ca pe un contract diferit față de contractul promis prin pactul de
opțiune, contract în care promitentul s-a angajat independent de angajamentul pe care și l-a luat prin
pactul de opțiune față de beneficiar. 25

După ridicarea opțiunii de către beneficiar, prin chiar această manifestare unilaterală de voință,
contractul definitiv este format, fără a mai fi nevoie de alte prestații în acest scop.

Pentru a se putea însă întâmpla acest lucru, este necesar să fie îndeplinite toate condițiile esențiale
pentru validitatea contractului definitiv solicitate de art. 1179 Cod civil. În principal, în acest registru al
discuției, delicată este, prima faciae, problema capacității de a contracta a părților. Având în vedere că
promitentul își exprimă consimțământul valabil la încheierea contractului definitiv încă din momentul
perfectării pactului de opțiune, capacitatea acestuia de a contracta, relativ la contractul promis, trebuie
analizată raportat la acel moment. Tot la acel moment, beneficiarul trebuie să îndeplinească doar
condițiile generale de capacitate, iar capacitatea de a contracta, relativ la contractul definitiv, trebuie să
o aibă la momentul ridicării opțiunii. Aceasta, deoarece formarea contractului definitiv nu retroactivează
până în ziua pactului de opțiune, întrucât beneficiarul nu consimțise încă, la acel moment, să
contracteze, ci are loc la data ridicării opțiunii. În rest, toate condițiile de validitate ale contractului
promis (mai puțin, desigur, consimțământul beneficiarului) trebuie să fie îndeplinite la momentul
încheierii pactului de opțiune, căci prin acesta se fixează oferta promitentului.

Cu privire la posibilitatea substituirii beneficiarului, în cadrul pactului de opțiune, înaintea ridicării

opțiunii, bineînțeles, întrucât legea nu interzice acest lucru în mod expres, apreciem că trebuie admisă o
astfel de posibilitate, în temeiul principiului „tot ceea ce legea nu interzice expres, permite”, mai puțin în
cazul în care pactul de opțiune are un caracter intuitu personae. Părțile pot, ab initio, să prevadă, în
cuprinsul pactului, posibilitatea substituirii beneficiarului, însă, chiar și în lipsa unei astfel de stipulații
exprese, în limita arătată, credem că această facultate există. Substituirea poate avea un caracter gratuit
sau unul oneros. Apreciem, la o primă vedere și fără a întreprinde o analiză amănunțită în acest sens,
având în vedere natura juridică a dreptului de opțiune al beneficiarului - aceea a unui drept potestativ,
că modalitatea prin care s-ar putea realiza substituirea beneficiarului din pactul de opțiune, în lumina
prevederilor actualului Cod civil, ar fi aceea a cesiunii de contract, instituție juridică reglementată la art.
1315 – 1320 din acest act normativ.

În privința formei pactului de opțiune și a declarației de acceptare, potrivit alin. ultim al art. 1278 Cod
civil, „atât pactul de opțiune, cât și declarația de acceptare trebuie încheiate în forma prevăzută de lege
pentru contractul pe care părțile urmăresc să-l încheie”. Soluția ni se pare rațională. Așadar, forma
pactului de opțiune este guvernată, până la urmă de principiul libertății formei, consacrat la art. 1178
Cod civil, potrivit căruia el se încheie valabil solo conssensus, însă, ori de câte ori acest principiu suferă
limitări printr-o prevedere expresă a legii care solicită, pentru valabila încheiere a contractului definitiv,
îndeplinirea și a anumitor formalități, tot de atâtea ori pactul de opțiune și, bineînțeles, declarația
beneficiarului de acceptare a propunerii formulate de către promitent trebuie să îndeplinească aceleași
formalități. Aceasta, deoarece, prin 26
ridicarea opțiunii, în temeiul alin. 4 al art. 1278 Cod civil, se formează automat contractul promis, fără a
mai fi nevoie de îndeplinirea, în acest sens, a vreunei formalități sau de vreo prestație a vreuneia dintre
părți în acest scop. Or, pentru a se întâmpla aceasta, este strict necesar ca ambele manifestări de voințe
ale părților, care formează acordul de voință generator al contractului definitiv, să îmbrace forma
solicitată ad validitatem pentru respectivul contract. Este aceeași soluție pe care legiuitorul a ales-o în
art. 1187 Cod civil, în materia formării contractului prin acceptarea fără rezerve a ofertei de a contracta,
pentru aceleași rațiuni, care considerăm că nu trebuie dezvoltate.

DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I

CURS 6

Executarea contractului (I). Principiul forței obligatorii a contractului

1. Scurtă introducere

După ce am văzut cum se formează contractele, adică prin acceptarea fără rezerve a ofertei de a
contracta, respectiv prin negocierea conținutului lor de către părți, urmată de acordul lor de voințe
generator al contractului având respectivul conținut, vom începe astăzi discuția privind executarea
contractului, adică punerea sa în practică.

De facto, prin executarea contractului, avem în vedere îndeplinirea conformă, de către părți, a
prestațiilor asumate, astfel încât, prin aceasta, să se realizeze interesul contractual și deci interesele
individuale pe care fiecare dintre ele le-au urmărit la momentul încheierii contractului.

Pentru ca acest vehicul de realizare a intereselor lor – contractul – să își îndeplinească funcțiile sale
economică, respectiv socială, ca un veritabil instrument în mâna părților, prin care acestea urmăresc, în
concret, să dobândească anumite bunuri sau servicii, părțile contractante trebuie să își exercite
drepturile și să își execute obligațiile contractuale într-un mod cât mai util și mai economicos posibil,
doar așa reușind să își asigure reciproc satisfacerea trebuințelor care le-au determinat să încheie
contractul.

Prin executare, contractul își produce, de fapt, efectele.

Aceste efecte sunt guvernate de trei principii normative, respectiv de un principiu demonstrativ.

Principiile normative sunt cele reglementate expres de către legiuitor, la art. 1270, art. 1280 și art. 1281
Cod civil.

Principiul demonstrativ nu își află o reglementare expresă, însă el a fost dezvoltat de către profesioniștii
dreptului, atât de către teoreticieni, cât și de către practicieni.

2. Principiile efectelor contractului

2.1. Enumerarea principiilor efectelor contractului. Reglementare

Trei sunt principiile normative care guvernează efectele contractului și toate trei sunt reglementate
expres în textele Codului civil.

Astfel, primul dintre acestea este principiul forței obligatorii a contractului (Pacta sunt servanda),
reglementat la art. 1270.

Al doilea, principiul relativității efectelor contractului (Res inter alios acta, aliis neque nocere, neque
prodesse potest), consacrat la art. 1280.

În fine, cel de-al treilea este principiul opozabilității efectelor contractului, stipulat la art. 1281.

Principiul demonstrativ de care făceam vorbire mai devreme este principiul solidarismului contractual.

2.2. Principiul forței obligatorii a contractului

Potrivit art. 1270 Cod civil, „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”.

Așadar, sub condiția încheierii sale valabile, contractul este asimilat, în ceea ce privește efectele sale
între părțile contractante, unei legi, puterea lui fiind aidoma acesteia. Într-adevăr, contractul reprezintă
pentru părți o lege privată.

Întrucât contractul reprezintă rezultatul acordului de voinţe al părţilor, încetarea lui nu mai poate avea
loc, în principiu, decât numai prin acelaşi acord de voinţe, iar numai în mod excepţional poate avea loc
denunţarea unilaterală a lui (întotdeauna în ipoteza contractelor încheiate pe durată nedeterminată,
conform art. 1277 Cod civil – contractul individual de muncă, contractul de locațiune ș.a.), când legea
prevede expres acest lucru sau când părţile au convenit astfel, potrivit art. 1276 Cod civil, în caz contrar
creditorul fiind îndreptățit la despăgubiri.

Forța de lege a contractului se manifestă și în raport cu instanțele de judecată, care nu pot, în principiu,
interveni într-un contract. Acestea pot doar constata existența valabilă a contractului, îl pot califica și pot
interpreta clauzele acestuia pentru a releva voința, intenția comună, reală a părților. Pentru a atinge
această finalitate, judecătorul are la dispoziție câteva reguli de interpretare a clauzelor contractuale,
statuate în Codul civil, la art. 1266 – 1269.

Chiar și legiuitorul este obligat să respecte conținutul unui contract valabil încheiat, fiindu-i prohibit a
interveni în sensul modificării acestuia. Cu toate acestea, el dispune de două mijloace de intervenție în
conținutul unui contract: moratoriul legal și prorogarea legală, cu aplicabilitate generală, precum și, cu
aplicabilitate specială, în anumite contracte, stabilirea legală a prețului unui bun care constituie obiect
derivat al contractului.

2.2.1. Forța obligatorie a contractului în raporturile dintre părțile contractante

Așa cum am văzut deja, conform art. 1270 Cod civil, contractul valabil încheiat are putere de lege între
părțile sale.
Singura condiție așadar pentru ca puterea legii să-i fie conferită contractului, în raporturile dintre părțile
sale, este aceea ca respectivul contract să se fi încheiat valabil.

2.2.1.1. Acordul asupra elementelor esențiale ale contractului – acordul suficient – condiție sine qua
non a încheierii valabile a contractului

Despre ceea ce presupune valabilitatea unui contract, adică despre condițiile sale esențiale, de
validitate, atât cele de fond, cât și cele de formă, la care se referă art. 1179 Cod civil, nu vom vorbi aici,
căci acest subiect a făcut obiect al studiului în cadrul materiei Drept civil. Partea generală.

Însă, plecând de la premisa că un contract constituie un acord de voințe realizat între două sau mai
multe persoane, cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a da naștere, a modifica, a transmite
ori a stinge un raport juridic, după cum dispune art. 1166 Cod civil, noi va trebui să ne oprim asupra
analizei din punct de vedere structural a încheierii valabile a unui contract, având în vedere elementele
esențiale ale acestuia, la care face trimitere art. 1182, alin. 2 Cod civil.

Analiza mecanismului formării contractului presupune, de facto, o cercetare asupra acordului de voințe
generator de contract: când este acesta în măsură să formeze contractul? Când este acordul de voințe
atât de matur încât să stea la fundamentul contractului? Cu alte cuvinte, când este acest acord de voințe
suficient?

Cu alte cuvinte, ce trebuie să conțină, mai precis, oferta de a contracta pentru ca, întâlnindu-se cu
acceptarea fără rezerve, să formeze contractul? Căci am văzut că una dintre condițiile ofertei de a
contracta este aceea de a fi completă, însă legiuitorul, în art. 1188 Cod civil, nu ne spune foarte multe
despre aceasta, ci doar că trebuie să conțină suficiente elemente pentru formarea contractului. Sarcina
noastră este aceea de a decela care sunt aceste elemente suficiente.

La fel, în situația formării contractului prin acordul de voințe consecutiv unui proces de negociere asupra
conținutului contractului, ce elemente trebuie să conțină acest acord pentru a fi unul suficient?

Răspunzând acestei întrebări, legiuitorul în cuprinsul art. 1182 alin. 2 Cod civil, a statuat: „Este suficient
ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele
elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte
persoane”.

De asemenea, la art. 1185 Cod civil, se statuează că „Atunci, când în timpul negocierilor, o parte insistă
să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se
încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea”.

Care sunt aceste elemente esențiale pentru încheierea valabilă a contractului?

Întrucât, în completarea acestei norme juridice a art. 1182, alin. 2 Cod civil, nu există o altă prevedere
legală care să aducă lămuriri cu privire la criteriile de distingere dintre elementele esențiale și cele
secundare ale contractului, în literatura de specialitate s-a apreciat că elementele esențiale se referă la
„prestațiile caracteristice rezultate din contract pentru fiecare parte”. Spre exemplu, a fost dat
contractul de vânzare, în care elementele esențiale au fost apreciate ca fiind stabilirea prețului și a
bunului vândut, afirmându-se că, față de aceste elemente, toate celelalte sunt secundare: locul predării
bunului, cheltuielile contractuale, modalitatea de plată a prețului etc.

Împărtășind punctul de vedere exprimat în doctrină, apreciem totuși că, deși legiuitorul face vorbire, în
cuprinsul art. 1182 alin. 2 Cod civil, despre „elementele esențiale ale contractului”, textul analizat ar
trebui raportat și la cel al art. 1179 din același act normativ, în sensul că „elementele esențiale ale
contractului” vor trebui să îndeplinească, în primul rând, „condițiile esențiale pentru validitatea unui
contract”. În acest sens, prin „elementele esențiale ale contractului” ar trebui să înțelegem acele
componente structurale ale acordului de voințe al părților care sunt verificate prin condițiile esențiale de
validitate ale contractului.

Într-adevăr, însă capacitatea părților nu este un element care trebuie să fie inserat într-o clauză
contractuală, căci aceasta nu constituie obiect al reglementării părților, ci reprezintă o condiție pre-
existentă acordului lor de voințe. Cauza valabilă a contractului se prezumă relativ, potrivit art. 1239, alin.
2 Cod civil, contractul fiind valabil chiar și atunci când cauza nu este expres prevăzută (alin. 1 al art.
1239), deci nici această condiție esențială a contractului nu necesită a fi reținută într-o clauză a acestuia,
fiind însă necesar, pentru toate contractele cauzale, să existe. Consimțământul nu este, de asemenea,
rezultat al reglementării părților contractante, nefăcând obiect al acordului

lor de voințe, ci constituind însăși sursa acestuia, motiv pentru care nu este necesar ca el să fie constatat
printr-o clauză contractuală, existența sa fiind dedusă din semnătura aplicată de către fiecare dintre
părți pe înscrisul original constatator al contractului, în ipoteza în care acesta se încheie într-o astfel de
formă, chiar și numai ad probationem.

Însă aceste elemente structurale ale contractului – esențiale -, care formează osatura juridică a acestuia
și care sunt într-adevăr rezultatul acordului de voințe al părților, care sunt inserate într-una sau în mai
multe clauze contractuale și care individualizează, particularizează contractul respectiv atât din punct de
vedere al genului său (stabilind scopul contractului, natura acestuia, circumscriind clar conținutul său),
cât și, în interiorul genului, între contractele de același fel (indicând obiectul său specific, eventual, cauza
mediată, alte elemente care, deși, în ochii legiuitorului, nu sunt esențiale, întrucât nu sunt determinante
în formarea contractului, părțile le-au văzut totuși ca atare, esențializându-le).

De aceea, elementele structurale ale acordului de voințe al părților trebuie să fie în măsură să releve, în
primul rând, însă nu exclusiv, faptul că acordul de voințe al părților a avut în vedere cel puțin toate cele
patru elemente enumerate la art. 1179 Cod civil și din analiza acestora să rezulte (chiar și cu ajutorul
prezumțiilor legale în acest sens) că: părțile contractante au avut într-adevăr capacitatea de a contracta
(atât cea de folosință, cât și cea de exercițiu necesară a încheia respectivul act juridic din perspectiva
importanței acestuia raportat la efectele pe care le produce în patrimoniul fiecăreia dintre părți); există
consimțământul părților la încheierea acordului de voințe, deci a contractului, și a acesta a fost serios,
liber și exprimat în cunoștință de cauză; există obiectul contractului și acesta este determinat (se arată în
mod neechivoc care este operațiunea juridică anvizajată) și licit; există o cauză (în sensul dat de art.
1235 Cod civil: motivul care determină fiecare parte să încheie contractul), respectiv că aceasta este
licită și morală.

Ceea ce trebuie însă observat este faptul că un acord de voințe din care transpar exclusiv elementele
structurale despre care face vorbire implicit textul art. 1179 Cod civil nu este un acord suficient, căci
acesta nu are capacitatea de a individualiza contractul în interiorul genului său, respectiv de a-i acorda
contractului puterea de a produce efectele scontate de către părți la momentul încheierii sale. Astfel,
dacă luăm ca exemplu un contract de vânzare-cumpărare, dacă transpar din acordul de voințe al părților
toate cele patru elemente enumerate la art. 1179 Cod civil și sunt verificate toate condițiile esențiale de
validitate ale acestora, respectiv ale contractului însuși, acordul de voințe respectiv nu este totuși unul
suficient, deoarece rămâne necunoscut la ceea ce părțile se obligă în mod concret; degeaba așadar
acestea convin să vândă și să cumpere în schimbul unui preț, dacă nu arată clar ce anume se vinde și se
cumpără, respectiv care este prețul convenit, un astfel de acord de voințe fiind unul gol de conținut;
conținutul contractului cuprinde, după cum am văzut, complexul de drepturi și obligații corelative ale
părților contractante; simpla și unica precizare a operațiunii juridice anvizajate de către părți, respectiv
vânzarea-cumpărarea, locațiunea, mandatul etc., fără arătarea însă în clar a ceea ce părțile vor să vândă,
să închirieze ori a actului juridic pe care mandatarul trebuie să-l încheie în numele și pe seama
mandantului etc. lasă pur și simplu fără semnificație juridică respectivul acord de voințe, întrucât el nu
ajunge să fie exigibil niciodată între părțile sale, care nu pot fi obligate, în concret, să execute ceva. De
aceea, aceste elemente esențiale descrise de art. 1179 Cod civil (unele dintre ele) trebuie

înțelese în întreaga lor profunzime și ne referim aici, în special, la obiectul contractului, care trebuie
completat cu acela al obligației, indicându-se neechivoc prestația la care se angajează fiecare parte sau
arătându-se criteriile în funcție de care aceasta poate fi determinată (ar putea intra aici, spre exemplu,
în contractele comutative: prețul, respectiv bunul, în ipoteza unui contract de vânzare-cumpărare;
prestația principală de a executa o anumită lucrare, în situația contractului de antrepriză, respectiv
prețul acesteia etc.; în contractele aleatorii: prima de asigurare, respectiv la ce anume, în concret, se
obligă asigurătorul în cazul producerii riscului asigurat, în ipoteza unui contract de asigurare; renta
lunară, respectiv contraprestația datorată de către credirentier, precum și evenimentul de care depinde
șansa câștigului sau riscul pierderii, în contractul de rentă viageră; în contractele liberalități sau în cele
dezinteresate: bunul sau serviciul cu care urmează a fi gratificat gratificatul, de pildă), putându-se astfel
verifica și liceitatea acesteia și, concomitent, existența cauzei mediate (reflectată în avantajul pe care
una sau ambele părți contractante îl urmăresc, în schimbul prestației executate, dacă vorbim despre
contractele comutative sau despre cele cu titlu gratuit, respectiv în șansa câștigului și riscul pierderii care
depind de un eveniment viitor și incert – elementul alea, în contractele aleatorii); în lipsa unor astfel de
elemente, nu se poate discuta efectiv despre un contract de genul celui pe care părțile au urmărit să îl
încheie, care să producă între ele efectele scontate la data încheierii lui și astfel să le asigure realizarea
intereselor proprii, respectiv a interesului comun, contractual, urmărite la momentul încheierii acordului
de voințe, un contract care, dacă nu este respectat de către una dintre părțile sale, să poată fi executat
silit, deci să fie exigibil.

Aceste elemente esențiale pot fi calificate drept obiective, fiindcă legiuitorul le-a stabilit astfel, ca fiind
sine qua non în determinarea naturii, respectiv a scopului și a conținutului contractului și fără de care
respectivul contract nu ar putea exista și nu ar putea produce efectele prefigurate de către părți la
încheierea lui.

Pot fi aduse în discuție și elemente esențiale subiective, fiind calificate astfel de către părți; de pildă, în
procesul negocierii, conform art. 1185 Cod civil, părțile pot esențializa unul sau mai multe elemente
care, de altfel, nu sunt consacrate ca atare de către legiuitor, nereprezentând o caracteristică nici a
genului din care face parte contractul respectiv și nici măcar a speciei acesteia; de exemplu, modul în
care se face plata prețului (numerar sau prin virament bancar; global sau în rate), locul predării bunului
ș.a. Există astfel posibilitatea, așa cum am văzut deja, întrezărită de către legiuitor, ca partenerii de
negociere să transforme un element secundar într-unul esențial, făcând ca, de acordul privind acel
element să depindă încheierea valabilă a contractului. Potrivit art. 1185 Cod civil, când, în timpul
negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei
anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea. Într-o atare
situație, chiar în pofida a ceea ce textul art. 1182 Cod civil stipulează în privința „acordului suficient”,
contractul nu poate fi încheiat valabil căci părțile, prin convenția lor, au esențializat un element care
inițial era secundar; or lipsa unui acord asupra tuturor elementelor esențiale echivalează cu inexistența
unui acord suficient și deci cu imposibilitatea încheierii unui contract valabil.

Până la urmă, art. 1182, alin. 2 Cod civil, care reglementează elementele care constituie acordul
suficient, are în vedere, așa cum am văzut deja, atât elementele

esențiale obiective, considerate ca atare de către legiuitor, cât și pe cele subiective, văzute astfel de
către părți.

Deci, în momentul în care părțile ajung, prin acordul lor de voințe, să stabilească toate elementele
esențiale – obiective și subiective – ale contractului pe care doresc să-l încheie, înseamnă că acordul lor
de voințe este unul suficient și generator de contract.

Vom numi aceste elemente esențiale pentru încheierea contractului ca fiind genitive, fără de care deci
un contract nu poate exista. Aceste elemente esențiale genitive intră cu necesitate, în conținutul
acordului de voințe al părților pentru ca acesta să fie generator de contract.

Să nu confundăm însă clauzele contractuale cu elementele structurale contractuale. Clauza contractuală

constituie obiectivarea acordului de voințe expres al părților; acesta este constatat în ansamblul de
clauze contractuale care intră în cuprinsul contractului. Deci fiecare clauză contractuală mărturisește
despre o parte a acestui acord de voințe expres al părților contractante, iar ansamblul clauzelor, despre
întregul său. Clauzele contractuale sunt deci elementele formale ale contractului, în care este constatată
voința comuna a părților și care alcătuiesc contractul din punct de vedere lingvistic. Obiectul clauzei
contractuale îl constituie elementul structural al contractului, care contribuie la formarea, respectiv la
alcătuirea acestuia din punct de vedere juridic. Un astfel de element structural poate fi redat într-o
singură clauză contractuală sau într-un ansamblu de clauze.

În mod intenționat vorbesc despre „un ansamblu de clauze”, și nu despre „o sumă de clauze”, întrucât
vreau să scot în evidență ideea că, în cuprinsul unui contract, nici o clauză contractuală nu reprezintă o
insulă, ființând izolată de alte clauze contractuale din cadrul aceluiași contract, ci, dimpotrivă, orice
clauză contractuală este cel puțin o peninsulă, având o minimă legătură cu întregul, dacă nu este chiar
înglobată cu totul în acesta. Ceea ce vreau să spun este aceea că fiecare clauză contractuală are o
existență interdependentă cu cea a întregului cuprins contractual, fiind legată de toate celelalte clauze,
de unde și regula de interpretare sistemică a contractului, de la art. 1267 Cod civil: clauzele se
interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

2.2.1.2. Determinarea conținutului contractului

Odată format contractul, se constată că acesta nu conține decât elementele sale esențiale.

Chiar dacă, pe lângă aceste elemente esențiale, părțile au mai inserat și alte elemente secundare, este
imposibil ca ele să fi avut în vedere toate contingențele, adică să fi acoperit, prin clauzele contractuale
cu ajutorul cărora au construit formal contractul, toate situațiile factuale în care ele se pot afla pe
parcursul derulării acestuia. Contractul complet nu este altceva decât o himeră, indiferent câte clauze
contractuale conține și câte situații de fapt acoperă acestea.

Tocmai având în vedere această realitate, a contractului incomplet, legiuitorul a prevăzut că, în
conținutul acestuia, nu intră exclusiv drepturile și obligațiile născute din clauzele intrinseci, adică din
cele pe care părțile le-au stipulat expres, ci ele sunt ținute și de alte drepturi și obligații strict necesare
pentru a face posibilă executarea conformă a contractului.

Deci, pentru a vedea ce drepturi și ce obligații li se impun cu forța legii, în temeiul contractului încheiat
valabil între ele, părțile acestuia trebuie, în primul rând, să-i determine conținutul în adevărata sa
amploare.

Nu este o sarcină facilă pentru părți și, dacă acestea nu se înțeleg, pentru interpret, să determine
conținutul unui contract, aceasta reprezentând, de cele mai multe ori, o problemă spinoasă generată de
feluritele modalități de încheiere a unui contract, pe de o parte și, pe de altă parte, de concursul, la
conturarea conținutului contractual, al altor documente pre/extra-contractuale, precum și de acțiunea,
în materie, a regulilor de interpretare a voinței părților.

Vom vorbi, în cele ce urmează, așadar, despre determinarea conținutului contractului, operațiune pe
care o pot face părțile sau, dacă acestea nu ajung la un acord în această privință, un terț desemnat de
ele ori chiar instanța de judecată.

2.2.1.2.1. Elementele secundare cu care se completează contractul

Același text legal, cel al art. 1182 alin. 2 Cod civil, stabilește și modul de determinare a elementelor
secundare ale contractului, statuând că acestea pot fi, în funcție de acordul părților, lăsate spre a fi
convenite ulterior (printr-un nou acord de voințe al acestora, accesoriu contractului deja rezultat în
urma fixării elementelor sale esențiale) ori încredințate spre determinare unei terțe persoane.

În situația în care părțile nu ajung ulterior la un acord asupra acestor elemente secundare sau terțul
căruia i-a fost încredințată determinarea lor nu ia o decizie în acest sens, oricare dintre părți se poate
adresa instanței de judecată în acest scop, care este abilitată de către legiuitor, prin textul art. 1182 alin.
3 din același act normativ, să completeze contractul cu elementele secundare care lipsesc, ținând
seama, după împrejurări, de natura acestuia și de intenția părților.

Să fim atenți așadar: nici terțul, nici instanța de judecată nu pot completa contractul decât cu elemente
secundare, niciodată cu elemente esențiale, întrucât, în caz contrar, ar încălca principiul forței obligatorii
a contractului, care împiedică, de regulă, orice ingerință externă în conținutul acestuia.

Apoi, instanța sesizată cu completarea conținutului contractului nu poate desemna un terț în acest scop,
întrucât aceasta ar presupune să se derobeze de propriile atribuții. Instanța nu poate ex officio să se
sesizeze în acest sens și să completeze conținutul contractului, chiar și cu elemente secundare, în lipsa
unei cereri exprese a părților sau a uneia dintre acestea în acest sens, căci procesul civil este guvernat de
principiul disponibilității, care lasă la latitudinea părților stabilirea obiectului cererii de chemare în
judecată, cu alte cuvinte, limitele învestirii instanței de judecată. Instanța, învestită cu o astfel de cerere,
nu poate completa contractul cu elemente secundare la alegerea sa, ci ținând seama, după împrejurări,
de natura contractului și de intenția părților. Deci, va stabili, mai întâi, care este natura respectivului
contract: este unul numit sau nenumit, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unilateral sau sinalagmatic
etc., ținând cont, în această operațiune, bineînțeles, de intenția părților, de voința concordantă a
acestora, la care face trimitere art. 1266 Cod civil, iar nu de sensul literal al termenilor contractuali, după
care, în funcție de această natură, va completa respectivul contract, cu elemente secundare care rezultă
fie din normele care reglementează în materia unui contract numit, pe care l-a decelat ca fiind chiar
produsul

acordului de voințe al părților (care, din nepricepere, nu l-au intitulat ca atare), fie din normele care
amenajează teoria generală a contractului, respectiv contractul numit cu care produsul acordului de
voințe al părților se aseamănă cel mai mult, potrivit art. 1167 - 1168 Cod civil.

Elementele secundare ale contractului, care au fost lăsate de părți pentru a fi determinate ulterior
încheierii acestuia fac obiectul așa-numitelor „clauze deschise”.

2.2.1.2.2. Urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau
contractului, după natura lui

De cele mai multe ori, prin acțiunea nemijlocită a art. 1272 alin. 1 Cod civil, intitulat marginal „Întinderea
obligațiilor”, conținutul contractului poate fi determinat fără greutate; astfel, potrivit acestui text legal,
contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat în cuprinsul lui, dar și la toate
urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului după
natura lui; astfel, în situația în care părțile contractante se mărginesc să fixeze doar elementele esențiale
ale contractului, acestea se completează ipso jure cu elementele secundare relevate de practicile ce s-au
statornicit între cele două părți, de uzanțele din acel domeniu, de lege și de echitate, fără să fie deci
nevoie, pentru aceasta, de vreun nou acord de voințe al părților.

Așadar, prin jocul textului art. 1272 Cod civil, conținutul expres al contractului care, ab initio, este
alcătuit doar din elementele esențiale, se completează automat cu toate drepturile și obligațiile care
decurg din practicile statornicite între părți, din uzanțe, din prevederile imperative ale legii și/ori din
echitate.

De ce ne-am oprit aici la prevederile imperative ale legii și nu le-am avut în vedere și pe cele supletive?
În opinia noastră, textul art. 1272 Cod civil trebuie analizat, așa cum, de altfel, o și impun regulile de
interpretare a legii, în ansamblul său, corelând cele două aliniate ale sale, pe de o parte, și, pe de altă
parte, în contextul întregii economii a reglementării privind interpretarea, completarea, respectiv
determinarea conținutului contractului. Astfel, în cuprinsul acestui aliniat, legiuitorul statuează clar:
„contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat în cuprinsul lui, dar și la toate
urmările pe care … legea … le [dă] contractului după natura lui”. Așadar, în acest prim aliniat, legiuitorul
are în vedere urmările obligatorii ale legii, care nu pot fi înlăturate de către părți și care intră în
conținutul contractului chiar dacă acestea nu le-au prevăzut expres. Sunt astfel de drepturi sau obligații
care, în funcție de natura contractului, nu pot fi eliminate din conținutul acestuia și care intră în acest
conținut deoarece sunt esențiale, legea consacrându-le ca atare, neputând fi închipuite respectivele
contracte fără aceste drepturi sau obligații. Este vorba despre elemente esențiale a căror lipsă nu
impietează cu nimic nașterii valabile a contractului, însă a căror prezență în conținutul acestuia este
imperios necesară pentru executarea contractului. De pildă, în temeiul art. 1277 Cod civil, în toate
contractele încheiate pe durată nedeterminată, oricare dintre părți are dreptul de a denunța unilateral
contractul, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz; în contractele de negociere, potrivit art.
1183, alin. 1 Cod civil, oricare dintre părți are dreptul potestativ de denunțare unilaterală a contractului,
adică de a rupe negocierile; în contractul de transport de persoane, conform art. 2004, transportatorul
are obligația de securitate, adică de a

transporta nevătămată orice persoană pe care o îmbarcă, până la locul debarcării acesteia ș.a.

Vom numi aceste elemente esențiale ale contractului, care fac posibilă executarea lui, însă, în lipsa
cărora, existența sa valabilă nu este pusă în cauză, ca fiind elemente esențiale funcționale, fără de care
contractul respectiv nu poate fi executat. Practic, așa cum vom vedea, instanța nu încalcă, prin stabilirea
acestor elemente esențiale funcționale, principiul forței obligatorii a contractului, căci, deși, în teorie,
după cum afirmă legiuitorul în cuprinsul art. 1182, alin. 3 Cod civil, ea completează contractul, de fapt,
nu se întâmplă deloc așa. Instanța interpretează contractul și doar învederează părților că, prin acordul
lor de voințe, au atras în acesta și anumite elemente esențiale funcționale, pe care le indică prin
trimiterea la dispozițiile legale imperative care le prevăd. Instanța nu transformă astfel cu nimic și în nici
un fel conținutul contractului și nu îl completează cu norme care nu existau înaintea intervenției sale în
acesta, ci doar indică părților care anume norme fac parte în mod necesar din contract, chiar dacă
părțile nu s-au gândit inițial la ele.

Toate aceste urmări ale contractului însă se determină după un unic criteriu: natura contractului. Odată
stabilită aceasta, prin grija legiuitorului, toate elementele necesare executării contractului devin
cunoscute.

Rezultă deci că prima și cea mai importantă operațiune, în demersul de determinare a conținutului
contractului, este aceea de stabili natura lui, variabilă care, așezată în ecuația art. 1272 Cod civil și/sau în
aceea a art. 1168 din același act normativ, va conduce la aflarea rezultatului constând în conținutul
acelui contract.

Lucrurile sunt cu atât mai simple cu cât, în speță, este vorba despre un contract numit, al cărui conținut
minim esențial este consacrat de către însuși legiuitorul.

Și în privința contractelor nenumite, dar care se apropie într-o oarecare măsură de un contract numit,
regulile speciale edictate de către legislator în privința celui din urmă devin aplicabile în completarea
regulilor din reglementarea generală a contractului, în măsura în care acestea sunt neîndestulătoare,
potrivit art. 1168 Cod civil.

În toate aceste cazuri, elementele esențiale funcționale ale contractului, precum și elementele
secundare pot fi determinate facil de către părțile acestuia ori de către terțul desemnat de către ele în
acest scop, prin raportare la prevederile art. 1272 și/sau ale art. 1168 Cod civil.

Însă acest lucru este, cu necesitate, subsecvent, determinării, în primul rând, a naturii contractului. Fie
părțile convin asupra acestui aspect, fie, în lipsa unui acord de voințe din partea lor, terțul desemnat să
determine elementele secundare ale contractului este ținut, cu prioritate, să deceleze natura acestuia.

Probleme serioase ridică însă contractele nenumite care nu se aseamănă cu nici un contract numit și îl al
căror conținut nu se regăsesc decât elementele esențiale. Un astfel de contract nu se poate bucura de
completarea lui cu ceea ce normele juridice imperative rânduiesc în materia diferitelor contracte
speciale (decât numai în măsura în care efectele sale nu pot fi decelate în totalitate în urma stabilirii
conținutului său având în vedere prevederile Cap. I. Contractul din Titlul II, Izvoarele obligațiilor, al Cărții
a V-a a Codului civil, Despre Obligații), dar se sprijină însă, întotdeauna, pe dispozițiile legale din
reglementarea generală a contractului, pe ceea ce practicile statornicite între părți, uzanțele și/sau
echitatea relevă compatibil cu natura lui.

Desigur, se pornește în acest demers numai de la premisa existenței unui contract valabil, a cărui ființă
nu este contestată de către părțile sale. În caz contrar, logica impune interpretului, în primul rând, să
caute dovezi ale existenței contractului și abia apoi să stabilească natura lui și să-i determine, pe urmă,
în funcție de aceasta, conținutul, potrivit regulilor prescrise de art. 1272 și/sau 1168 Cod civil.

Instanța de judecată învestită cu tranșarea unui litigiu privind stabilirea conținutului contractului, în
general și a elementelor sale secundare, în special, va fi ținută să urmeze, cu necesitate, acești primi
pași: să verifice, mai întâi, dacă, între părțile litigante, există sau nu un contract valabil încheiat, apoi să-i
stabilească natura acestuia, pornind, în acest sens, de la elementele sale esențiale stipulate expres și de
la intenția comună a părților. Toate aceste lucruri fiind clarificate, celelalte elemente esențiale
funcționale, care nu au fost expres prevăzute de părți și care nu condiționează valabilitatea, ci
executarea contractului, precum și elementele secundare ale contractului vor fi determinate automat,
potrivit regulilor statuate în cuprinsul art. 1272, respectiv al art. 1168 Cod civil, după caz.

Apreciem, alături de alți autori, că textul art. 1182 alin. 3 Cod civil, care face vorbire despre
„completarea” contractului de către instanța de judecată nu poate fi interpretat decât în acest sens. Prin
puterea care îi este astfel conferită de către artizanii actului normativ în discuție, instanța nu poate
proceda la o „construire” a contractului, la o adăugare a unor elemente secundare care să se constituie
în izvorul unor drepturi și obligații care nu își au nici un suport în nici unul dintre reperele pe care le
fixează art. 1272, respectiv art. 1168 Cod civil. O astfel de competență ar înfrânge brutal principiul forței
obligatorii a contractului, care interzice inclusiv instanței de judecată orice imixtiune în ceea ce este, de
facto, legea părților, principiu care nu cunoaște decât o excepție expres stipulată de lege: posibilitatea
instanței de a interveni în contract în caz de impreviziune (art. 1271 Cod civil). Ceea ce înseamnă că
sintagma „completarea contractului” trebuie citită și înțeleasă ca „interpretarea contractului”, în funcție
de natura acestuia și de intenția părților.

2.2.1.2.3. Clauzele obișnuite

Textul alin. 2 al art. 1272 Cod civil dispune că, într-un contract, clauzele obișnuite se subînțeleg, deși nu
sunt stipulate expres în cuprinsul acestuia.

Clauzele obișnuite sunt cele uzuale, care, deși nu sunt inserate expres în cuprinsul unor clauze
contractuale, sunt prezente în conținutul contractului, fiind considerate ca făcând parte din voința tacită
a părților.

Textul analizat este deosebit de succint, chiar lapidar am putea spune, întrucât nici nu circumscrie
noțiunea de „clauză obișnuită”, nici nu oferă vreun criteriu de determinare a acesteia.

În lipsa unor astfel de repere legale, credem că unul dintre criteriile utilizate în a determina care sunt
astfel de clauze care, în mod uzual, intră în conținutul unui contract, deși părțile nu le-au stipulat expres,
este criteriul naturii contractului. Avem în vedere, când afirmăm aceasta, faptul că natura contractului
este criteriul cu care legiuitorul operează și la alin. 1 al art. 1272 Cod civil, dedicat tot determinării
conținutului contractului. Or, cum și norma analizată, alin. 2 al art. 1272 Cod civil, se află topografic tot
în cuprinsul aceluiași articol intitulat „Conținutul contractului”, prin analogie (ubi

eadem est ratio, eadem solutio esse debet), criteriul folosit la alin. 2 ar trebui să fie același cu cel utilizat
la alin. 1, scopul întregii norme cuprinse în art. 1272 Cod civil fiind unic, acela de a determina conținutul
contractului.

Așadar, plecând de la natura contractului, se va cerceta care sunt clauzele care, în mod obișnuit intră în
conținutul acestuia.

Textul alin. 2 al art. 1272 trebuie interpretat deci în strânsă corelație cu cel al alin. 1 din același act
normativ, după cum am concluzionat deja. Dacă acceptăm premisa că urmările legale la care face
referire alin. 1 al art. 1272 sunt cele imperative, prevăzute de legiuitor ca esențiale pentru fiecare
contract, în funcție de natura lui, neputând fi înlăturare de către părțile contractante, fiind atrase în
conținutul contractului în mod automat, prin jocul acestui text legal, ca urmare a simplului acord de
voințe generator de contract al părților, chiar în pofida tăcerii lor în respectiva privință, atunci, clauzele
obișnuite într-un contract, la care face referire alin. 2 al art. 1272 rămân a fi prevederile supletive ale
legii, care vin să umple lacunele lăsate de către părțile contractante în conținutul contractului, în funcție
de natura acestuia, privind elemente secundare, a căror prezență/absență în economia contractului nu
influențează cu nimic existența valabilă a acestuia, dar care au însemnătate în ceea ce privește
executarea sa. Așadar, prin faptul că părțile contractante și-au dat acordul la încheierea contractului, ele
au atras în conținutul acestuia, prin chiar tăcerea lor, care denotă voința lor concordantă de a nu deroga
de la acestea, și acele dispoziții supletive care stabilesc elementele secundare ale acelui contract, după
natura lui, care vor fi decelate având în vedere regulile aplicabile contractelor nenumite și celor numite,
cum sunt acestea consacrate la art. 1167 – 1168 Cod civil. Astfel, spre pildă, dacă părțile au încheiat un
contract de vânzare-cumpărare, dar nu au stabilit nimic expres cu privire la locul plății, adică al predării
bunului, respectiv al achitării prețului, acestea vor fi determinate potrivit prevederilor art. 1689 și art.
1720 Cod civil, care arată unde se execută, în mod „obișnuit”, obligația principală a vânzătorului și cea a
cumpărătorului. Dacă, dimpotrivă, prin acordul lor de voințe generator de contract, părțile au înțeles să
deroge expres de la aceste prevederi legale „obișnuite”, atunci acordul lor li se va impune cu forța legii,
iar prevederile art. 1689 și art. 1720 Cod civil nu vor fi aplicabile.

2.2.1.2.4. Clauza de fuziune și clauzele extrinseci

Potrivit art. 1201 Cod civil, „dacă prin lege nu se prevede altfel, părțile sunt ținute de clauzele extrinseci
la care contractul face trimitere”.

În faza negocierilor, părțile pot ajunge la un acord cu privire la anumite aspecte, care va constitui parte
integrantă din conținutul contractului definitiv. Aceste aspecte sunt menționate, așa cum am văzut deja,
în punctaje. Conținutul acestor punctaje va fi integrat în conținutul contractului definitiv printr-o clauză
de trimitere. În acest fel, punctajele ajung să constituie clauze extrinseci contractului definitiv, la care
acesta face trimitere și care devin, în temeiul art. 1201 Cod civil, izvor de drepturi și obligații pentru
părțile contractului definitiv.

De asemenea, odată cu încheierea contractului părțile pot face trimitere la alte clauze, externe acestuia,
truvabile în codificări străine, spre exemplu, care nu au fost în prealabil negociate de către ele, însă de
care aleg, de comun acord, să fie ținute. Și aceste clauze au același regim juridic: acela al clauzelor
extrinseci, de care părțile vor fi ținute în temeiul art. 1201 Cod civil.

La fel, cuprinsul așa-numitelor „Condiții generale de contractare” (care sunt, totodată, și clauze
standard, de cele mai multe ori) la care părțile fac trimitere expresă, în cuprinsul contractului și pe care
acestea le-au luat la cunoștință, intră în conținutul contractului și se impun părților cu forța legii.

Este deosebit de important însă ca, pentru a fi aglutinată(e) în conținutul contractului, clauza(e)
externă(e) să fie cunoscută(e) părților contractante și acestea să facă trimitere expresă la ea(le) în acest
sens.

Fără a exista, în economia reglementării regulilor generale aplicabile contractelor, vreo prevedere
privind anunțurile contractuale (care nu sunt altceva decât clauze externe la care face referire art. 1201
Cod civil), o astfel de prevedere se regăsește în materia răspunderii civile, la art. 1356, alin. 1 Cod civil,
din care pot fi extrase însă condițiile în care, în general, conținutul unor astfel de anunțuri face parte din
conținutul însuși al contractului. Astfel, potrivit textului legal amintit, indiferent dacă anunțul a fost adus
sau nu la cunoștința publicului, acesta nu intră în conținutul contractului decât în măsura în care, la
momentul încheierii contractului, partea căreia îi era destinat, a cunoscut existența și cuprinsul său, iar
dovada acestei stări de fapt trebuie făcută de către partea contractantă care a elaborat și a emis
anunțul.

Toate aceste clauze externe la care părțile contractante fac trimitere expresă intră în conținutul
contractului tale quale sau, după voința expresă, comună a părților, care le pot modela prin clauze
intrinseci, interne, numite, de exemplu, „Condiții speciale de contractare” (care, de cele mai multe ori,
sunt, de asemenea, clauze standard, putând fi însă și clauze negociate), care derogă, într-o anumită
măsură, de la cele externe și care se aplică cu prioritate în raport cu acestea, potrivit principiului
specialia generalibus derogant.

Părțile pot, concomitent, să utilizeze, în cuprinsul contractului definitiv, clauza de fuziune, prin care
decid, de comun acord, înlăturarea din contract a oricăror documente extra-contractuale (scrisori de
intenție, memorandumuri, schimburi succesive de propuneri de a contracta etc.) sau acorduri utilizate în
faza precontractuală. Efectul unei astfel de clauze nu este însă și acela de a înlătura forța interpretativă a
unor asemenea documente sau acorduri precontractuale, pe care instanța de judecată, căreia îi revine
rolul de interpret al contractului, le poate avea în vedere la stabilirea voinței reale, concordante a
părților.

2.2.1.2.5. Clauzele standard

De clauzele standard se preocupă textul art. 1202 Cod civil, care le definește ca fiind acele „stipulații
stabilite în prealabil de către una dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și repetat și care sunt
incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte”.

Așadar, o primă observație care se poate face în legătură cu aceste clauze este aceea că ele nu sunt
rezultatul negocierilor părților, ci al voinței unilaterale a uneia dintre acestea.

A doua observație comportă asupra caracterului general al acestor clauze, ele fiind menite a se aplica în
toate contractele de aceeași natură încheiate de către partea care le-a stabilit, atât cu cocontractantul în
discuție, cât și cu alți parteneri contractuali.

În fine, o a treia caracteristică a clauzelor standard privește utilizarea lor repetată. Ceea ce înseamnă că
astfel de clauze vor fi folosite, de către partea care le-a elaborat, succesiv, de mai multe ori într-un
interval de timp.

Orice clauză care îndeplinește cumulativ cele condiții este o clauză standard.

Din cele mai sus expuse se poate concluziona că clauzele standard au cea mai mare incidență în
contractele de adeziune, devenite contracte standard prin utilizarea lor generală și repetată, în care una
dintre părțile contractante impune, în integralitate sau doar în parte, conținutul contractului, iar cealaltă
parte are doar libertatea de a hotărî dacă va contracta sau nu în atare condiții, neputând negocia cu
privire la aspectele reglementate prin clauzele standard.
Este important de reținut că, pentru a intra în conținutul contractului, o astfel de clauză standard, deși
nenegociată cu partea căreia i se impune, trebuie să fie adusă, în prealabil, la cunoștința acesteia, pentru
ca, în final, la momentul încheierii contractului, acordul de voințe al părților să poarte inclusiv asupra
acestei clauze. Partea căreia i se opune clauza standard nu are puterea de a o schimba, prin negocieri cu
partea care i-o impune, dar este chemată totuși să adere la ea, pentru a-i fi ulterior opozabilă.
Consimțământul său trebuie să verifice toate condițiile consimțământului prevăzute la art. 1204, printre
care și aceea de a fi exprimat în cunoștință de cauză. Deci, la momentul aderării la clauza standard,
partea trebuie să-și exprime un consimțământ valabil, care să reflecte, pe lângă seriozitatea și libertatea
cu care a fost dat, inclusiv cunoașterea și reprezentarea corectă a conținutului clauzei și a consecințelor
la care aceasta dă naștere, adică a drepturilor, respectiv a obligațiilor descrise în cuprinsul său.
Sensibilitatea și specificitatea acestei probleme a consimțământului informat al cocontractantului care
aderă la o clauză standard, mai ales în domeniul contractelor încheiate între profesioniști și consumatori,
a determinat legiuitorul să adopte mai multe măsuri legislative cu caracter paternalist, care vizează
protecția părții mai slabe din punct de vedere economic, adică a consumatorului, la momentul încheierii
contractului cu profesionistul, printre care, una dintre cele mai importante, este aceea care pune pe
umerii celui din urmă o obligație de informare precontractuală a consumatorului, al cărei obiect îl
constituie tocmai detalierea, explicarea conținutului, respectiv a consecințelor juridice ale clauzei
standard care i se impune acestuia. Sunt aspecte însă care vor face obiectul studiului materiilor dedicate
dreptului comercial, respectiv dreptului consumului.

Dacă, în cuprinsul contractului, se regăsesc atât clauze standard, cât și clauze negociate de către părți,
potrivit dispozițiilor art. 1202 alin. 3 Cod civil, cele din urmă prevalează asupra celor dintâi, în cazul în
care între cele două tipuri de clauze apare un conflict. Principiul autonomiei de voință, ca fundament al
principiului libertății contractuale, este cel care explică această forță superioară a clauzelor negociate
asupra celor standard, căci, așa cum am văzut deja, unul dintre pilonii libertății contractuale este
libertatea de negociere în vederea stabilirii de comun acord a clauzelor contractuale, a conținutului
viitorului contract, fiecare parte contractantă având aceeași putere juridică precum cocontractantul său
în stabilirea acestui conținut. Acesta fiind principiul, situațiile de excepție, cum este, de exemplu, aceea
a contractelor standard, în care conținutul contractului nu este convenit de către părți, ci prestabilit și
impus de către una dintre ele, nu pot da naștere unor norme contractuale care să aibă o forță juridică
egală sau chiar superioară celei a celor negociate. Dimpotrivă, forța juridică a

acestor clauze standard trebuie să fie inferioară celei a clauzelor negociate, căci clauzele standard,
respectiv contractele care le cuprind sunt expresia derogării de la principiul libertății contractuale,
constituind concretizarea unui acord de voințe la care una dintre părți a contribuit exclusiv prin aderare,
iar nu prin elaborare, deci declarativ, iar nu constructiv. Libertatea sa contractuală nu s-a manifestat
deplin, căci, dacă a avut facultatea de a contracta sau nu, ea nu a mai avut și posibilitatea de a participa
și la conturarea conținutului contractului, care i-a fost, pur și simplu, impus.

Soluția nu este însă la fel de simplă în situația în care conflictul apare între clauzele standard pe care
ambele părți le utilizează în cuprinsul aceluiași contract. Dacă ele ajung la o înțelegere cu privire la
anumite clauze standard, respectivele stipulații contractuale li se vor impune asemenea legii. Dacă însă
părțile nu ajung la o înțelegere cu privire la acestea, contractul se încheie totuși pe baza clauzelor
convenite și a oricăror clauze standard comune în substanța lor (deci nu forma acestora este cea care
prezintă interes în cauză, ci conținutul, practic, efectele lor), cu excepția cazului în care una dintre părți îi
notifică celeilalte, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior și de îndată, că nu
intenționează să fie ținută de un astfel de contract. Dacă notificarea anterioară momentului încheierii
contractului nu ridică nici un fel de probleme întrucât nu este vorba aici despre altceva decât despre
refuzul de a încheia un contract în anumite condiții, nu la fel se poate spune și despre notificarea
survenită „ulterior și de îndată” și care este menită să înfrângă brutal principiul forței obligatorii a
contractului. Legiuitorul acordă această posibilitate de excepție părții contractante care nu dorește să fie
ținută de stipulațiile standard impuse de către cealaltă parte, ca o derogare evidentă de la prevederile
art. 1270 alin. 1 Cod civil: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”. O
astfel de facultate, de a denunța unilateral contractul, apreciem că nu poate fi utilizată de către parte
decât înaintea începerii executării acestuia; în acest sens credem că trebuie interpretată sintagma
„ulterior și de îndată”.

2.2.1.2.6. Clauzele neuzuale

În concepția legiuitorul român, a gânditorilor Codului civil, clauzele neuzuale sunt, în fapt, tot clauze
standard care însă tind să asigure părții contractante care dorește să le impună o poziție privilegiată, din
punct de vedere juridic, față de cea a celeilalte părți. Ele cuprind dispoziții care nu pot fi considerate
obișnuite (specifice unei situații de echilibru juridic contractual, între părțile contractante), așa cum
sugerează însăși denumirea acestora, care constituie excepții importante de la prevederile dreptului
comun pozitiv în materie. Așa cum am văzut deja, principiul, în dreptul civil, îl reprezintă poziția de
egalitate juridică a părților. Dispozițiile supletive generale din materia contractului, precum și cele
speciale, din materia contractelor numite sunt croite de o asemenea manieră încât să asigure acest
echilibru juridic între părțile contractante. Clauzele contractuale negociate, fiind rodul libertății
contractuale a părților, se prezumă că tind spre același echilibru, întrucât fiecare dintre părți, la
momentul convenirii asupra lor, se presupune că a negociat având în vedere această stare de echilibru,
pe care a urmărit-o și pe care și-a conservat-o.

Clauzele neuzuale ies însă din tiparul a ceea ce aceste dispoziții supletive, respectiv clauzele negociate,
echilibrate, reglementează, așezând partea contractantă

care le stabilește într-o poziție superioară din punct vedere juridic față de cea a celeilalte părți.

Premisa oricărei clauze neuzuale este standardizarea. Adică, nu se poate vorbi despre o clauză neuzuală
decât în măsura în care aceasta este o clauză standard. Simpla caracteristică de „clauză standard” nu
face însă din aceasta o clauză care să tindă spre un dezechilibru contractual în favoarea celui care o
impune. Prezența ei în conținutul contractului se justifică, de cele mai multe ori, prin aceea că, pentru
utilizatorul său, adică pentru partea care o stabilește, este mult mai ieftin să contracteze în aceste
condiții decât să negocieze cu fiecare cocontractant în parte. Pur și simplu, celeritatea cu care trebuie să
își desfășoare activitatea respectiva parte contractantă, precum și experiența profesională a acesteia,
dar și resursele pe care ar trebui să le pună în operă pentru încheierea mai multor contracte negociate,
cu același obiect însă, o determină pe aceasta să folosească tehnica clauzelor standard și deci a
contractului standard, neurmărind, prin acesta, să dobândească o poziție juridică superioară față de cea
a cocontractantului său.

Clauza neuzuală însă chiar asta face: îi conferă celui în folosul căruia este propusă o poziție juridică
superioară, avantajoasă, în raport cu a celeilalte părți contractante.

Tocmai de aceea, o clauză neuzuală nu va produce nici un efect decât dacă este acceptată expres, în
scris, de către partea căreia i se impune. „Acceptarea în mod expres” presupune acceptarea
nominalizată a clauzei, adică, eventual, indicarea nominală a clauzei care face obiectul acceptării, nefiind
suficientă, în acest sens, semnătura de la finele contractului, prin care partea căreia i se opune o astfel
de clauză acceptă toate condițiile contractuale, în bloc. Ideea de „expres” presupune tocmai
individualizarea, într-o formă sau în alta, neexistând un tipar în acest sens, a acceptării unei astfel de
clauze: fie prin semnătura aplicată în dreptul ei, fie printr-o formulă de genul „accept clauza de la art….”
urmată de semnătură etc.

În cuprinsul art. 1203, Codul civil face, după părerea noastră, o enumerare limitativă, consecință a
interpretării stricto sensu a normei juridice analizate, a clauzelor neuzuale, statuând că intră în categoria
acestora cele care prevăd, în folosul celui care le propune, limitarea răspunderii, dreptul de a denunța
unilateral contractul, de a suspenda executarea obligațiilor sau care stipulează, în detrimentul celeilalte
părți, decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepții,
restrângerea libertății de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă,
clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor
judecătorești, nefiind considerate ca atare deci astfel de clauze care stipulează fie în folosul ambelor
părți, fie în detrimentul acestora.

2.2.1.2.7. Obligația de a executa contractul cu bună-credință. Principiul solidarismului contractual

Art. 1170 Cod civil consacră imperativ obligația de a executa toate contractele cu bună-credință, această
obligație incumbându-le părților, în egală măsură, și în faza precontractuală, în procesul de negociere
privind stabilirea conținutului viitorului contract, și în faza încheierii propriu-zise a contractului, adică în
aceea a formării acordului de voințe din care acesta ia naștere.

De ce spunem că obligația de a acționa cu bună-credință este imperativă și de ce se aplică tuturor

contractelor?

Răspunsul este foarte simplu și la îndemâna oricărui lector al art. 1170 Cod civil, care, în cea de-a doua
sa frază, dispune clar că părțile contractante nu pot înlătura sau limita această obligație. Pe de altă
parte, așezarea topografică a art. 1170, în secțiunea „Dispoziții generale” din capitolul „Contractul”, face
ca aplicabilitatea acestei norme să aibă un caracter general, asupra tuturor contractelor, fie numite, fie
nenumite.

Așa fiind, este limpede că această obligație, de a executa contractele cu bună-credință, intră, prin efectul
legii, în conținutul oricărui contract, indiferent dacă părțile o stipulează expres sau nu și chiar în pofida
vreunei clauze contractuale contrare.
Nu se mai pune problema așadar, în ceea ce privește obligația de bună-credință, de natura contractului,
căci această obligație are o incidență generală, fiind prezentă în conținutul oricărui contract civil.

Ce presupune însă, în concret, această obligație?

Este clar că, din pricina diversității situațiilor factuale în care buna-credință a părților contractante
trebuie să fie verificată, nu se poate oferi o definiție a acesteia. De aceea, în încercarea de a circumscrie
totuși sfera sa de manifestare, mai precis, valențele sale, doctrina și practica de specialitate au căutat să
extragă sau, mai precis, să identifice din (în) obligația cu caracter general și destul de abstract de a
executa contractele cu bună-credință, obligații specifice, concrete, cu aplicabilitate la fel de extinsă. Cu
alte cuvinte, în mediul profesional, a fost descompusă obligația generală de a acționa cu bună-credință
în executarea contractului în mai multe obligații care pot fi „măsurate”, evaluate în privința executării
lor conforme și care își trag seva din această obligație, făcând astfel parte din conținutul oricărui
contract, asemenea obligației din care sunt deduse.

La modul general, despre obligația de a executa contractele cu bună-credință, putem afla câteva repere
din dispozițiile art. 14 și art. 15 Cod civil, prin care se fixează un anumit standard de comportament, care
presupune, pentru fiecare parte contractantă, a-și exercita toate drepturile și a-și executa toate
obligațiile cu intenție dreaptă, cu diligență și prudență, conform și abținându-se de la a-l vătăma pe
cocontractant. Așadar, o conduită caracterizată ca fiind de bună-credință exclude, concomitent, atât
ilicitatea (prin aceasta înțelegându-se, în sfera contractuală, neconformitatea cu norma privată la care
părțile au achiesat prin încheierea contractului, adică o conduită contrară regulilor și standardelor
impuse prin clauzele respectivului contract), cât și neglijența sau imprudența. Dimpotrivă, o conduită
contrară bunei-credințe, deci neglijentă sau imprudentă ori, mai grav, de rea-credință, deci rău-voitoare,
va fi de natură a atrage sancționarea contractuală a părții contractante respective, fie pe temeiul
abuzului de drept contractual (pentru exercițiul nerezonabil și excesiv, contrar bunei-credințe ori chiar
cu rea-credință, cu intenția de a o vătăma pe cealaltă parte contractantă, a unui drept contractual; de
exemplu, exercitarea abuzivă a dreptului de a solicita executarea silită în natură a obligației contractuale
asumate de către cealaltă parte, executare care însă se dovedește a fi excesiv de oneroasă pentru
aceasta, în raport cu valoarea reală a prestației ce se cere a fi executată, cu interesele creditorului care
se urmăresc a fi realizate astfel ori cu posibilitatea creditorului de a încheia un contract de înlocuire,
adică de a-și procura executarea aceleiași prestații din altă parte, pe cheltuiala

debitorului), fie pe cel al răspunderii civile contractuale (pentru neexecutarea sau chiar și pentru
executarea neglijentă, imprudentă sau intenționată a obligațiilor contractuale).

În concret, obligația de a executa contractele cu bună-credință poate fi descompusă în: obligația de

cooperare, obligația de loialitate, obligația de coerență, obligația de informare, obligația de adaptare și
obligația de a acționa cu justă măsură, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ.

Câteva repere despre fiecare dintre acestea, dar, mai întâi, puțin despre principiul solidarismului
contractual, sub a cărui umbrelă încap toate aceste obligații.
Despre efectele contractului se poate spune că sunt guvernate, pe de o parte, de cele trei principii
normative, consacrate la art. 1270, art. 128o, respectiv art. 1281 Cod civil, și, pe de altă parte, de
principiul demonstrativ, dezvoltat de știința dreptului, atât de cea teoretică, cât și de cea practică, al
solidarismului contractual.

Principiul solidarismului contractual are ca premisă ideea că, prin intermediul contractului, pe care
fiecare dintre părțile sale îl vede ca pe un vehicul pus în slujba realizării intereselor sale individuale, de
facto, trebuie să se urmărească prioritar satisfacerea unui interes comun, care nu reprezintă altceva
decât o rezultantă a celor doi vectori – interese ale părților – și care constituie motorul contractului.
Acesta este interesul contractual tradus în realizarea tuturor efectelor contractului astfel cum au fost
prefigurate de către părțile sale la momentul încheierii acestuia. Deci, contractul nu situează părțile pe
poziții antagonice, ci, dimpotrivă, le unește printr-o legătură de solidaritate, plasându-le într-o stare de
dependență reciprocă, din care fiecare dintre ele este datoare să depună toată diligența și să se
manifeste cu toată prudența necesare pentru a-și executa conform obligațiile asumate și nu numai, ci și
pentru a veni în sprijinul, în întâmpinarea celeilalte părți, de a cărei conduită depinde, practic, până la
urmă, realizarea propriului interes urmărit la încheierea contractului. Dacă fiecare dintre părțile
contractului își exercită drepturile și își execută obligațiile cu bună-credință, efectele contractului vor fi
realizate deplin și astfel își vor vedea satisfăcute, și părțile, interesele individuale. Iată cum principiul
solidarismului contractual pune contractul în slujba realizării intereselor părților contractante, care sunt
astfel plasate în centrul raporturilor dintre ele, pierzându-și, pe perioada executării contractului,
individualitatea, contopindu-se în ceea ce se poate numi interes comun, interes contractual. Conform
principiului solidarismului contractual, părțile contractante trebuie să adopte, pe tot parcursul derulării
contractului, reciproc, doar acele conduite care conduc la realizarea interesului contractual și, prin
aceasta, a intereselor lor individuale.

La modul general, această conduită la care este ținută fiecare parte contractantă este aceea
caracterizată prin bună-credință. Iată deci legătura dintre solidarismul contractual și obligația generală
de a acționa cu bună-credință pe tot parcursul executării contractului; executarea contractului sub
auspiciile solidarismului contractual presupune a executa respectivul contract cu bună-credință.

Obligația de cooperare ține părțile la a lucra împreună în scopul realizării interesului lor comun și astfel a
intereselor fiecăreia. Pentru aceasta, fiecare dintre părți este chemată să își execute conform contractul,
pentru ca astfel, să satisfacă interesul celeilalte în condiții de utilitate maximă. Cu alte cuvinte, fiecare
parte contractantă trebuie să facă tot ceea ce îi stă în putință, în executarea contractului, pentru ca
cealaltă parte să obțină avantajul maxim pe care aceasta l-a urmărit când a încheiat contractul,

și acest lucru să se întâmple cu costuri minime, adică fără să fie pus creditorul în situația de a suporta
costuri peste cele necesare. Cealaltă parte contractantă, în acest timp, trebuie să participe cu tot ceea ce
este necesar în acest scop și să faciliteze sarcina cocontractantului său. Obligația creditorului de
moderare a prejudiciului (art. 1534 Cod civil) poate sta ca exemplu al acestei îndatoriri de cooperare în
executarea contractului.
Obligația de loialitate sau de fidelitate din partea debitorului se concretizează în conduita bunului
proprietar pe care trebuie să o adopte acesta, fiind chemat să-și execute obligațiile cu diligența și
prudența unui bun părinte de familie (art. 1480 Cod civil). Creditorului îi este solicitat, de asemenea, în
considerarea aceleiași obligații, să se abțină de la orice acțiune sau omisiune care ar fi de natură să facă
imposibilă sau dificilă executarea contractului (art. 1517 Cod civil). Din această obligație de loialitate
care îi incumbă creditorului decurge și aceea de a acționa cu justă măsură cantitativă și calitativă,
adoptând o reacție proporțională cu comportamentul contractual al debitorului (de pildă, creditorul
poate invoca remediul excepției de neexecutare – art. 1556 Cod civil – refuzând să execute propria
obligație doar într-o măsură corespunzătoare celei în care debitorul nu și-a executat nejustificat
obligația sa; tot astfel, pentru o neexecutare nejustificată, de mică însemnătate, din partea debitorului,
creditorul nu poate solicita decât reducerea proporțională a prestațiilor proprii, iar nu rezoluțiunea
contractului, conform art. 1551 Cod civil).

Obligația de coerență are ca scop construirea și menținerea unei stări de încredere reciprocă între
părțile contractante, care sunt ținute ca, pe tot parcursul executării contractului, să adopte o conduită
unitară, previzibilă și conformă cu așteptările rezonabile ale celeilalte părți, îndreptată în permanență
înspre realizarea cât mai utilă și cât mai economicoasă a interesului contractual. De exemplu, dacă, prin
atitudinea sa pasivă, locatorul a permis, în repetate rânduri, locatarului, să plătească întârziat chiria,
virajul brusc în sensul de a solicita rezilierea contractului de locațiune, la un anumit moment dat, pentru
acest motiv, poate reprezenta o încălcare a obligației de coerență.

Obligația de informare presupune îndatorirea părților contractante de a-și comunica reciproc datele și
informațiile necesare în scopul executării conforme, utile și economicoase a prestațiilor asumate.

Obligația de adaptare a contractului impune părților să acomodeze situației economic-sociale noi, care
se repercutează asupra costului prestațiilor lor, conținutul contractului, de o asemenea manieră încât să
se păstreze, pe tot parcursul executării acestuia, acea stare inițială de echilibru, pe care ele au avut-o în
vedere la momentul acordului lor de voințe generator de contract. Premisa care stă la baza acestei
obligații este aceea că părțile sunt prezumate a fi contractat în condițiile inițiale în considerarea
neschimbării climatului economico-social existent la acea dată (rebus sic stantibus), însă, în măsura în
care aceste variabile externe contractului se schimbă de o asemenea manieră încât afectează
semnificativ costul prestațiilor părților, ele sunt datoare să adapteze și conținutul contractului, pentru a
distribui, în mod echitabil, beneficiile și pierderile aferente. Art. 1271, alin. 2 Cod civil, care
reglementează impreviziunea, reprezintă un exemplu al consacrării legale a acestei obligații.

2.2.1.2.8. Reguli privind interpretarea contractului

A. Noțiunea interpretării și etapele preliminare acesteia

Prin interpretarea contractului se înțelege operațiunea de determinare și clarificare a conținutului

acestuia, a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor născute din acesta, privitor la care
există un litigiu între părțile contractante.
Rolul interpretului îl joacă, de regulă, instanța de judecată sau tribunalul arbitral care, fiind sesizate cu o
acțiune în executarea contractului ori în desființarea acestuia, vor trebui, mai întâi, să deceleze
complexul de drepturi și obligații ale părților la care respectivul contract dă naștere.

Așa cum am văzut deja, instanței de judecată ori tribunalului arbitral contractul i se opune cu aceeași
forță ca și părților, cu o forță echivalentă aceleia a legii, așa cum statuează textul art. 1270 Cod civil.

Acesta este motivul pentru care, prin interpretare, interpretul nu poate transforma contractul, nu îi
poate schimba conținutul, nu îi poate adăuga, nici nu îi poate scădea, ci poate doar clarifica sensul
clauzelor contractuale exprese, în funcție de anumite reguli de interpretare consacrate în Codul civil și în
alte legi speciale, poate „completa” contractul cu elementele esențiale funcționale, respectiv cu cele
secundare ale acestuia, care lipsesc și asupra cărora părțile nu au convenit încă, în limitele art. 1272
și/sau art. 1167 - 1168 Cod civil, poate înlătura din conținutul contractului clauzele abuzive, clauzele care
contravin ordinii publice sau bunelor moravuri, clauzele neuzuale, poate dispune adaptarea contractului,
în cazul leziunii sau în cel al impreviziunii ori, în această din urmă situație, poate dispune chiar încetarea
contractului. În nici unul din aceste cazuri însă intervenția judecătorului în contract nu poate fi și nu este
una creativă, ci exclusiv una interpretativă sau, după caz, una care dă curs prevederilor imperative ale
legii ori bunelor moravuri sau echității, în încercarea de a reechilibra contractul, de a-l readuce în starea
de echilibru în care s-a aflat la momentul încheierii sale sau în aceea în care ar fi trebuit să se afle la acel
moment.

Pentru a putea proceda însă la interpretarea contractului în sensul celor arătate, primele operațiuni pe
care judecătorul sau arbitrul trebuie să le facă sunt cele referitoare la constatarea existenței contractului
și, ulterior, la decelarea naturii sale juridice, adică la calificarea acestuia.

În măsura în care, în urma acestor operațiuni, conținutul contractului rămâne neclar, chiar și după
„completarea” acestuia conform textelor normative mai sus analizate (art. 1182, alin. 3, art. 1201 –
1203, art. 1272, art. 1170 ș.a.), instanța de judecată sau tribunalul arbitral trebuie să purceadă la
interpretarea contractului conform regulilor de interpretare stabilite de către artizanii Codului civil în
cuprinsul art. 1266 – 1269.

B. Reguli comune de interpretare a contractelor

Regulile comune de interpretare a contractelor sunt edictate în cuprinsul Codului civil, în art. 1266 –
1269. Aceste reguli pot fi grupate, în funcție de obiectul lor, în reguli:

a) de stabilire a voinței reale a părților;

b) de interpretare a clauzelor îndoielnice și

c) subsidiare de interpretare.

a) Regulile de stabilire a voinței reale a părților

Prima și principala regulă în această materie este cuprinsă în textul art. 1266 alin. 1 Cod civil:
„Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al
termenilor”, consacrând principiul prevalenței voinței interne asupra voinței declarate, asimilând, astfel,
voința internă celei reale.

În domeniu funcționează prezumția conform căreia, până la proba contrarie, voința declarată
corespunde celei reale. Doar în măsura în care una dintre cele două părți contestă concordanța dintre
voința internă și cea declarată, afirmând că aceasta din urmă nu corespunde voinței reale a părților, se
pune problema decelării acesteia din urmă.

În textul alin. 2 al aceluiași articol se furnizează câteva criterii subsidiare de identificare a voinței interne
a părților: scopul contractului, negocierile purtate de părți, practicile statornicite între acestea,
comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Procedeul de interpretare a contractului după voința concordantă a părților trebuie să se desfășoare

într-o manieră sistemică; potrivit art. 1267 Cod civil: „Clauzele se interpretează unele prin altele, dând
fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului”.

Deci clauzele contractuale nu alcătuiesc o sumă, ci un ansamblu, un sistem, iar înțelesul fiecăreia dintre
ele trebuie căutat să fie în concordanță cu sensul celorlalte stipulații contractuale.

b) Reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice

De clauzele îndoielnice se preocupă art. 1268 Cod civil.

În primul alineat este consacrată regula de interpretare conform căreia: „clauzele susceptibile de mai
multe înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai bine naturii și obiectului contractului.

Apoi, alin. 2 statuează: „Clauzele îndoielnice se interpretează ținând seama, între altele, de natura
contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părți, de sensul
atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu și de uzanțe”.

La alin. 3 este consacrată regula conform căreia actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut
pereant, adică „clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu
ar putea produce nici unul”.

O altă regulă este aceea potrivit căreia, oricât de generali ar fi termenii contractului, acesta nu cuprinde
totuși decât lucrul asupra căruia părțile și-au propus a contracta.

În fine, o ultimă regulă în această categorie o reprezintă aceea conform căreia „clauzele destinate să
exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului la un caz particular nu îi restrâng
aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute”.

c) Reguli subsidiare de interpretare a contractului

Conform art. 1269 alin. 1 Cod civil, dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne
neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă.

O aplicație specială a acestei reguli în materia contractelor de adeziune este tratată la alin. 2 al aceluiași
text legal, conform căruia, stipulațiile înscrise în contractele

de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus. Desigur, contractele standard verifică
aceeași regulă.

2.2.1.3. Corolarii ale principiului forței obligatorii

2.2.1.3.1. Regula conformității executării

După ce părțile contractante, prin propria lor diligență ori cu concursul unui terț sau al instanței de
judecată, după cum am văzut în cele ce preced, au aflat exact ce anume intră în conținutul contractului
încheiat de ele, mai precis, ce drepturi, respectiv ce obligații au, ele sunt chemate să-și exercite
drepturile și să-și execute obligațiile de o asemenea manieră încât să asigure contractului o deplină
eficiență. Cu alte cuvinte, părțile sunt ținute să facă tot ceea ce este posibil, în temeiul contractului,
pentru realizarea interesului contractual, comun și pentru ca fiecare dintre ele să își vadă satisfăcut
integral interesul individual, pe care l-au avut în vedere la momentul încheierii contractului.

În acest scop, în primul rând, părțile sunt chemate să execute conform toate prestațiile care fac obiect al
obligațiilor lor.

Ce presupune însă executarea conformă a contractului, respectiv a obligațiilor asumate prin acesta și, în
consecință, practic, a prestațiilor care constituie obiect al acestor obligații?

Răspunsul ni-l oferă mai multe texte de lege, printre care, cele cu o semnificație aparte în materie, sunt:
art. 1271, alin. 1, art. 1469, art. 1480 – art. 1491, art. 1516, alin. 1 Cod civil.

Astfel, potrivit prevederilor art. 1271, alin. 1 Cod civil, părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar
dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie din cauza creșterii costurilor executării propriei obligații,
fie din pricina scăderii valorii contraprestației. Așadar, chiar în pofida modificării condițiilor socio-
economice de la data încheierii contractului, cu repercusiuni asupra costurilor, respectiv a valorii
prestațiilor contractuale, părțile contractante sunt ținute să-și execute obligațiile întocmai, neputând
invoca drept cauză justificativă de neexecutare a acestora această modificare a costurilor și/sau a valorii
prestațiilor lor, ele trebuind să adopte o conduită aptă a asigura executarea conformă a tuturor
obligațiilor asumate, depășind obstacolele care au apărut în calea lor, suportând fie costul mai ridicat al
propriilor prestații, fie scăderea contraprestațiilor care le sunt oferite. Desigur, o astfel de conduită nu le
poate fi pretinsă părților contractante decât în limitele rezonabilității, întrucât, așa cum vom vedea,
chiar la alin. 2 al art. 1271 Cod civil, însuși legiuitorul, reglementând impreviziunea, recunoaște părților
posibilitatea de a solicita adaptarea contractului în cazul în care prestațiile lor au devenit excesiv de
oneroase, din cauza unei schimbări excepționale a împrejurărilor în care a fost încheiat contractul.
Art. 1516, alin. 1 Cod civil dispune că creditorul este îndreptățit la executarea integrală, exactă și la timp
a obligației asumate de către debitor.

Art. 1469 Cod civil arată că plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea
oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei.

Practic, cele trei texte legale ante-referite reprezintă chintesența a ceea ce înseamnă executarea
conformă a unei obligații contractuale.

În primul rând, este de reținut că orice obligație civilă, în general, precum și obligațiile contractuale, în
special, ar trebuie executate benevol și conform, ceea ce presupune, de fapt, o plată.

Plata nu reprezintă așadar numai executarea unei obligații pecuniare – sensul restrâns al acesteia, ci, în
sens larg, executarea benevolă și conformă a oricărei obligații, din moment ce textul legal care o
reglementează de principiu pune semnul echivalenței între această modalitate de stingere a obligațiilor
și executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei. Am subliniat intenționat
expresia „obiectul însuși”, pentru a atrage atenția că numai executând însăși prestația asumată
contractual facem o plată și deci executăm conform obligația de care suntem ținuți. De aceea, sintagma
„plată conformă” este un pleonasm. Plata nu poate fi decât conformă, ea presupunând executarea a
înseși obligației pe care ne-am asumat-o, în condițiile în care ne-am obligat să o executăm sau, în lipsă,
în cele arătate în art. 1480 – 1491 Cod civil, cu titlu supletiv, în materie. Deci, în primul rând, părțile sunt
cele chemate să fixeze modul în care contractul încheiat între ele este pus în aplicare. Cu alte cuvinte,
ele sunt libere să stabilească regulile executării contractului, precum și standardele după care acesta
trebuie executat.

În toate cazurile însă, potrivit art. 1516, alin. 1 Cod civil, debitorul trebuie să-și execute obligațiile
integral, exact și la timp. Executarea conformă poate fi și trebuie să fie analizată așadar din trei
perspective: cea cantitativă (integral), cea calitativă (exact) și cea temporală (la timp). Dacă obligația
executată verifică simultan toate cele trei condiții ale executării, enumerate în acest text legal, atunci ea
a fost executată conform. S-a făcut deci o plată și, prin aceasta, obligația executată s-a stins și debitorul
este liberat.

Criteriul cantitativ, respectiv cel temporal nu ridică mari probleme în a se opera cu ele pentru a se
analiza conformitatea sau neconformitatea executării unei obligații, căci se au în vedere, întotdeauna,
reperele contractuale fixate în acest sens, pe care, chiar în cazul unui contract cu un conținut formal
liminar, părțile se preocupă totuși să le stabilească.

Cu criteriul calitativ este mai dificil de operat însă. Tocmai de aceea, dacă părțile nu stabilesc, în
cuprinsul contractului, regulile și standardele privind executarea, normele legale imperative, respectiv
cele supletive din materia executării obligațiilor în general, precum și din cea a contractelor speciale,
devin aplicabile în acest sens.

Cu titlu de principiu, textele supletive din materia plății consacră reperele executării conforme a oricărei
obligații.
Astfel, articolul 1.480 se referă la diligenţa cerută în executarea obligaţiilor, fixând standardul la care
debitorul trebuie să-și alinieze conduita pentru ca executarea pe care o pune în operă să răspundă
exigenței calitative, deci să fie conformă din această perspectivă: (1) Debitorul este ţinut să îşi execute
obligaţiile cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul
în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel. (2) În cazul unor obligaţii inerente unei activităţi
profesionale, diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate. Deci, standardul la care
trebuie să se alinieze conduita debitorului este acela al conduitei unui proprietar mediu, a unui bun
proprietar sau gospodar. Este vorba despre etalonul lui bonus pater familias. De aceea, în lipsa altor
repere contractuale în acest sens, conduita concretă a debitorului va fi raportată la acest standard
abstract al omului mediu diligent

și prudent. Se va verifica astfel dacă, în împrejurările date, omul etalon ar fi executat exact la fel obligația
asumată de către debitor. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci executarea asigurată de către debitor
stinge obligația sa și îl liberează pe acesta de datorie. Dacă, dimpotrivă, prin conduita sa, debitorul nu s-a
ridicat la înălțimea standardului, dovedind neglijență sau imprudență ori lipsă de diligență, adică nu a
făcut tot ceea ce ar fi făcut un bun proprietar sau gospodar în executarea respectivei obligații,
executarea pusă în operă de către debitor nu va fi conformă calitativ și acesta va fi chemat să suporte
consecințele de rigoare, în funcție de amploarea neconformității executării, de eventualele prejudicii pe
care astfel i le-a produs creditorului său. Aliniatul 2 al acestui text legal face vorbire expresă despre
profesioniști, respectiv despre standardul pe care aceștia trebuie să-l verifice în executarea obligațiilor
asumate în exercitarea profesiei lor. Legiuitorul leagă în acest caz aprecierea diligenței cu care s-a
manifestat profesionistul de natura activității exercitate. În lipsa unor alte criterii care să lămurească ce
înseamnă practic „natura activității exercitate”, operăm, în primul rând, cu criteriul cu care însuși
legiuitorul operează în astfel de împrejurări, acela al caracterului oneros sau gratuit al obligației asumate
de către debitor, în funcție de care diligența solicitată profesionistului în executarea obligației este fie
aceea pe care el însuși o depune în administrarea propriilor afaceri (când obligația sa este cu titlu
gratuit), fie aceea depusă de un bun proprietar sau gospodar în administrarea afacerilor acestuia (când
obligația sa este cu titlu oneros). Art. 2018, alin. 1 Cod civil ne oferă un astfel de exemplu, în care
legiuitorul, în materia contractului de mandat, fixează standarde de conduită diferite pentru mandatar,
în funcție de cum mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.

În toate cazurile însă trebuie să distingem în funcție de obiectul obligației care trebuie executate, așa
cum face și legiuitorul, la art. 1481 Cod civil, între obligațiile de mijloace și cele de rezultat, pentru a afla
clar ce anume intră în obiectul obligației asumate și, în consecință, ce trebuie, in concreto, să facă
debitorul, pentru ca executarea pe care o pune în operă să fie una conformă calitativ.

Astfel, articolul 1.481, intitulat „Obligaţiile de mijloace şi obligaţiile de rezultat”, stipulează că: (1) În
cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis. (2) În cazul
obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea
rezultatului promis, oferind, concomitent, câteva criterii cu care se poate opera în vederea distingerii
între cele două tipuri de obligații: (3) Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se
va ţine seama îndeosebi de: a) modul în care obligaţia este stipulată în contract; b) existenţa şi natura
contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului; c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea
rezultatului; d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.

În concret, debitorul unei obligații de mijloace va fi ținut să depună toată diligența și să dea dovadă de
toată prudența solicitate unui bun proprietar sau gospodar în administrarea afacerilor sale; în obiectul
acestor obligații, nu intră rezultatul concret, ci doar prestațiile necesare care tind spre realizarea
respectivului rezultat (medicul nu se obligă la a-l însănătoși pe pacient, ci la a-i acorda asistența medicală
necesară în acest sens).

Debitorul unei obligații de rezultat își va fi putut asuma fie o obligație de rezultat absolută, fie una
relativă.

Obligația de rezultat absolută are în obiectul său exclusiv rezultatul promis, pe care debitorul este ținut
să-l procure creditorului în orice condiții, chiar și în caz de forță majoră sau caz fortuit, căci el însuși s-a
obligat în acest fel ori legea îl ține astfel; nu interesează câtuși de puțin dacă și-a dat sau nu toată
sârguința necesară atingerii acestui rezultat și dacă a fost sau nu destul de prudent în activitatea sa;
singurul care contează și care este avut în vedere de către creditor este rezultatul promis; dacă debitorul
nu l-a procurat, indiferent din ce cauze, el nu și-a executat conform, din punct de vedere calitativ (și
cantitativ, în acest caz) obligația și va fi ținut să suporte consecințele de rigoare (obligațiile de garanție
pentru evicțiune sau pentru vicii ascunse; obligațiile unității sanitare de a nu folosi abuziv dispozitive ori
aparatură medicală defecte, de a nu utiliza materiale sanitare, dispozitive medicale, substanțe
medicamentoase după expirarea perioadei de garanție ori de valabilitate a acestora, de a nu accepta
echipamente, dispozitive, materiale, substanțe de la furnizori fără asigurare ori de a nu contracta servicii
de la furnizori fără asigurare).

Obligația de rezultat relativă are în obiectul său atât conduita debitorului, cât și rezultatul promis;
debitorul se obligă să procure rezultatul concret, însă nu își asumă și cazurile de forță majoră sau caz
fortuit, care îl vor exonera astfel de răspundere, justificându-i neexecutarea; pe de altă parte, debitorul
este ținut să procure rezultatul adoptând o anumită conduită, care să-i asigure creditorului maximă
utilitate, adică să nu îl supună pe acesta la suportarea de costuri care depășesc valoarea reală a
prestației. Întotdeauna, în astfel de cazuri, neatingerea nejustificată a rezultatului va constitui o
neexecutare calitativă a obligației asumate și va atrage asupra debitorului consecințele de rigoare. De
asemenea însă, întrucât, în obiectul acestor obligații, intră, așa cum am afirmat, și conduita debitorului,
atingerea rezultatului printr-o conduită care nu se aliniază standardului solicitat (în principiu, celui al
bunului proprietar sau gospodar) va constitui tot un caz de neexecutare calitativă a obligației și va
supune debitorul la consecințele aferente (de exemplu, taximetristul care își transportă clientul din
punctul A în punctul B, în condiții de securitate și pe traseul optim, supunându-l pe acesta la costuri
rezonabile raportat la valoarea reală a prestației îndeplinite, își execută conform, din punct de vedere
calitativ și cantitativ obligația de rezultat relativă asumată; dimpotrivă, taximetristul care își transportă
clientul din punctul A în punctul B în condiții de siguranță, dar pe un traseu ocolit, dublând astfel sau
chiar triplând costul cursei, fără a avea vreo justificare în acest sens, nu și-a executat conform, din punct
de vedere calitativ obligația asumată).
În concluzie, pentru a putea vorbi despre o executare conformă din punct de vedere calitativ a obligației
sale, debitorul, în lumina art. 1480 – 1481 Cod civil, nu poate adopta orice conduită în acest scop,
trebuind să o aleagă pe aceea a bunului proprietar sau gospodar, în principiu, neavând voie să coboare
standardul executării sub acesta, către cel al unui inferior pater familias, nefiind însă, concomitent,
obligat nici să ridice acest standard peste cel solicitat în contract sau în lege, către cel al lui superior
pater familias.

Dacă obiectul obligației îl constituie prestația de a preda bunuri individual determinate, potrivit
articolului 1.482 Cod civil: (1) Debitorul unui bun individual determinat este liberat prin predarea
acestuia în starea în care se afla la momentul naşterii obligaţiei. (2) Dacă însă, la data executării,
debitorul nu este titularul dreptului ce trebuia transmis ori cedat sau, după caz, nu poate dispune de
acesta în mod liber,

obligaţia debitorului nu se stinge, acesta rămânând ținut să procure și să transmită creditorului bunul
promis sau, după caz, să obțină acordul terțului în acest sens, răspunzând, în caz contrar, pentru
prejudiciile cauzate creditorului, conform art. 1230 Cod civil.

Dacă obligația are ca obiect strămutarea proprietății, articolul 1.483 stipulează că: (1) Obligaţia de a
strămuta proprietatea implică şi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare. (2) În
ceea ce priveşte imobilele înscrise în cartea funciară, obligaţia de a strămuta proprietatea o cuprinde şi
pe aceea de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii. Dacă bunul ce trebuia transmis a
pierit, s-a pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fără culpa debitorului, acesta este dator să cedeze
creditorului drepturile sau acţiunile în despăgubire pe care le are cu privire la bunul respectiv (este
vorba aici despre dreptul de a încasa indemnizația de asigurare sau de despăgubire, după caz, în ipoteza
în care bunul pierit a fost asigurat, spre exemplu), conform art. 1484 Cod civil.

Articolul 1.485 Cod civil reglementează modul de executare a obligației de a preda un bun individual
determinat, prevăzând că obligaţia de a preda un bun individual determinat o cuprinde şi pe aceea de a-l
conserva până la predare.

Articolul 1.486 Cod civil se referă la obligaţia de a da bunuri de gen, stipulând că, dacă obligaţia are ca
obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El nu este însă liberat
decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie.

Cu privire la locul executării obligațiilor, art. 1494 Cod civil arată că: în lipsa unei stipulaţii contrare ori
dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor
statornicite între părţi ori al uzanţelor: a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz,
sediul creditorului de la data plăţii, aceasta fiind portabilă; b) obligaţia de a preda un lucru individual
determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului; c) celelalte
obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului, acesta
fiind principiul în materie, conform căruia plata este cherabilă. (2) Partea care, după încheierea
contractului, îşi schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat, potrivit prevederilor alin. (1), ca loc
al plăţii, suportă cheltuielile suplimentare pe care această schimbare le cauzează.
Articolul 1.487 Cod civil reglementează modul de executare al obligaţiei de a constitui o garanţie,
învederând că: Cel care este ţinut să constituie o garanţie, fără ca modalitatea şi forma acesteia să fie
determinate, poate oferi, la alegerea sa, o garanţie reală sau personală ori o altă garanţie suficientă.

Articolul 1.488 Cod civil se preocupă de obligaţia pecuniară, reglementând că: (1) Debitorul unei sume
de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate, acesta fiind principiul în
materie – al nominalismului monetar; cu alte cuvinte, puterea de plată a banilor (cantitatea de obligații
care se pot stinge cu o anumită sumă de bani, la un anumit moment dat, pe piață) rămâne neschimbată
indiferent de fluctuația puterii lor de cumpărare (cantitatea de bunuri și servicii care pot fi achiziționate,
la un moment dat, de pe piață, cu o anumită sumă de bani). (2) Plata se poate face prin orice mijloc
folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta trebuie efectuată. (3) Cu toate acestea, creditorul care
acceptă în condiţiile alin. (2) un cec ori un alt instrument de plată este prezumat că o face numai cu
condiţia ca acesta să fie

onorat. Articolul 1.489 Cod civil are în vedere dobânzile sumelor de bani, stipulând că: (1) Dobânda este
cea convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege. (2) Dobânzile scadente produc ele însele
dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă,
atunci când sunt cerute în instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de
chemare în judecată.

Articolul 1.490 Cod civil consacră principiul indivizibilității plății, arătând că (1) Creditorul poate refuza să
primească o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi divizibilă. (2) Cheltuielile suplimentare cauzate
creditorului de faptul executării parţiale sunt în sarcina debitorului, chiar şi atunci când creditorul
acceptă o asemenea executare.

Articolul 1.491 Cod civil reglementează principiul plății efectuate cu bunul de care debitorul însuși poate
dispune, stipulând că: (1) Atunci când, în executarea obligaţiei sale, debitorul predă un bun care nu îi
aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului restituirea bunului predat, decât
dacă se angajează să execute prestaţia datorată cu un alt bun de care acesta poate dispune. (2)
Creditorul de bună-credinţă poate însă restitui bunul primit şi solicita, dacă este cazul, daune-interese
pentru repararea prejudiciului suferit.

2.2.1.3.2. Cauzele justificative de neexecutare a obligațiilor – excepții de la regula conformității

executării

De la regula conformității executării obligațiilor contractuale există câteva excepții, care pot fi grupate
sub titulatura de cauze justificative de neexecutare a obligațiilor, în prezența cărora neexecutarea nu
este una ilicită (nejustificată sau culpabilă), care să atragă consecințe pentru debitor, ci, dimpotrivă,
licită, care nu poate fi considerată o încălcare a principiului forței obligatorii a contractului.

În prezența unor astfel de cauze așadar, debitorul este autorizat de către însuși legiuitorul să nu își
execute obligațiile asumate, fără a-i putea fi atrasă răspunderea pentru aceasta, precum și fără a
deschide, pentru creditor, calea remediilor contractuale.
Principiul forței obligatorii este astfel suspendat sau chiar înlăturat, după caz, în funcție de efectele
temporare sau definitive ale fiecărei cauze justificative de neexecutare a obligațiilor contractuale.

Sunt astfel de cauze: termenul de executare acordat de către instanță în temeiul art. 1495, alin. 2 Cod
civil; imposibilitatea fortuită de executare a contractului (art. 1634, art. 1557 Cod civil); ordinea
executării obligațiilor (art. 1555 Cod civil); excepția de neexecutare a contractului (art. 1556 Cod civil).
Nu vom insista acum cu privire la acestea, întrucât ele vor face obiectul lecției despre remediile
contractuale.

2.2.1.3.3. Cauză de limitare sau de înlăturare, după caz, a principiului forței obligatorii – impreviziunea
– excepție de la principiul forței obligatorii

Așa cum am văzut deja, la momentul încheierii contractului, părțile au avut în vedere anumite
împrejurări socio-economice în care au contractat, ajungând, prin acordul lor de voințe, la un echilibru
economic al contractului, în fapt, al prestațiilor și al contraprestațiilor lor. Au încheiat respectivul
contract pornind de la prezumția că toate aceste împrejurări care le-au determinat să încheie contractul
în felul în care l-au

încheiat vor rămâne, pe tot parcursul derulării acestuia, neschimbate (rebus sic stantibus).

Art. 1271, alin. 1 Cod civil reia, sub forma principiului nominalismului contractual, de fapt, principiul
forței obligatorii a contractului, statuând, în alte cuvinte, că, indiferent de fluctuațiile pe care le
înregistrează costul propriilor prestații sau valoarea contraprestațiilor, părțile contractante sunt ținute
să-și execute contractul întocmai cum și l-au asumat, așa cum, de altfel, am arătat deja. În conduita
acestora intră inclusiv depășirea unor astfel de obstacole, care ar îngreuna, din punct de vedere
economic, până la o anumită limită, executarea obligațiilor contractuale. Deci executarea devenită „mai
oneroasă” decât cea stipulată la momentul încheierii contractului și, concomitent, prefigurată pentru
toată durata contractului, nu exonerează de răspundere și nici nu limitează răspunderea debitorului
pentru neexecutarea obligațiilor sale. El este ținut să le execute, chiar dacă prestațiile sale sunt, la data
executării, mai scumpe decât au fost la data încheierii contractului și decât a prevăzut, la acea dată, că ar
putea costa. De asemenea, chiar dacă costul propriilor prestații s-a păstrat la fel ca la data încheierii
contractului, însă valoarea contraprestației, adică a ceea ce partea primește în schimbul executării, a
scăzut, aceasta nu este liberată nici în parte, nici complet de executarea obligațiilor sale astfel cum au
fost asumate. Sunt situații așadar în care una dintre părțile contractante se însărăcește, iar cealaltă se
îmbogățește în temeiul contractului.

Principiul nominalismului contractual arată că fiecare dintre părțile sale își execută conform obligațiile
asumate, cu consecința stingerii acestora și a liberării lor de datorie, doar dacă și le execută exact așa
cum și le-au asumat la data încheierii contractului, indiferent de fluctuația costului sau a valorii lor. Acest
principiu reglează mutatis mutandis, executarea contractului întocmai cum principiul nominalismului
monetar (art. 1488, alin. 1 Cod civil) reglează executarea obligațiilor pecuniare.

Legiuitorul nu fixează o limită până la care părțile contractante sunt ținute să suporte costurile mai
ridicate ale propriilor prestații sau valoarea mai scăzută a contraprestațiilor, ci se mărginește, în
cuprinsul art. 1271, alin. 1 Cod civil, să arate că executarea devenită „mai oneroasă” rămâne în sarcina
lor, în comparație cu aceea devenită „excesiv de oneroasă” (descrisă la art. 1271, alin. 2 Cod civil), la
care însă părțile nu mai sunt ținute exact așa cum s-au obligat. Așadar, ceea ce face distincția este
diferența de la „mai …” la „excesiv de…”. Cât timp prima situație se regăsește în limitele rezonabilului,
cea de-a doua este nerezonabilă, depășind limita normală, fiind exagerată. În lipsa unui criteriu clar de
delimitare între cele două limite, stabilirea rezonabilității sau, din contră, a ne-rezonabilității se va face
de la caz la caz.

În atare situații, în care se poate proba o executare devenită „excesiv de oneroasă”, se poate vorbi
despre impreviziune. Până la această limită, principiul forței obligatorii a contractului se manifestă
plenar. Dincolo însă de limita onerozității excesive, acesta suferă, la rândul său, o atenuare, putându-se
ajunge, după caz, chiar și la situația înlăturării lui de la aplicare, după cum vom vedea.

Impreviziunea, așa cum este aceasta reglementată în art. 1271, alin. 2 Cod civil, reprezintă un eveniment
sau un complex de evenimente (economice, sociale, politice, legislative) survenit(e) încheierii
contractului, care determină schimbarea (modificarea) excepțională a împrejurărilor în care acesta a fost
încheiat, schimbare care nu a fost și nici nu putea fi prevăzută, în mod rezonabil, de către debitor, la
data încheierii

contractului, cu consecința dezechilibrării contractului (din punct de vedere economic), în sensul în care
executarea acestuia a devenit excesiv de oneroasă, crescând exorbitant costul prestației debitorului sau
diminuându-se exagerat valoarea contraprestației, în așa fel încât obligarea debitorului la executarea
obligației sale astfel cum a fost asumată inițial ar fi vădit injustă.

După cum v-ați dat deja seama, sunt sigur, contractele afectat de impreviziune sunt cele a căror
executare se derulează în timp, după momentul încheierii lor – putând fi ori succesivă, ori continuă, ori
chiar și dintr-o dată, însă supusă modalităților cu efecte temporizatoare: termen suspensiv, respectiv
condiție suspensivă – la/pentru o anumită durată, semnificativă, de la data încheierii, care face posibilă
intervenția evenimentului imprevizibil, generator al schimbării excepționale a împrejurărilor inițiale, în
care s-a încheiat contractul.

Un foarte bun exemplu de impreviziune îl constituie scăderea dramatică și fulminantă a puterii de

cumpărare, în prima parte a anilor 1990, din pricina mișcării sociale care a avut loc la sfârșitul anului
1989 și care a condus la schimbarea, din rădăcini, printre altele, a regimului economic al țării. Adaptarea
la economia de piață a început cu o inflație galopantă, care a ajuns, de exemplu, în anul 1994, la aproape
260%. Pentru simplificarea discursului, alegem să nu luăm în calcul alți factori care, concurenți inflației,
contribuie la scăderea puterii de cumpărare. Rezumându-ne la aceasta, în anul 1994, puterea de
cumpărare a fost mai scăzută cu 260% față de anul 1990. Într-un contract de locațiune încheiat în luna
ianuarie 1990, pe durata de 5 ani, dacă cuantumul chiriei a fost stabilit inițial la 100 lei și valoarea
acesteia era tot de 100 lei, în cursul anului 1994, această chirie – cei 100 de lei pe care-i plătea chiriașul
– a ajuns să valoreze (raportat la cât ar fi valorat în anul 1990) 38,46 lei. Aceasta, în condițiile în care
prestația locatorului a rămas neschimbată, el asigurând folosința aceluiași bun, crescându-i în plus
valoarea cu 25% datorită valorizării bunurilor de pe piața imobiliară. Se ajunge astfel, în anul 1994, la o
valoare a prestației locatorului de 125 lei, respectiv la o valoare a prestației chiriașului de 38,46 lei. De
unde raportul dintre cele două prestații, la începutul anului 1990, era echiunitar (1), la sfârșitul anului
1994, ajunsese subunitar (la 0,31), în defavoarea locatorului, respectiv în favoarea locatarului.
Dezechilibrul contractual este evident.

Revenind la textul art. 1271, alin. 2 Cod civil, pentru a putea vorbi despre impreviziune, este necesar să
fie îndeplinite câteva condiții, pe care le putem desprinde cu ușurință analizând acest text legal.

Astfel, prima condiție este aceea a schimbării împrejurărilor inițiale, în care a fost încheiat contractul.
Această schimbare trebuie:

a) să fi intervenit ulterior momentului încheierii contractului;

b) să aibă un caracter excepțional, în sensul că nici apariția ei, nici întinderea acesteia nu au fost și nici
nu puteau fi avute în vedere, de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
este de observat că, deși condiția imprevizibilității îl privește pe debitor, standardul la care face trimitere
textul este cel al omului rezonabil, deci imprevizibilitatea va fi apreciată in abstracto, având în vedere
posibilitatea omului mediu prevăzător de a prevedea schimbarea împrejurărilor inițiale în care s-a
încheiat contractul, încă la data încheierii acestuia și în măsura întinderii efectelor acestei schimbări;

c) să fi afectat grav echilibrul contractual, fie prin creșterea costurilor executării, fie prin scăderea valorii
contraprestației, determinând onerozitatea excesivă a executării, în așa fel încât obligarea debitorului la
aceasta să fie vădit injustă; de reținut, vizavi de această condiție, că executarea nu trebuie să devină
imposibilă (caz în care se poate vorbi despre imposibilitatea fortuită de executare, care poate avea drept
consecință stingerea obligației imposibil de executat), ci doar excesiv de oneroasă, adică exagerat de
costisitoare.

A doua condiție impune ca debitorul, la momentul încheierii contractului, să nu-și fi asumat riscul
schimbării împrejurărilor (în felul în care aceasta s-a întâmplat) și să nici nu fi putut fi considerat în mod
rezonabil că și-ar fi asumat acest risc. Prima subcondiție - debitorul, la momentul încheierii contractului,
să nu-și fi asumat riscul schimbării împrejurărilor – este ușor de verificat, căci ar trebui să rezulte din
cuprinsul contractului dacă debitorul a prevăzut respectiva schimbare, precum și amploarea efectelor
sale și și-a asumat riscul acesteia. A doua subcondiție însă – debitorul să nici nu fi putut fi considerat în
mod rezonabil că și-ar fi asumat acest risc – este mai greu de verificat, căci implică, din nou, comparația
cu standardul omului mediu prevăzător și prudent și care, dacă ar fi contractat în condițiile în care
debitorul a încheiat contractul, ar fi putut fi considerat că ar fi prevăzut riscul schimbării împrejurărilor,
precum și amploarea efectelor acesteia și și l-ar fi și asumat.

Odată verificate aceste condiții, debitorul are deschisă calea impreviziunii.

În concret, potrivit art. 1271, alin. 2, pct. 3, lit. d Cod civil, debitorul îi poate solicita creditorului, într-un
termen rezonabil de la data schimbării excepționale a împrejurărilor, cu bună-credință, negocierea
adaptării rezonabile și echitabile a contractului.
Dacă creditorul răspunde favorabil acestei solicitări a debitorului, cele două părți contractante își vor
adapta prestațiile, pentru a atinge din nou starea de echilibru inițială, modificând astfel contractul prin
acordul lor de voințe.

Dacă însă creditorul nu acceptă adaptarea contractului, debitorul se poate adresa instanței de judecată.

Ce poate face judecătorul sesizat cu o astfel de cerere?

Răspunsul ni-l oferă art. 1271, alin. 2, pct. 2 Cod civil:

a) să adapteze contractul, distribuind, în mod echitabil, între părți, beneficiile și pierderile ce rezultă din
schimbarea împrejurărilor, ajungând astfel la starea inițială de echilibru contractual, în măsura
posibilului;

b) să dispună încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește, în situația în care

adaptarea, deci salvarea acestuia, este imposibilă.

În ambele aceste situații, practic, principiul forței obligatorii a contractului are de suferit. În prima
situație, el este limitat, fiindcă judecătorul, adaptând contractul, modifică anumite clauze contractuale,
cu scopul de a reechilibra contractul. În a doua situație, el este încălcat complet, deoarece judecătorul
dispune încetarea contractului și deci liberarea părților de obligațiile asumate.

În toate cazurile însă efectele hotărârii judecătorești care valorifică impreviziunea, precum și ale
adaptării convenționale a contractului se vor produce numai pentru viitor; ele vor avea în vedere doar
prestațiile rămase de executat și nu vor afecta prestațiile deja executate.

Pot face părțile ceva, la momentul încheierii contractului, în situația în care prevăd riscul schimbării
excepționale a împrejurărilor, precum și amploarea acesteia, să prevină dezechilibrarea contractului și
deci manifestarea impreviziunii?

Desigur. Ele pot stipula clauze în care să descrie mecanisme menite să acționeze asupra valorii
prestațiilor lor, cu scopul de a păstra echilibrul contractual inițial, pe toată durata de executare a
acestuia.

Astfel, părțile pot insera în contract o clauză de indexare, prin care se corelează valoarea prestațiilor lor
cu o altă valoare economică relativ stabilă în timp, care reflectă, în orice moment, valoarea ei reală de
piață și care nu este supusă fluctuațiilor bruște, intempestive, semnificative care afectează, pe piața
internă, valoarea prestațiilor părților (se raportează, de exemplu, valoarea prestațiilor, la cotația aurului
sau la cursul unei monede străine). Clauza de indexare operează automat, în sensul că orice fluctuație a
valorii economice martor se va reflecta în valoarea prestațiilor părților, fără a fi nevoie de o manifestare
de voință expresă din partea acestora.

De asemenea, pentru a contracara efectele impreviziunii, părțile pot insera în contract clauze de
revizuire a valorii prestațiilor lor, prin care își asumă renegocierea contractului, prin adaptarea
prestațiilor asumate, la anumite intervale de timp, în raport cu o anumită valoare economică avută în
vedere ca etalon sau în raport cu un anumit indice economic (de exemplu, în raport cu indicele
prețurilor de consum total). Astfel de clauze obligă părțile să renegocieze contractul, așa cum am arătat,
neoperând automat.

2.2.1.3.4. Regula simetriei în contracte

Această regulă este consacrată în cuprinsul art. 1270, alin. 2 Cod civil, care stipulează: „Contractul se
modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”.

A. Modificarea contractului

Principiul simetriei în contracte impune ca tot ceea ce s-a stabilit de comun acord de către părțile
contractante să nu poată fi modificat decât tot prin acordul de voințe al acestora și respectând aceeași
formă solicitată de lege ad validitatem la încheierea contractului.

Singura excepție de la această regulă, a modificării prin comun acord a contractului, și care se
constituie, până la urmă, în chiar o aplicație a principiului forței obligatorii a contractului, este aceea în
care una dintre părțile contractante a fost îndrituită ab initio, prin chiar contractul încheiat, să modifice
unilateral conținutul acestuia.

B. Revocarea contractului

a) Principiul simetriei în contracte impune ca un contract, care este rezultatul acordului de voințe al
părților, să nu poată fi revocat decât tot printr-un astfel de acord (mutuus consensus, mutuus disensus).

Așadar, astfel cum l-au încheiat, părțile pot conveni încetarea contractului, aceasta fiind o aplicație a
principiului autonomiei de voință, precum și a principiului libertății contractuale, din moment ce acest
nou acord de voințe nu este altceva decât un nou contract care are ca scop stingerea unui raport juridic.
Să ne amintim, în acest sens, de definiția contractului, reglementată la art. 1166 Cod civil, unde
contractul este definit ca fiind acordul de voințe făcut cu intenția de a … stinge un raport juridic.

În principiu, încetarea contractului prin acordul de voințe al părților va produce efecte doar pentru
viitor, acestea fiind liberate de obligațiile care au rămas neexecutate (art. 1322, fraza I Cod civil).
Efectele contratului produse până la momentul încetării acestuia nu sunt afectate.

Cu toate acestea, părțile pot prevedea, în cuprinsul noului lor acord de voințe care are ca efect încetarea
contractului extinderea și pentru trecut a efectelor acesteia, cu consecința restituirii prestațiilor deja
executate în temeiul său, în natură sau prin echivalent (conform art. art. 1322, fraza a II – a, respectiv
art. 1635 – 1649 Cod civil).

Acest efect retroactiv al încetării însă nu poate aduce atingere drepturilor dobândite de către terți în
temeiul contractului inițial, înaintea intervenirii acordului de voințe al părților privind încetarea acestuia.
b) O aplicație a însuși principiului forței obligatorii a contractului o constituie denunțarea unilaterală a
contractelor cu executare dintr-o dată sau a celor cu executare succesivă/continuă, încheiate pe
durată determinată, de către partea contractantă care a fost îndrituită, prin chiar contractul denunțat,
să poată face acest lucru.

Textul art. 1276 Cod civil reglementează supletiv această posibilitate, dispunând că: (1) Dacă dreptul de
a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât timp cât
executarea contractului nu a început. (2) În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept
poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării
contractului, însă denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs
de executare. (3) Dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai
atunci când prestaţia este executată.

Așadar, pentru a putea fi denunțat unilateral orice contract cu executare dintr-o dată sau cu executare
succesivă ori continuă, dar încheiat pe o durată determinată, este necesar ca acest drept să-i fi fost
conferit uneia dintre părțile contractante (sau ambelor).

Pentru a putea fi exercitat acest drept, este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiții:

i) în contractele cu executare dintr-o dată, să nu fi început executarea contractului;

ii) contractele cu executare succesivă sau continuă pot fi denunțate unilateral chiar și după ce
executarea acestora a început, fiind nevoie însă de acordarea unui termen rezonabil de preaviz;

iii) pe lângă aceste condiții specifice fiecărui tip de contract, condiția comună tuturor tipurilor de
contracte este aceea a executării anticipate a prestației care reprezintă costul denunțării unilaterale, a
cărei eficacitate depinde de însăși această executare, ori de câte ori, în schimbul exercitării dreptului la
denunțarea unilaterală, a fost stipulată în contract o astfel de prestație.

c) Ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului apare denunțarea unilaterală a oricărui

contract cu executare succesivă sau continuă, încheiat pe durată nedeterminată.

Într-un astfel de contract, oricare parte contractantă are un drept potestativ la denunțare unilaterală,
angajamentele contractuale perpetue fiind interzise.

Art. 1277 Cod civil reglementează această problemă, dispunând cu caracter imperativ că singura condiție
care trebuie respectată de către partea care denunță unilateral un astfel de contract este aceea a unui
termen rezonabil de preaviz, fiind prohibită, sub sancțiunea considerării ca fiind nescrisă, orice clauză
contractuală contrară, precum și orice clauză prin care ar fi stipulată o prestație în schimbul exercitării
acestui drept.

2.2.2. Forța obligatorie a contractului în raport cu instanța de judecată

Forța de lege a contractului valabil încheiat se manifestă și în raport cu instanțele de judecată, care nu
pot, în principiu, interveni într-un contract.
După cum am văzut în cele ce preced, acestea pot doar constata existența valabilă a contractului, îl pot
califica și pot interpreta clauzele acestuia pentru a releva voința, intenția comună, reală a părților.

Pentru a atinge această finalitate, judecătorul are la dispoziție câteva reguli de interpretare a clauzelor
contractuale, statuate în Codul civil, la art. 1266 – 1269 (interpretarea propriu-zisă), dar și normele care
reglementează „completarea conținutului contractului”, de la art. 1182, alin. 2, art. 1185, art. 1201, art.
1202, art. 1203, art. 1270, art. 1170 Cod civil.

De asemenea, intervenția judecătorului în contract se poate concretiza în adaptarea acestuia ori în

dispunerea încetării contractului, în aplicarea prevederilor art. 1271, alin. 2 Cod civil din materia
impreviziunii, ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, atât în ceea ce le privește pe
părțile acestuia, care ajung să nu mai execute exact obligațiile pe care și le-au asumat, cât și în privința
judecătorului, care are prerogativa de a interveni, în limitele arătate, în conținutul contractului,
modificându-, cu scopul adaptării, al reechilibrării lui, sau, după caz, dispunând încetare acestuia.

2.2.3. Forța obligatorie a contractului în raport cu legiuitorul

Chiar și legiuitorul este obligat să respecte conținutul unui contract valabil încheiat, fiindu-i prohibit a
interveni în sensul modificării acestuia.

Cu toate acestea, el dispune de două mijloace de intervenție în conținutul unui contract: moratoriul
legal și prorogarea legală, cu aplicabilitate generală, precum și, cu aplicabilitate specială, în anumite
contracte, de posibilitatea stabilirii legale a prețului unui bun care constituie obiect derivat al
contractului.

Prin intermediul moratoriului legal, legea acordă debitorului posibilitatea de a nu-și executa obligațiile,
chiar ajunse la scadență, până la momentul încetării cauzelor care au determinat instituirea moratoriului
(de exemplu: război, inundații, pandemie etc.). Trăim, chiar în timpul în care vorbim, sub imperiul unui
astfel de moratoriu legal

sau, cel puțin, sub spectrul intrării lui iminente în vigoare: este vorba despre suspendarea, pentru o
perioadă de până la nouă luni, a obligației debitorilor persoane fizice din contractele de credit bancar de
a plăti ratele datorate lunar instituției de credit de la care au primit împrumutul.

Prorogarea legală presupune prelungirea duratei de eficacitate a unui contract, dincolo de termenul
care, inițial, a fost convenit de către părți ca termen extinctiv, la împlinirea căruia contractul ar fi trebuit
să își înceteze toate efectele (de exemplu, prin OUG nr. 0/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea
chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, s-a statuat: „Contractele de închiriere privind suprafețele
locative cu destinația de locuințe, precum și cele folosite de așezămintele social-culturale și de
învățământ, de partide politice, de sindicate și de alte organizații neguvernamentale, legal înregistrate,
prelungite sau reînnoite conform Legii nr. 17/1994 și aflate în curs de executare la data intrării în vigoare
a prezentei ordonanțe de urgență, se prelungesc de drept pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării
în vigoare a acesteia, în aceleași condiții, cu excepția nivelului chiriei”).
Stabilirea legală a prețului unui bun, plafonarea minimă sau maximă a acestuia reprezintă o altă pârghie
prin care legiuitorul intervine în contracte (de pildă, dacă obiectul prestației uneia dintre părți îl
constituie o resursă minerală care i-a fost dată în exploatare, iar aceasta o distribuie unei sau prin
intermediul unei alte persoane, cu care încheie în acest sens un contract, legiuitorul poate, chiar pe
parcursul derulării acestui contract, să modifice prețul minim de distribuție a resursei minerale
respective; tot astfel, chiar în timp ce vorbim, justificat de măsura instituirii stării de urgență la nivelul
întregii țări, prin ordonanță militară, legiuitorul a plafonat, pe toată durata acestei măsuri, prețul
carburanților, al gazului metan, al energiei electrice și al apei destinate consumului).

Deci legiuitorul poate interveni în contracte, însă numai justificat de considerente de ordin public și cu
caracter excepțional și expres, modificând contractul printr-o normă cu caracter imperativ, cuprinsă într-
o lege ulterioară momentului încheierii contractului, care va produce efecte numai de la data intrării sale
în vigoare, deci care va afecta doar prestațiile rămase neexecutate, iar nu și pe cele care au fost deja
efectuate de către părți, în considerarea principiului neretroactivității legii civile noi.

DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I

CURS 7

EXECUTAREA CONTRACTULUI (II). PRINCIPIUL RELATIVITĂȚII. PRINCIPIUL OPOZABILITĂȚII

I. Principiul relativității efectelor contractului

Potrivit art. 1280 Cod civil, „Contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede
altfel”. Cu alte cuvinte, res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest.

Principiul relativității efectelor contractului este o consecință logică a premisei existenței, în conținutul
contractului, a drepturilor de creanță, respectiv a obligațiilor corelative acestora, toate caracterizate, din
punctul de vedere al opozabilității lor, de relativitate: dreptul de creanță nu poate fi opus decât
debitorului, în sensul că de obligația corelativă lui nu poate fi ținut decât debitorul. Alcătuind majoritar
conținutul contractului, drepturile de creanță, respectiv obligațiile corelative acestora imprimă
conținutului contractual exact caracteristicile lor, printre care aceea a relativității.

Deci principiul relativității efectelor contractului se traduce în aceea că acesta îşi produce efectele numai
înlăuntrul cercului contractual, numai între părţile care l-au încheiat, prin acordul lor de voințe.

Fundamentul acestui principiu îl constituie, bineînțeles, tot principiile autonomiei de voință, respectiv
cel al libertății de a contracta, a căror aplicație particulară – principiul relativității – are în vedere că
numai persoanele care și-au dat acordul la încheierea contractului, deci au acceptat să se oblige din
propria lor voință, precum și în modul în care ele însele l-au stabilit, să fie îndrituite la a exercita
drepturile născute din acest contract, respectiv să fie ținute de obligațiile pe care ele însele și le-au
asumat astfel. Nimeni nu poate fi obligat decât prin propria sa voință, este ceea ce, ca o consecință
logică firească a principiului autonomiei de voință, respectiv a principiului libertății de a contracta,
statuează principiul relativității.

Parte în contract este autorul unei manifestări de voinţă la încheierea acestuia cu precizarea că, în cazul
în care o persoană este lipsită de capacitatea de exerciţiu, ea îşi manifestă voinţa prin reprezentantul ei
legal (părinte sau tutore). Cu alte cuvinte, părțile contractante sunt exact persoanele care, prin
manifestările lor de voință, au format acordul de voințe generator de contract.

Asupra acestora se răsfrâng toate efectele contractului, pe care ele însele le-au urmărit la momentul
încheierii acestuia.

Persoanele care au participat nemijlocit la încheierea contractului, fie personal, fie prin reprezentant
(legal sau convențional), și asupra cărora acesta își răsfrânge toate efectele sale sunt părțile originare ale
contractului.

Același regim juridic al acestor părți originare îl au și persoanele care, deși nu au participat (personal sau
prin reprezentant) inițial, prin manifestarea lor de voință nemijlocită, la încheierea contractului, își dau,
ulterior acestui moment, acordul privind (i) dobândirea de către ele a calității de parte în respectivul
contract – ratificanții (de exemplu, cei în numele cărora s-a încheiat contractul inițial, de către un
reprezentant care nu avea însă această calitate sau care, deși o avea, și-a depășit puterea de

reprezentare, și care, respectând formele cerute ad validitatem de lege pentru încheierea contractului,
ratifică, deci confirmă acest contract art. 1311 – 1313), (ii) producerea, în persoana lor, a tuturor
efectelor sau doar a unei părți din efectele contractului încheiat de către părțile acestuia – aderenții (de
exemplu, cei care dobândesc, pe parcursul executării contractului, drepturi sau obligații din conținutul
acestuia: cesionarii, subrogații, cei ce preiau datoria altuia fie prin preluarea de datorie, fie prin novația
subiectivă prin schimbare de debitor).

Puterea obligatorie a contractului priveşte însă şi alte persoane care, deși nu au participat în mod
nemijlocit la încheierea contractului, se bucură de drepturile, respectiv sunt ținute de obligațiile născute
din acesta asemenea părților originare, datorită raporturilor juridice pe care le au cu acestea.

Aceste persoane sunt succesorii în drepturi și obligații ai părților, adică avânzii-cauză (etimologic:
ayants-cause fr., habentes causam lat.) ai părţilor, despre care face vorbire textul art. 1282 Cod civil.

Potrivit acestui text legal, la moartea unei părți, drepturile și obligațiile contractuale ale acesteia se
transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulația părților ori din
natura contractului nu rezultă contrariul.

Drepturile, precum și, în cazurile prevăzute de lege, obligațiile contractuale în strânsă legătură cu un bun
se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părților.

Sunt succesori universali dobânditorii unui întreg (ai unui patrimoniu) ori ai unei mase distincte de
bunuri, de pildă persoanele juridice ce se nasc prin divizarea totală a unei alte persoane juridice sau
unicul succesor al unei persoane care a decedat (art. 1282, alin. 1 Cod civil).
Sunt succesori cu titlu universal dobânditorii unei părți dintr-un întreg (dintr-un patrimoniu) sau dintr-o
masă distinctă de bunuri, dreptul lor exprimându-se în fracţiuni (1/2, 1/4, 1/6 etc.) (exemplu: mai mulți
moștenitori ai aceluiași defunct; art. 1282, alin. 1 Cod civil).

În fine, sunt succesori cu titlu particular dobânditorii unui bun sau ai unor bunuri determinate, privite în
singularitatea acestora, iar nu ca o parte din patrimoniul antecesorului (exemplu: cumpărătorul,
copermutantul, donatarul; art. 1282, alin. 2 Cod civil). Aceștia dobândesc de la autorul lor atât drepturi
reale (dreptul de proprietate, de uzufruct etc.), cu privire la bunul care face chiar obiectul acestora, cât și
drepturi personale strâns legate însă de bunul respectiv (dreptul de a beneficia de garanția contra
evicțiunii), precum și obligații personale aflate, de asemenea, în aceeași strânsă legătură cu bunul în
cauză (obligația de a garanta, la rândul său, pe subdobânditorul bunului, împotriva viciilor ascunse ale
acestuia).

Succesorul cu titlu particular are calitatea de având-cauză numai dacă sunt îndeplinite cumulativ trei
condiții:

a) drepturile pe care le poate exercita și obligațiile pe care este ținut să le execute trebuie să fie
strâns legate de bunul dobândit de către el;

b) contractele care au dat naștere acelor drepturi și obligații să aibă o dată certă anterioară
momentului încheierii actului între succesorul cu titlu particular și cel de la care a dobândit bunul;

c) să fi fost îndeplinite formalitățile de publicitate, când acestea sunt solicitate de lege.

În cazul contrar, în care nu sunt îndeplinite simultan cele trei condiții, atunci succesorul cu titlu particular
nu este având-cauză, ci un simplu terț propriu-zis față de contractul din care s-au născut drepturile,
respectiv obligațiile strâns legate de bunul dobândit.

De exemplu, potrivit art. 1811 Cod civil (pe care l-am citat la obligația scriptae in rem), dacă proprietarul
bunului dat în locațiune, vinde acest bun, dobânditorul său va fi ținut, ca un succesor cu titlu particular –
având cauză față de contractul inițial de locațiune – de obligațiile proprietarului inițial al bunului
asumate în cadrul contractului de locațiune față de locatar, însă numai în ceea ce privește obligațiile
strâns legate de bun (de a-i asigura locatarului, în condițiile inițial contractate de către acesta, folosința
bunului, de a menține bunul în stare corespunzătoare de folosință pe toată durata contractului, de a
sigura locatarului liniștita și utila folosință a bunului pe tot timpul locațiunii) și numai dacă locațiunea
inițială era înscrisă în cartea funciară, la data la care el a cumpărat bunul; în aceleași condiții, el
dobândește, firesc, și dreptul de a încasa chiriile viitoare; nefiind însă îndeplinite cumulativ condițiile
arătate, dobânditorul bunului va fi, față de contractul inițial de locațiune, un terț propriu-zis, calitate în
care va avea posibilitatea să solicite evacuarea chiriașului, respectiv revendicarea bunului cumpărat, căci
lui nu îi este opozabilă locațiunea, care va înceta astfel la data înstrăinării bunului închiriat, de către
locator către dobânditor.
Tot în categoria avânzilor-cauză intră creditorii chirografari ai părților, care sunt titularii dreptului de gaj
general asupra întregului patrimoniu al debitorului lor (art. 2324, alin. 1 Cod civil), drept în baza căruia,
pentru satisfacerea creanţelor lor, pot urmări orice bun care se găsește în patrimoniul celui din urmă la
data executării silite a acestuia.

Creditorii chirografari nu au însă același regim juridic precum succesorii universali, cu titlu universal sau
cu titlu particular, asupra lor contractul încheiat între părți neproducând efecte în mod direct. Ei nu sunt
ținuți, asemenea părților, de obligațiile născute din acest contract și nici nu beneficiază de drepturile
care izvorăsc din acesta.

Efectele contractelor încheiate de către părți se răsfrâng asupra creditorilor chirografari în mod indirect,
prin intermediul dreptului lor de gaj general. Cum? De la data la care se naște, în temeiul contractului
încheiat cu debitorul, dreptul de creanță al creditorului, până la data scadenței obligației debitorului,
acesta din urmă își poate diminua activul patrimonial, înstrăinând, fie cu titlu oneros (pentru prețuri, de
regulă, semnificativ inferioare față de valoarea reală), fie cu titlu gratuit, bunurile din patrimoniul său (de
fapt, drepturile care poartă asupra acestor bunuri, așa cum ați învățat la Drepturile reale). Tot atât de
bine, debitorul poate să își crească activul patrimonial, achiziționând sau primind bunuri. Fiind creditori
chirografari, adică neavând nici o garanție (reală) asupra unui anumit bun al debitorului sau al altuia care
a garantat pentru executarea obligației asumate de către debitor (etimologic, din limba greacă, chiro
graphos = fără înscrisuri; de fapt, sensul dat în limbajul juridic autohton: fără garanții), ei nu beneficiază
decât de, așa cum am văzut deja, acest drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor. Acest
drept le conferă prerogativa ca, la momentul scadenței obligației debitorului lor, să poată executa
(vinde) silit (la licitație publică) orice bun care se (mai) găsește, la acel moment, în patrimoniul acestuia
(art. 2324 Cod civil: „Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile sau imobile,

prezente și viitoare. Ele servesc drept garanție comună a creditorilor săi”), căci doar acest bun (sau
bunuri, după caz) constituie, la momentul executării silite, garanția comună a creditorilor respectivului
debitor (adică toți creditorii chirografari ai acestuia se pot îndestula doar din valorificarea acestor
bunuri; ei intră în concurs unii cu ceilalți în acest sens și își vor satisface creanțele în mod proporțional,
spre deosebire de creditorii garantați cu garanții reale, care au afectate anumite bunuri pentru
garantarea executării obligațiilor asumate de către debitor și care pot urmări în mâinile oricui s-ar afla
respectivele bunuri, din a căror valoare, după vânzarea silită a acestora, se pot îndestula cu prioritate, în
funcție de rangul garanției fiecăruia). Ideea este că creditorii chirografari nu mai pot urmări sili nici un alt
bun care, între timp, a ieșit din patrimoniul debitorului lor. Aceasta înseamnă că orice operațiune se
întâmplă în patrimoniul debitorului reverberează direct asupra dreptului de gaj general al creditorilor
chirografari, acesta augmentându-se, dacă debitorul își sporește activul patrimonial, sau diminuându-se,
în cazul contrar. Tocmai de aceea, creditorii chirografari sunt avânzi cauză față de orice contract încheiat
de către debitorul lor cu un terț, întrucât toate efectele juridice ale respectivului contract se răsfrâng
indirect și asupra patrimoniului acestor creditori, care nu sunt nici părți contractante, dar nici terți
propriu-ziși; ei nu au participat la încheierea respectivului contract; ei nu beneficiază și nu sunt ținuți de
drepturile, respectiv de obligațiile izvorâte din acel contract; efectele contractului în discuție nu le sunt
străine asemenea terților-propriu-ziși, ci le resimt direct, ca pe niște unde de șoc, în propriul patrimoniu.
În această calitate a lor, de creditori chirografari, acestora le-au fost recunoscute de legiuitor, în temeiul
dreptului lor de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor, două drepturi la acțiune speciale, care îi
diferențiază de terții propriu-ziși: acțiunea oblică (art. 1560 – 1561 Cod civil), respectiv acțiunea pauliană
(art. 1562 – 1565 Cod civil), prin valorificarea cărora ei pot să-și conserve dreptul de gaj general.

Prin terţi înţelegem persoanele complet străine de contract și care nu au nici un raport juridic cu părțile
acestuia (penitus extranei). Acestora contractul nici nu le profită, dar nici nu le dăunează, potrivit
principiului res inter alios acta aliis neque nocere, neque prodesse potest.

Să nu ne gândim însă la aceste trei categorii de persoane – părți, avânzi-cauză, terți – ca la niște clase cu
un conținut rigid, imuabil, în sensul că eticheta pe care a primit-o la un moment dat fiecare dintre aceste
persoane rămâne neschimbată de-a lungul timpului.

Astfel, categoriile avânzi-cauză, respectiv terți au un conținut fluctuant, în funcție de efectele concrete,
față de aceste persoane, pe care contractele încheiate de către părți le produc. Așa se poate ajunge la
situația în care una și aceeași persoană să aibă calitatea de având-cauză față de un anumit contract,
respectiv de terț față de un altul, ambele încheiate de către autorul lor. De exemplu, la moartea sau la
dizolvarea autorului lor, succesorul universal sau cei cu titlu universal vor prelua poziția juridică a
acestuia, în cadrul contractului, devenind astfel părți; ei dobândesc toate drepturile și obligațiile
autorului lor, născute din respectivul contract; cu toate acestea, față de liberalitățile încheiate de către
defunct, cu atingerea rezervei succesorale, moștenitorii legali rezervatari devin terți, iar nu avânzi-cauză,
deoarece, prin respectivele liberalități, s-a încercat fraudarea intereselor lor. Tot astfel, succesorii cu titlu
particular, în ipoteza în care nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile mai sus arătate, devin terți față de

contract. Asemenea, după cum vom vedea chiar astăzi, unii terți pot dobândi anumite drepturi direct din
contractul încheiat între părți, fără însă ca ei înșiși să devină părți ale acelui contract (terții beneficiari ai
stipulațiilor pentru altul).

II. Excepții de la principiul relativității

Ce înseamnă, practic, o excepție de la principiul relativității efectelor contractului?

Dacă principiul relativității presupune că efectele contractului se produc exclusiv între părțile acestuia
(cu precizările mai sus făcute, în privința avânzilor-cauză), înseamnă că, prin excepția de la acest
principiu, ar trebui să înțelegem acea situație în care un contract produce efecte și față de alte persoane
decât părțile sale (respectiv, avânzii cauză), iar acest lucru se întâmplă numai și numai în temeiul
contractului în discuție. Cu alte cuvinte, excepția de la principiul relativității ar presupune că părțile
contractante, prin acordul lor de voințe generator de contract, ar putea crea, în favoarea sau în sarcina
unor alte persoane, drepturi și/sau obligații, în lipsa însă a acordului acestora în acest sens.

Dacă, în ceea ce privește generarea de drepturi în favoarea unei terțe persoane străine de contract, fără
acordul acesteia, nu există nici un impediment legal, ci, dimpotrivă, după cum vom vedea chiar în cursul
de astăzi, însuși legiuitorul reglementează această prerogativă a părților unui contract (stipulația pentru
altul – art. 1284 – 1288 Cod civil), dând eficiență chiar normei în cuprinsul căreia este reglementat
principiul relativității (art. 1280 Cod civil): „Contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege
nu se prevede altfel”, în privința posibilității părților contractante de a naște, în sarcina unui terț față de
contract, obligații, fără acordul acestuia, aceasta ar reprezenta o gravă încălcare a libertății persoanei
respective, a principiului autonomiei de voință, motiv pentru care nu le este recunoscută părților o astfel
de posibilitate.

Textul de lege precitat (art. 1280 Cod civil) indică expres și neechivoc faptul că toate excepțiile de la
principiul pe care îl consacră trebuie să fie expres stipulate de lege. Or numai stipulația pentru altul, ca
operațiune juridică prin care, exclusiv dintr-un contract încheiat între două părți (promitent și stipulant),
se nasc, direct în favoarea (în patrimoniul) unui terț beneficiar, fără a fi nevoie de acordul acestuia, unul
sau mai multe drepturi subiective este reglementată ca atare, neexistând alte prevederi legale din care
să rezulte expres faptul că părțile unui contract pot, prin simplul și unicul lor acord de voințe, să
constituie obligații în sarcina unui terț față de contract.

1. Excepții aparente de la principiul relativității

A. Promisiunea faptei altuia (convenția de porte-fort)

Promisiunea faptei altuia este reglementată la art. 1283 Cod civil, conform căruia: „(1) Cel care se
angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat,
dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia
promisă. (2) Cu toate acestea, promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului, fără
a se produce

vreun prejudiciu creditorului. (3) Intenţia promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci

trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat”.

Așadar, promisiunea faptei altuia este un contract sau o clauză într-un contract în temeiul căruia/căreia
o parte, denumită promitent, se obligă față de cealaltă parte, denumită beneficiar, să determine un terț
fie să încheie cu acesta din urmă un contract, fie să ratifice un contract deja încheiat.

În privința condițiilor de validitate ale acestei convenții, plecând de la premisa că ea este un contract, din
punctul de vedere al condițiilor de fond ale acesteia, trebuie să fie verificate cumulativ toate condițiile de
validitate prevăzute la art. 1179 Cod civil.

Din perspectiva condițiilor de formă, promisiunea faptei altuia, dat fiind efectele pe care le generează,
nu trebuie să îmbrace, în principiu, nici o formă anume ca o condiție ad validitatem.

Totuși, trebuie să avem în vedere variatele modalități în care promisiunea faptei altuia se poate
prezenta.

Principiul libertății formei este aplicabil chiar și când această convenție se prezintă fie sub forma unui
contract, fie sub aceea a unei clauze contractuale în care promitentul și-a asumat și rolul de fidejusor al
terțului. Astfel, în pofida a ceea ce reglementează art. 2282 Cod civil, în sensul că fidejusiunea nu se
prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub
sancțiunea nulității absolute, pornind de la prevederea alin. 3 al art. 1283 Cod civil, conform căreia
intenția promitentului de a se angaja personal, deci în calitate de fidejusor al terțului, nu se prezumă, ci
trebuie să reiasă neîndoielnic din promisiune sau din împrejurările în care aceasta a fost încheiată,
concluzionăm că, în această ipoteză, calitatea asumată a promitentului, aceea de fidejusor, subzistă
lipsei formei scrise (înscris sub semnătură privată sau autentic) a fidejusiunii. Aceasta, din moment ce
obligația personală a promitentului poate reieși neîndoielnic atât din contract, cât și din împrejurările în
care acesta a fost încheiat, caz în care nu este stipulată expres în cuprinsul acestuia.

Apoi, în ipoteza în care promitentul se obligă să-l determine pe terț să ratifice un contract deja încheiat,
contract pentru a cărui validitate legea solicită forma autentică (de pildă, un contract de vânzare-
cumpărare încheiat de către un coproprietar al unui bun imobil, prin care însă acesta înstrăinează
întregul drept de proprietate asupra imobilului, iar nu numai cota sa parte, obligându-se, concomitent,
în calitate de promitent, se față de cumpărător, să-l determine pe celălalt coproprietar să ratifice
respectivul contract; ratificarea va trebui făcută, pentru a fi valabilă, tot în forma autentică) și în
cuprinsul căruia promisiunea faptei terțului este obiectivată într-o clauză contractuală, forma pe care o
îmbracă această clauză este determinată implicit de aceea în care s-a încheiat contractul ce o conține,
căci nu ne putem imagina o clauză contractuală sub semnătură privată inserată într-un contract
autentic; însă, în această situație, forma autentică nu este cerută de lege pentru validitatea promisiunii
faptei altuia, care poate fi încheiată și consensual, separat însă de chiar contractul care se vrea a fi
ratificat de către terț. De aceea, într-un astfel de scenariu, dacă respectivul contract de vânzare-
cumpărare nu se va fi încheiat în forma autentică, fiind lovit de nulitate absolută și socotit, în urma
conversiunii sale, drept o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare, clauza privind promisiunea
faptei altuia pe care o conține va

rămâne să-și producă efectele deplin, întrucât sancțiunea care a afectat valabilitatea contractului din
cauza nerespectării condiției de formă solicitate de lege ad validitatem nu afectează și promisiunea.

În temeiul promisiunii faptei altuia, în sarcina promitentului se naște o obligație de a face, anume aceea
de a-l determina pe terț fie să încheie un act juridic cu beneficiarul, fie să ratifice un act juridic deja
încheiat de acesta cu promitentul sau cu o altă persoană. Această obligație de a face este una de
rezultat, ceea ce înseamnă că neatingerea acestuia îi va atrage răspunderea promitentului pentru
neexecutarea conformă a promisiunii.

Ce înseamnă neatingerea rezultatului promis aici? Lipsa de reacție a terțului, refuzul categoric din partea
acestuia de a se angaja în condițiile asumate de promitent echivalează, în egală măsură, cu
neexecutarea obligației promitentului față de beneficiar.

În consecință, într-un asemenea scenariu, promitentul va fi obligat să-i repare beneficiarului prejudiciul
astfel cauzat (alin. 1, art. 1283 Cod civil), chiar și în situația în care, deși nu s-a obligat personal în acest
sens, totuși asigură executarea obligației terțului. Promitentul scapă de răspundere numai dacă, urmare
a asigurării executării obligației terțului în favoarea beneficiarului, acesta din urmă nu suferă nici un
prejudiciu.
De regulă, promitentul nu se obligă ca fidejusor, în sensul executării alături de sau în locul terțului a
obligației promis a fi asumată de către acesta, conținutul uzual al promisiunii faptei altuia limitându-se
strict la asumarea, de către promitent, a obligației de a-l determina pe terț să încheie sau să ratifice un
act juridic. Într-un asemenea scenariu, dacă terțul încheie cu beneficiarul contractul promis de către
promitent sau ratifică un contract deja încheiat de către beneficiar cu promitentul ori cu o altă persoană,
atunci se consideră că promitentul și-a executat conform obligația asumată, chiar și în ipoteza în care,
ulterior, terțul nu-și execută obligația/iile asumată/e în temeiul contractului încheiat cu beneficiarul sau
al celui ratificat. Aceasta este deja o chestiune care va fi soluționată, pe tărâmul principiilor forței
obligatorii a contractului și al relativității, adică exclusiv între beneficiar și terț, căci, față de acest raport
juridic dintre cei doi, născut din contractul care s-a încheiat între beneficiar și terț ori din cel care a fost
ratificat de către acesta din urmă, promitentul este un terț propriu-zis.

Nu la fel stau lucrurile însă în ipoteza în care, prin promisiunea faptei altuia, promitentul s-a obligat ca
fidejusor, deci să execute obligația alături de sau în locul terțului, în situația în care acesta, deși și-a
asumat-o, nu o execută. Într-un asemenea caz, promitentul este ținut răspunzător ori de câte ori nu
asigură executarea obligației, în măsura sau în cazul în care terțul nu o execută, de o asemenea manieră
încât beneficiarul să nu sufere nici un prejudiciu.

Textul alin. 2 al art. 1283 Cod civil face vorbire despre „asigurarea executării obligației” de către
promitent, iar nu despre „executarea” acesteia de către el, ceea ce înseamnă că îi deschide
promitentului posibilitatea fie de a executa personal obligația, în locul terțului, fie de a obține concursul
unui alt terț în acest sens.

De ce promisiunea faptei altuia nu este o excepție adevărată de la principiul relativității efectelor

contractului? Pentru că, așa cum am văzut deja, din aceasta, nu se nasc obligații în sarcina terțului, ci
exclusiv în aceea a promitentului, iar, dacă terțul nu încheie sau nu ratifică actul juridic promis de către
promitent, terțul nu este răspunzător

pentru prejudiciul cauzat beneficiarului, singur promitentul fiind ținut a repara acest prejudiciu. În acest
sens, alin. 1 al art. 1283 Cod civil statuează cu maximă claritate: „Cel care se angajează la a determina un
terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat, dacă terţul refuză să se
oblige”.

B. Acordurile colective

Acordul colectiv reprezintă convenția prin care, prin consimțământul cel puțin al uneia dintre părțile
contractante, este angajată în contract o colectivitate ai cărei membri vor deveni astfel obligați
contractual, titulari de drepturi și obligații născute din respectivul acord, fără ca, la data încheierii
acestuia, să fi existat vreun consimțământ al acestor membri și fără ca ei să fi acordat părții contractante
respective puterea de a-i reprezenta în condițiile dreptului comun.

Cel mai uzual și la îndemână exemplu de astfel de acord colectiv îl constituie contractul colectiv de
muncă reglementat la art. 229, alin. 1 Codul muncii, conform căruia acesta este: „Convenția încheiată în
formă scrisă între angajator sau organizația patronală, pe de o parte, și salariați, reprezentați prin
sindicate sau în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind
condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă”.

Din definiția mai sus citată nu rezultă însă cum efectele acestei convenții se produc și față de alte
persoane decât cele direct implicate în încheierea ei, respectiv față de cele reprezentate de acestea.
Răspunsul ni-l oferă art. 133 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, conform căruia: „(1) Clauzele
contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: a) pentru toţi angajaţii din unitate, în
cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel; b) pentru toţi angajaţii încadraţi în
unităţile care fac parte din grupul de unităţi pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă; c)
pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul
colectiv de muncă şi care fac parte din organizaţiile patronale semnatare ale contractului”.

Iată că, potrivit textului legal antecitat, efectele contractului colectiv de muncă nu se produc numai față
de cei reprezentați direct la încheierea acestuia – este vorba aici despre membrii sindicatului care
participă la negocierea și la încheierea contractului colectiv de muncă -, ci față de toți salariații din
unitatea, din grupul de unități, respectiv din sectorul de activitate în care s-a încheiat contractul colectiv
de muncă, chiar dacă aceștia nu sunt membri ai sindicatului/elor participante directe la încheierea
acestuia.

Deci, contractul colectiv de muncă naște drepturi și obligații pentru persoane care nici nu au participat și
nici nu au fost reprezentate la încheierea acestuia.

Cu toate acestea, contractul colectiv de muncă, precum toate acordurile colective, de altfel, nu
reprezintă o excepție veritabilă de la principul relativității efectelor contractului, deoarece, așa cum am
văzut, extinderea efectelor acestuia nu are ca temei exclusiv voința părților sale, ci legea. În lipsa textului
art. 133 din Legea nr. 62/2011, de prevederile contractului colectiv de muncă nu s-ar bucura toți
salariații unității, din cadrul grupului de unități sau din sectorul de activitate la nivelul căreia/uia s-a
încheiat, respectiv acestea nu s-ar impune tuturor acestor salariați.

Deci efectul extensiv al contractului colectiv de muncă este întemeiat pe dispoziții legale, iar nu pe
voința celor care l-au încheiat.

C. Reprezentarea

Nu vom insista aici cu privire la instituția reprezentării, deoarece am detaliat-o cu o altă ocazie.

Amintim însă, vizavi de efectele pe care, în principiu, reprezentarea le produce, că, deși contractul se
încheie în mod personal de către reprezentant cu terțul, deoarece reprezentantul nu exprimă voința sa
proprie, ci pe aceea a reprezentatului, în numele și pe seama căruia acționează, contractul își produce
efectele direct între reprezentat și terț, drepturile, respectiv obligațiile reprezentatului născându-se
direct în patrimoniul acestuia, fără a trece, în prealabil, prin patrimoniul reprezentantului. Acordul de
voințe generator de contract nu se formează prin întâlnirea concordantă a voinței terțului cu aceea a
reprezentantului, ci cu aceea a reprezentatului.
Așadar, contractul încheiat între reprezentant și terț se consideră a fi încheiat direct între reprezentat și
terț, motiv pentru care reprezentarea comună, adică aceea în care reprezentantul acționează în numele
și pe seama reprezentatului, în limitele puterilor conferite de către acesta, nu reprezintă o excepție de la
principiul relativității efectelor contractului. Contractul încheiat prin reprezentare își produce efecte
numai între părțile sale contractante, reprezentantul neavând calitatea de parte. Părțile contractului
încheiat sunt reprezentatul, respectiv terțul.

Probleme poate ridica însă scenariul descris în ipoteza alin. 2 al art. 1309 Cod civil – când
„reprezentantul” acționează în lipsa ori cu depășirea puterii de reprezentare. În acest caz, legiuitorul
dispune că: „Dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terțul contractant să
creadă în mod rezonabil că reprezentantul ere puterea de a-l reprezenta și că acționează în limita
puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de a
reprezenta”.

În literatura de specialitate, s-a apreciat că, în această ipoteză, ne aflăm în prezența unei excepții
veritabile de la principiul relativității efectelor contractului, din perspectiva extinderii și față de
„reprezentat” a forței obligatorii a contractului încheiat între „reprezentant” și terțul care, în mod
rezonabil, a crezut în calitatea de reprezentant a celui cu care a contractat, precum și în faptul că acesta
contractează cu respectarea puterilor ce i-au fost conferite de către „reprezentat”.

Ne manifestăm reticența față de această calificare a situației juridice în discuție, descrise la art. 1309,
alin. 2 Cod civil.

Astfel, după cum am concluzionat deja, pentru a putea vorbi despre o excepție veritabilă de la principiul
relativității, este necesar ca, exclusiv din contractul încheiat între părți, ca un efect direct al acordului lor
de voințe, să se nască în favoarea, respectiv în sarcina unui terț, drepturi și/sau obligații fără însă ca
acesta să-și fi dat consimțământul în acest sens.

În ipoteza discutată, ar rezulta că, în beneficiul, respectiv în detrimentul „reprezentatului” s-ar naște,
direct din contractul încheiat între „reprezentantul” care acționează în lipsa puterii de reprezentare ori
cu depășirea limitelor acesteia și terț, drepturi și/sau obligații de care „reprezentatul” s-ar bucura și/sau
de care ar fi ținut, fără însă a-și fi dat consimțământul în acest sens.

Premisa de la care pleacă această concluzie este aceea a unui contract valabil încheiat între
„reprezentant” și terț, care se impune acestora cu forța obligatorie.

Apreciem că această premisă este însă una falsă, întrucât, în opinia noastră, după cum am arătat deja,
contractul astfel încheiat nu va produce efecte nici între „reprezentant” și terț, căci acesta din urmă nu
și-a dat acordul cu privire la încheierea unui contract cu „reprezentantul”, ci, dimpotrivă, cu
„reprezentatul”, fiind încredințat, în mod rezonabil, că voința acestuia este, de facto, exprimată de către
„reprezentant”, respectiv că acesta acționează în limitele puterilor ce i-au fost conferite. Nu se poate
vorbi despre un „acord de voințe generator de contract” în ipoteza în care voința uneia dintre părți nu
reprezintă, pentru cealaltă parte, voința proprie a cocontractantului său, ci voința altuia, cocontractantul
fiind considerat a contracta în numele și pe seama altuia, ca un reprezentant al acestuia din urmă și în
limitele puterilor pe care tot acesta i le-a conferit. Eroarea în care se află terțul cu privire la emitentul
manifestării de voință nu se înscrie, în opinia noastră, nici măcar în sfera erorii esențiale privind
identitatea cocontractantului, reglementată la art. 1207, alin. 2, pct. 3 Cod civil, care ar fi fost
sancționată cu nulitatea relativă și care ar fi presupus existența unei prezumții de validitate a
contractului încheiat între „reprezentant” și terț până când această nulitate ar fi fost pronunțată; în
ipoteza descrisă la art. 1207, alin. 2, pct. 3 Cod civil, a lui error in personam, voința exprimată de către
cocontractant este a sa și și-o asumă ca atare, este rezultatul exclusiv al propriului proces intelectiv, doar
identitatea sa este alta decât cea presupusă de către partea aflată în eroare în această privință. Or, în
cazul în discuție, cel descris de art. 1309, alin. 2 Cod civil, „reprezentantul”, deși exprimă o voință care
este rezultatul exclusiv al propriului său proces intelectiv, el însuși nu și-o asumă ca fiind a sa, ci i-o
atribuie altuia, adică „reprezentatului”, terțul cocontractant având credința greșită că voința exprimată
de către „reprezentant” este a „reprezentatului”. În ochii terțului, consimțământul exprimat de către
„reprezentant” este, de fapt, consimțământul dat de către „reprezentat”. În realitate însă singurul
consimțământ valabil la încheierea acestui contract este cel al terțului, care își exprimă propria sa voință,
rezultat exclusiv al propriului proces intelectiv. Conform art. 1204 Cod civil, la formarea acordului de
voințe trebuie să stea „consimțământul părților”; acesta poate fi exprimat personal sau prin
reprezentant, însă trebuie să aparțină, în mod necesar, părții contractante. Cu alte cuvinte, trebuie să
existe identitate între persoana care contractează și emitentul consimțământului, deci consimțământul
trebuie să fie obiectivarea voinței interne a însuși celui care contractează. În cazul descris la art. 1309,
alin. 2 Cod civil, nu se verifică această identitate dintre emitentul consimțământului și persoana care
contractează, întrucât, deși, în ochii terțului contractant, persoana cu care el încheie contractul este
„reprezentantul”, emitentul consimțământului la contractul respectiv este, în fapt, „reprezentatul”, căci
voința sa internă este singura obiectivată prin consimțământul respectiv, iar nu aceea a
„reprezentantului”. În opinia noastră, acest clivaj de care suferă consimțământul exprimat de către
„reprezentant” face ca respectivul consimțământ să nu fie apt să contribuie la formarea unui contract
(valabil). Soluția avansată de noi este susținută și de textul art. 1297, alin. 1 Cod civil, care
reglementează reprezentarea imperfectă (situația în care reprezentantul are puterea de a reprezenta,
acționează în limitele acesteia, însă nu îi comunică terțului calitatea sa de reprezentant, contractând
astfel, în nume propriu, însă pe seama celui reprezentat, iar terțul nu cunoaște și nici nu ar fi trebuit să
cunoască această calitate a cocontractantului său) și care arată că, într-un astfel de caz, contractul
încheiat între reprezentant și terț își produce efectele în mod deplin între aceștia, deci când terțul are
credința că cel cu care

contractează este reprezentantul, că acesta contractează pe seama sa, precum și că voința exprimată de
către el este rezultatul exclusiv al propriului său proces intelectiv. Tocmai pentru că reprezentantul a
tratat în nume propriu, cu nearătarea calității sale, el ajunge să fie debitor direct al terțului. Or ipoteza
normei de la art. 1309, alin. 2 Cod civil este cu totul și cu totul alta, mai sus descrisă, care nu justifică
aplicarea aceleiași soluții, adică a celei a reprezentării imperfecte, căci analogia (ubi eadem este ratio, ibi
eadem solutio esse debet) nu poate funcționa decât între situații similare. Nimic nu ne îndreptățește
așadar să considerăm că, în situația analizată de noi, contractul încheiat între „reprezentant” și terț
produce efecte între aceștia. Ne întrebăm, în plus, de ce legiuitorul nu a consacrat expres această
soluție, ca în cazul reglementat la art. 1297, alin. 1, ci s-a mărginit doar, la art. 1309, alin. 1, să indice
sancțiunea inopozabilității acestui contract față de „reprezentat”. De aceea, apreciem că nici contractul
încheiat de către „reprezentant” cu terțul, fără însă ca primul să aibă puterea de a-l reprezenta pe
„reprezentat” ori cu depășirea limitelor acestei puteri, nu este un contract valabil, întrucât, la încheierea
lui lipsește cu desăvârșire consimțământul uneia dintre părțile contractante. Pentru acest motiv,
contractul în cauză nu poate produce efecte nici măcar între „reprezentant” și terț.

De aceea, nu se poate susține, credem noi, că, în fapt, soluția pe care o are în vedere alin. 2 al art. 1309
Cod civil se traduce în aceea că efectele contractului încheiat între „reprezentant” și terț se produc în
mod forțat în persoana reprezentatului.

Pornind de la condițiile pe care textul analizat le solicită pentru ca, în fapt, „reprezentatul” să fie
considerat ca atare, adică să-i fie opozabil contractul pe care terțul a urmărit să-l încheie cu el,
conchidem, alături de alți autori, că, în speță, intră în joc teoria reprezentării aparente (a cărei aplicație
particulară o constituie mandatul aparent), care stă la baza validării contractului încheiat în lipsa sau cu
depășirea puterii de reprezentare, însă nu între „reprezentant” și terț, ci între acesta din urmă și
„reprezentat”. În fapt, legiuitorul ocrotește buna-credință a terțului care a fost determinat de către
însuși „reprezentatul” să se încreadă în calitatea de „reprezentant” a celui cu care a contractat direct,
precum și în puterea acestuia de reprezentare. Este sancționată, în același timp, însăși culpa
„reprezentatului”, întrucât acesta s-a aflat la originea aparenței inexacte, la a cărei generare a contribuit.

Așadar, contractul prefigurat de către terț va ajunge să producă efecte obligatorii între acesta și
„reprezentat” nu pentru că așa au convenit terțul cu „reprezentantul”, ci ca o aplicație particulară a
teoriei aparenței în drept, prin care se ocrotește buna-credință a terțului care a fost determinat de către
însuși cel „reprezentat” să se încreadă în împuternicirea pe care acesta i-ar fi dat-o „reprezentantului”.
Or ocrotirea bunei-credințe a terțului în acest caz particular nu se poate realiza decât validând între
acesta și „reprezentat” contractul prefigurat de către terț și încheiat cu „reprezentantul”, prin aceasta
obținându-se și „sancționarea” celui care se află la originea erorii terțului.

Deci, efectele aceluiași contract pe care terțul l-a încheiat cu „reprezentantul” ajung să-i fie impuse
„reprezentatului” cu forță obligatorie nu printr-o extindere a efectelor contractului inițial, care nici
măcar nu este unul valabil încheiat, după cum am văzut, ci prin aplicarea teoriei reprezentării aparente,
în temeiul căreia contractul la care terțul de bună-credință a consimțit se consideră încheiat direct cu
„reprezentatul”, care, prin comportamentul său, l-a determinat pe terțul contractant să creadă în mod
rezonabil

că „reprezentantul” are puterea de a-l reprezenta și că acționează în limita puterilor conferite.

Soluția imaginată de către legiuitor este o aplicație particulară a art. 17 Cod civil – „Eroarea comună și
invincibilă” – la situația în care, deși terțul de bună-credință s-a aflat în eroare cu privire la calitatea de
„reprezentant” a celui cu care a contractat, aceasta nu a constat în concretizarea împărtășirii unei
credințe comune și invincibile, ci s-a datorat exclusiv manoperelor „reprezentatului”, care au fost de o
asemenea natură încât l-au determinat pe terț să creadă în mod rezonabil în împuternicirea pretinsă de
către „reprezentant”. Deci, deși nu a fost comună și invincibilă, totuși eroarea terțului a fost scuzabilă,
raportat la diligența și prudența unui om mediu. Și, pentru că însuși „reprezentatul” a determinat
această eroare, prin conduita sa, sancționarea acestuia din urmă și protejarea concomitentă a terțului
de bună-credință nu se putea face mai eficient altfel decât s-a făcut prin soluția adoptată.

D. Acțiunile directe

Acțiunea directă este, de fapt, un drept material la acțiune al unei persoane, terț propriu-zis față de un
anumit contract, de a se îndrepta, în exercițiul unui drept subiectiv de creanță (în plată sau în garanție),
împotriva uneia dintre părțile respectivului contract, cu care însă nu are nici un raport juridic, invocând
acel contract în favoarea sa.

Actorii acestui mecanism juridic sunt: creditorul (titularul dreptului subiectiv a cărui realizare se
urmărește prin acțiunea directă), debitorul său imediat, numit și debitorul intermediar (față de care
creditorul este legat printr-un raport juridic născut dintr-un contract sau dintr-un fapt juridic ilicit), și
debitorul debitorului imediat, numit și subdebitor (care se află cu debitorul intermediar într-un raport
juridic născut dintr-un contract).

Ceea ce este comun ambelor raporturi juridice existente, pe de o parte, între creditor și debitorul său
imediat și, pe de altă parte, între acesta din urmă și subdebitor, este obiectul obligației debitorului
intermediar față de creditor, respectiv a subdebitorului față de debitorul intermediar, obiect care este
același.

Conform principiului relativității efectelor contractului, într-un asemenea scenariu, fiecare creditor se
poate îndrepta doar împotriva propriului debitor, pentru realizarea dreptului său de creanță. Astfel,
creditorul se poate îndrepta exclusiv împotriva debitorului imediat (debitorului intermediar din schema
de mai jos), iar acesta din urmă, doar împotriva subdebitorului.

Schema acestor raporturi juridice guvernată de principiul relativității ar arăta cam așa:

raport juridic contractual sau delictual

creditor debitor intermediar

drept la acțiune (obiectul obligației = )

drept la acțiunea

oblică, prin care se exercită

dreptul de creanță al debitorului

intermediar

raport juridic contractual

drept la acțiune

(obiectul obligației = )
subdebitor

Într-o astfel de schemă clasică, pentru ca creditorul să își vadă realizat dreptul său de creanță pe care îl
are împotriva debitorului intermediar, nu are drept la acțiune decât împotriva acestuia, deși dreptul său
de creanță are corelativă obligația debitorului intermediar care are același obiect cu cel al aceleia pe
care o are subdebitorul față de debitorul intermediar.

Pentru a facilita derularea raporturilor juridice dintre cei trei actori, legiuitorul a creat posibilitatea
creditorului de a se îndrepta direct împotriva subdebitorului, în pofida lipsei, între aceștia, a unui raport
juridic, pentru a-și vedea realizat dreptul de creanță pe care, de facto, îl are împotriva debitorului
imediat.

Mijlocul prin care creditorul se îndreaptă împotriva subdebitorului este acțiunea directă.

Aceste acțiuni directe, în funcție de obiectul obligației debitorului imediat, respectiv al obligației
subdebitorului (care am arătat că este identic), se împart în acțiuni directe în plată și acțiuni directe în
garanție.

Acțiunile directe în plată se caracterizează prin aceea că obiectul obligației debitorului intermediar,
respectiv al celei a subdebitorului îl reprezintă o sumă de bani.

Acțiunile directe în garanție urmăresc executarea, de către debitorul intermediar, respectiv de către
subdebitor, a unei obligații contractuale aflate în strânsă legătură cu un bun care, la rândul său, a făcut
obiectul prestației subdebitorului către debitorul intermediar, respectiv al celei a celui din urmă către
creditor.

Acțiunile directe în plată nu există decât în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, cum sunt:
acțiunea directă a locatorului împotriva sublocatarului, pentru a-l constrânge la plata chiriei (art. 1807,
alin. 1 Cod civil); acțiunea directă a lucrătorilor neplătiți de către antreprenor împotriva beneficiarului,
până la concurența sumei pe care acesta din urmă i-o datorează antreprenorului (art. 1856 Cod civil);
acțiunea directă a mandantului împotriva submandatarului ori pentru repararea prejudiciilor cauzate
prin îndeplinirea defectuoasă a mandatului, ori pentru revendicarea bunurilor sau sumelor de bani
primite în temeiul mandatului (art. 2023, alin. 6 Cod civil); acțiunea directă a victimei prejudiciului
împotriva asigurătorului de răspundere civilă al făptuitorului, pentru plata despăgubirilor (art. 2224, alin.
2 Cod civil).

Acțiunile directe în garanție se exercită în temeiul art. 1282, alin. 2 Cod civil, fiind legate de transmiterea
unui drept sau accesorii transmiterii unui bun, în cadrul unui grup de contracte liniar (lanț contractual),
în toate cazurile în care contractele care compun grupul privesc transmiterea aceluiași bun (garanția
pentru vicii ascunse, garanția pentru evicțiune, care se transmit subdobânditorilor bunului înstrăinat în
așa fel încât aceștia, în lipsa unui contract încheiat direct cu primul înstrăinător, au o acțiune directă
împotriva acestuia, pentru valorificarea respectivelor garanții).

Utilizarea acțiunii directe îi conferă, uneori, creditorului șansa de a evita insolvabilitatea propriului
debitor (a debitorului intermediar) – cum sunt, spre pildă, cazurile reglementate la art. 1807, alin. 1, art.
1856, alin. 1, art. 2224, alin. 2 Cod civil și îl scutește, concomitent, atât de sarcina probării condițiilor de
admisibilitate a unei eventuale acțiuni oblice îndreptate împotriva subdebitorului, pentru executarea
obligației acestuia față de debitorul intermediar, cât și de neajunsurile efectelor colective ale admiterii
unei astfel de acțiuni, care, prin faptul realizării, în patrimoniul debitorului intermediar, a dreptului său
de creanță, face acest drept obiect al urmăririi

din partea tuturor creditorilor acestuia, cu care creditorul care a promovat acțiunea oblică va trebui să
intre în concurs, în scopul satisfacerii propriei creanțe.

Schema raporturilor juridice din cadrul acțiunii directe arată cam în felul următor:

raport juridic contractual sau delictual

creditor debitor intermediar

drept la acțiune

obiectul obligației =

drept la acțiune directă

prin care se exercită dreptul

de creanță propriu

obiectul obligației = raport juridic contractual

drept la acțiune

obiectul obligației =

subdebitor

Așadar, prin acțiunea directă pe care legiuitorul i-o pune la dispoziție, creditorul ajunge să-și satisfacă
dreptul de creanță fără ca, pentru aceasta, să fie amenințat de concursul creditorilor debitorului
intermediar (situație în care s-ar fi aflat dacă s-ar fi îndreptat împotriva subdebitorului cu o acțiune
oblică, prin care însă ar fi valorificat dreptul de creanță al debitorului intermediar, iar nu propriul său
drept de creanță). Urmare a admiterii acțiunii directe, subdebitorul va executa obligația direct în
favoarea creditorului, fără ca valoarea respectivă să treacă, mai întâi, prin patrimoniul debitorului
intermediar. În acest fel, se sting ambele raporturi juridice preexistente: atât cel dintre creditor și
debitorul intermediar, cât și cel dintre acesta din urmă și subdebitor, prestația care constituie obiectul
obligațiilor dintre aceștia fiind executată o singură dată.

Dincolo de toate aceste aspecte legate de acțiunea directă, cel mai important lucru pe care trebuie să-l
rețineți, legat de lecția noastră de astăzi, este acela că, în lipsa unui text legal, dreptul la acțiunea directă
nu există în patrimoniul creditorului.
Așadar, acest drept la acțiunea directă nu se naște din contractul încheiat între debitorul intermediar și
subdebitor, ci exclusiv din lege, fiind însă strâns legat de acest contract.

Dacă izvorul dreptului la acțiunea directă îl constituie legea, iar nu contractul dintre subdebitor și
debitorul intermediar, atunci aceasta nu reprezintă, în opinia noastră, o excepție veritabilă de la
principiul relativității, deși se afirmă, în literatura de specialitate, contrariul.

Explicația este așadar aceeași cu aceea oferită în cazul acordurilor colective.

2. Excepția veritabilă de la principiul relativității. Stipulația pentru altul (Contractul în beneficiul unui
terț)

Stipulația pentru altul este reglementată la art. 1284 – 1288 Cod civil.

Stipulația pentru altul este contractul sau o clauză contractuală prin care o persoană, numită promitent,
se obligă față de o altă persoană, numită stipulant, să execute o prestație în favoarea unui terț
beneficiar.

Fiind un contract, pentru încheierea sa valabilă, este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor
condițiilor de validitate prevăzute ca atare pentru orice contract, la art. 1179 Cod civil.

Pe lângă aceste condiții generale de validitate, pentru ca stipulația pentru altul să-și producă efectele
scontate de către părți, trebuie să fie îndeplinite cumulativ și două condiții speciale de eficacitate:

a) terțul beneficiar să fie o persoană determinată sau, cel puțin, determinabilă la data încheierii
stipulației, trebuind însă să fie determinată la data producerii efectelor stipulației;

b) terțul beneficiar trebuie să existe la momentul în care promitentul trebuie să-și execute prestația în
favoarea acestuia.

Din coroborarea celor două condiții speciale, rezultă că se poate stipula, spre exemplu, în favoarea unui
copil conceput, dar nenăscut, la data încheierii stipulației, însă, pentru ca aceasta să fie eficace, la
momentul în care promitentul trebuie să execute prestația asumată, copilul trebuie să existe, adică să se
fi născut și să fie viu (suntem, într-un astfel de caz, într-o aplicație a principiului: infans conceptus pro
nato habetur quoties de comodis eius agitur).

Spuneam că cele două condiții speciale instituite de art. 1285 Cod civil, privindu-l pe terțul beneficiar,
sunt mai degrabă condiții de eficacitate a stipulației pentru altul, decât de validitate, întrucât, în lipsa
îndeplinirii lor, atât individual, la momentul în care fiecare trebuie să fie îndeplinită (căci verificarea lor
are loc la date diferite), cât și cumulativ, la data executării stipulației astfel cum aceasta fost inițial
prefigurată de către părțile sale, stipulația pentru altul nu este afectată în validitatea sa, ci în modul în
care își produce efectele: prestația asumată de către promitent nu se poate executa în favoarea terțului
(care fie nu este determinat sau, cel puțin determinabil, la momentul încheierii stipulației, fie, dacă a
fost astfel, el nu există, la momentul executării acesteia), ci se va executa în favoarea stipulantului, cu
condiția însă de a nu agrava sarcina promitentului.
Astfel, este clar că stipulația pentru altul – și avem în vedere aici contractul încheiat între stipulant și
promitent, iar nu întreaga figură juridică – rămâne valabilă în ipoteza neîndeplinirii condițiilor speciale,
însă de prestația asumată de către promitent va beneficia stipulantul (practic, se schimbă beneficiarul
prestației, obligația promitentului rămânând aceeași). Cu toate acestea, acest lucru se întâmplă numai în
măsura în care sarcina promitentului nu se agravează astfel, adică nu cresc costurile executării prestației
promise în favoarea stipulantului, raportat la cât ar fi fost costurile executării aceleiași prestații în
beneficiului terțului (de pildă, distanțarea spațială a stipulantului față de promitent, în raport de
apropierea spațială a terțului care ar fi trebuit să beneficieze de prestația asumată de către promitent,
va determina sporirea costurilor de executare a acestei prestații în favoarea stipulantului). Dacă, prin
executarea, în favoarea stipulantului, a prestației promise, sarcina promitentului se agravează, atunci

acesta nu va putea fi ținut la a executa prestația respectivă decât în limita acelorași costuri pe care le-ar
fi avut dacă ar fi executat prestația asumată în favoarea terțului.

Fiind, practic, un contract încheiat între promitent și stipulant (care sunt singurele părți ale acestuia),
între aceștia, stipulația pentru altul se impune cu forță obligatorie, astfel că stipulantul va avea împotriva
promitentului toate drepturile pe care le are orice creditor împotriva debitorului său.

Prin urmare, în cazul neexecutării nejustificate sau culpabile, de către promitent, în favoarea terțului
beneficiar sau a stipulantului, după caz (în funcție de distincțiile făcute deja) a prestației asumate
contractual, stipulantul are la dispoziție toate remediile contractuale conferite oricărui creditor pentru
neexecutarea nejustificată sau culpabilă a contractului (în principiu, cele consacrate în art. 1516 Cod
civil).

În ceea ce-l privește pe terțul beneficiar, acesta nu este parte în contractul încheiat între stipulant și
promitent, însă beneficiază de efectele acestuia, în măsura prestației care a fost asumată de către
promitent.

Astfel, principalul efect al stipulației pentru altul este consacrat în textul art. 1284 Cod civil. Din cuprinsul
acestuia, rezultă că promitentul își poate asuma, în nume propriu, o anumită obligație (de a da, a face, a
nu face ceva) față de stipulant („Oricine poate stipula în numele său, …”), obligație care urmează însă a fi
executată în favoarea unui terț, străin, după cum spuneam, de contractul încheiat între promitent și
stipulant („… însă în beneficiul unui terț”). Ceea ce caracterizează stipulația pentru altul, ca o figură
juridică sui generis, este însuși mecanismul acesteia, descris la alin. 2 al art. 1284 Cod civil, conform
căruia, „Prin efectul stipulației, beneficiarul dobândește dreptul de a cere direct promitentului
executarea prestației”. Așadar, din textul legal precitat se poate desprinde cu ușurință principalul efect
al stipulației, astfel cum a fost aceasta prefigurată încă de la momentul încheierii sale: din acordul de
voințe al stipulantului și al promitentului, se naște, direct și originar, în patrimoniul terțului beneficiar,
fără a fi necesar consimțământul acestuia în acest scop, dreptul de creanță corelativ obligației asumate
de către promitent, în așa fel încât terțul va avea la dispoziție, împotriva promitentului, pentru
satisfacerea acestei creanțe, fie acțiunea în executare (prin care obține executarea în natură sau prin
echivalent bănesc, după caz, a prestației promise), fie calea excepției (prin care își poate păstra
beneficiul dobândit prin stipulație, apărându-se într-o eventuală cerere în executare promovată de către
promitent împotriva sa, având ca obiect, de data aceasta, realizarea unei creanțe a promitentului
împotriva terțului beneficiar, creanță care preexista stipulației, însă care s-a stins prin chiar stipulația
făcută de către promitent, sub forma remiterii de datorie în favoarea terțului beneficiar), fie remediul
daunelor-interese (prin care poate obține despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin
neexecutarea prestației asumate de către promitent în favoarea sa). De asemenea, terțul beneficiar, ca
orice creditor, are la dispoziție toate mijloacele pe care un creditor chirografar (acțiunea oblică, acțiunea
pauliană, alte mijloace de conservare – sechestrul, de exemplu) sau un creditor garantat (executarea
ipotecii, a gajului, a fidejusiunii etc.) le are asupra patrimoniului debitorului său.

Întrucât însă terțul beneficiar nu este parte în contractul încheiat între stipulant și promitent, pe de o
parte, și, pe de altă parte, nu ar avea interes în acest sens, el nu poate solicita rezoluțiunea/rezilierea
acestui contract în cazul neexecutării, în favoarea sa, de către promitent, a prestației asumate.

Cum se poate apăra promitentul în cadrul acțiunii în executare a terțului beneficiar? Răspunsul ni-l oferă
art. 1288 Cod civil, conform căruia promitentul îi poate opune beneficiarului numai apărările întemeiate
pe contractul care cuprinde stipulația. Astfel, el poate invoca împotriva terțului toate excepțiile pe care
le poate opune stipulantului: excepția de neexecutare a obligațiilor asumate de către stipulant față de
promitent, în măsura în care contractul încheiat între aceștia, în care este inserată și stipulația pentru
altul, este unul sinalagmatic; rezoluțiunea/rezilierea contractului sinalagmatic încheiat cu stipulantul,
pentru neexecutarea nejustificată sau culpabilă, de către acesta din urmă, a obligațiilor sale contractuale
asumate față de promitent, care conduce și la desființarea sau încetarea dreptului terțului; nulitatea
contractului încheiat cu stipulantul; realizarea unei condiții rezolutorii care afectează respectivul
contract; beneficiul termenului suspensiv stipulat în favoarea promitentului etc.

Pentru a beneficia de prestația promisă de către promitent, terțul beneficiar nu trebuie să facă nimic, nu
este necesar să emită nici o manifestare de voință, ci doar să primească această prestație, la momentul
în care promitentul este gata să o execute și chiar oferă executarea; terțul beneficiar este chemat doar
ca, prin acțiunea sau prin omisiunea sa, să nu împiedice executarea conformă a obligației de către
promitent (art. 1517 Cod civil).

Astfel, în opinia noastră, contrară unei alte opinii exprimate în doctrina juridică, textul art. 1286 Cod civil
nu introduce o condiție de eficacitate a stipulației pentru altul. Formularea (ghinionist) negativă a acestui
text („Dacă terțul beneficiar nu acceptă stipulația, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată”) a
dat naștere la următoarea controversă între specialiștii dreptului.

Unii sunt de părere că acest text consacră o condiție de eficacitate a stipulației pentru altul, în sensul că,
în lipsa unei manifestări exprese de voință a terțului beneficiar privind acceptarea stipulației, aceasta
devine caducă, urmând ca prestația promisă să fie executată în favoarea stipulantului, în limitele
prevăzute de art. 1285 Cod civil; cu alte cuvinte, pentru a beneficia de prestația promisă, terțul
beneficiar este necesar să o accepte expres, anterior executării acesteia, acceptare care se traduce în
chiar o condiție sine qua non a executării, într-o premisă a acesteia; dacă terțul beneficiar nu acceptă
expres prestația, anterior executării acesteia, promitentul nu o poate executa.
Alții, la a căror opinie ne raliem și noi, consideră că acceptarea expresă, anterioară, a prestației promise
nu constituie o condiție de eficacitate a stipulației pentru altul. Așa cum am arătat deja, pentru a
beneficia de această prestație, terțul nu are decât să adopte atitudinea pe care orice creditor trebuie să
o aibă vizavi de primirea executării ce i se oferă, raportat la textul art. 1517 Cod civil: să nu împiedice,
prin acțiunea sau prin omisiunea sa, executarea conformă a obligației de către debitor. Desigur, dacă,
pentru a putea fi executată conform prestația promitentului, este necesară îndeplinirea, de către terțul
beneficiar, a unor acte preparatorii, premergătoare (de exemplu, deschiderea unui cont bancar în care
să-i fie virată suma de bani promisă și comunicarea, către promitent, a contului IBAN, a numelui băncii la
are acesta este deschis etc.) sau chiar a unor acte concomitente executării, solicitate de specificitatea
prestației asumate de către promitent (de pildă, dacă promitentul își asumă o obligație de a da, având în
vedere dispozițiile art. 1273 Cod civil, conform cărora drepturile reale se constituie sau se transmit prin
acordul de voință al părților – avem aici în vedere transmiterea inter vivos a acestor drepturi – din care
înțelegem că, între vii, drepturile

reale nu se pot transmite prin acte juridice unilaterale, terțul, pentru a beneficia de executarea
conformă a prestației din partea debitorului, este necesar să-și dea consimțământul expres în sensul
acceptării stipulației, practic, a ofertei pe care promitentul i-o face în executarea obligației asumate față
de stipulant, iar aceasta trebuie să se întâmple, atât în ceea ce privește oferta – care poate fi sau nu
inclusă în chiar stipulația pentru altul -, cât și acceptarea, în forma solicitată de lege pentru validitatea
respectivului contract, în funcție de obiectul prestației de a da asumate de către promitent; excepție
face donația indirectă, potrivit art. 1011, alin 2 Cod civil, care trebuie să îndeplinească toate condițiile de
fond, mai puțin însă forma autentică solicitată donațiilor directe; putem discuta despre o donație
indirectă făcută prin intermediul unei stipulații pentru altul ori de câte ori, anterior stipulației, între
stipulant și terțul beneficiar nu exista un raport juridic care să justifice această stipulație în sensul
stingerii, prin ea, a unei datorii a stipulantului față de terț; nu excludem însă, într-o atare ipoteză, și
înscrierea provizorie a dreptului real al terțului beneficiar, dobândit în temeiul stipulației pentru altul –
deci în lipsa consimțământului expres al său în sensul acceptării stipulației -, sub o condiție rezolutorie,
condiție care se va radia după 10 ani de la înscriere, dacă, în acest termen, nu s-a cerut, în temeiul ei,
radierea dreptului înscris sub această modalitate, fiind astfel incidente textele art. 885, alin. 1, art. 898,
alin. 1, art. 912, alin. 2 Cod civil), aceasta nu însemnă că terțul face o acceptare expresă, anterioară, a
stipulației, ci că îndeplinește propriile îndatoriri de care depinde însăși executarea conformă a prestației
de către promitent. Astfel de cazuri constituie, oricum, excepții, întrucât majoritatea prestațiilor
asumate de către promitenți sunt prestații de a face, pentru a căror executare conformă nu este necesar
concursul creditorului, adică al terțului beneficiar.

În opinia noastră, a solicita terțului beneficiar o manifestare expresă de voință în sensul acceptării
stipulației făcute în favoarea sa înseamnă a descalifica această figură juridică din a fi excepția veritabilă
de la principiul relativității efectelor contractului. Astfel, așa cum stipulează și art. 1284 Cod civil,
precitat, prin chiar efectul stipulației, dreptul de creanță se naște în patrimoniul terțului beneficiar, ceea
ce înseamnă că, pentru aceasta, nu este nevoie de consimțământul acestuia în acest scop. Chiar și
autorii care văd în alin. 1 al art. 1286 Cod civil o condiție de eficacitate a stipulației pentru altul, sunt de
acord cu acest lucru. Tocmai de aceea, stipulația pentru altul este singura excepție veritabilă de la
principiul relativității, deoarece, exclusiv din contractul încheiat între promitent și stipulant, ca o
consecință a acordului de voințe al acestora, se naște, în patrimoniul terțului beneficiar, în mod direct și
originar, dreptul de creanță. Acesta este deci unul dintre cazurile în care legea dispune altfel, la care face
referire art. 1280 Cod civil, care consacră principiul relativității. Or, ce rost ar avea ca, socotind valabil
născut, în patrimoniul terțului beneficiar, fără consimțământul acestuia, dreptul său de creanță corelativ
obligației asumate de către promitent, să condiționăm eficacitatea acestui drept de o manifestare de
voință expresă a terțului în acest sens? Chiar textul art. 1284, alin. 2 Cod civil este cât se poate de clar
când arată, consecința principală a stipulației, deci a acordului de voințe dintre promitent și stipulant, iar
nu a consimțământului terțului beneficiar în acest sens: dobândirea, de către acesta din urmă, a
dreptului de a cere direct promitentului executarea prestației. Aceasta nu poate însemna altceva decât
că dreptul de creanță al terțului beneficiar este eficace încă de la momentul nașterii lui, ceea ce
presupune, pe de altă parte, că promitentul își poate

executa conform obligația fără ca acest lucru să fie condiționat de o manifestare expresă de voință din
partea terțului.

Desigur, împărtășim opinia conform căreia terțul nu poate fi forțat să primească prestația promisă; de
altfel, în patrimoniul său, se naște un drept, iar nu o obligație. Exercitarea dreptului rămâne întotdeauna
la latitudinea titularului său. Dacă acesta însă se confruntă cu primirea executării conforme din partea
debitorului, el nu are decât să adopte conduita prescrisă de art. 1517 Cod civil (adică să se abțină de la a
împiedica executarea stipulației de către promitent, primind plata), ceea ce nu înseamnă că acceptă
expres stipulația, ci pur și simplu, că primește executarea acesteia.

Textul art. 1286, alin. 1 Cod civil trebuie citit, în opinia noastră, integrat cu cel al alin. 2 al aceluiași
articol, care dispune că „Stipulația poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la
stipulant sau la promitent. Stipulația poate fi acceptată și după decesul stipulantului sau al
promitentului”. Întregul articol se referă la ceea ce înseamnă acceptarea stipulației de către terțul
beneficiar, arătând care este valoarea, care este efectul acestei acceptări. Astfel, ceea ce trebuie reținut
din cuprinsul art. 1286 Cod civil este că: până la momentul în care terțul beneficiar acceptă expres
stipulația, aceasta este revocabilă; acceptarea expresă a stipulației transformă însă dreptul de creanță al
terțului beneficiar într-unul irevocabil. Deci, dacă terțul beneficiar dorește să se asigure de faptul că
stipulația nu va fi revocată, el o poate accepta expres. Această acceptare poate fi făcută și după decesul
promitentului sau cel al stipulantului, succesorii în drepturi ai acestora fiind ținuți să execute obligațiile
asumate prin stipulație întocmai ca autorii lor, cu excepția acelora asumate în considerarea calităților
personale ale acestora, deci intuitu persoane, care se sting la decesul lor. De asemenea, în ipoteza în
care terțul beneficiar decedează înainte de a accepta expres stipulația, cu excepția stipulației intuitu
personae, făcute în considerarea calităților personale ale terțului, aceasta poate fi acceptată, cu aceleași
efecte, de către moștenitorii acestuia. Acceptarea stipulației este un act juridic unilateral, fiind deci
supus comunicării, potrivit art. 1326 Cod civil, care își produce efectele doar din momentul în care
aceasta a ajuns la promitent sau la stipulant, chiar dacă acesta nu a luat la cunoștință de ea din motive
care nu îi sunt imputabile. Din acest moment, în care comunicarea cu acceptarea stipulației din partea
terțului beneficiar ajunge la promitent sau la stipulant, aceasta nu mai poate fi revocată, deci dreptul de
creanță al terțului beneficiar nu mai poate fi afectat de o astfel de manifestare de voință din partea
părților stipulației (revocare de comun acord, denunțare unilaterală). Desființarea dreptului terțului
beneficiar se poate face însă, în continuare, și după momentul comunicării acceptării stipulației din
partea acestuia, însă numai pentru cauză de nulitate sau de rezoluțiune/reziliere a stipulației. Așadar,
efectul acceptării exprese, de către terțul beneficiar, a stipulației făcute în favoarea sa, este acela al
transformării dreptului de creanță al terțului dintr-unul revocabil într-unul irevocabil. Pornind de la
această premisă, pentru coerența întregului articol 1286 Cod civil, alin. 1 al acestuia ar fi trebuit, în
opinia noastră, formulat pozitiv, în sensul că refuzul, de către terțul beneficiar, al stipulației făcute în
favoarea sa, atrage desființarea retroactivă a dreptului său, caz în care prestația asumată de către
promitent a fi executată în favoarea stipulantului sau a moștenitorilor acestuia, fără a agrava însă
sarcina promitentului (art. 1287, alin. 2 Cod civil). Credem că așa ar trebui citit și înțeles acest text legal,
al alin. 1 din art. 1286 Cod civil. Nici un text de lege nu condiționează eficacitatea stipulației pentru altul
de acceptarea sa expresă, anterioară executării, ci, așa cum am văzut, textele

alin. 1 și 2 ale art. 1286 Cod civil arată, pe de o parte, că refuzul stipulației, care poate fi exprimat, pur și
simplu, în momentul executării acesteia de către promitent, prin neacceptarea executării conforme
oferite, atrage desființarea retroactivă a dreptului de creanță al terțului beneficiar și, pe de altă parte, că
acceptarea expresă a acesteia, de către terț sau de către moștenitorii săi, o face irevocabilă din
momentul în care aceasta ajunge la promitent sau la stipulant. Pentru aceste motive, nu putem accepta
părerea exprimată în literatura juridică potrivit căreia neacceptarea beneficiului stipulației nu presupune
nici o condiție și poate fi identică pasivității terțului. În susținerea opiniei noastre aducem și argumentul
art. 13 Cod civil, conform căruia renunțarea la un drept nu se prezumă. Or terțul beneficiar, așa cum am
văzut deja, câștigă dreptul său de creanță, în propriul patrimoniu, încă de la data încheierii, între
promitent și stipulant și exclusiv din acordul lor de voințe, a stipulației, fără a fi nevoie de
consimțământul său expres în acest sens. Iar dacă acceptăm că acest drept de creanță se naște direct și
originar (adică fără a trece prin patrimoniul stipulantului, motiv pentru care terțul nu are a se teme de
concursul creditorilor acestuia, nici de o eventuală insolvabilitate a stipulantului) în patrimoniul terțului
beneficiar, cum am putea considera că tăcerea, inactivitatea acestuia conduce la desființarea retroactivă
a dreptului său? Aceasta ar însemna să operăm cu o prezumție contrară textului art. 13 Cod civil, or nu
credem că aceasta a fost voința legiuitorului, în cuprinsul alin. 1 al art. 1286 Cod civil. Ni se pare că textul
art. 13 Cod civil are o formulare categorică, instituind un principiu în materie; or, de la orice principiu,
derogările trebuie să fie expres și limitativ prevăzute de lege; așa este, de pildă, cazul renunțării la
moștenire (care nici măcar nu reprezintă renunțarea doar la un drept, căci moștenirea presupune nu
numai activ patrimonial, ci și pasiv), reglementat la art. 1112 și art. 1113 Cod civil, unde legiuitorul
instituie expres o prezumție de renunțare, care operează în anumite condiții și numai în acele condiții.
Deci derogarea de la principiul instituit de art. 13 Cod civil credem noi că trebuie să fie una expresă,
neputând accepta teza renunțării tacite la drept. Apoi, s-ar ridica problema, în ipoteza acceptării tezei
contrarii, cât timp trebuie să fie inactiv terțul beneficiar pentru a se desființa retroactiv dreptul său, știut
fiind faptul că, chiar și împlinirea termenului de prescripție stinge doar dreptul material la acțiune,
transformând însă obligația într-una naturală, iar nu stingând-o. Deci, promitentul beneficiar își poate
executa valabil obligația asumată față de terț chiar și după împlinirea termenului de prescripție, însă, ce-
i drept, el nu mai poate fi constrâns la aceasta. În concluzie, în această privință, în opinia noastră,
tăcerea sau inactivitatea terțului beneficiar nu valorează refuzul stipulației făcute în favoarea sa.
Dimpotrivă, pentru ca dreptul acestuia să se desființeze retroactiv, trebuie ca terțul beneficiar să refuze
expres stipulația făcută în favoarea sa.

Am vorbit mai sus de revocarea stipulației și ne-am rezumat a arăta doar că aceasta poate fi făcută
numai până la momentul în care acceptarea expresă a stipulației de către terțul beneficiar ajunge fie la
promitent, fie la stipulant, moment de la care dreptul de creanță al terțului devine irevocabil și deci
părțile stipulației nu-l mai pot atinge prin astfel de manifestări de voință care au ca efect revocarea
acestuia. Ce înseamnă, practic, revocarea stipulației pentru altul? Aceasta poate să însemne fie
revocarea, prin consimțământ mutual (mutuus dissensus) al promitentului și al stipulantului, a întregului
contract încheiat între aceștia, fie numai a stipulației făcute în favoarea terțului, aceasta nefiind altceva
decât aplicarea, în acest caz, a principiului

simetriei în contracte. De asemenea, potrivit art. 1287 Cod civil, stipulantul poate, prin act juridic
unilateral (pentru că, pentru el, stipulația reprezintă un beneficiu, întocmai ca și pentru terțul beneficiar;
de multe ori, prin executarea, de către promitent, a stipulației în favoarea acestuia din urmă, se stinge
indirect o obligație anterioară a stipulantului față de terț), să revoce stipulația (dar nu și contractul
încheiat cu promitentul, în care este aceasta inserată, dacă stipulația pentru altul s-a obiectivat într-o
clauză contractuală, iar nu într-un contrat de sine stătător, căci altfel s-ar încălca regula irevocabilității
unilaterale a contractului și deci principiul forței obligatorii), însă numai în măsura în care executarea
acesteia în favoarea terțului beneficiar nu ar fi în interesul promitentului (de exemplu, prin executarea
prestației asumate în favoarea terțului beneficiar, promitentul stinge o datorie proprie anterioară față
de acesta); revocarea astfel făcută de către stipulant produce efecte numai din momentul ajungerii ei la
promitent. Dacă promitentul are interes în a executa stipulația, stipulantul nu o poate revoca fără
consimțământul său. Promitentul nu poate revoca stipulația printr-un act juridic unilateral, căci astfel s-
ar încălca regula irevocabilității unilaterale a contractului și deci principiul forței obligatorii care
guvernează contractul încheiat între promitent și stipulant; totuși, apreciem noi, dacă, în favoarea
promitentului, la momentul încheierii stipulației pentru altul, a fost cuprinsă în aceasta o clauză de
denunțare unilaterală a sa, atunci promitentul poate exercita acest drept de denunțare unilaterală, în
condițiile stipulate în contract, cu efectul revocării stipulației pentru altul. Astfel cum am antamat deja,
revocarea stipulației va avea ca efect desființarea retroactivă a dreptului terțului beneficiar, cu
consecința executării prestației datorate inițial acestuia în favoarea stipulantului sau moștenitorilor săi,
însă fără a se agrava, prin aceasta, sarcina promitentului. Desigur, prin actul juridic unilateral al revocării
stipulației pentru altul, precum și prin acordul de voințe dintre promitent și stipulant în același sens,
poate fi desemnat, în locul terțului, un alt beneficiar în favoarea căruia promitentul va fi ținut să execute
prestația asumată. Din textul art. 1287, alin. 2 Cod civil nu rezultă clar dacă, și în privința terțului
beneficiar desemnat ulterior revocării, subzistă limitarea obligării promitentului doar în măsura în care
acesta s-a obligat inițial; cu alte cuvinte, promitentul este ținut față de noul terț beneficiar a executa
prestația promisă chiar și dacă, prin aceasta, sarcina sa este agravată? În opinia noastră, răspunsul
trebuie diferențiat. Astfel, dacă noul terț beneficiar a fost desemnat prin acordul de voințe a
promitentului și a stipulantului, atunci limitarea nu funcționează, căci promitentul s-a obligat, în temeiul
libertății contractuale, cu forță obligatorie, la a executa respectiva prestație în favoarea acestui nou terț,
în condițiile pe care această executare le presupune. Dacă, dimpotrivă, noul terț beneficiar a fost
desemnat printr-un act juridic unilateral de către stipulant, atunci, prin analogie, limitarea trebuie să
subziste: promitentul nu va ținut să execute prestația promisă, în favoarea acestui nou terț, decât cu
costurile pe care le-ar fi implicat executarea aceleiași prestații în favoarea terțului inițial (ubi eadem est
ratio, eadem solutio esse debet).

Stipulația pentru altul poate îmbrăca forma unui contract cu titlu gratuit ori a unuia cu titlu oneros.
Astfel, dacă, anterior acesteia, între promitent și stipulant, nu exista un raport juridic și nici între
stipulant și terț nu exista un raport juridic, stipulația în favoarea terțului beneficiar va apărea pentru
stipulant și promitent ca un contract cu titlu gratuit, întrucât, prin executarea prestației promise în
favoarea terțului beneficiar, promitentul îi face stipulantului o liberalitate, iar acesta din urmă, îi face, la
rândul său,

o liberalitate terțului (este vorba aici despre o donație indirectă). Dacă, dimpotrivă, între promitent și
stipulant, exista, anterior, stipulației, un raport juridic în cadrul căruia promitentul era debitorul
stipulantului, iar, între stipulant și terț, exista un raport juridic în care stipulantul era debitorul terțului,
atunci stipulația pentru altul va fi un contract cu titlu oneros, în care atât promitentul, cât și stipulantul
urmăresc un avantaj, deoarece, prin executarea prestației în favoarea terțului beneficiar, promitentul
stinge atât obligația sa anterioară față de stipulant, cât și obligația stipulantului față de terțul beneficiar.
De asemenea, tot cu titlu oneros va fi și stipulația pentru altul prin care stipulantul urmărește să-i facă o
liberalitate terțului beneficiar, având ca obiect prestația asumată de către promitent, însă, în schimb, el
este ținut față de promitent să execute o obligație anterioară stipulației. Caracterul unilateral sau
sinalagmatic al stipulației pentru altul va depinde de interdependența obligațiilor reciproce dintre
promitent și stipulant, născute din stipulație.

Din cele mai sus expuse așadar, concluzionăm că stipulația pentru altul reprezintă o excepție veritabilă
(singura) de la principiul relativității, o figură juridică sui generis, în care, prin acordul de voințe dintre
promitent și stipulant, se naște direct și originar, în patrimoniul terțului beneficiar, un drept, fără a fi
necesar consimțământul expres al acestuia, nici pentru validitatea, nici pentru eficiența stipulației în
favoarea sa.

III. Principiul opozabilității efectelor contractului față de terți

Sintagma „opozabilitatea contractului” poate fi utilizată într-un sens larg sau într-unul restrâns.

Sensul larg are în vedere efectele pe care contractul le produce între părțile contractante și avânzii cauză
ai acestora, pe de o parte, care sunt ținuți de contract cu forța legii, și, pe de altă parte, efectele pe care
contractul le produce față de terții propriu-ziși, cărora acest act juridic le este opozabil ca un fapt juridic.

Sensul restrâns are în vedere exclusiv opozabilitatea contractului față de terții propriu-ziși, consacrată la
art. 1281 Cod civil, conform căruia: „Contractul este opozabil terților, care nu pot aduce atingere
drepturilor și obligațiilor născute din contract. Terții se pot prevala de efectele contractului, însă fără a
avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepția cazurilor prevăzute de lege”.
Textul antecitat face vorbire despre obligația tuturor terților propriu-ziși de a respecta situația juridică
născută din contractul încheiat între părți. Terții nu devin titulari de drepturi și obligații în temeiul
contractului, însă, în măsura în care le folosește, se pot prevala de efectele acestuia, neavând totuși
dreptul de a cere executarea lui.

Deci relativitatea contractului are în vedere efectele interne ale acestuia, care țin, cu forța legii, părțile,
respectiv avânzii lor cauză, iar opozabilitatea stricto sensu a contractului privește efectele externe ale
acestuia, care se impun terților în forma unei situații juridice nou-create prin contract (este vorba aici
despre opozabilitatea substanțială).

Opozabilitatea față de terți apare astfel ca un complement necesar al forței obligatorii a contractului,
căci eficacitatea acestuia depinde, de multe ori, de comportamentul terților, care sunt ținuți să nu-l
împiedice pe debitor să-și execute conform obligațiile asumate, dar și să nu favorizeze neexecutarea, de
către acesta, a respectivelor obligații. Aceasta este opozabilitatea drepturilor de creanță născute din

contract, pe care o parte contractantă o invocă față de terți. Astfel, spre exemplu, este cazul unui
angajator care, știind faptul că angajatul său și-a asumat o obligație față de fostul său angajator de a nu
distribui, în aceeași arie geografică, pentru un anumit timp, produse de același fel cu cele pe care le
distribuia pentru angajatorul său inițial, îl angajează să facă același lucru pentru sine și îl determină astfel
să încalce obligația de non-concurență asumată față de primul angajator. Într-o atare stare de fapt,
angajatorul secund, care contribuie, alături de angajatul său, debitor al primului angajator în privința
obligației de non-concurență, la încălcarea acestei obligații, poate fi ținut răspunzător pentru prejudiciile
cauzate primului angajator în acest fel.

O asemenea răspundere nu poate fi angajată însă pentru terții propriu-ziși față de contract decât în
condițiile în care aceștia aveau cunoștință despre existența acestui contract, respectiv despre
prevederile sale. Discutăm, în astfel de cazuri, de cele mai multe ori, despre o opozabilitate imediată,
neorganizată legal, terților aducându-se la cunoștință conținutul contractului fie prin prezentarea
acestuia de către înseși părțile, cu ocazia unui litigiu sau în afara unui astfel de cadru, fie prin conferirea
de dată certă respectivului înscris sub semnătură privată constatator al contractului (înscrisul autentic
este menționat într-un registru al actelor autentice, care, fiind public, asigură o astfel de opozabilitate
formală a conținutului său – art. 270 C.pr.civ., cu privire la puterea doveditoare a acestuia față de oricare
alte persoane decât părțile sale), care este menită să-i asigure pe terți despre faptul că data la care
contractul a fost încheiat nu poate fi în nici un caz ulterioară celei certe. Spre deosebire de actul
autentic, înscrisul sub semnătură privată nu are putere doveditoare decât între părțile sale semnatare,
numai data certă a acestuia devenind opozabilă altor persoane decât celor care l-au întocmit, din ziua în
care a devenit certă. Data certă a înscrisurilor sub semnătură privată se dobândește, conform art. 278
C.pr.civ.: 1. din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public,
executorul judecătoresc sau alt funcționar competent în această privință; 2. din ziua când au fost
înfățișate la o autoritate sau instituție publică, făcându-se despre aceasta mențiune pe înscrisuri; 3. din
ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public; 4. din ziua morții ori din ziua când
a survenit neputința fizică de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris,
după caz; 5. din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar și pe scurt, în înscrisuri autentice întocmite
în condițiile art. 269, precum încheieri, procese-verbale pentru punerea de sigilii sau pentru facere de
inventar; 6. din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește în chip neîndoielnic
anterioritatea înscrisului.

Este vorba aici, bineînțeles, despre o răspundere civilă delictuală a terțului care nu se află în nici un
raport juridic cu partea lezată din contract, răspundere care poate atrage obligarea sa fie la plata de
despăgubiri, fie la repararea în natură a prejudiciului cauzat (cazul, de pildă, al constatării nulității
contractului încheiat cu un terț de rea-credință de către promitentul din cadrul promisiunii de contract,
nulitate care va conduce la desființarea acestui contract, efect care nu reprezintă altceva decât o
repararea în natură a prejudiciului suferit de către beneficiarul promisiunii de contract încălcate).

De asemenea, se arată, în literatura de specialitate, că opozabilitatea față de terți a contractului se

manifestă și sub forma opozabilității drepturilor reale dobândite prin respectivul contract, terții cărora
acesta le este opus fiind ținuți să nu facă nimic de

natură a stânjeni exercitarea normală, de către titularul acestuia, a dreptului real respectiv. De fapt,
contractul probează aici legitimitatea calității de titular al respectivului drept real (de exemplu, într-o
acțiune în revendicarea unui bun imobil, pârâtul se apără invocând calitatea sa de proprietar care derivă
dintr-un contract de donație, sau de vânzare-cumpărare etc.), întrucât dreptul însuși, fiind opozabil erga
omnes, impune tuturor terților să adopte această conduită. Dar opozabilitatea erga omnes a dreptului
real nu poate fi pretinsă decât dacă se dovedește și legitimitatea dobândirii acestuia, iar acest lucru
implică, cu necesitate, opozabilitatea contractului care constituie titlu (este vorba aici, mai mult, despre
opozabilitatea probatorie a contractului).

La fel ca în cazul în care discutăm despre opozabilitatea contractului față de terți ca izvor de drepturi de
creanță, și în cazul în care contractul este opus ca izvor de drepturi reale, acesta trebuie să fie făcut
cunoscut terților, pentru ca ei să fie ținuți să respecte noua realitate juridică născută din el. În materia
drepturilor reale, se poate discuta astfel de opozabilitatea imediată, dar și despre cea mediată.
Opozabilitatea imediată rezultă din cunoașterea neorganizată de lege (este situația la care face trimitere
art. 902, alin. 1 Cod civil când face vorbire despre „cunoașterea pe orice altă cale …”). Opozabilitatea
mediată are la bază aducerea la cunoștința terților a situației juridice reale prin intermediul unui sistem
de publicitate organizat legal (sistemul cărților funciare, sistemul arhivei electronice de garanții reale
mobiliare).

Ideea care trebuie reținută vizavi de opozabilitatea contractului față de terți este aceea că acestora nu le
poate fi impusă respectarea situației juridice nou-create prin contract, conform art. 1281 Cod civil, decât
în măsura în care ei au avut cunoștință despre contract, respectiv despre conținutul acestuia, la data la
care li se verifică o atare conduită.

De altă parte, tot ca dovadă a unui fapt juridic, ca „martor” al existenței unei anume situații juridice, un
contract poate fi opus părților acestuia de către terți („Terții se pot prevala de efectele contractului …” –
art. 1281, fraza a doua Cod civil) ori de câte ori aceștia au interes să o facă, întrucât contractul respectiv
constituie un element care fie le susține o pretenție formulată împotriva uneia dintre părțile sale, fie îi
apară împotriva unei pretenții a uneia dintre părțile acestuia.
Astfel, de pildă, una din condițiile speciale ale răspunderii comitenților pentru faptele prepușilor lor este
aceea a raportului de prepușenie existent între aceștia. Acest raport este dovedit de îndată ce se face
proba unui contract individual de muncă între făptuitor și angajatorul acestuia, în scopul atragerii
răspunderii civile delictuale a acestuia din urmă pentru prejudiciile cauzate terțului care se prevalează
de respectivul contract de muncă. Ori, dimpotrivă, în ipotezele în care una dintre părțile contractului nu
execută o obligație contractual asumată față de cealaltă parte contractantă și, prin aceasta, cauzează un
prejudiciu unui terț; acesta din urmă poate solicita angajarea răspunderii civile delictuale a părții
contractante care, prin comportamentul său contractual neconform, i-a cauzat prejudicii.

IV. Excepția de la principiul opozabilității efectelor contractului față de terți – simulația

Simulația este reglementată la art. 1289 – art. 1294 Cod civil.

Simulația este operațiunea juridică prin intermediul căreia părțile unui contract real (secret, contra-
înscris) disimulează, ascund față de terți fie existența, fie natura, fie condițiile acestuia, fie chiar
identitatea uneia dintre ele, cu ajutorul unui alt contract (public, aparent, ostensibil).

Contractul secret este cel care exprimă voința reală a părților, cel care se opune acestora, precum și
avânzilor lor cauză (în materia simulației, avânzii-cauză sunt doar succesorii universali și cei cu titlu
universal, conform art. 1289, alin. 1 Cod civil) cu forța legii, însă numai și numai dacă încheierea acestuia
s-a făcut cu respectarea tuturor condițiilor de fond solicitate de lege pentru încheierea valabilă a unui
contract (art. 1289, alin. 2 și art. 1179 Cod civil), mai puțin condiția(le) de formă, care nu trebuie
îndeplinită, tocmai pentru a prezerva secretul acestui contract real (o eventuală formă autentică ar
scoate la lumină existența contractului secret prin înscrierea acestuia în registrul actelor juridice
autentice).

Contractul aparent are rolul de a ascunde terților adevărata intenție a părților, motiv pentru care, în
principiu, acestora nu le poate fi opus contractul secret, necunoscut, ci doar cel public, adus la
cunoștința lor. Acesta este motivul pentru care simulația este excepția de la principiul opozabilității
efectelor contractului față de terți. Cei din urmă, deoarece nu cunosc decât contractul public, nu pot fi
ținuți să respecte decât situația juridică falsă căreia acesta îi dă aparența de realitate. Este ocrotită, după
cum vom vedea, astfel, buna-credință a terților care, contractând, la rândul lor, cu părțile contractului
secret, s-au întemeiat cu bună-credință pe contractul public, necunoscând contractul secret.

Din însăși definiția simulației, rezultă că aceasta este de mai multe feluri sau poate avea mai mute
forme:

1. fictivitatea este acea formă a simulației în care, prin acordul simulatoriu, părțile acestuia convin că
actul aparent nu va produce, între ele, nici un efect. Acesta este singurul caz de simulație absolută, prin
care se ascunde complet adevărul, actul secret anihilând orice efect al actului public, care rămâne însă
să producă efecte față de terți. De exemplu, se încheie un act secret prin care se convine că vânzarea-
cumpărarea ce va fi perfectată între părți nu va avea, în fapt, nici un efect între acestea, dreptul de
proprietate netransmițându-se de la vânzător la cumpărător.
2. deghizarea este acea formă a simulației în care, prin acordul simulatoriu, părțile stabilesc să ascundă,
prin încheierea unui contract public, fie natura juridică a contractului secret (deghizarea totală), fie doar
unele clauze sau efecte ale acestuia (deghizarea parțială). Dacă, spre pildă, părțile încheie, în secret, un
contract de donație, iar, cu caracter public, unul de vânzare-cumpărare, prin care maschează, practic,
cauza și obiectul contractului secret, avem de-a face cu o deghizare totală. Dacă, de exemplu, părțile
încheie, în secret, un contract de vânzare-cumpărare al unui anumit bun, pentru un anumit preț, iar, în
contractul public, menționează un preț inferior sau superior celui real, suntem în prezența unei deghizări
parțiale.

3. interpunerea de persoane este acea formă a simulației în care, prin acordul simulatoriu, părțile
acestuia convin că efectele contractului public încheiat între interpus (cel care figurează ca parte în actul
public, mascând însă adevărata identitate a beneficiarului real) și terț (contractantul adevărat din actul
public, căruia acest contract i se opune cu forță obligatorie) se produc, de fapt, între acesta din urmă și
interponent (beneficiarul real al operațiunii cuprinse în actul public). Simulația prin interpunere de

persoane este menită să ascundă așadar adevărata identitate a beneficiarului unui contract (a
interponentului), fie din motive subiective (acesta nu dorește să fie cunoscut drept filantrop, de pildă),
fie din alte motive (acesta nu poate primi, de exemplu, liberalități din partea gratificantului, fiind limitat
legal, în acest sens, în capacitatea sa de folosință, cum este medicul care nu poate primi donații de la
pacientul pe care l-a tratat de ultima sa boală).

În literatura de specialitate, s-a avansat ideea că simulația prin interpunere de persoane se confundă cu
mandatul fără reprezentare, reglementat la art. 2039 și urm. Cod civil. Pentru acest motiv, s-a apreciat
că, în cadrul simulației prin interpunere de persoane, terțul față de care contractul public își produce
efectele cu forță obligatorie nu trebuie să fie parte în acordul simulatoriu. În opinia noastră, dimpotrivă,
pentru a putea vorbi despre o simulație prin interpunere de persoane, terțul trebuie să fie parte în
acordul simulatoriu, alături de interpus și de interponent, căci altfel am vorbi chiar despre un contract de
mandat fără reprezentare. Diferența dintre cele două figuri juridice, dincolo de existența acordului
simulatoriu, care caracterizează simulația, fiind de esența acesteia, și care lipsește, desigur, în contractul
de mandat fără reprezentare, o face chiar această participare a terțului la acordul simulatoriu. Simpla
cunoaștere de către el a faptului că beneficiarul real al contractului pe care el îl încheie cu interpusul
este interponentul, deci că toate efectele contractului încheiat de către el cu interpusul se produc în
patrimoniul interponentului, fără însă ca el să participe efectiv la acordul simulatoriu, ne plasează însă
pe tărâmul mandatului fără reprezentare, potrivit art. 2039, alin. 1 Cod civil. Credem că distincția este
destul de importantă. Astfel, dacă ne aflăm în ipoteza unei simulații prin interpunere de persoane, în
care terțul participă la acordul simulatoriu, având, alături de interpus și de interponent intenția de a
simula, atunci el va avea o acțiune directă împotriva interponentului pentru realizarea dreptului său de
creanță, acțiune care îi va fi deschisă, eventual, în urma admiterii unei acțiuni în simulație (dacă
interponentul refuză executarea benevolă a contractului față de terț și tăgăduiește existența
contractului secret), prin care va tinde la inopozabilitatea față de el a efectelor actului încheiat cu
interpusul, respectiv la a beneficia de efectele pe care respectivul contract le naște împotriva
interponentului, beneficiarul direct al drepturilor, respectiv titularul obligațiilor născute din contractul
încheiat în locul său, de către interpus. În acest fel, terțul va fi ferit atât de o eventuală insolvabilitate a
interpusului, cât și de concursul creditorilor acestuia. Tot în cadrul acestei figuri juridice, terțul însuși se
poate apăra într-o eventuală acțiune îndreptată împotriva lui de către interpus, invocând, pe cale de
excepție, simulația, înlăturând astfel efectele contractului încheiat între el și interpus, arătând că, de
fapt, efectele actului s-au produs între el și interponent, față de care are posibilitatea de a invoca direct
apărări și excepții întemeiate și pe alte raporturi juridice preexistente între ei (de exemplu, terțul
urmărit de către interpus pentru executarea sarcinii care afectează donația făcută acestuia, de fapt, de
către interponent, va putea invoca împotriva interponentului o modalitate de stingere a obligației sale,
pe care nu o poate însă invoca împotriva interpusului, cum ar fi compensația, ori va putea invoca o cauză
de nulitate relativă a contractului, pe care, din nou, nu o poate invoca împotriva interpusului, fiind
întemeiată pe motive care țin exclusiv de persoana interponentului). La fel, în această operațiune
juridică, interponentul va avea o acțiune directă împotriva terțului, pentru realizarea creanței sale.
Dimpotrivă, dacă ne aflăm într-un mandat fără reprezentare, chiar și în situația în care

terțul care a contractat cu mandatarul cunoștea existența mandatului, însă nu a fost parte la un acord
simulatoriu, această intenție de a simula neexistând nici măcar între mandant și mandatar, potrivit art.
2040 alin. (1) Cod civil, terțul nu are niciun raport juridic cu mandantul. Aceasta înseamnă că între
mandant și terț nu va exista nici un raport juridic, justificarea fiind aceea că mandatarul este cel care
încheie contractul cu terțul, iar nu mandantul. În alte cuvinte, mandatarul este partea contractantă care
va avea calitatea de creditor sau debitor în raport cu terțul. Astfel, terțul îl va putea urmări pe mandatar
pentru executarea obligațiilor asumate, la fel cum și mandatarul va putea exercita împotriva terțului
toate drepturile născute din contract. Așadar, terțul nu va putea acționa împotriva mandantului în
exercitarea drepturilor sale rezultând din contract, întrucât mandatarul a contractat în nume propriu, pe
când la simulația prin interpunere de persoane, interpusul este doar masca interponentului,
necontractând în nume propriu, terțul știind că interpusul are doar rolul de a ascunde identitatea
adevăratului cocontractant și participând el însuși la această intenție de a simula, devenind astfel parte
în simulație; în ipoteza contractului de mandat fără reprezentare, contractul de mandat este, pentru
terț, un res inter alios acta, adică un act care nici nu-i poate profita, dar nici dăuna, fiind străin acestuia.
O eventuală acțiune a mandantului împotriva terțului este condiționată, în cadrul contractului de
mandat fără reprezentare, de prealabila executare a propriilor obligații de către mandant în favoarea
mandatarului său, acțiunea pe care o exercită împotriva terțului fiind una în substituirea mandatarului,
iar nu una directă, mandatarul fiind îndreptățit să solicite terțului executarea conformă a obligațiilor
asumate (art. 2040, alin. 2 Cod civil).

Schema raporturilor juridice care caracterizează simulația prin interpunere de persoane ar arăta în felul
următor:

acordul simulatoriu (contractul secret) = interpusul + interponentul + terțul situația juridică reală

interpus contractul public terț

(cel care ascunde raport juridic aparent

identitatea interponentului
și participă, aparent,

în nume propriu și pe seama sa la contract)

raportul juridic real,

născut din contractul secret/acordul simulatoriu

contractul secret (acțiuni contractuale reciproce, întemeiate pe

acordul simulatoriu/contractul secret;

dublează, eventual, acțiunea în simulație)

interponent

(cel care este beneficiarul real

al contractului încheiat între interpus și terț)

Schema raporturilor juridice care caracterizează contractul de mandat fără reprezentare ar arăta în felul
următor:

contract public

mandatar terț

(contractează cu terțul raport juridic contractual; acțiuni contractuale reciproce, cunoaște sau

în nume propriu, dar pe întemeiate pe contractul dintre ei nu cunoaște

seama mandantului calitatea mandatarului

contract de mandat (între mandant și terț nu există raport juridic contractual,

fără reprezentare (poate fi nu există drept la acțiune, decât a mandantului împotriva

secret, dar nu față de terțul terțului, însă în substituirea mandatarului, nu în nume propriu)

cocontractant al mandatarului)

(acțiuni contractuale reciproce,

întemeiate pe contractul de mandat)

mandant

dobândește de la mandatar tot ceea ce i se cuvine

în temeiul contractului încheiat între acesta și terț

Pentru a putea vorbi de simulație, este necesar să fie îndeplinite cumulativ câteva condiții:

1. existența unui act real, numit și contra-înscris, care este secret, necunoscut nici ca existență, nici din
punct de vedere al conținutului său terților, care nu este menționat în actul public; existența actului real
este solicitată în sens de negotium juris, denumirea acestuia, de contra-înscris (etimologic: contre-lettre,
fr., tradus în limba română prin calchiere), nepresupunând constatarea în scris a conținutului său.

2. actul real, secret, ca operațiune juridică, să fi fost încheiat valabil anterior sau cel mult concomitent
actului public, din punct de vedere temporal, chiar dacă, atunci când se încheie în formă scrisă, înscrisul
care constată actul secret este perfectat ulterior momentului încheierii actului public; actul secret
trebuie să fi fost valabil la data încheierii actului public și să-și mențină valabilitatea în continuare;
aceasta presupune, așa cum am arătat deja, ca actul secret să respecte toate condițiile de validitate, de
fond, solicitate de lege la încheierea acestuia; nu este necesară respectarea condiției de formă
prevăzută de lege ad validitatem pentru actul respectiv (art. 1289, alin. 2 Cod civil).

3. existența actului public, adus la cunoștința terților, care trebuie să îndeplinească toate condițiile de
formă solicitate de lege pentru validitatea sa.

4. existența acordului simulatoriu, care cuprinde intenția părților de a simula, de a ascunde realitatea,
adevăratele efecte ale actului secret; acest acord simulatoriu, sub forma unui acord de voințe dintre
părțile actului secret, trebuie să fie încheiat cel târziu la data perfectării, în sens de negotium juris, a
actului secret; acordul simulatoriu poate exista separat de actul secret, premergându-i, sau poate fi
aglutinat în acesta din urmă.

În privința efectelor sale, fiind reglementată, deci tolerată chiar de către legiuitor, este de înțeles că
simulația nu este sancționată cu nulitatea/anularea operațiunii juridice, adică atât a contractului secret,
cât și a celui public, precum și a acordului simulatoriu, însă, dacă aceasta este regula în materie, nu
înseamnă că nu există și excepții.

Astfel, atât timp cât simulația este neutră, adică nu aduce atingere prevederilor imperative ale legii,
ordinii publice și bunelor moravuri, respectiv nici nu urmărește fraudarea intereselor private, ale terților,
„sancțiunea” simulației o reprezintă inopozabilitatea actului secret față de terții de bună-credință, cărora
nu le poate fi solicitat să respecte situația juridică născută din acest contract. Sunt terți de bună-credință
cei care nu au cunoscut, existența simulației, la data realizării acesteia sau, după caz, la data încheierii
actului prin care au dobândit drepturi de la una dintre părțile actului public sau au luat orice măsuri de
conservare ori de executare împotriva acesteia, întemeindu-se legitim pe contractul public, respectiv pe
situația juridică aparentă generată de acesta.

Dimpotrivă, dacă, prin simulație, se urmărește fraudarea intereselor terților, acestora le este deschisă
posibilitatea de a se prevala împotriva părților de efectele actului secret care le vatămă drepturile (art.
1290, alin. 2 Cod civil), neputându-le fi opus astfel contractul aparent (de exemplu, vânzarea-cumpărarea
încheiată între defunct și unul dintre descendenții acestuia, cu rezerva, de către defunct, a dreptului de
uzufruct viager asupra bunului înstrăinat, este prezumată relativ de către legiuitor ca fiind o donație
simulată; fiind o liberalitate, prin aceasta, defunctul și-a depășit cotitatea disponibilă, afectând rezerva
succesorală a celuilalt descendent al său; deși, în principiu, având-cauză al defunctului, descendentul
fraudat devine terț față de această operațiune juridică prin care i s-au fraudat interesele; în această
calitate, el are posibilitatea de a se prevala, împotriva fratelui său, de inopozabilitatea vânzării-
cumpărării cu rezerva dreptului de uzufruct viager, întrucât, de fapt, aceasta nu este decât actul public
care maschează încheierea unei liberalități între defunctul lor tată și fratele său, invocând astfel,
împotriva celui din urmă, contractul secret – donația -, pentru ca, în acest fel, acesta să fie obligat la
raport, adică la aducerea, la masa succesorală, a valorii bunului primit de la defunct cu titlu gratuit, în
timpul vieții acestuia).

Dacă, prin simulație, se urmărește fraudarea legii, întreaga operațiune juridică are cauză ilicită,
sancțiunea atrasă fiind aceea a nulității absolute a tuturor actelor juridice care au fost încheiate de către
părți în cadrul acestei operațiuni (actul secret, actul public și acordul simulatoriu). Sancțiunea este cu
ușurință dedusă din textul art. 1289, alin.2 Cod civil, coroborat cu art. 1237 Cod civil.

Dacă, prin simulație, sunt încălcate condițiile de validitate privind capacitatea și consimțământul,
sancțiunea care lovește întreaga operațiune juridică este, de regulă, nulitatea relativă (de exemplu, în
cazurile reglementate la art. 992 Cod civil – liberalitate deghizată sub forma unui contract cu titlu oneros
sau făcută unei persoane interpuse, de către pacient, medicului care l-a tratat de ultima boală, art. 1033
Cod civil – donațiile simulate care urmăresc să încalce principiul revocabilității, în timpul căsătoriei, a
donațiilor între soți).

Între părțile actului secret, precum și față de avânzii-cauză ai acestora, simulația valabilă presupune că
actul secret se impune acestora cu forță obligatorie (art. 1266, art. 1270, art. 1289 Cod civil). Numai
dacă părțile actului secret au urmărit, prin simulație, fraudarea intereselor succesorilor universali sau a
celor cu titlu universal, aceștia devin

terți față de operațiunea juridică respectivă, cu consecința inopozabilității față de ei a actului public și a
posibilității lor de a se prevala împotriva părților actului secret de efectele acestuia.

Față de terți, simulația produce efecte distincte după cum aceștia sunt terți propriu-ziși sau creditori ai
părților.

Față de terții propriu-ziși de bună-credință, care nu au cunoscut existența simulației, la data realizării
acesteia sau, după caz, la data încheierii actului prin care au dobândit drepturi de la achizitorul aparent,
întemeindu-se legitim pe contractul public, respectiv pe situația juridică aparentă generată de acesta,
contractul secret nu poate fi invocat de către părțile acestuia, de către succesorii lor universali, cu titlu
universal și cu titlu particular și nici de către creditorii înstrăinătorului aparent (art. 1290, alin. 1 Cod
civil). Așa cum am mai arătat deja, potrivit art. 1290, alin. 2 Cod civil, terții de bună-credință, cărora le
profită efectele actului secret, se pot prevala de acesta împotriva părților lui, făcând astfel inopozabil
față de ei actul public.

Față de terții propriu-ziși de rea-credință, care au cunoscut existența simulației, adică a actului secret și
conținutul acestuia, actul secret le este pe deplin opozabil.
Față de creditorii părților, efectele simulației sunt reglementate la art. 1291 Cod civil, care, la alin. 1,
prevede că: „Existența contractului secret nu poate fi opusă de părți creditorilor dobânditorului aparent
care, cu bună-credință, au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obținut sechestru
asupra bunurilor care a făcut obiectul simulației”. Suntem aici în prezența fie a unei înstrăinări fictive a
unui bun față de care creditorii achizitorului aparent, care neavând cunoștință de existența actului
secret, au început urmărirea silită și au notat aceasta în cartea funciară sau au obținut asupra bunului
măsura asigurătorie a sechestrului; împotriva acestora, părțile actului secret nu se pot prevala de
efectele acestuia, adică nu le poate opune faptul că bunul respectiv nu a ieșit niciodată din patrimoniul
înstrăinătorului aparent; de asemenea, norma poate reglementa și ipoteza simulației prin interpunere
de persoană, în care dobânditorul aparent este interpusul, cărora nici acesta, nici interponentul, nici
terțul contractant al interpusului nu le poate opune contractul secret, în temeiul căruia veritabilul titular
al dreptului este interponentul. Alin. 2 al art. 1291 Cod civil reglementează conflictul dintre creditorii de
bună-credință ai înstrăinătorului aparent și cei ai dobânditorului aparent, preferându-i pe cei dintâi, cu
condiția ca creanța acestora să fie anterioară contractului secret; acest text face aplicarea principiului
qui certat de damno vitando anteponendus est ei qui certat de lucro captando (cel care luptă pentru a
evita un prejudiciu ar trebui preferat celui care luptă pentru a câștiga un beneficiu).

Cum ajung părțile actului secret sau terții care se pot prevala de efectele acestuia să-l devoaleze, să-l
scoată la lumină? Acestora le este pusă la dispoziție acțiunea în simulație, menită așadar să constate
existența actului secret, precum și să reveleze conținutul acestuia, cu scopul înlăturării efectelor actului
aparent sau doar a acelor clauze ale acestuia care maschează adevăratele efecte ale actului secret.

Acțiunea în simulație este o acțiune în constatare.

Acțiunea în simulație este imprescriptibilă.

Acțiunea în simulație poate fi promovată de orice persoană interesată să invoce în beneficiul său actul
secret.

Acțiunea în simulație este, mai întotdeauna, dublată de o acțiune în realizare, menită fie să constate
nulitatea actului secret, fie să pronunțe anularea acestuia, fie să

reducă liberalitățile excesive, fie să oblige la raport, fie să asigure executarea sau să pronunțe
rezoluțiunea însăși a actului secret etc. De aceea, dacă dreptul material la acțiunea care o dublează pe
cea în simulație este stins prin prescripție, atunci aceasta din urmă va fi respinsă ca lipsită de interes.
Deci admisibilitatea acțiunii în simulație este condiționată, practic, de admisibilitatea acțiunii care o
dublează, căci numai această din urmă justifică interesul promovării primei.

În ceea ce privește proba simulației, între părțile acesteia, se poate face numai potrivit regulilor
dreptului comun în materie privind dovada actelor juridice, reglementate la art. 249 și urm. C.pr.civ.
Dacă însă reclamantul pretinde că simulația are un caracter ilicit, el poate face proba acesteia prin orice
mijloc de probă. Terții, precum și creditorii părților, întrucât față de ei simulația este un fapt juridic, pot
face proba acesteia prin orice mijloc de probă. (art. 1292 Cod civil).
DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I

CURS 8

REMEDIILE ȘI SANCȚIUNILE NEEXECUTĂRII CONTRACTULUI (I)

1. Teoria generală a remediilor

1.1. Reglementare și terminologie

Așa cum am văzut deja, principiul forței obligatorii a contractului impune debitorului să-și execute exact,
integral și la timp toate obligațiile contractuale (art. 1270, art. 1516, alin. 1, art. 1469 și urm. Cod civil).
Se vorbește, în acest sens, în literatura de specialitate, despre existența unui principiu al conformității
executării, pe care-l consacră, în favoarea creditorului, textul art. 1516, alin. 1 Cod civil, prin formularea
sa sentențioasă, care statuează, fără să facă nici o demarcație între diferitele feluri de creditori, că orice
creditor are dreptul la executarea conformă a obligației, din toate trei perspectivele din care poate fi
percepută această executare: cantitativă, calitativă și temporală. Textul art. 1516 Cod civil consacră într-
adevăr acest principiu al conformității executării privind orice obligație, nu numai pe cele izvorâte din
contract, ci și pe cele care își au sursa în faptul juridic licit sau în cel ilicit, după caz. În acest sens se
exprimă implicit însuși legiuitorul care, în cuprinsul pct. 2 al alin. 2 al art. 1516 Cod civil, face precizarea
că dreptul creditorului de a obține rezoluțiunea, rezilierea sau reducerea propriei obligații corelative
poate fi exercitat numai dacă obligația neexecutată conform își are izvorul într-un contract.

Dacă alin. 1 consacră principiul conformității executării oricărei obligații, alin. 2 al art. 1516 Cod civil
arată care sunt drepturile pe care orice creditor le are, în cazul în care debitorul nu își execută conform
obligația:

„Atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la
alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:

a) să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației;

b) să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după
caz, reducerea propriei obligații corelative;

c) să folosească, atunci când este cazul orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea
dreptului său”.

Textul art. 1516 Cod civil, intitulat „Drepturile creditorului”, cuprinzând ambele aliniate mai sus
enunțate, exhibă indubitabil, atât în materia obligațiilor contractuale, cât și în aceea a obligațiilor
izvorâte din fapte juridice licite sau, după caz, ilicite, legătura indisolubilă între toate aceste drepturi pe
care le consacră – adică atât cel privind conformitatea executării, cât și cele pe care creditorul le are la
dispoziție în ipoteza neexecutării conforme a obligațiilor de către debitor, conexiune explicată prin
fundamentul comun al tuturor acestor drepturi ale creditorului, în fiecare caz în parte: contractul, faptul
juridic licit sau faptul juridic ilicit. În privința obligațiilor contractuale, căci acestea intră în sfera noastră
actuală de interes, modul în care legiuitorul a ales să reglementeze în materie curmă, în opinia noastră,
mai vechea polemică în domeniu vizavi de natura juridică, respectiv de temeiul drepturilor pe care
creditorul le are împotriva debitorului său în ipoteza în care acesta eșuează în a-și executa conform

obligațiile asumate contractual. Există astfel opinii care afirmă că cel puțin unul dintre aceste drepturi
(dreptul la daune-interese) nu are natură contractuală, că sursa lui nu mai este contractul care a fost
încălcat de către debitor, și că, prin cauzarea de prejudicii creditorului, ca urmare a neexecutării
conforme a contractului de către debitor, un alt drept, la repararea acestor prejudicii, i se naște
creditorului, drept care se situează în afara contractului, în faptul juridic ilicit săvârșit de către debitor.
Așa cum spuneam, ne raliem opiniilor deja exprimate în literatura de specialitate, conform cărora toate
drepturile pe care le are creditorul împotriva debitorului său în cazul neexecutării conforme a obligațiilor
asumate contractual își găsesc fundamentul în însuși contractul încălcat, mai precis în principiul forței
obligatorii a contractului; este inclus aici și dreptul la daune-interese, căci, din simpla lecturare a textului
art. 1516 Cod civil, reiese că fundamentul acestuia nu este unul diferit de cel al celorlalte drepturi
consacrate în acest text legal, toate intrând sub aceeași umbrelă a „drepturilor creditorului”. Or, dacă
legiuitorul tratează, în cuprinsul aceleiași norme juridice și sub aceeași titulatură, atât despre principiul
executării conforme a obligațiilor contractuale, despre care nu se poate tăgădui că se fundamentează pe
principiul forței obligatorii a contractului, cât și despre celelalte drepturi, pe care creditorul contractual
le are împotriva debitorului său, aceasta nu poate însemna decât că toate aceste drepturi ale
creditorului izvorăsc practic din contract și că fundamentul tuturor este același: forța obligatorie a
acestuia. Asemenea se întâmplă și în cazul celorlalte obligații, care nu se nasc din contract; de exemplu,
obligația lui accipiens de a restitui ceea ce constituie o îmbogățire fără justă cauză a sa își are izvorul în
faptul său juridic licit, îmbogățirea fără justă cauză, indiferent că este executată benevol sau silit.

Dacă este să adoptăm o denumire comună și potrivită tuturor drepturilor (mijloacelor, prerogativelor,
acțiunilor) pe care le poate exercita creditorul contractual în temeiul art. 1516, alin. 2 Cod civil (și nu
numai, căci acest text legal face doar o enumerare liminară a principalelor drepturi ale creditorului, după
cum rezultă din citirea însuși a pct. 3 al alin. 2 al art. 1516 Cod civil, care face trimitere la „orice alt mijloc
prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său”), pentru a nu face notă discordantă cu majoritatea
literaturii de specialitate în domeniu, dar și cu aceea a practicii judiciare tributare Codului civil în vigoare,
atunci am prefera denumirea utilizată deja, aceea de „remedii ale neexecutării contractului” sau pe
aceea de „remedii contractuale”, în detrimentul celei folosite cu un sens similar acestora, de „remediile
contractului”. Primele două variante sunt într-adevăr în acord cu sensul lexemului „remediu” pe care îl
regăsim și în Dicționarul explicativ al limbii române, acela de „s. n. Mijloc de îndreptare sau de

îmbunătățire a unei situații, a unei stări etc.; soluție. ♦ Leac, doctorie, medicament. – Din fr. remède, lat.
Remedium” (Dicționarul explicativ al limbii române, colectiv, conducătorii lucrării: Ion Coteanu, Lucreția
Mareș, ediția a II-a revăzută și adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică, Editura Univers
Enciclopedic Gold, 2009), întrucât toate drepturile pe care creditorul le are la dispoziție în ipoteza
neexecutării conforme a obligațiilor sale contractuale tind, prin exercitarea lor, la îndreptarea, la
îmbunătățirea, în sens larg, a situației patrimoniale a creditorului, fără însă să se obțină întotdeauna,
decât prin exercitarea unora dintre acestea, o „însănătoșire” a contractului obiectivată în realizarea
interesului comun, contractual, pe care părțile l-au urmărit la momentul încheierii acestuia, respectiv a
interesului individual al fiecăreia dintre ele.

1.2. Clasificare

A. În funcție de efectele pe care le produc: remedii naturale, remedii substitutive, sancțiuni

Astfel, în funcție efectele pe care le produc, adică de cum exercițiul acestor drepturi conduce sau nu la
atingerea scopului contractual care ar fi fost realizat prin executarea conformă a obligațiilor născute din
contract, aceste remedii pot fi clasificate în remedii naturale, remedii substitutive și sancțiuni.

Remediile naturale au această particularitate, de a asigura creditorului realizarea interesului urmărit la

momentul încheierii contractului, practic de a așeza (patrimonial) creditorul în starea de echilibru în care
acesta s-ar fi aflat dacă toate obligațiile contractuale ar fi fost executate conform. Intră în această
categorie: termenul suplimentar de executare, excepția de neexecutare a contractului, executarea silită
în natură (includem aici repararea sau înlocuirea bunului, precum și orice alt mijloc de a remedia o
executare defectuoasă, așa cum însuși legiuitorul vede diferitele forme de obiectivare a acestui remediu,
la alin. 2 al art. 1527 Cod civil). Accesarea oricăruia dintre aceste remedii nu numai că îl va așeza pe
creditor în starea patrimonială în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract ar fi fost executat conform,
ci, prin chiar acest efect, va da eficiență maximă contractului și va conduce la realizarea inclusiv a
interesului pe care debitorul l-a urmărit la momentul încheierii acestuia. Deci, accesarea oricăruia dintre
aceste remedii va conduce la realizarea stării de echilibru patrimonial al fiecăreia dintre părțile
contractului, ca și când acesta ar fi fost executat conform.

Unele dintre așa-zise remedii substitutive sunt cele care, în opinia noastră, ar intra, mai degrabă, în
categoria sancțiunilor contractuale, deoarece, așa cum vom vedea mai jos, una dintre condițiile sine qua
non a accesării acestora o constituie vinovăția debitorului, condiție nesolicitată pentru accesarea
niciunui remediu natural. Or vinovăția, oricât am încerca să escamotăm (de fapt, să ne facem că nu
vedem) acest lucru, este cea care reclamă, întotdeauna, sancționarea celui a cărui conduită exhibă o
astfel de atitudine. De altfel, prin efectele pe care le produc, remediile substitutive sunt, de fapt,
veritabile sancțiuni, căci atât rezoluțiunea, rezilierea cât și reducerea propriei obligații corelative au ca
efect desființarea contractului (totală sau parțială) și, dacă este cazul, restituirea, de către părți, a tot
ceea ce au primit în temeiul acestuia, precum și obligarea debitorului la plata de daune-interese, când
acestea i se cuvin creditorului. Practic, prin accesarea acestor remedii substitutive, se tinde către un alt
echilibru patrimonial: creditorul va fi repus în starea patrimonială în care s-ar fi aflat dacă respectivul
contract nu s-ar fi încheiat, însă debitorul va suporta, în patrimoniul său, și consecințele conduitei sale
caracterizate prin vinovăție: va fi obligat la plata, către creditor, a daunelor-interese menite să-i asigure
acestuia repoziționarea în starea patrimonială inițială. Remediul /sancțiunea daunelor-interese
acompaniază, când este cazul, așa cum vom vedea mai jos, orice alt remediu, putându-se cumula cu
acesta (lucru care rezultă indubitabil din alin. 2 al art. 1516 Cod civil: „… și fără a pierde dreptul la daune-
interese …”), motiv pentru care, în opinia noastră, răspunde cel mai bine calificării „substitutiv”, căci el
asigură, în toate cazurile, deci și în acelea în care contractul, rămânând în ființă, ajunge să fie executat
benevol sau silit de către debitor, și în acelea în care, desființându-se, nu mai conduce la realizarea
intereselor părților,

repararea oricăror prejudicii suferite de către creditor ca urmare a neexecutării conforme, de către
debitor, a obligațiilor asumate. Așadar, prin accesarea lui, complementar unui alt remediu, creditorul își
asigură, pe deplin, poziționarea sa în una sau în alta dintre stările patrimoniale mai sus descrise, iar acest
lucru se face pe seama debitorului, care este chemat să răspundă personal de îndeplinirea obligațiilor
sale (art. 1518 Cod civil). Însă, ceea ce pentru creditor înseamnă remediu substitutiv, pentru debitor
înseamnă sancțiune, căci și într-un caz și în celălalt, atât prin obținerea, de către creditor, a
rezoluțiunii/rezilierii/reducerii propriei obligații corelative, cât și prin obligarea sa la plata de daune-
interese, patrimoniul său va avea de suferit, iar acest lucru se datorează exclusiv conduitei sale vinovate
adoptate în executarea contractului.

Astfel, după cum vedea mai jos, rezoluțiunea/rezilierea/reducerea propriei obligații corelative a
creditorului nu poate fi obținută decât cu caracter subsidiar, numai în ipotezele în care, prin forma și
prin întinderea neexecutării, prin efectele pe care aceasta le produce în întreaga economie a
contractului, interesul contractual urmărit de către creditor la momentul încheierii contractului este
periclitat de o asemenea manieră încât nu mai poate fi obținut. Deci, premisa exercitării acestui drept de
către creditor este aceea a pierderii, de către el, în mod obiectiv, a interesului de a obține, din partea
debitorului, executarea în natură sau prin echivalent a obligației acestuia; ne aflăm în ipoteza în care,
pur și simplu, creditorul nu mai are nici o motivație în a-și executa conform propria/iile obligație/ii
contractuale, în a menține contractul în viață, respectiv în a-l obliga pe debitor să-și execute obligațiile
asumate în temeiul acestuia. Într-un astfel de caz, soluția optimă pentru creditor constă în desființarea
contractului, cu întreaga pleiadă de consecințe ale acesteia. Prin aceasta, patrimoniul creditorului va fi
repus, în principiu, în starea în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract nu s-ar fi încheiat, el neavând
de suferit mai mult decât oricum, prin conduita sa, debitorul l-a determinat să sufere; singurul său
neajuns, în acest scenariu, altul decât cel mai însemnat și menționat deja – acela de a nu-și va mai vedea
realizat interesul contractual, constă în obligarea sa, după caz, în principiu, la a restitui debitorului tot
ceea ce acesta i-a prestat în temeiul contractului, căci altfel s-ar îmbogăți fără justă cauză. Dimpotrivă,
prin accesarea acestui drept de către creditor, debitorul va fi cel care va avea cel mai mult de suferit
căci, desființându-se contractul, el nu își va mai putea vedea realizat interesul urmărit la momentul
încheierii acestuia și, mai mult, va fi obligat, dacă este cazul, și la plata de daune-interese, pe lângă
restituirea a tot ceea ce a primit în temeiul contractului de la creditor. Deci, situația debitorului după
desființarea totală sau parțială a contractului este mult mai rea decât aceea a creditorului, raportat la
alternativa subzistenței contractului, care ar fi presupus obligarea creditorului la a-și executa conform
prestațiile și obținerea, în acest fel, de către debitor, a interesului său contractual. De aceea, apreciem
că rezoluțiunea, rezilierea/reducerea propriei obligații corelative a creditorului reprezintă, mai degrabă,
o sancțiune, decât un remediu. Dar, cu siguranță că lucrurile nu sunt niciodată doar albe sau doar negre,
în sensul că, dacă, din perspectiva debitorului, exercitarea acestui drept de către creditor constituie într-
adevăr o sancțiune, din perspectiva creditorului, el poate fi catalogat drept remediu substitutiv, căci
tinde la a-l poziționa, din punct de vedere patrimonial, pe acesta, în starea în care s-ar fi aflat dacă
respectivul contract nu s-ar fi încheiat, îmbunătățindu-i astfel situația patrimonială raportat la aceea în
care a ajuns din pricina neexecutării conforme a contractului de către debitor.

Exact la fel stau lucrurile și în privința daunelor-interese: dacă, pentru creditor, accesarea acestui
remediu, complementar fie executării silite în natură sau prin echivalent, fie
rezoluțiunii/rezilierii/reducerii corespunzătoare a propriei obligații corelative, conduce la ameliorarea
stării sale patrimoniale, pentru debitor, determină o scădere a propriului patrimoniu, iar aceasta, doar
din pricina vinovăției cu care a ales să nu-și execute conform obligațiile contractuale.

Poate că singurul remediu substitutiv veritabil al neexecutării contractului, care așază atât creditorul, cât
și debitorul în starea patrimonială în care s-ar fi aflat dacă ambii și-ar fi executat conform obligațiile
contractuale este cel al executării prin echivalent (neacompaniată însă și de daune-interese), care îi
asigură creditorului valoarea bănească a prestației inițiale a debitorului și îi pretinde celui din urmă să
plătească o sumă de bani echivalentă prestației sale și nimic mai mult. În acest fel, deși doar debitorul își
vede satisfăcut interesul individual contractual prefigurat la momentul încheierii contractului, căci
creditorul își execută conform obligațiile asumate, totuși contractul ajunge să fie menținut în viață și să
fie executat, de către debitor, prin echivalent, asigurându-se astfel, măcar prin substituție, realizarea
interesului contractual urmărit de către creditor la momentul încheierii contractului.

B. În funcție de modul în care pot fi accesate (cum poate fi exercitat dreptul creditorului privind
fiecare remediu): remedii care pot fi accesate exclusiv în puterea creditorului, remedii care pot fi
accesate numai cu concursul instanței de judecată

Remediile pot fi distinse și în funcție de modul în care poate fi exercitat dreptul creditorului privind
fiecare dintre acestea.

Astfel, dreptul de a invoca excepția de neexecutare este singurul remediu care poate fi exercitat exclusiv
în puterea creditorului, nefiind necesar concursul instanței de judecată în acest sens.

Unele dintre remedii (executarea silită în natură, rezoluțiunea / rezilierea convențională / reducerea
corespunzătoare a propriei obligații corelative a creditorului) pot să fie accesate de către creditor, însă
singura manifestare de voință a acestuia nu este suficientă pentru a le asigura eficiența, fiind nevoie, în
acest sens, ori de concursul debitorului ori de cel al instanței de judecată care să-l oblige pe acesta din
urmă să execute, în favoarea creditorului, o anumită prestație. De exemplu, după cum vom vedea,
creditorul poate, în temeiul art. 1527 Cod civil, să execute el însuși prestația la care era îndatorat
debitorul, însă pentru eficiența totală a acestui remediu, debitorul trebuie să-i plătească creditorului
toate cheltuielile făcute în acest scop, iar aceasta se poate întâmpla fie benevol, fie silit.

Celelalte remedii (rezoluțiunea /rezilierea judiciară, daunele-interese, executarea prin echivalent) nu pot
fi accesate decât cu concursul fie al instanței de judecată, fie al debitorului, creditorul neputând, în nici
un fel și în nici o proporție, prin manifestarea sa de voință, să atingă rezultatul scontat prin exercițiul
acestor drepturi.
C. În funcție de domeniul lor de aplicare: remedii specifice tuturor contractelor, remedii specifice
exclusiv contractelor sinalagmatice

Domeniul distinct de aplicare a remediilor contractuale este dictat de fundamentul acestora, care, în
unele cazuri, trebuie căutat mai profund decât la nivelul lui pacta sunt servanda care, așa cum a văzut
deja, întemeiază toate drepturile pe care le poate exercita creditorul obligației neexecutate conform.

Astfel, unele remedii (termenul suplimentar de executare, executarea silită în natură, executarea prin
echivalent, daunele-interese) sunt specifice tuturor contractelor, însă altele (rezoluțiunea / rezilierea /
reducerea corespunzătoare a propriei obligații corelative, excepția de neexecutare, desființarea de drept
/ la cererea creditorului a contractului ca urmare a imposibilității fortuite de executare) sunt aplicabile
numai contractelor sinalagmatice.

Este un loc comun deja divizarea contractelor, în funcție de conținutul acestora, în contracte
sinalagmatice și contracte unilaterale. Codul civil actual, cu rigurozitate, se preocupă de definirea și de
caracterizarea acestor tipuri de contracte în cuprinsul art. 1171, stipulând despre contractul sinalagmatic
(sau bilateral) că este acela în temeiul căruia se nasc obligații reciproce și interdependente între părți,
deosebindu-se astfel de contractul unilateral, în care obligațiile, chiar existente în sarcina ambelor părți,
nu sunt totuși interdependente.

Ideea reciprocității obligațiilor este truvabilă așadar la ambele categorii de contracte, cu precizarea
necesară că, în cazul contractelor sinalagmatice, o vom întâlni întotdeauna, pe când, în ipoteza
contractelor unilaterale, doar ocazional, specifice acestora fiind obligațiile născute în sarcina doar a
uneia dintre părți, cealaltă având doar drepturi. Ideea de reciprocitate a obligațiilor contractuale
exprimă realitatea existenței obligațiilor care au un izvor comun, de natură contractuală, în sarcina
ambelor părți contractante.

Ceea ce este esențial însă și diferențiază contractele sinalagmatice de cele unilaterale, așa cum acurat a
surprins legiuitorul în cuprinsul art. 1171 Cod civil, este caracterul interdependent al obligațiilor născute
din aceste prime contracte. Ideea de interdependență descrie cum fiecare dintre cele două părți
contractante își asumă obligații în considerarea obligațiilor asumate de către cealaltă parte. Această
caracteristică a contractelor sinalagmatice este exprimată cel mai bine în afirmația devenită deja celebră
– obligația unei părți este cauza juridică a obligației asumate de către cealaltă parte – cu precizarea că
nu este vorba aici despre cauză doar ca element al voinței juridice, ca aplicație a ideii de scop, relevantă
pe terenul formării contractului, ci despre cauza eficientă din contractele sinalagmatice, care este
„reprezentarea intelectuală a obligației corelative și forța ce a hotărât consimțământul contractului”; în
aceste contracte, cauza transcende terenul formării contractului, manifestându-se plenar și pe terenul
executării acestuia. „Voința părților contractante, în elementele sale finale, va fi realizată nu prin
formarea, ci prin executarea contractului. Părțile, prin executarea contractului, își văd îndeplinite
scopurile pentru care au contractat; și, de vrem să știm dacă părțile și-au atins țelurile, trebuie să vedem
cum a fost executat contractul. Există o legătură intimă între epoca formațiunii contractului și epoca de
realizare a lui. Ceea ce se prevede pe terenul formării contractului, nu se realizează decât pe terenul
executării contractului, în condițiunile și măsura acestei executări. Nu va fi vorba la aceste instituțiuni de
cauză tehnic construită pe terenul formării contractului, dar ele vor

avea aceeași substanță finalistă ca și teoria tehnică a cauzei. Dacă o parte execută obligația, și cealaltă
parte trebuie să și-o execute pe a sa, căci prima n-a înțeles să se oblige decât dacă și cealaltă își va
îndeplini obligația ei. Dacă nu-și va executa cealaltă parte obligația, atunci acea parte care și-a executat
obligația nu-și va atinge scopul contractării”. Văzută în acest fel cauza justifică interdependența
obligațiilor născute din contractele sinalagmatice, interdependență care se manifestă nu numai în
momentul formării contractului, ci pe tot parcursul executării acestuia.

Ideea aceasta, de cauză bivalentă a contractului bilateral (atât genitivă, care se manifestă la momentul
nașterii contractului, cât și funcțională, prezentă pe toată durata executării contractului), trebuie
asociată cu principiul forței obligatorii a contractului (consacrat, așa cum am văzut deja, în cuprinsul art.
1270 Cod civil: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”) care induce, pe
de o parte, în conștiința debitorului, imperativul executării proprie-i obligații și, pe de altă parte, este în
măsură să-i asigure creditorului un confort psihic în acest sens: că, asumându-și, de bună voie,
îndatoririle contractuale, debitorul și le va îndeplini întocmai, realizând, în acest fel, scopul pentru care a
fost încheiat contractul. Sinergia acestor două idei este în măsură să determine, în conștiința
creditorului, formarea voinței sale juridice, care, la rându-i, are aceleași două valențe ca și cauza:
genitivă și funcțională; creditorul are, pe de o parte, voința inițială, de a încheia contractul și, pe de altă
parte, voința subsecventă, de a-și executa întocmai propriile sale obligații; voința genitivă se manifestă
la momentul originar, în care se formează acordul de voințe în vederea încheierii contractului; voința
funcțională se obiectivează pe tot parcursul executării contractului, prin îndeplinirea corespunzătoare a
îndatoririlor contractuale ce-i revin. Sub imperiul acestui pacta sunt servanda, „creditorul are dreptul la
îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației” (art. 1516 alin. 1 Cod civil); acesta nu este altceva
decât principiul dreptului la o executare conformă a contractului, care își trage seva din însuși principiul
forței obligatorii și care descrie cu acuratețe cele trei dimensiuni ale conformității executării: cantitativă
(vorbind despre îndeplinirea „integrală” a obligației), calitativă (solicitând executarea „exactă” a
acesteia) și temporală (pretinzând o îndeplinire „la timp” a sarcinii contractuale).

Dezechilibrul contractual, care rezultă din neexecutarea (sub oricare dintre cele trei dimensiuni ale
conformității executării) de către una dintre părți a obligației sale, se traduce în lipsirea de cauză a
obligației celeilalte părți, datorită interdependenței dintre aceasta și obligația reciprocă neexecutată.
Într-o astfel de ipoteză, creditorul obligației neexecutate, care și-a îndeplinit scrupulos sau care este gata
să-și execute propria obligație, se află în situația de a-și reaprecia motivația privind aducerea la
îndeplinire a propriei îndatoriri contractuale. Pe de o parte, el se află sub imperiul lui pacta sunt
servanda, care îi dictează imperativul executării proprie-i obligații liber asumate, iar, pe de altă parte, se
găsește pus în fața unei lipse de motivație (căci scopul urmărit de el la momentul încheierii contractului
a devenit, între timp, prin faptul neexecutării de către debitor a obligației sale, greu sau chiar deloc
realizabil) care îi înfrânează, îi estompează determinarea inițială (aceea de a executa cu bună-credință,
în mod corespunzător, toate obligațiile pe care și le-a asumat prin contract), făcându-l să se
gândească la o soluție alternativă, prin care să preîntâmpine sau să limiteze un eventual prejudiciu
și/sau să obțină, în măsura posibilului, satisfacția contractuală. Cu alte cuvinte, el va căuta să salveze
ceea ce se mai poate salva din contractul în care este parte, pentru a-și vedea realizat în totalitate sau,
cel puțin, într-o cât mai mare măsură, scopul inițial ori, dacă acest lucru nu mai este posibil, va urmări să
preîntâmpine ori să-și diminueze înrăutățirea situației propriului patrimoniu raportat la momentul
încheierii contractului în discuție. Dar, într-o astfel de situație, în care debitorul, prin neexecutarea
proprie-i obligații, a încălcat, firește, principiul forței obligatorii a contractului, creditorul mai este ținut
să-l respecte? Este întrebarea legitimă pe care și-ar ridica-o orice creditor aflat într-o astfel de poziție.

Soluțiile pe care legiuitorul i le oferă creditorului nesatisfăcut dintr-un contract sinalagmatic sunt, toate
și fiecare, întemeiate chiar pe acest principiu și urmăresc satisfacerea într-o cât mai mare măsură a
interesului său. Pornind de la premisa dreptului la o executare conformă sub toate cele trei dimensiuni
ale acesteia, statuat în cuprinsul art. 1516 alin. 1 Cod civil, creditorului nesatisfăcut i se pune la dispoziție
forța obligatorie a contractului pe care o poate utiliza împotriva debitorului neexecutant întocmai cu
puterea unei legi.

Aflându-se în fața neexecutării contractului sinalagmatic de către debitorul său, în funcție de cauzele, de
gravitatea, de întinderea temporală a acesteia și, nu în ultimul rând, de interesul său în a-și mai executa
debitorul obligația, creditorul poate invoca fie excepția de neexecutare a contractului, fie
rezoluțiunea/rezilierea ori reducerea proporțională a prestațiilor sale corelative, fie desființarea de drept
sau la solicitarea creditorului a contractului cu finalitatea ori a restabilirii echilibrului contractual (în cazul
excepției de neexecutare ori a reducerii propriei obligații corelative) ori a desființării contractului (dacă
alege invocarea rezoluțiunii/rezilierii ori desființarea contractului ca urmare a imposibilității fortuite de
executare).

Fundamentul tuturor acestor remedii îl constituie, fără îndoială, ideea de cauză bivalentă, care
caracterizează contractele sinalagmatice (bilaterale) obiectivată, la rândul ei, în reciprocitatea și
interdependența obligațiilor născute din aceste contracte, asociată cu principiul forței obligatorii a
contractului și, implicit, cu unul dintre cele mai importante corolarii ale acestuia, principiul dreptului la o
executare conformă.

Într-adevăr, dacă creditorul va opta pentru rezoluțiune/reziliere, adică pentru aneantizarea contractului,
o va face pentru că, în fața obligației neexecutate de către debitorul său, obligația sa rămânând fără
cauză, el nu mai consideră posibilă asanarea contractului, interdependența caracteristică a obligațiilor
născute din acesta fiind întreruptă iremediabil.

Dacă însă alegerea sa se va opri asupra reducerii proporționale a prestațiilor sale corelative acelora
neexecutate de către debitor, înseamnă că, în viziunea sa, contractul poate fi salvat, neexecutarea,
indiferent de forma acesteia, nefiind gravă, cauza obligației sale nedispărând întru totul, suferind doar
de nevoia unor anumite ajustări, expectațiile sale originare fiind adaptate noilor realități contractuale.

Nici rezoluțiune/rezilierea, nici reducerea prestațiilor nu contrazic principiul forței obligatorii a

contractului, ci, dimpotrivă, se fundamentează pe acesta. Tocmai în
temeiul acestui principiu, conjugat cu ideea cauzei bivalente, debitorul va fi obligat să suporte
consecințele conduitei sale neconforme, prin aceea că, de regulă (excepția constituind-o executarea
tardivă a obligației sale, care, în anumite condiții, poate paraliza rezoluțiunea/rezilierea contractului), nu
are nici o posibilitate de a se opune alegerii făcute de către creditor (desigur, dacă aceasta nu constituie
un abuz de drept), trebuind să se conformeze întocmai, pentru a contribui la satisfacerea interesului
remodelat, redefinit al creditorului.

Invocarea excepției de neexecutare, cu efectul imediat al suspendării forței obligatorii a contractului,

este explicată în același fel. Tocmai pentru că obligația pe care debitorul nu și-a executat-o constituie
cauza obligației creditorului, cu care se află într-o relație de interdependență, acesta din urmă este
îndrituit să refuze executarea propriei obligații până în momentul în care rezistența debitorului este
înfrântă și acesta își execută conform obligația asumată contractual. Dreptul creditorului de a refuza, în
această perioadă, executarea propriei obligații este justificat de faptul că neexecutarea obligației de
către debitor lipsește de cauză executarea obligației de către creditor. Invocarea acestei excepții nu
reprezintă altceva decât obiectivarea alegerii creditorului de a menține în viață contractul, de a se
prevala de forța obligatorie a acestuia, de a urmări realizarea interesului contractual comun, respectiv a
propriului interes și, implicit, pe cel al debitorului. În măsura în care realizarea interesului prefigurat la
momentul încheierii contractului este la fel de importantă și pentru debitor, acesta, în scopul satisfacerii
respectivului interes, va fi silit să-și execute, mai întâi, propria obligație, pentru ca astfel să-i confere
obligației creditorului rațiunea de a fi executată.

În fine, invocarea desființării de drept a contractului sau la solicitarea creditorului, în cazul imposibilității
fortuite de executare a unei obligații importante a debitorului, care se află în interdependență cu o
obligație la fel de importantă a creditorului, se justifică tot pe principiul forței obligatorii conjugat cu
ideea de cauză bivalentă, care caracterizează obligațiile ce intră în conținutul unui contract sinalagmatic.
Astfel, dacă, din pricina unui eveniment fortuit, executarea unei obligații importante a debitorului a
devenit imposibil de executat, acest lucru determină lipsirea de cauză a obligației corelative,
interdependente a creditorului, care, din acest motiv, se va stinge și ea. Fiind ambele importante în
întreaga economie a contractului, acesta nu mai poate subzista în lipsa lor, cu consecința desființării
sale. De aceea, invocarea acestei consecințe a imposibilității fortuite de executare, de către creditor,
este expresia principiilor anteenunțate, iar soluțiile propuse de legiuitor la art. 1557 Cod civil se sprijină
exact pe acestea.

Așadar, distincția, la nivelul fundamentului lor, care reverberează asupra domeniului de aplicare al
remediilor, este dată de această idee a cauzei bivalente, care caracterizează doar obligațiile care intră în
conținutul contractelor sinalagmatice. Conjugându-se cu forța obligatorie a contactului, această idee
face specifice doar contractelor bilaterale remediile mai sus arătate.

1.3. Dreptul de opțiune al creditorului. Principiul cumulului remediilor

Tot în cuprinsul art. 1516 alin. 2 Cod civil, este consacrat și dreptul de opțiune al creditorului între mai
multe remedii pe care le poate invoca, fiind lăsat la alegerea sa:
1) să ceară sau, după caz, să treacă, la executarea silită a obligației (aici fiind cuprinsă atât executarea
silită în natură, reglementată de art. 1527 – 1529 Cod civil, cât și executarea silită prin echivalent –
legiferată la art. 1350 și art. 1530 – 1548 Cod civil); 2) să obțină, dacă obligația este contractuală,
rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative; 3) să
folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
Toate acestea, fără a pierde dreptul la daune-interese, când condițiile răspunderii civile contractuale
pentru fapta proprie/a altuia sunt îndeplinite.

Din economia întregului capitol referitor la „Executarea silită a obligațiilor”, precum și a celorlalte
dispoziții cu implicație necesară în materie (art. 1270 – forța obligatorie a contractului, art. 1350 –
răspunderea contractuală), din interpretarea pct. 3 al alin. 2 al art. 1516 Cod civil, rezultă că, pe lângă
dreptul de a solicita sau de a trece la executarea silită a contractului și acela de a obține
rezoluțiunea/rezilierea sau reducerea propriei obligații corelative, creditorul dispune și de alte „remedii”
pe care legiuitorul le prevede expres.

Identificăm în acest sens: 1) posibilitatea de a solicita/aștepta executarea voluntară în natură, acordând,

în acest scop, debitorului, un termen de executare (art. 1522 alin. 3 Cod civil); 2) facultatea de a invoca
excepția de neexecutare a contractului (art. 1556 Cod civil); 3) prerogativa de a suspenda executarea
propriilor obligații (art. 1557 alin. 2); 4) dreptul de a obține desființarea contractului (art. 1557 alin. 2
Cod civil).

În sensul celor de mai sus, deși dreptul creditorului de a-și alege „remediul” pe care dorește să-l invoce,
consacrat la art. 1516 alin. 2 Cod civil, este un veritabil drept potestativ, acesta poate fi exercitat numai
în limitele instituite expressis verbis de către legiuitor pentru invocarea anumitor „remedii” și numai în
ipoteza îndeplinirii tuturor condițiilor specifice fiecărui remediu.

Aceleași condiții cenzurează și posibilitatea creditorului nesatisfăcut de a invoca simultan remedii

incompatibile sau, după ce și-a exercitat dreptul de opțiune, de a-și schimba ulterior alegerea. Astfel,
titularul dreptului de opțiune nu poate adopta comportamente simultane sau succesive incompatibile,
neputând, în acest sens, invoca, concomitent, „remedii” cu finalități diferite (spre exemplu, el nu se
poate prevala, simultan, și de executarea silită în natură a contractului și de rezoluțiunea/rezilierea
acestuia) ori „remedii” care urmăresc același scop și care, acționând împreună, ar conduce la o
îmbogățire fără justă cauză a creditorului (de pildă, nu poate fi cumulată executarea silită integrală în
natură cu daunele-interese compensatorii). În acest sens, dispozițiile art. 1522 alin. 4 din Codul civil
statuează că, până la expirarea termenului de executare acordat debitorului în temeiul alin. 3 al aceluiași
text legal, creditorul poate suspenda executarea propriei obligații, poate cere daune-interese, însă nu
poate exercita celelalte drepturi prevăzute la art. 1516 Cod civil, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Creditorul va putea însă exercita aceste drepturi dacă debitorul îl informează că nu va executa obligațiile
în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului de executare, obligația nu a fost îndeplinită.

În principiu, deși nu există nici un text legal care să consacre expressis verbis această regulă în materie,
din economia întregii reglementări a „remediilor”, deducem
că, în limitele mai sus expuse, „remediile” sunt cumulabile, cu precizarea că „remediul” daunelor-
interese este cumulabil (desigur, când sunt întrunite toate condițiile antrenării răspunderii civile
contractuale) întotdeauna cu orice alt „remediu”, neputând fi considerat incompatibil cu nici unul dintre
acestea, așa cum afirmă chiar alin. 2 al art. 1516 Cod civil.

În rest, obligația de a respecta coerența internă a contractului cu prilejul alegerii și al exercitării

prerogativelor contractuale este singura limită a invocării remediilor; respectarea acesteia impune
creditorului nesatisfăcut să nu adopte schimbări abuzive de atitudine și de comportament, incompatibile
cu expectațiile firești ale debitorului (de exemplu, creditorul nu poate invoca rezoluțiunea/rezilierea
când, la originea neexecutării contractului, se află chiar propriul lui comportament inadecvat; de
asemenea, s-a apreciat ca fiind de rea-credință acel creditor care, în somația de plată a înscris o sumă de
bani superioară celei solicitate anterior, fără să-i ofere debitorului explicațiile necesare, ceea ce l-a
împiedicat să știe cu exactitate ce trebuie să plătească; trebuie considerată inadmisibilă și declararea
rezoluțiunii în intervalul de timp în care creditorul l-a lăsat pe debitor să înțeleagă că acceptă executarea
chiar tardivă a obligațiilor, urmare a ofertei de executare făcute de către acesta).

Ca regulă generală, nefiind interzisă expres de către legiuitor, schimbarea succesivă a „remediilor”
invocate este permisă, sub limita învederată deja, a incompatibilității acestora. Creditorul care a optat
pentru un anumit „remediu” poate, în principiu, oricând renunța la el și să invoce un alt „remediu”, în
limitele respectării obligației de coerență contractuală. Totuși, în materia rezoluțiunii unilaterale, art.
1552 alin. 4 Cod civil stipulează că declarația de rezoluțiune este irevocabilă de la data comunicării ei
către debitor sau, după caz, de la data expirării termenului fixat prin punerea în întârziere.
Irevocabilitatea declarației unilaterale de rezoluțiune conduce la împiedicarea revenirii asupra alegerii
inițiale. De asemenea, opțiunea originară a rezoluțiunii/rezilierii judiciare apreciem că nu poate fi
schimbată decât până la intervenirea, în această privință, a unei hotărâri judecătorești care a dobândit
autoritate de lucru judecat.

1.4. Dreptul creditorului de a renunța la unul sau la mai multe ori la toate remediile

Una dintre fațetele dreptului la opțiune al creditorului este reprezentată de prerogativa acestuia de a
renunța la chiar la dreptul de a invoca unul sau altul dintre remedii ori chiar pe toate acestea. În analiza
acestui drept trebuie distins, mai întâi, cu privire la momentul în care se pune problema renunțării la
remediu. Astfel, se poate vorbi despre o renunțare a priori, făcută înaintea datei neexecutării, și despre
o renunțare a posteriori, care survine după momentul neexecutării.

Despre cea din urmă posibilitate nu credem că încap discuții: fiind vorba, în cauză, despre un drept
născut al său, creditorul poate oricând, după producerea neexecutării, să renunțe expres la dreptul de a
invoca un anumit remediu, fie printr-o declarație unilaterală în acest sens – un act juridic unilateral
supus exigenței comunicării, conform art. 1326 Cod civil –, fie în cuprinsul unei convenții încheiate în

acest scop cu debitorul. Față de dispozițiile imperative ale art. 13 Cod civil, potrivit cărora „renunțarea la
un drept nu se prezumă”, nu împărtășim opinia exprimată în literatura de specialitate potrivit căreia
este admisibil ca renunțarea la dreptul de a invoca un anumit remediu să aibă loc și în manieră tacită,
dacă rezultă indubitabil din alte acte sau fapte ale creditorului. Dimpotrivă, apreciem că o eventuală
renunțare la acest drept trebuie făcută, pentru a produce efecte juridice, expres.

Problema care a suscitat discuții aprinse în doctrina de specialitate, dar și în practica judiciară este aceea
dacă creditorul poate, în mod valabil, să renunțe a priori, adică înaintea survenirii neexecutării, la
dreptul său de a invoca un anumit remediu. În principiu, apreciem că o astfel de renunțare ar trebui să
fie admisibilă și că nu ar trebui să fie făcută o distincție în funcție de momentul la care intervine aceasta:
așa cum se acceptă posibilitatea renunțării la acest drept după ce intervine o neexecutare a obligației,
tot așa ar fi necesar să acceptăm admisibilitatea unei asemenea renunțări și atunci când este făcută
înainte ca neexecutarea să se fi produs. Cu toate acestea, trebuie totuși să observăm că creditorul
nesatisfăcut nu se află în situații identice înaintea și după momentul survenirii neexecutării contractuale.
Astfel, dacă a posteriori el este în măsură să aprecieze corect situația în care se găsește, putând cântări
asupra eficacității celorlalte mijloace juridice pe care le-ar mai avea la dispoziție dacă ar renunța la
rezoluțiune/reziliere și, implicit, asupra posibilității realizării interesului său contractual, nu același lucru
îl putem afirma despre creditorul care renunță la dreptul său de a invoca un anumit remediu înainte ca
neexecutarea contractuală să fi intervenit. În această din urmă situație, el nu poate ști dacă, la
momentul survenirii unei potențiale neexecutări contractuale, ar mai avea la dispoziție vreun alt
„remediu” și cât de eficient ar fi acesta în sensul de a contribui la satisfacerea interesului său
contractual. Mai mult, se poate găsi chiar în ipoteza în care nu mai are posibilitatea de a apela la nici un
alt mijloc juridic în acest sens, orice „remediu” accesibil dovedindu-se ineficace, caz în care interesul său
contractul nu mai poate fi satisfăcut în nici o măsură. Pe bună dreptate, în literatura de specialitate s-a
apreciat că, într-o astfel de situație, renunțarea la toate „remediile” are semnificația transformării
obligațiilor contractuale ale debitorului în obligații lipsite de sancțiune, adică în obligații naturale. Din
această rațiune, împărtășind punctul de vedere exprimat în doctrina recentă conform căruia o prealabilă
renunțare la dreptul de a invoca un anumit remediu echivalează, practic, cu o clauză de limitare a
răspunderii în materie contractuală, căci restrânge răspunderea debitorului obligației neexecutate
exclusiv la toate celelalte „remedii”, mai puțin la cel care face obiectul renunțării, credem că o astfel de
clauză ar trebui cenzurată aidoma oricărei clauze privind răspunderea, în funcție de criteriile stabilite de
art. 1355 Cod civil, intitulat marginal „clauze privind răspunderea”.

Așa cum s-a afirmat deja în literatura de specialitate, părțile contractante pot prevedea, în cuprinsul
contractului, mai multe tipuri de clauze privind remediile care pot fi sau nu invocate, precum și ordinea
invocării ori condițiile invocării acestora, în cazul neexecutării obligației de către debitor, putând vorbi
aici, de exemplu, despre clauza penală, pactele comisorii exprese, clauza de arvună, clauzele de
nerăspundere sau de limitare a răspunderii etc.

În această materie, trebuie să avem în vedere textul art. 1355 Cod civil, care dispune, cu caracter
general, și strict: 1. Nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea
pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă

săvârșită cu intenție sau din culpă gravă. 2. Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru
prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență, bunurilor victimei. 3. Răspunderea
pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată
decât în condițiile legii. 4. Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin
ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor.

Deși aceste dispoziții legale reglementează expressis verbis în materia răspunderii civile (aplicându-se
deci, în special, în ceea ce ne privește, remediului daunelor-interese), ne raliem opiniei deja exprimate în
doctrina juridică, potrivit căreia ele pot fi aplicabile în materia remediilor, mutatis mutandis.

1.5. Există o ierarhie a remediilor?

Deși niciunde în Codul civil actual nu există o prevedere legală expresă care să stabilească o ierarhie a
„remediilor”, din economia întregii reglementări a acestora rezultă totuși o propensiune, o preferință a
legiuitorului pentru unele dintre acestea, în detrimentul altora; astfel, observăm, în unele situații,
lejeritatea cu care pot fi invocate anumite „remedii”, iar, în alte cazuri, impunerea unor condiții mai
restrictive de invocare, care dau naștere, implicit, potenței instanței de a cenzura opțiunea creditorului.

Regula fundamentală incidentă în materie o reprezintă principiul favor contractus, potrivit căruia în prim
plan stă menținerea contractului în ființă și necesitatea executării în natură a acestuia (fie voluntară, fie
silită) și care nu este altceva decât imaginea oglindită a principiului dreptului creditorului la o executare
conformă.

Plecând de la prevederile alin. 1 al art. 1516 al actualului Cod civil, care statuează, așa cum am văzut
deja, asupra tridimensionalității conformității executării obligației la care creditorul este îndreptățit,
trecând prin filtrul principiului executării contractului sub imperiul solidarismului contractual (conform
căruia, în faza executării contractului, fiecare parte are sarcina asumată de a realiza cât mai util cu
putință interesul celeilalte), se ajunge, în situația apariției unor dificultăți în realizarea interesului
contractual și implicit în executarea contractului, la intrarea în acțiune a obligației de toleranță din
partea creditorului obligației neexecutate, care se înscrie în logica salvării ființei contractului. Una dintre
principalele modalități de realizare a acestei obligații o constituie termenul suplimentar de executare pe
care creditorul sau instanța de judecată trebuie să-l acorde debitorului obligației neexecutate, conform
dispozițiilor art. 1522 Cod civil. Or termenul de executare, obiectivare a suspendării temporare a
îndeplinirii obligației, care poate îmbrăca și forma multiplă a termenelor de plată (eșalonarea plății la
diferite termene viitoare având în vedere situația economică a debitorului) nu urmărește altceva decât
acordarea posibilității debitorului de a-și executa întocmai obligațiile asumate la încheierea contractului
și, pe această cale, de a satisface interesul contractual al creditorului. Putând fi considerat el însuși un
remediu, termenul suplimentar de executare este menit să salveze contractul. Așadar, în primul rând,
legiuitorul are în vedere menținerea, pe cât posibil, în ființă a contractului, satisfacerea interesului
contractual al ambelor părți și asigurarea, în acest context, a securității circuitului juridic. Este ceea ce
rezultă și din analiza dispozițiilor art. 1527 alin. 1 Cod civil, care stipulează dreptul creditorului de a
solicita întotdeauna ca

debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu singura excepție în cazul în care o asemenea
executare este imposibilă. Mai mult, cu aceeași finalitate, a păstrării ființei contractului, legiuitorul
acordă debitorului posibilitatea executării tardive a obligației sale, înăuntrul termenului de executare,
termen în care creditorului îi este prohibit să apeleze la oricare alt „remediu” consacrat la art. 1516 alin.
2 Cod civil, putând, în acest răstimp, doar să suspende executarea propriei sale obligații și să solicite
daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea la timp a obligațiilor de către
debitor.

Pe de altă parte, cenzura aplicată rezoluțiunii/rezilierii de către înșiși artizanii Codului civil constituie încă
un indiciu că acest „remediu” nu se situează printre preferințele acestora. Astfel, potrivit art. 1551, alin.
1, prima frază, din Codul civil, „creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de
mică însemnătate”. Aceasta este o expresie a principiului proporționalității, una dintre regulile
fundamentale care își au sorgintea în principiul solidarismului contractual și care impune, cu caracter
general, un echilibru între sarcinile și avantajele care rezultă din contract pe seama și respectiv în
favoarea părților contractante, a cărui finalitate este prevenirea, corectarea și chiar sancționarea
exceselor. Obligația de adaptare a contractului, în care se obiectivează principiul proporționalității,
impune asigurarea, în primul rând, a concilierii intereselor părților contractante, care presupune că
pierderile și câștigurile celor două părți trebuie să se afle mereu în echilibru. Pentru aceasta, în primul
rând, părțile au îndatorirea de a remedia orice dezechilibru intervenit în executarea contractului, cu
finalitatea păstrării ființei acestuia, având, concomitent, obligația asigurării justei măsuri, calitative și
cantitative, care impune titularului unei prerogative contractuale să nu rupă inoportun concilierea
intereselor contractuale în cazul în care interesul său contractual nu este realizat, motiv pentru care, în
cuprinsul alin. 2 al art. 1551 Cod civil, legiuitorul a prevăzut, pentru neexecutarea de mică însemnătate,
doar „remediul” constând în dreptul creditorului de a-și reduce proporțional propria-i prestație, în
măsura în care acest lucru este posibil.

În linia aceleiași idei se situează și textul ultimului aliniat al art. 1551 care dispune că „dacă reducerea
prestațiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese”. Cu alte cuvinte,
contractul rămâne în ființă, chiar neatins în acest caz, iar singurul „remediu” de care poate beneficia
creditorul constă în dreptul său de a solicita daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit, dacă,
în urma neexecutării de mică însemnătate, datorită naturii prestației sale (este, spre exemplu,
indivizibilă) echilibrul contractual nu poate fi refăcut prin micșorarea proporțională a acesteia.

La fel se subsumează principiului proporționalității și „remediul” excepției de neexecutare (art. 1556 Cod
civil), care, pe de o parte, acordă creditorului nesatisfăcut dreptul de a suspenda executarea propriei
obligații, dar, pe de altă parte, limitează această prerogativă dispunând că poate refuza executarea
numai „într-o măsură corespunzătoare” celei în care nu a fost îndeplinită obligația corelativă a
debitorului și numai dacă, potrivit împrejurărilor și ținând seama de mica însemnătate a prestației
neexecutate, acest refuz nu ar fi contrar bunei-credințe.

Interpretarea sistemică și coroborată a dispozițiilor art. 1551 și ale art. 1556 Cod civil ne determină să
apreciem că gânditorii Codului civil preferă, în detrimentul „remediului” excepției de neexecutare, care,
practic, ar suspenda acțiunea principiului pacta sunt servanda și deci derularea contractului, cu
consecința nefastă a nerealizării,

cel puțin temporare, a interesului contractual al ambelor părți contractante, pe acela al reducerii
prestațiilor, care ar asigura, la fel ca excepțio non adimpleti contractus, păstrarea ființei contractului,
dar, pe deasupra, ar da eficiență imediată principiului forței obligatorii a contractului, determinând
derularea adaptată, dar neîntârziată a acestuia. Susținem această afirmație cu un argument de text: atât
rezoluțiunea/rezilierea (art. 1551, alin. 1, prima frază), cât și excepția de neexecutare (art. 1556 alin. 2)
sunt prohibite de „mica însemnătate a neexecutării”, cât timp această „mică însemnătate” poate
întemeia reducerea prestațiilor.

Pe de altă parte, „remediul” daunelor-interese nu cunoaște nici un fel de limite (atât timp cât sunt
îndeplinite, bineînțeles, toate condițiile răspunderii civile contractuale), putând fi cumulat cu toate
celelalte „remedii” sau putând fi invocat singur. Lejeritatea reglementării sale în materia „remediilor” ne
provoacă să susținem că, în ierarhia acestora, ocupă unul dintre cele mai privilegiate locuri.

Încercând un clasament al „remediilor”, o ierarhie a acestora în funcție de preferința manifestată de

legiuitor pentru fiecare dintre ele, observând exigențele executării contractului sub auspiciile principiului
solidarismului contractual, pe care, așa cum am arătat, l-au avut în vedere, în această materie, redactorii
Codului civil, am așeza pe primul loc „remediul” termenului suplimentar de executare (dacă am avea în
vedere acest termen ca pe un „remediu” în sine), care ar conduce la o executare voluntară, în
integralitate, a obligațiilor contractuale și deci la realizarea, chiar dacă tardivă, a intereselor contractuale
ale ambelor părți contractante, în acest sens debitorul având posibilitatea să-și execute obligația și să
paralizeze o eventuală acțiune în rezoluțiune/reziliere a creditorului său, pentru care executarea
obligației în natură prezintă încă utilitate și interes, chiar și în faza de judecată, când i se acordă, în acest
scop, un termen suplimentar de executare, dacă nu i-a fost acordat inițial, de către creditor, prin
notificarea de punere în întârziere. Apoi, pe locul al doilea, excepția de neexecutare, care, prin efectele
sale, menține contractul în ființă; deși suspendă acțiunea lui pacta sunt servanda față de creditor și
temporizează contractul, punând sub semnul incertitudinii realizarea interesului contractual al
creditorului obligației neexecutate (căci nu este sigur că, în acest fel, debitorul acesteia va fi determinat
să o aducă la îndeplinire), totuși acest remediu caută să eficientizeze maxim principiul forței obligatorii,
căci, prin invocarea sa, se urmărește înfrângerea obstinației debitorului și obligarea acestuia la
executarea conformă a obligației asumate contractual; este un remediu situat, în opinia noastră, în mod
implicit, de către însuși legiuitorul, pe acest loc secund, după cel al termenului suplimentar de executare,
căci, în interiorul acestui termen, potrivit art. 1522, alin. 4 Cod civil, creditorul poate invoca doar această
excepție, suspendând executarea propriei obligații, alături de remediul cumulabil cu toate celelalte, cel a
daunelor-interese. Pe locul al treilea, (tot cu concursul termenului suplimentar de executare, care, în
această ipoteză, pierde calitatea de „remediu independent” de sine stătător, constituindu-se într-o
condiție de formă a antrenării executării silite) s-ar situa executarea silită în natură, cu aceeași finalitate
– satisfacerea interesului contractual mutual; pe locul al patrulea (cu aceeași contribuție a termenului
suplimentar de executare), executarea silită prin echivalent, care ar determina reechilibrarea situației
patrimoniale a părților, însă nu ar conduce decât prin substituție la realizarea intereselor contractuale
ale creditorului nesatisfăcut, pentru care primordială era executarea în natură a obligațiilor debitorului;
pe locul al cincilea,

reducerea prestațiilor, care ar fi în măsură să asigure, deopotrivă, atât respectarea principiului

proporționalității, cât și derularea neîntârziată a contractului, în temeiul principiului forței obligatorii a
acestuia. Se impune, în acest loc, precizarea că „remediul” daunelor-interese este, așa cum am învederat
deja, potrivit art. 1516 alin. 2 Cod civil, cumulabil cu toate celelalte.

Pe ultimul loc în topul preferințelor se situează rezoluțiunea/rezilierea, care „se bucură” de cele mai
severe constrângeri. Astfel, prin interpretarea per a contrario a textului frazei I din art. 1551 alin. 1 Cod
civil, creditorul are dreptul la rezoluțiune doar când neexecutarea este de mare însemnătate, în cazul
contractelor cu executare uno ictu; în situația contractelor cu executare succesivă, dreptul la invocarea
rezilierii se naște, de asemenea, atent cenzurat: când neexecutarea, deși de mică însemnătate, are un
caracter repetat. Părțile nu au voie să deroge de la aceste prevederi legale imperative, sub sancțiunea
considerării ca nescrisă a oricărei stipulații contrare. Exigența legiuitorului este cât se poate de justificată
de înseși efectele pe care le produc rezoluțiunea, respectiv rezilierea. Potrivit textului art. 1554 alin. 1
Cod civil, prima frază, „contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată
încheiat”, iar, conform alin. 3 al aceluiași text normativ, „contractul reziliat încetează doar pentru viitor”.
Este dincolo de orice dubiu că, dintre toate „remediile” pe care creditorul nesatisfăcut le are la
dispoziție, rezoluțiunea/rezilierea este cel mai devastator: invocarea acestuia conduce la aneantizarea
contractului, care se consideră că nu a existat niciodată, acesta desființându-se atât pentru trecut, cât și
pentru viitor, în cazul rezoluțiunii sau doar pentru viitor, în situația rezilierii. Într-o atare ipoteză,
interesul contractual mutual nu mai poate fi, sub nici o formă, satisfăcut; la fel și interesele fiecăreia
dintre părțile contractante. Datorită acestor consecințe – de natură să înlăture complet din peisajul
juridic contractul și efectele sale – acțiunea acestui „remediu” trebuie atent cenzurată, el constituindu-
se într-o „ultima ratio, care trebuie utilizată numai în mod excepțional”.

Toată această filosofie a „remediilor” exhibă grija, preocuparea legiuitorului pentru instituția juridică a
contractului, urmărindu-se, în principal, păstrarea ființei acestuia, cu scopul realizării cât mai utile a
interesului contractual, prin concilierea permanentă a intereselor părților contractante și, în secundar
abia, ca un ultim resort, ruperea acestor interese, prin desființarea contractului.

Pentru adepții teoriei solidarismului contractual, această filosofie se înscrie perfect în tiparele
principiului respectiv, care impune o anumită conduită a creditorului nesatisfăcut în funcție de
gravitatea neexecutării; astfel, în faza în care dificultățile în realizarea interesului său contractual și,
implicit, în executarea contractului abia au apărut (manifestându-se, spre exemplu, într-o întârziere a
executării), el este ținut la toleranță și la disponibilitatea spre adaptare, solicitându-i-se, în acest sens, să
acorde debitorului un termen suplimentar de executare, așteptând executarea voluntară a obligației, ori
să își reducă propria prestație sau să invoce, în ultima instanță, într-o măsură corespunzătoare, excepția
de neexecutare a contractului, putând însă să ceară, întotdeauna, repararea prejudiciului care deja i s-a
cauzat, prin acordarea de daune-interese – toate acestea, cu finalitatea menținerii în ființă a contractului
și a realizării, în acest fel, a interesului contractual; în faza în care interesul său contractual este
amenințat în sensul chiar al nerealizării lui (de exemplu, neexecutarea este parțială, dar definitivă ori
este întârziată foarte mult), creditorul este obligat, ca titular al prerogativei

invocării „remediilor”, conform principiului proporționalității, la asigurarea justei măsuri, atât calitative,
cât și cantitative; cu alte cuvinte, el este ținut să nu rupă inoportun concilierea intereselor contractuale,
ci să depună toate diligențele și să manifeste toată disponibilitatea pentru păstrarea contractului în
circuitul juridic prin adaptarea, prin reechilibrarea acestuia, invocând acel/e „remediu/ii” al cărui/căror
rezultat să fie proporțional cu neexecutarea din partea debitorului; obligația justei măsuri îi impune
creditorului nesatisfăcut punerea în executare a unei prerogative contractuale proporționale cu
finalitatea ei; pentru aceasta, este necesar un examen al gravității neexecutării, pe de o parte, și al
finalității prerogativei contractuale la care se recurge, pe de altă parte; punerea în aplicare a unor
prerogative disproporționate poate antrena un dezechilibru calitativ sau cantitativ între finalitatea
acestora și neexecutarea contractului; de aceea, din punct de vedere calitativ, riposta pusă în executare
de către creditorul al cărui interes contractual este nesatisfăcut, cu consecințele pe care aceasta le
determină, trebuie să fie adaptată gravității neexecutării – doar o neexecutare de mare însemnătate (or,
în cazul contractelor cu executare succesivă, chiar de mică însemnătate, dar repetată), care rupe
definitiv și iremediabil interdependența dintre obligațiile reciproce născute din contract, determinând
dispariția cauzei existenței înseși sau a executării propriei obligații a creditorului, justifică, din
perspectiva gravității acesteia, invocarea rezoluțiunii/rezilierii, cu consecința aneantizării contractului;
din punct de vedere cantitativ, este solicitat un echilibru între obiectul prerogativei pentru neexecutare
la care se recurge și neexecutarea contractului de către debitor; spre exemplu, alegerea „remediului”
daunelor-interese poate declanșa jocul unei clauze penale existente în contract, al cărei cuantum este
vădit excesiv sau, dimpotrivă, flagrant derizoriu față de cuantumul prejudiciului suferit prin neexecutare;
într-o astfel de ipoteză, invocarea acestui „remediu” poate antrena un dezechilibru grav între situațiile
economice ale părților din contract, care nu va putea fi restabilit decât fie prin concursul și
disponibilitatea creditorului la adaptarea clauzei penale, fie prin mijlocirea instanței de judecată, în
temeiul art. 1541 Cod civil, care va interveni pentru modificarea cuantumului penalității.

Desigur, pentru cei care nu îmbrățișează această teorie a solidarismului contractual (care nu are la bază
un principiu reglementat normativ, ci unul demonstrativ, a cărui existență este dedusă din economia
întregii reglementări a contractului), toate cele de mai sus pot fi fundamentate pe obligația generală
imperativă cuprinsă în art. 1170 Cod civil, potrivit căruia „părțile trebuie să acționeze cu bună-credință
atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale”, subsumată aceleia
stipulate în textul art. 14 din același act normativ: „orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să-
și exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și
bunele moravuri”, având, concomitent, în vedere, că „nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a
vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe” (art. 15 Cod
civil).

Indiferent însă de punctul de plecare, important este rezultatul: există, fără îndoială, în actualul Cod civil,
o ierarhie a „remediilor”, iar, în cadrul acesteia, rezoluțiunea/rezilierea ocupă ultimul loc, fiind de
preferat a fi invocată ca o măsură excepțională, când creditorul nesatisfăcut nu mai are la dispoziție nici
un alt mijloc pentru realizarea interesului său contractual, apreciind că neexecutarea din partea
debitorului prezintă un astfel de grad de gravitate încât interdependența originară dintre

obligațiile reciproce a fost definitiv ruptă, distrusă și chiar rațiunea de a exista a propriei sale obligații nu
mai este prezentă.
Desigur, nu încercăm să acredităm ideea conform căreia creditorul este obligat, când îi este deschisă
calea oricăruia dintre remediile contractuale, să le acceseze în ordinea mai sus arătată, ci doar pe aceea
potrivit cărei dreptul său de opțiune trebuie exercitat întotdeauna cu bună-credință, cu respectarea
justei măsuri cantitative și calitative, a obligației sale de cooperare, respectiv a celei de coerență, având
în vedere efectele pe care fiecare remediu, odată exercitat, le produce asupra contractului.

1.6. Condițiile generale ale exercitării drepturilor creditorului privind remediile contractuale

Premisa recurgerii la oricare dintre aceste „remedii” este, așa cum am învederat deja, principiul
dreptului la o executare conformă a contractului, consacrat în cuprinsul alin. 1 al art. 1516 Cod civil,
consecință imediată și logică a principiului forței obligatorii, așa încât condiția fundamentală a invocării
„remediilor” o constituie existența unei neexecutări contractuale sub oricare dintre cele trei dimensiuni
ale acesteia și indiferent de însemnătatea acesteia pentru creditor (gravitatea neexecutării are totuși o
importanță covârșitoare raportat la tipul remediului care poate fi invocat).

Condițiile cumulative ale invocării oricărui „remediu” dintre cele enumerate la art. 1516 alin. 2 al
aceluiași text legal sunt stipulate expressis verbis în chiar cuprinsul acestuia, care trebuie coroborat cu
art. 1517 Cod civil: 1) debitorul să nu-și fi executat obligația; 2) neexecutarea obligației să nu fi avut vreo
justificare; 3) neexecutarea obligației să nu fi fost cauzată de propria acțiune sau omisiune a creditorului;
4) debitorul se află în întârziere (ori de drept, ori a fost pus în întârziere de către creditor).

1) Cu referire la prima dintre condiții – debitorul să nu-și fi executat obligația – trebuie, dintru început, să
precizăm că, în întregul cuprins al Codului civil, nu este truvabilă o definiție a noțiunii de „neexecutare a
obligațiilor contractuale”. S-ar putea însă (și suntem convinși că așa este) ca acest lucru să fie, până la
urmă, benefic, pentru că orice sistem rigid, încorsetat în definiții stricte, funcționează foarte greu și
împiedică, de multe ori, aplicarea (dacă discutăm despre materia de față) dreptului. Având în vedere
complexitatea și diversitatea situațiilor factuale în care se poate obiectiva conceptul de „neexecutare a
obligațiilor contractuale”, tehnica legislativă adoptată de către artizanii Codului civil actual este, în opinia
noastră, una salutară. Însăși lipsa unei astfel de definiții este cea care permite celor ce aplică dreptul să
fie flexibili în a cataloga o anumită situație de fapt ca reprezentând o „neexecutare a obligațiilor
contractuale”.

Desigur, pentru a eticheta astfel o anumită stare de facto, protagoniștii dreptului întreprind o analiză
asupra contractului și a modului în care acesta a fost pus în executare; în realizarea acestei activități, ei
sunt ghidați în mod obligatoriu de jaloanele fixate în acest scop atât de către legislator, cât și de către
părțile contractante. Pentru a stabili existența oricărui tip de neexecutare a obligațiilor contractuale,
prima operațiune ar consta în determinarea conținutului contractului, operație logică necesară în scopul
identificării, mai întâi, a obligațiilor contractuale pentru ca apoi să se poată cerceta, pe această bază,
executarea acestora. În acest sens, într-o primă fază, trebuie calificat, din punct de vedere juridic,
contractul, pentru ca, ulterior, analizând atent clauzele acestuia,

aplicând conjugat regulile generale și speciale de interpretare a contractelor, statuate de către legiuitor
la art. 1266 – 1270 Cod civil, să fie determinată voința reală, internă, concordantă a părților privind
întinderea drepturilor și a obligațiilor corelative ale lor. Dincolo de ceea ce rezultă în urma acestui proces
analitic, trebuie avut în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 1272 Cod civil – intitulat marginal „Întinderea
obligațiilor” – „(1) Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la
toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului
după natura lui. (2) Clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt stipulate în mod
expres”. Așadar, în urma calificării acestuia și a interpretării clauzelor sale, a stabilirii voinței comune,
reale a părților cu privire la conținutul in concreto al contractului, acesta trebuie plasat, în funcție de
natura sa, în locul concret pe care îl ocupă în realitatea juridică, cu scopul de a identifica absolut „toate
urmările” sale, adică toate drepturile și obligațiile corelative care aparțin părților, derivând din practicile
statornicite între acestea, din uzanțe, din lege sau din echitate, precum și din clauzele obișnuite. Peste
toate acestea, trebuie reținută, în sarcina ambelor părți contractante, obligația pe care legiuitorul o
instituie cu caracter imperativ [„Ele (părțile – n.ns) nu pot înlătura sau limita această obligație” - fraza a
doua a art. 1170 Cod civil] în materia contractelor, în toate fazele (pre)existențiale ale acestora. Este
vorba despre obligația de bună-credință, impusă prin textul normativ cu titlu omonim, art. 1170 Cod
civil: „Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe
tot timpul executării sale”. În conținutul acestei îndatoriri cu caracter general în materia contractelor
intră toate acele obligații a căror îndeplinire conjugată conduce la executarea contractului sub auspiciile
principiului solidarismului contractual, în așa fel încât, prin aceasta, să se ajungă la o realizare cât mai
utilă a interesului contractual mutual, pe de o parte și, pe de altă parte, la satisfacerea optimă a
intereselor individuale ale ambelor părți contractante, și nu numai; alături de obligațiile care pot fi
încadrate în ansamblul solidarismului contractual, obligația de a executa contractul cu bună-credință
presupune și alte îndatoriri, precum cea de securitate contractuală ș.a. Toate aceste obligații sunt
suficient de caracterizate în executarea oricărui contract încât oricare dintre ele poate determina, în
ipoteza neîndeplinirii sale, invocarea unui „remediu” cu scopul reechilibrării contractuale și chiar a
rezoluțiunii/rezilierii sau a reducerii proporționale a prestațiilor cu finalitatea aneantizării totale sau
parțiale a convenției dintre părți.

Odată stabilit în acest fel conținutul contractului, prin raportare la principiul dreptului creditorului la o
executare conformă a acestuia, statuat în cuprinsul alin. 1 al art. 1516 Cod civil, analizând modul în care
au fost aduse la îndeplinire toate îndatoririle debitorului, se poate aprecia în ce măsură a fost sau nu
executat contractul. Astfel, toate obligațiile contractuale (și nu este vorba aici, așa cum am dedus deja,
doar de cele stipulate expres în cuprinsul contractului, ci de întregul ansamblu de îndatoriri la care este
ținut debitorul, determinat mai sus), în funcție de specificul fiecăreia, trebuie raportate, din perspectiva
modului în care au fost aduse la îndeplinire, la arhetipul obligației executate scrupulos, corespunzător,
având în vedere tridimensionalitatea oricărei executări conforme: cantitativă, calitativă și temporală.
Plecând de la acest model, având în vedere prestația la care era îndatorat debitorul, orice
neconcordanță între acesta și prestația efectiv realizată se constituie într-o neexecutare a respectivei
obligații contractuale.

Plecând de la cele trei aspecte ale executării conforme a oricărei obligații, interpretând per a contrario
dispozițiile art. 1516 alin. 1 Cod civil, conchidem că orice aducere/neaducere la îndeplinire a unei
îndatoriri contractuale care nu corespunde celor trei exigențe echivalează cu o neexecutare a respectivei
obligații și deci a contractului însuși. Astfel, ori de câte ori obligația nu a fost executată „integral” sau/și
„exact” sau/și la „timp”, se poate vorbi despre o neexecutare contractuală.

Raportându-ne la cele trei coordonate ale executării conforme, putem face observația că neexecutarea
contractuală se poate manifesta într-o multitudine de forme. Aceasta poate fi totală sau parțială, din
punct de vedere cantitativ ori calitativ, temporară sau definitivă și ireversibilă, pozitivă sau negativă.

Controversele din literatura de specialitate au purtat asupra calificării neexecutării ca fiind totală sau
parțială, în acest caz putându-se opera cu două criterii diferite: atât cu cel cantitativ, cât și cu cel
calitativ.

Apreciind e/neexecutarea exclusiv din perspectiva cantitativă, putem avea la dispoziție două repere: ori
contractul în ansamblul său, ori o singură obligație din întreaga panoplie de îndatoriri ce incumbă
debitorului. În primul caz, neexecutarea totală descrie situația în care debitorul nu a executat nimic din
obligațiile asumate; în cel de-al doilea caz, neexecutarea totală semnifică neîndeplinirea în totalitate
doar a unei obligații. Față de modul în care a înțeles legiuitorul să reglementeze problema neexecutării
care justifică invocarea „remediilor” contractuale, apreciem că ambele aceste repere pot fi utilizate, de
la caz la caz, în funcție de situația factuală concretă. Astfel, la art. 1516 Cod civil, gânditorii acestuia se
raportează la „obligația” debitorului, văzută ut singuli, a cărei neexecutare naște dreptul creditorului de
a invoca oricare dintre „remediile” acolo evocate; la art. 1548 din același act normativ – „Prezumția de
culpă” - referirea are din nou ca punct de plecare o singură obligație a debitorului; în cuprinsul art. 1549
– „Dreptul la rezoluțiune sau reziliere” – în primul alineat se vorbește despre „obligațiile contractuale”,
pe când, în cel de-al doilea, din nou despre obligație la singular și despre „prestația neexecutată”; în
cadrul art. 1552 – „Rezoluțiunea unilaterală” – obligația este văzută din nou la singular; la art. 1553 –
„Pactul comisoriu” – se face vorbire despre „obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau
rezilierea de drept a contractului” etc. Cu toate că, în unanimitatea situațiilor mai sus descrise,
legiuitorul – fie că a utilizat singularul, fie pluralul – a făcut referire la obligația contractuală în sensul
propriu al acesteia – de îndatorire ce incumbă debitorului în temeiul unui contract, privită ut singuli –
apreciem că folosirea sintagmei „neexecutarea totală”, în materia „remediilor”, poate semnifica atât
„neexecutarea totală a unei singure obligații”, cât și „neexecutarea totală a contractului în întregul său”,
adică a tuturor îndatoririlor ce revin debitorului în temeiul acelui contract. Din analiza in concreto a stării
de fapt va rezulta, de la caz la caz, sensul atribuit sintagmei în speță.

Folosind criteriul calitativ, putem vorbi despre o executare neconformă din această perspectivă când
obligația a fost executată total sau parțial (din punct de vedere cantitativ), dar cu defecte calitative; este
vorba despre o executare „inexactă”, pentru a utiliza terminologia pusă în operă de către însuși
legiuitorul, în cuprinsul alin. 1 al art. 1516 Cod civil. Defectele calitative pot reduce valoarea economică a
prestației executate, diminuând, în acest fel, interesul creditorului pentru aceasta sau, mai rău, pot avea
o asemenea amploare încât lipsesc prestația respectivă de orice valoare economică sau/și de orice
interes pentru creditorul acesteia. Privită astfel, executarea necalitativă a
obligației, din moment ce îi diminuează sau chiar îi înlătură valoarea economică a acesteia și/sau
interesul creditorului pentru ea, apare ca o veritabilă executare parțială a prestației sau chiar ca o
neexecutare totală.

Pentru a aprecia asupra conformității executării unei anume obligații, cele două criterii – cel cantitativ și
cel calitativ – pot fi folosite atât separat, cât și coroborat. Problema este simplă dacă, în speță, nu are
incidență calitatea prestației, putându-se vorbi, din punct de vedere cantitativ, despre o neexecutare
totală sau parțială a obligației; este ceea ce jurisprudența și doctrina de specialitate numesc
„neexecutare propriu-zisă a obligației, totală sau parțială”. Neexecutarea propriu-zisă totală este cea
care nu ridică nici un fel de dificultăți: obligația sau contractul însuși nu a fost pus în operă deloc. Dacă
este vorba însă despre o neexecutare parțială, analiza nu mai poate fi limitată, de cele mai multe ori,
doar la cantitate, ci este obligatoriu să fie avută în vedere și calitatea părții din prestație care a fost
executată, pentru a determina incidența acesteia asupra interesului creditorului sau/și a valorii
economice a contractului; desigur, dacă, din punct de vedere cantitativ, partea executată a prestației
este insignifiantă din perspectivă economică, această analiză este suficientă pentru a caracteriza
obligația respectivă, câteodată, chiar ca pe o obligație neexecutată total; dacă însă executarea parțială
are totuși o anumită pondere în obligația în cauză sau în economia întregului contract, este întotdeauna
oportună și analiza calitativă a părții executate, iar ceea ce debitorul a realizat va fi cercetat prin prisma
celor două criterii conjugate; se va putea decela în acest fel o executare parțială calitativă, care va intra
în discuția privind interesul creditorului pentru ea și valoarea sa din punct de vedere economic, sau o
executare parțială necorespunzătoare, defectuoasă, care are o valoare economică redusă și care va
suscita un interes minor sau, chiar mai rău decât atât, nu are nici o valoare și nu trezește, din partea
creditorului, nici un interes, caz în care va fi asimilată – tocmai prin utilizarea coroborată a celor două
criterii - unei neexecutări totale a respectivei obligații; de asemenea, prin sinergia celor două criterii vom
putea califica o obligație executată total, dar cu defecte calitative, fie ca pe o obligație executată parțial,
fie ca pe una neexecutată total.

Cât privește aspectul temporal al executării conforme a obligației, legiuitorul îl are în vedere și, după ce,
la art. 1516 alin. 1 Cod civil, face vorbire despre „... îndeplinirea ... la timp a obligației”, la care creditorul
este îndrituit, la alin. 2 al aceluiași text legal privește „neexecutarea” într-un mod unitar, catalogând
astfel orice formă de neconcordanță între prestația promisă, așteptată și cea e/neexecutată; în
conceptul de „obligație neexecutată” intră, în viziunea artizanilor Codului civil actual, atât obligațiile
neexecutate integral, cât și cele neexecutate exact, dar și cele neexecutate la timp. Despre această din
urmă formă de neexecutare se mai discută și în cuprinsul art. 1535 – „Daunele moratorii în cazul
obligațiilor bănești” -, când se vorbește despre neplata la scadență a unei sume de bani, dar și în cadrul
art. 1536 – „Daunele moratorii în cazul obligațiilor de a face”; în acest din urmă text juridic sintagma
utilizată nu mai trimite însă la „neexecutarea la timp” a obligației, ci la „executarea cu întârziere” a
acesteia; așadar, „executarea cu întârziere” este percepută de către legislator tot ca o „neexecutare”.
Percepția este una corectă, căci întârzierea nu este altceva decât o formă de neexecutare. În funcție de
circumstanțe însă, întârzierea poate îmbrăca forma unei neexecutări temporare sau a unei neexecutări
definitive și irevocabile. Astfel, o obligație care nu a fost executată la termen, dar care mai poate fi
executată în natură și prezintă
încă interes pentru creditor, este o obligație neexecutată temporar. Din contră, dacă, din cauza
întârzierii, obligația nu mai poate fi executată în natură sau, deși s-ar mai putea executa, creditorul nu ar
mai avea interes pentru aceasta, întârzierea are semnificația unei neexecutări definitive și irevocabile. Și
acest criteriu – cel temporal – poate fi conjugat cu celelalte două – cel cantitativ și cel calitativ –
obținându-se, în urma analizei: obligații neexecutate temporar, total sau parțial și obligații neexecutate
definitiv și irevocabil, total sau parțial.

Cu referire la „neexecutarea pozitivă” sau „negativă”, discuția trebuie purtată pe tărâmul obligațiilor
pozitive și negative. În ipoteza primelor, neexecutarea poate îmbrăca atât forma unei abstențiuni,
situație în care debitorul rămâne, pur și simplu, în pasivitate, deși, prin contract, și-a asumat contrariul,
cât și forma unei acțiuni inadecvate sau chiar contrare față de prestațiile pozitive de care este ținut
debitorul. Neexecutarea obligațiilor negative presupune întotdeauna săvârșirea unei acțiuni contrare
clauzelor contractuale. Deși, în materia executării silite în natură, diferența dintre obligațiile pozitive și
cele negative este de o maximă importanță, subliniată, de altfel, și de către legiuitor, care reglementează
deosebit, în cuprinsul art. 1528, respectiv al art. 1529 Cod civil, modul în care cele două tipuri de obligații
pot fi aduse la îndeplinire silit, în domeniul celorlalte remedii, aceasta se estompează, tocmai pentru că
felul obligației neexecutate nu prezintă nici un interes din acest punct de vedere. Totuși, rolul distincției
„neexecutare pozitivă – neexecutare negativă” nu trebuie marginalizat; el își află rostul tocmai în
activitatea analitică întreprinsă asupra prestației debitorului cu scopul de a afla în ce măsură acesta și-a
executat conform obligația, analiză care trebuie adaptată în funcție de felul obligației – pozitivă sau
negativă, mergând până la regulile din materia probatoriului; executarea fiecărui tip de obligație
avându-și propriul specific, este normal ca, pentru a clarifica chestiunea executării sau neexecutării sale,
cercetarea să fie adaptată acestui specific; însă, după ce s-a ajuns la concluzia că respectiva obligație -
pozitivă sau negativă; de a da, de a face sau de a nu face - nu a fost îndeplinită, nu mai prezintă
importanță felul neexecutării din acest punct de vedere, ci interesează doar perspectiva cantitativă, cea
calitativă ori cea temporală sau, așa cum am învederat deja, două dintre acestea ori toate trei,
conjugate; este important a se reține totuși dacă obligația neexecutată lato sensu este una pozitivă sau
negativă, pentru a se afla dacă mai este sau nu mai este posibilă executarea sa în natură, precum și în ce
măsură pot sau nu pot fi restituite prestațiile deja executate în temeiul unui contract
rezoluționat/reziliat ori dacă creditorul poate invoca „remediul” reducerii proporționale a propriei sale
obligații, cu succes, toate acestea depinzând de felul obligației neexecutate, din pricina căreia contractul
a fost sau urmează să fie desființat ori adaptat.

În cuprinsul capitolului I, numit „Plata”, al Titlului V, intitulat „Executarea obligațiilor”, al Cărții a V – a a

Codului civil, denumită „Despre obligații”, se află secțiunea a 3 – a, care poartă numele „Condițiile
plății”. În această secțiune legiuitorul, după cum am văzut deja, se preocupă intens de condițiile pe care
trebuie să le îndeplinească plata, în general și, în anumite cazuri, în special, reglementând expres și
amănunțit despre modul în care debitorul trebuie să-și execute obligațiile, inclusiv cele contractuale,
ținând seama de felul obligației după obiectul acesteia – de mijloace sau de rezultat -, precum și de
calitatea debitorului – profesionist sau neprofesionist. În cadrul aceleiași secțiuni, la art. 1482 – 1498,
artizanii Codului civil au consacrat
anumite exigențe ale plății, în funcție de obiectul acesteia, preocupându-se, concomitent, și de
reglementarea detaliată a problemelor privind locul și data plății ori aceea a plății anticipate. Toate
aceste dispoziții legale, completate cu cele din materia contractelor speciale, apreciem că trebuie avute
în vedere în momentul în care analizăm în ce măsură o obligație contractuală a fost sau nu executată.
Raportarea executării efective a obligației la exigențele impuse de către legiuitor în materia plății va
constitui cel mai important proces în activitatea analitică întreprinsă asupra îndatoririi contractuale care
se vrea analizată. Astfel, pornind de la standardele pe care trebuie să le îndeplinească plata lato sensu
pentru a fi valabilă, deci pentru a-și produce principalul efect – acela de stingere a obligației -, sau de la
exigențele stipulate expres de lege în cazuri speciale ori de la acelea cuprinse în clauzele contractuale
referitoare la modul de executare a obligațiilor, analiza modului efectiv de aducere la îndeplinire a
sarcinilor contractuale va releva gradul de executare a acestora, evidențiind sub toate cele trei
dimensiuni – calitativă, cantitativă și temporală – conformitatea sau, dimpotrivă, neconformitatea
executării.

În acest registru, al discuției despre condiția neexecutării obligației contractuale, putem încadra și
topicul privind „anticiparea neexecutării”. Întrebarea care se ridică este următoarea: poate fi anticiparea
neexecutării de către debitor un temei suficient pentru invocarea unui remediu contractual? In concreto,
dacă, pe parcursul derulării contractului, însă anterior scadenței obligației, devine evident că debitorul
căruia aceasta îi incumbă nu o va executa, poate creditorul să invoce vreunul dintre „remediile” în
speță? Credem că discuția poate fi purtată pe două paliere: 1) debitorul declară expres că refuză
executarea prestațiilor datorate; 2) debitorul nu declară expres că refuză executarea prestațiilor
datorate, dar nu le execută sau le execută necorespunzător, în așa fel încât creditorul este îndreptățit să
aprecieze că nici în viitor debitorul nu-și va îndeplini cu scrupulozitate obligațiile.

Soluția primei probleme se regăsește, în opinia noastră, în litera Codului civil. Astfel, potrivit dispozițiilor
art. 1523 alin. 1 lit. c), „... debitorul se află de drept în întârziere ... când și-a manifestat în mod
neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa obligația ...”. Coroborând această dispoziție legală
cu cea cuprinsă în art. 1516 alin. (2), pct. 2 – „Atunci, când, fără justificare, debitorul nu își execută
obligația și se află în întârziere, creditorul poate ...” - și cu cea truvabilă în cuprinsul art. 1522 alin. 4,
fraza a doua, partea I – „Creditorul poate exercita aceste drepturi (cele consacrate la art. 1516 alin. 2 –
n.ns.) dacă debitorul îl informează că nu va executa obligațiile în termenul stabilit ...” – aplicând
raționamentul ubi eadem est ratio, ibi idem solutio esse debet, concluzionăm că, de facto, ne aflăm, în
acest caz, în fața unei neexecutări actuale a obligației, iar nu a uneia anticipate, motiv pentru care
oricare dintre cele două „remedii” poate fi invocat de către creditorul nesatisfăcut.

Soluția în cauză poate fi aplicată, în opinia noastră, și celei de-a doua probleme, în toate acele situații în
care, ex legem, comportamentul debitorului pe parcursul derulării contractului conduce la exigibilitatea
anticipată a obligației acestuia (de exemplu, în cazul obligațiilor afectate de un termen suspensiv de
executare, când, prin fapta sa, debitorul determină decăderea din beneficiul termenului și exigibilitatea
anticipată a obligației sale, conform art. 1417 – 1418 Cod civil), făcând dintr-o neexecutare eventuală,
una prezentă, care îndrituiește creditorul să invoce „remediile”
în discuție, însă, într-un astfel de caz, numai după punerea în întârziere a debitorului, dacă acesta nu se
află de drept în întârziere.

În lipsa unor texte legale exprese care, prin jocul lor, să transforme riscul unei neexecutări într-o
neexecutare certă, actuală, care să constituie premisa fundamentală a accesării oricăruia dintre cele
două „remedii”, apreciem că creditorul nu se va putea prevala de acestea și că, într-un astfel de caz, va
avea la dispoziție celelalte mijloace de acțiune compatibile cu situația factuală concretă și cu principiul
forței obligatorii a contractului (de exemplu, excepția de neexecutare).

Tot legat de problema neexecutării obligațiilor contractuale – condiție de invocare a rezoluțiunii/rezilierii

– se poate pune în discuție chestiunea neînțelegerii dintre părțile contractante ulterior încheierii
contractului. În concret, poate constitui grava neînțelegere a părților dintr-un contract, intervenită pe
parcursul derulării acestuia, care cauzează pierderea a ceea se numește affectio contractus, motiv de
invocare a vreunui remediu contractual? Ne alăturăm opiniei exprimate deja în doctrina juridică din țara
noastră, conform căreia neînțelegerile dintre părți, oricât de grave ar fi acestea, nu pot constitui un
motiv de rezoluțiune/reziliere a contractului. Efectele drastice pe care această instituție juridică le
produce asupra contractului – aneantizarea acestuia pentru trecut și/sau pentru viitor – ne determină să
reafirmăm că acest „remediu” trebuie să reprezinte, întotdeauna, o ultima ratio, aplicabilă doar în
ipotezele în care interesul contractual mutual, respectiv interesele contractuale individuale, cel al
creditorului și cel al debitorului, nu mai pot fi realizate irevocabil; or principiul forței obligatorii a
contractului, conjugat cu principiul solidarismului contractual, obligă părțile contractante să utilizeze
toate mijloacele pentru a menține în ființă contractul, cu finalitatea realizării interesului contractual
comun, tocmai în temeiul acestei affectio contractus; orice veritabilă neînțelegere dintre cele două părți
contractante, intervenită după momentul încheierii convenției, nu ar trebui să conducă la desființarea
contractului și pentru trecut, ci, cel mult, la revocarea acestuia de comun acord, prin acel mutuus
dissensus simetric opus lui mutuus consensus care a dat naștere actului juridic respectiv; dacă acest
acord de voințe în sensul desființării doar pentru viitor a contractului nu se realizează înseamnă că cel
puțin una dintre părțile acestuia dorește continuarea raportului juridic și satisfacerea interesului său
contractual; într-o astfel de situație, ar fi nefiresc să i se opună o rezoluțiune/reziliere a contractului, cu
sacrificiul principiilor mai sus enunțate; desigur, dacă discordia dintre cele două părți degenerează într-o
neexecutare actuală a obligațiilor contractuale, lucrurile stau cu totul diferit, într-un astfel de caz, cu
îndeplinirea și a celorlalte condiții, creditorul nesatisfăcut fiind îndreptățit să invoce
rezoluțiunea/rezilierea contractului. Cât despre celelalte remedii contractuale, dacă, alăturat acestei
neînțelegeri dintre părțile contractante, sunt îndeplinite condițiile premisă ale accesării lor, acestea pot
fi, desigur, invocate, consecința fiind aceea a menținerii în ființă a contractului, dând eficiență maximă
forței obligatorii a acestuia.

2) Privitor la cea de-a doua condiție - neexecutarea obligației să nu fi avut vreo justificare – aceasta este
stipulată expressis verbis în cuprinsul alin. 2 al art. 1516 Cod civil: „Atunci, când, fără justificare,
debitorul nu își execută obligația ... creditorul poate ... să obțină, dacă obligația este contractuală,
rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative ...”.
Așadar, pentru ca creditorul al cărui interes contractual este nesatisfăcut, ca urmare a neexecutării de
către debitor a obligațiilor sale, să poată invoca orice remediu contractual, este necesar ca
neîndeplinirea îndatoririlor contractuale de către debitorul acestora să nu aibă vreo justificare. În cazul
în care debitorul opune creditorului o cauză justificativă de neexecutare a obligațiilor sale, acesta din
urmă nu mai poate invoca, în principiu, „remediile” contractuale. Explicația este cât se poate de simplă:
neexecutarea justificată a obligațiilor contractuale este o neexecutare licită, permisă de către însuși
legiuitorul.

Cauzele justificative1 de neexecutare a obligațiilor contractuale sunt reglementate de către artizanii

Codului civil în secțiunea cu titlu omonim, în capitolul „Executarea silită a obligațiilor”, la art. 1555 –
1557. Acestea sunt: 1) ordinea legală sau convențională a îndeplinirii obligațiilor, 2) excepția de
neexecutare și 3) imposibilitatea de executare. Ori de câte ori debitorul obligației neexecutate își
justifică neaducerea la îndeplinire a îndatoririlor sale prin intervenția uneia dintre aceste cauze, el
reușește, în acest fel, în principiu, să paralizeze mecanismul unui eventual „remediu” invocat de către
creditor.

1 Ne exprimăm preferința în a utiliza, în locul adjectivului „justificate”, provenit din participiul verbului
„a justifica”, pe care legiuitorul îl folosește în denumirea secțiunii a șasea, în sintagma „Cauze justificate
de neexecutare a obligațiilor contractuale”, și care are semnificația de „dovedit ca just, îndreptățit,
legitim” (în DEX 1998, la adresa online http://www.archeus.ro/lingvistica/main), adjectivul
„justificative”, care înseamnă „care servește pentru a justifica ceva; doveditor, justificator, probator;
descărcător” (în aceeași sursă); ultimul adjectiv poate fi alăturat cauzelor de neexecutare pentru a le
descrie ca fiind cauze care descarcă pentru neexecutare, care explică neexecutarea, care arată că
neexecutarea este legitimă, îndreptățită, motivată, pe când adjectivul „justificate” arată despre cauzele
de neexecutare că sunt motivate, dezvinovățite, disculpate; or, în atare condiții, trebuie observat și,
concomitent, distins: neexecutarea este motivată, dezvinovățită, disculpată, de către cauzele care fac
aceasta și care sunt, la rândul lor, justificative, adică legitime; deci utilizarea corectă a limbii române
impune, în aprecierea noastră, ori folosirea sintagmei „cauze justificative de neexecutare a obligațiilor
contractuale” ori a sintagmei „cauze de neexecutare justificată a obligațiilor contractuale”.

A. Invocând prima cauză justificativă de neexecutare a propriei obligații – reglementată la art. 1555,
„Ordinea executării obligațiilor” - debitorul îi opune creditorului îndatorirea acestuia din urmă de a-și
executa primul obligațiile, îndatorire rezultând fie din lege, fie din însuși contractul încheiat între cei doi,
fie din uzanțe, fie din împrejurări. Este vorba despre regula simultaneității executării prestațiilor
reciproce, consacrată de către legiuitor cu caracter supletiv, care prevede că obligațiile trebuie executate
concomitent. Premisa de la care pleacă însă aplicarea regulii simultaneității executării obligațiilor
reciproce este aceea a posibilității ca aceste obligații să fie executate în același timp, așa cum rezultă din
însuși textul alin. 1 al art. 1555 Cod civil. Cu alte cuvinte, pentru ca părțile să fie ținute să-și execute
obligațiile concomitent, este necesar ca acestea să fie, deopotrivă, scadente sau, după caz, eficace, pe
de o parte, și, pe de altă parte, natura prestațiilor care constituie obiectul lor să permită acest lucru.
Regula concomitenței executării presupune, cu necesitate, ca obligațiile reciproce a căror executare o
reglementează din punct de vedere temporal să
poată fi, în primul rând, executate, adică să aibă, la momentul la care se pune problema ordinii
executării lor, calitatea de a fi executabile. Apoi, în al doilea rând, obligațiile trebuie să poată fi executate
simultan.

Astfel, art. 1495 Cod civil, coroborat cu art. 1414, respectiv cu art. 1400, art. 1407, alin. 3 și cu art. 1343
Cod civil, respectiv cu art. 663, alin. 5 C.pr.civ., indică faptul că numai obligația scadentă (al cărei termen
suspensiv s-a împlinit) și numai cea eficace (cea care nu a fost asumată sub condiție suspensivă ori cea în
privința căreia această condiție s-a împlinit) trebuie executate de îndată. Or, numai obligațiile care
trebuie să fie executate de îndată pot face și obiect al executării simultane, întrucât nu se poate pune
problema executării unei obligații care încă nu poate fi executată.

Apoi, alin. 2 al art. 1555 Cod civil arată că, în măsura în care executarea obligației unei părți necesită o
perioadă de timp, acea parte este ținută să execute contractul prima, dacă nu s-a convenit altfel sau
dacă, din împrejurări nu rezultă contrariul. Textul vizează o derogare de la regula concomitenței
executării obligațiilor reciproce, consacrând însă, totodată, și cea de-a doua condiție a aplicării acestei
reguli, așa cum am văzut deja. Astfel, apreciem că ipoteza normei analizate nu are în vedere situația
obligației asumate sub termen suspensiv sau sub condiție suspensivă, căci premisa de la care se pleacă
în acest text este aceeași cu cea pe care legiuitorul o are în vedere și la alin. 1 al art. 1555 Cod civil: a
obligației ajunse la scadență sau a celei eficace, deci care, teoretic, ar trebui executată de îndată. Textul
alin. 2 adaugă acestei premise încă una: din pricina naturii înseși a prestației care constituie obiectul
obligației, aceasta nu poate fi executată decât într-o anumită perioadă de timp. Textul se referă la
obligații a căror executare necesită o anumită perioadă de timp, deci care trebuie executate, iar nu la
obligații care nu trebuie încă executate, fie pentru că nu sunt eficace, fie deoarece nu sunt scadente.
Avem deci în vedere aici obligații precum cele de: realizare a unei construcții, confecționare a unui
costum, predare a unui bun de gen, procurare a dreptului de proprietate care s-a promis a se înstrăina –
toate obligații care, deși trebuie executate de îndată, nefiind asumate sub termen suspensiv ori sub
condiție suspensivă, fiind deci scadente, respectiv eficace, totuși executarea lor necesită scurgerea unei
anumite perioade de timp, în care debitorul să facă toate actele de executare care, însumate, să asigure
executarea integrală a obligației. Așadar, derogarea la care se referă alin. 2 al art. 1555 Cod civil, de la
regula simultaneității executării obligațiilor, privește acele obligații a căror executare se derulează
esențialmente în timp.

În această perioadă, în care respectiva parte își execută obligația care necesită, pentru aceasta, o
anumită perioadă de timp, ea nu poate solicita celeilalte părți îndeplinirea propriei sale îndatoriri
contractuale, neputând invoca, de altfel, nici un alt „remediu” dintre cele consacrate la art. 1516 alin. 2
Cod civil, care sunt condiționate de neexecutarea fără justificare a sarcinilor contractuale, căci ea însăși
este ținută să execute contractul prima, conform art. 1555, alin. 2 Cod civil. Cât timp partea care este
ținută să execute contractul prima nu își îndeplinește îndatoririle contractuale, neexecutarea
contractului de către cealaltă parte este una justificată.

Pe de altă parte, conform alin. 1 al art. 1555 Cod civil, având în vedere caracterul supletiv al regulii
concomitenței executării obligațiilor reciproce, părțile însele, prin convenție, pot deroga, chiar în ipoteza
unor obligații care pot fi executate simultan, stipulând că una dintre ele este îndatorată să-și execute
obligația mai întâi; de asemenea, această obligație poate rezulta „din împrejurări”, adică, în opinia
noastră, ori din

practicile statornicite între părți, ori din uzanțe, ori chiar din natura prestațiilor reciproce, ori din alte
circumstanțe exterioare în care contractul urmează a fi executat. Într-o astfel de situație, cel care este
ținut să-și execute obligația mai întâi nu îi poate solicita celuilalt să execute contractul înaintea sa și nici
nu poate accesa vreun remediu contractual pentru a-l determina să facă acest lucru, căci, cât timp
debitorul ținut să-și execute primul contractul nu a făcut încă asta, neexecutarea obligației corelative,
reciproce, a celeilalte părți este justificată.

Obligațiile asumate sub termen suspensiv, precum și cele afectate de o condiție suspensivă nu intră,
după părerea noastră, în ipoteza art. 1555 Cod civil, a cărei premisă este, așa cum am văzut deja, cea a
obligațiilor reciproce deopotrivă scadente, respectiv eficace, care pot fi executate simultan, neavând în
vedere obligațiile care nu pot fi executate încă. De aceste din urmă obligații se ocupă art. 1495, respectiv
art. 1414 Cod civil și art. 663, alin. 5 C.pr.civ., pe de o parte, care reglementează obligațiile afectate de
termen suspensiv, despre care se spune că, atât timp cât acest termen nu s-a împlinit, ele nu trebuie
executate (nefiind scadente), și că, la împlinirea lui, acestea trebuie executate de îndată. Pe de altă
parte, art. 1400, art. 1407, alin. 3 și art. 1343 Cod civil și art. 663, alin. 5 C.pr.civ. arată că obligațiile
asumate sub condiție suspensivă nu sunt eficace, deci nu pot fi executate până la îndeplinirea condiției,
executarea lor înainte de a deveni eficace constituind o plată nedatorată supusă restituirii. Astfel, numai
în momentul în care obligația devine scadentă, respectiv eficace, aceasta va trebui să fie executată de
îndată și doar în acest moment se poate vorbi despre ea ca despre o obligație care poate fi executată
simultan cu obligația corelativă, reciprocă, a celeilalte părți contractante. Deci textele art. 1495 și art.
1414 Cod civil, pe de o parte, precum și cele ale art. 1400, art. 1407, alin. 3 și art. 1343 Cod civil, pe de
altă parte, reglementează data la care obligațiile nescadente, respectiv cele ineficace devin scadente sau
eficace, după caz, trebuind executate de îndată. Până la acea dată însă nici nu se pune problema
executării lor. De aceea, abia la momentul în care obligațiile nescadente, respectiv cele ineficace devin
scadente ori eficace, după caz, ele intră sub incidența prevederilor art. 1555 Cod civil. Până la acel
moment însă, desigur, partea a cărei obligație este afectată de termenul suspensiv sau de condiția
suspensivă nu poate solicita celeilalte părți executarea obligației acesteia, chiar dacă aceasta este
scadentă. Soluția se impune, în opinia noastră, în urma interpretării prin analogie a textului alin. 2 al art.
1555 Cod civil, căci ipoteza de lucru presupune existența unor obligații a căror scadență sau eficacitate,
deci însăși posibilitatea acestora de a fi executate, este dependentă de trecerea unei anumite perioade
de timp sau de îndeplinirea unui anumit eveniment, la rândul lui, tot viitor. În sens larg așadar, dacă
avem în vedere existența obligației încă de la nașterea acesteia și până la momentul în care aceasta
poate fi executată, pornind de la premisa că unicul scop al existenței obligației corelative unui drept de
creanță este acela de a fi executată, aceste obligații nescadente sau ineficace pot fi privite similar cu cele
a căror executare necesită o perioadă de timp; afectarea lor de modalitățile menționate determină, cu
necesitate, trecerea unui anumit interval temporal de la momentul nașterii lor până la acela la care
devin executabile, deci implicit executarea acestora necesită scurgerea unei anumite perioade de timp,
însă aceasta nu reprezintă, precum în ipoteza reglementată de alin. 2 al art. 1555 Cod civil, durata
executării înseși, ci durata maturizării respectivelor obligații; practic, prin împlinirea termenului
suspensiv, respectiv a condiției suspensive, obligațiile afectate de modalități se maturizează, ele

devenind, pentru viitor sau retroactiv, simple, dispărând astfel respectiva piedică în executarea lor. Or,
aplicând argumentul ubi eadem est ratio, idem solutio esse debet ajungem la concluzia că debitorul unei
obligații afectate de modalități trebuie să aștepte ca obligația sa să devină matură, pentru a-i putea
solicita creditorului executarea obligației acestuia, în temeiul regulii simultaneității executării obligațiilor
reciproce, corelative. Din perspectiva creditorului, a cărui obligație este simplă, prin ipoteză,
interpretarea cu ajutorul argumentului qui potest plus, potest minus conduce la concluzia că
neexecutarea obligației sale, cât timp obligația corelativă, reciprocă a debitorului este încă afectată de
modalități, nefiind deci matură, este o neexecutare justificată.

Solicitarea, de către una dintre părțile contractante, ca cealaltă parte să-și execute mai întâi obligația
trebuie să fie însoțită și de justificarea acesteia. Astfel, cel care pretinde că se află într-o situație
derogatorie de la regula simultaneității executării obligațiilor este ținut să și facă dovada faptului că se
încadrează într-una dintre situațiile derogatorii la care face referire fie alin.1, fie alin. 2 al art. 1555 Cod
civil, arătând astfel care este temeiul solicitării de executare formulate.

Textul art. 1555 Cod civil își găsește aplicarea, în opinia noastră, deși legiuitorul nu stipulează expres
acest lucru, atât în materia contractelor unilaterale, caracterizate prin existența obligațiilor reciproce
între cele două părți contractante, însă care nu sunt și interdependente, cât și în materia contractelor
sinalagmatice. Soluția este dictată de interpretarea coroborată a prevederilor art. 1555 și art. 1556 Cod
civil, din care rezultă că cea de-a doua cauză justificativă de neexecutare a obligațiilor – excepția de
neexecutare – este aplicabilă doar materiei contractelor sinalagmatice și presupune, ca o condiție sine
qua non a exercitării acestui drept de către creditor, ca ambele obligații reciproce și (de data aceasta)
interdependente să fie exigibile (potrivit art. 663, alin. 4 C.pr.civ., creanța este exigibilă dacă obligația
debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată). Astfel,
aflându-ne într-un contract sinalagmatic, în ipoteza în care ambele obligații reciproce, corelative și
interdependente sunt exigibile, întemeindu-se pe prevederile art. 1555 Cod civil, partea a cărei obligație
se solicită a fi executată și căreia i se opune, în acest scop, excepția de neexecutare, îi poate opune, la
rândul său, celeilalte părți, faptul că aceasta din urmă trebuie să-și execute, mai întâi, obligația, cerându-
i, concomitent, acest lucru, dovedind, în acest sens, care este temeiul solicitării de executare formulate,
paralizând, totodată și efectele excepției de neexecutare invocate împotriva sa. Deci, excepţia de
neexecutare este exclusă de lipsa de simultaneitate a obligaţiilor. Astfel, excepţia nu poate fi opusă de
partea care, potrivit legii, voinţei părţilor, uzanţelor sau după împrejurări este obligată să-şi execute
obligaţia înaintea celeilalte părţi. Iată cum se conjugă dispozițiile art. 1555 și cele ale art. 1556 Cod civil.
Cu caracter redundant, în opinia noastră, față de prevederile art. 1555 Cod civil, legiuitorul reia, în
ultima parte a alin. 1 al art. 1556, această limitare posibilității de a invoca excepția de neexecutare –
lipsa de simultaneitate a obligațiilor reciproce, corelative.

B. Cea de-a doua cauză justificativă, reglementată de dispozițiile art. 1556 Cod civil – excepția de
neexecutare – se înscrie în logica generală a contractului, fiind expresia obligației de coerență la care
sunt ținute părțile contractuale, în sensul că titularul unei prerogative contractuale (al unui remediu
contractual) nu poate invoca

nerealizarea interesului său contractual de către cealaltă parte atât timp cât la originea acestei
nerealizări se află comportamentul său propriu; astfel, pentru a solicita executarea obligațiilor asumate
de către debitorul său, creditorul nesatisfăcut trebuie, mai întâi, să-și fi executat el însuși obligațiile
contractuale corelative sau să fie gata să și le execute, oferind executarea acestora; or, din pricina
neexecutării obligațiilor sale de către însuși creditorul, debitorul a invocat excepția de neexecutare,
suspendând, în acest fel, forța obligatorie a contractului până ce creditorul își îndeplinește propriile
îndatoriri contractuale; această stare de lucruri va dura până ce creditorul, executându-și propriile
obligații, lipsește de justificare excepția de neexecutare a contractului, repunând în drepturile sale forța
obligatorie a acestuia, în temeiul căreia va putea invoca „remediul” dorit și obține, într-un fel sau în
altul, obligarea debitorului său la a-și executa prestația asumată contractual. Până atunci însă,
neexecutarea obligației de către debitorul care a invocat întemeiat excepția de neexecutare este una
justificată.

Așa cum am antamat deja, excepția de neexecutare este reglementată la art. 1556 Cod civil, cu caracter
general, aceasta bucurându-se însă și de reglementări specifice, exprese, în materia contractelor
speciale sinalagmatice.

Fără a dezvolta din nou argumentele deja expuse în acest sens, ne mărginim aici a reitera faptul că
fundamentul acestui remediu contractual se regăsește în principiul forței obligatorii conjugat cu ideea
cauzei bivalente, care caracterizează contractele sinalagmatice, întemeiată, la rândul său, pe
interdependența obligațiilor reciproce care intră în conținutul acestora.

De aceea, excepția de neexecutare este unul dintre efectele specifice contractelor sinalagmatice (alături
de rezoluțiune / reziliere / reducerea corespunzătoare a propriei prestații corelative a creditorului,
precum și de riscul contractului, efect specific determinat, în contractele sinalagmatice, de
imposibilitatea fortuită de executare a unei obligații importante a uneia dintre părțile contractante).

Da, excepția de neexecutare este, concomitent, atât o cauză justificativă de neexecutare a obligației
uneia dintre părțile contractante (fiind astfel un mijloc de apărare a părții care o invocă), cât și un
remediu contractual (constituindu-se într-un mijloc de presiune asupra celeilalte părți), așa cum deja am
arătat. Astfel, invocarea întemeiată a acestei excepții are un efect justificativ privind neexecutarea, de
către partea care o invocă, a propriilor obligații contractuale; justificarea neexecutării propriei obligații
se întemeiază pe neexecutarea, de către cealaltă parte contractantă, a obligației interdependente celei
care face obiectul excepției și merge, astfel cum am văzut deja, până la a considera fără cauză obligația
care se solicită a fi executată. Prin efectele pe care le produce asupra vieții contractului, excepția de
neexecutare este și un remediu contractual; invocarea întemeiată a acesteia o îndreptățește pe partea
care a invocat-o să suspende executarea propriei obligații până când cealaltă parte contractantă își
execută obligația sa; astfel, principiul forței obligatorii este paralizat temporar, în ceea ce o privește pe
partea care a invocat excepția, iar, în privința celeilalte, acesta se manifestă cu toată forța, căci pune
asupra acestei părți presiunea executării, forțând-o să-și aducă la îndeplinire propriile îndatoriri
contractuale în măsura în care dorește să-și realizeze interesul individual urmărit la momentul încheierii
contractului; practic, legiuitorul îi dă celui care invocă excepția posibilitatea de a nu-și executa propria-i
obligație, amenințând astfel realizarea interesului contractual, precum și a celui individual al celeilalte
părți. Astfel, prin invocarea acestei excepții, se urmărește înfrângerea

obstinației debitorului, eficientizarea forței obligatorii a contractului față de acesta, cu consecința

determinării sale la executarea conformă a propriei obligații, ca premisă a executării obligației
corelative, interdependente a celeilalte părți contractante. Excepția de neexecutare este un remediu
care, deși suspendă, pentru creditor, forța obligatorie a contractului, se înscrie totuși cu brio în rândul
remediilor contractuale care dau eficiență principiului favor contractus, urmărind menținerea, în
circuitul civil, a contractului, fiind, concomitent, expresia vie a însuși principiului forței obligatorii, căci,
așa cum am văzut deja, invocarea acestui remediu are ca scop obligarea debitorului la a-și executa
propria obligație.

Pentru a putea fi invocată excepția de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus), trebuie să fie
îndeplinite cumulativ anumite condiții.

Aceste condiții transpar cu claritate din textele art. 1556, respectiv art. 1555 Cod civil. Dacă, în cele de
mai sus, am văzut care este conținutul art. 1555 Cod civil, art. 1556 din același act normativ dispune: „(1)
Atunci când obligațiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți nu
execută sau nu oferă executarea obligației, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să
refuze executarea propriei obligații, afară de cazul în care din lege, din voința părților, sau din uzanțe
rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi. (2) Executarea nu poate fi refuzată dacă,
potrivit împrejurărilor și ținând seama de mica însemnătate a prestației neexecutate, acest refuz ar fi
contrar bunei-credințe”.

Nu întâmplător am subliniat anumite pasaje din textul antecitat, ci pentru că exact aceste pasaje astfel
evidențiate sunt și cele care reglementează condițiile de exercitare a acestui remediu:

a) obligațiile neexecutate să fie născute din același contract sinalagmatic; față de această prevedere
expresă a legiuitorului privind izvorul obligațiilor neexecutate care pot face obiectul unei excepții de
neexecutare a contractului, suntem de părere că domeniul de aplicare al acesteia este restrâns doar la
sfera acestor contracte, primind astfel cu rezerve opinia exprimată deja în literatura de specialitate,
conform căreia excepția de neexecutare ar trebui extinsă la toate raporturile de natură sinalagmatică,
chiar dacă izvorul lor nu este unul contractual; în augmentarea opiniei noastre, aducem, pe lângă
argumentul interpretării literale a legii, și pe acela al interpretării sistemice a acesteia, arătând că chiar
secțiunea în care este reglementată această excepție de neexecutare se intitulează ”Cauze justificate de
neexecutare a obligațiilor contractuale”;

b) obligațiile reciproce, corelative și interdependente, neexecutate să fie ambele exigibile și să poată fi

executate simultan, la momentul invocării excepției, deși nu este expres menționată această din urmă
condiție, ea transpare cu ușurință din lecturarea ultimei părți a alin. 1 al textului analizat, precitat;
c) să existe o neexecutare a uneia / mai multor obligații, chiar parțială, din partea celuilalt cocontractant,
fie culpabilă, fie fortuită (dar, în acest caz, nu definitivă, ci temporară) sau, cel puțin, să nu existe nici
măcar o ofertă de executare din partea acestuia, prin care să arate și să dovedească faptul că este
pregătit să execute și că are mijloacele necesare pentru aceasta;

d) neexecutarea să fie însemnată, în caz contrar, invocarea excepției putând constitui un abuz de drept
contractual, obiectivat în încălcarea obligației de bună-credință privind executarea contractului; mica
însemnătate a prestației neexecutate nu este însă singurul criteriu care este în măsură să eticheteze ca
fiind contrară bunei-

credințe invocarea excepției de neexecutare; textul alin. 2 al art. 1556 Cod civil arată că executarea nu
poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor și ținând seama de mica însemnătate a prestației
neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credințe; așadar, cele două criterii – mica însemnătate a
prestației neexecutate, precum și împrejurările neexecutării – coroborate ar trebui să ofere creditorului
o imagine clară a motivelor și a întinderii neexecutării, dar și a efectelor acesteia în întreaga economie a
contractului; dacă împrejurările neexecutării, precum și mica însemnătate a prestației neexecutate
indică faptul că invocarea excepției de neexecutare nu s-a făcut, de fapt, în scopul protejării intereselor
creditorului, ci în acela al șicanării debitorului, atunci creditorul a săvârșit un abuz de drept contractual,
urmând a fi „sancționat” în consecință; într-un eventual control a posteriori al invocării întemeiate a
excepției de neexecutare, neexecutarea de către creditor a propriilor obligații contractuale nu va fi
apreciată ca fiind justificată, ci, dimpotrivă, fără justificare, deschizându-se astfel debitorului calea unui
sau a mai multor remedii contractuale, după ce acesta oferă executarea propriei obligații, dovedind că
are mijloacele necesare pentru aceasta ori chiar își execută conform respectiva obligație. Părțile pot,
pentru a preveni orice neînțelegere în acest sens, să stipuleze în contract clauze prin care să amenajeze
chestiunea importanței neexecutării, arătând clar neexecutările care permit invocarea excepției.
Legiuitorul nu distinge după cum obligațiile reciproce, corelative și interdependente neexecutate trebuie
să fie principale ori accesorii, esențiale ori secundare, existând astfel posibilitatea suspendării executării
unei obligații esențiale din cauza neexecutării a uneia secundare;

e) neexecutarea obligației din partea debitorului să nu se datoreze faptei creditorului – este o condiție
specifică tuturor remediilor și va fi tratată ca atare, consacrată de prevederile art. 1517 Cod civil, la care
am mai făcut trimitere.

Excepția de neexecutare a contractului, reiterăm, operează exclusiv în puterea creditorului, fără a fi

nevoie deci de intervenția judecătorului.

Nu este nevoie, pentru eficacitatea excepției invocate, de îndeplinirea nici unei condiții formale (cum ar
fi punerea prealabilă în întârziere a debitorului, acordarea termenului suplimentar de executare).

Este suficient să fie opusă părții care solicită executarea, chiar și pe cale de apărare, în fața instanței de
judecată.

Este de reținut, în același registru, că excepția de neexecutare poate fi invocată doar cu respectarea
principiului proporționalității, al justei măsuri calitative și cantitative, în fapt, a bunei-credințe (lato
sensu), legiuitorul prevăzând expres că „cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze
executarea propriei obligații”. Exigența proporționalității se află într-o consonanță perfectă cu însuși
scopul acestui remediu, care nu trebuie să fie niciodată unul distructiv de contract, ci, dimpotrivă,
constructiv, în sensul că, prin refuzul „justificat” de executare al creditorului, acesta nu trebuie să
pericliteze însăși soarta contractului, ci, dimpotrivă, să asigure viabilitatea acestuia, executarea sa în
proporția în care aceasta este posibilă.

Având efectele deja prefigurate în cele ce preced (suspendarea temporară, în privința celui care o
invocă, a forței obligatorii a contractului, cu consecința nesancționării sale pentru refuzul de a executa,
care este justificat, până ce cealaltă parte execută obligațiile asumate contractual), excepția de
neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părți contractante, ci tuturor persoanelor care ridică
pretenții întemeiate

pe acel contract (creditorul celeilalte părți, care se îndreaptă, printr-o acțiune oblică, împotriva celui
care invocă excepția; terțul beneficiar din stipulația pentru altul, după cm am văzut deja). Ea nu poate fi
invocată însă împotriva celor ale căror drepturi nu se întemeiază pe respectivul contract, izvorul lor fiind
complet distinct de acesta.

C. În privința celei de-a treia cauze justificative, problema apare puțin mai complicată. În cadrul art. 1557
Cod civil este reglementată „imposibilitatea de executare”, ca o cauză justificativă de neexecutare a
obligațiilor contractuale, care, odată invocată, paralizează dreptul creditorului nesatisfăcut de a invoca
orice „remediu” sau numai pe unele dintre acestea. Este vorba despre intervenția, în executarea
contractului, a unei forțe majore, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora (fapta
terțului sau chiar a creditorului, care verifică exigențele forței majore), produs înainte ca debitorul să fi
fost pus în întârziere, așa cum solicită art. 1634 Cod civil, intitulat „Imposibilitatea fortuită de
executare”, cu care trebuie, cu necesitate, să fie coroborat art. 1557 din același act normativ.

Primul aliniat al art. 1557 Cod civil privește imposibilitatea de executare totală și definitivă a unei
obligații contractuale importante; într-un asemenea caz, contractul este desființat de plin drept și fără
vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit, fiind incidentă în cauză instituția
juridică a riscului contractului; potrivit art. 1634 pct. 5, pentru a nu răspunde pentru prejudiciul creat
creditorului nesatisfăcut într-o astfel de situație, debitorul obligației imposibil de executat trebuie să
notifice creditorului existența evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare, astfel încât
această notificare să ajungă la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a
cunoscut sau trebuia să cunoască evenimentul respectiv; desființarea contractului are loc însă, așa cum
afirmă legiuitorul, de plin drept, odată cu surveniența evenimentului care face imposibilă executarea,
nefiind condiționată de notificarea apariției acestuia; suntem în prezența unei cauze distincte, de sine
stătătoare, de desființare a contractului, a caducității acestuia, în care își găsește aplicarea, așa cum am
arătat deja, instituția juridică a suportării riscurilor contractuale. De altfel, și ultima propoziție a acestui
text legal face trimitere expresă la art. 1274, alin. 2 Cod civil, care reglementează parțial problema
riscului în contractul translativ de proprietate.
Cum funcționează imposibilitatea de executare ca o cauză justificativă de neexecutare a obligațiilor
contractuale?

Conform art. 1634, alin. 1 Cod civil, debitorul este liberat atunci când obligația sa nu mai poate fi
executată din cauza unei forțe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora,
cu condiția ca aceste evenimente să se fi produs înainte ca debitorul să fi fost pus în întârziere cu privire
la executarea obligației sale. De cele mai multe ori, evenimentul fortuit determină pieirea bunului care
constituie obiect al prestației debitorului, motiv pentru care, dacă acest bun era unul individual
determinat sau făcea parte dintr-un gen limitat care a pierit în totalitate (art. 1634, alin. 6 Cod civil –
bunurile de gen nu pier), prestația sa devine imposibil de executat (imposibilitatea survine momentului
încheierii contractului, nefiind concomitentă acestuia; deci nu ne aflăm în ipoteza reglementată de art.
1227 Cod civil privind imposibilitatea inițială a obiectului obligației), obligația al cărei obiect îl constituia
respectiva prestație se stinge, el fiind astfel liberat de datorie. Deci, neexecutarea

obligației sale nu mai poate fi pusă în discuție ca fiind justificată sau nejustificată, din moment ce această
obligație nu mai este, de fapt, în ființă. Astfel, s-a apreciat, în literatura de specialitate și împărtășim
această opinie ca fiind judicioasă, că, de fapt, despre obligația stinsă ca urmare a intervenirii
imposibilității fortuite totale și definitive de executare a sa nu se poate afirma că nu se execută justificat,
întrucât neexecutarea, prin ipoteză, presupune o obligație vie, neputând privi o obligație stinsă ope
legis. Aceasta se întâmplă însă numai dacă imposibilitatea fortuită de executare a obligației respective
este una totală și definitivă (art. 1557, alin. 1, prima frază, Cod civil).

Dacă însă, înaintea producerii evenimentului fortuit care a determinat și imposibilitatea fortuită de
executare din partea debitorului, acesta a fost pus în întârziere de către creditor cu privire la executarea
obligației sale, debitorul nu este liberat de datorie, obligația sa nu este considerată stinsă, însă aceasta
nu va mai putea fi executată în natură (nici benevol, nici silit), el fiind ținut la executarea ei prin
echivalent.

Cu toate acestea, potrivit alin. 2 al art. 1634 Cod civil, chiar dacă a fost pus în prealabil în întârziere sau s-
a aflat de drept în întârziere, însă dovedește faptul că, din cauza evenimentului fortuit, creditorul nu ar fi
putut beneficia oricum de executarea obligației (bunul pierind și dacă acesta ar fi fost predat
creditorului, de exemplu), debitorul este liberat de datorie, obligația sa fiind stinsă.

Toate acestea se întâmplă însă în ipoteza obligațiilor de mijloace, respectiv în a celor de rezultat relative,
căci, în aceea a celor de rezultat absolute, în care debitorul și-a asumat executarea inclusiv în situația în
care ar interveni respectivul eveniment fortuit, acesta rămâne ținut la executarea prin echivalent a
obligației sale, nefiind liberat de datorie (art. 1634, alin. 2, ultima propoziție).

Potrivit art. 1634, alin. 4 Cod civil, dovada imposibilității de executare revine debitorului.

Stingându-se obligația debitorului, în măsura în care aceasta reprezintă o obligație importantă

(legiuitorul utilizează cu destul de multă lejeritate acești termeni: obligație esențială, obligație
importantă, fără să indice în vreun fel sau într-un anume loc, dacă ei sunt interșanjabili ori nu; în lipsa
unei prevederi exprese în acest sens, având în vedere efectul pe care îl produce asupra contractului
stingerea sa, apreciem că obligația importantă poate fi aceeași cu obligația esențială pentru contract, în
lipsa căreia acesta nu ar putea exista), contractul se stinge, devenind caduc. Acesta se consideră
desființat de plin drept și fără vreo notificare, încă de la momentul producerii evenimentului fortuit (art.
1557, alin. 1 Cod civil).

Desființarea de plin drept presupune un efect direct și imediat al evenimentului fortuit, în sens de fapt
juridic stricto sensu, de care legiuitorul leagă această consecință. Precizarea „fără vreo notificare” apare
chiar redundantă alături de aceea a desființării „de plin drept” care chiar asta presupune: desființarea
automată, fără ca, pentru aceasta, să mai fie nevoie de vreo manifestare de voință a vreunei părți.

Retroactivitatea desființării va conduce, dacă este cazul, la nașterea, în sarcina părților contractante, a
obligațiilor de restituire a prestațiilor primite în temeiul contractului, care sunt reglementate de
dispozițiile art. 1635 – 1649 Cod civil. Astfel, art. 1635, alin. 1 Cod civil, intitulat „Cauzele restituirii”,
prevede, printre altele, că restituirea prestațiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut, în virtutea legii,
să înapoieze bunurile primite … în temeiul unui act juridic … ale cărui obligații au devenit

imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt
eveniment asimilat acestora.

Legiuitorul nu distinge, în cuprinsul art. 1557 Cod civil, după cum soluția consacrată în cazul stingerii unei
obligații importante ca urmare a intervenirii evenimentului fortuit care a generat imposibilitatea de
executare totală și definitivă, aceea a desființării retroactive, de plin drept și fără vreo notificare, a
contractului este aplicabilă contractelor unilaterale sau celor sinalagmatice ori ambelor categorii.

Totuși, tangențial, legiuitorul, parcă pentru a spulbera orice îndoială, face, în ultima propoziție a alin. 1 al
art. 1557 Cod civil, o trimitere la art. 1274, alin. 2 Cod civil, unde, așa cum am mai arătat deja, este
reglementată problema riscului contractual în ipoteza contractului sinalagmatic translativ de
proprietate.

De fapt, soluția consacrată în art. 1557, alin. 1 Cod civil i se aplică exclusiv contractului sinalagmatic, în
felul următor: stingerea ope legis, în temeiul art. 1634, alin. 1 Cod civil, a unei obligații importante din
contract, ca urmare a imposibilității fortuite totale și definitive de executare a acesteia, lasă fără cauză
obligația reciprocă, corelativă și interdependentă a celeilalte părți contractante, obligație care, din
această pricină, nu se mai poate executa. Neexecutarea acestei obligații deci, a celeilalte părți
contractante, este justificată, pe temeiul caracterului reciproc și interdependent al obligațiilor care
caracterizează contractele sinalagmatice. Iată, așa funcționează așadar imposibilitatea fortuită de
executare ca și cauză justificativă de neexecutare a obligațiilor contractuale. Justificarea privește așadar
obligația corelativă și interdependentă celei devenite imposibil de executat, a celeilalte părți
contractante, care, la rândul său, se vede liberată de contract, căci acesta, așa cum am văzut deja, se
consideră desființat retroactiv, de plin drept.

Într-o astfel de ipoteză, specificitatea contractelor sinalagmatice impune un efect particular, care nu s-ar
fi produs în contractele unilaterale, acela al riscului contractului, generat de pieirea fortuită a bunului
care a făcut obiectul prestației devenite imposibil de executat.
Cât privește această delicată problemă, a riscului contractului, se impun câteva demarcații și delimitări.
Astfel, întotdeauna, pieirea fortuită a bunului care a făcut obiectul prestației imposibil de executat într-
un contract sinalagmatic, determinând, până la urmă, prin mecanismul pe care deja l-am descris,
desființarea retroactivă, de plin drept, a acestuia, ridică următoarele întrebări: cine suportă riscul pieirii
fortuite a lucrului, ce se întâmplă cu obligația născută în legătură cu bunul pierit, respectiv cine suportă
riscul neexecutării acesteia, și ce se întâmplă cu obligația corelativă, respectiv cine suportă riscul
neexecutării acesteia?

În privința riscului lucrului, chestiunea este de a ști cine suportă pierderea cauzată de pieirea fortuită a
lucrului, în absența oricărui raport obligațional; fiecare titular al unui drept real asupra lucrului va pierde
acest drept pentru simplul fapt că îl avea în patrimoniu la momentul pieirii și nimeni nu este obligat legal
sau convențional să-l compenseze pentru dispariția lui; riscul lucrului este împărțit așadar între titularii
drepturilor reale asupra acestuia și nu suportat a priori de către proprietar; problema vizează raporturile
de drept real, iar nu pe cele obligaționale; este reglementată la art. 558 Cod civil, cu caracter supletiv; în
contractele translative de proprietate, riscul lucrului aparține în continuare proprietarului, deci
cumpărătorului, care, în ipoteza pieirii lucrului după momentul transferului dreptului de proprietate, va
suporta paguba

astfel cauzată, fără ca vânzătorul să fie obligat să-l indemnizeze pe cumpărător cu valoarea lucrului; se
aplică așadar regula res perit domino (lucrul piere pentru proprietarul său), care are ca fundament
dreptul de proprietate sau un alt drept real.

Referitor la riscul contractului trebuie avut în vedere, în primul rând, riscul obligației născute în legătură
cu bunul: chestiunea este de a ști dacă obligația, având drept obiect derivat un bun individual
determinat pierit după nașterea contractului, se stinge sau nu, respectiv dacă debitorul acesteia poate fi
sau nu silit să execute prin echivalent obligația devenită imposibil de executat în natură; adică: cine
(dintre debitor și creditor) suportă pierderea cauzată fortuit: debitorul obligat să execute prin echivalent
sau creditorul privat de obținerea oricărei obligații? Soluția își găsește reglementarea, așa cum am văzut
deja, în cuprinsul art. 1557 și art. 1634 Cod civil, cu caracter supletiv, consacrând regula regula res perit
creditori (bunul piere pentru creditor): dacă obligația a devenit imposibil de executat și imposibilitatea
este totală și definitivă, aceasta se stinge ope legis, debitorul este liberat, el neputând fi ținut nici la
imposibil, nici la executarea prin echivalent, creditorul pierzând, dacă este cazul, corelativ, dreptul său
de a primi prestația sau echivalentul acesteia; prin excepție, în ipoteza dezvoltată la art. 1634, alin. 1,
ultima teză Cod civil, care se preocupă de așa numita „mora debitoris” (culpa debitorului) concurentă la
pieirea bunului, care este de natură să înlăture efectele imposibilității fortuite de executare, în cazul în
care debitorul a fost pus în întârziere, în privința executării chiar a obligației devenite imposibil de
executat, înaintea survenirii evenimentului fortuit care a determinat pieirea bunului, caz în care obligația
sa nu este stinsă, acesta nu este liberat, ci trebuie să-i plătească creditorului echivalentul valoric al
prestației sale (deci suntem în ipoteza excepției de la regula res perit creditori; întrucât creditorul, chiar
dacă nu își primește prestația promisă, se bucură totuși de echivalentul bănesc al acesteia, înseamnă că,
în acest caz, riscul obligației devenite imposibil de executat în natură îl suportă debitorul acesteia,
potrivit adagiului res perit debitori – bunul piere pentru debitor); ipoteza de la art. 1634 alin. 2 Cod civil
prevede supletiv, la rândul său, excepția de la excepție, când creditorul nu ar fi putut oricum să
beneficieze de neexecutarea obligației din cauza împrejurării fortuite intervenite, bunul pierind chiar
dacă debitorul și-ar fi executat obligația în privința căreia fusese pus în întârziere înainte ca evenimentul
fortuit să se producă – deci se revine, practic, la regula res perit creditori, în care debitorul este liberat de
datorie, obligația sa considerându-se stinsă ope legis, el nefiind astfel obligat la a executa prin
echivalent. Toate aceste soluții însă rămân aplicabile, așa cum am arătat deja, numai dacă obligația
devenită imposibil de executat în natură nu a fost asumată sub forma unei obligații de rezultat absolute,
în al cărei obiect să fi intrat chiar și depășirea însuși a evenimentului fortuit produs („… afară de cazul în
care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora” – art. 1634, alin. 2, ultima propoziție, Cod
civil). Regulile, respectiv excepțiile instituite de art. 1634, alin. 1 - 2, în coroborare cu art. 1557, alin. 1
Cod civil sunt în perfectă concordanță cu cele prevăzute la art. 1525 Cod civil (Efectele întârzierii
debitorului): „Debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice pierdere cauzată
de un caz fortuit (deci, exact cum prevede și art. 1634, alin. 1, ultima propoziție – n. ns.), cu excepția
situației în care cazul fortuit îl liberează pe debitor de însăși executarea obligației (situația este cea
descrisă la alin. 2, prima parte a art. 1634 Cod civil, în care debitorul pus în întârziere reușește să
dovedească faptul că, chiar dacă și-ar fi executat

la timp obligația devenită imposibil de executat, creditorul tot nu s-ar fi bucurat de prestația executată,
al cărei obiect care ar fi pierit oricum – n. ns.).

În al doilea rând, problema riscului contractului privește riscul obligației corelative celei imposibil de
executat; chestiunea este de a ști care este soarta contraprestației obiect al obligației reciproce și
interdependente aceleia devenite imposibil de executat; ce se întâmplă așadar cu prestația care face
obiectul obligației rămase fără cauză, a cărei neexecutare este justificată, în lumina art. 1557, alin. 1,
fraza I, Cod civil; regula în materie este aceea a lui res perit debitori, care are ca fundament
reciprocitatea și interdependența obligațiilor dintr-un contract bilateral; întrucât legiuitorul îi conferă
justificare neexecutării obligației corelative și interdependente celei devenite imposibil de executat,
înseamnă că debitorul celei din urmă nu se mai bucură de prestația pe care trebuia să o execute inițial
cealaltă parte contractantă. Prin trimiterea pe care, la ultima propoziție a alin. 1 al art. 1557 Cod civil o
face, la art. 1274, alin. 2 Cod civil, legiuitorul ne introduce în ipoteza excepției de la această regulă,
excepție în care creditorul fusese pus în întârziere, anterior, intervenirii evenimentului fortuit, în privința
executării obligației de preluare a bunului, caz în care el preia riscul imposibilității fortuite de executare
a obligației, aplicându-se adagiul res perit creditori; el nu se poate libera, afirmă alin. 2 al art. 1274 Cod
civil, nici dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit și dacă și-ar fi executat la timp obligația de preluare a
acestuia, ceea ce înseamnă că, deși nu se va mai bucura de prestația celeilalte părți, care a devenit
imposibil de executat ca urmare a evenimentului fortuit, el va trebui să-și execute totuși propria
prestație, a cărei neexecutare nu mai este justificată deci; soluția este în perfectă concordanță cu aceea
stipulată la art. 1511 Cod civil (Efectele punerii în întârziere a creditorului): „Creditorul pus în întârziere
preia riscul imposibilității de executare a obligației …”.

Regulile mai sus arătate sunt aplicabile contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate.

Pentru o mai bună înțelegere a acestora, vom exemplifica utilizând ca instrument de lucru contractul de
locațiune, în care obligația principală a locatorului este aceea de a asigura locatarului folosința bunului,
iar obligația principală a locatarului, corelativă și interdependentă celei a locatorului, este aceea de a
plăti chiria, ambele fiind, în lumina art. 1557, alin. 1 Cod civil, obligații importante (esențiale) în
contractul de locațiune.

Urmare a unui eveniment fortuit, bunul dat în locațiune piere total, definitiv.

Consecințe: locatorul va suporta (dacă este proprietar), în patrimoniul lui, pierderea, potrivit art. 558
Cod civil; obligația sa de a asigura locatarului folosința bunului se stinge; locatarul nu se va mai bucura
de prestația locatorului, suportând astfel riscul obligației devenite imposibil de executat; la rândul său,
locatarul nu mai este ținut să-și execute prestația interdependentă celei devenite imposibil de executat,
neexecutarea obligației de plată a chiriei fiind considerată ca justificată; deci, locatorul va suporta riscul
obligației corelative celei imposibil de executat, ne mai încasând chiria.

Contractele translative de proprietate impun, prin specificul lor, reguli particulare privind riscul
contractului, reglementate la art. 1274 Cod civil.

Conform art. 1274 Cod civil, intitulat „Riscul în contractul translativ de proprietate”: (1) În lipsă de
stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului
obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea

a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde
dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie. (2) Cu toate acestea, creditorul
pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul
ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp”.

Vom lua ca exemplu contractul arhetip al contractelor sinalagmatice translative de proprietate:

vânzarea-cumpărarea.

Este clar că, în temeiul art. 558 Cod civil, bunul piere fortuit în patrimoniul proprietarului său, care va
suporta astfel paguba, însă, așa cum am arătat deja, aceasta este o problemă de drepturi reale, iar nu de
obligații.

În privința riscului obligației născute în legătură cu bunul, când vânzătorul nu a fost pus în întârziere cu
privire la executarea obligației de predare, obligația vânzătorului de a preda bunul se stinge, devenind
imposibil de executat (art. 1634 alin. 1 Cod civil); riscul obligației născute în legătură cu bunul îl suportă
cumpărătorul, care nu mai primește bunul, după regula res perit creditori. Când vânzătorul a fost pus în
întârziere cu privire la executarea obligației de predare, iar cumpărătorul ar fi putut să beneficieze de
executarea obligației chiar și în cazul împrejurărilor fortuite care au determinat pieirea bunului, obligația
vânzătorului de a preda bunul nu se stinge, el urmând a suporta riscul acesteia, fiind obligat la
executarea prin echivalent a obligației, plătindu-i cumpărătorului valoarea bunului care nu mai poate fi
predat. Când vânzătorul a fost pus în întârziere cu privire la executarea obligației de predare, iar
cumpărătorul nu ar fi putut să beneficieze de executarea obligației din cauza împrejurărilor fortuite care
au determinat pieirea fortuită a bunului, însă vânzătorul și-a asumat riscul producerii acestora, obligația
vânzătorului de a preda bunul nu se stinge, el urmând a suporta riscul acesteia, fiind obligat la
executarea prin echivalent a obligației. Când vânzătorul a fost pus în întârziere cu privire la executarea
obligației de predare, iar cumpărătorul nu ar fi putut să beneficieze de executarea obligației din cauza
împrejurărilor fortuite care au determinat pieirea bunului și vânzătorul nu și-a asumat riscul producerii
acestora, obligația vânzătorului de a preda bunul se stinge (art. 1634 alin. 2 Cod civil); cumpărătorul
suportă, în acest ultim caz, riscul obligației născute în legătură cu bunul, ne mai primind bunul și nici un
echivalent al acestuia.

Cu privire la riscul obligației corelative celei imposibil de executat, în ipoteza în care bunul nu a fost
predat și prețul nu a fost plătit, cumpărătorul a fost pus în întârziere să preia bunul, acesta suportă riscul
obligației corelative celei imposibil de executat (art. 1274 alin. 2 Cod civil); cumpărătorul este obligat
astfel să plătească vânzătorului prețul bunului, chiar dacă dovedește faptul că bunul ar fi pierit și dacă
obligația de preluare ar fi fost executată la termen. Când cumpărătorul nu a fost pus în întârziere să
preia bunul, vânzătorul suportă, ca debitor al obligației de predare imposibil de executat, riscul obligației
corelative acestea, conform regulii res perit debitori instituite în art. 1274 alin. 1 Cod civil; prin urmare,
vânzătorul pierde dreptul la contraprestație. În ipoteza în care bunul nu a fost predat, dar prețul a fost
plătit, cumpărătorul a fost pus în întârziere pentru a-și prelua bunul, acesta suportă riscul obligației
corelative celei imposibil de executat, adică al aceleia de predare a bunului; drept consecință,
cumpărătorul nu este îndreptățit la restituirea prețului bunului, nici dacă dovedește că bunul ar fi pierit
dacă obligația de preluare a acestuia ar fi fost executată la timp (art. 1274 alin. 2 Cod civil). Când
cumpărătorul nu a fost pus în întârziere pentru a-și prelua bunul, vânzătorul

suportă riscul obligației corelative celei imposibil de executat; acesta trebuie să restituie prețul primit
(art. 1274 alin. 1 Cod civil). În ipoteza în care bunul a fost predat, dar prețul nu a fost plătit,
cumpărătorul suportă, în temeiul art. 1274 alin. 1 Cod civil, riscul obligației corelative celei imposibil de
executat; cumpărătorul trebuie să plătească vânzătorului prețul bunului. În ipoteza în care bunul a fost
predat și prețul a fost plătit, cumpărătorul suportă riscul obligației corelative celei imposibil de executat;
acesta nu este îndreptățit la restituirea prețului plătit (art. 1274 alin. 1).

Distincția de reglementare dintre cele două categorii, cea a contractelor netranslative de proprietate,
respectiv cea a celor translative de proprietate, ambele implicând, în ipoteza de lucru, o obligație de
predare a unui bun, care devine imposibil de executat, total și definitiv, din pricina producerii unui
eveniment fortuit, este dată, pe de o parte, de specificul obligației de predare, care, în contractele
translative de proprietate, conform art. 1483 Cod civil, așa cum am văzut deja, este implicată de aceea
de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului. Astfel, pentru a putea vorbi despre executarea
conformă, completă și specifică a obligației de predare din conținutul unui contract de vânzare-
cumpărare este necesar ca aceasta să fie consecutivă transmiterii dreptului de proprietate pentru ca
regulile aplicabile în materia riscului contractului translativ de proprietate să se aplice. Dacă predarea s-a
făcut anterior transmiterii dreptului de proprietate, fiindcă aceasta nu este caracteristică unui contract
translativ de proprietate, chiar într-un astfel de contract, riscul pieirii fortuite a bunului nu se transmite
la cumpărător, ci este suportat, în continuare de către vânzător (cu excepția prevăzută la art. 1755 Cod
civil, a vânzării cu rezerva proprietății până la achitarea ultimei rate din preț, când riscul se transmite
cumpărătorului odată cu predarea bunului, deci anterior transmiterii proprietății asupra acestuia). De
aceea, de fiecare dată când predarea bunului nu s-a făcut consecutiv transmiterii proprietății asupra
acestuia, regulile aplicabile în materia riscului contractului nu sunt cele specifice contractelor
sinalagmatice translative de proprietate (art. 1634, alin. 1 - 2, coroborat cu art. 1274 Cod civil), ci cele
specifice contractelor netranslative de proprietate (art. 1634, alin. 1 - 2, coroborat cu art. 1557, alin. 1
Cod civil).

Pe de altă parte, diferența fundamentală dintre contractele translative și cele netranslative de

proprietate constă în faptul că, principalul efect al primelor, potrivit art. 1273 Cod civil (precum și
textelor analoge din materia contractelor speciale, cum este, de exemplu, cel al art. 1674 Cod civil), este
acela că dreptul de proprietate se transmite instantaneu, deodată cu încheierea contractului, prin chiar
acordul de voințe al părților (se pune problema în acest fel doar în cazul bunurilor individual
determinate; oricum, bunurile de gen, în principiu, nici nu intră în discuția privind imposibilitatea de
executare cauzată de pieirea fortuită a acestora, numai în măsura în care ele fac parte dintr-un gen
limitat), chiar dacă bunurile nu au fost predate. În acest fel, fără să mai fie nevoie de o altă prestație din
partea înstrăinătorului ori de o altă manifestare expresă de voință în acest sens, obligația acestuia de a
da se execută concomitent cu nașterea raportului juridic, simultan cu momentul încheierii contractului.
Deci, încă de la acest moment, dreptul de proprietate se transmite automat dobânditorului, chiar dacă
bunul nu a fost predat. Obligația de plată ce se naște în patrimoniul dobânditorului trebuie executată
(potrivit art. 1720 Cod civil, care oferă soluția de principiu în această materie, întrucât, prin jocul
normelor de trimitere din materia fiecărui contract special translativ de proprietate, i se aplică și
respectivului contract, chiar dacă nu este vorba despre

vânzare-cumpărare) la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului și de îndată ce

proprietate a fost transmisă. Din această regulă legală rezultă foarte clar că, în fapt, interdependența
specifică obligațiilor reciproce din contractele sinalagmatice se stabilește, în contractele translative de
proprietate, între obligația de transmitere a acestui drept și aceea de plată a prețului (utilizăm, pentru
facilitarea discursului, termenul generic, după caz, putându-se discuta despre sultă ori despre
transmiterea dreptului de proprietate asupra celuilalt bun, care constituie obiectul derivat al
contractului de schimb etc., având deci în vedere contraprestația datorată în schimbul transmiterii
dreptului de proprietate, în general), iar nu între obligația de predare și aceea de plată a prețului.
Legiuitorul (spre deosebire de cel de la 1864, care, la art. 1074 Cod civil, a consacrat regula conform
căreia riscul implicat de pieirea fortuită a bunului se transmitea de la vânzător la cumpărător odată cu
transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului, chiar dacă bunul nu a fost predat; în consecință,
dacă bunul pierea fortuit înainte de predarea lui, dar după ce s-a transmis dreptul de proprietate asupra
acestuia dobânditorului, acesta din urmă suporta riscul pieirii sale fortuite; în ce consta acest risc? în
plata prețului bunului, chiar dacă el nu avea cum să se mai folosească de bun; în acest fel, cumpărătorul
ajungea să suporte riscul contractului, de fapt) a rupt, în Codul civil actual, legătura dintre transferul
dreptului de proprietate și acela al riscului, legând transmiterea riscului pieirii fortuite a bunului și toate
implicațiile acestuia (ne interesează problema din perspectiva dreptului obligațiilor, iar nu din aceea a
drepturilor reale; nu avem deci în vedere, în discuție, faptul că, întotdeauna, pieirea fortuită a bunului
este suportată în patrimoniul proprietarului acestuia, conform art. 558 Cod civil; în discuția de față, ne
interesează exclusiv problema contractului și a obligațiilor reciproce și interdependente din acesta,
privind transmiterea dreptului de proprietate, predarea bunului și plata prețului) de executarea
obligației de predare, consecutivă, am văzut, aceleia a transmiterii dreptului de proprietate. Pornind de
la aceste premise, putem concluziona că, în materia contractelor translative de proprietate, se poate
vorbi despre problema riscului contractului în adevăratul sens al cuvântului. Mă veți întreba: cum adică?
Până acum, despre ce am vorbit? Răspunsul este simplu și se află în paginile anterioare: am vorbit
despre această chestiune doar din perspectiva riscului obligației devenite imposibil de executat,
respectiv a riscului obligației corelative acesteia, dar nu am atins problema riscului contractului în
general. De ce? Deoarece această problemă apare, în sensul său deplin, numai în contractele translative
de proprietate și este strâns legată de modul în care se execută obligația de a da a transmițătorului, mai
sus descris (art. 1273 Cod civil). Astfel, odată cu încheierea contractului, înstrăinătorul își execută
instantaneu obligația de a transmite dreptul de proprietate, fapt care determină automat scadența
obligației corelative și interdependente, de plată a contraprestației datorate în schimbul transmiterii
dreptului de proprietate. Chiar dacă bunul care constituie obiectul dreptului de proprietate nu s-a
predat, rămânând în depozitul înstrăinătorului, obligația de plată a prețului acestuia este scadentă încă
de la momentul transmiterii dreptului de proprietate, trebuind astfel executată. Potrivit art. 1274, alin. 1
Cod civil, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligației de predare (a se vedea că art. 1511
Cod civil, care are aplicabilitate în materia contractelor netranslative de proprietate, face vorbire despre
riscul imposibilității fortuite de executare a obligației, iar nu despre riscul contractului) până când
această obligație va fi executată. Ce înseamnă acest lucru? Răspunsul ni-l oferă chiar fraza a doua a alin.
1 al art. 1274 Cod civil: în cazul pieirii

fortuite a bunului, înainte ca acesta să fi fost predat, debitorul obligației de predare, adică înstrăinătorul,
pierde dreptul la contraprestație, iar, dacă a primit-o, este obligat să o restituie. În acest fel, în pofida
faptului că înstrăinătorul a transmis dreptul de proprietate asupra bunului încă de la momentul
încheierii contractului, deci și-a executat obligația principală care îi incumba în temeiul acestuia, totuși el
nu mai primește contraprestația, dobânditorul nefiind obligat să o plătească, iar, dacă a primit-o, trebuie
să o înapoieze acestuia din urmă. În acest fel, el ajunge să suporte, în totalitate, însuși riscul desființării
automate, retroactive a contractului, chiar dacă el și-a executat obligația principală care îi revenea în
temeiul acestuia. Practic, dobânditorul a primit dreptul de proprietate, însă nu a plătit nimic pentru
acesta, iar înstrăinătorul a transmis dreptul de proprietate în schimbul a nimic. Această soluție (contrară,
după cum am arătat, celei care a fost în vigoare până la 01.10.2011) este una echitabilă, care așază
întreaga pierdere generată de producerea evenimentului fortuit care a cauzat pieirea bunului pe umerii
celui care nu îl mai poate preda, întrucât dreptul de proprietate dobândit de către dobânditor nu îi
folosește acestuia la nimic în lipsa bunului de a cărui folosință efectivă el nu se va putea bucura, motiv
pentru care nici nu este ținut să plătească prețul bunului. Soluția trebuie explicată și prin ceea ce
implică, de fapt, obligația de transmitere a dreptului de proprietate, potrivit art. 1483 Cod civil: predarea
și conservarea bunului, până la predare. Pornind așadar de la ideea că transmiterea dreptului de
proprietate trebuie completată necesarmente cu predarea bunului și cu conservarea acestuia până la
predare, pentru ca astfel dobânditorul acestuia să se bucure de plenitudinea prerogativelor conferite
asupra bunului de dreptul achiziționat, legiuitorul a considerat că nu este suficientă transmiterea
dreptului de proprietate asupra bunului, pentru ca, odată cu acesta, să se transmită și riscul contractului,
păstrând acest risc în sarcina înstrăinătorului până când acesta va fi executat și celelalte obligații pe care
transmiterea dreptului de proprietate le implică: predarea și conservarea până la predare. A fost astfel
esențializată, ridicată la rang de obligație importantă, obligația de predare a bunului. Întrucât însă
înstrăinătorul nu mai poate executa această obligație, bunul ce urma a fi predat pierind fortuit, el va fi
ținut să suporte întreaga pierdere contractuală, adică toate consecințele desființării automate,
retroactive a contractului, deși, repetăm, și-a executat obligația principală care îi incumba în temeiul
acestuia, aceea de a transfera proprietatea asupra bunului; în acest context însă, al pieirii fortuite a
bunului aflat în depozitul înstrăinătorului, efectuarea transferului de proprietate nu are deci nici o
relevanță. Textul art. 1274, alin. 1, fraza a doua Cod civil nu trimite expres la soluția desființării de plin
drept, retroactive a contractului de vânzare-cumpărare, ci afirmă direct stingerea obligației corelative;
aceasta înseamnă că art. 1274, alin. 1, fraza a doua Cod civil trebuie citit prin prisma art. 1557, alin. 1
Cod civil, dar și prin aceea a art. 1722 Cod civil (conform căruia suspendarea plății prețului de către
creditor este justificată numai de existența unei cauze de evicțiune de care află, până la încetarea
tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanție corespunzătoare; deci obligația de plată a prețului
nu este interdependentă aceleia de predare, ci aceleia de transfer complet a dreptului de proprietate,
cum rezultă, de altfel, și din art. 1720 Cod civil, după cum am arătat deja), însă și prin aceea a art. 1693
Cod civil (care arată că există totuși o legătură puternică între obligația de predare și aceea de plată a
prețului, întrucât cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce prețul este plătit; așadar,
obligația de plată a prețului se execută mai înainte de aceea de predare, scadența acesteia fiind

afectată de plata prețului); din toate aceste texte legale, rezultă, în opinia noastră, că soluția desființării
retroactive, de plin drept, în cazul producerii evenimentului fortuit care determină pieirea bunului
înainte ca acesta să fi fost predat dobânditorului, afectează și contractele translative de proprietate, cu
consecința desființării retroactive și a obligației de a da proprietatea. Practic, stingerea obligației de
predare, în temeiul art. 1634, alin. 1 Cod civil, determină stingerea obligației de plată a prețului, conform
art. 1274, alin. 1, fraza a doua Cod civil, de unde, în lumina art. 1557, alin. 1 Cod civil, obligația de
predare a bunului este considerată una importantă și, mai mult decât atât, o are ca obligație
interdependentă pe aceea de plată a prețului (care devine astfel interdependentă nu numai cu cea
privind transmiterea dreptului de proprietate, ci și cu cea de predare și, am îndrăzni să afirmăm, în
lumina art. 1483 Cod civil, și cu aceea de conservare a bunului, de către înstrăinător, până la data
predării, căci ambele aceste obligații sunt implicate de aceea de a da proprietatea). Astfel se ajunge în
ipoteza în care înstrăinătorul redobândește dreptul de proprietate de la dobânditor, care acum însă este
lipsit total de obiect, iar dobânditorul va primi înapoi prețul plătit, iar, dacă nu l-a plătit încă, nu îl va mai
achita, întrucât această obligație a sa nu mai are cauză. Deci, revenind și reiterând, deși și-a executat
obligația principală, cea mai importantă dintre cele care îi incumba în temeiul contractului, pe aceea de
a da proprietatea, totuși, din cauze care nu îi sunt deloc imputabile, fiind fortuite, pentru că nu își mai
poate executa obligația de a preda bunul, debitorul acesteia, adică înstrăinătorul, va suporta toate
pierderile generate de desființarea de plin drept, retroactivă, a contractului. Toate acestea, deoarece
obligația de a da, care a fost executată valabil de către înstrăinător, nu este afectată de apariția
evenimentului fortuit, ea ajungând însă să fie afectată doar ca urmare a desființării retroactive a
contractului, prin activarea mecanismului extinctiv automat al imposibilității fortuite de executare.

Această problemă nu se pune în cazul contractelor netranslative de proprietate, unde, pierind bunul
care constituie obiect al prestației uneia dintre părți, aceasta este liberată de obligația sa, cu consecința
stingerii și a obligației corelative interdependente și aceea a desființării retroactive, automate, a
contractului (art. 1634, alin. 1, art. 1557, alin. 1 Cod civil). În acest caz, partea a cărei obligație devine
imposibil de executat nu a executat ceva (sau nu va mai executa, dacă producerea evenimentului fortuit
care determină pieirea bunului ce constituie obiectul prestației uneia dintre ele se întâmplă în timpul
executării unui contract cu executare succesivă sau continuă, caz în care desființarea de plin drept a
acestuia nu va fi retroactivă, ci ultraactivă, lăsând neatinse prestațiile deja executate și care și-au găsit
cauză în contraprestațiile primite), căci pieirea fortuită a bunului împiedică executarea a însăși obligației
celei mai importante a sa, predarea acestuia, justificând, concomitent, neexecutarea obligației
corelative; în acest fel, partea a cărei obligație devine imposibil de executat nu va suferi nici o pierdere
contractuală, în afara pierderii dreptului la a încasa contraprestația, dar să nu uităm că obligația
corelativă și interdependentă celei de predare a bunului nu se mai execută justificat și se stinge fiindcă
rămâne fără cauză, deci tocmai pentru că, mai înainte, se stinge obligația de predare. La rândul său,
partea a cărei obligație nu a devenit imposibil de executat, ca urmare a producerii evenimentului fortuit,
dar care totuși nu se va mai executa în mod justificat, ci se va stinge, nu va suferi nici o altă pierdere
contractuală, în afara pierderii dreptului la contraprestația devenită imposibil de executat, căci ea nu va
mai fi ținută să execute propria prestație, iar, dacă a executat ceva fără cauză (de

pildă, a plătit în avans chiria, iar bunul care a făcut obiectul locațiunii a pierit fortuit înainte ca chiria
plătită în avans să fie „epuizată”), va primi înapoi, în temeiul art. 1635 și urm. Cod civil. Într-o atare stare
de lucruri, este impropriu, în opinia noastră, să se rețină că una sau alta dintre părți (în doctrină, s-a
avansat ideea că debitorul obligației devenite imposibil de executat ar fi aceasta, în principiu) va suporta
riscul contractului, întrucât nici care dintre acestea nu pierd nimic în urma desființării de plin drept a
contractului. Dacă am reține în sarcina uneia dintre părți suportarea riscului contractului, aceasta ar
presupune că partea respectivă nu va mai avea dreptul la contraprestație, deși ea și-a executat sau este
ținută să-și execute prestația sa, or, așa cum am văzut deja, debitorul obligației devenite imposibil de
executat ori nu a executat încă ori nu va mai executa nimic (deoarece bunul care făcea obiectul
prestației sale a pierit fortuit), acesta fiind chiar motivul pentru care nici nu va mai încasa
contraprestația; deci el nu mai primește nimic, dar nici nu a făcut și nu va mai face nimic, deci nu pierde
nimic. De partea cealaltă, dacă s-ar reține în sarcina creditorului obligației devenite imposibil de
executat riscul contractului, aceasta ar însemna ca el să-și execute în continuare prestația, în schimbul
căreia nu primește însă nimic, or, soluția legală este în sensul de a justifica chiar neexecutarea obligației
sale, pe motivul stingerii de drept a obligației corelative; deci nici el nu execută și nu va mai executa
nimic, dar nici nu mai primește nimic, deci nu pierde nimic. Ceea ce fiecare parte pierde deopotrivă este
exclusiv contraprestația datorată de către cealaltă parte, însă, aceasta nu poate fi socotită o pierdere, de
vreme ce ea însăși nu prestează nimic. Tocmai din aceste motive, în materia contractelor netranslative
de proprietate, problema imposibilității fortuite de executare nu se traduce în aceea a analizării riscului
contractului (adică în aceea a determinării părții care suportă întreaga pierdere a desființării
retro/ultraactive a acestuia), ci în aceea a decelării, pe de o parte, a părții care suportă riscul obligației
născute în legătură cu bunul, care devine imposibil de executat (adică, urmare a intervenirii cazului
fortuit, debitorul obligației devenite imposibil de executat va fi sau nu obligat la a o executa prin
echivalent? Dacă da, el suportă riscul acesteia, dacă nu, îl suportă cealaltă parte, care nu mai primește
prestația devenită imposibil de executat) și, pe de altă parte, a părții care suportă riscul obligației
corelative celei imposibil de executat (dacă aceasta este obligată să își execute în continuare prestația,
ea va suporta acest risc, iar dacă nu, îl va suporta cealaltă parte, care nu va mai primi contraprestația). În
același sens se exprimă și art. 1511, alin. 1, prima parte Cod civil, conform căruia, așa cum am mai arătat,
creditorul pus în întârziere privind executarea obligației de preluare a bunului preia riscul imposibilității
de executare a obligației strâns legate de bunul distrus, deci nicidecum riscul contractului, despre care
se face vorbire expresă în materia contractelor translative de proprietate, la art. 1274 Cod civil. Ce
înseamnă acest lucru? Aceasta presupune că, deși nu se va mai bucura de prestația celeilalte părți, care
a devenit imposibil de executat ca urmare a evenimentului fortuit, el va trebui să-și execute totuși
propria prestație, a cărei neexecutare nu mai este justificată deci. La fel, art. 1525 Cod civil statuează că
debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un caz
fortuit. Ce înseamnă aceasta? Că, dacă ulterior punerii în întârziere a debitorului obligației de predare a
bunului, cu privire la executare acestei obligații, bunul respectiv piere fortuit, debitorul nu este liberat
de obligația sa, el trebuind să o execute prin echivalent (executarea acesteia în natură devenind
imposibilă); cu alte cuvinte, el va suporta riscul obligației devenite imposibil de

executat. Ambele aceste cazuri însă reprezintă excepțiile de la regula împărțirii echitabile a pierderilor
contractuale generate de desființarea de plin drept a contractului ca urmare a activării mecanismului
extinctiv automat al imposibilității fortuite de executare, adică de la regula care reglementează
suportarea riscurilor în materia contractelor netranslative de proprietate, în temeiul căreia nici una
dintre părțile contractante nu suportă, de fapt, vreo pierdere, riscul contractului neputând fi pus în
sarcina nici căreia dintre acestea. În cazurile excepționale, descrise la art. 1511, alin. 1 Cod civil, respectiv
la art. 1525 Cod civil, se poate pune problema suportării riscului contractului, căci, în aceste ipoteze,
contractul rămâne în ființă, fiecare dintre părțile sale putând însă prelua, în măsura în care se afla în
întârziere la data la care s-a produs evenimentul fortuit, riscul imposibilității de executare a obligației
strâns legate de bunul distrus, fiind obligată să-și execute propria prestație, în condițiile în care nu va
mai beneficia de contraprestație. În concluzie, în materia contractelor netranslative de proprietate,
riscul contractului este suportat de către ambele părți contractante, în mod echitabil.

Cel de-al doilea aliniat al art. 1557 Cod civil este cel care ridică și mai multe probleme. Tratând despre
imposibilitatea fortuită, temporară, de executare a obligației, stipulează că creditorul, într-o astfel de
situație, poate suspenda executarea propriilor obligații ori poate obține desființarea contractului; este
clar că, în măsura în care ființa contractului poate fi salvată, creditorului prezentându-i încă interes
executarea în natură a acestuia, chiar dacă tardivă, după ce evenimentul care a provocat imposibilitatea
fortuită de executare va dispărea, acesta va alege să invoce excepția de neexecutare a contractului,
suspendându-și executarea propriilor obligații; este ceea ce, de data aceasta din perspectiva debitorului,
afirmă și art. 1634 alin. 3 Cod civil: „atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligației se
suspendă pentru un termen rezonabil (spre deosebire de situația în care imposibilitatea este definitivă,
când debitorul este liberat de executarea obligației – alin. 1 al art. 1634 Cod civil), apreciat în funcție de
durata și de urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare”. Pe de altă parte,
dacă imposibilitatea fortuită, temporară, de executare a obligației este de natură să determine
pierderea interesului creditorului pentru executarea în natură a acesteia, acesta are dreptul să obțină
desființarea contractului; în acest din urmă caz, continuă legiuitorul, „regulile din materia rezoluțiunii
sunt aplicabile în mod corespunzător”; această ultimă propoziție a alin. 2 al art. 1557 Cod civil este cea
care a provocat doctrina recentă să afirme că, în acest caz, „legiuitorul, ... revine la mecanismul
rezoluțiunii și nu numai”. Desigur, dacă afirmația privește doar efectele antrenate de desființarea
contractului în caz de imposibilitate fortuită, temporară, de executare a acestuia, suntem de acord cu
aceasta. Dacă însă opinia exprimată este în sensul că, în cauză, este incidentă instituția juridică a
rezoluțiunii/rezilierii ca temei al desființării contractului, suntem reticenți în a o împărtăși. Suntem de
părere că, în această situație, desființarea contractului are drept temei imposibilitatea fortuită de
executare ca o cauză de sine stătătoare de aneantizare a convenției; chiar temporară, imposibilitatea
fortuită de executare produce, pentru creditor, în cazul în care el optează pentru desființarea
contractului, același efect ca și imposibilitatea totală și definitivă de executare, căci el apreciază, raportat
la interesul său contractual, că acesta nu mai poate fi satisfăcut datorită întârzierii în îndeplinirea
îndatoririlor convenționale ale debitorului; totuși, datorită caracterului limitat în timp al

imposibilității de executare, existând probabilitatea ca, din acest motiv, executarea, chiar tardivă, dar
încă posibilă, a obligației de către debitor să mai prezinte interes pentru creditor, plecând de la
imperativitatea contractului între părțile sale, dorind să salveze ființa acestuia, legiuitorul nu
desființează, în această situație, contractul, de plin drept și fără vreo notificare, ci lasă soarta acestuia în
mâinile creditorului, căruia îi aparține dreptul de opțiune în acest sens; analizând noua conjunctură
contractuală, creditorul, pus în fața unei imposibilități temporare de executare a contractului de către
debitor, are facultatea de a alege între a păstra contractul, dacă acesta îi mai poate satisface interesul,
sau a-l desființa, dacă executarea sa tardivă nu mai are valoare economică și nu mai prezintă interes
pentru el; pentru a nu acorda însă puteri discreționare creditorului în acest sens, gânditorii Codului civil
au cenzurat acest drept de opțiune supunându-l regulilor din materia rezoluțiunii/rezilierii, care se aplică
în mod corespunzător.

Similitudinile dintre instituția juridică a desființării contractului datorită imposibilității fortuite,

temporare, de executare și aceea a desființării contractului ca efect al rezoluțiunii/rezilierii sunt de
netăgăduit, însuși legiuitorul instituindu-le același regim juridic – regulile din materia
rezoluțiunii/rezilierii. Însă tocmai textul legal prin care se face acest lucru ne trezește bănuiala că, totuși,
între cele două instituții juridice există deosebiri care, în mod evident, le individualizează; astfel, pe de o
parte, artizanii normei juridice analizate (este vorba despre art. 1557 alin. 2 Cod civil), referindu-se la
ceea ce poate obține creditorul nesatisfăcut, nu folosesc lexemul „rezoluțiune/reziliere”, ci sintagma
„desființarea contractului”, arătând numai efectul, nu și cauza, care, desigur, este imposibilitatea
fortuită, temporară, de executare, nu rezoluțiunea/rezilierea; pe de altă parte, în ultima propoziție a
normei juridice în discuție, legiuitorul statuează că, în cazul desființării contractului, se aplică, în mod
corespunzător, regulile din materia rezoluțiunii, subliniind că aceste reguli trebuie adaptate instituției
juridice a imposibilității fortuite, temporare, de executare și nu puse în operă tale quale. De altfel, tot un
argument de text vine în sprijinul acestei idei: art. 1634 alin. 3 Cod civil, precitat, care, pentru un termen
rezonabil, apreciat în funcție de durata și de urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de
executare, suspendă executarea obligației de către debitor; cu alte cuvinte, cât timp consecințele
evenimentului fortuit sunt manifeste, forța obligatorie a contractului este suspendată, debitorului
acordându-i-se un fel de moratoriu legal în acest sens; or, știut fiind că „remediul” rezoluțiunii/rezilierii
se întemeiază, printre altele, pe chiar această forță obligatorie a contractului, cât timp aceasta este
suspendată, rezoluțiunea/rezilierea nu poate fi invocată; soluția este oferită chiar de către dispozițiile
art. 1522 alin. 3 Cod civil, precitat, care îl oprește pe creditorul care l-a pus în întârziere pe debitorul său
să invoce, pe parcursul termenului de executare acordat prin notificare – adică atât timp cât obligația
debitorului este suspendată – orice alt remediu prevăzut la art. 1516 alin. 2, printre care și
rezoluțiunea/rezilierea, mai puțin însă excepția de neexecutare, prin care își suspendă, în mod simetric,
corespunzător, îndeplinirea propriilor obligații, și solicitarea de daune-interese; desigur, cazul
reglementat de art. 1522 alin. 3 este altul, însă scenariul este identic, în ambele situații obligația
debitorului de a-și aduce la îndeplinire sarcinile contractuale fiind suspendată; or, ubi eadem est ratio,
ibi idem solutio esse debet; așadar, în materia de interes, aceea a imposibilității fortuite, temporare, de
executare, rezoluțiunea/rezilierea este exclusă, cauza desființării

contractului în acest caz fiind chiar această instituție juridică de sine stătătoare, imposibilitatea fortuită,
temporară, de executare, care doar împrumută, adaptându-și-le, regulile din materia
rezoluțiunii/rezilierii, neconfundându-se însă cu aceasta.

Suntem de părere că, și sub imperiul actualului Cod civil, la fel ca în Codul civil de la 1864, ceea ce
deosebește esențial cele două instituții juridice este cauza neexecutării obligației de către debitorul
căruia aceasta îi incumbă. Dacă, desființarea contractului în baza art. 1557 alin. 2, coroborat cu art. 1634
Cod civil, este urmarea neexecutării acestuia din cauza intervenirii unui eveniment de forță majoră, a
unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora (fapta terțului sau chiar a creditorului însuși,
care întrunesc exigențele forței majore), eveniment care nu poate fi, în nici un fel, imputat debitorului și
care îl împiedică obiectiv, temporar, pe acesta să își aducă la îndeplinire îndatoririle contractuale,
dimpotrivă, rezoluțiunea/rezilierea urmată de desființarea contractului este determinată de
neexecutarea nejustificată sau culpabilă a obligației debitorului; cu alte cuvinte, în materia
rezoluțiunii/rezilierii, neexecutarea obligațiilor contractuale este imputabilă debitorului.

Opinia noastră se situează, în acest fel, pe o poziție contrară părerii exprimate în literatura de
specialitate recentă, autohtonă, conform căreia „dreptul de a invoca rezoluțiunea este independent de
elementul culpă sau vinovăție”, idee susținută, de altfel, și de o parte a doctrinei și a jurisprudenței
franceze, în care se arată că art. 1184 Cod civil francez (omologul art. 1020 din Codul civil român de la
1864) nu distinge între cauzele de neexecutare a convențiilor, motiv pentru care forța majoră nu
constituie un obstacol în invocarea rezoluțiunii/rezilierii, în cazul în care una dintre părțile contractante
nu își îndeplinește obligațiile; într-un contract sinalagmatic, obligația uneia dintre părți are drept cauză
obligația celeilalte și reciproc, așa încât, dacă obligația uneia nu este îndeplinită, indiferent de motiv,
obligația celeilalte devine fără cauză și justifică invocarea rezoluțiunii/rezilierii.

Așa cum am învederat deja, credem că, dimpotrivă, motivul pentru care obligația debitorului nu este
îndeplinită este determinant în a conduce creditorul spre exercitarea uneia dintre cele două prerogative
conferite de lege: rezoluțiunea/rezilierea ori desființarea contractului ca urmare a intervenirii unei
imposibilități fortuite de executare; în ambele cazuri, neîndeplinirea sarcinilor contractuale de către
debitor lasă fără cauză obligația creditorului, determinând, în acest fel, ruperea interdependenței care
caracterizează obligațiile sinalagmatice cu consecința nerealizării interesului contractual mutual și a
interesului individual al creditorului, motiv pentru care acesta din urmă dorește desființarea
contractului; cu toate acestea, în opinia noastră, este deosebit de important de decelat cauza
neexecutării obligațiilor debitorului pentru că cele două instituții juridice în discuție se exclud reciproc.

Astfel, textul art. 1516 alin. 2 Cod civil, precitat, consacră dreptul creditorului nesatisfăcut de a invoca
rezoluțiunea/rezilierea ori reducerea corespunzătoare a propriilor prestații, condiționat de neexecutarea
fără justificare a obligațiilor contractuale ale debitorului, stipulând, printre cauzele justificative de
neexecutare a contractului, la art. 1157 Cod civil, chiar imposibilitatea fortuită de executare. Ceea ce
înseamnă, interpretând per a contrario textul art. 1516 alin. 2, în coroborare cu cel al art. 1634, alin. 3
Cod civil, că intervenția unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit sau a unui alt eveniment
asimilat acestora care justifică suspendarea temporară a executării obligațiilor asumate prin convenție
de către debitor exclude posibilitatea

creditorului de a invoca rezoluțiunea/rezilierea ori reducerea prestațiilor, având în acest caz facultatea
de a obține desființarea contractului, însă întemeiată pe instituția juridică a imposibilității fortuite,
temporare, de executare.

În fine, nu putem încheia discuția privind problema imposibilității fortuite de executare ca o cauză
justificativă de neexecutare a obligațiilor contractuale, fără să atingem chestiunea imposibilității fortuite
parțiale definitive de executare, pe care legiuitorul a omis să o tranșeze atât în textul art. 1557, cât și în
cel al art. 1634 Cod civil. Soluționarea acesteia credem că este oportun a se face potrivit acelorași reguli
pe care le exhibă alin. 2 al art. 1557 Cod civil și care trimit la regulile din materia rezoluțiunii/rezilierii
contractului, potrivit principiului ubi eadem est ratio, ibi idem solutio esse debet, căci efectele
imposibilității fortuite parțiale definitive de executare asupra unei obligații sau asupra întregului
contract vor trebui apreciate de la caz la caz de către creditorul nesatisfăcut, care va avea un drept de
opțiune între a invoca desființarea contractului, aplicând, în mod corespunzător, regulile din materia
rezoluțiunii/rezilierii, dacă obligația (partea din obligație) neexecutată este de mare însemnătate,
conform alin. 1 al art. 1551 Cod civil, și a-și reduce proporțional propriile prestații, în scopul menținerii în
ființă a contractului și al adaptării acestuia, al reechilibrării sale, dacă neexecutarea este de o
însemnătate mică, potrivit dispozițiilor alin. 2 al art. 1551 Cod civil. „Remediul” suspendării executării
propriilor obligații, de facto, excepția de neexecutare a contractului, în acest caz, nu își găsește
aplicabilitatea, căci partea din obligație sau obligația neexecutată a devenit, datorită intervenirii
evenimentului de forță majoră, a cazului fortuit ori altui eveniment asimilabil acestora, imposibil de
executat definitiv în natură, motiv pentru care finalitatea acestui „remediu” - constrângerea debitorului
la a executa obligația neîndeplinită încă - nu ar putea fi atinsă.

Ceea ce trebuie să reținem, în privința oricărei forme de imposibilitate fortuită de executare, care are la
bază conceptele de forță majoră, respectiv de caz fortuit, așa cum sunt acestea consacrate în cuprinsul
art. 1351 Cod civil, că aceasta este incompatibilă cu remediul daunelor-interese.

3) Referitor la cea de–a treia condiție generală a invocării remediilor - neexecutarea obligației să nu fi
fost cauzată de propria acțiune sau omisiune a creditorului – aceasta este solicitată expressis verbis de
către legislator, în cuprinsul art. 1517 Cod civil: „O parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor
celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau inacțiune”.

Cu alte cuvinte, pentru ca creditorul să-și poată valorifica prerogativa invocării acestor „remedii”,
neexecutarea obligației de către debitor trebuie să nu fie imputabilă creditorului. În caz contrar, dacă
neîndeplinirea sarcinilor contractuale de către debitor se datorează acțiunii sau omisiunii creditorului,
atunci, automat, nu mai este îndeplinită nici cea de-a doua condiție a invocării acestor „remedii”, mai
sus analizată, neexecutarea obligațiilor convenționale de către debitor nemaifiindu-i imputabilă
acestuia, ci, dimpotrivă, creditorului.

Textul legal precitat aduce în atenție instituția juridică denumită în genere mora creditoris, ale cărei
rădăcini se regăsesc în principiul clasic al dreptului privat nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Deși abia acum legiferată, regula analizată este una recunoscută deja și acceptată ca atare încă sub
imperiul Codului civil de la 1864, în doctrina și în jurisprudența din țara noastră, având în vedere textele
art. 1020 – 1021 din respectivul act normativ, precum și în cele din Franța, pornind de la reglementarea
cuprinsă în art. 1184 Cod civil francez, identică, practic cu cea a art. 1020 din Codul civil român de la
1864. În acest sens, s-a afirmat: „Nici legea, nici echitatea nu îngăduie ca, atunci când debitorul ar fi
împiedicat de creditor de a executa ceea ce s-a obligat, să i se creeze o situație mai grea, fără ca totuși să
i se fi putut reproșa ceva debitorului”. Concomitent, de pildă, s-a reținut, în decizii recente de speță, că
„... s-a respins acţiunea în rezoluţiune, întrucât nu s-a făcut dovada că pârâta este culpabilă de
neexecutarea obligaţiei de întreţinere în ultima perioadă de vreme. Dimpotrivă s-a evidenţiat că
neexecutarea este determinată de culpa creditorului, care a refuzat nejustificat primirea întreţinerii şi
din motive personale fără culpă din partea debitorului şi-a stabilit domiciliul în altă localitate, la sora sa,
sub influenţa căreia a promovat acţiunea de faţă”; „...reclamantul nu poate reclama neexecutarea unei
obligaţii pe care a împiedicat-o în realizarea ei ...”; „...este de observat ... imposibilitatea invocării de
către reclamantă a propriei culpe în acţiunea de rezoluţiune a contractului de întreţinere ...”.

Cu titlu general, așa cum rezidă și din soluțiile instanțelor care s-au preocupat de această problemă,
precum și din cercetarea literaturii de specialitate, principiul nemo auditur propriam turpitudinem
allegans este invocat, în materie, pentru a sprijini respingerea unei acțiuni intentate de către creditorul
care el însuși nu și-a executat propriile obligații contractuale. Cu toate că, așa cum am învederat deja, în
această regulă fundamentală își află rădăcinile și norma juridică reglementată în cuprinsul art. 1517 Cod
civil, credem totuși că, în sfera de aplicare a acesteia nu intră această situație; mai precis, cazurile pe
care legiuitorul le-a avut în vedere în art. 1517 Cod civil privesc acele ipoteze în care acțiunea sau
inacțiunea creditorului, fără ca aceasta să constea în neexecutarea propriilor obligații contractuale,
împiedică debitorul în a-și îndeplini propriile îndatoriri convenționale. Este chiar sensul dat aceluiași
principiu, tot sub imperiul vechii codificări, de către o bună parte din instanțele de judecată, când au
reținut, spre exemplu, că „acțiunea în reziliere formulată de creditorul întreținerii pentru neexecutarea
contractului nu poate fi admisă, când acesta a refuzat nejustificat întreținerea ... O asemenea atitudine a
reclamantului nu poate justifica acțiunea în rezilierea contractului de întreținere, nimeni neputând
invoca în avantajul său propria culpă”.
Desigur, nu există îndoială că vinovăția „uneia dintre părțile contractului sinalagmatic, de a nu-și fi
îndeplinit întocmai propriile obligații asumate prin contract, o decade din dreptul de a cere rezoluțiunea
contractului respectiv pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate de cealaltă parte,
constituind, astfel, o sancțiune eficace, menită a determina partea respectivă să-și îndeplinească
obligațiile proprii, pentru a putea beneficia de dreptul de a sancționa neexecutarea obligației celeilalte
părți, cerând rezoluțiunea contractului (cu daune-interese, dacă este cazul)”. Însă, reiterând, opinăm că
această ipoteză nu intră în sfera de interes a art. 1517 Cod civil.

Astfel, credem că, în situația în care însuși creditorul nu și-a executat în mod culpabil obligațiile
contractuale, într-o eventuală acțiune în rezoluțiune, debitorul (care, la rândul său, nu și-a îndeplinit
propriile îndatoriri asumate convențional) îi poate opune cauza justificativă de neexecutare a propriilor
obligații contractuale reglementată la art.

1556 Cod civil – „excepția de neexecutare” -, paralizând, în acest fel acțiunea creditorului. Aceasta este
soluția pe care legiuitorul o consacră pentru această problemă și care s-ar încadra în topicul privind cea
de-a doua condiție a rezoluțiunii/rezilierii – neexecutarea să fie nejustificată. Din această privință, nu
credem că legiuitorul a dorit să soluționeze aceeași problemă de două ori, în două texte juridice diferite,
chiar dacă truvabile în aceeași materie.

În măsura în care gânditorii Codului civil ar fi privit în mod unitar cele două cauze de neexecutare a
obligațiilor debitorului – adică atât neexecutarea propriilor obligații de către însuși creditorul, cât și
acțiunea sau omisiunea acestuia care a cauzat neîndeplinirea sarcinilor contractuale de către debitor –
prevederile art. 1517 Cod civil nu și-ar mai fi găsit rostul, pentru că sub umbrela cauzelor care justificau
neaducerea la îndeplinire a îndatoririlor convenționale de către debitor putea sta, foarte bine și acțiunea
sau omisiunea creditorului care l-a împiedicat pe debitor să execute obligația. Într-un astfel de caz, prin
sintagma „... când, fără justificare, debitorul nu-și execută obligația ...”, truvabilă în art. 1516 alin. 2 Cod
civil, erau descrise absolut toate cauzele care l-ar fi obstaculat pe debitor în realizarea misiunii sale
contractuale, fără a mai fi nevoie de prevederile art. 1517 Cod civil.

Or, actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, ceea ce înseamnă că norma juridică pe care
o cuprinde art. 1517 Cod civil trebuie să aibă o altă sferă de aplicare decât aceea conținută în art. 1516
alin. 2 Cod civil, iar acțiunea sau omisiunea creditorului avută în vedere în art. 1517 nu constituie cauze
justificative de neexecutare a obligațiilor de către debitor, cauze care sunt enumerate limitativ în art.
1555 – 1557 Cod civil; ori, așa cum s-a afirmat și în literatura de specialitate recentă, „mora creditoris nu
reprezintă o neexecutare propriu-zisă”.

Într-adevăr, prin „cauze justificative de neexecutare a obligațiilor” ar trebui să se înțeleagă motivele care
îl determină pe debitor să nu își execute obligațiile contractuale, deși ar avea posibilitatea îndeplinirii
acestora. Unul dintre aceste motive îl constituie chiar neexecutarea culpabilă a îndatoririlor
convenționale de către însuși creditorul, care, în acest fel, activează jocul interdependenței obligațiilor
din contractele sinalagmatice și îl determină pe debitor să refuze aducerea la îndeplinire a propriilor
îndatoriri.
Dimpotrivă, prin „acțiunea sau omisiunea care cauzează neexecutarea obligațiilor debitorului” ar trebui
să se înțeleagă pricina pentru care debitorul, deși ar fi vrut să își îndeplinească sarcinile convenționale,
nu a putut, fiind împiedicat în acest sens.

Deosebirile dintre cele două instituții juridice – cauzele justificative de neexecutare și cauzele de
împiedicare a executării – credem că sunt evidente, rezon pentru care se și impune tratarea separată a
acestora, așa cum, de altfel, se și întâmplă, în art. 1516 alin. 2 coroborat cu art. 1556 Cod civil, pe de o
parte, respectiv în art. 1517 Cod civil, pe de altă parte. De aceea, opinăm că legiuitorul s-a preocupat de
acestea în mod distinct, în textele legale evocate și tot de aceea am ales și noi să le tratăm deosebit, ca
fiind două condiții diferite de fond ale rezoluțiunii/rezilierii.

Desigur, dincolo de aceste diferențe tranșante dintre cele două instituții juridice, nu putem să nu
observăm că, in concreto, dovada amândurora se face cu ajutorul aceleiași prezumții legale relative
consacrate de legiuitor în cuprinsul art. 1548 Cod civil, în temeiul căreia debitorul care nu și-a executat
obligațiile contractuale este

considerat culpabil de aceasta; cu alte cuvinte, prin jocul acestei prezumții, probând doar faptul vecin și
conex al neexecutării obligației de către debitor, creditorul reușește, de facto, să dovedească și aceea că
neîndeplinirea obligației îi este imputabilă acestuia; or, atașând persoanei debitorului imputabilitatea
subiectivă a neexecutării obligațiilor sale, creditorul, cu ajutorul legiuitorului, reușește să probeze
simultan două lucruri: i) că neexecutarea obligațiilor de către debitor nu are nici o justificare și ii) că
debitorul nu a fost împiedicat să își execute propriile obligații de către însuși creditorul nesatisfăcut, prin
acțiunea sau omisiunea acestuia. În măsura în care debitorul reușește să răstoarne prezumția de culpă,
înseamnă că ori a făcut dovada existenței unei cauze justificative de neexecutare, ori a unei cauze de
împiedicare a executării, constând în acțiunea sau în omisiunea creditorului. În oricare dintre cele două
situații, debitorul va reuși să paralizeze acțiunea în rezoluțiune/reziliere introdusă de către creditorul
nesatisfăcut.

În ce ar putea consta aceste cauze de împiedicare a executării, această acțiune sau omisiune a
creditorului care îl împiedică pe debitor să își aducă la îndeplinire propriile îndatoriri contractuale?

Fără a încerca o enumerare exhaustivă a acestor cauze, ne mărginim să exemplificăm în sensul

obstaculării cu rea-credință a debitorului în executarea propriilor obligații (creditorul obligației de
întreținere se mută, fără nici un motiv, din localitatea de domiciliu sau, pur și simplu, refuză să îl
primească pe debitorul acesteia în locuința sa pentru a-i acorda întreținerea) ori al neîndeplinirii, de
către creditor, a unor acte care să pregătească aducerea la îndeplinire a sarcinilor contractuale de către
debitor (despre care chiar art. 1510 Cod civil face vorbire când stipulează: „creditorul poate fi pus în
întârziere atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să
îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu își poate executa obligația.”).

Desigur, când debitorul invocă, în propria-i apărare, cauze de împiedicare a executării, trebuie să aibă în
vedere că nu va putea face acest lucru cu succes în situațiile în care obligația sa este una de a da, care se
execută independent de orice conduită a creditorului, sau una de a face constând în a preda o sumă de
bani ori un anumit bun care pot fi consemnate, pe cheltuiala și riscurile creditorului, în temeiul art. 1512
Cod civil, cu consecința stingerii, în acest fel, a obligației sale (lucru care rezultă din interpretarea per a
contrario a art. 1515 Cod civil). Chiar și în cazul în care natura bunului face imposibilă consemnarea,
debitorul are la dispoziție facultatea vânzării publice a acestuia urmată de consemnarea prețului, cu
notificarea prealabilă a creditorului și cu încuviințarea instanței; în funcție de natura bunului, instanța
poate încuviința vânzarea bunului chiar și fără notificarea creditorului; toate acestea, întemeiate pe
dispozițiile art. 1514 Cod civil, vor duce, de asemenea, la stingerea obligațiilor debitorului, fără a fi
nevoie, în acest sens, de concursul creditorului sau fără ca acesta din urmă să poată împiedica în vreun
fel extincția îndatoririlor convenționale ale debitorului. În astfel de cazuri, dispoziția art. 1517 Cod civil
nu îi va fi de nici un ajutor debitorului care este ținut, în temeiul principiului solidarismului contractual,
al executării obligațiilor contractuale cu bună-credință, să facă tot ceea ce este posibil pentru salvarea
ființei contractului și pentru îndeplinirea exactă a acestuia, în așa fel încât interesul contractual mutual
să fie satisfăcut cât mai util.

Principiul solidarismului contractual, obiectivat în obligația de coerență internă a contractului cu prilejul

alegerii și exercitării prerogativelor contractuale, explică foarte bine exigența analizată. Creditorul
nesatisfăcut, ca titular al unei prerogative contractuale, cu prilejul exercitării acesteia, trebuie să adopte
comportamente coerente cu finalitatea acelei prerogative, care se integrează în alcătuirea armonioasă,
coerentă a conținutului contractului. În acest sens, el nu poate invoca nerealizarea interesului său
contractual atât timp cât, la originea acestei nerealizări, se află conduita sau și conduita sa proprie.
Obligația de a respecta coerența internă a contractului presupune, în acest caz, restabilirea realității în
sensul interzicerii exercitării acelei prerogative contractuale și a sancționării debitorului spre a nu ruina
concilierea intereselor reciproce ale părților.

Cei care nu sunt adepții acestui principiu pot justifica foarte bine conținutul art. 1517 Cod civil cu
ajutorul obligației generale de a executa contractul cu bună-credință, stipulată expres la art. 1170,
coroborat cu art. 14 Cod civil și pe care creditorul nesatisfăcut o încalcă prin acțiunea sau omisiunea sa,
săvârșind, concomitent, și un abuz de drept, sancționat de art. 15 Cod civil, invocând un „remediu”
contractual pentru neexecutarea unei obligații din partea debitorului, când, de facto, această
neexecutare este cauzată de propria-i acțiune sau omisiune care l-a împiedicat pe debitor să-și
îndeplinească îndatoririle contractuale. În executarea cu bună-credință a contractului, creditorul are
îndatorirea, pe de o parte, de a-și aduce la îndeplinire, într-un mod scrupulos, propriile obligații și, pe de
altă parte, de a nu face nimic de natură a-l pune pe debitor în situația de a nu executa contractul. În caz
contrar, creditorul este sancționat cu paralizarea acțiunii sale, încercându-se, în acest fel, implicit, să fie
și determinat să înlăture cauza care îl împiedică pe debitor să-și execute obligația. S-a afirmat, în acest
sens, în doctrina juridică, că „... creditorul este obligat să exercite cu bună-credință dreptul de a
rezoluționa ... contractul, neputând invoca rezoluțiunea dacă, de pildă, el este acela care l-a pus pe
debitor în situația de a nu-și putea executa obligațiile asumate”. În jurisprudență s-a decis, spre pildă, că
este de rea-credință acel creditor care în somația de plată a înscris o sumă de bani superioară celei
solicitate anterior, fără să-i ofere debitorului explicațiile necesare, ceea ce l-a împiedicat să știe cu
exactitate ce trebuie să plătească; tot astfel, creditorul manifestă de rea-credință când își schimbă subit
și inexplicabil comportamentul față de debitorul său, într-un contract de rentă viageră, solicitând plata
imediat a ratelor de rentă, deși nu a mai adoptat un astfel de comportament în ultimii zece ani, grație
relațiilor notorii de afectivitate dintre cei doi.

Din orice unghi am privi lucrurile, este evident că această restricție impusă la art. 1517 Cod civil se
înscrie în logica internă a contractului, fiind cât se poate de pertinentă.

Cât privește imputabilitatea acestor cauze de împiedicare a executării creditorului, textul legal analizat,
prima faciae, oferă explicit soluția, intitulându-se marginal chiar „neexecutarea imputabilă creditorului”.
Într-adevăr, neexecutarea îi este imputabilă, fiind determinată, așa cum indică legiuitorul, de propria sa
acțiune sau omisiune. Doar că ar trebui să cercetăm cauza acțiunii sau a omisiunii, pentru a vedea dacă
aceasta este culpabilă sau nu. Ne alăturăm, în acest sens, opiniei exprimate deja în literatura de
specialitate, conform căreia acțiunea sau inacțiunea creditorului poate fi sau nu imputabilă acestuia; cu
alte cuvinte, ori că se datorează culpei sale, ori unui eveniment fortuit, în ambele cazuri va genera
neexecutarea din partea debitorului, care se va putea prevala, în acest sens, de dispozițiile art. 1517 Cod
civil, paralizând mecanismul remediului declanșat de către creditor.

O altă interogație care se naște în acest registru al discuției poartă asupra posibilității debitorului de a
invoca un remediu contractual împotriva creditorului său care, deși și-a executat scrupulos obligațiile
expres stipulate în contract, se face totuși culpabil (credem că numai într-o astfel de situație se poate
pune problema invocării acestor „remedii”, având în vedere concluziile la care am ajuns mai sus privind
imputabilitatea subiectivă a neexecutării) de o acțiune sau de o omisiune care îl împiedică pe debitor să
își aducă la îndeplinire propriile obligații. Ne vedem nevoiți să ne însușim, din nou, opinia exprimată în
doctrina juridică, conform căreia răspunsul la această întrebare este unul, în principiu, afirmativ. În
primul rând, chiar pe parcursul studiului nostru, am conchis asupra faptului că neexecutarea oricăreia
dintre obligațiile ce incumbă unei părți contractante, decelate potrivit principiilor care guvernează în
materia efectelor contractului și regulilor de interpretare a acestuia, poate constitui motiv de invocare a
unui remediu contractual; în plus, într-o astfel de situație precum este cea din discuție, chiar dacă
debitorul care invocă remediul contractual nu și-a executat obligațiile, acest lucru nu-i poate fi imputat,
el apărându-se, în acest sens, potrivit art. 1517 Cod civil; dacă debitorul apreciază că, prin conduita sa,
creditorul face imposibilă realizarea interesului contractual mutual, precum și al interesului individual al
debitorului ori că prestația sa este disproporționată față de cea a creditorului, având în vedere conduita
acestuia, el are, în opinia noastră, deschisă calea invocării acestor „remedii” (desigur, în măsura în care
și toate celelalte condiții ale rezoluțiunii/rezilierii ori ale reducerii prestațiilor sunt îndeplinite) care va
conduce la aneantizarea unui contract a cărui menținere în ființă nu se mai justifică, cel puțin din
punctul de vedere al debitorului, sau la adaptarea, la echilibrarea acestuia.

4) Cu referire la cea de-a patra condiție a acestor „remedii” - debitorul se află în întârziere (ori de drept,
ori a fost pus în întârziere de către creditor), aceasta este solicitată expres de către legiuitor în cuprinsul
art. 1516 alin. 2 Cod civil - „Atunci când ... debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere,
creditorul poate ... să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului
ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative ...” – constituindu-se într-o condiție formală de
invocare a acestor „remedii”.
Legiuitorul dă dovadă de o reală preocupare privind punerea în întârziere a debitorului, acordându-i o
importanță specială, reglementând-o, în actualul Cod civil, pe parcursul a șase articole (art. 1521 –
1526), spre deosebire de artizanii Codului civil de la 1864 care îi alocaseră un singur text legal – art.
1079.

Un lucru este cert: indiferent de remediul accesat (mai puțin excepția de neexecutare), creditorul nu
poate invoca nici unul dintre aceste „remedii” fără ca debitorul său se afle în întârziere. Exigența
transpare flagrant din dispozițiile art. 1516 alin. 2 Cod civil, precitate, unde legiuitorul nu face absolut
nici o distincție, instituind condiția aflării prealabile în întârziere a debitorului pentru aplicarea oricărui
„remediu” al neexecutării. Or, este știut că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Cu titlu limitativ, legislatorul statuează în cuprinsul art. 1521 Cod civil („Moduri”) că punerea în întârziere
a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului.

Punerea în întârziere de către creditor este reglementată la art. 1522 Cod civil, care înregistrează o
deschidere a acestei instituții juridice, în comparație cu mai vechiul

art. 1079 din Codul civil de la 1864, față de realitatea socio-economico-juridică actuală, care reclamă,
printre altele, celeritate. În acest sens, formalismul deosebit al modului de operare al punerii în
întârziere sub imperiul Codului civil de la 1864 este înlocuit de liberalismul alin. 1 și 2 ale art. 1522 din
Codul civil actual.

Potrivit art. 1522 alin. 1 Cod civil, debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care
creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată.

În privința comunicării notificării către debitor, alin. 2 al aceluiași text legal dispune că aceasta se poate
face prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.

Cu referire la conținutul notificării, gânditorii Codului civil se rezumă la a face foarte puține referiri,
acordând astfel creditorului libertatea de a-l stabili. Desigur, este obligatoriu ca, în notificarea adresată
debitorului, să se solicite acestuia executarea obligației; acesta este însuși sensul punerii în întârziere:
atenționarea celui care nu și-a executat obligațiile care îi incumbă că a depășit termenul stabilit în
contract și că i se cere aducerea acestora la îndeplinire; prin punerea în întârziere, creditorul îi face
cunoscut debitorului că are trebuință de satisfacerea interesului său contractual, solicitându-i, pentru
aceasta, celui din urmă, să-și îndeplinească îndatoririle convenționale. De asemenea, fraza I a alin. 3 al
art. 1522 Cod civil solicită imperativ („prin notificare trebuie ...”) ca, prin notificare, să i se acorde
debitorului un termen de executare, ținând seama de natura obligației și de împrejurări. Dacă prin
notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate executa obligația într-un termen
rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării. Așadar, neacordarea termenului de executare de către
creditor prin notificarea de punere în întârziere nu este sancționată cu nevalabilitatea acesteia,
legiuitorul suplinind această lipsă prin stipularea ex legem a unui termen rezonabil în favoarea
debitorului. Acest termen se calculează din ziua în care comunicarea notificării ajunge la debitor, chiar
dacă acesta nu a luat cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile, în materie fiind
aplicabile dispozițiile art. 1326 Cod civil din domeniul comunicării actelor juridice unilaterale.
Conform art. 1522 alin. 5 Cod civil, dacă creditorul nu îl pune pe debitor în întârziere înaintea accesării
remediului, însăși cererea de chemare în judecată formulată de creditor cu această finalitate
îndeplinește rolul notificării de punere în întârziere; într-un astfel de caz, debitorul are dreptul de a-și
executa obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea de chemare în judecată i-a
fost comunicată. Așadar, punerea în întârziere, printr-o notificare prealabilă, a debitorului nu este o
condiție de admisibilitate a acțiunii, legiuitorul atribuindu-i cererii de chemare în judecată un astfel de
efect: de notificare de punere în întârziere a debitorului; concomitent însă îl sancționează pe creditorul
în cauză pentru faptul că, nepunându-l în întârziere pe debitor înaintea intentării acțiunii în justiție,
acesta din urmă nu a beneficiat de termenul suplimentar de executare, consacrat, așa cum am văzut, cu
caracter imperativ, în cuprinsul art. 1522 alin. 3 Cod civil; sancțiunea nu constă în acordarea ex legem a
unui termen rezonabil de executare a obligației sale, debitorului, calculat de la data comunicării cererii
de chemare în judecată, ci în obligarea creditorului la suportarea cheltuielilor de judecată în cazul în care
debitorul își execută obligația în acest termen; așadar, omiterea punerii prealabile în întârziere a
debitorului va produce două efecte: unul dilatoriu, constând în acordarea de către instanța de judecată a
termenului

rezonabil de executare (corespondentul termenului de grație reglementat de art. 1020 Cod civil 1864) și
altul constând în posibilitatea debitorului de a-și aduce tardiv la îndeplinire sarcinile contractuale;
niciodată însă, sub imperiul art. 1522 Cod civil, lipsa punerii prealabile în întârziere nu va constitui un
motiv de inadmisibilitate a acțiunii în rezoluțiune/reziliere ori în reducerea proporțională a prestațiilor.

Cu privire la efectele punerii în întârziere de către creditor, relativ la materia de interes – aceea a
„remediilor” în discuție - acestea sunt, în parte, cele statuate la alin. 5 al art. 1522 Cod civil, mai sus
discutate, și, în parte, cele stipulate în cuprinsul art. 4 al aceluiași text legal. Conform acestei ultime
norme juridice, până la expirarea termenului de executare prevăzut la alin. 3 al art. 1522 Cod civil,
creditorul poate: i) suspenda executarea propriei obligații; ii) cere daune-interese, desigur, dacă
probează existența unui prejudiciu cauzat de neexecutarea la timp a obligației. Însă, pe tot parcursul
acestui termen, creditorul nu poate invoca celelalte „remedii” consacrate în cuprinsul art. 1516 alin. 2
Cod civil, dacă prin lege nu se prevede altfel, decât în situația în care debitorul îi comunică faptul că nu-și
va executa obligațiile în termenul stabilit. La expirarea termenului, dacă obligația nu a fost încă
executată, creditorul poate exercita toate drepturile recunoscute lui la art. 1516 alin. 2 Cod civil. De
reținut însă că termenul suplimentar de executare nu reprezintă o re-scadențare a obligației; acest lucru
rezultă neechivoc din faptul că, pe durata acestui termen, creditorul poate solicita de la debitor daune-
interese pentru întârzierea în executare.

Efectul secundar al punerii în întârziere a debitorului constă în faptul că acesta răspunde, de la data
punerii sale în întârziere, așa cum am văzut deja, de orice pieire, chiar și de cea fortuită, a bunului care
constituie obiect al prestației sale, cu excepția cazului în care cazul fortuit îl exonerează de răspundere
(art. 1525 Cod civil).

Este de reținut că, potrivit art. 1524 Cod civil, debitorul nu este considerat în întârziere dacă a făcut, în
termenul stipulat în contrat privind executarea acestuia, o ofertă de executare, chiar dacă nu a respectat
formalitățile prevăzute de art. 1510 – 1515 Cod civil (Punerea în întârziere a creditorului), însă creditorul
nu a primit executarea, refuzând-o fără temei legitim. Într-o asemenea situație deci creditorul nu va
putea invoca nici un remediu contractual, întrucât el se află pe tărâmul art. 1517 Cod civil (mora
creditoris), pe de o parte, și, pe de altă parte, nu este îndeplinită nici condiția formală a aflării debitorului
în întârziere, condiție, în principiu, sine qua non pentru accesarea oricărui remediu.

În fine, conform art. 1526 Cod civil, care reglementează efectele punerii în întârziere a debitorului în
cazul obligațiilor solidare, notificarea prin care creditorul pune în întârziere pe unul dintre codebitorii
solidari produce efecte și în privința celorlalți. Tot astfel, notificarea făcută de unul dintre creditorii
solidari produce efecte și în privința celorlalți creditori (soluție care este în concordanță cu principiul
consacrat la art. 1436, alin. 1 Cod civil, în materia solidarității active, privind prezumția de reprezentare a
intereselor comune ale creditorilor solidari, prezumție care joacă în privința fiecăruia dintre aceștia).

Punerea în întârziere de către creditor reprezintă, pe de altă parte, un mijloc de probă indirect al
neexecutării din partea debitorului; cu ajutorul notificării de punere în întârziere se poate proba refuzul
debitorului de a executa prestațiile sale în natură.

Întârzierea de drept în executarea obligației operează automat, scutindu-l pe creditor de a mai efectua
notificarea de punere în întârziere; în toate situațiile în care

debitorul se află de drept în întârziere (cele stipulate în cuprinsul art. 1523 Cod civil), acesta este
considerat automat somat să-și execute obligațiile contractuale. Debitorul este de drept în întârziere
când:

i) părțile, prin convenția lor, au stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare
produce un asemenea efect (alin. 1);

ii) legea prevede expres acest lucru (alin. 2, fraza I);

iii) obligația nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să
treacă, sau când nu a executat-o imediat, deși exista urgență (alin. 2, lit. a);

iv) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligației sau când a încălcat o
obligație de a nu face (alin. 2, lit. b);

v) debitorul și-a manifestat în mod neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa obligația, sau
când, fiind vorba despre o obligație cu executare succesivă, refuză ori neglijează să își execute obligația
în mod repetat (alin. 2, lit. c);

vi) nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei
întreprinderi (alin. 2, lit. d);

vii) obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale.

Desigur, cum era și firesc, toate cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite
de creditor, orice declarație sau stipulație contrară fiind considerată nescrisă, potrivit art. 1523 alin. 4
Cod civil. Prevederea legală este așadar una imperativă, sarcina probei în materie apăsând întotdeauna
pe creditor, care nu se va putea debarasa de ea nici unilateral, nici măcar cu acordul debitorului său.

DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I

CURS 9

REMEDIILE NEEXECUTĂRII CONTRACTULUI (II).

EXECUTAREA SILITĂ. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ (1)

I I. Executarea silită în natură

Am văzut, la cursul trecut, că, prin modul de reglementare în materia contractului, în general, precum și
în aceea a remediilor contractuale, în special, legiuitorul român face dovada atașamentului său față de
sistemul de drept romano-germanic, caracteristic Europei continentale, dând prevalență, pe cât posibil,
supraviețuirii contractului, încercând astfel să asigure, prin mecanismele gândite, atât securitatea
statică, cât și pe cea dinamică ale circuitului civil. Înscriindu-se în această linie de gândire, arhitectura
raportului juridic contractual este impregnată de leit-motivul favor contractus, un principiu care, deși nu
este consacrat expres în vreun text legal, transpare neîndoielnic din întreaga reglementare în materie.
Există astfel prevederi legale care consacră mecanisme ce (unele) nu erau familiare Codului civil 1864 și
care sunt destinate exclusiv a păstra în viață contractul, a-i facilita executarea într-o modalitate cât mai
apropiată de cea prefigurată de către părțile sale la momentul încheierii acestuia. Se pot aminti aici, cu
titlu de exemplu, dispozițiile legale care, în diferite stadii ale existenței contractului, reglementează
adaptarea acestuia (în caz de eroare, de leziune, după unele opinii, chiar și în cazul dolului, în situația
impreviziunii etc.), apoi, posibilitatea de a desființa doar parțial contractul (nulitatea parțială, reducerea
proporțională a prestației corelative a creditorului), termenul suplimentar de executare (care, deși nu
constituie o re-scadențare a obligației, acordă debitorului facultatea de a executa, în natură, contractul,
după data scadenței, limitând drastic accesul creditorului la remediile contractuale), păstrarea
contractului în ființă în pofida nerespectării de către părți a propriului acord de voințe privind încheierea
acestuia într-o formă anume, chiar în situația în care legea nu impune respectiva formă ad validitatem
etc. Toate aceste instituții juridice sunt puse în operă cu unicul scop de a menține, în circuitul civil,
contractul, dând astfel eficiență forței sale obligatorii, fundamentate pe principiul autonomiei de voință,
respectiv pe cele al libertății de a contracta. Tot aceste principii stau la baza regulii conformității
executării contractului, care impune debitorului o conduită care să asigure satisfacerea deplină a
interesului creditorului, prin realizarea creanței acestuia în mod exact, integral și la timp. Nu în ultimul
rând, exact aceleași principii întemeiază concepția legiuitorului asupra remediilor contractuale, gândite
gradual, într-o anumită ierarhie, impusă indirect prin reglementarea mai laxă ori mai riguroasă a
condițiilor în care acestea pot fi accesate, n raport direct cu efectele pe care le produc asupra
contractului. Am observat astfel, că există remedii care pot fi accesate direct în puterea creditorului, cu
respectarea unor condiții minimale impuse de conduita de bună-credință solicitată întotdeauna
acestuia, precum și remedii care, prin condițiile lor mai stricte de accesare și prin efectele produse
asupra contractului, pot fi catalogate ca fiind veritabile sancțiuni contractuale. În cuprinsul Expunerii de
motive a Codului civil actual, redactorii acestuia menționează că „atât în raporturile civile, cât şi în cele
comerciale, a fost preferată soluţia acordării unui termen suplimentar debitorului,

urmărindu-se obţinerea unei executări voluntare a obligaţiei decât încurajarea declanşării imediate a
procedurilor judiciare”.

Toate aceste premise ne fac să concluzionăm, alături de alte opinii deja exprimate în doctrina juridică,
asupra faptului că executarea silită în natură este remediul preferat de către legiuitor executării prin
echivalent ori rezoluțiunii/rezilierii/reducerii proporționale a prestațiilor corelative ale creditorului,
deoarece, prin executarea silită în natură, creditorul obține însuși obiectul prestației la care debitorul s-a
obligat, precum în cazul plății, situația sa patrimonială ajungând astfel în starea de echilibru în care s-ar fi
aflat dacă debitorul ar fi executat perfect contractul.

Concluzia noastră este întărită și de formularea textului art. 1527, alin. 1 Cod civil, în care legiuitorul
statuează că „Creditorul poate cerere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în
natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă”, complinită de explicația pe
care o regăsim în cuprinsul Expunerii de motive a Codului civil cu privire la acest remediu, la locul său în
ierarhia remediilor, la preferința pe care legiuitorul i-a arătat-o în raport cu celelalte remedii care nu
conduc la realizarea însuși a obiectului prestației asumate de către debitor: „Prevederile proiectului
păstrează regula actuală a executării în natură a obligaţiilor, debitorul putând fi silit să ofere creditorului
prestaţia promisă atâta timp cât acest lucru este posibil, însă noţiunea de imposibilitate trebuie
interpretată în sens larg, cuprinzând atât o imposibilitate de fapt, cât şi o imposibilitate de drept”.

Așadar, este de reținut că premisa de la care a plecat însuși legiuitorul în demersul său de codificare a
instituției juridice a executării silite în natură este aceea că aceasta reprezintă regula în domeniu,
înscriindu-se, în acest fel, în linia trasată deja de Codul civil 1864.

Am făcut această introducere în scopul de a fixa cât se poate de clar premisele pe care construim
raționamentul remediilor contractuale, una dintre acestea fiind aceea a regulii (nu greșim cu absolut
nimic dacă o numim chiar principiu) executării în natură (benevolă sau silită) a obligației, în general, deci
și a obligației contractuale, în special.

Sunt voci care, în pofida argumentelor mai sus enunțate, apreciază, plecând de la premisa lipsei unei
ierarhii a remediilor contractuale, că executarea silită în natură poate fi accesată la fel de facil precum
executarea silită prin echivalent ori rezoluțiunea sau rezilierea contractului, că toate remediile
contractuale se află pe același plan, că dreptul potestativ de opțiune al creditorului între remediile
consacrate în art. 1516 Cod civil este unul discreționar. Concluzia acestei teorii este întemeiată însă pe
premise care, în opinia noastră, sunt străine de tradiția juridică a sistemului de drept continental, de
inspirație romano-germanică, fiind stabilite în sistemul de drept anglo-saxon, care se aplică astăzi, în
modul său originar sau mixat cu sistemul de drept civil continental, unei treimi din populația globului,
adică în 49 din cele 50 de state ale Statelor Unite ale Americii, în Marea Britanie și în teritoriile sale de
peste mări, în Australia, în Canada (cu excepția provinciei Quebec), precum și în majoritatea fostelor
colonii britanice și nu numai. În acest sistem de drept, s-a născut, cam pe la mijlocul secolului trecut,
teoria analizei economice a contractului, dezvoltată, în special, la începuturile ei, de Școala de la
Chicago. Autorii tributari acestei doctrine, îndepărtându-se de concepția moralistă asupra contractului,
care îi impregnează acestuia puternice accente morale ce răzbat până în zilele noastre (obiectivate în
obligația de bună-credință, în principiul forței obligatorii, în regula executării conforme, în regula
executării în natură etc.), au fixat

ca premise ale raportului juridic contractual pragmatismul, utilitarismul contractual. Astfel, în concepția
amintită, contractul trebuie, în primul rând, să constituie un instrument cât mai util folosit în realizarea
intereselor părților contractante de o asemenea manieră încât profitul obținut prin executarea acestuia
să fie maximizat, iar costurile cu care se atinge acest deziderat să fie minime. În realizarea acestui scop,
părților le este îngăduit să execute contractul prin echivalent bănesc, dacă acest lucru este mai profitabil
decât executarea acestuia în natură, daunele-interese ocupând un loc fruntaș în ierarhia remediilor
contractuale, remediul executării silite în natură fiind accesat cu totul și cu totul marginal, numai dacă
daunele-interese reprezintă, în speța concretă, un remediu neadecvat. Așadar, seduși fiind de
pragmatismul acestei soluții, sunt autori care încearcă să o acrediteze și în spațiul nostru juridic,
neținând însă seama de tradiția noastră juridică, de rădăcinile profund morale ale dreptului continental
în general, precum și ale teoriei generale a contractului în special, rădăcini care își găsesc solul fertil în
dreptul canonic, în preceptele dreptului roman, așa cum au fost acestea dezvoltate de către glosatori, în
care un loc central îl ocupă, în materie, importanța / valoarea cuvântului dat.

Executarea silită în natură presupune, așa cum am văzut deja, procurarea, pentru creditor, a însuși
obiectului prestației, astfel cum acesta a fost asumat de către debitor, cu precizarea că nu ne aflăm
totuși în prezența unei plăți, care are același rezultat, însă presupune executarea benevolă a obligației,
iar nu ca urmare a constrângerii exercitate de către creditor, cu concursul forței coercitive a statului.
Așadar, rezultatul la care trebuie să se ajungă, în urma executării silite în natură este exact același la care
s-ar ajunge prin plată, doar că mijlocul este unul diferit.

Limita fixată de către legiuitor executării silite în natură – imposibilitatea de fapt, respectiv
imposibilitatea de drept în a procura creditorului însuși obiectul obligației – în art. 1527, alin. 1 Cod civil,
precum și larghețea acordată creditorului în a accesa acest remediu – „creditorul poate cere
întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură” - ne determină să afirmăm,
prima faciae, că creditorul poate solicita executarea silită în natură a obligației, chiar dacă o asemenea
executare este excesiv de oneroasă pentru debitor (precum ar fi și pentru creditor), în pofida faptului că
ea este complet neadecvată pentru ambele părți și chiar în situația în care daunele-interese acordate
creditorului ar satisface interesul acestuia mult mai util. Formula utilizată de către redactorul textului
legal (creditorul poate cere întotdeauna) conduce la concluzia universalității aplicabilității acestui
remediu, care nu pare a fi temperat decât de principiul conform căruia „Nimeni nu poate fi obligat la
imposibil” (Ad impossibilia nemo tenetur). Cu alte cuvinte, adoptând această poziție, i-am recunoaște
creditorului un drept de opțiune potestativ discreționar în privința accesării remediilor contractuale.
Cu toate acestea, apreciem că deși complementare, principiul autonomiei de voință și principiul forței
obligatorii, respectiv cele al bunei-credințe și al echității, ultimele două sunt menite să le tempereze pe
primele. Astfel, buna-credință oferă judecătorului o putere creativă destul de largă și de flexibilă,
permițând acestuia să intervină în executarea contractului impunând cocontractanților respectarea unor
obligații care derivă din ideea de justiție contractuală. Buna-credință, respectiv echitatea sunt destinate
să protejeze echilibrul contractual, inclusiv în faza executării contractului. Ele nu pot fi folosite pentru a
contraveni acestui echilibru. Tocmai de aceea, și în această fază, a executării contractului, buna-credință
și echitatea limitează exercitarea oricărui

drept contractual, permițând sancționarea părții contractante care adoptă un comportament

nerezonabil în raport de circumstanțele concrete. Îndatorirea reciprocă a părților contractante de a
colabora, în etapa executării contractului, care decurge din obligația de bună-credință, poate solicita
unei părți să acționeze de o manieră proactivă, pentru a îndeplini interesele și așteptările legitime ale
partenerului său contractual. Însă trebuie reținut că această îndatorire de a colabora cu cocontractantul
său nu presupune sacrificarea propriilor interese.

Plecând de la aceste premise, credem că, în pofida conturării atât de relaxate a dreptului creditorului de
a solicita executarea silită în natură a contractului, judecătorul va putea cenzura exercițiul acestuia ori de
câte ori, din împrejurările în care este invocat remediul în discuție, rezultă că creditorul săvârșește un
abuz de drept, rezultând neîndoielnic, din circumstanțele speței, faptul că executarea silită în natură
implică o onerozitate excesivă pentru debitor și care este disproporționată în raport cu interesul concret
al creditorului privind această formă de executare. Onerozitatea excesivă implicată de executarea silită
în natură a obligației este determinată în raport cu costul pe care l-ar presupune, pentru debitor,
invocarea altor remedii de către creditor. Cel mai adesea, testul se realizează prin compararea costului
executării silite în natură cu acela al executării prin echivalent. Nu trebuie să cădem însă în capcana de a
considera că simpla disproporție între aceste costuri justifică refuzul accesului creditorului la executarea
silită în natură, căci trebuie să avem în vedere, în primul rând, că el are, până la urmă, un drept de
opțiune, că este pe deplin îndreptățit să își realizeze cât mai fidel interesul pe care l-a urmărit la
momentul încheierii contractului, și, în al doilea rând, că debitorului i s-a acordat șansa de a-și executa
benevol și conform obligația pe care conștient și-a asumat-o, atât la scadență, cât și după aceasta, în
cadrul termenului suplimentar de executare, însă el a eșuat în a face acest lucru, făcând să se nască
astfel creditorului dreptul la remedii, drept care include și posibilitatea sa de a opta între mai multe
remedii, în funcție de interesul său concret. Astfel, testul abuzului de drept nu trebuie să se rezume
exclusiv la compararea costurilor celor două remedii sau al celui al executării silite în natură cu cel al
unui alt remediu decât executarea prin echivalent, după caz, ci trebuie să aibă în vedere, concomitent și
integrat cu această operațiune strict matematică și analiza interesului concret al creditorului pentru
respectiva formă de executare silită. Abia, dacă ne-însemnătatea acestui interes se suprapune peste
disproporția semnificativă dintre cele două costuri, am putea vorbi despre un abuz de drept din partea
creditorului, care nu urmărește altceva decât să-l vatăme pe debitor. Aceeași ar fi situația în care, prin
executarea silită în natură, s-ar pune în pericol însăși sănătatea sau viața debitorului.
De asemenea, dacă creditorul a tras deja foloase din executarea parțială efectuată de către debitor ori
chiar din cea defectuoasă calitativ, creditorului trebuie să îi fie refuzat accesul la remediul executării
silite în natură a întregii prestații, căci altfel s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a acestuia.

De aceea, subscriem opiniilor deja exprimate în literatura de specialitate, conform cărora, prin
„executare imposibilă”, ar trebui să se înțeleagă, în primul rând, situațiile caracterizate prin
imposibilitatea fortuită de executare definitivă sau temporară, absolută (care îl împiedică pe orice om să
realizeze obiectul prestației) sau relativă (care îl împiedică numai pe debitor să procure obiectul
prestației), când

debitorului nu îi poată fi imputată cauza neexecutării, precum și imposibilitatea de executare absolută și

culpabilă (adică imputabilă debitorului).

Dacă nicicare dintre aceste limite nu poate fi dovedită de către debitor, respectiv nici abuzul de drept
din partea creditorului care solicită obligarea sa la executarea în natură a contractului ori faptul că
creditorul a profitat deja, în parte, din executarea defectuoasă ori parțială a obligației de către debitor,
atunci creditorul, dacă sunt îndeplinite condițiile de fond și cea formală privind invocarea mai multor
remedii, dintre care și executarea silită în natură, are prerogativa de a alege liber între a accesa acest
remediu sau pe oricare altul care îi satisface optim interesul. Cel mai adesea se pune problema de a
analiza în ce măsură interesul creditorului ar fi satisfăcut cel mai bine comparând remediul executării
silite în natură cu acela al executării prin echivalent. Însă, există probabilitatea ca creditorului să-i fie
deschisă, din pricina fizionomiei și a efectelor neexecutării, inclusiv calea rezoluțiunii/rezilierii. Astfel,
creditorul are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mare însemnătate, după cum
transpare din interpretarea per a contrario a art. 1551, alin. 1 Cod civil. Însemnătatea neexecutării va
trebui apreciată de la caz la caz, ea reducându-se, în principiu, la dispariția interesului creditorului
pentru executare ori la volatilizarea valorii economice a contraprestației, motive care îl determină pe
creditorul nesatisfăcut să aprecieze că realizarea interesului contractual mutual, în general, precum și cel
individual, al său, în special, nu mai este posibilă și menținerea în ființă a contractului nu se mai justifică.
Într-o astfel de situație, este limpede că acestuia nu-i poate fi refuzat accesul la remediul rezoluțiunii.
Numai în situația în care interesul creditorului în a obține însuși obiectul prestației nu a dispărut ca
urmare a neexecutării și debitorul, chiar în timpul procesului în care creditorul a invocat rezoluțiunea
judiciară a contractului, oferă executarea conformă calitativ și cantitativ a obligației asumate, se poate
discuta despre refuzul accesului acestuia la remediul rezoluțiunii/rezilierii, cu scopul păstrării ființei
contractului și a executării în natură a acestuia.

Remediul executării silite în natură poate fi accesat dacă sunt îndeplinite condițiile generale, de fond, ale
invocării oricărui remediu contractual (existența unei neexecutări, neexecutarea să fie nejustificată,
aceasta să nu fi fost cauzată de propria acțiune sau omisiune a creditorului), precum și condiția formală
a punerii prealabile în întârziere, însoțite de acordarea termenului suplimentar de executare, sau a aflării
în întârziere a debitorului, după caz.

Ce presupune, practic, executarea silită în natură a obligației?

După cum am antamat deja, prin intermediul acestui remediu, creditorul trebuie să fie pus în situația în
care contractul s-ar fi executat perfect, fiindu-i procurat însuși obiectul prestației pe care debitorul și-a
asumat-o (desigur, de cele mai multe ori, când neexecutarea obligației este fără justificare sau chiar
culpabilă, deci imputabilă debitorului, remediul executării silite în natură este completat cu cel al
daunelor-interese, rezultat al antrenării răspunderii civile contractuale a debitorului; abia în acest fel
putem discuta despre așezarea creditorului în starea patrimonială în care s-ar fi aflat dacă respectivul
contract ar fi fost executat conform).

Acest lucru nu este consacrat expres în cuprinsul art. 1527 Cod civil, însă nici nu era nevoie de aceasta,
întrucât toate reperele unei executări conforme se regăsesc reglementate în altă parte, așa cum am
văzut deja (art. 1516, alin. 1, art. 1469 și urm. Cod civil, de exemplu), și executarea silită în natură nu
reprezintă altceva decât o

executare „conformă”, care nu este însă benevolă, ci adusă la îndeplinire prin constrângerea debitorului
cu ajutorul forței coercitive a statului.

Apoi, totuși, la alin. 2 al art. 1527 Cod civil apare precizarea conform căreia „Dreptul la executare în
natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum și orice alt mijloc
pentru a remedia o executare defectuoasă”. Desigur, aplicabilitatea acestui text legal în materia
răspunderii civile delictuale este facil de observat. Mai dificil, însă nu imposibil este a decela sfera și
modul său de aplicare în materie contractuală. Apreciem că cheia de lectură a textului o constituie chiar
precizarea finală pe care acesta o face, privind orice alt mijloc pentru a remedia o executare
defectuoasă, de unde deducem că premisa pe care legiuitorul a avut-o în vedere aici este aceea a unei
executări neconforme din punct de vedere calitativ ori cantitativ, care însă poate fi îndreptată de către
debitor, chiar și după scadență. Nu ridică probleme noțiunile de reparare sau de înlocuire a bunului, ci
eventual acest „orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă”, putându-ne gândi aici la
acțiunile pe care creditorul însuși le poate întreprinde în acest sens, constând într-o cumpărare de
înlocuire, de pildă.

Legiuitorul însuși a făcut anumite distincții privind executarea silită în natură a obligațiilor în funcție de
obiectul acestora, distincții pe care și noi trebuie să le avem în vedere.

Astfel, la art. 1528 Cod civil, este reglementată executarea silită în natură a obligațiilor de a face.

În primul rând, trebuie precizat că nici nu intră în discuție ipoteza constrângerii fizice a debitorului în
executarea prestației, căci o asemenea acțiune ar constitui o atingere inadmisibilă a dreptului său la
libertate (nemo praecise potest cogit ad factum).

Aceasta nu înseamnă însă că nu există mijloace indirecte de a-l constrânge pe debitor, chiar și pe acela al
unei obligații intuitu personae, deci pe care nu o poate aduce la îndeplinire decât el, întrucât a fost
contractată avându-se în vedere exclusiv calitățile sale personale. Astfel, în ceea ce privește aceste din
urmă obligații, dreptul de a cere executarea silită în natură își are izvorul, așa cum am văzut deja, în
însuși contractul valabil încheiat între creditor și debitor. De îndată ce sunt îndeplinite condițiile accesării
remediului, întrucât, așa cum am antamat la cursul trecut, acest remediu nu este accesibil în simpla
putere a creditorului, este nevoie de intervenția forței de constrângere a statului; tocmai de aceea, se și
numește „executare silită”, întrucât debitorul va fi obligat la aceasta. Creditorul se adresează deci
instanței de judecată și solicită acesteia să pronunțe o hotărâre prin care să-l oblige pe debitor la
executarea obligațiilor contractuale întocmai cum și le-a asumat. Obținând o astfel de hotărâre
judecătorească definitivă, creditorul își procură un titlu executoriu (în ipoteza în care contractul însuși
din care se naște dreptul de a cere executarea silită nu era, ope legis, titlu executoriu). Acest titlu
executoriu se aduce la îndeplinire, în principiu, de bună-voie, de către debitor (art. 622, alin. 1 C.pr.civ.)
și astfel creditorul ajunge să-și vadă realizată conform creanța sa și satisfăcut interesul contractual
individual astfel cum l-a prefigurat la momentul încheierii contractului. Însă, dacă debitorul nu execută
de bună-voie obligația sa, aceasta se va aduce la îndeplinire prin executare silită (art. 622, alin. 2
C.pr.civ.). În acest scop, creditorul, prin intermediul executorului judecătoresc, solicită instanței de
executare încuviințarea executării silite. Comunicându-i-se încuviințarea executării silite, debitorului îi
sunt acordate 10 zile, de la data comunicării, pentru a proceda la

executarea obligației datorate. Apoi, conform art. 906 C.pr.civ.: (1) Dacă în termen de 10 zile de la
comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu
face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin
aplicarea unor penalități, de către instanța de executare. (2) Când obligația nu este evaluabilă în bani,
instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților,
să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere,
până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu. (3) Atunci când obligația are un obiect
evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanță între 0,1% și 1% pe zi de
întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligației. (4) Dacă în termen de 3 luni de la data
comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul
executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu
acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părților. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu
titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută
obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă. (5) Penalitatea va putea fi
înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația prevăzută în
titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. (6)
Încheierea dată în condițiile alin. (4) este executorie. (7) Acordarea de penalități în condițiile alin. (1) - (4)
nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condițiile art. 892
C.pr.civ. sau ale dreptului comun. Dacă rezistența debitorului nu este însă înfrântă prin obligarea sa la
plata acestor penalități, atunci debitorul va fi obligat să plătească despăgubiri pentru neexecutarea
obligației de a face care implică faptul său personal. Este recomandabil ca aceste despăgubiri să fie
individualizate încă din titlul executoriu a cărui executare se pune în operă, însă dacă acest lucru nu s-a
făcut, adică, dacă în titlu executoriu nu s-a stabilit echivalentul despăgubirilor datorate în cazul
neexecutării obligației de a face ce implică faptul personal al debitorului, instanța de executare, la
cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părților, în termen scurt (art.
892, alin. 1 Cod civil).
În privința obligațiilor de a face care sunt susceptibile de a fi executate și de către o altă persoană decât
debitorul, art. 1528 Cod civil dispune că creditorul poate el însuși, însă, pe cheltuiala debitorului, să le
aducă la îndeplinire ori poate apela, în aceleași condiții, la concursul unui terț. Creditorul poate face
acest lucru însă numai după ce, în prealabil, l-a notificat pe debitor, ori odată cu punerea în întârziere,
prin același act juridic unilateral, ori separat, după ce l-a pus în întârziere, în timpul termenului
suplimentar de executare sau la împlinirea acestuia, că va proceda la executarea silită în natură potrivit
art. 1528 Cod civil. Doar în situația în care, în temeiul art. 1523 Cod civil, debitorul se află în întârziere
încă de la data scadenței, creditorul nu mai trebuie să îndeplinească nici una dintre aceste formalități
prealabile (art. 1528, alin. 2 Cod civil). După ce l-a pus în întârziere și l-a notificat pe debitor, expirând
termenul suplimentar de executare, creditorul poate trece la executarea personală a obligației, în natură
sau poate contracta un terț în acest scop, în ambele variante însă debitorul fiind cel care va suporta
cheltuielile făcute de către creditor în acest sens. Pentru a realiza acest lucru, creditorul nu are nevoie
de concursul forței coercitive a statului. Creditorul poate opta însă, în temeiul dreptului său la liber acces
la justiție, conform art. 903 și art.

904 C.pr.civ., dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligație de a face cuprinsă într-un titlu
executoriu, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, pentru a fi
autorizat de instanța de executare, prin încheiere executorie, dată cu citarea părților, să o îndeplinească
el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului, obținând, în acest fel, un titlu executoriu, caz
în care, după ce va aduce la îndeplinire, personal sau cu concursul unui terț, obligația în speță, nu mai
este necesară obținerea unui nou titlu executoriu prin care să se stabilească despăgubirile datorate de
debitor, sumele respective urmând a se determina pe bază de expertiză sau de alte documente
justificative de către executorul judecătoresc, potrivit dispozițiilor art. 628 C.pr.civ.

La art. 1529 Cod civil, este reglementată executarea silită a obligațiilor de a nu face. În această situație,
creditorul nu mai are opțiunea de a acționa unilateral sau de a obține concursul unui terț pentru a
înlătura ori a ridica ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligației de a nu face, ci, pentru a atinge
acest deziderat, conform art. 1529, alin. 2 Cod civil, respectiv art. 905, alin. 2 C.pr.civ., creditorul va
putea cere instanței de executare să fie autorizat, prin încheiere executorie, dată cu citarea părților, să
desființeze el însuși sau prin alte persoane, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească, pe cheltuiala
debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva obligației de a nu face. Apreciem că nu mai este nevoie,
în acest caz, de o punere în întârziere, în prealabil, a debitorului în acest sens, întrucât, potrivit art. 1523,
alin. 2, lit. b, partea a doua Cod civil, acesta este de drept în întârziere. Așadar, nici notificarea sa nu mai
trebuie efectuată, întrucât oricum creditorul nu poate face nimic, în această situație, fără ajutorul forței
coercitive a statului.

În mod corespunzător, vor fi aplicabile, în funcție de conduita debitorului, dacă obligația de a nu face nu
poate fi îndeplinită printr-o altă persoană, dispozițiile art. 906 C.pr.civ., respectiv cele ale art. 892 din
același act normativ, privind penalitățile de întârziere, respectiv daunele-interese datorate de către
debitor.

În secțiunea dedicată executării silite în natură, Codul civil nu tratează problema executării silite în
natură a obligațiilor de a da, tocmai pentru că, potrivit art. 1273 Cod civil, executarea acestora nu
necesită o manifestare de voință separată a debitorului, alta decât cea prin care se obiectivează însuși
consimțământul la încheierea contractului. Totuși, se poate ridica, legat de executarea conformă a
obligației de a da, problema predării bunului care face obiectul prestației debitorului, căci, așa cum am
văzut deja, potrivit art. 1483 Cod civil, obligația de a da o implică și pe aceea de a preda bunul. În
privința acestei din urmă obligații, care este una de a face însă, legiuitorul a reglementat, în Codul de
procedură civilă, modul în care se aduce silit la îndeplinire obligația de a preda un bun imobil (art. 896 –
art. 902 C.pr.civ.), respectiv aceea de a preda un bun mobil (art. 893 – 895 C.pr.civ.), cu concursul
executorului judecătoresc, după obținerea, în prealabil, bineînțeles, a unui titlu executoriu în acest sens,
și încuviințarea executării silite, dacă nu cumva însuși contractul din care a izvorât obligația debitorului
constituie, ope legis, titlu executoriu.

II. Executarea prin echivalent

Secțiunea a 4 – a din capitolul dedicat executării silite a obligațiilor, cuprinzând articolele 1530 – 1548,
este intitulată complet neinspirat, în opinia noastră, „Executarea

prin echivalent”, întrucât, așa cum s-a și observat, de altfel, în doctrina juridică, cuprinsul acestei secțiuni
este consacrat răspunderii civile contractuale.

Din capul locului, afirmăm că plecăm de la premisa că executarea prin echivalent a obligației este
distinctă de daunele-interese datorate de către debitor în temeiul răspunderii civile contractuale
angajate împotriva sa.

Astfel, executarea prin echivalent tinde să așeze creditorul în aceeași stare patrimonială în care s-ar fi
aflat dacă respectivul contract s-ar fi executat perfect, în sensul în care debitorul i-ar fi procurat
creditorului însuși obiectul obligației asumate (art. 1469 Cod civil), cu diligența și cu prudența pe care un
bun proprietar le-ar manifesta în administrarea bunurilor sale, potrivit art. 1480 Cod civil; pentru că
acest lucru nu s-a întâmplat însă, executarea prin echivalent caută să facă aceasta, dar într-un mod
substitutiv, înlocuind executarea în natură cu aceea în bani; executarea prin echivalent va reuși să așeze
creditorul în starea patrimonială în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract s-ar fi executat perfect
numai dacă singura pierdere suferită de către creditor constă în privarea lui de obiectul prestației
asumate de către debitor; dacă însă creditorul, ca urmare a neexecutării perfecte a contractului, suferă
și alte prejudicii, executarea prin echivalent este insuficientă pentru a realiza dezideratul situării
creditorului în poziția în care s-ar fi aflat dacă debitorul și-ar fi executat conform contractul; abia
cumularea executării prin echivalent cu daunele-interese menite să repare prejudiciile suferite de către
creditor, adiționale pierderii constând în privarea sa de însuși obiectul prestației asumate de către
debitor, vor avea ca efect așezarea acestuia în starea patrimonială pe care el a avut-o în vedere la
momentul încheierii contractului.

Diferența deci dintre executarea în natură și executarea prin echivalent a contractului nu o constituie
decât forma de executare.

Astfel, executarea prin echivalent presupune plata, de către debitor, a unei sume de bani, creditorului,
iar nu procurarea a însuși obiectului obligației, cu diligența și cu prudența solicitate de lege în acest sens.
Pentru a constitui o executare prin echivalent a contractului, suma de bani pe care debitorul i-o plătește
creditorului trebuie să reprezinte echivalentul valoric al obiectului prestației înseși pe care debitorul i-o
datora creditorului în temeiul contractului.

După cum am aflat deja, unele prestații pot avea ca obiect un anumit bun, care trebuie predat, pentru ca
obligația al cărui obiect derivat îl constituie acesta să fie executată conform; intră în această categorie
obligațiile de a da, care, potrivit art. 1483 Cod civil, implică și predarea unui bun; de asemenea, în
aceeași clasă sunt incluse și obligațiile de a face, al căror obiect derivat îl constituie un bun. Alte prestații
au ca obiect prestarea unui serviciu; ele constituie obiect tot al obligațiilor de a face. Obligațiile de a nu
face presupun, pentru executarea lor conformă, o abstențiune din partea debitorului; aceasta nu este
însă susceptibilă de a fi executată prin echivalent, căci, dacă debitorul nu execută conform o astfel de
obligație, înseamnă că el a acționat într-un anume fel în care s-a obligat contractual să nu acționeze;
înlăturarea sau ridicarea benevolă a ceea ce el a făcut cu încălcarea obligației de a nu face are ca rezultat
reașezarea creditorului în situația în care s-ar fi găsit dacă debitorul și-ar fi executat conform contractul,
însă această conduită a debitorului constituie, de fapt, dacă este să o calificăm riguros, o înlăturare, în
natură, a consecințelor negative ale neexecutării, iar nu executarea însăși, care ar fi presupus o
abstențiune; de aceea, dacă creditorul va înlătura aceste consecințe ale neexecutării de către debitor a
obligației de a nu face fie

personal, fie cu concursul unui terț (conform art. 1529 Cod civil și art. 905 C.pr.civ.), aceasta nu ar
presupune o executare silită în natură a obligației de a nu face, așa cum s-a consacrat aceasta în textele
legale respective și cum am studiat-o și noi chiar în cursul de astăzi; pentru aceleași motive, nici
cheltuiala înlăturării consecințelor negative ale neexecutării obligației de a nu face nu poate fi socotită
drept o executare prin echivalent a acesteia; practic, o abstențiune nu poate fi echivalată valoric.

Așadar, dacă vorbim despre executarea prin echivalent, trebuie să avem în vedere plata unei sume de
bani care să constituie fie valoarea bunului care ar fi trebuit predat (nu prețul acestuia), fie valoarea
serviciului care ar fi trebuit prestat.

Principiul conformității executării, așa cum este acesta consacrat în textele legale pe care deja le-am
analizat (art. 1516, alin. 1, art. 1469 Cod civil) exclude posibilitatea ca debitorul să se libereze de
obligație prin oferirea, către creditor, în locul prestației în natură datorate, a echivalentului valoric al
acesteia. Numai în ipoteza obligațiilor alternative sau în cea a celor facultative, când debitorului îi este
conferită această prerogativă prin însuși contractul încheiat cu creditorul, primul se poate libera plătind
o sumă de bani. Desigur, problema nu se pune niciodată în privința obligațiilor pecuniare, respectiv a
datoriilor de valoare, al căror obiect îl constituie chiar plata unei sume de bani, și care, în mod evident,
se execută întotdeauna în natură. Dacă, înainte sau concomitent momentului executării în natură a
înseși prestației care constituie obiectul obligației asumate, debitorul obține consimțământul
creditorului privind plata unei sume de bani în locul prestației datorate, nu ne aflăm în ipoteza unei
executări prin echivalent, ci în aceea în care obiectul prestației inițial datorate s-a schimbat, prin acordul
de voințe al celor două părți contractante. Putem vorbi, în acest caz, fie de o novație obiectivă prin
schimbare de obiect (art. 1609 Cod civil, când acest acord de voințe intervine anterior executării), fie de
o dare în plată (art. 1492 Cod civil), când acordul de voințe este concomitent executării.
Din aceste motive, problema executării prin echivalent poate fi privită întotdeauna doar ca un remediu
contractual, substitutiv, la care creditorul poate recurge în situația neexecutării nejustificate a obligației
de către debitor. Debitorul însuși deci își exercită dreptul de opțiune între mai multe remedii pe care le
are la dispoziție și alege executarea prin echivalent, solicitându-i debitorului ca, în locul obiectului
prestației neexecutate în natură, să-i plătească o sumă de bani constituind echivalentul valoric al
acestuia.

De ce executare prin echivalent și nu daune-interese?

Pentru a fi riguroși, este nevoie să facem această distincție între executarea prin echivalent și daunele-
interese.

Astfel, executarea prin echivalent, am afirmat deja acest lucru, are ca obiect plata, de către debitor, în
favoarea creditorului, a unei sume de bani care să reprezinte echivalentul valoric fie al bunului care nu a
fost predat, fie al serviciului care nu a fost prestat, scopul acesteia fiind acela de a-l așeza pe creditor în
starea patrimonială în care s-ar fi aflat dacă prestația asumată de către debitor ar fi fost executată
conform, implicit deci în natură (realizând acest lucru numai în situațiile în care neexecutarea
nejustificată nu este și prejudiciabilă, după cum am văzut deja).

Daunele-interese, la rândul lor, tot sume de bani, reprezintă despăgubiri destinate a repara prejudiciul
cauzat de către debitor creditorului și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără
justificare sau, după caz, culpabile a obligației (art. 1530

Cod civil). Acestea sunt expresia răspunderii civile contractuale antrenate împotriva debitorului,
constituind deci un remediu distinct de acela al executării prin echivalent a obligației.

Art. 1516, alin. 2, pct. 1 Cod civil nu face nici o distincție privind executarea silită în natură și executarea
silită prin echivalent bănesc, de unde, în opinia noastră, legiuitorul se referă, în acest text legal, la
ambele variante ale executării silite.

Cum a ajuns, în aceste condiții, legiuitorul, să denumească Secțiunea a 4 – a din cadrul capitolului
dedicat executării silite a obligațiilor „Executarea prin echivalent” și, în cuprinsul acestei secțiuni, să
reglementeze, practic, răspunderea civilă contractuală, tratând majoritar despre daunele-interese,
respectiv marginal despre vinovăția debitorului care nu-și execută conform obligația asumată
contractual?

Răspunsul este destul de simplu: dacă, la nivel teoretic, cele două instituții juridice, respectiv cele două
remedii contractuale se disting una de cealaltă, în plan practic, ele ajung să se confunde parțial, din
cauza faptului că obiectul amândurora dintre cele două prestații (executarea prin echivalent, respectiv
plata daunelor-interese) îl constituie o sumă de bani.

Astfel, dacă debitorul nu-și execută conform obligația asumată, îl lipsește pe creditorul său, în primul
rând, de bunul pe care trebuia să i-l fi predat sau de serviciul pe care era ținut să-l presteze. Pentru a
complini această lipsă, debitorul îi va plăti creditorului o sumă de bani care să reprezinte contravaloarea
respectivului bun sau serviciu. Aceasta reprezintă executarea prin echivalent.
Neexecutarea unei obligații contractuale poate avea, deseori, două consecințe, însă. Prima dintre
acestea, cea luată în discuție deja: privarea creditorului de însăși prestația așteptată; până la limita
valorii acestei prestații, suma de bani plătită creditorului reprezintă o executare prin echivalent. Cea de-
a doua: cauzarea unui prejudiciu care reprezintă consecința directă și necesară a acestei privări, fiind
distinctă însă de ea; repararea acestui prejudiciu se face prin plata de daune-interese; valoarea acestora
se situează dincolo de aceea a executării prin echivalent.

Un exemplu este în măsură să clarifice distincția dintre cele două instituții juridice: creditorul, beneficiar,
contractează cu debitorul, antreprenor, singurul care deține patentul, realizarea de către acesta din
urmă și montarea în spațiul special amenajat în acest sens de către beneficiar, în schimbul unui preț, a
unei linii de producție destinate a fabrica un anumit tip de produse, care nu pot fi fabricate utilizându-se
liniile de producție existente pe piață, la momentul contractării; cu alte cuvinte, prestația asumată de
către antreprenor, respectiv obiectul acesteia sunt personalizate nevoii beneficiarului, precum și
spațiului pe care acesta l-a alocat producției; deci, linia de producție în discuție este un bun individual
determinat, ce nu poate fi înlocuit cu un altul și nici nu poate fi realizat de către altcineva decât de către
antreprenorul-debitor; obligația de a face asumată de către antreprenor implică așadar faptul său
personal; în considerarea executării conforme a acestui contract, beneficiarul angajează doi muncitori,
începând cu prima zi în care linia de producție trebuia să fie pornită; de asemenea, beneficiarul își asumă
contractual, față de un cumpărător, livrarea primelor 100 de unități din bunurile realizate pe respectiva
linie de producție, la termenul la care acestea ar fi putut fi realizate, dacă linia de producție ar fi fost
pornită și ar fi funcționat optim, conform contractului de antrepriză; antreprenorul nu își execută
obligația, refuzând să realizeze și să monteze linia de producție potrivit specificațiilor

contractuale; în acest fel, beneficiarul este privat, în primul rând, de însăși prestația datorată de către
antreprenor, respectiv de obiectul acesteia (linia de producție care trebuia montată); valoarea acestei
prestații (construcție + montaj), pe care beneficiarul i-o solicită antreprenorului, reprezintă executarea
prin echivalent a contractului; în al doilea rând, beneficiarul suferă un prejudiciu care reprezintă
consecința directă și necesară a faptului că el nu poate folosi linia de producție; acest prejudiciu are, la
rândul său, două componente (vom reveni, în cele ce urmează, în acest sens); prima componentă,
paguba efectiv suferită constând în: cheltuielile făcute de către beneficiar cu amenajarea spațiului unde
linia de producție urma să fie montată + salariul pe care beneficiarul l-a plătit celor doi muncitori
angajați până când, potrivit legislației muncii, a avut posibilitatea legală de a le înceta contractele de
muncă, precum și contribuțiile, taxele și impozitele aferente acestor salarii, achitate bugetului de stat +
despăgubirile pe care le-a achitat în vederea reparării prejudiciului cauzat cumpărătorului celor 100 de
unități de bunuri care urmau să fie produse de către beneficiar și vândute cumpărătorului, acestea
nemaifiind însă produse și livrate; dacă beneficiarul a achitat în avans prețul prestației antreprenorului,
atunci acest preț reprezintă tot o componentă a daunei efectiv suferite, trebuind să fie adăugată celor
de mai sus; a doua componentă, beneficiul nerealizat, constând în profitul pe care beneficiarul l-ar fi
obținut în urma executării conforme a vânzării celor 100 de bunuri; sumele de bani destinate a acoperi
prejudiciul suferit de către beneficiar în ambele sale componente, reprezintă daunele-interese pe care
antreprenorul trebuie să i le achite acestuia, în temeiul răspunderii civile contractuale.
Din păcate, la acest capitol, legiuitorul nu a dat dovadă de prea multă rigurozitate și consecvență,
reglementând, așa cum am arătat deja, în secțiunea denumită „Executarea prin echivalent”, în fapt,
răspunderea civilă contractuală.

Distincția dintre cele două instituții juridice însă nu poate fi trecută sub tăcere, cel puțin din punct de
vedere teoretic, căci, din perspectivă practică, după cum am antamat deja, consecințele executării prin
echivalent, respectiv cele ale răspunderii civile contractuale sunt, pentru debitor, similare: acesta este
obligat, în ambele cazuri, la plata unei/or sume de bani. Doar întinderea acestora le distinge.

Mult mai riguros și consecvent (chiar dacă nu până la capăt) este redactorul Codului de procedură civilă,
care, chiar dacă denumește marginal art. 892 „Obligarea debitorului la despăgubiri”, trimițând în acest
fel la ideea de răspunderea civilă contractuală, totuși, în conținutul textului face demarcația necesară
între executarea prin echivalent și daunele-interese. Astfel, potrivit acestui text legal: „(1) Dacă în titlul
executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii bunului în cazul
imposibilității predării acestuia sau, după caz, echivalentul despăgubirilor datorate în cazul neexecutării
obligației de a face ce implică faptul personal al debitorului, instanța de executare, la cererea
creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părților, în termen scurt (deci, aici este
avută în vedere executarea prin echivalent a obligației – n. ns.). În toate cazurile, la cererea creditorului,
instanța va avea în vedere și prejudiciile ocazionate prin neexecutarea de bunăvoie a obligației, înainte
ca aceasta să devină imposibil de executat (aici este vorba despre răspunderea civilă în temeiul căreia se
plătesc daune-interese – n. ns.)”.

Pentru a accesa acest remediu contractual, ținând seama de prevederile art. 1516, alin. 2, precum și de
cele ale art. 1530 Cod civil, apreciem că nu este necesar ca

neexecutarea obligațiilor contractuale de către debitor să fie culpabilă, fiind suficient să fie nejustificată
(legiuitorul a făcut această distincție, între neexecutarea nejustificată, respectiv cea culpabilă, în
cuprinsul mai multor texte legale, implicit, iar, în mod expres, în cel al art. 1530 Cod civil; admițând că
există o diferență între neexecutarea nejustificată și cea culpabilă, apreciem, la acest punct, însă că orice
neexecutare culpabilă este, concomitent, și nejustificată; sfera neexecutării nejustificate s-ar putea să fie
mai restrânsă decât aceea a neexecutării culpabile, în schimb). Condiția neexecutării culpabile ar trebuie
să rămână ca necesară pentru atragerea răspunderii civile contractuale și obligarea debitorului vinovat
de neexecutare la plata de daune-interese, din moment ce, la art. 1547 Cod civil, se statuează că
debitorul este ținut să repare prejudiciul cauzat cu intenție sau din culpă, instituindu-se chiar o
prezumție relativă de culpă în sarcina debitorului unei obligații contractuale, care este trasă din faptul
vecin și conex al neexecutării (art. 1548 Cod civil). Inconsecvența legiuitorului însă face ca, în textul art.
1350 Cod civil, unde este consacrat principiul răspunderii civile contractuale, ca răspundere specială în
raport cu cea delictuală, în privința temeiului și al domenialității ei, să se afirme că debitorul răspunde
pentru prejudiciul cauzat creditorului prin neîndeplinirea fără justificare a îndatoririi de a-și executa
obligațiile pe care le-a contractat și că este obligat să repare acest prejudiciu în condițiile legii. Să pună
oare legiuitorul semnul identității între neexecutarea fără justificare și cea culpabilă? La o primă vedere,
după modul în care utilizează cei doi termeni, aceștia sunt interșanjabili, însă lectura art. 1530 Cod civil
ne arată clar că, totuși, în viziunea legiuitorului, cele două noțiuni nu se suprapun (vom reveni la această
problemă).

Bineînțeles, condiția formală a aflării debitorului în întârziere, respectiv a punerii acestuia în această
stare rămâne ca necesar a fi îndeplinită, pentru a accede la remediul executării silite prin echivalent.

Remediul executării prin echivalent nu poate fi cumulat cu cel al executării silite în natură, decât parțial
(într-o anumită măsură, obligația se execută în natură, chiar silit, iar, pentru restul rămas neexecutat, se
execută prin echivalent) întrucât, obținându-se această ultimă formă de executare, nu mai există
premisa accesului la acest remediu: neexecutarea obligației; astfel, opțiunea creditorului pentru
executarea în natură a obligației, concretizată în obținerea acestei executări (cu concursul debitorului ori
chiar prin aportul creditorului ori al unui terț) are ca efect stingerea obligației respective, în măsura în
care s-a obținut executarea acesteia în natură; or, dacă vorbim despre executare prin echivalent,
înseamnă, cu necesitate, că obligația în cauză nu s-a executat și că aceasta este încă în ființă. Executarea
silită în natură va putea fi însă cumulată cu daune-interese, la care debitorul va fi obligat, ori de câte ori
creditorul va dovedi existența și întinderea unui prejudiciu cauzat prin faptul întârzierii executării în
natură de către însuși debitorul sau prin acela al executării în natură a obligației de către creditor
personal ori cu aportul unui terț, caz în care acest prejudiciu se traduce în cheltuielile pe care creditorul
le-a făcut în acest scop, după cum am văzut deja (art. 1528 Cod civil).

De aceea, remediul executării prin echivalent implică, în opinia noastră, existența unui contract în ființă,
precum și a unei obligații nestinse și care astfel ajunge să fie executată. Executarea prin echivalent,
bazându-se pe un contract aflat încă în ființă, va presupune ca și creditorul, la rândul său, să își execute
prestația promisă, ajungându-se astfel, de cele mai multe ori (dacă prestația creditorului constă în plata
unei sume de

bani, cu titlu de preț al bunului sau al serviciului care ar fi trebuit procurat de către creditor), ca cele
două obligații reciproce să se stingă parțial prin compensare, rămânând ca, în ipoteza în care executarea
prin echivalent implică, din partea debitorului, plata unei sume de bani superioare valoric prețului
datorat de creditor, debitorul să plătească doar diferența dintre cele două valori sau, dacă a primit deja
prețul pentru prestația sa, să îl restituie creditorului împreună cu diferența dintre acesta și valoarea
prestației sale neexecutate nejustificat.

Este de la sine înțeles că executarea prin echivalent nu poate fi cumulată cu rezoluțiunea/rezilierea

contractului, întrucât această sancțiune are ca efect primar desființarea retroactivă/ultraactivă a
acestuia și deci lipsirea executării prin echivalent de însuși temeiul său juridic.

Pe de altă parte, remediul daunelor-interese poate fi accesat și în ipoteza în care contractul este
desființat retroactiv sau ultraactiv, ca urmare a rezoluțiunii sau a rezilierii, după cum art. 1549 Cod civil
afirmă.

Ideea cumulării daunelor-interese cu orice alt remediu, în ipoteza în care creditorul poate face dovada
existenței și a întinderii unui prejudiciu, este explicată prin aceea că există posibilitatea ca nici un alt
remediu utilizat singur să nu poată repune creditorul în situația în care s-ar fi aflat fie dacă respectivul
contract s-ar fi executat perfect, fie, dimpotrivă, dacă acesta nu ar fi fost încheiat.

III. Daunele-interese. Răspunderea civilă contractuală

A. Răspunderea contractuală pentru fapta proprie a debitorului

Textul de principiu, care face vorbire expresă despre răspunderea civilă contractuală, este cel al art.
1350 Cod civil, conform căruia: „(1) Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a
contractat. (2) Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare
de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. (3) Dacă,
prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii
contractuale, pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”.

Acest text legal trebuie coroborat, pentru a înțelege pe deplin adevărata misiune și reala dimensiune a
acestei instituții juridice, cu cel al art. 1530 Cod civil, care dispune: „Creditorul are dreptul la daune-
interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și
necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației”.

Cele două texte care indică rolul și locul răspunderii civile contractuale în ierarhia răspunderii civile, în
general, precum și în arhitectura contractului, în special, sunt completate, în materia teoriei generale a
contractului, de textele art. 1531 – 1548 Cod civil, pentru ca, în materia contractelor speciale, să se
găsească alte norme juridice care reglementează problema răspunderii contractuale specifice fiecărui
contract numit, în parte, în măsura în care specificitatea acestuia reclamă completări sau, după caz,
derogări de la regulile generale în materie.

Pentru a fi antrenată împotriva debitorului răspunderea civilă contractuală, este necesară îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiții: 1. existența unei neexecutări a obligației contractuale asumate
valabil de către debitor (fapta ilicită contractuală); 2.

prejudiciul; 3. raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și faptul neexecutării; 4. neexecutarea obligației

contractuale să fie nejustificată ori săvârșită cu vinovăție de către debitor, de care ne vom ocupa în cele
ce urmează.

1. Condiția neexecutării unei obligații contractuale valabil asumate de către debitor (fapta ilicită
contractuală) nu impune precizări suplimentare raportat la cele deja făcute în cadrul analizei dedicate
teoriei generale a remediilor. Reprezintă o faptă ilicită contractuală, deoarece, prin conduita adoptată,
debitorul încalcă norma juridică privată care își are izvorul în contract, deci forța obligatorie a
contractului, pe care, la art. 1270 Cod civil, legiuitorul o asimilează forței legii înseși.

Totuși, nu putem trece sub tăcere, la acest punct, că este vital să reținem că numai neexecutarea unei
obligații contractuale valabil asumate de către debitor va da naștere raportului juridic de răspundere
civilă contractuală.
Este vorba aici despre domeniul de aplicare a acestei instituții juridice, care este restrâns, astfel cum
rezultă cu maximă claritate din textul art. 1350 Cod civil, la obligațiile contractuale.

Potrivit art. 1350 Cod civil, ori de câte ori prejudiciul este urmarea directă și necesară a neexecutării fără
justificare a unei obligații contractuale, asumate în cadrul unui contract valabil încheiat, răspunderea
civilă a cocontractantului va fi una contractuală. Acest lucru se întâmplă întotdeauna când, într-o astfel
de ipoteză, victima prejudiciului este una dintre părțile contractante, întrucât răspunderea contractuală
nu există decât în raporturile dintre contractanți, o consecință firească a principiului relativității
efectelor contractului. Dacă, însă, victima prejudiciului cauzat prin neexecutarea contractului este un
terț, acesta nu va avea la dispoziție împotriva făptuitorului decât o acțiune în despăgubiri întemeiată pe
regulile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie – art. 1357 și urm. Cod civil. De asemenea, dacă
un terț este complice la neexecutarea contractului de către una dintre părțile acestuia, împotriva
terțului nu va putea fi promovată decât o acțiune în răspundere civilă delictuală.

Principiul este că neexecutarea unei obligații contractuale atrage regimul contractual al prejudiciului.
Prin neexecutarea unei obligații contractuale trebuie înțelese atât neexecutarea totală a acesteia, cât și
executarea parțială, dar și executarea necorespunzătoare; de asemenea, în această categorie se
încadrează și executarea cu întârziere a obligației.

Orice neexecutare a contractului, în sensul indicat, angajează răspunderea personală a autorului său,
conform art. 1518 Cod civil. Dacă însă debitorul se folosește pentru executarea obligațiilor contractuale
de o altă persoană, atunci el va răspunde și pentru prejudiciile cauzate creditorului din culpa acestei
persoane (art. 1519 Cod civil).

Neexecutarea poate purta asupra unei obligații principale ori asupra uneia accesorii, asupra uneia
exprese ori asupra uneia implicite, subînțelese.

Pentru a determina dacă există prima premisă a răspunderii civile contractuale – neexecutarea – trebuie
decelat conținutul contractului care se alegă a fi încălcat. Care sunt angajamentele asumate de părți?
Această analiză preliminară este primordială, nefiind suficient ca un contract să existe între două
persoane pentru a-i fi atașate acestuia toate prejudiciile pe care cele două și le pot crea.

Corolarul acestui principiu stabilește regimul delictual în considerarea unui prejudiciu exterior
contractului. Câmpul de aplicare a ceea ce, tradițional, a fost numit răspunderea civilă contractuală este
trasat așadar de neexecutarea unei obligații

contractuale, indiferent că aceasta este una principală ori una accesorie. Ori de câte ori așadar fapta
ilicită nu constă în încălcarea unei astfel de obligații, nu poate genera decât răspunderea delictuală a
autorului ei, chiar dacă între acesta și victima prejudiciului există un contract.

Ultimul aliniat al art. 1350 consacră principiul non-opțiunii creditorului între răspunderea civilă
contractuală, respectiv cea delictuală, în sensul că, ori de câte ori neexecutarea are legătură directă cu
contractul, constituind încălcarea unei obligații aflate în conținutul acestuia, creditorul va putea să
angajeze împotriva debitorului numai răspunderea civilă contractuală, iar nu cea delictuală.
De asemenea, același text legal consacră și principiul non-cumulului celor două forme ale răspunderii
civile, cu scopul direct al preîntâmpinării îmbogățirii fără justă cauză a creditorului.

Pentru ca răspunderea contractuală să se angajeze, trebuie să existe un raport între prejudiciu și

contract; în acest sens, nu este suficient ca prejudiciul să fi fost ocazionat prin contract, ci este necesar
ca el să rezulte din neexecutarea uneia dintre obligațiile create de acel contract. Din această propoziție
decurge logic următoarea: de fiecare dată când prejudiciul este consecința unui fapt exterior
contractului, cea care va fi angajată va fi răspunderea civilă delictuală. Prejudiciile independente de
executarea contractului, chiar dacă acestea au fost produse cu ocazia acestei executări
cocontractantului, se repară după principiile și regulile răspunderii civile delictuale. Astfel, dacă dauna,
chiar cauzată prin fapta unuia dintre cocontractanți celuilalt, nu are nici o legătură cu obligațiile asumate
în temeiul contractului, răspunderea nu poate fi nici ea una contractuală, căci nu există răspundere
contractuală decât dacă există neexecutare lato sensu a obligațiilor contractuale. Cu alte cuvinte, trebuie
să existe o legătură de cauzalitate între contract și prejudiciul suferit de către victimă pentru ca aceasta
să aibă la dispoziție o acțiune în răspundere civilă contractuală; în caz contrar, răspunderea
cocontractantului este una delictuală. Este vorba aici, în cele mai multe cazuri, despre prejudicii
corporale sau materiale cauzate cocontractantului cu prilejul executării unei obligații contractuale sau al
exercitării unui drept de origine contractuală, care nu sunt însă urmarea încălcării unei obligații de
securitate corporală sau a bunurilor cocontractantului, fie pentru faptul că prejudiciul s-a produs într-un
moment în care obligația de securitate încă nu era născută sau deja dispăruse, fie datorită faptului că nu
s-a stabilit cauzalitatea între neexecutarea acestei obligații și prejudiciul respectiv. Cel mai cunoscut
exemplu în acest sens este acela al unui prejudiciu corporal suferit de către un pasager cu ocazia unui
transport, dar în afara executării propriu-zise a deplasării, în special al accidentelor suferite în gări. În
afara criteriului cauzalității, pentru a determina, în astfel de ipoteze, natura juridică a raportului de
răspundere dintre cocontractanți, a fost propus și un altul, acela al naturii daunei: dacă prejudiciul este
identic cu acela pe care l-ar fi putut suferi un terț, răspunderea ar trebui să fie delictuală și, dimpotrivă,
dacă paguba este legată de obligațiile contractuale, fiind identică celei pe care numai cocontractantul o
putea suferi, răspunderea ar trebui să fie contractuală. Ceea ce contează, în elaborarea comparației,
este ansamblul obligațiilor născute din contract, situația nouă creată de acesta. În acest sens, se poate
exemplifica situația unui pacient care, ajungând la domiciliul unei asistente medicale pentru a i se
administra o

injecție, alunecă pe covorul aflat în holul apartamentului acesteia; prejudiciul suferit nu se găsește într-o
legătură necesară cu contractul de asistență medicală; la fel, situația pacientului care se prăbușește,
rănindu-se, în holul spitalului, nu are nici o legătură cu contractul de asistență medicală încheiat cu
unitatea sanitară; același este cazul unui bolnav psihic care, aflat într-un spital, rănește personalul
sanitar, răspunderea sa fiind delictuală, prejudiciul astfel cauzat neavând nici o legătură cu contractul de
îngrijiri de sănătate existent între acesta și personalul medical.

Dacă însă prejudiciul suferit de către victimă este urmarea încălcării obligației de securitate corporală
sau a bunurilor cocontractantului, este clar că ne aflăm în sfera răspunderii civile contractuale ori de
câte ori această obligație intră în conținutul unui contract prealabil, valabil încheiat între victimă și
făptuitor. De exemplu, în cazul contractului de transport de bunuri, precum și în cel de transport de
persoane, transportatorul are, potrivit art. 1984 Cod civil, respectiv art. 2002, art. 2004 și art. 2005 Cod
civil, o obligație de securitate, a bunurilor transportate, în primul caz, respectiv a persoanelor, în cel de-
al doilea caz. Încălcând această obligație, care este una de rezultat în ambele situații, cauzând în acest fel
un prejudiciu cocontractantului, răspunderea transportatorului va fi una contractuală. Aceeași natură
juridică va avea și răspunderea angajată în persoana păzitorului juridic al lucrului care, prin „fapta” sa a
cauzat cocontractantului un prejudiciu (în ipotezele în care fie prejudiciul este cauzat de lucrul ce i-a fost
remis victimei – spre pildă, cazul locatarului sau cel al cumpărătorului care, pe parcursul derulării
contractului, a suferit un prejudiciu cauzat de lucrul care i-a fost închiriat ori pe cale l-a cumpărat -, fie
cocontractantul făptuitor s-a folosit de lucrul respectiv pentru a-și putea executa prestațiile asumate
prin contractul încheiat cu victima, precum este situația contractului de transport), atât timp cât
păzitorului juridic îi incumba obligația contractuală valabilă de securitate privind persoana ori bunurile
victimei.

Alta este soluția în ipoteza contractelor în care obligația de securitate privind persoana victimei nu există
în sarcina păzitorului juridic al lucrului, iar prejudiciile cauzate acesteia constau în vătămarea integrității
sale corporale ori a sănătății sau chiar în decesul acesteia: în atare situații, pornind de la premisa că
„viața și sănătatea omului trebuie apărate în cel mai înalt grad, ele neputând forma obiectul unui act
juridic”, nu se vor putea aplica regulile răspunderii civile contractuale, ci trebuie să prevaleze în toate
cazurile normele răspunderii civile delictuale.

Răspunderea pentru fapte prejudiciabile care se situează înainte de încheierea (în faza negocierilor
libere, atât timp însă cât, ca urmare a acestora, nu au fost încheiate anumite acorduri preliminare ori
antecontracte a căror nerespectare va atrage răspunderea civilă contractuală, ele însele fiind privite sub
forma unor convenții, distincte de contractul în vederea căruia se poartă negocierile) sau după încetarea
contractului, chiar referitoare la acesta, va fi angajată pe temei delictual. Astfel, pe temei delictual va
răspunde, conform art. 1183 alin. 4 Cod civil, partea care, cu rea-credință, inițiază, continuă sau rupe
negocierile libere prealabile unui contract, cauzând, prin aceasta, un prejudiciu celeilalte părți; soluția
adoptată este atrasă de faptul că, la momentul producerii prejudiciului, contractul nu a fost valabil
format, fapt pentru care fapta ilicită va fi calificată, fără îndoială, ca fiind una extracontractuală; în acest
caz însă, legiuitorul trasează regulile de stabilire a prejudiciului, trebuind, în acest sens, să se țină seama
de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunțarea de către

cealaltă parte la alte oferte și de orice împrejurări asemănătoare. Dacă însă negocierile au fost
organizate contractual, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruperea acestora cu rea-credință va
fi una contractuală.

Revocarea intempestivă a ofertei atrage, potrivit dispozițiilor art. 1199 Cod civil, interpretate per a
contrario, răspunderea civilă a celui care a emis revocarea pentru prejudiciile cauzate destinatarului
acesteia; felul răspunderii antrenate în sarcina făptuitorului depinde de obiectul revocării emise de către
el: dacă revocarea privea o ofertă de a contracta ce nu a fost încă acceptată sau, dacă a fost acceptată,
această acceptare nu a ajuns încă la ofertant, răspunderea sa va fi delictuală, căci, potrivit dispozițiilor
art. 1186 alin. 1 Cod civil, contractul se încheie în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar
dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive ce nu îi sunt imputabile; dacă, dimpotrivă, revocarea
privea acceptarea de a contracta, iar revocarea a ajuns la ofertant ulterior acceptării (în acest caz,
revocarea nu își mai produce nici un efect), răspunderea emitentului revocării (pentru eventuala
neexecutare a contractului) va fi una contractuală deoarece, în conformitate cu același text, al art. 1186
alin. 1 Cod civil, contractul dintre cele două părți era, la acel moment, încheiat valabil.

Discuții pot apărea în acest sens în situația în care, împlinindu-se termenul extinctiv care afectează
valabilitatea contractului, acesta din urmă încetându-și astfel eficacitatea, relațiile dintre părți să
persiste pe considerentele aceleiași baze. De exemplu, chiar dacă contractul de închiriere a luat sfârșit,
se întâmplă adesea ca locatarul să nu părăsească locuința, caz în care și locatorul va continua să încaseze
chiria plătită de către acesta. În aceste cazuri, în prezența unei clauze care interzice tacita relocațiune
sau dacă una dintre părți semnalează celeilalte că nu dorește continuarea relațiilor contractuale, ne
aflăm, în mod cert, în afara unui contract, iar, pe cale de consecință, răspunderea ce poate fi antrenată
între cele două foste părți contractante nu poate fi decât una delictuală. Dacă însă o astfel de clauză nu
există stipulată expres în contract, conform art. 1810 Cod civil, tacita relocațiune va opera, cu consecința
continuării, între părți, a producerii efectelor contractului inițial, pentru o perioadă nedeterminată, și a
angajării răspunderii civile contractuale pentru repararea oricărui prejudiciu care are legătură de
cauzalitate cu contractul.

Răspunderea unui contractant faţă de celălalt pentru nulitatea sau anularea contractului, având în
vedere caracterul retroactiv al acestor sancţiuni, care desfiinţează contractul, considerându-l inexistent,
va fi delictuală, nemaiputându-se vorbi, aici, de încălcarea obligaţiilor contractuale. În temeiul art. 1257,
art. 1215, art. 1220 Cod civil, cel al cărui consimțământ a fost viciat la momentul încheierii contractului
prin violență sau dol, are dreptul de a pretinde, bineînțeles, pe lângă restituirea prestațiilor, ca efect al
declarării nulității contractului, și daune-interese în vederea reparării prejudiciului astfel cauzat;
răspunderea ce va fi antrenată în această situație va fi, de asemenea, una delictuală.

În ipoteza în care contractul nul a fost încheiat în formă autentică, iar cauza de nulitate rezultă din însuși
textul contractului, partea prejudiciată poate solicita notarului public, în condițiile răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie, repararea prejudiciilor suferite, în temeiul art. 1258.

Probleme privind forma răspunderii civile pot apărea și în cadrul grupurilor de contracte. Evoluţia
actuală a raporturilor juridice se caracterizează mai ales prin

complexitate, în varii domenii, unde diversitatea obiectului obligaţiei asumate printr-un contract impune
colaborarea sub diferite forme cu alte subiecte de drept, uneori fiind chiar imposibilă executarea
obligaţiei de către debitorul acesteia fără concursul unor auxiliari sau al unor substituţi.

Textele Codului civil, care, în cuprinsul art. 1519, intitulat Răspunderea pentru fapta terților, se preocupă
de formularea principiului răspunderii civile contractuale pentru fapta altuia: dacă părțile nu convin
altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se folosește pentru
executarea obligațiilor contractuale.

Așezarea textului de lege precitat în cadrul Cărții a V – a noului Cod civil, intitulată Despre obligații, în
cuprinsul Titlului al V – lea – Executarea obligațiilor –, Capitolul al II – lea – Executarea silită a obligațiilor
–, Secțiunea 1 – Dispoziții generale -, ne determină să afirmăm că această dispoziție legală are, fără
îndoială, caracterul unei reguli, de facto, chiar a unui principiu în materia răspunderii civile contractuale
pentru fapta altuia, reglementând în toate acele situații în care debitorul este chemat să răspundă în
fața creditorului său pentru fapta unui terț pe care și l-a substituit ori l-a auxiliat în executarea
contractului.

În sfera răspunderii contractuale pentru fapta altuia trebuie incluse, în primul rând, acele raporturi
juridice pentru care există dispoziții speciale, apoi toate cazurile de desemnare voluntară a debitorului
subsecvent de către debitorul principal din cadrul unui grup de contracte, situațiile în care debitorul,
fără a încheia un alt contract, își implică prepușii la executarea obligațiilor ce și le-a asumat, precum și
acele ipoteze în care răspunderea debitorului se bazează pe ideea de garanție fundamentată pe
solidaritatea familială sau pe riscul legat de activitate sau de profit.

În rândul dispozițiilor speciale ale Codului civil, care consacră aplicații practice ale principiului
răspunderii civile contractuale pentru fapta altuia, statuat în cuprinsul art. 1519, enumerăm: art. 1770,
în materia contractului de furnizare, potrivit căruia, în cazul subcontractării, executarea contractului de
furnizare rămâne sub supravegherea furnizorului și acesta răspunde față de beneficiar pentru calitatea
produselor și a serviciilor furnizate de către terțul subcontractant; art. 1822 alin. 2, în materia
contractului de locațiune, conform căruia locatarul răspunde pentru degradarea cauzată bunului
închiriat inclusiv de către membrii familiei sale, de sublocatarul său, de alte persoane cărora le-a
îngăduit în orice mod folosirea, deținerea sau accesul la bun; art. 1852 alin. 2, în materia contractului de
antrepriză, care dispune că, în raporturile cu beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta
subantreprenorului la fel ca pentru propria sa faptă; art 2023 alin. 4, în materia contractului de mandat,
în care se arată că, dacă substituirea mandatarului nu a fost autorizată de către mandant, mandatarul
răspunde pentru actele persoanei pe care și-a substituit-o ca și cum le-ar fi îndeplinit el însuși; art. 2113
alin. 2, în materia contractului de depozit, conform căruia, în anumite situații, depozitarul răspunde față
de deponent pentru fapta subdepozitarului ca pentru fapta sa proprie.

Regulile răspunderii civile contractuale pentru fapta altuia sunt însă aplicabile tuturor situațiilor în care,
în ipoteza unui grup de contracte, debitorul principal va fi chemat să răspundă în fața creditorului său
pentru faptele debitorului subsecvent, pe care primul și l-a substituit ori și l-a auxiliat, în toate cazurile în
care debitorul, fără a încheia un alt contract, își însărcinează prepușii cu executarea obligațiilor pe care el
și

le-a asumat, precum și în toate acele ipoteze în care debitorul va fi chemat să răspundă în fața
creditorului său pe ideea de garanție fundamentată pe solidaritatea familială sau pe riscul legat de
activitate sau de profit.

În toate aceste situații, principiul relativității efectelor contractului este cel care dictează forma
contractuală a răspunderii civile a debitorului în fața creditorului său, chiar dacă prejudiciul este
urmarea directă și necesară a faptei unui terț, pe care debitorul principal și l-a substituit ori cu care s-a
asociat în vederea realizării obiectului contractului principal.
Astfel, într-o speță, s-a constatat că reclamanta a încheiat contractul de racordare cu operatorul de reţea
(pârâta), care, ulterior, în vederea executării obligaţiei care-i reve-nea, în temeiul acestui contract
principal, a încheiat un contract accesoriu pentru execuţia lucrărilor şi, în consecinţă, deşi aparent
reclamanta este terţ în acest contract accesoriu, în realitate, din punct de vedere juridic, el urmează
soarta contractului principal, deoarece: 1. operatorul de reţea cu care reclamanta avea obligaţia de a
încheia contractul de racordare nu efectuează şi lucrări de execuţie a racordării; 2. potrivit dispoziţiilor
legale reclamanta nu poate încheia contractul de execuţie lucrări direct cu firma care execută lucrarea;
3. preţul pentru contractul principal – de racordare - şi pentru cel accesoriu - de execuţie de lucrări –
este achitat de reclamantă, beneficiarul final, care, de altfel, are dreptul să aleagă firma care să execute
lucrarea cu care, ulterior încheierii contractului principal, operatorul de reţea a încheiat contractul
accesoriu, având ca obiect execuţia de lucrări. Astfel fiind, în mod nelegal atât tribunalul, cât şi curtea de
apel au considerat că reclamanta are calitatea de terţ faţă de contractul de execuţie, deoarece în
temeiul actelor normative privind racordarea la reţeaua electrică, reclamanta nu poate încheia direct cu
executantul, contractul de execuţie lucrări şi, în consecinţă, deşi achită preţul lucrărilor, în cazul
executării necorespunzătoare sau cu întârziere a acestora, nu ar avea, în concepţia instanţei de fond şi
de apel, posibilitatea să ceară repararea unui eventual prejudiciu, deşi şi-a îndeplinit obligaţiile de plată.
Cu alte cuvinte, partea care a respectat dispoziţiile legale pentru racordarea la reţelele electrice de
interes public nu poate fi sancţionată printr-un artificiu juridic referitor la calitatea de terţ într-un
contract în care a plătit executarea lucrărilor, însă acestea au fost executate necorespunzător, numai
pentru că legea interzice să încheie contractul accesoriu, direct cu executantul lucrării. De aceea,
reclamanta este îndreptățită să solicite repararea acestui prejudiciu, în cadrul unei acțiuni în răspundere
civilă contractuală îndreptată împotriva debitorului principal, a operatorului de rețea, în temeiul
contractului de racordare.

O altă specificitate dictată de raporturile juridice existente între cei care fără a fi cocontractanți, totuși
nu sunt străini unul față de celălalt, este reprezentată de acțiunile directe, care sunt recunoscute
expressis verbis de către legiuitor în anumite cazuri; este vorba despre ipoteza în care creditorul
principal are o acțiune directă, în răspundere civilă contractuală, împotriva debitorului cocontractantului
său; spre exemplu, art. 2023 alin. 6 Cod civil recunoaște întotdeauna mandantului o acțiune directă
împotriva submandatarului; art. 1856 consacră dreptul lucrătorilor neplătiți, angajați ai antreprenorului,
la o acțiune directă împotriva beneficiarului lucrării.

Acestea sunt însă cazuri de excepție, pe care legea le prevede expres și limitativ și care, în considerarea
principiului relativității efectelor contractului, nu pot fi

interpretate extensiv sau prin analogie, aplicându-se exclusiv situațiilor descrise în ipotezele normelor
juridice care le reglementează.

De asemenea, în temeiul art. 1282, alin. 2 Cod civil, este deschisă succesorilor cu titlu particular calea
acțiunii directe contractuale în garanție împotriva cocontractantului autorului lor sau a oricărui alt
participant la eventualul lanț contractual în cadrul căruia bunul respectiv a fost transmis, acțiune care,
lato sensu, este catalogată tot ca o formă de angajare a răspunderii civile contractuale. Răspunderea
contractuală directă între necontractanți, în afara cazurilor în care sunt verificate condițiile art. 122, alin.
2 Cod civil, nu poate fi posibilă decât în cazul în care titularul inițial al acțiunii transmite dreptul la
această acțiune, prin contract, cocontractantului său.

În toate celelalte cazuri, în cadrul grupurilor de contracte, creditorul nu are deschisă calea unei acțiuni în
răspundere civilă contractuală decât împotriva debitorului său, iar împotriva celorlalți participanți la
lanțul care formează grupul de contracte, doar o acțiune în răspundere civilă delictuală, întrucât față de
aceștia din urmă, creditorul nu are calitatea de cocontractant, ci pe aceea de terț.

2. Condiția existenței prejudiciului rezultă cu claritate din cele două texte legale de principiu din materia
răspunderii civile contractuale (art. 1350, respectiv art. 1530 Cod civil), obligația de plată a daunelor-
interese neexistând decât în cazul și în măsura existenței prejudiciului.

În acest fel, prejudiciul constituie nu numai una dintre condițiile sine qua non a răspunderii civile
contractuale, ci și măsura acesteia, căci obligația de reparare, după cum vom vedea, va avea ca obiect
plata unei sume de bani nici mai mari, nici mai mici decât prejudiciul suferit de către creditor ca urmare
a neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale.

Prejudiciul se constituie în consecinţele dăunătoare materiale, corporale şi morale, efecte ale încălcării,
în principiu, de către debitor a dreptului de creanţă aparţinând creditorului contractual, prin
neexecutarea lato sensu a prestaţiei sau prestaţiilor care sunt datorate, după cum se afirmă în doctrină.

Prejudiciul se repară prin plata de daune-interese (despăgubiri specifice materiei răspunderii civile
contractuale).

Problema evaluării daunelor-interese prezintă o deosebită importanță în materie.

Întinderea acestora se poate stabili fie de către instanța de judecată (evaluare judiciară), fie de către
părțile contractante, în temeiul principiului libertății contractuale, la momentul încheierii contractului
sau ulterior acestuia, însă înainte de producerea prejudiciului (evaluare convențională), fie de către
legiuitor (evaluare legală). Ne vom ocupa, în cele ce urmează, de fiecare dintre aceste modalități de
evaluare a daunelor-interese, reglementate la art. 1531 – 1546 Cod civil, precum și în OG nr. 13/2011.

a) Evaluarea judiciară a daunelor interese este guvernată de principiul reparării integrale a prejudiciului
consacrat la alin. 1 al art. 1531 Cod civil, conform căruia: „Creditorul are dreptul la repararea integrală a
prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării”. Așa cum am văzut deja, daunele-interese
constituie remediul care, prin valența sa de a fi cumulabil cu toate celelalte remedii, asigură așezarea
creditorului, din punct de vedere patrimonial, într-una dintre cele două stări de echilibru: fie aceea în
care acesta s-ar fi aflat dacă respectivul contract s-ar fi executat perfect – este avut în vedere criteriul
așteptării legitime, al realizării interesului pozitiv al creditorului (caz în care daunele-interese se adaugă
fie executării tardive în natură sau executării parțiale

ori defectuoase în natură, fie executării prin echivalent, pentru ca astfel creditorului să i se concretizeze
toate așteptările legitime pe care acesta le-a avut de la contract), fie aceea în care acesta s-ar fi găsit
dacă acel contract nu ar fi fost niciodată încheiat – este avut în vedere criteriul încrederii legitime, al
realizării interesului negativ al creditorului (situație în care daunele-interese se adaugă prestațiilor
restituite, în aplicarea principiului restitutio in integrum, ca urmare a rezoluțiunii contractului, sau
rezilierii acestuia, în măsura în care creditorul nu poate dovedi faptul că a fost lipsit, prin neexecutare, și
de realizarea unui beneficiu pe care l-ar fi obținut prin valorificarea superioară a prestației primite de la
debitor). Deci, în aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, daunele-interese vor fi acordate
în măsura în care celelalte remedii contractuale nu sunt capabile, singure sau sinergic, să asigure
poziționarea creditorului într-una dintre stările patrimoniale mai sus arătate.

În considerarea acestui principiu, daunele-interese care pot fi acordate creditorului trebuie să acopere
toate componentele și toate formele de manifestare a prejudiciului.

Astfel, în primul rând, potrivit alin. 2 al art. 1531 Cod civil, trebuie avute în vedere următoarele elemente
(componente) ale prejudiciului: pierderea efectiv suferită de creditor, beneficiul de care acesta este
lipsit, cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea
prejudiciului.

• • Componenta pierderii efectiv suferite de creditor sau dauna efectiv suferită (damnum
emergens) reprezintă minus-valoarea patrimonială pe care o resimte creditorul ca o consecință a
neexecutării conforme a obligației contractuale, valoarea cu care a scăzut, în concret, activul patrimonial
al acestuia față de momentul încheierii contractului. Facem trimitere, pentru o mai bună înțelegere a
noțiunii, la exemplul construit pe marginea unui contract de antrepriză având ca obiect realizarea și
montarea unei linii de producție, mai sus descris, unde este identificată această componentă a
prejudiciului.

Rigurozitatea discursului nostru ne obligă să păstrăm aceeași linie logică în care am început discuția
despre tandemul executare prin echivalent – daune-interese. Astfel, în ipoteza în care suntem fideli
raționamentului nostru mai sus arătat și explicat, vom considera că valoarea pierderii efectiv suferite de
creditor ca urmare a neexecutării contractului de către debitor și care trebuie reparată prin plata de
daune-interese o reprezintă strict diferența dintre valoarea cu care a scăzut, în concret, activul
patrimonial al creditorului față de momentul încheierii contractului și valoarea executării prin echivalent
a contractului de către debitor, plătită creditorului, de către acesta, cu acest titlu.

Astfel, până la acest punct, formula de calcul al sumelor de bani pe care trebuie să le primească
creditorul ca urmare a neexecutării contractului de către debitor, pentru ca creditorul să fie așezat în
poziția în care s-ar fi aflat dacă contractul s-ar fi executat perfect ar fi aceasta: contravaloarea prestației
de care a fost efectiv lipsit creditorul (executarea prin echivalent a contractului) + diferența dintre
valoarea cu care a scăzut, în concret, activul patrimonial al creditorului față de momentul încheierii
contractului și valoarea executării prin echivalent a contractului de către debitor (= daunele-interese).

Privind în acest fel componenta damnum emergens a prejudiciului păstrăm logica distincției clare dintre
remediul executării prin echivalent a contractului și remediul
daunelor-interese, adică, dintre instituția juridică a executării prin echivalent și aceea a răspunderii civile
contractuale.

Spuneam, la momentul la care am discutat despre executarea prin echivalent, că diferențele dintre
aceasta și daunele-interese se estompează, în practică, întrucât obiectul ambelor acestor obligații îl
constituie prestația de a plăti o sumă de bani.

Tocmai din acest considerent, credem că legiuitorul a dublat, la nivel de reglementare, instituția juridică
a executării prin echivalent cu aceea a răspunderii civile contractuale, având grijă, în art. 1530 Cod civil,
pe de o parte, să acopere atât situațiile în care neexecutarea obligației contractuale de către debitor
este nejustificată, dar neculpabilă (cazuri în care, teoretic, nu se poate antrena răspunderea
contractuală, ci doar executarea prin echivalent), cât și pe acelea în care aceasta este culpabilă, și, pe de
altă parte, să includă, în acest fel, implicit, în sfera daunelor-interese, și sumele de bani datorate de
debitor cu titlu de executare prin echivalent.

Tehnica legiuitorului trădează intenția acestuia de a aglutina, în categoria danelor-interese, sumele de

bani care constituie, de fapt, echivalentul valoric al prestației de care, prin neexecutarea contractului,
creditorul a fost privat.

În această logică a legiuitorului, în pierderea efectiv suferită de către creditor ca o consecință a

neexecutării contractului de către debitor intră și valoarea prestației de care creditorul a fost privat prin
neexecutare.

Deci, în lumina art. 1530 și urm. Cod civil, valoarea daunei efectiv suferite (damnum emergens) va fi
egală cu valoarea cu care a scăzut, în concret, activul patrimonial al creditorului față de momentul
încheierii contractului.

Este absolut regretabilă inconsecvența legiuitorului, care operează cu foarte multă ușurință, după
părerea noastră, cu termenii neexecutare nejustificată, respectiv neexecutare culpabilă, utilizându-i,
uneori, ca și cum ar fi interșanjabili, iar alteori, într-un raport disjunctiv unul față de celălalt, lăsând să se
înțeleagă faptul că totuși, în viziunea sa, aceștia acoperă realități diferite.

Astfel, la art. 1350, pe care îl intitulează „Răspunderea contractuală”, legiuitorul pune în sarcina
debitorului care, fără justificare, nu își execută conform obligațiile contractuale, repararea prejudiciului
cauzat celeilalte părți. Acesta este, așa cum am arătat deja, textul de principiu în materia răspunderii
civile contractuale, din care rezultă neechivoc faptul că, pentru a se angaja împotriva debitorului această
formă de răspundere civilă, este necesar, dar și suficient ca neexecutarea obligațiilor sale contractuale
să fie nejustificată. Apoi, la art. 1516 („Drepturile creditorului”), alin. 2 Cod civil, redactorul textului legal,
care enumeră, printre remediile contractuale, și pe acela al daunelor-interese, arată, din nou, că, pentru
a accesa orice remediu contractual, este necesar, dar și suficient ca neexecutarea obligațiilor
contractuale de către debitor să fie nejustificată. Art. 1530, care este denumit marginal „Dreptul la
daune-interese”, statuează că dreptul creditorului la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe
care debitorul i l-a cauzat există în măsura în care prejudiciul respectiv este consecința directă și
necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.
Sintagma „neexecutare fără justificare” nu își are corespondent în tradiția dreptului civil autohton, fiind
introdusă, pentru prima oară, în materia de interes, odată cu intrarea în vigoare a Codului civil actual,
fiind preluată din sursa de inspirație a textelor care reglementează în materia remediilor contractuale.
Niciunde în Codul civil însă nu este circumscrisă sfera noțiunii de „neexecutare nejustificată”, existând

reglementate, la art. 1555 – 1557, doar cauzele justificative de neexecutare a obligațiilor contractuale,
prin raportare la care ar trebui deci să extragem înțelesul și să determinăm domeniul de acțiune al
neexecutării fără justificare. Astfel, din întreaga economie a reglementării în domeniu, reiese că orice
neexecutare a unei obligații contractuale, care nu verifică niciuna dintre ipotezele normelor juridice
cuprinse în art. 1555 – 1557 Cod civil, este o neexecutare fără justificare.

Culpa, pe de altă parte, beneficiază, la art. 16, alin. 2, fraza I Cod civil („Vinovăția”), de o definiție care
transpune, practic, în dreptul civil, noțiunea de culpă din dreptul penal: „Fapta este săvârșită din culpă
când autorul fie prevede rezultatul faptei sale , dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va
produce (culpa cu prevedere sau imprudența – n. ns.), fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să-l
prevadă (culpa fără prevedere sau neglijența – n. ns.). Așadar, este vorba despre culpa subiectivă,
personală, care caracterizează atitudinea pe care debitorul o are față de fapta sa constând în
neexecutarea obligațiilor contractuale, precum și față de urmările acesteia. (Vom reveni, pe larg, la
problema vinovăției – condiție de angajare a răspunderii civile pentru fapta proprie a persoanei fizice, în
general, când vom discuta despre răspunderea civilă delictuală.)

Deci sfera neexecutărilor culpabile poate fi clar limitată la aceea a neexecutărilor imprudente sau
neglijente, la care se adaugă, potrivit alin. 4 al art. 16 Cod civil, și neexecutările intenționate [intenția
este tot o formă a vinovăției, caracterizată însă prin aceea că debitorul prevede rezultatul faptei sale și
fie urmărește producerea lui prin intermediul faptei (intenție directă), fie, deși nu îl urmărește, acceptă
posibilitatea producerii acestui rezultat (intenție indirectă), așa cum este definită la art. 16, alin. 2 Cod
civil].

Fiind strâns legată de problema previzibilității caracterului, precum și a consecințelor negative ale faptei,
neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale va fi apreciată raportându-ne la capacitatea
debitorului mediu diligent și prudent de a prevedea, încă de la momentul încheierii contractului (art.
1533, raportat la art. 1480 Cod civil) faptul că o anume conduită a sa va constitui o încălcare a forței
obligatorii a contractului, deci o neexecutare, și că îi va produce creditorului un prejudiciu. În acest fel,
de fiecare dată când neexecutarea obligațiilor contractuale putea fi caracterizată astfel, încă de la
momentul încheierii contractului, de către debitorul mediu diligent și prudent, și acesta ar fi putut să
prevadă și faptul că o astfel de conduită este generatoare de prejudicii pentru creditor, această
neexecutare este una culpabilă, chiar dacă debitorul al cărui comportament contractual este analizat în
concret nu a prevăzut nici caracterul, nici consecințele faptei sale.

În acest context, plecând de la ipotezele reglementate de textele art. 1555 (Ordinea executării
obligațiilor), respectiv art. 1556 (Excepția de neexecutare) din Codul civil, în ambele aceste situații,
conduita debitorului este una intenționată, căci, încă de la momentul încheierii contractului, un debitor
mediu diligent și prudent ar fi trebuit să prevadă că refuzul de a executa o obligație contractuală
reprezintă o neexecutare, pe de o parte, și, pe de altă parte, că un astfel de refuz i-ar cauza creditorului
un prejudiciu. Cu toate acestea, debitorul care invocă întemeiat și legal ordinea executării obligațiilor
(faptul că debitorul său trebuie să-și execute, mai întâi, obligația) sau excepția de neexecutare nu va fi
ținut să răspundă pentru prejudiciul cauzat creditorului prin refuzul de a executa, deoarece, în ipotezele
date, însuși

legiuitorul îl autorizează să adopte un astfel de comportament, pe care tot el îl și justifică. Deci, chiar
culpabilă sau intenționată fiind, neexecutarea obligațiilor contractuale, în măsura în care este justificată,
nu va atrage răspunderea civilă contractuală a debitorului și obligarea sa la plata de daune-interese,
întrucât, în astfel de cazuri, el este autorizat de lege să suspende, în ceea ce îl privește, forța obligatorie
a contractului.

Aceasta înseamnă că, de facto, condiția neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale nu este
suficientă pentru obligarea debitorului la plata de daune-interese, fiind necesar ca neexecutarea să fie,
concomitent, și nejustificată.

În mod obligatoriu, textele art. 1350, art. 1530, art. 1547 – 1548, respectiv art. 1555 - 1557 Cod civil
trebuie interpretate sistemic, numai așa ajungând la o concluzie justă privind sfera neexecutărilor
generatoare de răspundere contractuală.

Pe de o parte, ne dăm seama, din art. 1547 – 1548 Cod civil, că vinovăția este una dintre condițiile
răspunderii contractuale, distinctă de însăși fapta ilicită constând în neexecutarea obligației
contractuale, întrucât aceasta din urmă constituie, în viziunea legiuitorului, doar faptul vecin și conex de
la care se pleacă în stabilirea prezumției de culpă reglementate la art. 1548 Cod civil.

Pe de altă parte, din art. 1350 Cod civil, rezultă că, pentru a atrage răspunderea contractuală,
neexecutarea trebuie să fie nejustificată, iar acesta este principiul în materie, dispunerea topografică a
acestei norme juridice, în secțiunea dedicată dispozițiilor generale din materia răspunderii civile,
confirmându-ne acest lucru.

Nu în ultimul rând, după cum am văzut, este justificată neexecutarea circumscrisă ipotezelor descrise în
art. 1555 – 1557 Cod civil.

Concluzia pe care o tragem interpretând coroborat, integrate în întregul context al reglementării

remediilor contractuale, toate aceste texte legale este aceea că, în concret, condiția substanțială
generală a răspunderii contractuale care, până la intrarea în vigoare a actului Cod civil, era aceea a
vinovăției debitorului, este acum aceea a neexecutării fără justificare.

Ori de câte ori așadar debitorul nu poate dovedi o cauză justificativă de neexecutare a obligațiilor
asumate contractual, va fi atrasă răspunderea contractuală a acestuia și deci în sarcina sa se va naște
obligația de plată a daunelor-interese.

Suntem de părere (și îmbrățișăm aici opiniile deja exprimate în acest sens, privindu-le cu rezerve pe cele
diferite) că, și în lumina actualului Cod civil, instituția juridică a răspunderii contractuale nu constituie o
umbrelă sub care intră toate remediile contractuale, ci exclusiv cel al daunelor-interese. Textul art. 1350
Cod civil este edificator în această privință, însă și cele ale art. 1530 și urm. Cod civil, cu care, așa cum am
arătat, primul trebuie citit împreună: toate aceste texte fac vorbire despre prejudiciu, ca o condiție sine
qua non a răspunderii contractuale, respectiv despre obligația debitorului de a-l repara. Or, dacă chiar
textul de principiu în materie, care poartă denumirea marginală a înseși instituției juridice pe care o
reglementează („Răspunderea contractuală” – art. 1350 Cod civil) nu face referire la alte remedii
contractuale, credem că nici noi nu am putea să-i extindem sfera de aplicare. Într-adevăr, după cum am
văzut, condiția sine qua non a accesării oricărui remediu contractual o constituie neexecutarea fără
justificare, acesta fiind locul comun al tuturor remediilor, inclusiv al celui privind plata de daune-
interese, însă aceasta nu însemnă că toate aceste remedii își găsesc temeiul de principiu în art. 1350 Cod
civil, căci art. 1516,

alin. 2 Cod civil constituie expres un astfel de temei al acestora. Singura concluzie pe care o putem
extrage din analiza integrată a tuturor textelor legale care reglementează în materia remediilor
contractuale este aceea că legiuitorul a avut în vedere unificarea lor din perspectiva condiției
substanțiale generale a neexecutării fără justificare, având însă grijă, în ceea ce privește remediul
daunelor-interese, să nu se îndepărteze prea mult de la regimul juridic tradițional al acestora, care
impunea culpa debitorului ca pe o condiție substanțială generală a răspunderii contractuale, păstrând, în
acest sens, în textele art. 1547 – 1548 Cod civil, vie această condiție și de lege lata.

Revenind la premisa discuției noastre: ce anume ar trebui să înțelegem prin daune-interese, în mod
riguros, în logica existenței unei condiții substanțiale generale a răspunderii contractuale constând în
vinovăția debitorului, distinctă de aceea a neexecutării (fapta ilicită contractuală), răspunsul ar fi:
despăgubirile destinate a acoperi prejudiciul constând în diferența dintre valoarea cu care a scăzut, în
concret, activul patrimonial al creditorului față de momentul încheierii contractului și valoarea executării
prin echivalent a contractului de către debitor, la care se adaugă valoarea beneficiului nerealizat, doar
suma reprezentând acest rezultat fiind condiționată la plată, de vinovăția debitorului. Așa cum textul art.
1533 Cod civil („Previzibilitatea prejudiciului”) statuează: „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile
pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii
contractului …”, doar aceste prejudicii sunt strâns legate de vinovăția cu care a acționat debitorul, el nu
este chemat să răspundă pentru alte prejudicii, întrucât nu este considerat vinovat de producerea
acelora, neputându-le prevedea la momentul încheierii contractului.

Prejudiciul constă în consecința negativă a neexecutării obligației contractuale, iar nu în însăși valoarea
acestei neexecutări. Dacă acceptăm că neexecutarea prin echivalent bănesc este destinată să înlocuiască
valoric executarea în natură însăși, în limita valorii prestației care ar fi trebuit procurată creditorului,
atunci executarea prin echivalent nu reprezintă o despăgubire. Ea este destinată să repună, din punct de
vedere valoric, patrimoniul creditorului, în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost privat de
prestația datorată de către debitor, iar nu în aceea în care acesta s-ar fi aflat dacă respectivul contract s-
ar fi executat perfect (adică benevol, în natură, cu diligența și prudența unui debitor mediu); aceasta
este o formă (indirectă, substitutivă) de executare a obligației contractuale; de aceea, executarea prin
echivalent nu are scopul de a înlătura și consecințele negative ale neexecutării, adică prejudiciile cauzate
creditorului prin aceasta.
Neexecutarea în natură cauzează creditorului, după cum am arătat deja, o pierdere constând în însăși
prestația de care acesta a fost frustrat, pe de o parte, precum și, pe de altă parte, în alte costuri pe care
acesta le-a făcut în considerarea primirii prestației respective (damnum emergens) și în beneficiile de
care acesta a fost lipsit (lucrum cessans), constând în profitul net pe care l-ar fi obținut dacă ar fi primit
însăși prestația promisă și pe care ar fi valorificat-o, la rândul său.

Pierderea constând în însăși prestația de care a fost frustrat se acoperă prin echivalent bănesc, aceasta
neconstituind un veritabil prejudiciu, în accepțiunea art. 1530 și art. 1547 Cod civil, care ar fi reparabil
numai în măsura în care putea fi prevăzut, la momentul încheierii contractului, de către debitorul mediu
diligent și prudent, ci o valoare de înlocuire a executării în natură. Nu se poate condiționa plata a înseși

contravalorii prestației datorate de previzibilitatea acesteia la momentul încheierii contractului, întrucât

însăși ființa contractului este direct dependentă de cunoașterea acestei valori la momentul încheierii
sale, de către ambele părți contractante. Art. 1226 Cod civil solicită, sub sancțiunea nulității absolute, ca
obiectul obligației (prestația la care se angajează debitorul) să fie determinat sau cel puțin determinabil
la momentul încheierii contractului. Deci, încă de la acest moment, al încheierii valabile a contractului,
debitorul cunoștea valoarea prestației datorate, acest lucru neputând fi pus în cauză. De aceea, ceea ce
se plătește executându-se prin echivalent nu poate constitui o despăgubire destinată a acoperi un
prejudiciu care putea fi prevăzut la momentul încheierii contractului, de către debitorul mediu diligent și
prudent, ca fiind o consecință a înseși neexecutării obligației. Executarea prin echivalent, nefiind altceva
decât o formă de executare, se impune debitorului independent de previzibilitatea întinderii valorice a
acesteia la momentul încheierii contractului. Se prezumă că, asumându-și respectiva prestație, a cărei
valoare trebuie să fie, la momentul în care a fost asumată, determinată sau, cel puțin determinabilă,
debitorul cunoaște această valoare încă de la momentul încheierii contractului și o atribuie executării
înseși, iar nicidecum consecințelor negative ale neexecutării.

Ceea ce depășește însă această contravaloare a prestației de care creditorul a fost privat, până la
concurența diferenței dintre valoarea activului patrimonial al creditorului de la data încheierii
contractului și activul său patrimonial de la data neexecutării, la care se adaugă valoarea beneficiului
nerealizat, constituie veritabile prejudicii, în lumina art. 1530, coroborat cu art. 1547 Cod civil, și doar
pentru acoperirea acestora, debitorul datorează daune-interese în temeiul vinovăției sale.

Distincția dintre suma plătită cu titlu de executare prin echivalent și cea achitată cu titlu de daune-
interese constă deci în aceea că întinderea primei nu are nici o legătură cu previzibilitatea sa la
momentul încheierii contractului, pe când cuantumul celei de-a doua este limitat doar la ceea ce
debitorul mediu diligent și prudent ar fi trebuit să prevadă la acel moment că va constitui o consecință
negativă a neexecutării obligației asumate.

Deci obligarea la executarea prin echivalent nu este dependentă de culpa debitorului, pe când obligarea
la plata de daune-interese, da.

Ambele însă, atât executarea prin echivalent, cât și plata de daune-interese sunt dependente de
neexecutarea fără justificare a obligației.
De unde, pentru ca debitorul să fie obligat la executarea prin echivalent, este suficient să existe o
neexecutare nejustificată a obligației sale, indiferent dacă aceasta este culpabilă sau nu, iar, pentru ca
debitorul să fie ținut la plata de daune-interese, suplimentar față de executarea prin echivalent,
neexecutarea obligației contractuale trebuie să fie, concomitent, atât nejustificată, cât și culpabilă.

Din cele mai sus expuse, rezultă că se poate vorbi despre o neexecutare nejustificată și, concomitent,
neculpabilă și că aceasta ar putea întemeia obligarea debitorului la executarea prin echivalent a
obligației sale, însă nu și la plata de daune-interese suplimentare.

În legătură cu o astfel de ipoteză, s-a avansat, în literatura de specialitate, opinia (pe care o privim cu
rezerve) potrivit căreia ne putem afla într-o astfel de situație, în cazul unei neexecutări provocate de
producerea unui eveniment care nu a fost și nici nu a putut fi prevăzut, la momentul încheierii
contractului, de către debitor, însă care, la

momentul executării, ar fi putut fi împiedicat de către un debitor mai diligent, cu consecința executării
obligației asumate; o astfel de neexecutare nu este culpabilă, deoarece culpa în executarea contractului
este definită în relație cu previzibilitatea, la momentul încheierii contractului, a producerii unui anume
eveniment care ar putea împiedica executarea (dacă acesta era previzibil și părțile nu l-au înlăturat din
sfera evenimentelor pentru care se răspunde, aceasta presupune că ele și-au asumat atât producerea
respectivului eveniment pe parcursul executării contractului, cât și consecințele negative ale acestuia,
iar conduita lor este una imprudentă); cu toate acestea, dacă, la momentul executării, respectivul
eveniment ar fi putut fi împiedicat de către un debitor mai diligent, însă debitorul în cauză nu a făcut-o,
neexecutând obligația asumată, neexecutarea sa este una nejustificată, neîntrunind caracterele cazului
fortuit, așa cum sunt acestea reglementate la art. 1351, alin. 3 Cod civil; în acest caz, debitorul, chiar
nefiind în culpă, va fi totuși ținut să plătească daune-interese (în sensul larg al acestora, incluzând și
executarea prin echivalent), căci neexecutarea sa este una nejustificată. De ce avem rezerve față de
acest raționament? Pentru că operează cu două criterii diferite în aprecierea caracterelor evenimentului
care l-a împiedicat pe debitor să-și execute obligația. Astfel, se reține că respectivul eveniment nu a fost
și nu trebuia prevăzut de către debitor la momentul încheierii contractului (fiind obiectiv imprevizibil);
acest eveniment a rămas imprevizibil, pe parcursul executării contractului, până la apariția sa; odată ce
s-a manifestat, se dovedește că un debitor mai diligent decât debitorul concret l-ar fi putut împiedica
(evita și surmonta), evenimentul fiind unul surmontabil în mod obiectiv, chiar dacă nu și pentru
debitorul concret; cu alte cuvinte, se arată că, în situația dată, este peste puterile debitorului concret să
depășească urmările evenimentului imprevizibil, însă un debitor mai diligent ar fi reușit să execute
obligația în ciuda obstacolului. Or, dacă evenimentul a fost obiectiv imprevizibil la momentul încheierii
contractului, nefiind și netrebuind a fi prevăzut de către debitorul concret (ceea ce presupune, având ca
reper standardul de previzibilitate al unui debitor mediu prudent, că nici acesta nu l-ar fi putut
prevedea), înseamnă că debitorul concret nu și-a asumat, în executarea contractului, o conduită menită
să depășească un astfel de obstacol în calea executării, însă că totuși conduita pe care și-a asumat-o este
aceea a debitorului mediu diligent. Mai departe, dacă evenimentul respectiv intervine pe parcursul
executării, iar un debitor „mai diligent” decât debitorul concret îl împiedică, înseamnă că obstacolul pus
în calea executării de către respectivul eveniment era „surmontabil obiectiv” raportat la categoria din
care face parte acel debitor „mai diligent” și că diligențele solicitate pentru depășirea acestuia depășesc
diligențele așteptate obiectiv de la debitorul concret (cele ale unui debitor mediu diligent), caz în care
neexecutarea obligației de către acesta din urmă nu îi poate fi imputată, condițiile cazului fortuit
(conform art. 1351, alin. 3 Cod civil) fiind întrunite, iar obligația sa, stinsă, în temeiul art. 1634 Cod civil.
Dacă debitorul concret nu a putut împiedica producerea respectivului eveniment, respectiv înlătura, din
calea executării obstacolul pus de către acel eveniment, pentru că acesta era „insurmontabil obiectiv”
raportat la categoria debitorului mediu diligent, atunci nu se poate reține că într-o atare situație,
debitorul concret nu ar fi culpabil de neexecutarea contractului, întrucât diligențele pe care le-a depus
debitorul „mai diligent” ar fi trebuit să fie depuse și de către debitorul concret, iar acestea sunt chiar
diligențele pe care cel din urmă ar fi fost chemat să și le asume, in concreto, la momentul încheierii
contractului (ca un debitor mediu prudent),

iar dacă nu și le-a asumat, pentru că nu a prevăzut evenimentul respectiv (deși trebuia să-l prevadă),
înseamnă că nu a dat dovadă, la încheierea contractului, de prudența debitorului mediu, fiind deci
neglijent.

Caracteristicile evenimentului caz fortuit – imprevizibil, la momentul încheierii contractului, respectiv de

neîmpiedicat, la momentul executării contractului, în cazul în care evenimentul se manifestă –
funcționează în tandem, căci atât imprevizibilitatea, cât și surmontabilitatea se apreciază după același
etalon, al debitorului mediu prudent (prima) și diligent (cea de-a doua). Dacă, potrivit art. 1480 Cod civil,
în executarea obligațiilor contractuale, debitorului i se solicită diligența pe care un proprietar o depune
în administrarea bunurilor sale, aceasta înseamnă că, la momentul încheierii contractului, debitorului i
se solicită prudența pe care un bun proprietar o manifestă când se obligă. Deci debitorului bun
proprietar nu i se poate cere să facă mai mult, în executarea contractului, decât ar fi prevăzut că are de
făcut, la încheierea contractului, un bun proprietar. Orice diligențe care nu ar fi putut fi prevăzute de
către bunul proprietar la momentul încheierii contractului ca fiind necesare pentru executarea conformă
a acestuia nu fac parte din obiectul obligației asumate și deci nedepunerea lor nu caracterizează
conduita debitorului ca fiind o neexecutare nejustificată. Tocmai de aceea, pentru ca un anume
eveniment să constituie caz fortuit și să determine stingerea obligației devenite imposibil de executat
din cauza sa, precum și exonerarea de răspundere a debitorului bun proprietar, el trebuie să fie
concomitent imprevizibil (la data încheierii contractului) și de neîmpiedicat (la data apariției) de către
acesta. Imprevizibilitatea și insurmontabilitatea se află într-o relație simbiotică: același debitor nu poate
fi considerat că, la data încheierii contractului, a fost mediu prudent (cum ar fi fost un bun proprietar),
pentru ca, în executarea contractului, să i se rețină lipsa de diligență, în măsura în care el nu a adoptat o
conduită ce ar fi presupus diligențe pe care nu ar fi trebuit să și le asume și care ar fi fost specifice unui
debitor superior diligent, ci a avut un comportament specific debitorului mediu diligent. Și invers, nu
poate fi considerat un debitor mediu prudent la momentul încheierii contractului și deci neculpabil,
dacă, în executarea acestuia, el nu a depus diligențele pe care le-ar fi depus un debitor mediu diligent,
căci aceasta înseamnă că, asumându-și prestația pe care ar fi trebuit să o execute, nu a prevăzut toate
diligențele pe care ar fi trebuit să le depună în executarea acesteia, fiind neglijent la momentul încheierii
contractului. Setul de diligențe ce urmează a fi depuse în executarea contractului este calibrat încă de la
momentul încheierii acestuia, când debitorul mediu prudent își dă, inclusiv în acest sens,
consimțământul informat, conștient (prevăzând toate scenariile posibile în executarea/neexecutarea
contractului), căci tocmai având în vedere acest lucru, el nu este chemat ulterior, în caz de neexecutare
care îi este imputabilă subiectiv (deci culpabilă) să repare alte prejudicii decât pe acelea pe care le-a
prevăzut sau pe care le-ar fi putut prevedea, la momentul încheierii contractului. Deci nu putem aprecia
atitudinea debitorului, la data încheierii contractului, după standardul debitorului mediu prudent,
pentru ca să măsurăm ulterior, la momentul executării contractului, conduita acestuia după standardul
unui debitor „mai diligent”; standardul utilizat trebuie să fie același, atât la momentul încheierii
contractului, cât și la data executării acestuia, căci altfel i-am pretinde debitorului concret un
comportament schizoid, solicitându-i să se comporte într-un anume fel, la momentul încheierii
contractului, iar, la data executării acestuia, în alt fel.

În sinteză, acestea sunt argumentele pentru care, la acest moment, apreciem că textul art. 1530 Cod
civil, când se referă la neexecutarea nejustificată și neculpabilă a obligației contractuale, nu are în
vedere ipotezele în care neexecutarea a fost determinată de apariția unui obstacol pe care debitorul nu
a trebuit să-l prevadă la data încheierii contractului, dar pe care totuși un debitor mai diligent trebuia să-
l împiedice, la momentul apariției sale.

În încercarea de a înțelege această distincție pe care legiuitorul o face, în cuprinsul art. 1530 Cod civil,
între neexecutarea fără justificare și neexecutarea culpabilă, prevăzându-le, pe ambele, ca și condiții ale
accesării remediului daunelor-interese, însă, în mod curios, nu cumulativ, ci alternativ, pentru a reveni
din nou la premisele inițiale ale discuției noastre, apreciem că intenția legiuitorului a fost aceea de a
introduce forțat sub umbrela răspunderii contractuale și executarea prin echivalent, iar suma de bani
plătită cu acest titlu să fie socotită, la rândul său, drept daune-interese. De aceea, la art. 1350 Cod civil,
pe care îl considerăm, după cum am văzut deja, textul de principiu în materia răspunderii contractuale,
condiția substanțială generală a răspunderii contractuale este aceea a neexecutării fără justificare, sferă
în care intră și neexecutarea culpabilă, însă și aceea neculpabilă. Deci, în această logică, o neexecutare
fără justificare va da întotdeauna dreptul la daune-interese, chiar dacă nu este culpabilă, având însă în
vedere, în acest din urmă caz, doar suma de bani pe care debitorul o plătește ca echivalent al prestației
de care creditorul a fost frustrat, căci obligarea debitorului la plata acesteia nu intră sub incidența art.
1533 Cod civil, nereprezentând despăgubiri destinate a acoperi prejudiciile previzibile la momentul
încheierii contractului, cauzate, în faza executării, prin conduita culpabilă a debitorului.

Credem că, în sfera acestor situații, ar putea intra obligații de rezultat absolute legale (cele de garanție,
precum cea privind garanția pentru vicii ascunse) sau contractuale (debitorul își asumă executarea
contractului chiar și în caz de forță majoră), după caz, în care nu poate fi invocată imposibilitatea fortuită
de executare drept cauză de stingere a obligațiilor, motiv pentru care o neexecutare, în aceste condiții,
ar fi nejustificată, respectiv în care nu poate fi reținută vinovăția debitorului, care este înlăturată de
evenimentul de forță majoră survenit. Într-o astfel de situație, întrucât debitorul și-a asumat executarea
contractului chiar și în caz de forță majoră, efectele imposibilității de executare (în natură) generate de
evenimentul de forță majoră produs vor fi suportate, în integralitate, de către debitor; nu va intra în joc
deci efectul riscului contractului, care ar fi împărțit, în mod echitabil, pierderile cauzate de producerea
evenimentului de forță majoră, deoarece, prin consimțământul acordat la încheierea contractului,
debitorul a luat asupra sa toate aceste pierderi.
S-ar putea împăca astfel viziunea tradițională asupra răspunderii civile contractuale în sens restrâns, în
care creditorului i se naște dreptul la repararea prejudiciului prin plata de daune-interese numai în
măsura în care neexecutarea obligației contractuale este și culpabilă (a se înțelege posibil și
intenționată), cu aceea asupra răspunderii civile contractuale în sens larg, avută în vedere de redactorii
actualului Cod civil, în care și simpla neexecutare nejustificată și neculpabilă îi dă dreptul creditorului la
daune-interese care constituie însă, în concret, contravaloarea prestației de care creditorul a fost
frustrat. Până la urmă, așa cum am văzut deja, neexecutarea conformă a obligației contractuale
generează în patrimoniul creditorului aceste două tipuri de pierderi, care însă sunt ambele susceptibile
de a fi acoperite prin

plata unor sume de bani. Fie că această plată îndeplinește o funcție compensatorie (când compensează
valoric lipsa prestației de care creditorul a fost privat), fie că îndeplinește o funcție reparatorie (când
acoperă prejudiciile care se constituie în consecințele negative propriu-zise ale neexecutării), fie că le
îndeplinește, concomitent, pe ambele (când executarea prin echivalent este complinită cu plata de
daune-interese), între aceste funcții nu se poate reține o incompatibilitate, ci, mai degrabă, o
complementaritate, motiv pentru care răspunderea contractuală poate fi privită, din această
perspectivă, ca fiind ambivalentă: deopotrivă compensând și reparând, până la acoperirea integrală a
pierderii suferite de către creditor prin neexecutare și ca urmare a neexecutării.

Atât existența, cât și întinderea prejudiciilor solicitate spre reparare trebuie dovedite de către creditor,
căci acestea nu sunt prezumate din însuși faptul dovedirii neexecutării obligației (vom vedea că, prin
excepție, în cazurile prevăzute de lege, această probă nu este necesară, legiuitorul prezumând atât
existența, cât și întinderea prejudiciului; de asemenea, părțile pot, prin contractul încheiat între ele, să
prestabilească întinderea despăgubirilor datorate de către debitor în cazul neexecutării prestației
principale), conform art. 1537 Cod civil.

• • Componenta beneficiului nerealizat (lucrum cessans) a prejudiciului constă, așa cum am

antamat deja, în profitul net pe care creditorul l-ar fi realizat dacă debitorul și-ar fi executat perfect
contractul, valorificând prestația procurată de către acesta din urmă. Trimitem, din nou, la exemplul
construit mai sus, în care această componentă a prejudiciului se obiectivează în profitul obținut de către
beneficiar ca urmare a vânzării celor 100 de bunuri produse. A nu se înțelege că întregul preț pe care
beneficiarul l-ar fi obținut contra celor 100 de bunuri de la cumpărătorul acestora reprezintă beneficiul
nerealizat de către beneficiar. Să se rețină că este vorba despre profitul net, adică diferența dintre prețul
obținut pentru cele 100 de bunuri vândute și cheltuielile care ar fi fost efectuate pentru producerea lor
(toate cheltuielile de producție directe și indirecte constând, spre exemplu, în: cheltuieli cu materia
primă, cu achiziționarea și cu întreținerea liniei de producție, cu personalul muncitor și cu cel auxiliar, cu
impozitele, cu taxele, cu utilitățile, cu chiria spațiului de producție etc., calculate și raportate unitar,
adică la producerea fiecărui bun X 100 de bunuri). Scopul plății beneficiului nerealizat este acela de a
aduce patrimoniul creditorului la valoarea la care s-ar fi aflat dacă acesta nu ar fi fost privat de prestația
asumată de către debitor, pe care astfel ar fi putut să o valorifice.
Această componentă a prejudiciului se repară însă, exact ca și componenta constând în paguba efectiv
suferită, numai în măsura în care creditorul va face dovada existenței și a întinderii sale, conform art.
1537 Cod civil, probând, de pildă, în exemplul ales de noi, existența unui contract de vânzare-cumpărare
încheiat cu terțul, pentru cele 100 de bunuri, din care să rezulte clar și prețul de vânzare al acestora, pe
de o parte, precum și costurile de producție a acestor bunuri, pe de altă parte, pe care judecătorul va
trebui să le aibă în vedere la calcularea profitului net obținut de către beneficiar în urma vânzării celor
100 de bunuri.

• • Componenta cheltuielilor pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea
sau limitarea prejudiciului se referă la acele cheltuieli efectiv făcute de către creditor cu acest scop, pe
care acesta le poate dovedi și pe care oricare alt creditor minim diligent (vom dezvolta imediat de ce
optăm aici pentru standardul creditorului minim diligent în locul celui al creditorului mediu diligent) le-

• ar fi făcut, căci cheltuielile nerezonabile nu sunt avute aici în vedere. Rezonabilitatea

cheltuielilor se apreciază raportat la valoarea părții din prejudiciu care a fost evitată sau la valoarea cu
care a fost diminuat prejudiciul deja produs, fiind rezonabile acele cheltuieli care au avut efectiv acest
efect, în concret, și a căror valoare nu o depășește pe aceea a părții din prejudiciu care a fost evitată sau
pe aceea a părții cu care a fost diminuat respectivul prejudiciu.

Construind peste exemplul nostru de lucru (cel în care antreprenorul s-a obligat în favoarea
beneficiarului la realizarea și la montarea unei linii de producție), luând ca premisă posibilitatea
achiziționării de pe piață a celor 100 de bunuri care nu au putut fi realizate, pentru a fi predate
cumpărătorului, beneficiarul, pentru a nu se supune rigorilor răspunderii contractuale astfel cum și-a
asumat-o prin contractul de vânzare-cumpărare, prin care a fost de acord cu stipularea, în defavoarea
sa, a unei clauze penale prin care s-a stabilit valoarea despăgubirilor pe care trebuia să le plătească
cumpărătorului, în cazul nepredării celor 100 de bunuri, la o valoare constând în îndoitul prețului
acestora, face o achiziție de piață a celor 100 de bunuri, la un preț mai mare cu 25% decât prețul la care
ar fi vândut el cumpărătorului bunurile producție proprie; cumpărătorul îi plătește însă beneficiarului
prețul stipulat în contractul de vânzare-cumpărare dintre cei doi, adică o sumă cu 25% mai mică decât
cea pe care beneficiarul a cheltuit-o în vederea achiziționării celor 100 de bunuri de pe piață; deși, în
acest fel, beneficiarul a făcut o cheltuială suplimentară constând în 25% din prețul celor 100 de bunuri
stabilit în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu cumpărătorul, el a reușit, în acest fel, să evite, în
proporție de 100, prejudiciul constând în plata despăgubirii stipulate în clauza penală, căci, predând la
timp cele 100 de bunuri cumpărătorului, clauza penală nu a mai putut fi activată; această cheltuială
suplimentară făcută de către beneficiar, care este, fără îndoială, rezonabilă, pornind de la reperele mai
sus arătate (100% – 25% = 75 % raportat la prețul celor 100 de bunuri este procentul cu care creditorul a
diminuat prejudiciul pe care el însuși l-ar fi suferit, ca urmare a neexecutării contractului de vânzare-
cumpărare, prin cumpărarea de înlocuire pe care a făcut-o și evitarea, în acest fel, a activării clauzei
penale), va fi imputată antreprenorului cu titlu de cheltuială făcută de către beneficiar pentru limitarea
prejudiciului.

Există, în literatura de specialitate autohtonă, cel puțin o opinie în sensul că aceste cheltuieli rezonabile
făcute de către creditor, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului, ar trebui incluse, de fapt, în
componenta pagubă efectiv suferită (damnum emergens), căci, până la urmă, ele se traduc într-o
pierdere efectivă suferită de către creditor, într-o minus-valoare a patrimoniului acestuia față de
momentul contractării. Raționamentul este judicios și nu avem motive să-l privim cu rezerve.

Probabil că legiuitorul, stabilind, cu titlu separat aceste cheltuieli, ca o componentă distinctă a

prejudiciului suferit de către creditor din faptul neexecutării, a avut în vedere stabilirea, dincolo de
echivoc, a unui raport de cauzalitate între faptul neexecutării și prejudiciul constând în aceste cheltuieli,
nemai lăsând loc de interpretare dacă debitorul este ținut sau nu să repare și această componentă a
prejudiciului dovedită de către creditor.

În plus, textul art. 1531, alin. 2 Cod civil, care prevede, în mod distinct, această componentă a
prejudiciului, se află într-o directă corelație cu cel al alin. 3 al art. 1534 Cod civil, potrivit căruia
„Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o
minimă diligență”. Cele două texte legale, împreună,

nu reprezintă altceva decât expresia obligației de bună-credință de care părțile sunt ținute inclusiv în
această fază a executării contractului, a obligației de cooperare la care ele sunt îndatorate.

Este vorba, în cele două texte legale, de o adevărată obligație a creditorului de minimizare a
prejudiciului, care se impune acestuia solicitându-i-se o minimă diligență în acest sens (deci nu diligența
unui bun proprietar); este vorba așadar despre diligențe care stau efectiv în puterea sa, în concret, pe
care este chemat de către legiuitor să le facă în vederea evitării sau diminuării prejudiciului. În măsura în
care debitorul probează faptul că creditorul a omis să depună astfel de diligențe, deși ar fi putut, în
concret, să o facă, dar a rămas în pasivitate, despăgubirile la care va fi îndatorat debitorul vor fi
diminuate cu valoarea prejudiciilor pe care, cu o minimă diligență, creditorul le-ar fi putut evita.

În exemplul nostru de mai sus, dacă debitorul face dovada faptului că ar fi stat în puterea creditorului
concret să recurgă la remediul cumpărării de înlocuire a celor 100 de bunuri, pentru a le preda la timp
cumpărătorului, și, în acest fel, și-ar fi diminuat prejudiciul total suferit cu valoarea a 75% din prețul
celor 100 de bunuri, în ipoteza în care, rămânând în pasivitate, creditorul (beneficiarul din exemplul
nostru) nu a recurs la acest remediu, nedepunând astfel minimele diligențe solicitate de către legiuitor
pentru evitarea prejudiciului, fiind astfel silit de către cumpărător la plata valorii despăgubirilor stipulate
în clauza penală inserată în contractul de vânzare-cumpărare (100% din prețul celor 100 de bunuri),
atunci debitorul (antreprenorul) nu va fi ținut să-l despăgubească pe creditor (beneficiar) pentru
prejudiciul pe care acesta l-a suferit ca urmare a activării împotriva sa a clauzei penale, în limita celor
75% din prețul celor 100 de bunuri, pe care creditorul nu a evitat-o (doar cele 75% intră aici în discuție,
căci, dacă creditorul nu rămânea în pasivitate, ci recurgea la cumpărarea de înlocuire a celor 100 de
bunuri pe care le preda apoi cumpărătorului său, la termen, el făcea o cheltuială rezonabilă
suplimentară de 25% din prețul celor 100 de bunuri, care trebuia să-i fie acoperită de către debitor, în
temeiul art. 1531, alin. 2 Cod civil; așadar, partea din prejudiciu care ar fi putut fi evitată cu minime
diligențe din partea creditorului este de doar 75% din prețul celor 100 de bunuri).

În orice caz, dacă creditorul (beneficiarul din exemplul nostru) acționează, el ar fi făcut, în scopul
reducerii prejudiciului, o cheltuială suplimentară rezonabilă de 25% din prețul celor 100 de bunuri.
Această cheltuială, după cum am văzut deja, ar fi trebuit acoperită de către debitor (antreprenorul), în
temeiul art. 1531, alin. 2 Cod civil.

Dacă creditorul (același beneficiar) nu ar acționa, rămânând în pasivitate, el ajunge să-i plătească
cumpărătorului 100% din prețul celor 100 de bunuri, activându-se împotriva sa clauza penală din
contractul încheiat cu acesta, din care, pentru că ar fi putut evita, cheltuind 25% din prețul celor 100 de
bunuri, în integralitate acest prejudiciu, el nu va primi de la debitor decât cei 25% din prețul celor 100 de
bunuri, cu titlu de prejudiciu efectiv suferit, de data aceasta (damnum emergens), iar nu cu titlu de
cheltuială rezonabilă făcută cu scopul evitării sau diminuării prejudiciului, căci creditorul nu a făcut
efectiv această cheltuială.

În ambele scenarii deci creditorul va pierde efectiv, inevitabil, cei 25% (fie ca o cheltuială rezonabilă
făcută pentru diminuarea sau evitarea prejudiciului, fie ca o parte din despăgubirile plătite creditorului
în temeiul clauzei penale, motiv pentru care, am amândouă aceste situații, debitorul va fi ținut la a-i
repara creditorului acest prejudiciu,

care ar fi fost inevitabil chiar și în cazul în care ar fi depus minimele diligențe solicitate de către legiuitor
în vederea diminuării sau evitării prejudiciului.

Să nu uităm că exemplul inițial construit de noi a plecat de la premisa că astfel de bunuri nu pot fi
achiziționate de pe piață, deci cumpărătorul nu ar fi putut, cu minime diligențe, să evite nici măcar
partea de 75% din prețul celor 100 de bunuri din prejudiciul suferit, motiv pentru care am inclus în
componenta damnum emergens această sumă de 100% din prețul celor 100 de bunuri, constând în
valoarea clauzei penale pe care creditorul (beneficiarul) a fost ținut să o achite cumpărătorului, punând-
o în sarcina debitorului (antreprenorului).

Ca o concluzie până la acest punct, legiuitorul, prin textele art. 1531 – 1533 Cod civil, și-a manifestat
propensiunea către repararea prejudiciilor suferite de către creditor ca urmare a neexecutării conforme a
contractului prin realizarea interesului pozitiv al acestuia, având deci în vedere criteriul așteptării
legitime, căutând astfel să îi satisfacă creditorului toate așteptările legitime pe care acesta le-a avut de
la contractul respectiv, și pe care și le-ar fi satisfăcut, în concret, în situația executării perfecte a acestuia.
Deci, măsura daunelor-interese, în acest context, va fi dată de diferența dintre situația actuală a
patrimoniului creditorului, ca urmare a neexecutării, și cea în care patrimoniul acestuia s-ar fi aflat dacă
contractul ar fi fost executat perfect de către debitor; cu alte cuvinte, creditorul va trebui repus în
situația în care s-ar fi aflat dacă fapta ilicită contractuală, adică neexecutarea, nu s-ar fi întâmplat.

Tot în considerarea principiului reparării integrale a prejudiciului, trebuie să avem în vedere ambele
tipuri de daune-interese la care debitorul poate fi ținut în caz de neexecutare nejustificată a obligației
contractuale. Este vorba despre daunele-interese compensatorii și daunele-interese moratorii.
Daunele-interese compensatorii sunt destinate să acopere orice prejudiciu cauzat de neexecutarea
totală, de neexecutarea parțială, de executarea defectuoasă a obligațiilor de către debitor. Ar intra aici
atât sumele plătite cu titlu de executare prin echivalent (și pe care legiuitorul, după cum am văzut deja,
le califică tot ca daune-interese), cât și celelalte sume până la concurența componentei damnum
emergens, precum și sumele datorate cu titlu de lucrum cessans (beneficiu nerealizat). Daunele interese
compensatorii trebuie să-i compenseze creditorului toate pierderile (prejudiciile) suferite din faptul
neexecutării în natură a obligației asumate de către debitor. Practic, ele sunt menite să-l așeze pe
creditor în starea patrimonială în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost privat de prestația ce i se cuvenea și
pe care ar fi valorificat-o, la rândul său, profitabil. Deci daunele-interese compensatorii îl așază pe
creditor în starea patrimonială în care acesta s-ar fi aflat dacă debitorul și-ar fi executat perfect
contractul. Parțial deci, daunele-interese compensatorii înlocuiesc executarea în natură a obligației
(după cum am spus deja, în acestea intră suma plătită cu titlu de executare prin echivalent). Din acest
motiv, ele nu pot fi cumulate niciodată cu executarea conformă în natură (ci, eventual, cu o executare
parțială sau defectuoasă), întrucât, în caz contrar, creditorul s-ar îmbogăți fără justă cauză.

Daunele-interese moratorii au rolul de a repara prejudiciul suferit de către creditor prin întârzierea în
executare. Deci, în acest caz, executarea în natură are loc conform din punct de vedere calitativ și
cantitativ, însă tardiv, după data scadenței, motiv pentru care creditorul este prejudiciat. Din această
cauză, daunele-interese moratorii pot fi cumulate întotdeauna cu executarea în natură, în măsura în
care este

dovedit, de către creditor, prejudiciul suferit de către acesta ca urmare a neexecutării la termen a
contractului, de către debitor. În literatura de specialitate, precum și în practica judiciară, s-a acreditat
ideea că daunele-interese moratorii pot fi cumulate cu daunele-interese compensatorii întotdeauna.
Apreciem că, teoretic, ecuația nu ar fi greșită, întrucât, în acest fel, i s-ar asigura creditorului repararea
integrală a prejudiciului. Practic însă, precum și logic, dacă daunele-interese moratorii sunt destinate a
acoperi prejudiciul constând în pierderea suferită de către creditor ca urmare a neexecutării la termen a
obligației, dar au totuși ca premisă executarea tardivă, atunci acestea nu au cum să se cumuleze cu
daunele-interese compensatorii decât în ipoteza în care creditorul se bucură de o executare parțială
tardivă, dar conformă din punct de vedere calitativ și cantitativ, iar pentru restul prestației neexecutate
în natură, primește daune-interese compensatorii, la care se adaugă daune-interese moratorii aferente
executării parțiale, tardive în natură.

Textele ale art. 1535 și art. 1536, în care se evaluează legal daunele-interese moratorii în cazul
obligațiilor pecuniare, respectiv în cel al celor de a face, pornesc de la aceeași premisă, a executării în
natură, dar tardive, a obligațiilor asumate de către debitor. Astfel, art. 1535 Cod civil statuează că se
datorează daune-interese moratorii „de la scadență până la momentul plății”, iar art. 1536 arată că
„executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese …”.

Așadar, premisa datorării daunelor-interese moratorii este aceea a executării în natură a obligației, însă
după momentul scadenței.
De aceea, apreciem că numai în cazuri de excepție, iar nu întotdeauna, daunele-interese moratorii se
cumulează cu daunele-interese compensatorii.

Dreptul la daunele-interese compensatorii se naște în ipoteza neexecutării obligației în natură, așa cum
am arătat deja, caz în care creditorului îi vor fi datorate despăgubiri pentru acoperirea tuturor
prejudiciilor suferite din faptul neexecutării, deci inclusiv și pentru faptul că el nu s-a bucurat la termen
de prestația cuvenită, însă aceste din urmă despăgubiri vor fi incluse în categoria daunelor-interese
compensatorii, căci acestea îndeplinesc simultan atât funcția de compensare a neexecutării în natură a
obligației, cât și funcția reparatorie, punând debitorul în poziția patrimonială în care s-ar fi aflat dacă
debitorul și-ar fi executat perfect contractul. Fiind aglutinate, practic, în daunele-interese compensatorii,
despăgubirile datorate pentru neexecutarea la termen a obligației de către debitor își pierd
individualitatea ca daune-interese moratorii.

Tot ca un corolar al principiului reparării integrale a prejudiciului, textul art. 1531, alin. 3 Cod civil
stipulează că sunt reparabile atât prejudiciile patrimoniale cauzate creditorului prin neexecutare
(consecințele negative ale neexecutării, care au ca obiect o valoarea patrimonială a creditorului), cât și
cele morale pe care acesta le suferă din faptul neexecutării (consecințele negative ale neexecutării, care
au ca obiect drepturile nepatrimoniale, personale ale creditorului, cum ar fi: dreptul la integritatea fizică
sau psihică, dreptul la sănătate, dreptul la demnitate etc.).

În toate cazurile însă, ținând cont și de textul art. 1517 Cod civil, prevederile art. 1534, alin. 1 Cod civil
statuează că, „dacă prin acțiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea
prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziție
se aplică și atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de
creditor”. Este vorba, în această situație, despre ceea ce se numește mora creditoris, de fapt,

ipoteza culpei comune (a debitorului și a creditorului) în neexecutare, în care, în raportul de cauzalitate

dintre prejudiciu și faptul neexecutării intră atât fapta culpabilă a debitorului, cât și fapta culpabilă a
creditorului, în concurs (textul legal solicită expres ca acțiunea sau omisiunea creditorului să fie
culpabilă, pentru a i se putea reține rolul cauzal în producerea prejudiciului), generând astfel o
fizionomie și o întindere a prejudiciului diferite față de cazul în care neexecutarea s-ar fi datorat exclusiv
debitorului. Textul face aplicarea principiului conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze
în faţa justiţiei de propria-i culpă, pentru a valorifica un drept, invocând nerespectarea de către el însuşi
a unor norme, chiar contractuale, cum este cazul în speță (nemo auditur propriam turpitudinem
allegans). Norma legală acoperă ipotezele în care executarea conformă a contractului de către debitor
presupune coparticiparea creditorului la executare. Despăgubirile datorate creditorului de către debitor
vor fi calculate ținând cont de contribuția efectivă a acestuia la cauzarea prejudiciului, scăzându-se
așadar din valoarea totală, adică aceea a despăgubirilor care ar fi acoperit întregul prejudiciu, valoarea
acelora corespunzătoare contribuției culpabile a creditorului la cauzarea acestuia.

În aceeași măsură, conform ultimei fraze a alin. 2 al art. 1534 Cod civil, dacă creditorul și-a asumat riscul
producerii unui anume eveniment, iar acesta s-a produs contribuind astfel, în parte, la cauzarea
prejudiciului, partea corespunzătoare din despăgubirile care ar acoperi întregul prejudiciu va fi scăzută,
iar debitorul va fi obligat la plata doar a acelei părți din despăgubiri care sunt destinate să acopere
exclusiv partea din prejudiciu aflată într-o legătură directă și necesară de cauzalitate cu neexecutarea
culpabilă, de către el, a obligației. Ne aflăm tot în ipoteza unui raport cauzal complex, în care
creditorului, deși nu îi poate fi imputată surveniența evenimentului pe care el și l-a asumat, totuși acesta
va suporta partea de prejudiciu cauzată de producerea acestui eveniment, întrucât el însuși și-a asumat
aceasta, la momentul încheierii contractului. Dacă prejudiciul a fost cauzat exclusiv de evenimentul al
cărui risc al producerii și l-a asumat creditorul, evident că acesta îl va suporta în exclusivitate. Practic, așa
cum s-a observat deja în doctrină, ne aflăm în ipoteza unei clauze de nerăspundere a debitorului pentru
prejudiciul cauzat de evenimentul al cărui risc al producerii a fost asumat de către creditor.

Pentru a fi reparabil, prejudiciul contractual trebuie să îndeplinească două condiții cumulative: să fie cert
(art. 1532 Cod civil) și să fi fost prevăzut ori să fi putut fi prevăzut la momentul încheierii contractului
(art. 1533 Cod civil).

În privința certitudinii prejudiciului, afirmăm că un prejudiciu este cert când existența lui este
neîndoielnică și întinderea lui este determinată sau determinabilă, existând, în acest sens, criterii de
determinare a acesteia.

Problema certitudinii prejudiciului este strâns legată de aceea a dovedirii acestuia. Art. 1537 statuează,
în acest sens, că creditorului îi incumbă sarcina probei atât a existenței prejudiciului, cât și a întinderii
acestuia, dovada faptului neexecutării obligației nedând naștere unei prezumții în acest sens. Soluția
este în deplină concordanță cu aceea a art. 249 C.pr.civ., conform căruia cel care face o susținere în
cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile prevăzute de lege (eius incumbit probari,
qui dicit, non qui negat).

Dacă creditorul sau, după caz, părțile nu pot stabili cu certitudine cuantumul prejudiciului, acesta se va
determina de către instanța de judecată (art. 1532, alin. 3 Cod civil).

În categoria prejudiciilor certe, după cum rezultă din textul art. 1532, alin. 1 Cod civil, sunt incluse atât
prejudiciile actuale, care s-au produs așadar, cât și cele viitoare, care încă nu s-au produs, dar a căror
producere este neîndoielnică, însă acestea din urmă vor fi supuse reparației numai sub condiția de a
putea fi determinate în prezent, din punctul de vedere al întinderii lor.

De asemenea, în aceeași categorie, cea a prejudiciilor certe, este inclus și prejudiciul cauzat prin
pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pierdere (art. 1532, alin. 2 Cod civil). obiectul
probei, în această situație, îl constituie șansa pierdută și măsura probabilității realizării acesteia în sensul
obținerii unui avantaj sau al evitării unei pagube, iar nu avantajul în sine (care a fost pierdut) și nici
paguba ca atare (care nu a putut fi evitată). Acesta se repară proporțional cu probabilitatea obținerii
avantajului sau a evitării pierderii, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a creditorului (vom
reveni, pe larg, la prejudiciul constând în pierderea șansei, în materia răspunderii civile delictuale, unde
textul art. 1385, alin. 4 Cod civil este similar celui al art. 1532, alin. 2 Cod civil).

Previzibilitatea prejudiciului reparabil reprezintă un loc comun în materia răspunderii civile contractuale,
unul dintre aspectele cele mai importante care o diferențiază de răspunderea civilă delictuală, unde
principiul reparării integrale a prejudiciului presupune acoperirea și a celui imprevizibil la momentul
producerii faptei.

În materia răspunderii contractuale, previzibilitatea prejudiciului nu se raportează la momentul

producerii faptei ilicite, adică al neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale, ci la momentul
încheierii contractului. Deci debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe
care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului.

Formularea „pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă”, în ciuda trimiterii sale implicite la
personalitatea debitorului, adică la caracteristicile personale ale acestuia, prin folosirea verbului „a
putea”, nu trebuie înțeleasă în acest fel; textul art. 1533 Cod civil trebuie coroborat cu cel al art. 1351,
alin. 3 Cod civil, precum și cu cel al art. 1480, alin. 1 Cod civil, pentru a i se desluși adevăratul înțeles.
Astfel, și la art. 1351, alin. 3 Cod civil, legiuitorul folosește același verb când definește cazul fortuit ca
fiind „un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să
răspundă …”, părând că se îndepărtează de maniera în care este definită, la art. 16, alin. 3 Cod civil,
neglijența (culpa fără prevedere), unde utilizează, vizavi de rezultatul faptei, că autorul acesteia „nu l-a
prevăzut, deși trebuia să-l prevadă”. Verbul „a trebui” fixează un etalon și un criteriu abstract de
apreciere; astfel, pentru a concluziona dacă o anume faptă a fost săvârșită sau nu din neglijență, se
operează cu un anume etalon (al omului mediu prudent, de pildă) așezat în aceleași împrejurări în care a
fost săvârșită fapta, neținând cont de personalitatea concretă a făptuitorului, ci doar de circumstanțele
externe în care acesta s-a aflat la momentul comiterii faptei; dacă omul mediu prudent nu trebuia să
prevadă caracterul ilicit al faptei respective, precum și nici consecințele negative ale acesteia, atunci
făptuitorului nu i se poate reține nici măcar neglijența, ca formă de vinovăție. În comparație cu acesta,
verbul „a putea” relativizează, la prima vedere, criteriul de măsurare a capacității de previziune, atât în

materia cazului fortuit, cât și în aceea de interes, adică a posibilității de prevedere, la momentul
încheierii contractului, a prejudiciului cauzat prin neexecutarea culpabilă a acestuia. Cu toate acestea, nu
se poate reține, nici în materia cazului fortuit, nici în aceea a prejudiciului, faptul că previzibilitatea se
apreciază în concret, ținând cont de personalitatea debitorului, căci, într-un astfel de caz, s-ar ajunge să
se golească efectiv de conținut norma de la art. 1480, alin. 1 Cod civil, care solicită, în executarea
contractului, diligența cu care un bun proprietar își administrează propriile afaceri; or, așa cum am
arătat deja, pentru a i se solicita o astfel de diligență debitorului, în executarea contractului, în mod
logic, acestuia trebuie să i se pretindă aceeași prudență și la momentul încheierii contractului, adică cea
a bunului proprietar. Deci prejudiciile pe care putea să le prevadă debitorul că vor constitui urmări
negative ale neexecutării, încă de la momentul încheierii contractului, sunt prejudiciile pe care, în fapt,
ar fi putut să le prevadă un bun proprietar, adică un debitor mediu prudent. Altfel, dacă am îmbrățișa
ideea aprecierii in concreto a capacității de prevedere a debitorului, ce rost ar mai fi avut ca, pe lângă
prejudiciile pe care efectiv le-a prevăzut, să fie menționate, cu caracter disjunctiv, iar nu copulativ, și
cele pe care putea să le prevadă („prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă”);
acest „putea să le prevadă” face trimitere, nu numai după părerea noastră, la debitorul mediu prudent
sau, după cum s-a afirmat și în doctrina juridică, la cel rezonabil. În consecință, numai prejudiciul care nu
ar fi fost prevăzut nici de debitorul rezonabil, adică mediu prudent, la momentul încheierii contractului,
nu va putea fi reparat. Tocmai de aceea, debitorul va fi exonerat de răspundere dacă, invocând cazul
fortuit, va face dovada faptului că evenimentul care l-a împiedicat să-și execute conform obligațiile
contractuale nu putea fi nici prevăzut, nici împiedicat (evitat și surmontat) nici măcar de debitorul mediu
diligent. Debitorul mediu prudent își calibrează, după cum am mai spus deja, la momentul încheierii
contractului, setul de diligențe pe care trebuie să le depună în executarea conformă a acestuia, iar
aceste diligențe sunt cele solicitate debitorului mediu diligent. Ca o consecință logică a faptului că, la
momentul încheierii contractului, părțile trebuie să-și dea un consimțământ conștient și informat cu
privire la întreaga gama de diligențe pe care vor fi ținute să le depună în executarea perfectă a
contractului, lor nu li se pot solicita ulterior, în faza executării, diligențe superioare celor pe care și le-au
prefigurat sau pe care ar fi trebuit să și le prefigureze (raportat la prudența unui bun gospodar) la data
încheierii contractului. Însuși consimțământul lor la formarea acordului de voințe generator de contract
are drept obiect exclusiv diligențele pe care le-au prevăzut sau pe care ar fi putut să le prevadă un bun
proprietar și numai în considerarea acestor eforturi s-au obligat. În același sens, art. 6, alin. 2 Cod civil, a
cărui prevedere poate fi extrapolată cu ușurință în materia de interes, arată că actele juridice nu pot
genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lor; idem,
contractele nu pot produce alte efecte juridice decât cele prevăzute de părți la data încheierii lor;
aceasta este o consecință necesară a principiului autonomiei de voință, respectiv al celui al libertății de a
contracta. Tocmai din această pricină, debitorul nu poate fi ținut răspunzător decât pentru prejudiciile
pe care le-a prevăzut sau putea să le prevadă la momentul încheierii contractului; doar referitor la
aceste prejudicii i se poate reține culpa în neexecutare, cel puțin sub forma neglijenței. Astfel, dacă el nu
depune diligențele pe care un bun proprietar le-ar fi depus în administrarea propriilor afaceri, va fi
considerat vinovat de neexecutare, întrucât se prezumă că, la momentul încheierii

contractului, el ar fi trebuit să prevadă, pe de o parte, că nedepunerea respectivelor diligențe solicitate

unui debitor mediu diligent constituie o neexecutare și, pe de altă parte, că acestea vor produce
consecințele negative (prejudiciile) pe care creditorul le reclamă spre reparare și, cu toate acestea, în
faza executării, a adoptat o astfel de conduită prejudiciabilă, situată sub diligența bunului proprietar.
Acestea sunt rațiunile pentru care textele art. 1351, alin. 3, art. 1533 și art. 1480, alin. 1 Cod civil trebuie
interpretate coroborat, ajungându-se la concluzia aceluiași standard de apreciere, atât în privința
previzibilității, la momentul încheierii contractului, a efectelor acestuia, a setului de diligențe care
trebuie depuse în executarea sa conformă, a faptelor care constituie neexecutări culpabile, a
consecințelor negative ale acestora, cât și în aceea a sârguinței depuse în executarea contractului; acest
standard trebuie să fie unul și același, atât la momentul încheierii contractului, cât și în executarea
acestuia, anume cel solicitat expres de art. 1480, alin. 1 Cod civil: cel al debitorului mediu prudent,
respectiv mediu diligent. Orice soluție contrară, care ar viza defazarea celor două standarde, raportat la
cele două momente ale existenței contractului, ar conduce la concluzii împotriva autonomiei de voință a
părților, respectiv a libertății acestora de a contracta, căci i s-ar pretinde debitorului, pentru executarea
conformă a contractului, să depună diligențe pe care nu le-ar fi putut prevedea, la momentul încheierii
contractului, acesta ajungând astfel să producă alte efecte decât cele pe care părțile le-au putut
prefigura la momentul exprimării voinței lor de a contracta. Mai mult, admițând un criteriu de apreciere
in concreto atât în privința imprevizibilității evenimentului caz fortuit, cât și în aceea a previzibilității
prejudiciului, care să țină cont de personalitatea debitorului, s-ar ajunge la ipoteze în care exonerarea de
răspundere a acestuia s-ar reține inclusiv în cazul producerii unor evenimente comune, notorii, pe care
el însuși însă, din pricina limitărilor sale personale, nu le-a prevăzut; consecința ar fi aceea că el nu ar
răspunde pentru prejudicii pe care orice om rezonabil le-ar fi putut prevedea, la momentul încheierii
contractului, însă, din nou, din cauza capacității sale intelectuale scăzute, el nu le-a prevăzut. Cum s-ar
mai angaja contractual, în atare condiții, creditorul care ar fi supus unui astfel de risc al neexecutării
dublate și de o nerăspundere a debitorului? Cum ar arăta circuitul civil într-un astfel de scenariu? Nu
credem că aceasta a fost intenția legiuitorului. De aceea, relativizarea aprecierii capacității de prevedere
a debitorului, atât în privința evenimentului caz fortuit (raportat inclusiv la criteriul de apreciere folosit
în cazul evenimentului forță majoră, unde se folosește doar termenul „imprevizibil”), cât și în aceea a
prejudiciului, la momentul încheierii contractului, apreciem că trebuie înțeleasă în sensul la care face
trimitere art. 1480, alin. 1 Cod civil, pentru faza executării contractului. Se are astfel în vedere etalonul
unui debitor mediu prudent, însă acest etalon nu reprezintă un tip abstract, ci un tip care aparține clasei
debitorului concret, cu educația acestuia, cu mediul de proveniență al acestuia, cu profesia sa etc., clasă
din care se alege bunul proprietar și la care se raportează acel bun proprietar, nu vor fi incluse în
alcătuirea modelului bunului proprietar însă nici o trăsătură care definește, în concret personalitatea
debitorului (gradul său de inteligență, temperamentul ș.a.). Așezarea acestui bun proprietar în
împrejurările în care debitorul concret a încheiat și a executat contractul, avându-se în vedere și natura
contractului, și compararea conduitei așteptate a acestui bun proprietar cu aceea concretă a debitorului
va releva dacă debitorul, pe de o parte, putea, la momentul încheierii contractului, să prevadă
prejudiciile care este chemat să le repare și, pe de altă parte, dacă, în executarea

contractului, acesta a depus toate diligențele pe care respectivul bun proprietar le-ar fi depus. Rezultatul
analizei va arăta pe care dintre prejudiciile pe care creditorul le solicită la reparare va fi obligat debitorul
să le repare, ajustându-se astfel reparația după conținutul exact al obligației, în care nu intră altceva
decât ceea ce debitorul a putut să prevadă, la momentul încheierii contractului. Culpa debitorului în
neexecutare nu va putea fi reținută decât cu privire la faptele pe care, la momentul încheierii
contractului, acesta le-a prevăzut sau putea să le prevadă că reprezintă neexecutări, respectiv la
prejudiciile pe care, la același moment, acesta le-a prevăzut sau le-a putut prevedea ca urmări negative
ale neexecutării.

Să nu ne închipuim că, la data încheierii contractului, debitorul este ținut să efectueze calcule complexe
privind diligențele pe care trebuie să le depună în executarea conformă a contractului, conduitele care
vor constitui neexecutări, prejudiciile la care acestea vor da naștere, iar creditorului îi este îngăduit,
întotdeauna, să rămână pasiv în această privință; nu, în stabilirea conținutului contractului, ambele părți
au obligația de a se informa reciproc, astfel că și creditorului îi revine sarcina să-i comunice debitorului
orice informații relevante cu privire la așteptările sale legitime pe care le are de la respectivul contract,
la conduita pe care o așteaptă de la debitor, la valoarea pe care o atribuie prestațiilor acestuia etc, mai
ales în situațiile în care debitorul nu ar avea cum să cunoască toate aceste detalii, ținând cont de
împrejurări. De exemplu, dacă se încheie un contract de transport al unor bunuri, expeditorul trebuie să-
l informeze pe debitor clar despre valoarea bunurilor transportate, pentru ca acesta să își dea
consimțământul în deplină cunoștință de cauză și să poată fi considerat, ulterior, culpabil și răspunzător
pentru pieirea respectivelor bunuri; într-un asemenea caz, în care transportatorul preia de la expeditor
un colet ambalat, fără să-i cunoască conținutul, el nu va răspunde, de pildă, în cazul în care conținutul
coletului piere din culpa sa, decât până la limita valorii pe care expeditorul i-a comunicat-o că ar avea-o
respectivul conținut, la momentul încheierii contractului (art. 2005, alin. 3 Cod civil).

Previzibilitatea prejudiciului se constituie astfel și într-o limită a acestuia, însă numai în situația în care
neexecutarea se datorează culpei, adică neglijenței sau imprudenței debitorului; dacă însă neexecutarea
este intenționată ori se datorează culpei grave a acestuia (culpa lata dolo equiparatur – culpa gravă
echivalează intenției; este vorba despre situația în care debitorul adoptă o conduită pe care, aflându-se
în aceleași împrejurări, nici cel mai limitat om nu ar fi adoptat-o), debitorul va fi ținut să repare și
prejudiciul pe care nu l-a putut prevedea, ca o consecință a neexecutării respective, la momentul
încheierii contractului, deci prejudiciul imprevizibil chiar și pentru debitorul mediu prudent.

Textul art. 1533 Cod civil se referă expres la previzibilitatea întinderii prejudiciului, neavând în vedere
evaluarea acestuia, adică însuși cuantumul reparației, al daunelor-interese. Tocmai de aceea, în
considerarea principiului reparării integrale a prejudiciului, ținând cont că dreptul la repararea acestuia
se naște în ziua cauzării sale, întinderea daunelor-interese trebuie raportată la acea zi, rămânând astfel
în sarcina debitorului eventualele variații de valoare cauzate fie de scăderea sau de creșterea puterii de
cumpărare a monedei cu care se plătește în contract, fie de fluctuațiile pieței pe care se tranzacționează
bunul sau serviciul respectiv, între momentul încheierii contractului și acela al producerii prejudiciului.
Reparația trebuie să constituie o valoare de înlocuire, care să permită creditorului, la momentul în care
este stabilită, să

achiziționeze de pe piață exact același bun sau exact același serviciu de care a fost privat prin
neexecutare (aici discutăm, practic, despre executarea prin echivalent), precum și să obțină exact același
profit pe care l-ar fi obținut dacă ar fi valorificat respectivul bun sau serviciu de care a fost lipsit, dar și
să-și recupereze toate celelalte pierderi, cheltuieli pe care le-a făcut în considerarea executării
contractului, la valoarea acestora de la data stabiliri întinderii despăgubirii. De aceea, scurgerea unei
anumite perioade de timp, semnificative, între momentul producerii prejudiciului și cel al pronunțării
hotărârii judecătorești permite creditorului să solicite valorizarea daunelor-interese, adică actualizarea
valorii lor având în vedere indicele de depreciere monetară (de inflație), indicele prețurilor de consum
etc., precum și dobânzi (convenționale sau, în lipsă, legale) calculate până la data plății efective și
integrale a despăgubirilor, de către debitor.

DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I

CURS 10

REMEDIILE NEEXECUTĂRII CONTRACTULUI (III).

RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ (2). REZOLUȚIUNEA/REZILIEREA/REDUCEREA PROPORȚIONALĂ A

PROPRIEI PRESTAȚII CORELATIVE A CREDITORULUI.

REMEDIILE NEEXECUTĂRII CONTRACTULUI DE CĂTRE CREDITOR.

ÎNCETAREA CONTRACTULUI

III. Răspunderea contractuală (2)

A. Răspunderea contractuală pentru fapta proprie a debitorului (continuare)

b) Evaluarea legală a daunelor-interese are ca temei premisa că executarea cu întârziere a obligațiilor

este de natură a genera întotdeauna prejudicii creditorului prin însuși acest fapt, al întârzierii în
executare, care îl pune pe creditor în situația de a nu putea beneficia, conform așteptărilor sale legitime
pe care și le-a prefigurat la momentul încheierii contractului, la termenul stabilit, de prestația asumată
de către debitor; creditorul este astfel pus atât în imposibilitatea de a se folosi personal de ceea ce
prestația care ar fi trebuit executată de către debitor i-ar fi oferit, precum și de a valorifica, la rândul lui,
superior, această prestație, pentru a obține beneficiile aferente; pornind de la această ultimă idee,
legiuitorul îl creditează pe creditor cu un cuantum minim al daunelor-interese, la care este îndrituit chiar
fără a face dovada existenței vreunui prejudiciu cauzat prin întârzierea în executare.

Suntem deci în prezența unei prezumții legale absolute privind existența prejudiciului, precum și
întinderea minimă a acestuia, care are ca punct de plecare faptul vecin și conex al executării tardive a
obligației contractuale.

Concluzia este susținută de argumente de text. Astfel, din ambele texte legale (art. 1535 și art. 1536 Cod
civil) rezultă, pe de o parte, faptul că este suficient ca creditorul să probeze întârzierea în executare,
pentru ca el să fie îndreptățit la daune-interese care să-i acopere prejudiciile astfel suferite, chiar fără a
face dovada existenței și a întinderii acestora; în plus, debitorului nu îi este îngăduit să facă proba
contrară; cu alte cuvinte, el nu are dreptul să dovedească nici faptul că creditorului nu i-a fost cauzat nici
un prejudiciu ca urmare a întârzierii în executare, precum nici faptul că prejudiciul efectiv suferit de către
creditor din această cauză este mai mic decât cel prezumat de către legiuitor. Un astfel de mecanism al
dovedirii unui fapt juridic este specific prezumției legale absolute.

Pe de altă parte, creditorului îi este îngăduit să facă dovada faptului că prejudiciul suferit de el ca urmare
a întârzierii debitorului în executare este mai mare decât cel prezumat absolut de către legiuitor și să
obțină daune-interese în acest cuantum.

Legiuitorul vine astfel în întâmpinarea creditorului ușurându-i sarcina probei, pe de o parte, și pe de altă
parte, garantându-i dreptul la daune-interese pentru întârzierea executării, în cuantumul minim stabilit
legal.

Astfel, răspunderea contractuală își manifestă funcția reparatorie.

În același timp, funcția preventiv-educativă specifică ambelor forme ale răspunderii civile, tinde, în
materia de interes, să îl disciplineze pe debitor în sensul de a-și executa la timp obligațiile contractuale,
știind de la bun început, adică încă de la momentul încheierii contractului, că întârzierea în executare îi
va atrage răspunderea contractuală și obligația de a plăti daune-interese în acest sens.
Se înțelege deci că evaluarea legală a daunelor-interese are ca domeniu de aplicare daunele-interese
moratorii, căci numai acestea sunt datorate de către debitor ca urmare a executării cu întârziere a
obligațiilor sale și pot fi cumulate cu această executare (conformă, din perspectiva cantitativă și din cea
calitativă) în natură.

Reamintim succint că o obligație nu poate fi executată silit până ce nu a ajuns la scadență și astfel
creanța corelativă acesteia a devenit exigibilă, conform art. 663 C.pr.civ. Deci, debitorului nu îi poate fi
cerută executarea obligației înaintea scadenței.

În măsura în care debitorul execută benevol obligația înaintea scadenței acesteia (plata anticipată), plata
făcută în cunoștință de cauză este una valabilă, dacă obligația, la data plății, era eficace și părțile nu au
convenit contrariul ori aceasta nu rezultă din natura contractului sau din împrejurările în care a fost
încheiat (art. 1496, alin. 1 Cod civil), sau nedatorată, dacă obligația, la data plății, nu era încă eficace.

Sunt avute aici în vedere obligațiile afectate de modalitatea termenului suspensiv, indiferent că acesta
este stipulat de părți sau este determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea
ori al uzanțelor (termenul suspensiv amână scadența; art. 1414 Cod civil), respectiv acelea afectate de
modalitatea condiției suspensive (care amână eficacitatea însăși a obligației; art. 1400 Cod civil).

De asemenea, scadența obligației poate fi amânată, de către instanța de judecată, la cererea debitorului,
dacă natura prestației sau locul unde urmează a se face plata o impune (art. 1495, alin. 2 Cod civil).

Concomitent, trebuie avută în vedere și ordinea executării obligațiilor stabilită la art. 1555 Cod civil, care
face ca neexecutarea unei obligații scadente, dar care trebuie să fie executată ulterior obligației
reciproce și corelative, a celeilalte părți, să fie una justificată, motiv pentru care, într-un astfel de caz,
dreptul creditorului la plata de daune-interese moratorii nu se naște decât de la data la care el însuși și-a
executat propria-i obligație, care trebuia executată prima.

În mod corespunzător, invocarea întemeiată și legală, de către una dintre părțile contractante, a
excepției de neexecutare a contractului având ca obiect executarea unei obligații pecuniare va avea ca
efect temporizarea forței obligatorii a contractului în favoarea celui care a invocat excepția până când
cealaltă parte contractantă își va fi executat propria-i obligație scadentă; în tot acest răstimp însă,
neexecutarea obligației scadente a celui care a invocat excepția de neexecutare a contractului este una
justificată și nu dă dreptul la daune-interese creditorului decât începând cu data la care el însuși și-a
executat propria-i obligație.

Invocarea temeinică și legală a imposibilității fortuite temporare de executare, care l-a împiedicat pe
debitor să-și execute obligația la scadență va fi de natură a-l absolvi pe acesta de plata de daune-
interese moratorii pentru întârzierea în executare, deoarece el nu este culpabil pentru aceasta.

În privința obligațiilor pecuniare, pornind de la alin. 6 al art. 1634 Cod civil, imposibilitatea fortuită de
executare totală și definitivă nu poate fi invocată drept cauză de stingere a obligației, căci genera non
pereunt. Obligațiile de a face, după cum am
văzut, se sting, în principiu, dacă evenimentul fortuit care a generat imposibilitatea de executare a
intervenit înainte ca debitorul să fi fost pus în întârziere (art. 1634, alin. 1 Cod civil), cu consecința că nu
se mai poate vorbi, într-un astfel de caz, despre întârzierea în executare, nemaiexistând obligația de a
executa respectiva prestație.

În toate celelalte cazuri decât cele enumerate mai sus, în care scadența obligației este amânată,
obligația trebuie executată de îndată ce aceasta a fost asumată, conform art. 1495, alin.1 Cod civil.

Așadar, în principiu, scadența obligației coincide cu momentul nașterii acesteia.

Să nu uităm, de asemenea, că termenul suplimentar de executare acordat debitorului odată cu

notificarea de punere în întârziere nu are ca scop rescadențarea obligației, din moment ce chiar art.
1522, alin. 4 îi conferă creditorului dreptul la daune-interese calculate pe parcursul curgerii acestui
termen; deci chiar și în cazurile în care creditorul îl pune în întârziere pe debitor și îi acordă acestuia un
termen suplimentar de executare, daunele-interese moratorii vor curge de la scadență până la
executarea integrală, efectivă a obligației.

Orice executare cu întârziere, nejustificată și /sau culpabilă va da așadar dreptul creditorului la plata de
daune-interese moratorii și, corelativ, va naște în sarcina debitorului obligația de plată a acestora.

Din punctul de vedere al obiectului obligațiilor pe care legiuitorul le are în vedere în sensul că întârzierea
în executare face să se prezume absolut cauzarea de prejudicii creditorului și că acestea sunt cel puțin
egale cu cuantumul minim stabilit de lege, distingem între obligațiile pecuniare și obligațiile de a face al
căror obiect este evaluabil în bani.

• • Obligațiile pecuniare (art. 1535 Cod civil și O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală
remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești) au ca obiect, după cum bine știm, plata unei
sume de bani. Acestea, prin specificul obiectului prestației, pot fi executate întotdeauna în natură,
nefiind, practic, susceptibile de a fi executate prin echivalent. Deci executarea conformă a obligației
bănești presupune plata, la scadență, a întregii sume de bani datorate.

Dacă o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune-interese moratorii.

Data de la care încep să curgă aceste daune-interese moratorii este aceea a scadenței.

În materie așadar, indiferent dacă obligația pecuniară a fost asumată în exercițiul activității unei
întreprinderi sau nu, daunele-interese moratorii se socotesc începând cu data scadenței. Apreciem,
alăturându-ne opiniilor deja exprimate în acest sens în literatura juridică și primind cu rezerve opiniile
contrare, că, în cazul obligațiilor pecuniare, dreptul creditorului de a solicita plata acestor daune-
interese moratorii nu este condiționat de îndeplinirea anterioară a formalității punerii în întârziere a
debitorului cu privire la executarea obligației principale. Concluzia răzbate din formularea pe care
legiuitorul a utilizat-o, precum și din modul în care s-a raportat la momentul de la care încep să fie
calculate daunele-interese moratorii, în cuprinsul art. 1535 Cod civil, în comparație cu soluția avansată în
materia obligațiilor de a face al căror obiect este evaluabil în bani, în textul art. 1536 Cod civil. Nu am
vedea utilitatea formalității punerii prealabile în întârziere a debitorului, din moment ce calculul
daunelor-interese se face oricum începând cu ziua scadenței (exclusiv) sau cu cea

imediat următoare scadenței (inclusiv – a se vedea, în acest sens, prevederile art. 1553 Cod civil, privind
calculul termenului socotit pe zile).

Data până la care sunt calculate și datorate aceste daune-interese moratorii este data plății efective și
integrale a datoriei (ziua în care s-a făcut plata nu mai intră în calcul, întrucât, începând cu acea zi,
creditorul beneficiază de prestația primită și se poate folosi de aceasta).

Cuantumul daunelor-interese moratorii este, în principiu, cel convenit de către părți. Este vorba aici
despre convenția accesorie încheiată de către părți odată cu încheierea contractului sau ulterior acestui
moment, dar, în mod necesar, anterior scadenței, convenția care poartă denumirea de „clauză penală”,
prin care părțile stabilesc anticipat cuantumul daunelor-interese moratorii datorate de către debitor în
cazul întârzierii la plată. O eventuală convenție a părților intervenită după momentul plății, adică al
stingerii integrale, benevole a obligației, de către debitor, cu privire la cuantumul daunelor-interese pe
care acesta le va plăti creditorului pentru executarea cu întârziere a obligației va constitui o tranzacție. În
textul art. 1535 Cod civil, legiuitorul face vorbire însă despre clauza penală, fapt care rezultă mai ales din
textele alin. 2 și 3 ale acestui articol. Desigur, în temeiul principiului autonomiei de voință, respectiv al
celui al libertății de a contracta, nimic nu împiedică părțile să convină asupra înlăturării efectelor clauzei
penale (o astfel de convenție ar constitui un mutuus dissensus), respectiv să încheie o tranzacție privind
suma de bani pe care debitorul o datorează cu titlu de daune-interese moratorii.

Dacă părțile nu au încheiat o clauză penală privind cuantumul dobânzilor moratorii, debitorul va datora
creditorului daune-interese moratorii în cuantumul prevăzut de lege.

O.G. nr. 13/2011 reglementează în domeniul dobânzii legale remuneratorii și al celei penalizatoare
pentru obligații bănești.

Potrivit art. 1 din acest act normativ,

(1) Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al
unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești.

(2) Dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată
pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației, este denumită dobândă
remuneratorie.

(3) Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la
scadență este denumită dobândă penalizatoare.

Așadar, legiuitorul folosește termenul de „dobândă” atât în sensul propriu-zis al acestuia, acela de
dobândă remuneratorie, care reprezintă, practic, costul împrumutului, și prin care se înțelege se înțeleg
nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci și alte prestații, sub orice titlu sau denumire, la care
debitorul se obligă drept echivalent al folosinței capitalului (art. 2168 Cod civil; alin. 5 al art. 1 din O.G.
nr. 13/2011), cât și în locul daunelor-interese moratorii, utilizând în acest sens sintagma dobândă
penalizatoare.

Apreciem că utilizarea acestei sintagme – dobândă penalizatoare – restrânge funcțiile tradiționale ale
răspunderii contractuale datorate în temeiul clauzei penale, care se subsumează, în principiu, celor ale
răspunderii civile în general – este vorba despre funcția reparatorie și despre cea preventiv-educativă –
doar la cea de-a treia funcție,

care fost asociată acestei răspunderi – funcția punitivă sau sancționatorie – și care, în răspunderea civilă,
nu este manifestă decât cu caracter de excepție.

Pentru lecția de astăzi, pentru noi prezintă interes dobânda penalizatoare, însă, din pricina faptului că
modul de clacul al acesteia este strâns legat de cel al dobânzii remuneratorii, nu putem eluda discuțiile
cu privire la aceasta din urmă. Deci, în cele ce succed, ne vom referi la modul de calcul al dobânzii
remuneratorii, respectiv la cel al dobânzii penalizatoare, pentru obligațiile bănești, atât pentru cele care
decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, cât și pentru cele care nu decurg din
exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3, alin. 3 Cod civil, întrucât însuși legiuitorul
face această demarcație, în cuprinsul O.G. nr. 13/2011.

Premisa de la care trebuie să pornim este fixată în cuprinsul art. 2 din O.G. nr. 13/2011, conform căreia,
în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de
dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului
acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

În ceea ce privește dobânda penalizatoare, care prezintă interes special pentru lecția de astăzi, textul
art. 1535 Cod civil conține exact aceeași prevedere: cuantumul acesteia este cel convenit de părți, în
principiu, iar, în lipsa acestuia, cel prevăzut de lege.

Conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011:

(1) Rata dobânzii legale remuneratorii (DLR) se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii
Naționale a României (DRBNR), care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a
Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României.

(2) Rata dobânzii legale penalizatoare (DLP) se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4
puncte procentuale.

(2^1) În raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală
penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale.

(3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art.
3 alin. (3) din Codul civil, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin.
(2), diminuat cu 20%.
(4) Nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României va fi publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, prin grija Băncii Naționale a României, ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică
monetară se va modifica.

Conform art. 5 din același act normativ,

(1) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art.
3 alin. (3) din Codul civil, dobânda (este vorba despre dobânda convențională, care poate fi
remuneratorie – DCR - sau penalizatoare - DCP) nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe
an.

(2) Orice clauză prin care se încalcă dispozițiile alin. (1) este nulă de drept. În acest caz, creditorul este
decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală.

(3) Valabilitatea nivelului dobânzii convenționale se determină prin raportare la dobânda legală în
vigoare la data stipulării.

Potrivit art. 8, alin. 1 din O.G. nr. 13/2011, regula este că dobânda se va calcula numai asupra
cuantumului sumei împrumutate (datorate).

Cu titlu de excepție, conform alin. 2 al aceluiași text legal, dobânzile penalizatoare se pot capitaliza și pot
produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale încheiate în acest sens, după scadența lor, dar numai
pentru dobânzi datorate pe cel puțin un an. Deci, în primul rând, pentru ca dobânzile penalizatoare să se
poată capitaliza și produce dobânzi, la rândul lor, este nevoie de o convenție specială a părților în acest
sens, în care acestea să prevadă această prerogativă a creditorului, această modalitate de calcul al
dobânzii compuse. În al doilea rând, această convenție specială nu se poate încheia decât după ce
dobânzile penalizatoare au ajuns la scadență, adică, numai trecerea unui an de la data la care au început
să curgă și numai pentru dobânzi datorate pe cel puțin un an.

Alin. 3 al aceluiași articol statuează că dobânzile remuneratorii se pot capitaliza și pot produce dobânzi
fără restricții.

Este vorba aici despre anatocism, care reprezintă operațiunea juridică prin care se capitalizează periodic
dobânda neachitată la scadență, cuvenită unei sume împrumutate, operațiune ce se concretizează în
cumularea dobânzii scadente și neachitate cu suma datorată și aplicarea în continuare a dobânzii la
valoarea astfel rezultată. Cu alte cuvinte, într-un contract de împrumut, de exemplu, încheiat pentru o
perioadă de trei ani, în care s-a stipulat o anume dobândă remuneratorie convențională/an, restituirea
sumei împrumutate în rate egale lunare care cuprind atât suma împrumutată (capitalul) cât și dobânda
aferente unei luni, și dreptul creditorului de a capitaliza dobânda neachitată, la finele fiecărui an;
aceasta înseamnă că, dacă, spre pildă, în primul an al contractului, împrumutatul restituie întregul
capital aferent celor 12 luni, însă dobândă aferentă numai a 8 luni, dobânda scadentă și neplătită până la
finele acelui an se adună sumei împrumutate rămase de achitat (adică se capitalizează, se transformă
din dobândă în capital), urmând ca, în următorii doi ani, să se calculeze și să se perceapă dobândă
remuneratorie la întreaga sumă astfel rezultată; în acest fel, dobânda neplătită la scadență în primul an
al contractului ajunge să producă, la rândul ei, dobânzi.

Având în vedere aceste prevederi legale, este de observat că, în calculul oricărui tip de dobândă, se
pleacă de la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care reprezintă și nivelul
dobânzii legale remuneratorii în raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu
caracter lucrativ (DLRp = dobânda legală remuneratorie între profesioniști). Actualmente, rata dobânzii
de referință a BNR este de 2%/an. Vom folosi, pentru exemplificare, această rată, chiar dacă ea este
supusă schimbării periodice.

DLRp = DLR = DRBNR = 2%/an X suma datorată

DLRnp (dobânda legală remuneratorie între neprofesioniști) = DLR – (20% X DLR) = 2% - (20% X 2%) = 2%
- 0,4% = 1,6 %/an X suma datorată

DLPp (dobânda legală penalizatoare între profesioniști) = DRBNR + 8% = 2% + 8% = 10%/an X suma

datorată

DLPnp (dobânda legală penalizatoare între neprofesioniști) = (DRBNR + 4%) – 20% X (DRBNR + 4%) = (2%
+ 4%) – 20% X 6% = 6% - 1,2% = 4,8%/an X suma datorată

În privința dobânzii convenționale, în raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi
cu caracter lucrativ, acesta este nelimitată.

În schimb, dobânda convențională în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei
întreprinderi cu caracter lucrativ nu poate depăși cu mai mult de 50% rata dobânzii legale, indiferent că
este vorba despre dobânda remuneratorie sau despre cea penalizatoare. De unde:

DCRnp (dobânda convențională remuneratorie între neprofesioniști) = MAXIM: DLRnp + 50% X DLRnp =
1,6% + 50% X 1,6% = 1,6% + 0,8% = 2,4%/an X suma datorată

DCPnp (dobânda convențională penalizatoare între neprofesioniști) = MAXIM: DLPnp + 50% X DLPnp =
4,8% + 50% X 4,8% = 4,8% + 2,4% = 7,2%/an X suma datorată.

Este de reținut sancțiunea legală consacrată pentru încălcarea dispozițiilor legale prin care se limitează
dobânda convențională în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu
caracter lucrativ. Aceasta este nulitatea absolută a clauzei contractuale prin care se încalcă această
limită. În plus față de nulitatea absolută a clauzei contractuale prin care se stipulează o dobândă
remuneratorie sau penalizatoare mai mare decât cea permisă de lege, intervine și sancțiunea decăderii
creditorului din dreptul de a percepe chiar și dobânda legală, indiferent că aceasta este remuneratorie
sau penalizatoare, după caz.

Conform art. 6 din O.G. nr. 13/2011, dobânda, indiferent că este remuneratorie sau penalizatoare, se
stabilește prin act scris. Sancțiunea nerespectării acestei forme a înscrisului fie sub semnătură privată,
fie autentic, constă în limitarea creditorului la a percepe exclusiv dobânda legală. Deci creditorul nu
poate face dovada cuantumului dobânzii convenționale cu nici un alt mijloc de probă, decât cu înscrisul
în care, prin acordul părților, a fost stabilită aceasta. Concluzia, în opinia noastră, cu privire la forma
scrisă solicitată prin art. 6 din O.G. nr. 13/2011 a convenției de dobândă, pornind de la sancțiunea
acesteia, este că aceasta este solicitată de către legiuitor ad probationem cu privire la cuantumul
dobânzii convenționale, iar nu la caracterul purtător de dobândă al obligației. Astfel, părțile pot dovedi,
potrivit dreptului comun în materie privind dovada actelor juridice, conținutul acestora, deci inclusiv
existența unei convenții de dobândă, adică a faptului că obligația debitorului este purtătoare de
dobânzi, fie remuneratorii, fie penalizatoare, însă, cuantumul acestora nu va putea fi dovedit decât cu
un înscris din care să rezulte acordul de voință în acest sens.

Potrivit art. 7 din O.G. nr. 13/2011, precum și art. 2170, prima propoziție Cod civil, plata anticipată a
dobânzii remuneratorii se poate efectua pe cel mult 6 luni, dobânda astfel încasată nefiind supusă
restituirii, indiferent de variațiile ulterioare ale dobânzii legale.

Revenind al textul art. 1535 Cod civil, conform alin. 2 al acestuia, dacă, înainte de scadență, debitorul
datora dobânzi mai mari decât dobânda legală (se are aici în vedere dobânda legală penalizatoare în
raporturile juridice care decurg sau care nu decurg, după caz, din exploatarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ, așa cum a fost calculată în cele ce preced, după cum rezultă din textul art. 10 din O.G. nr.
13/2011: „Dispozițiile art. 1535 … sunt aplicabile dobânzii penalizatoare”, și ținând seama de limitările
legale impuse în materia dobânzii convenționale penalizatoare), atunci dobânda penalizatoare este
datorată la nivelul aplicabil înainte de scadență.

Deci, dacă, în contractul încheiat între ele, părțile nu au inserat o clauză penală (privind dobânda
penalizatoare), însă au prevăzut o clauză de dobândă privind dobânda remuneratorie, iar cuantumul
acesteia este mai mare decât dobânda legală penalizatoare, atunci și dobânda penalizatoare se va
datora la nivelul aceluiași cuantum la care părțile, prin acordul lor de voință, au stabilit costul
împrumutului. Explicația alegerii făcute de către legiuitor este destul de simplă: dacă, la data încheierii
contractului, părțile au convenit că echivalentul folosinței capitalului pus la dispoziția debitorului de
către creditor este într-un anumit cuantum, este firesc ca privarea creditorului de bunul său, prin
neplata la scadență a sumei datorate, de către debitor, să-l coste pe acesta din urmă tot atât cât l-a
costat și înainte de scadență, prezumându-se că, pentru creditor, valoarea folosinței capitalului respectiv
este aceeași și după scadență ca la data încheierii contractului.

Conform alin. 3 al art. 1535 Cod civil, dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda
legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a
prejudiciului suferit.

Așadar, în ipoteza în care, în contractul încheiat între ele, părțile nu au stipulat o clauză penală (privind
dobânda penalizatoare), respectiv nici o clauză de dobândă remuneratorie (deci obligația nu este
purtătoare de astfel de dobânzi), sau au stipulat o astfel de clauză de dobândă remuneratorie, însă
cuantumul dobânzii remuneratorii este inferior dobânzii legale penalizatoare (precizăm, din nou, că se
are aici în vedere dobânda legală penalizatoare în raporturile juridice care decurg sau care nu decurg,
după caz, din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, așa cum a fost calculată în cele ce preced,
după cum rezultă din textul art. 10 din O.G. nr. 13/2011: „Dispozițiile art. 1535 … sunt aplicabile dobânzii
penalizatoare”, și ținând seama de limitările legale impuse în materia dobânzii convenționale
penalizatoare), creditorul are dreptul la dobânzi penalizatoare în cuantumul dobânzii legale
penalizatoare, fără a trebui să probeze, în acest sens, existența sau întinderea prejudiciului suferit prin
întârzierea executării. Dacă însă, urmare a executării tardive a obligației, creditorul a suferit un
prejudiciu superior cuantumului dobânzii legale penalizatoare, acesta, sub condiția dovedirii
respectivului prejudiciu și a întinderii lui, are dreptul la daune-interese moratorii pentru acoperirea
integrală a prejudiciului.

• • Obligațiile de a face al căror obiect este evaluabil în bani, în măsura în care sunt executate cu
întârziere, dau întotdeauna creditorului dreptul de a percepe daune-interese egale cu dobânda legală,
calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligației, cu
excepția cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare
cauzat de întârzierea în executarea obligației (art. 1536 Cod civil).

O primă observație care se poate face referitor la prevederea legală în discuție este aceea că domeniul
său de aplicare trebuie limitat la obligațiile de a face al căror obiect este evaluabil în bani, căci textul face
vorbire expresă despre „echivalentul în bani al obligației”, ceea ce înseamnă că acesta trebuie să fie
determinabil.

Echivalentul în bani al obligației neexecutate la termen nu reprezintă prețul pe care creditorul l-a plătit
sau la care s-a angajat în contraprestație, ci contravaloarea, pe piața bunului sau a serviciului respectiv, a
prestației care constituie obiectul obligației respective. Soluția adoptată de către legiuitor este
explicabilă relativ facil: creditorul a fost lipsit, pentru perioada de timp cuprinsă între data scadenței și
aceea a executării obligației de către debitor de însăși prestația datorată de acesta, pe care, dacă ar fi
beneficiat la timp de ea, ar fi valorificat-o obținând un beneficiu cel puțin egal cu dobânda legală
calculată la valoarea de piață a acestei prestații, pentru toată perioada întârzierii în executare.

Spre deosebire de obligațiile pecuniare, în cazul obligațiilor de a face daunele-interese moratorii curg
numai de la data punerii prealabile în întârziere a debitorului.

Dobânda legală la care face trimitere textul art. 1536 Cod civil este cea prevăzută în O.G. nr. 13/2011 cu
titlu de dobândă penalizatoare și se calculează conform formulelor mai sus arătate, ținând seama de
faptul că obligația a fost sau nu asumată într-un raport juridic care decurge din exploatarea unei
întreprinderi cu caracter lucrativ. Definiția însăși a dobânzii penalizatoare, conținută în art. 1, alin. 3 din
O.G. nr. 13/2011, este cea care se calează exact pe ipoteza descrisă de art. 1536 Cod civil, care se referă
la o dobândă datorată de la data scadenței până la aceea a executării obligației. Art. 10 din O.G. nr.
13/2011 nu împiedică aplicarea art. 1536 Cod civil dobânzii penalizatoare, ci doar restrânge sfera de
aplicare a art. 1535, respectiv a art. 1538 – 1543 la dobânda penalizatoare, arătând că acestea nu sunt
aplicabile dobânzii remuneratorii. În pofida a ceea ce arată titlul O.G. nr. 13/2011, care îi circumscrie
domeniul de aplicare exclusiv la obligațiile bănești, de lege lata nu există o altă reglementare în materie.
Chiar Banca Națională a României, în documentele sale oficiale, trimiterile pe care le face la dobânda
legală sunt cele referitoare la O.G. nr. 13/2011. Acestea sunt motivele pentru care apreciem că textele
O.G nr. 13/2011 sunt aplicabile și art. 1536 Cod civil.

Dacă creditorul va putea face dovada unui prejudiciu superior cuantumului dobânzii legale, cauzat prin
întârzierea în executare, atunci el va fi îndreptățit la daune-interese moratorii în cuantumul necesar a
acoperi respectivul prejudiciu.

De asemenea, dacă, în contractul încheiat între părți, a fost stipulată o clauză penală în care au fost
fixate daunele-interese moratorii datorate de către debitor în ipoteza întârzierii în executare, atunci
creditorul are dreptul la a pretinde de la debitor aceste daune-interese, fără a fi nevoit, în acest sens, să
dovedească existența sau întinderea vreunui prejudiciu (art.1538, alin. 4 Cod civil).

Am concluzionat, când am vorbit despre daunele-interese moratorii, că acestea se cumulează

întotdeauna cu executarea în natură, nefiind susceptibile de a fi cumulate cu executarea prin echivalent
(care va fi alăturată daunelor-interese compensatorii) sau cu daunele-interese compensatorii. Din
această cauză, nu suntem în ipoteza reglementată de art. 1536 Cod civil dacă, după ce debitorul a fost
pus în întârziere solicitându-i-se să execute în natură prestația de a face la care s-a obligat, intervine un
eveniment fortuit care determină imposibilitatea de executare în natură, acesta urmând

a fi ținut, în principiu, la executarea prin echivalent a obligației sale (art. 1634, alin. 1 Cod civil), cu
excepția cazului în care dovedește faptul că, chiar dacă ar fi executat la termen, din pricina
evenimentului fortuit, creditorul tot nu s-ar fi bucurat de prestație (art. 1634, alin. 2 Cod civil), dacă nu
cumva debitorul și-a asumat respectivul eveniment fortuit și executarea chiar și în ipoteza producerii
acestuia (obligație de rezultat absolută). Executarea prin echivalent presupune, așa cum am văzut deja,
plata unei sume de bani în locul prestației inițiale. Deci, dacă creditorul optează pentru acest remediu
contractual, ipoteza exclude aplicabilitatea art. 1536 Cod civil, căci, în speță, nu mai există o executare în
natură a obligației cu care daunele-interese moratorii să poată fi cumulate; urmează că neexecutarea, la
data scadenței inițiale, de către debitor, a obligației de a face care între timp a devenit imposibil de
executat, dă creditorului dreptul de a solicita executarea prin echivalent și daune-interese
compensatorii, în care vor fi incluse toate despăgubirile datorate pentru prejudiciile cauzate pentru
neexecutarea de bună voie a obligației, înainte ca aceasta să devină imposibil de executat, aplicându-se,
după caz, dispozițiile art. 892 C.pr.civ. La acestea se pot adăuga penalitățile de executare care au fost
eventual percepute, în temeiul art. 906 C.pr.civ., înainte ca obligația să devină imposibil de executat în
natură. Explicația cumulării executării prin echivalent cu daunele-interese și cu penalitățile de executare
este destul de simplă: fiecare dintre aceste sume de bani percepute debitorului au un rol distinct de cel
al celorlalte, îndeplinind o funcție proprie: executarea prin echivalent îndeplinește o funcție
compensatorie (de plată), așezând creditorul în poziția în care s-ar fi aflat dacă ar fi primit, în natură,
prestația; daunele-interese îndeplinesc o funcție reparatorie, complinind insuficiența executării prin
echivalent, care se mărginește la valoarea de înlocuire a prestației, la data plății, însă nu acoperă
prejudiciile cauzate creditorului prin neexecutarea în natură (damnum emergenes, lucrum cessans,
eventualele cheltuieli făcute cu evitarea sau micșorarea prejudiciului); penalitățile de executare
îndeplinesc o funcție cominatorie, fiind menite doar pentru a înfrânge rezistența debitorului și al
convinge să-și execute obligația astfel cum și-a asumat-o (rolul acesteia transpare clar din textul art. 906
C.pr.civ., dar mai ales din cel al alin. 5 al acestuia, conform căruia înlăturarea sau reducerea penalității,
pe calea contestației la executare, se poate face, în primul rând, numai dacă debitorul și-a executat
obligația prevăzută în titlul executoriu și, în al doilea rând, numai dacă acesta dovedește existența unor
motive temeinice care au justificat întârzierea executării; deci micșorarea sarcinii sale patrimoniale nu
are nici o legătură cu cuantumul prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a întârzierii în
executare, ci doar cu faptul întârzierii, de unde, aceste penalități nu joacă nici un rol în repararea
prejudiciului, ci doar în constrângerea debitorului la executare).

c) Evaluarea convențională a daunelor interese este reglementată, sub titlul Clauza penală și arvuna, la
art. 1538 – 1546 Cod civil.

Așa cum am antamat deja, părțile contractante pot, în temeiul libertății contractuale și al autonomiei de
voință, să stipuleze, cu forță obligatorie, în contractul încheiat între ele, felul și/sau cuantumul
despăgubirilor datorate de către debitor în cazul în care acesta nu își execută nejustificat sau culpabil
obligațiile contractuale.

Acest lucru se poate realiza fie prin intermediul clauzei penale (art. 1538 – 1543 Cod civil), fie prin acela
al clauzei de arvună (art. 1544 – 1546 Cod civil).

Ambele aceste clauze, deși poartă această denumire, se pot materializa în convenții separate față de
contractul principal, însă ele vor avea întotdeauna, indiferent de forma lor de obiectivare, un caracter
accesoriu acestuia.

Art. 1540 Cod civil, în materia clauzei penale, stipulează, în acest sens, că nulitatea obligației principale o
atrage pe aceea a clauzei penale, însă nulitatea clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligației
principale.

În același sens poate fi interpretat și textul art. 1546 Cod civil, în materia arvunei, potrivit căruia arvuna
se restituie când contractul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia dintre părți, convenția
de arvună pierzându-și astfel cauza (ar putea intra în această sferă și desființarea retroactivă a
contractului pe temei de nulitate, dar și pe temeiul imposibilității fortuite de executare, spre exemplu;
textul analizat însă nu își reduce domeniul de aplicare doar la ipotezele de desființare a contractului,
acesta făcând vorbire despre cauze de încetare a contractului, trimițând astfel la art. 1321 Cod civil,
unde se enumeră, drept cauze de încetare: executarea, acordul de voință al părților, denunțarea
unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției; vom vedea însă că nu toate
aceste cauze de încetare vor avea ca efect și restituirea arvunei, chiar dacă ele nu atrag răspunderea
vreuneia dintre părți).

Așadar, existența ambelor convenții este guvernată de principiul accesorium sequitur principalem
(obligația accesorie urmează soarta obligației principale).

Caracterul accesoriu al clauzei de arvună, respectiv al clauzei penale prezintă însă anumite
particularități, indicând astfel o relativă autonomie a acestor convenții față de convenția principală,
explicată prin aceea că, întrucât una dintre funcțiile pe care ambele aceste forme de răspundere
contractuală o îndeplinesc este aceea reparatorie, remediul daunelor-interese este compatibil cu orice
alt remediu. Din această cauză, potrivit textului art. 1538, alin. 5 Cod civil, în materia clauzei penale, se
prevede expres că aceasta supraviețuiește rezoluțiunii/rezilierii contractului din culpa debitorului. La fel,
în materia clauzei de arvună, interpretarea per a contrario a art. 1546 Cod civil, mai sus discutat, dar și
lecturarea art. 1544, alin. 2 Cod civil conduc la aceeași concluzie.

Fiind forme de răspundere contractuală, practic, rolul lor este jucat exact în ipoteza în care debitorul nu
își execută culpabil obligațiile contractuale (în privința arvunei, avem în vedere, în acest sens, numai
arvuna confirmatorie, nu și pe cea penalizatoare). Astfel alin. 2 al art. 1540 Cod civil, în materia clauzei
penale, prevede că penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligației a devenit imposibilă
din cauze neimputabile debitorului (este vorba despre ipotezele identificate ca reprezentând cazuri de
neexecutare nejustificată și neculpabilă a obligației, întâlnite în situația obligațiilor de rezultat absolute
când, din pricina producerii unui eveniment fortuit, acestea devin imposibil de executat în natură, însă
imprevizibilitatea evenimentului respectiv la momentul încheierii contractului fac ca neexecutarea în
natură a obligației, deși nejustificată, să nu-i poată fi imputată debitorului, neputându-i-se reține culpa
în acest sens). Asemenea, art. 1546 Cod civil, în materia arvunei confirmatorii, stipulează că arvuna se
restituie, deci nu există temei al reținerii acesteia, în situațiile în care contractul încetează din cauze ce
nu atrag răspunderea vreuneia dintre părți (per a contrario, arvuna se reține, dacă încetarea contractului
este cauzată de conduita debitorului care îi atrage răspunderea contractuală a acestuia). Ambele
instituții juridice analizate așadar sunt strâns legate de ideea de neexecutare culpabilă

a obligațiilor de către debitor, căci atât imputabilitatea la care se referă art. 1540, alin. 2, cât și
răspunderea la care face trimitere art. 1546 Cod civil au în vedere legătura subiectivă stabilită între
debitor și fapta ilicită contractuală a neexecutării (cu aceeași precizare, că, în privința arvunei, avem în
vedere, în acest sens, numai arvuna confirmatorie, nu și pe cea penalizatoare).

Ambele clauze contractuale pot fi activate și produc efecte fără ca, pentru aceasta, creditorul să fie
nevoit să facă, în prealabil, dovada existenței și/sau a cuantumului prejudiciului suferit ca urmare a
neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale de către debitor. De asemenea, activarea ambelor
clauze poate fi făcută chiar în lipsa oricărui prejudiciu, în considerarea funcției punitive a ambelor
instituții juridice. În materia clauzei penale, acest lucru rezultă clar din art. 1538, alin. 4 Cod civil. În
materia clauzei de arvună (avem în vedere, în acest sens, numai arvuna confirmatorie, nu și pe cea
penalizatoare), întregul său mecanism, astfel cum este reglementat de art. 1544 Cod civil, relevă faptul
că aceasta este datorată creditorului independent de dovada existenței și/sau a cuantumului
prejudiciului; chiar rolul arvunei confirmatorii este acela de a pre-evalua cuantumul despăgubirilor pe
care debitorul le datorează creditorului în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale, exact
ca în cazul clauzei penale. De aceea, pentru a obține despăgubirea datorată în temeiul clauzei penale sau
în cel al arvunei confirmatorii, este suficient ca creditorul să facă dovada neexecutării lato sensu
culpabile a obligațiilor contractuale de către debitor. Soluția aleasă de către legiuitor este explicabilă
destul de facil, dacă ne raportăm la dispozițiile art. 1533 Cod civil, care dispun, reamintim, că, în temeiul
răspunderii contractuale, sunt reparabile doar prejudiciile care au fost sau care puteau fi prevăzute, la
data încheierii contractului, de către debitor. Or, fiind chemat să-și dea consimțământul (odată cu
încheierea contractului sau ulterior, dar înaintea neexecutării acestuia) cu privire fie la clauza penală, fie
la cea de arvună, debitorul prevede, fără îndoială, încă de la momentul respectiv, valoarea întinderii
prejudiciului pe care creditorul o atașează neexecutării, chiar dacă, in concreto, ca urmare a
neexecutării, acest prejudiciu nici nu există măcar. De cele mai multe ori, clauza penală este solicitată a
fi introdusă în contract de către creditor, care dorește astfel să exercite asupra debitorului o anumită
presiune psihologică, pentru a-l determina să-și execute conform obligația principală asumată; de aceea,
cuantumul valoric al clauzei penale depășește, în mod constant, valoarea eventualului prejudiciu suferit
de către creditor ca urmare a neexecutării; clauza de arvună, de asemenea, va supune debitorul culpabil
la pierderea sumei de bani sau a bunurilor fungibile date cu acest titlu, în cuantum îndoit; acestea sunt
aspecte de natură să asigure funcția cominatorie a ambelor acestor instituții juridice. Forța obligatorie a
contractului îl obligă pe debitor să presteze sau să lase, după caz, în favoarea creditorului, ceea ce s-a
angajat în schimbul neexecutării culpabile a obligației principale, asumându-și în deplină cunoștință de
cauză executarea acestei prestații. În felul acesta, ambele părți au dat dovadă de prudență la momentul
încheierii contractului, stabilind detaliat chiar și efectele răspunderii contractuale a celei care nu-și
execută culpabil obligațiile asumate. Într-o atare situație, obligarea creditorului la dovada existenței,
respectiv a cuantumului prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării nu se mai justifică.

Ambele instituții juridice (clauza penală și arvuna confirmatorie) analizate prezintă asemănări și în planul
funcțiilor pe care le îndeplinesc, explicabile întrucât atât

clauza penală, cât și clauza de arvună confirmatorie sunt forme ale răspunderii civile contractuale, având
scopul (comun), așa cum am arătat deja, de a pre-evalua convențional felul și cuantumul despăgubirilor
datorate creditorului în caz de neexecutare culpabilă a contractului de către debitor. Este vorba despre
funcțiile reparatorie (subliniind efectul de reparare a prejudiciului cauzat creditorului), penalizatoare
(revelând efectul punitiv, de sancționare a conduitei culpabile a debitorului, funcție care, în materie, o
completează sau o particularizează pe cea preventiv-educativă caracteristică răspunderii civile în
general), dar și o funcție cominatorie, de presiune psihologică asupra debitorului, care le distinge în
cadrul răspunderii contractuale.

Ceea ce este foarte important de reținut, în privința atât a clauzei penale, cât și în cea a clauzei de
arvună confirmatorie, este faptul că ambele sunt forme de manifestare a răspunderii contractuale,
motiv pentru care, pentru a fi accesate, este nevoie ca toate condițiile răspunderii contractuale să fie
îndeplinite.

Dincolo însă de aceste similitudini dintre clauza penală și clauza de arvună (confirmatorie), fiecare dintre
cele două instituții juridică prezintă particularități care le individualizează și de care ne vom ocupa în
cele ce succed.

• • Clauza penală, conform art. 1538, alin. 1 Cod civil, este aceea prin care părțile stipulează că
debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale.

Așadar, este de reținut că părțile pot stipula cu titlu de despăgubiri nu numai plata unei sume de bani, ci
și orice altă prestație care este în măsură să-i asigure, până la urmă, creditorului obligației neexecutate
culpabil de către debitor atât repararea prejudiciului cauzat astfel de către debitor, cât și satisfacția
sancționării acestuia din urmă pentru conduita sa culpabilă, dar și garanția că debitorul, în momentul
încheierii contractului, realizează valoarea subiectivă pe care creditorul o atașează prestației debitorului,
deci executării conforme a contractului. Practic, cuantumul clauzei penale, raportat la valoarea reală a
prestației debitorului, este un indicator al așteptărilor legitime ale creditorului din momentul încheierii
contractului. deci, părțile pot stipula ca obiect al clauzei penale atât plata unei sume de bani, cât și
executarea unei prestații de a da, precum și/sau a uneia de a face. Tot o clauză penală este și aceea
descrisă la alin. 5 al art. 1538 Cod civil, care se referă la clauza prin care creditorul este îndreptățit ca, în
cazul rezoluțiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata parțială făcută de
acesta din urmă, fiind exceptată expres, într-o asemenea ipoteză, aplicarea dispozițiilor privitoare la
arvună.

Ne aflăm, în clauza penală, în ipoteza pre-stabilirii, respectiv a pre-evaluării, prin acordul de voințe al
părților, a felului și al cuantumului despăgubirilor datorate de către debitor în caz de neexecutare
culpabilă a obligației sale.

Deși din nici un text care reglementează în materia clauzei penale nu transpare acest lucru, plecând de la
dispozițiile art. 1226, alin. 2 Cod civil, apreciem, alături de alți autori, că penalitatea poate fi ori
determinată (arătându-se, în clar, cuantumul acesteia, în însuși cuprinsul clauzei penale) ori
determinabilă (fixându-se, în cuprinsul clauzei penale, criterii de calcul al întinderii penalității), stabilirea
sa putând fi încredințată chiar și unui terț. Desigur, operând cu criteriile de determinare a cuantumului
penalității, judecătorul o va putea lichida (determina întinderea acesteia).

Cum funcționează clauza penală?

În nici un caz clauza penală nu transformă obligația principală în una alternativă sau în una facultativă. În
acest sens, debitorul nu are dreptul de a alege să execute clauza penală, în defavoarea executării în
natură a înseși prestației asumate contractual (art. 1538, alin. 3 Cod civil).

În schimb, pornind de la dreptul de opțiune al creditorului între mai multe remedii contractuale pe care
le poate accesa aflându-se într-un anume scenariu (drept de opțiune consacrat expres la art. 1516, alin.
2 Cod civil), textul art. 1538, alin. 2 Cod civil îi conferă creditorului un drept de opțiune între a cere, în caz
de neexecutare culpabilă a obligației de către debitor, fie executarea silită în natură a obligației
principale, fie clauza penală.

Clauza penală, fiindcă este destinată să-i acopere creditorului prejudiciile suferite ca urmare a
neexecutării conforme a contractului de către debitor, va putea fi cumulată cu remediul
rezoluțiunii/rezilierii, dacă sunt îndeplinite, bineînțeles, condițiile de accesare a acestui remediu

Clauza penală poate îndeplini o funcție compensatorie (sau de plată), caz în care ea va fi stipulată cu titlu
de daune-interese destinate să compenseze neexecutarea în natură a obligației principale. Într-un astfel
de caz, este de la sine înțeles că ea nu va putea fi cumulată cu însăși executarea în natură, precum nici cu
alte daune-interese compensatorii (art. 1539, prima frază Cod civil). Dacă însă există o executare parțială
sau defectuoasă în natură, clauza penală poate fi cumulată cu aceasta, însă doar parțial, scăzându-se
din valoarea ei aceea a beneficiului asigurat creditorului în urma executării respective în natură, pentru a
preveni astfel îmbogățirea fără justă cauză a acestuia. Deci ea se va reduce proporţional cu beneficiul pe
care executarea parţială l-a procurat creditorului.

Funcția reparatorie a clauzei penale se manifestă în situația în care aceasta este destinată a acoperi
prejudiciile cauzate prin întârzierea în executare, adică rolul ei este acela al daunelor-interese moratorii,
fixând o dobândă penalizatoare, potrivit O.G. nr. 13/2011. Într-o astfel de situație, este clar că ea se
poate cumula cu executarea tardivă, culpabilă, în natură a obligație principale (art. 1539 Cod civil).

Aceeași funcție și cu același efect, al posibilității cumulării clauzei penale cu executarea în natură, o
îndeplinește clauza penală stipulată cu titlu de daune-interese pentru neexecutarea obligației în locul
stabilit convențional, când debitorul execută obligația în natură, însă, culpabil, nu o face la locul în care
părțile au stabilit în contract că reprezintă locul executării acesteia (art. 1539 Cod civil). Cu toate
acestea, în acest caz, creditorul poate solicita activarea și cumularea clauzei penale cu executarea în
natură numai dacă nu renunță la acest drept (atenție: potrivit art. 13 Cod civil, renunțarea la un drept nu
se prezumă, aceasta trebuie să fie expresă) sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației, de
unde această din urmă ipoteză este asimilată renunțării la dreptul de a invoca clauza penală (art. 1539,
fraza a doua, in fine Cod civil).

Cuantumul penalității prevăzute în clauza penală se impune debitorului cu forța obligatorie a contratului.

De asemenea, în temeiul aceluiași principiu, instanța nu poate reduce penalitatea.

Prin excepție, potrivit art. 1541 Cod civil, instanța poate reduce penalitatea când:

• • obligația principală a fost executată în parte și această executare a profitat creditorului;

• • penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea
contractului, caz în care penalitatea astfel redusă trebuie să rămână superioară obligație principale.

Conform alin. 3 al aceluiași text normativ, orice stipulație contrară se consideră nescrisă, deci părțile nu
pot, prin convenția lor, să înlăture această putere a judecătorului de a reduce, exclusiv în cazurile
arătate, cuantumul penalității.

Prima ipoteză nu ridică probleme deosebite; soluția deja a fost antamată cu prilejul discuției purtate pe
marginea posibilității de a cumula clauza penală cu executarea în natură.

Cea de-a doua ipoteză însă va ridica, în practică, destule probleme.

Ce se poate obține din analiza textului legal?

Legiuitorul are ca punct de reper în aprecierea excesivității penalității prejudiciul ce putea fi prevăzut de
părți la încheierea contractului. Se observă o distanțare (nu știm dacă în mod conștient sau nu) de textul
art. 1533 Cod civil, unde este fixată limita prejudiciilor pe care debitorul este ținut să le repare la aceea a
prejudiciului pe care el, iar nu părțile, l-a prevăzut sau putea să-l prevadă la momentul încheierii
contractului. Explicația soluției adoptate de către legiuitor, pe care noi o întrevedem, la acest moment,
ar putea privi diferența de ipoteze de lucru: în cea descrisă la art. 1533 Cod civil, debitorul se angajează
la a executa obligația principală și, în acest sens, după cum am văzut deja, este chemat singur să-și
prefigureze setul de diligențe necesare în acest scop, precum și întinderea prejudiciilor pe care le-ar
putea cauza prin neexecutare; în cea configurată în art. 1541, alin. 1, lit. b, se are în vedere premisa că
clauza penală este rezultatul acordului de voințe al ambelor părți contractante și că, la fixarea acesteia,
au fost avute în vedere nu numai prejudiciile pe care debitorul le putea prevedea la momentul încheierii
contractului, dar și pe acelea pe care creditorul le-a atașat neexecutării culpabile a obligației de către
debitor, rezultând că tot ceea ce depășește această valoare asigură, în fapt, funcția cominatorie,
represivă a clauzei penale.

Pentru a nu înlătura totuși complet această funcție cominatorie din ființa clauzei penale, care trebuie să
rămână un instrument eficace pentru asigurarea executării obligațiilor de către debitor, instanței de
judecată care apreciază că penalitatea este vădit excesivă față de nivelul prejudiciului pe care părțile
puteau să-l prevadă la momentul încheierii contractului îi este prohibit să o reducă sub nivelul obligației
principale, trebuind să rămână superioară acesteia.

Cea mai importantă chestiune legată de clauza penală este de a decela cu acuratețe care a fost voința
comună a părților: rolul clauzei penale este acela compensatoriu (de plată) sau cel reparatoriu ori cel
punitiv; importanța distincției rezidă în aceea că, în funcție de natura clauzei penale, prestația execută în
temeiul acesteia va putea fi cumulată sau nu cu plata altor sume de bani, care îndeplinesc alte funcții
decât pe cea asigurată, în concret, de cauza penală respectivă.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere, în Decizia nr. 16/2017, pronunțată de
completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, posibilitatea cumulării penalităților de executare
percepute debitorului în temeiul art. 906 C.pr.civ. cu daunele-interese plătite creditorului, care, în opinia
noastră, pot fi

concretizarea chiar a unei clauze penale. Redăm în cele ce urmează considerentele deciziei, care nu
necesită comentarii suplimentare.

„71. Penalităţile sunt un mijloc juridic lăsat la îndemâna creditorului, reglementat de legiuitor cu scopul
de a obţine constrângerea debitorului la executarea în natură a obligaţiei cu caracter personal, fără a
reprezenta valoarea prejudiciului suferit de creditor.

72. Obţinerea unor încheieri definitive, periodice, care să stabilească suma finală datorată de debitor cu
titlu de penalităţi s-ar îndepărta de la scopul reglementării penalităţilor şi ar diminua efectul de mijloc de
constrângere pe care acesta îl au: ele şi-au atins scopul pentru care au fost reglementate prin stabilirea
lor de către instanţa de executare [art. 906 alin.(1) din Codul de procedură civilă], iar apoi prin
transformarea lor într-o sumă definitivă [art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă] şi s-ar putea
dovedi ineficiente sub aspectul constrângerii debitorului la executarea obligaţiei, în condiţiile în care
creditorul ar recurge periodic la formularea de cereri de stabilire a unor sume finale datorate de debitor
cu titlu de penalitate, pe care să le execute silit în mod direct. În plus, debitorul ar putea opta pentru
neexecutare, expunându-se, cel mult, riscului de a plăti, periodic, o sumă de bani cu titlu de penalităţi.

73. După pronunţarea unei încheieri de stabilire a sumei definitive datorate cu titlu de penalităţi,
creditorul poate solicita obligarea debitorului la repararea prejudiciului rezultat din neexecutarea unei
obligaţii cu caracter personal, în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă şi ale dreptului material.

74. Aceasta, deoarece mijlocul procedural prevăzut de art. 906 din Codul de procedură civilă este
complementar celui reglementat de art. 892 din Codul de procedură civilă. Cel din urmă are drept scop
acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea de bunăvoie de către debitor a obligaţiei
ce implică faptul său personal, constituind temeiul pentru acordarea despăgubirilor destinate acoperirii
acestui prejudiciu, în timp ce penalitatea reprezintă o sancţiune pentru nerespectarea aceleiaşi obligaţii,
de natură să îl constrângă pe debitor să execute în natură obligaţia stabilită în sarcina sa.

75. În consecinţă, cât timp penalităţile nu au un caracter reparator, nu au drept scop acoperirea
prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de constrângere indirect pentru asigurarea
executării în natură a obligaţiilor, ele se pot acorda independent de despăgubirile la care creditorul este
îndreptăţit în temeiul art. 892 din Codul de procedură civilă, cele două categorii de sume având o natură
şi o finalitate juridică diferite. Din acest motiv, dispoziţiile de drept material şi procesual permit
concurenţa daunelor interese moratorii sau compensatorii cu sumele de bani acordate cu titlu de
penalităţi (art. 1.516 din Codul civil, art. 892 din Codul de procedură civilă şi art. 906 din Codul de
procedură civilă).

76. Interpretarea propusă nu prejudiciază interesele creditorului şi asigură respectarea dreptului

acestuia de a obţine "îndeplinirea integrală, exactă şi la timp" (conform art. 1.516 din Codul civil) a
obligaţiei înscrise în titlul executoriu, ca principiu ce trebuie să guverneze faza de executare a procesului
civil. Argumentele expuse, legate de natura diferită a penalităţilor - mijloc juridic menit să asigure
executarea în natură, fără a avea caracter reparator, şi cea a despăgubirilor - echivalent al prejudiciului
suferit de creditor ca efect al neexecutării obligaţiei de către debitor, precum şi dispoziţiile art. 906 alin.
(7) din Codul de procedură civilă demonstrează lipsa prejudiciului creditorului

în cazul în care se admite posibilitatea formulării unei singure cereri întemeiate pe art. 906 alin. (4) din
Codul de procedură civilă prin care creditorul poate solicita stabilirea sumei definitive cu titlu de
penalitate. Ulterior pronunţării încheierii prin care se stabileşte suma definitivă datorată de debitor cu
titlu de penalitate, creditorul se poate adresa instanţei cu o cerere prin care să solicite acordarea
despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului rezultat din neexecutare, în condiţiile art. 892 din Codul
de procedură civilă şi ale dreptului material”.

De asemenea, plecând de la premisa că actualizarea la inflație are, cum sugerează chiar denumirea,
finalitatea aducerii creanței la valoarea ei reală, în aceeași expresie economică din momentul stabilirii ei,
fără altă componentă adăugată (protejându-se, astfel, interesele creditorului, care nu trebuie să suporte
din patrimoniul propriu, fără o culpă a sa, efectele devalorizării monedei), având în vedere că, atunci
când se vorbește despre daunele interese moratorii (care pot face obiectul unei clauze penale
moratorii), discuția este plasată pe tărâmul unei reparații a prejudiciului creat prin neexecutarea la timp
a creanței bănești, de această dată sub forma beneficiului nerealizat, care, potrivit legii aplicabile, se
calculează potrivit art. 1535 Cod civil și O.G. Nr. 13/2011, actualizarea sumei de bani datorate
creditorului cu rata inflației (=valorizarea creanței) va putea fi cumulată cu daunele-interese moratorii
pentru executarea cu întârziere a obligației bănești.

În fine, se impune a se face câteva precizări legate de funcționarea clauzei penale în situațiile speciale în
care obligația principală este fie indivizibilă, fie divizibilă.

Dacă obligația principală este indivizibilă, fără însă a fi solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din
fapta unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui care nu a executat, fie
celorlalți codebitori, fiecăruia pentru partea sa. Aceștia păstrează dreptul de regres în contra celui care a
provocat neexecutarea (art. 1542 Cod civil).

Dacă obligația principală este divizibilă, penalitatea este, de asemenea, divizibilă, fiind suportată numai
de către codebitorul care este vinovat de neexecutare și numai pentru partea de care acesta este ținut.
Dacă însă clauza penală a fost prevăzută pentru a împiedica o plată parțială, iar unul dintre codebitori a
împiedicat executarea obligației în totalitate, întreaga penalitate poate cerută acestuia din urmă, iar de
la ceilalți codebitori numai proporțional cu partea fiecăruia din datorie, fără a limita regresul acestora
împotriva celui care nu a executat obligația (art. 1543 Cod civil).

• • Clauza de arvună este reglementată la art. 1544 – 1546 Cod civil putând îmbrăca, după cum
am antamat deja, fie forma unei clauze de arvună confirmatorie, fie pe aceea a unei clauze de arvună
penalizatoare.

Conform art. 1544 Cod civil, care reglementează arvuna confirmatorie, aceasta reprezintă clauza prin
care, la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte, cu acest titlu (de arvună), o sumă de bani
sau alte bunuri fungibile, care, în caz de executare, va fi ori imputată asupra prestației datorate în
temeiul contractului principal, ori restituită, după caz.

Deci, în primul rând, pentru a ne afla în prezența unei clauze de arvună și nu în aceea a unei clauze de
avans (avansul reprezintă parte din preț), este necesar ca părțile contractante să stipuleze expressis
verbis acest titlu, de arvună, al sumei de bani sau al cantității de bunuri fungibile date celeilalte părți.

Apoi, suma de bani sau cantitatea de bunuri fungibile care fac obiectul arvunei trebuie date celeilalte
părți la momentul încheierii contractului principal, de unde rezultă că convenția de arvună este un
contract real, motiv pentru care acordul de voințe al părților acestei convenții neînsoțit de predarea
efectivă a bunurilor care fac obiectul ei nu valorează convenție de arvună, ci promisiune de arvună,
putând constitui, după caz, și o clauză penală. Una dintre deosebirile de esență dintre cele două instituții
juridice este tocmai aceasta: clauza penală presupune executarea prestației asumate în ipoteza în care
prestația principală nu a fost executată, iar clauza de arvună necesită predarea către cealaltă parte, la
momentul încheierii contractului, a bunurilor care constituie obiectul ei.
Vorbind despre caracterul confirmatoriu al acestei arvune, bunurile predate celeilalte părți sunt
destinate a confirma executarea contractului, a-i oferi creditorului o garanție în acest sens, pe de o
parte, iar, în caz de neexecutare, așa cum arată alin. 2 al art. 1544 Cod civil, a-i compensa acestuia
prejudiciile suferite din cauza neexecutării.

Cum funcționează arvuna confirmatorie?

O parte, la momentul încheierii contractului principal, dă celeilalte părți, cu titlu de arvună, specificându-
se expres acest lucru, fie o sumă de bani, fie o cantitate de bunuri fungibile. Dacă respectivul contract se
va executa conform, arvuna confirmatorie se va transforma într-un avans, o parte din prețul contractului
ori din prestația principală datorată de către cel care a dat arvuna. Rămâne că cel care a avansat arvuna
va mai executa doar partea din prestație rămasă neacoperită. Dacă bunurile fungibile predate cu titlu de
arvună nu pot fi socotite însă ca parte a prestației principale datorate de către cel care le-a dat, întrucât
ele sunt de altă natură decât bunurile care fac obiectul acestei prestații, ele vor fi înapoiate acestuia,
funcția lor de garantare a executării contractului încetând. (art. 1544, alin. 1 Cod civil).

Dacă partea care a dat arvuna nu își execută culpabil contractul (art. 1544, fraza I și alin. 3 Cod civil), în
patrimoniul celeilalte părți se naște un drept de opțiune între a activa clauza de arvună și a solicita
rezoluțiunea/rezilierea contractului, reținând astfel arvuna, și a renunța la clauza de arvună (creditorul
are interes să facă acest lucru dacă bunul primit cu titlu de arvună nu îi asigură repararea prejudiciului
suferit ca urmare a neexecutării), invocând orice alt remediu are la dispoziție, în funcție de felul și de
întinderea neexecutării, restituind însă arvuna primită sau transformând-o, în măsura posibilului, în
despăgubiri (alin. 3 al art. 1544 Cod civil enumeră, în acest sens: executarea silită, rezoluțiunea/rezilierea
și repararea prejudiciului potrivit dreptului comun, caz în care el nu este limitat de cuantumul arvunei, la
care a renunțat, însă, potrivit art. 1537 Cod civil, va fi ținut să facă dovada atât a întinderii, cât și a
existenței prejudiciului).

În cazul în care partea care a primit arvuna nu-și execută culpabil contractul, cel care dat arvuna are
același drept de opțiune, între a activa clauza de arvună, fiind astfel îndreptățită să solicite părții
culpabile plata dublului arvunei primite, respectiv a renunța la clauza de arvună și a invoca orice alt
remediu are la dispoziție, în funcție de felul și de întinderea neexecutării, primind însă arvuna dată, în
integralitate, sau transformând-o, în măsura posibilului, în despăgubiri și imputând-o valorii acestora
(art. 1544, alin. 2, fraza a doua și alin. 3 Cod civil).

Conform art. 1545 Cod civil, arvuna penalizatoare este convenția în temeiul căreia, la momentul
încheierii contractului principal, o parte dă celeilalte părți o sumă

de bani sau o cantitate de bunuri fungibile stipulând expres că ea sau ambele părți are/au dreptul de a
denunța unilateral contractul (de a se dezice de contract), urmând ca cel care face acest lucru fie să
piardă arvuna dată, fie să o restituie îndoit celui care a dat-o.

Arvuna penalizatoare deci îndeplinește, cu caracter particular, o funcție de dezicere, obiectul acesteia
reprezentând indemnizația sau prețul dezicerii ori al denunțării unilaterale a contractului. Tocmai din
aceste motive, pentru a afla adevăratele valențe ale acestei instituții juridice, norma cuprinsă în art.
1545 Cod civil trebuie coroborată cu acelea inserate în art. 1276 – 1277 Cod civil din materia denunțării
unilaterale a contractului, în toate cazurile în care, prin convenția lor, părțile nu au amenajat un regim
derogatoriu de la aceste prescripții legale supletive, privind denunțarea unilaterală a contractului.

Pentru a se deosebi exact natura clauzei de arvună încheiată de către părți, este necesar ca acestea să o
prevadă expres, la momentul încheierii ei, în sensul de a arăta în clar că este vorba despre o arvună
confirmatorie sau despre una penalizatoare (de dezicere). S-a statuat, în acest sens, în doctrină, precum
și în practica judiciară, că, în cazul în care caracterul de arvună nu rezultă cu claritate din contractul
încheiat între părți, atunci bunurile care au fost date la momentul încheierii convenției respective vor fi
socotite cu titlu de avans. Dacă, din convenția părților, rezultă limpede că ele au dorit să încheie o
convenție de arvună, însă nu este clară natura acesteia, arvuna va fi socotită ca fiind confirmatorie. Chiar
dacă părțile au numit expres clauza drept clauză de arvună penalizatoare, însă din conținutul acesteia nu
rezultă clar rolul de indemnizație de dezicere al arvunei date, aceasta se va socoti ca fiind arvună
confirmatorie.

În toate cazurile, adică atât în cel al arvunei confirmatorii, cât și în cel al arvunei penalizatoare (de
dezicere), desființarea contractului din cauze neimputabile vreuneia dintre părți va determina restituirea
arvunei, conform art. 1546 Cod civil, după cum am antamat deja.

3. Condiția raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu transpare cu claritate atât din
cuprinsul art. 1530, art. 1531, cât și din cel al art. 1533 Cod civil.

Astfel, primul text legal face referire la prejudiciul pe care „debitorul i l-a cauzat și care este consecința
directă și necesară a neexecutării”, secundul, la prejudiciul pe care creditorul „l-a suferit din faptul
neexecutării”, iar cel de-al treilea text menționat, la prejudiciul care reprezintă „consecința directă și
necesară a neexecutării obligației”.

Acest al treilea element al răspunderii civile contractuale se analizează ca o relație existentă între cei doi
termeni, fapta ilicită și prejudiciu, venind să îi explice. Fapta ilicită generează prejudiciul, acesta este
consecința faptei ilicite. Există deci între cele două condiții o relație cauzală, element necesar oricărei
forme de răspundere civilă. Nu există răspundere civilă fără legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și
fapta ilicită.

Exigența, în realitate, este una dublă: pe de o parte, fapta ilicită prejudiciabilă trebuie să fie cauza
prejudiciului suferit de către creditor, și, pe de altă parte, aceasta din urmă poate obține numai
reparația urmării directe și necesare a acestei fapte.

Astfel, dreptul la indemnizație nu se acordă creditorului decât dacă face dovada a două elemente: a
existenței prejudiciului și a existenței unei legături de cauzalitate dintre acesta și fapta ilicită. În absența
relației directe, de tipul cauză – efect, dintre cele două, debitorul nu răspunde pentru prejudiciul
experimentat de către creditor. Cu alte cuvinte, pentru a putea fi reparat, prejudiciul trebuie să fie
direct, căci numai acesta este
atașat printr-o legătură cauză – efect actului ilicit imputat responsabilului, faptului generator. Prejudiciul
direct este, așa cum am văzut deja, acela care constituie neîndoielnic urmarea unei fapte ilicite.

Mărginirea legală a răspunderii la pagubele directe și necesare nu constituie, desigur, o limitare a

răspunderii, în sine, ci numai o precizare a modului în care urmează să se individualizeze pagubele care,
singure, sunt susceptibile de reparație, în funcție de legătura lor cauzală cu acțiunea sau inacțiunea care
le-a pricinuit. În această privință, principiul care trebuie aplicat este deci că pagubele sunt consecința
directă și necesară a faptei ilicite în măsura în care între ele și această faptă se poate, în mod obiectiv,
stabili raportul de la cauză la efect.

Deci sistemul preferat de către legiuitor este acela al cauzalității sine qua non; din moment ce
prejudiciile reparabile trebuie să fie consecința directă și necesară a neexecutării, aceasta înseamnă că
acele pierderi (cheltuieli, investiții excesive făcute în considerarea încheierii contractului) pe care
creditorul le-ar fi suferit și dacă fapta ilicită contractuală nu s-ar fi comis nu intră în calculul reparației,
căci acestea nu constituie consecințe directe și necesare ale neexecutării. La fel, nu vor fi reparate
prejudiciile constând în beneficiile nerealizate pe care creditorul le solicită la plată ca urmare a
neexecutării conforme a contractului, dar pe care, chiar dacă acel contract s-ar fi executat perfect,
creditorul nu le putea oricum obține.

Având drept reper neexecutarea, criteriul cauzalității sine qua non este în măsură să-i asigure
creditorului poziționarea în starea în care s-ar fi aflat dacă fapta ilicită contractuală nu s-ar fi săvârșit.
Aceasta înseamnă că măsura reparației va fi dată de diferența dintre starea patrimonială actuală, în care
creditorul se află ca urmare a neexecutării, și starea patrimonială în care acesta s-ar fi aflat, în concret,
ca urmare a executării conforme a contractului. Doar în acest caz se va putea vorbi despre repararea
integrală a prejudiciului, dacă va fi acoperită întreaga această diferență, căci ea constituie, de fapt,
consecința directă și necesară a neexecutării.

Legătura cauzală trebuie stabilită de către creditor, fiind un element autonom al răspunderii civile,
independent de fapta ilicită și de prejudiciu; stabilirea acesteia constă în dovada existenței neîndoielnice
a unui raport de tipul cauză – efect între cele două: fapta ilicită și prejudiciu. Proba relației de cauzalitate
se poate face prin orice mijloc legal de probă, inclusiv prin prezumții.

4. Condiția neexecutării nejustificate, respectiv a neexecutării culpabile este solicitată expres de către
legiuitor în chiar articolul de debut al secțiunii în care este reglementată răspunderea contractuală, art.
1530 Cod civil, unde se prevede că neexecutarea poate fi ori nejustificată ori, după caz, culpabilă.

În cele deja luate în discuție, am dezvoltat multe aspecte ale acestei condiții, asupra cărora nu înțelegem
să mai revenim.

Am arătat care este diferența dintre ipotezele de neexecutare nejustificată și neculpabilă, pe de o parte,
și cele de neexecutare nejustificată culpabilă, pe de altă parte.

Am antamat problema formelor vinovăției, arătând în ce constă culpa fără prevedere, cea cu prevedere,
intenția directă și cea indirectă (art. 16 Cod civil).
Am făcut necesarele conexiuni între art. 1530, art. 1533, art. 1480, art. 1351, alin. 2 Cod civil, ajungând
la concluzia că, până la urmă, culpa în neexecutare reprezintă și un instrument cu ajutorul căruia poate fi
circumscris însuși obiectul obligației, având în

vedere setul de diligențe pe care debitorul și-l calibrează încă de la momentul încheierii contractului ca
trebuind a fi depuse în vederea executării conforme a acestuia, în strânsă legătură cu ceea ce el putea să
prevadă, în acest sens, la data respectivă.

În privința probei culpei, art. 1548 Cod civil operează cu o prezumție relativă de culpă trasă din simplul
fapt al neexecutării, ca fapt vecin și conex, prezumție care joacă, bineînțeles, în favoarea creditorului,
dispensându-l pe acesta de sarcina probei acestei condiții subiective a răspunderii contractuale, punând
astfel în sarcina debitorului dovada existenței vreunei cauze care îi înlătură vinovăția. Este deci suficient
pentru creditor să dovedească faptul neexecutării, pentru ca debitorul să fie considerat în culpă cu
privire la neexecutarea obligației sale.

Fiind strâns legată de previzibilitatea, la momentul încheierii contractului, a efectelor pe care acesta le
generează, culpa în neexecutare se apreciază raportat la acest moment, iar nu la cel al faptului
neexecutării înseși. Astfel, dacă debitorul nu a adoptat o anume conduită în timpul executării
contractului, nedepunând diligențele necesare executării conforme a acestuia, va trebui analizat dacă, la
data încheierii lui, el putea să prevadă faptul că respectivele diligențe se înscriu în sfera celor necesare
executării conforme a contractului, că nedepunerea lor constituie o neexecutare și că aceasta este
prejudiciabilă; dacă, așa cum am văzut deja, debitorul mediu prudent nu putea să prevadă, la data
încheierii contractului, faptul că o atare conduită constituie o neexecutare și că aceasta ar putea fi
prejudiciabilă, atunci debitorul concret nu este vinovat de respectiva neexecutare. Tocmai de aceea,
răspunderea contractuală este un remediu inaplicabil în ipoteza neexecutării fortuite a contractului
(forță majoră, caz fortuit, fapta terțului sau a creditorului asimilate acestora – art. 1351 – art. 1352 Cod
civil), întrucât producerea evenimentului fortuit care a generat neexecutarea nu a putut fi prevăzută, la
data încheierii contractului, de către debitor, și, în egală măsură, acestuia nici nu i se putea pretinde să îl
evite și să îl surmonteze, asemenea diligențe depășind sfera celor pe care debitorul mediu diligent ar fi
fost ținut să le depună în executarea conformă a contractului.

În acest fel, dincolo de legătura de imputabilitate subiectivă stabilită între persoana debitorului și fapta
ilicită a neexecutării, respectiv prejudiciu, în materia răspunderii contractuale, culpa ajunge să constituie
și un instrument cu concursul căruia se fixează obiectul obligației asumate de către debitor. După cum
am văzut, există o indisolubilă legătură între ceea ce debitorul putea să prevadă la momentul încheierii
contractului ca efecte ale acestuia și ceea ce i se cere debitorului să execute în temeiul contractului.
Tocmai pentru că acestuia nu i se poate solicita să execute ceea ce nu a putut prevedea, la momentul
încheierii contractului, el nu este chemat să răspundă decât pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut, în
concret, sau a putut să le prevadă la acel moment. Se lucrează atât pentru determinarea a ceea ce
debitorul a putut să prevadă, la momentul încheierii contractului, cât și pentru circumscrierea sferei
obiectului obligației sale, la data executării contractului, cu același etalon, al debitorului mediu prudent,
respectiv diligent. Principiul nominalismului contractual, așa cum este acesta consacrat în art. 1271, alin.
1 Cod civil, ca un corolar necesar al forței obligatorii a contractului, face să se prezume că, la momentul
încheierii contractului, debitorul mediu prudent a putut să prevadă schimbări ale împrejurărilor în care
acesta a fost perfectat, de o asemenea natură încât să determine creșterea onerozității executării
contractului, fie din cauza creșterii costurilor executării propriei prestații, fie din pricina

scăderii valorii contraprestației, cu consecința faptului că debitorul este ținut să-și execute conform
obligațiile asumate, chiar și în atare condiții, în care profitul prefigurat la momentul încheierii
contractului, ca rezultat al executării conforme a acestuia, în condițiile externe în care a fost încheiat,
este diminuat; aceste diligențe sporite care îi sunt cerute debitorului în executarea conformă a
contractului fac parte din obiectul obligației sale tocmai pentru că debitorul mediu prudent a putut să le
prevadă la momentul încheierii contractului. Limita până la care debitorul este ținut să execute
contractul exact așa cum și l-a asumat este aceea a onerozității excesive, pe care însă nu și-a asumat-o,
întrucât nu a prevăzut-o, pentru că nu ar fi putut-o prevedea, la momentul încheierii contractului, nici
măcar debitorul mediu prudent (art. 1271, alin. 2 Cod civil). Până la acest prag deci debitorul concret
este vinovat de neexecutarea conformă a contractului, socotindu-se că nu a depus diligențele așteptate
de la el încă de la momentul încheierii contractului. După acest prag, când se confruntă cu onerozitatea
excesivă, adică cu necesitatea de a depune diligențe peste așteptările unui debitor mediu diligent, în
raport cu eforturile depuse de către creditor, respectiv de foloasele pe care acesta le obține din
executarea în acest fel a contractului, neexecutarea nu-i mai poate fi imputabilă subiectiv debitorului, el
putând invoca, așa cum am văzut deja, impreviziunea, cu consecința adaptării contractului sau, dacă
aceasta nu este posibilă, a liberării sale din această legătură juridică, prin încetarea contractului;
adaptarea contractului în acest caz nu este altceva decât modificarea unor clauze contractuale de natură
să ajusteze setul de diligențe pe care debitorul este chemat să le depună în executarea acestuia,
împărțindu-se astfel, în mod echitabil, între părți, beneficiile și pierderile generate de schimbarea
excepțională a împrejurărilor, care a condus la onerozitatea excesivă a executării contractului pentru
debitor; deci, prin adaptare, se va ajunge la o schimbare a însuși obiectului obligației debitorului (și, dacă
este cazul, și al celui al obligației creditorului); noul obiect astfel stabilit al contractului va trasa și limitele
noi ale culpei contractuale, avându-se în vedere ceea ce debitorul mediu prudent ar fi putut să prevadă,
cu ocazia negocierilor în vederea adaptării contractului și a consimțământului dat în sensul modificării
respective a obiectului obligației sale, în noile împrejurări; culpa contractuală se va raporta la noile
diligențe solicitate debitorului în executarea conformă a contractului astfel cum acesta a fost adaptat.

Constituind o condiție subiectivă a răspunderii contractuale, vinovăția reprezintă atitudinea debitorului

față de fapta ilicită contractuală și de consecințele negative ale acesteia.

Această atitudine este rezultatul a două procese interne de gândire ale debitorului care, concurând, o
formează: procesul intelectiv și procesul volitiv.

Procesul intelectiv ține de reprezentarea corectă a realității, adică a caracterului faptei ilicite
contractuale, a calificării acesteia ca neexecutare; concomitent, în cadrul aceluiași proces, se cântăresc
argumentele pro și contra înfăptuirii neexecutării și se ia hotărârea.

Procesul volitiv ține de voința care îl impulsionează pe debitor să acționeze, după ce a luat hotărârea
săvârșirii faptei ilicite contractuale.
Lipsa unuia dintre factorii care stau la baza celor două procese va conduce, până la urmă, la lipsa
vinovăției debitorului.

De aceea, dacă, la data încheierii contractului, acesta nu avea discernământ, fiind în neputință de a-și da
seama de urmările faptei sale, nu se va putea reține vinovăția sa

în neexecutare, căci el nu și-a putut prefigura, la acea dată, nici importanța actului juridic încheiat, nici
efectele acestuia.

De asemenea, dacă, la data încheierii contractului, debitorul a contractat sub imperiul unei temeri
justificate induse, fără drept, de către cealaltă parte sau de un terț, aceasta înseamnă că și-a asumat
efectele respectivului contract împotriva voinței sale, fiind astfel încălcat principiul libertății de a
contracta.

Ambele aceste stări de fapt – lipsa discernământului, respectiv violența – sub imperiul cărora a
contractat debitorul își găsesc, în materia contractuală, sancțiuni specifice pe palierul formării valabile a
contractului, fiind anulabile contractele încheiate în prezența lor, aceasta reprezentând cea mai bună
apărare a debitorului căruia i se solicită executarea contractului sau împotriva căruia au fost invocate
alte remedii contractuale (art. 1205, art. 1216 Cod civil).

Este de reținut că prezumţia relativă de culpă consacrată de către legiuitor la art. 1548 Cod civil
operează numai în privinţa unei singure forme a vinovăţiei – a culpei, cu consecinţa că, în cazul intenţiei
debitorului privind neexecutarea contractului, sarcina probei este diferită, creditorul trebuind să
probeze atitudinea subiectivă în scopul beneficierii de consecinţele diferite ale răspunderii acestuia, prin
raportare, de exemplu, la art. 1355 sau la art. 1533 Cod civil. În același sens, întrucât culpa gravă
echivalează intenției, inclusiv în privința efectelor pe care le produce în lumina textelor art. 1355 și art.
1533 Cod civil, dovada acesteia trebuie făcută tot de către creditor.

Strâns, chiar intim legată de problema vinovăției contractuale este aceea a clauzelor de modificare a
răspunderii contractuale.

În materia răspunderii contractuale, premisa este aceea că majoritatea normelor juridice care o
reglementează au caracter supletiv; întreaga arhitectură a contractului este gândită în acest fel: ca un
corolar al principiului autonomiei de voință și al celui al libertății de a contracta, conținutul contractului
îl stabilesc, cu precădere, părțile contractante, până la limitele prevederilor imperative ale legii, a ordinii
publice și a bunelor moravuri (art. 12, art. 1169 Cod civil); numai acolo unde acesta rămâne lacunar și
este strict necesar importul de normă, din sfera normelor juridice în aceea a normelor private, pentru a
complini, până la concurența minimului necesar, conținutul contractului, acest lucru se întâmplă prin
jocul art. 1272 Cod civil, după cum am văzut. Aceasta este și rațiunea pentru care legiuitorul lasă, în
primul rând, părților contractante libertatea de a stabili felul, conținutul și întinderea răspunderii lor
contractuale (plecând de însăși premisa pe care o fixează în art. 12 Cod civil: oricine poate dispune liber
de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel), fixând doar niște limite peste care acestea
nu pot trece, limite care țin de grija fie pentru păstrarea forței obligatorii a contractului (care prohibesc
clauzele de nerăspundere care ascund, de fapt, intenția debitorului de a nu se obliga juridic – art. 1355,
alin. 1 Cod civil), fie pentru apărarea valorilor personale, nepatrimoniale ale părților contractante,
printre care viața, integritatea fizică sau psihică, asupra cărora acestea pur și simplu nu pot dispune în
nici un fel (art. 1355, alin. 3 Cod civil). Dincolo de acestea premise, credem că la fel de importantă este și
cea consacrată la art. 13 Cod civil: renunțarea la un drept nu se prezumă; astfel, întrucât principiul în
materie este cel statuat de art. 1516, respectiv de art. 1518 Cod civil, în sensul că debitorul este ținut
personal la a-și îndeplini obligațiile asumate contractual, iar creditorul are dreptul la executarea
conformă a acestora, în caz contrar având dreptul de a accesa remediile contractuale, printre care și cel
al

răspunderii contractuale (obligarea debitorului la plata de daune-interese), regula este aceea a dreptului
creditorului la atragerea răspunderii contractuale a debitorului, astfel cum, cu caracter supletiv (și
uneori, imperativ) este aceasta reglementată de către legiuitor (care a avut grijă să o echilibreze astfel
încât nici debitorul să nu fie împovărat excesiv din pricina neexecutării culpabile a obligației, și nici
creditorul să nu se îmbogățească fără justă cauză ca urmare a acestei neexecutări). Plecând de la această
regulă, orice clauze privind răspunderea contractuală constituie excepții de la principiul răspunderii și, ca
atare, ele vor trebui interpretate restrictiv și, așa cum s-a spus cu mai bine de un secol în urmă, aplicate
exclusiv după litera lor și la cazurile anume prevăzute în ele. Tocmai de aceea, dacă ne amintim acurat,
pentru că astfel de clauze sunt menite, în general, să dezechilibreze contractul, derogând de la principiul
răspunderii contractuale, textul art. 1203 Cod civil (în materia clauzelor standard, neuzuale) impune,
pentru ca o clauză de limitare a răspunderii celui care o propune să fie eficace, să fie acceptată expres, în
scris, de către cealaltă parte.

Am văzut, în cele ce preced, că, în materia contractului, culpa constituie și un instrument cu ajutorul
căruia se circumscrie obiectul obligației debitorului. Pe cale de consecință, orice clauză privind
răspunderea pentru neexecutarea contractului are repercusiuni directe asupra obiectului obligației
asumate de către debitor: o diminuare sau o agravare a răspunderii sale se traduce, în fapt, într-o
micșorare sau, dimpotrivă, o augmentare a sferei diligențelor de care este ținut în executarea conformă
a contractului. De aceea, practic, clauzele contractuale prin care debitorul își asumă diligențe sporite în
executarea conformă a contractului, lărgindu-și astfel obiectul obligației sale, pot fi analizate,
deopotrivă, ca și clauze contractuale de agravare a răspunderii sale, care va fi atrasă, dacă el nu va reuși
să depună diligențele pe care și le-a asumat și astfel va cauza creditorului prejudicii. Așa este, de pildă,
clauza prin care debitorul renunță la unele cauze de forță majoră/caz fortuit cale l-ar putea exonera de
răspundere; în fapt, dincolo de agravarea, în acest fel, a răspunderii sale, el și-a asumat diligențe prin
care să evite, respectiv să surmonteze respectivul eveniment; producerea evenimentului cu consecința
împiedicării debitorului să-și execute conform obligația va determina angajarea răspunderii sale pentru
neexecutarea conformă a contractului; el nu va putea, într-un asemenea caz, să se prevaleze de
imprevizibilitatea evenimentului fortuit, la momentul încheierii contractului, întrucât el însuși,
prevăzându-l, și l-a asumat, împreună cu consecințele negative ale acestuia. Pentru acest motiv, credem
că astfel de clauze nu sunt veritabile clauze de agravare a răspunderii contractuale, ci clauze care
determină obiectul obligației debitorului și fixează răspunderea sa în concordanță cu acesta. O veritabilă
clauză de agravare a răspunderii ar constitui-o, după părerea noastră, aceea în care debitorul își asumă
să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciile cauzate de neexecutarea care nu-i este imputabilă
subiectiv debitorului, neputându-se reține în sarcina acestuia nici o culpă, întrucât neexecutarea a fost
provocată de un eveniment fortuit pe care, la momentul încheierii contractului, debitorul nu l-a prevăzut
și nici nu l-a putut prevedea, chiar dacă a dat dovadă de prudența unui debitor mediu prudent.; este
vorba aici despre obligațiile de rezultat absolute, când debitorul își asumă răspunderea inclusiv în caz de
forță majoră/caz fortuit, fără însă a specifica un anume eveniment fortuit în acest sens. Pot exista clauze
prin care creditorul își asumă riscul producerii unui anumit eveniment, precum și consecințele negative
ale acestuia (art. 1534, alin. 1, fraza a doua Cod civil), caz în care, dimpotrivă, sfera obiectului obligației

debitorului este restrânsă, acestuia neputându-i fi solicitate diligențe necesare a evita, respectiv a
surmonta evenimentul în discuție, prin urmare, el nu va fi ținut răspunzător, neputându-i-se reține nici o
culpă în neexecutare dacă, producându-se respectivul eveniment, el nu depune astfel de diligențe.

În acest context trebuie deci purtată discuția despre clauzele de amenajare a regimului răspunderii
contractuale.

În funcție de efectele pe care le produc asupra întinderii răspunderii debitorului, clauzele privind
răspunderea contractuală a acestuia pot fi divizate în trei categorii: clauze exoneratoare, clauze
limitative, clauze de agravare a răspunderii.

Foarte puține norme disparate, în materia contractului, pot fi catalogate drept texte care se referă la
amenajarea răspunderii contractuale de către înseși părțile contractante (de pildă, cele din materiile
clauzei penale și a clauzei de arvună). Sediul materiei clauzelor privind răspunderea, în general, se află la
art. 1355 – 1356 Cod civil, în secțiunea Cauze exoneratoare de răspundere a capitolului intitulat
Răspunderea civilă, aceste texte fiind deopotrivă aplicabile atât materiei răspunderii contractuale, cât și
celei delictuale.

Clauzele exoneratoare de răspundere sunt menite să înlăture complet răspunderea debitorului.

Conform art. 1355, alin. 1 Cod civil, nu se poate exclude răspunderea pentru prejudiciul material cauzat
altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă (reamintim, culpa lata dolo aequiparatur).
Clauzele contractuale prin care se încalcă această limită sunt nule absolut, întrucât ele ascund intenția
debitorului de a nu se obliga juridic.

De asemenea, conform art. 1355, alin. 4 Cod civil, răspunderea referitoare la prejudiciile cauzate
integrității fizice sau psihice ori sănătății victimei nu poate fi înlăturată decât în condițiile prevăzute de
lege. Așadar, în materie, principiul îl constituie nevalabilitatea unor astfel de clauze, iar excepția de la
acesta, validitatea lor în cazurile expres reglementate de lege. Există astfel de domenii în care unele
fapte potențial vătămătoare pentru integritatea fizică, cea psihică ori pentru sănătatea victimei sunt
excluse din sfera ilicitului civil devreme ce săvârșirea lor a fost consimțită; de regulă, aceste cazuri sunt
acelea în care o astfel de faptă este comisă în interesul particular al victimei (de exemplu, o intervenție
chirurgicală) sau în interesul general (spre pildă, transfuzia de sânge), dar și în situația unor întreceri
sportive. Clauzele de nerăspundere sunt însă total prohibite în situațiile în care faptele ilicite
prejudiciabile sunt săvârșite împotriva vieții victimei, precum și în cazurile în care sunt interzise explicit
de legea imperativă, cum este cea referitoare la traficul de persoane.
În lumina art. 1355, alin. 2 Cod civil, sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile
cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență bunurilor victimei. Este deci vorba aici despre culpe
caracterizate, determinate.

Clauzele limitative de răspundere sunt destinate să plafoneze răspunderea debitorului, sub forma fixării
unei limite superioare a despăgubirilor pe care acesta va fi ținut să le plătească pentru prejudiciile
cauzate creditorului prin faptul neexecutării culpabile a obligației.

Conform art. 1355, alin. 1 Cod civil, nu se poate limita răspunderea pentru prejudiciul material cauzat
altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă.

De asemenea, conform art. 1355, alin. 4 Cod civil, răspunderea referitoare la prejudiciile cauzate
integrității fizice sau psihice ori sănătății victimei nu poate fi diminuată decât în condițiile prevăzute de
lege.

Interpretând cu ajutorul argumentului qui potest plus, potest minus textul art. 1355, alin. 2 Cod civil
rezultă că sunt valabile clauzele care limitează răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă
imprudență sau neglijență bunurilor victimei. Trebuie însă reținut faptul că plafonul maximal al
despăgubirilor asumat de către debitor nu trebuie să fie, raportat la valoarea prejudiciului pe care
debitorul l-a putut prevedea, la momentul încheierii contractului, ca fiind urmarea neexecutării, atât de
redus încât să frizeze derizoriul, pentru că o astfel de clauză va echivala uneia de nerăspundere totală.

Pentru motivele deja arătate mai sus, apreciem că clauzele prin care debitorul își reduce numărul
obligațiilor legale, care sunt calificate, în doctrină, drept clauze de limitare a răspunderii, sunt, de fapt,
clauze prin care se descrie însuși obiectul obligației debitorului; se ajunge astfel să fie restrânsă
răspunderea contractuală prin faptul restrângerii obiectului obligației, ajungându-se ca neexecutarea să
fie apreciată drept neculpabilă, pentru că debitorul nu și-a asumat respectiva obligație.

Clauza la care se face referire în cuprinsul alin. 4 al art. 1355 Cod civil, care statuează: „Declarația de
acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul
de a obține plata despăgubirilor”, ar putea fi calificată drept o clauză de limitare a răspunderii
debitorului. Pentru a înțelege contextul în care aceasta funcționează, trebuie să avem în vedere însă și
textul art. 1534, alin. 1, ultima frază Cod civil, mai sus discutat. În aceste situații, creditorul, fără a
consimți la cauzarea prejudiciului, acceptă însă să-și asume anumite riscul producerii unui anumit
eveniment. Consecințele actului său juridic sunt diferite după cum, în cauză, riscurile a căror producere a
acceptat-o sunt normale sau, după caz, anormale ori excesive. În situația riscurilor normale și previzibile,
asupra cărora creditorul a fost informată în prealabil ori pe care le cunoștea din propria-i experiență, ale
unei activități pe care victima o desfășoară (de exemplu, o activitate sportivă potențial riscantă), sau al
cărei subiect este (de pildă, efectuarea asupra ei a unei intervenții chirurgicale riscante) acceptarea
acestora echivalează, de regulă, cu renunțarea la dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin apariția
riscurilor acceptate. În atare situații, intenția sau culpa gravă a făptuitorului care a contribuit la apariția
riscului este de natură a atrage însă răspunderea acestuia. În orice caz, regula se aplică, în materie
sportivă, numai între competitori, nu și spectatorilor care, chiar dacă au cunoscut riscurile, nu le-au și
acceptat în mod necesar. Chiar și în acest din urmă caz însă, fapta culpabilă, imprudentă, a
spectatorului-victimă de a se așeza prea aproape de sportivi, într-un loc periculos și interzis, a fost
sancționată de către jurisprudența franceză, prin reținerea unei culpe comune cu aceea a făptuitorului
și, în consecință, prin diminuarea reparației la care era, în mod normal îndreptățit. Cât privește riscurile
anormale, când creditorul acceptă producerea unui astfel de risc, doctrina juridică franceză s-a
pronunțat în sensul partajării răspunderii între creditor și debitor, fundamentate pe o culpă comună:
creditorul a comis greșeala, din cutezanță sau din inconștiență, de a fi acceptat aceste riscuri,
expunându-se, în realitate, unui veritabil pericol, contribuind, în acest fel, la producerea prejudiciului
prin fapta sa culpabilă; pe cale de consecință, aceasta este îndreptățită doar la o reparație parțială a
prejudiciului suferit.

Clauzele de agravare a răspunderii au rolul de a asigura răspunderea contractuală a debitorului, chiar și

în ipotezele în care acesta ar fi, în concret, exonerat de răspundere (când, de exemplu, debitorul își
asumă obligații de rezultat absolute); de asemenea, apreciem că, în sfera acestora clauze intră și acelea
prin care debitorul acceptă să plătească despăgubiri superioare celor necesare a acoperi prejudiciile pe
care părțile le-au putut prevedea la momentul încheierii contractului (de pildă, pot fi astfel de clauze,
clauza penală, respectiv clauza de arvună).

Totuși, debitorul nu își poate agrava răspunderea dincolo de limitele imperative ale legii sale ale bunelor
moravuri, așa cum am reținut deja. Acesta este motivul pentru care nu sunt valabile clauzele prin care
părțile transformă unele obligații de mijloace care, prin esența lor, sunt calificate de către însuși
legiuitorul în acest fel, în obligații de rezultat, astfel de clauze putând fi contrare moralei profesionale și
ordinii publice (de exemplu, obligația medicului de a-l însănătoși pe pacientul suferind de o boală
incurabilă sau aceea a avocatului de a garanta câștigarea procesului).

În privința anunțurilor privind răspunderea contractuală, de care se ocupă art. 1356 Cod civil, acestea
pot avea valoarea fie de clauze limitative, fie de clauze exoneratoare de răspundere, cu limitele deja
arătate în acest sens, la art. 1355 Cod civil. Anunțul privitor la răspundere intră în conținutul contractului
și devine astfel opozabil creditorului, după cum am mai văzut, numai dacă acesta a cunoscut, la
momentul încheierii contractului, existența și conținutul anunțului. Dovada acestui fapt juridic revine
debitorului și ea nu se poate sprijini pe o prezumție de cunoaștere din partea creditorului născută din
faptul vecin și conex al aducerii la cunoștința publicului a anunțului respectiv. Cu alte cuvinte, pentru a
se putea prevala de efectul limitativ sau exonerator de răspundere al anunțului, debitorul, indiferent că
acesta a fost adus la cunoștința publicului, trebuie să facă dovada faptului cunoașterii lui de către
creditor, încă de la momentul încheierii contractului.

În privința cauzelor exoneratoare de răspundere contractuală, nu vom zăbovi aici asupra cauzelor
exoneratoare comune atât răspunderii civile contractuale, cât și celei delictuale, pe care le vom trata pe
larg în materia răspunderii civile delictuale, însă ne vom opri pentru câteva precizări asupra cauzei de
exonerare consacrate în cuprinsul art. 1354 Cod civil, cu aplicabilitate în domeniul contractelor cu titlu
gratuit.

Conform dispozițiilor art. 1354 Cod civil, intitulat marginal „Alte cauze de exonerare”, „victima nu poate
obține repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat sau de
lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit cu titlu gratuit decât dacă dovedește intenția sau culpa
gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă”.

Textul de lege - al art. 1354 Cod civil – așezat în secțiunea a 2- a, intitulată „Cauze exoneratoare de
răspundere”, a Capitolului al IV – lea, „Răspunderea civilă”, al Titlului al II – lea, „Izvoarele obligațiilor”, al
Cărții a V- a, „Despre obligații” a Codului civil, denumit el însuși, așa cum am evocat mai sus, „Alte cauze
de exonerare”, este menit să exonereze de răspundere.

Textul art. 1354, în prima lui ipoteză, face vorbire despre victima care a suferit un prejudiciu „… cauzat
de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat”. Ne aflăm aici în situația contractelor cu titlu
gratuit – de pildă, mandat, depozit – unde diligența solicitată debitorului este aceea pe care acesta o
depune în administrarea propriilor afaceri – art. 2018 (în contractul de mandat), art. 2107 (în contractul
de

depozit) ori comodat – unde comodantul nu răspunde pentru prejudiciile cauzate comodatarului din
cauza viciilor ascunse ale bunului împrumutat, decât dacă le cunoștea la data încheierii contractului și nu
l-a prevenit pe comodatar despre acestea (faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă – art. 2152 Cod
civil). Debitorul făptuitor nu va putea fi tras la răspundere decât dacă creditorul victimă va face dovada
faptului că fapta ilicită prejudiciabilă a fost săvârșită cu intenție sau din culpă gravă.

Aceasta se întâmplă chiar și în cazurile în care contractul dintre păzitorul juridic sau proprietarul lucrului
și victimă are, în conținutul său, în sarcina primului, obligația de securitate privind bunurile și/sau
persoana victimei. În acest fel, creditorul victimă nu se va bucura de beneficiile pe care i le conferă
regimul juridic al răspunderii contractuale, în care culpa debitorului este prezumată (art. 1548 Cod civil),
iar răspunderea acestuia este angajată inclusiv pentru fapta săvârșită din culpă (art. 1350, coroborat cu
art. 1530 Cod civil). Chiar și obligația de securitate privind bunurile și/sau persoana creditorului victimă,
care îi incumbă debitorului păzitor juridic al lucrului, este, în cazul acestor contracte, una de mijloace, de
diligență și prudență, iar nu una de rezultat, precum în contractele omonime cu titlu oneros; în acest
sens, însuși legiuitorul, spre exemplu, în cuprinsul art. 1958 alin. 2 Cod civil, statuează că, în transportul
cu titlu gratuit (cu excepția situațiilor în care este efectuat de un transportator care își oferă serviciile
publicului în cadrul activității sale profesionale), transportatorul este ținut numai de o obligație de
diligență și prudență.

Deci, pe de o parte, art. 1354 Cod civil îl exonerează de răspundere contractuală pe debitorul păzitor
juridic ori proprietar al lucrului a cărui „faptă” a cauzat prejudiciul, în sensul că, deși trebuia să îi fie
atrasă răspunderea civilă contractuală, aceasta nu poate fi antrenată împotriva lui cât timp prejudiciul
cauzat prin „fapta lucrului” care a constituit obiectul prestației sale nu s-a datorat intenției sau culpei
sale grave (exemplu: art. 2152 Cod civil).

Pe de altă parte, același text legal îl exonerează de răspundere pe debitorul care prestează, în favoarea
creditorului, un serviciu, în mod dezinteresat, și, cu această ocazie, îi cauzează creditorului un prejudiciu
din culpă (de pildă: art. 2018, art. 2107 Cod civil).
Desigur, exonerarea de răspundere, și într-un caz și în celălalt, operează numai până la concurența faptei
ilicite săvârșite cu intenție sau din culpă gravă de către debitorul păzitor juridic sau proprietar al lucrului
ori de către debitorul prestator al serviciului dezinteresat. Într-o astfel de situație, răspunderea sa va fi
atrasă, el fiind obligat la repararea integrală și, în măsura posibilului, în natură a prejudiciul suferit de
către creditorul victimă, în condițiile art. 1533 Cod civil.

Deși, la prima vedere, situația juridică a debitorului este una agravată, întrucât antrenarea răspunderii
sale va avea drept consecință obligarea sa la repararea atât a prejudiciului previzibil, cât și a celui
imprevizibil (art. 1533 Cod civil), totuși, din perspectiva creditorului victimă, care urmărește tragerea la
răspundere pentru fapta ilicită contractuală săvârșită de către debitor, lucrurile nu stau deloc așa:
situația acestuia este mult îngreunată de necesitatea probării intenției sau a culpei grave cu care
debitorul a săvârșit fapta ilicită prejudiciabilă, deoarece art. 1548 Cod civil prezumă relativ doar culpa
debitorului, iar nu și intenția acestuia, precum nici culpa gravă, care este asimilată, în toate cazurile,
intenției, trebuind așadar dovedită și aceasta de către creditorul care o alegă.

Doctrina juridică s-a preocupat de circumscrierea noțiunii de „acordare a unui ajutor în mod
dezinteresat” sau, după caz, de aceea a „folosinței cu titlu gratuit a unui bun”, pentru a reuși, în acest
fel, să delimiteze cât mai acurat ipotezele în care cele concluzionate mai sus își găsesc aplicarea.

Astfel, s-a concluzionat că, pentru a ne afla sub incidența dispoziției art. 1354 Cod civil, trebuie
îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

- în situația în care prejudiciul este cauzat prin fapta proprie a făptuitorului:

- făptuitorul să fi acceptat dezinteresat să îi presteze victimei un serviciu;

- serviciul să fi fost prestat exclusiv în interesul celui prejudiciat;

- în ipoteza în care cel prejudiciat s-a folosit cu titlu gratuit de lucrul, de animalul ori de edificiul celui
care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă:

- păzitorul juridic al lucrului, al animalului ori proprietarul edificiului să fi consimțit dezinteresat la

utilizarea acestuia de către victima prejudiciului, adică pentru a-i satisface acesteia o dorință sau pentru
a-i presta un serviciu oarecare;

- folosința să fi fost efectivă și normală, adică potrivită cu destinația lucrului, a animalului ori a edificiului;

- creditorului să i se fi prestat un serviciu dezinteresat ori aceasta să se fi folosit cu titlu gratuit de lucrul /
de animalul / de edificiul aflat în paza juridică ori în proprietatea debitorului, fiind permis însă ca
debitorul să urmărească, prin activitatea prestată, realizarea unui beneficiu nepatrimonial, atât timp însă
cât nu urmărește realizarea unui avantaj patrimonial, care ar exclude respectiva prestație din categoria
celor „cu titlu gratuit”, transformând-o într-una cu titlu oneros.

Așa cum just s-a observat în literatura de specialitate, considerente de echitate se opun, în astfel de
situații, în care debitorul acordă victimei un ajutor în mod dezinteresat ori în care victima s-a folosit cu
titlu gratuit de lucrul aflat în paza juridică a celui care ar fi fost chemat să răspundă pentru prejudiciul
cauzat prin „fapta” acestuia, ca făptuitorul sau păzitorul juridic să fie tras la răspundere pentru o faptă
săvârșită din culpă. Tocmai de aceea, soluția pe care legiuitorul a avansat-o, în cuprinsul art. 1354 Cod
civil, potrivit căreia răspunderea, în astfel de cazuri, este atrasă numai pentru fapta proprie și doar în
condițiile în care victima prejudiciului dovedește intenția ori culpa gravă a făptuitorului sau a păzitorului
juridic, este optimă.

B. Răspunderea contractuală a debitorului pentru fapta altuia

În cuprinsul art. 1519 Cod Civil, intitulat Răspunderea pentru fapta terților, legiuitorul se preocupă de
formularea principiului răspunderii civile contractuale pentru fapta altuia: dacă părțile nu convin altfel,
debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se folosește pentru executarea
obligațiilor contractuale.

Așezarea textului de lege precitat în cadrul Cărții a V – a noului Cod civil, intitulată Despre obligații, în
cuprinsul Titlului al V – lea – Executarea obligațiilor –, Capitolul al II – lea – Executarea silită a obligațiilor
–, Secțiunea 1 – Dispoziții generale -, ne determină să afirmăm că această dispoziție legală are, fără
îndoială, caracterul unei reguli, de facto, chiar a unui principiu în materia răspunderii civile contractuale
pentru fapta altuia, reglementând în toate acele situații în care debitorul

este chemat să răspundă în fața creditorului său pentru fapta unui terț pe care și l-a substituit ori l-a
auxiliat în executarea contractului.

Norma în discuție deschide posibilitatea interpretării extensive a sferei răspunderii contractuale pentru
fapta altuia, în sensul că, în cuprinsul acesteia, trebuie incluse, în primul rând, acele raporturi juridice
pentru care există dispoziții speciale, apoi toate cazurile de desemnare voluntară a debitorului
subsecvent de către debitorul principal din cadrul unui grup de contracte, situațiile în care debitorul,
fără a încheia un alt contract, își implică prepușii la executarea obligațiilor ce și le-a asumat, precum și
acele ipoteze în care răspunderea debitorului se bazează pe ideea de garanție fundamentată pe
solidaritatea familială sau pe riscul legat de activitate sau de profit.

În rândul dispozițiilor speciale ale Codului civil, care consacră aplicații practice ale principiului
răspunderii civile contractuale pentru fapta altuia, statuat în cuprinsul art. 1519, enumerăm: art. 1770,
în materia contractului de furnizare, potrivit căruia, în cazul subcontractării, executarea contractului de
furnizare rămâne sub supravegherea furnizorului și acesta răspunde față de beneficiar pentru calitatea
produselor și a serviciilor furnizate de către terțul subcontractant; art. 1822 alin. 2, în materia
contractului de locațiune, conform căruia locatarul răspunde pentru degradarea cauzată bunului
închiriat inclusiv de către membrii familiei sale, de sublocatarul său, de alte persoane cărora le-a
îngăduit în orice mod folosirea, deținerea sau accesul la bun; art. 1852 alin. 2, în materia contractului de
antrepriză, care dispune că, în raporturile cu beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta
subantreprenorului la fel ca pentru propria sa faptă; art 2023 alin. 4, în materia contractului de mandat,
în care se arată că, dacă substituirea mandatarului nu a fost autorizată de către mandant, mandatarul
răspunde pentru actele persoanei pe care și-a substituit-o ca și cum le-ar fi îndeplinit el însuși; art. 2113
alin. 2, în materia contractului de depozit, conform căruia, în anumite situații, depozitarul răspunde față
de deponent pentru fapta subdepozitarului ca pentru fapta sa proprie.

În cele ce urmează, ne vom strădui în sensul decelării reperelor unei teorii generale a răspunderii
contractuale pentru fapta altuia, astfel cum principial aceasta se găsește reglementată în cuprinsul art.
1519 Cod civil, repere care fundamentează aplicarea acestui principiu la fiecare dintre cazurile speciale
exprese de răspundere contractuală pentru fapta altuia stipulate în cadrul noului Cod civil, la toate
situațiile în care, în ipoteza unui grup de contracte, debitorul principal va fi chemat să răspundă în fața
creditorului său pentru faptele debitorului subsecvent, pe care primul și l-a substituit ori și l-a auxiliat, în
toate cazurile în care debitorul, fără a încheia un alt contract, își însărcinează prepușii cu executarea
obligațiilor pe care el și le-a asumat, precum și în toate acele ipoteze în care debitorul va fi chemat să
răspundă în fața creditorului său pe ideea de garanție fundamentată pe solidaritatea familială sau pe
riscul legat de activitate sau de profit.

Ne vom ocupa, în cele ce urmează, de condiţiile răspunderii civile contractuale pentru fapta altuia, care
trebuie întrunite cumulativ pentru ca debitorul să ținut răspunzător pentru prejudiciul cauzat
creditorului ca urmare a neexecutării conforme a contractului de către substituitul sau auxiliarul
debitorului.

1. Existenţa unei obligaţii personale a debitorului

Condiție a priori evidentă. Condiţia angajamentului personal al debitorului la a executa sau la a face să
se execute o obligaţie pentru creditorul său este una a priori

evidentă, neputându-se vorbi despre posibilitatea imputării unei persoane a unei neexecutări
contractuale pentru fapta altuia, dacă acea persoană nu are calitatea de debitor.

Aceasta, pentru că debitorul este responsabil de executarea corespunzătoare a propriilor obligații – care
nu sunt însă dintre cele asumate intuitu personae - și, în consecință, indirect, de faptele tuturor celor pe
care i-a introdus în executarea contractului, atât auxiliari, cât și substituți, în temeiul sacrosanctului
pacta sunt servanda.

Condiție neîndeplinită. Condiția analizată nu este îndeplinită, desigur, când debitorul nu s-a angajat
personal, ci doar a promis creditorului serviciile altuia, caz în care rolul asumat de către debitor este
acela al unui simplu intermediar ori al unui promitent al faptei altuia; într-o astfel de situație, el nu
răspunde pentru felul în care (dacă) acea persoană și-a executat obligația, ci, cel mult, pentru propria sa
faptă (constând în încălcarea unei obligații de rezultat, când oferă, la momentul promisiunii, garanția
executării de către terț a obligației respective), de a nu obține concursul terțului, potrivit literei art. 1283
alin. 1 din noul Cod civil.

2. Desemnarea voluntară de către debitor a unui terț pentru a executa parţial sau total obligaţia

Jurisprudenţa franceză a fost foarte laxă în aprecierea legăturii existente în acest sens între debitorul
principal şi terţ. Cu toate acestea, asupra a ceea ce s-a statuat cu claritate a fost aceea ca desemnarea
terţului să emane direct sau indirect de la debitorul principal.
În categoria persoanelor cărora debitorul principal le-a încredințat voluntar executarea obligației intră,
pe de o parte, auxiliarii – prepuși sau nu – adică toți colaboratorii, iar, pe de altă parte, substituții.

Auxiliarii prepuși. În această sferă, intră toate persoanele care se află într-un raport de subordonare –
autoritate cu debitorul principal, precum cele care au încheiat cu acesta un contract individual de
muncă, dar nu numai. Răspunderea contractuală a debitorului pentru neexecutarea contractului
imputabilă prepușilor lui nu se confundă cu răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru faptele
prepușilor săi, cele două forme de răspundere excluzându-se reciproc, având domenii de aplicare
diferite.

Existenţa unui eventual contract între auxiliarul prepus şi creditor nu impietează cu nimic asupra
răspunderii debitorului, care răspunde faţă de creditor pentru fapta auxiliarului prepus ca pentru o faptă
extracontractuală a acestuia. Important este însă ca acest contract să intervină ulterior momentului
desemnării auxiliarului prepus de către debitor, căci, în caz contrar, condiţia de faţă nu este îndeplinită,
terţul, auxiliarul prepus, fiind ales de către creditorul însuşi.

Auxialiarii non-prepuși. În această categorie, se încadrează ceilalți colaboratori ai debitorului principal,

care nu au calitatea de prepuși și care își oferă concursul la executarea unei obligații contractuale a
acestuia. Există astfel posibilitatea, de exemplu, în virtutea caracterului liberal al profesiei de medic, ca
un specialist să fie solicitat de către o unitate sanitară pentru a performa o intervenţie chirurgicală, de
exemplu, fără ca acesta să aibă calitatea de angajat al respectivei unităţi.

Soluţia nu este cu nimic diferită, furnizorul de servicii medicale, în calitate de debitor, va răspunde faţă
de pacientul său, creditorul, pe temei contractual pentru

prejudiciile create în activitatea sa de către terţul specialist, cu care furnizorul a încheiat un contract de
colaborare.

Aşadar, colaboratorul non-prepus angajează răspunderea contractuală a debitorului faţă de creditor

asemenea prepusului acestuia.

În această situaţie, debitorul şi auxiliarul non-prepus nu sunt codebitori ai creditorului. Auxiliarul este un
terţ faţă de contractul încheiat de debitor cu creditorul şi îşi păstrează această calitate chiar şi după
concluzionarea contractului dintre el şi debitor. Acceptând, prin acest contract, să efectueze respectiva
prestație, auxiliarul nu devine parte în contractul încheiat între creditor și debitor, deci nu poate fi
considerat codebitor al creditorului, alături de debitorul principal.

Substituții (subcontractanții). Soluţia este aceeaşi indiferent de cantitatea de obligaţii pe care debitorul a
transmis-o. În funcţie de aceasta, putem vorbi despre unul sau mai mulţi terţi auxiliari, care îndeplinesc
o parte a obligaţiilor debitorului faţă de creditor sau despre subcontractanţi, în care caz debitorul
încheie un contract cu o altă persoană, prin care o încarcă pe aceasta cu totalitatea obligaţiilor pe care el
le avea către creditor.

De aceea, se apreciază că debitorul va răspunde contractual pentru fapta terţului, prepus sau nu, auxiliar
sau substitut, dacă acesta a acţionat conform şi în limitele funcţiilor încredinţate. De asemenea, această
răspundere se va angaja şi când terţul şi-a depăşit sarcinile conferite, deviind de la ele sau exercitându-le
abuziv, însă, în acest caz, numai dacă, s-a apreciat în literatura de specialitate, creditorul a fost de bună-
credinţă. Creditorul este de bună-credinţă în ipoteza în care a avut convingerea legitimă că terţul
acţionează conform sarcinilor stabilite. S-a argumentat însă judicios în doctrina autohtonă că debitorul
principal trebuie să răspundă pentru fapta ilicită prejudiciabilă a prepusului său, săvârșită prin depășirea
sarcinilor conferite, deviind de la acestea sau exercitându-le abuziv, indiferent dacă creditorul a fost de
bună sau de rea-credință, adică fără importanță dacă acesta a avut sau nu convingerea legitimă că
prepusul a acționat conform sarcinilor primite; în acest sens, s-a apreciat că ar fi injust ca debitorul
principal, pentru simplul fapt că creditorul nu a avut convingerea legitimă că prepusul acționează în
limitele însărcinării primite, să poată eluda răspunderea sa contractuală pentru fapta acestuia din urmă,
atât timp cât pentru îndeplinirea propriilor sale obligații a folosit prepuși necorespunzători sau pe care
nu i-a supravegheat și/sau îndrumat scrupulos.

În astfel de situații, autorii au considerat, pe bună dreptate, că este vorba despre o relație cauzală
complexă, care a stat la baza producerii prejudiciului: pe de o parte, între acesta și fapta prepusului
există un raport cauzal, iar, pe de altă parte, o relație similară există și între prejudiciu și fapta
creditorului, care a stat în expectativă, încălcându-și obligația de loialitate și pe aceea de cooperare pe
care le avea, neintervenind pentru evitarea sau pentru reducerea cuantumului daunelor, cât timp și-a
dat sau putea să-și dea seama că prepusul nu acționează conform sarcinilor încredințate.

Or, potrivit sistemului indivizibilității dintre cauză și condiții, conduita creditorului a favorizat, a grăbit și
a asigurat, totodată, realizarea daunei prin neexecutarea obligației în mod corespunzător de către
prepus.

Din această cauză, s-a afirmat, creditorul trebuie să fie parțial decăzut din dreptul la reparație,
proporțional cu contribuția sa la producerea prejudiciului. S-a mai arătat, în acest sens, de către aceiași
autori, pe drept cuvânt, că reaua-credință a creditorului nu

este, prin ea însăși, în măsură să rupă în întregime lanțul cauzal dintre fapta prepusului și prejudiciu, ci
doar să contribuie la dezvoltarea legăturii de cauzalitate, fapt pentru care răspunderea prepusului nu
poate fi înlăturată în totalitate, ci numai parțial, el rămânând să răspundă pentru partea din pagubă care
constituie o consecință directă și necesară a faptei sale.

Desigur, am adăuga noi, dacă reaua-credință a creditorului este obiectivată în fapta ilicită a acestuia de
natură să înlăture total legătura cauzală dintre prejudiciu și fapta ilicită a prepusului, acesta din urmă va
fi exonerat de răspundere, creditorul pierzând în întregime dreptul la reparație.

Intervenția spontană a unui terț în executarea obligației contractuale. În toate situaţiile de mai sus
desemnarea terţilor de către debitor trebuie să fie voluntară pentru a fi angajată răspunderea civilă
contractuală a debitorului pentru neexecutarea contractului.

Intervenţia neplanificată, neprevăzută a unui terţ în executarea contractului va determina angajarea

răspunderii pentru fapta proprie a debitorului faţă de creditorul său, aceasta având, ulterior, un drept de
regres împotriva terţului, cu excepţia cazurilor în care fapta terţului poate fi asimilată cu forţa majoră,
când debitorul este exonerat de răspundere.

Soluția este consacrată similar în cuprinsul art. 1519 Cod civil, care, așa cum am învederat deja,
condiționează răspunderea debitorului pentru fapta altuia de existența unui raport între debitor și terț,
raport în temeiul căruia debitorul se folosește de terț pentru executarea obligațiilor sale contractuale.
Așadar, terțul trebuie să lucreze în folosul debitorului și aceasta, cu știința celui din urmă, căci legiuitorul
descrie relația dintre cei doi în sensul: debitorul … se folosește (de terț - n.n.) pentru executarea
obligațiilor contractuale. Or, el nu se poate folosi de serviciile terțului decât cu voia și cu știința sa, cauză
pentru care, în situația în care terțul intervine neplanificat în executarea contractului dintre debitor și
creditor, serviciile sale sunt oferite voluntar, din propria sa inițiativă, iar nu din aceea a debitorului. Într-
o astfel de ipoteză, situația creată nu mai corespunde exigențelor art. 1519 Cod civil, nemaiputându-se
vorbi, în acest caz, de o răspundere contractuală a debitorului pentru fapta terțului.

3. Absenţa clauzei de exonerare de răspundere a debitorului pentru fapta terțului, faţă de creditor

Condiţia este de la sine înţeleasă. Aflându-ne în ipoteza răspunderii contractuale, clauzele exoneratoare
de răspundere sunt valabile. De aceea, în situaţia în care debitorul este exonerat de răspundere de către
creditorul său, anterior producerii prejudiciului, dar după desemnarea terţului, acesta din urmă
rămânând singurul obligat, nu se mai poate pune problema unei răspunderi contractuale pentru fapta
altei persoane, ci a unei novaţii subiective sau a unei cesiuni de datorie ori a unei cesiuni de contract,
cazuri în care răspunderea debitorului principal nu mai poate fi angajată față de creditor, nici pentru
fapta proprie, nici pentru fapta terțului. Liberarea debitorului principal, inițial și înlocuirea sa cu un
debitor subsecvent făcute expres de către creditor ne poate transpune, de asemenea, în planul unei
preluări de datorie perfecte.

În acest sens se exprimă și teza I a art. 1519 Cod civil, care condiționează răspunderea contractuală a
debitorului pentru fapta persoanei de care se folosește în vederea executării obligațiilor sale
contractuale de lipsa unei convenții contrare

încheiate între creditor și debitor, prin care acesta din urmă să fi fost exonerat de răspundere: dacă
părțile nu convin altfel, debitorul răspunde …

Pe de altă parte, acceptarea expresă din partea creditorului a terţului desemnat de către debitor
transformă raportul juridic obligaţional dintre acesta din urmă şi creditor dintr-unul pur şi simplu într-
unul complex, cu pluralitate de debitori. Instituţia juridică a preluării de datorie imperfecte este cea care
explică acest fenomen. Nici în acest caz nu putem vorbi despre o răspundere contractuală pentru fapta
altuia, deoarece atât debitorul, cât şi terţul au devenit codebitori principali, direcţi ai creditorului. Acest
lucru determină posibilitatea tragerii la răspundere a fiecăruia dintre ei, direct, pentru aceeaşi faptă
ilicită.

Simplul acord dat de către creditor în sensul desemnării de către debitor a unui terţ nu constituie o
acceptare expresă a acestuia în sensul de mai sus.
4. Neexecutarea obligaţiilor contractuale ale debitorului să constituie o faptă ilicită, a terțului, constând
în neexecutarea culpabilă/nejustificată a obligațiilor contractuale care i-au fost încredințate.

Condiție necesară. Evident, neexecutarea obligaţiei imputabilă exclusiv debitorului principal va atrage
răspunderea directă a acestuia pentru fapta proprie, neputând fi vorba despre o răspundere pentru
fapta altuia, neexistând această faptă. Ceea ce înseamnă că aceasta se va putea angaja numai în situația
în care neexecutarea lato sensu a obligațiilor contractuale are drept cauză conduita ilicită sau și conduita
ilicită a terțului ori a terților care au fost desemnați de către debitorul principal să le executate total sau
parțial.

De fapt, această condiție apare expres stipulată în cuprinsul art. 1519 Cod civil, legiuitorul condiționând
răspunderea debitorului principal pentru prejudiciile suferite de către creditor de faptul ca acestea să fi
fost cauzate din culpa persoanei de care (debitorul – n.n.) se folosește pentru executarea obligațiilor
contractuale.

Răspunderea debitorului principal este una indirectă, pentru fapta altuia, în speţă, a terțului, a unui
colaborator ori a unui substitut. Art. 1519 Codul civil afirmă fără echivoc: debitorul răspunde pentru
prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se folosește … Este cât se poate de limpede că debitorul
nu răspunde pentru fapta sa, într-un raport de răspundere directă, ci răspunde pentru fapta altuia,
indirect.

Necesitatea dovedirii tuturor condițiilor răspunderii civile a terțului. Fiind vorba despre o răspundere
indirectă, prima dată ar trebui dovedită existenţa răspunderii celui pentru a cărui faptă se angajează
indirect răspunderea debitorului principal.

Dacă răspunde „pentru fapta altuia”, aceasta înseamnă că fapta ilicită prejudiciabilă a fost comisă de
către terţ. Aceasta fiind cauza prejudiciului şi motivul răspunderii contractuale a debitorului principal,
apreciem că creditorul va trebui să dovedească toate condiţiile de existenţă a răspunderii pentru fapta
proprie în persoana terţului, iar nu în aceea a debitorului principal.

Dovedind acest lucru, de fapt, va îndeplini această din urmă condiţie a angajării răspunderii contractuale
a debitorului pentru această faptă.

Celelalte trei condiţii solicitate se dovedesc facil, căci toate şi fiecare privesc legăturile contractuale
existente fie între creditor și debitor, fie între cel din urmă şi terţ.

Acestea toate fiind dovedite, răspunderea contractuală a debitorului principal pentru fapta terţului va fi
angajată faţă de creditor.

Inutilitatea dovedirii culpei debitorului principal, care garantează executarea corespunzătoare a

contractului de către terț, asumându-și, astfel, o obligație de rezultat. Desigur că debitorul se va angaja
întotdeauna determinat, pentru rezultat, însă acesta priveşte faptul că terţul, auxiliar sau substitut, va
executa corespunzător obligaţia debitorului. Deci acesta din urmă garantează executarea
corespunzătoare a contractului de către terţ, acesta fiind rezultatul la care se obligă întotdeauna. În
sensul acesta, răspunderea sa este întotdeauna obiectivă, căci, ori de câte ori creditorul va face dovada
tuturor condiţiilor de mai sus, rezultatul la care s-a obligat debitorul se consideră ca neatins, fapt care va
naşte în sarcina sa o prezumţie de culpă, în temeiul art. 1548 Cod civil.

În acest sens s-a apreciat și în literatura de specialitate franceză, afirmându-se că nu contează dacă
terțul a fost sau nu supravegheat; în majoritatea cazurilor și jurisprudența se mulțumește să constate
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare datorată terțului fără să se intereseze asupra conduitei
debitorului principal; s-a afirmat astfel că nu este necesară o greșeală de alegere sau de supraveghere
pentru a se angaja răspunderea acestuia.

Obiectul probei: neexecutarea lato sensu a obligațiilor contractuale de către terț. În sensul celor de mai
sus, proba antrenării răspunderii contractuale a debitorului pentru fapta terțului priveşte obligaţiile
asumate de către acesta din urmă.

În privința fundamentului răspunderii contractuale pentru fapta altuia, ideea de la care trebuie să
pornim în analiza acestei probleme este aceea a principiului pacta sunt servanda, care guvernează
efectele contractului încheiat între debitorul principal şi creditorul său.

Este vorba, se apreciază, despre o nouă abordare a efectelor conjugate ale mai multor contracte, ceea
ce oferă posibilitatea de a înfrânge limitele impuse de principiul relativităţii convenţiilor, în sensul că
este permisă angajarea răspunderii contractuale a unei părţi a contractului faţă de un terţ şi invers, a
terţului faţă de una din părţile unui contract.

Astfel, toate cazurile în care se extinde forţa obligaţională a normei private, contractuale, faţă de terţii
deveniţi în acest fel părţi survenite, nu mai pot fi considerate ca excepţii de la principiul res inter alios
acta, aliis neque noccere, neque prodesse potest. Astfel de situaţii nu fac altceva decât să reitereze
principiul pacta sunt servanda, dacă depăşim analitic momentul static al formării actului juridic, ca un
criteriu absolut al aplicării şi definirii regulii amintite. Noţiunea de parte este relativă; ea nu trebuie
redusă doar la persoanele care strict au consimţit la încheierea unei convenţii.

În acest sens, terţul debitor din contractul accesoriu – co/subcontractantul auxiliar/substitut al

debitorului principal – nu este parte în contractul încheiat între acesta şi creditor, ci doar a normei
private pe care convenţia principală a generat-o, care are vocaţia aplicării şi altor persoane decât părţile.
Prin chiar voinţa sa, terţul atrage asupra sa aplicarea acestei norme dintr-un contract la a cărui formare
însă nu a participat.

Acest principiu - pacta sunt servanda – însă nu poate explica în totalitate ideea răspunderii uneia dintre
părţile unui contract pentru faptele tuturor pe care ea i-a introdus în executarea acestuia. De aceea,
acestui principiu trebuie adăugată ideea de garanţie datorată în mod normal creditorului contractual de
către debitorul său, care-şi auxiliază sau îşi substituie, în executarea contractului, o terţă persoană.

Într-un examen al debitorului principal din punctul de vedere al răspunderii contractuale pentru fapta
altuia, se observă că acesta nu este altceva decât o cauţiune legală a creditorului, conduita lui nefiind în
mod necesar componentă a unei relaţii cauzale complexe deoarece, de regulă, nu a contribuit, prin
interacţiune cu faptele ilicite ale subcontractanţilor, la neexecutarea obligaţiei civile transferate altora.
Referitor la convențiile privind răspunderea contractuală pentru fapta altuia, premisa de la care trebuie
plecat este aceea că răspunderea pentru fapta altuia nu poate fi nici mai mult nici mai puțin întinsă
decât răspunderea pentru fapta proprie.

Aflându-ne în domeniul contractual, văzând principiile autonomiei de voinţă şi al forţei obligatorii a

contractului, clauzele de nerăspundere sau limitative de răspundere sunt admisibile. Este și ceea ce teza
I a art. 1519 Cod civil stipulează: dacă părțile nu convin altfel, debitorul răspunde …

Sunt nule însă acele clauze care tind să exonereze de răspundere pe debitor pentru culpa gravă sau dolul
terțului subcontractant sau auxiliar. În acest sens se pronunță și dispozițiile art. 1355, alin. 1 Cod civil.

Limitarea răspunderii, prin plafonarea despăgubirilor ce vor fi acordate indiferent de cuantumul

prejudiciului suferit de creditor, nu au nici o altă înrâurire asupra răspunderii contractuale a debitorului
pentru fapta altuia.

În schimb, răspunderea acestuia este înlăturată de clauzele exoneratoare de răspundere, instituţia

analizată nemai producându-şi efectele.

Creditorul îşi va vedea în cazul acesta reparat prejudiciul în urma tragerii la răspundere directă, pentru
fapta proprie, a terţului executant, fie pe tărâm delictual, fie contractual, în funcţie de raporturile
existente între cei doi.

Privitor la cauzele exoneratoare de răspunderea pentru fapta altuia, debitorul principal se poate exonera
de răspundere prin dovada tuturor cauzelor exoneratoare de răspundere în privinţa executantului.
Neexistând fapta acestuia şi deci răspunderea sa, logic, nu există nici răspunderea garantului.

În al doilea rând, răspunderea contractuală pentru fapta altuia fiind o răspundere obiectivă, în privinţa
sa debitorul nu va putea invoca decât cauza străină echivalentă forţei majore, care l-a împiedicat la
executarea în bune condiţii a contractului (fapta terţului, altul decât executantul – a cărui faptă nu
îndeplinește criteriul exteriorității, fapta victimei, forţa majoră).

Debitorul principal nu se poate exonera de răspundere probând nevinovăţia sa, căci nu aceasta
fundamentează răspunderea lui, ci, dimpotrivă, fapta terţului.

IV. Rezoluțiunea / rezilierea / reducerea prestațiilor

Despre rezoluțiune am putea afirma că este o cauză de desființare retroactivă, totală sau parțială, a
contractului sinalagmatic cu executare dintr-o dată, ca urmare a neexecutării însemnate, fără justificare
sau culpabile, a obligațiilor contractuale de către una dintre părțile acestuia.

Rezilierea ar putea fi definită ca fiind o cauză de încetare totală sau parțială, pentru viitor, a contractului
sinalagmatic cu executare succesivă, ca urmare a neexecutării fără justificare sau culpabile, însemnate
ori de mică însemnătate, dar cu caracter repetat, a obligațiilor contractuale de către una dintre părțile
acestuia.
Reducerea proporțională a prestațiilor corelative, pornind de la definițiile rezoluțiunii și a rezilierii, ar
putea constitui o cauză de desființare parțială retroactivă sau de încetare parțială pentru viitor, după
caz, a contractului sinalagmatic, ca urmare a neexecutării de mică însemnătate, fără justificare sau
culpabile, a obligațiilor contractuale de către una dintre părțile acestuia.

În economia actualului Cod civil, instituțiile juridice care fac obiectul prezentului studiu își găsesc
reglementarea în cuprinsul art. 1549 – 1554 ale secțiunii a 5 – a, intitulată „Rezoluțiunea, rezilierea și
reducerea prestațiilor”, în cadrul capitolului II – „Executarea silită a obligațiilor” – din Titlul V, numit
„Executarea obligațiilor”, al cărții a V – a, „Despre obligații”.

În ceea ce privește domeniul de aplicare al acestui remediu, pornind de la fundamentul lui, în mod
tradițional, în (credem) unanimitatea literaturii de specialitate, rezoluțiunea/rezilierea a fost calificată,
din punct de vedere pedagogic, drept un efect specific al contractelor sinalagmatice; aceeași calificare o
poate primi, în opinia noastră, în filosofia actualului Cod civil, și reducerea prestațiilor, care, de altfel, a
fost asimilată, în doctrina contemporană, rezoluțiunii/rezilierii parțiale a contractului.

Așadar, domeniul în care rezoluțiunea/rezilierea și reducerea prestațiilor se aplică în mod predilect este
cel al contractelor sinalagmatice, unica soluție de altfel având în vedere fundamentul acestor instituții
juridice.

Este însă necesar a se face deosebirea între contractele cu executare dintr-o dată și cele cu executare
succesivă, diferență pe care o face și textul art. 1554 Cod civil, din materia efectelor rezoluțiunii și ale
rezilierii, în sensul că, de regulă, rezoluțiunea este aplicabilă contractelor sinalagmatice cu executare
dintr-o dată, iar rezilierea, celor cu executare succesivă, cu excepția cazurilor expres reglementate altfel
de lege (de exemplu, contractul de întreținere, deși este un contract cu executare succesivă, este supus
rezoluțiunii, conform art. 2263 Cod civil).

Revenind însă la domeniul de aplicare al rezoluțiunii/rezilierii, desigur, specificitatea unor contracte

impune anumite discuții cu privire la limitele principiului mai sus enunțat.

Astfel, în primul rând, cele mai frecvente dezbateri în doctrină pe această temă le-au suscitat așa-
numitele (foste) contracte sinalagmatice imperfecte (calificate astfel sub imperiul Codului civil de la
1864, care, la locul clasificării contractelor, le-a scăpat din vedere), care, în opinia noastră, astăzi, având
în vedere definiția contractelor unilaterale cuprinsă în textul art. 1171, alin. 1, fraza a doua Cod civil, pot
fi încadrate cu succes în această din urmă categorie. S-a afirmat, într-o opinie recentă, că rezoluțiunea
contractului se extinde și asupra contractelor sinalagmatice imperfecte. Ne raliem însă opiniei contrare
și avem în vedere aici fundamentul rezoluțiunii/rezilierii și al reducerii prestațiilor. Astfel, aceste instituții
juridice își găsesc explicația în interdependența care caracterizează obligațiile născute din contractele
sinalagmatice, caracteristică pe care nu o au obligațiile, chiar reciproce, din contractele sinalagmatice
imperfecte. Astfel, pentru a putea afirma despre două obligații reciproce că sunt interdependente,
acestea trebuie, cu alte cuvinte, să constituie una cauza celeilalte, adică fiecare dintre obligațiile în
discuție să reprezinte pentru cealaltă obligație însăși rațiunea de a fi a acesteia; dacă una dintre obligații
dispare ori nu este executată, cealaltă își pierde justificarea de a mai exista sau de a se mai executa; ceea
ce determină o altă exigență: momentul nașterii celor două obligații trebuie să fie același (chiar dacă una
dintre ele sau ambele sunt sub condiție), fiind greu de închipuit că una dintre acestea ia ființă la data
încheierii contractului în considerarea eventualității nașterii, pe parcursul executării acestuia, a celeilalte
obligații corelative; pentru a constitui cauza obligației asumate contractual, cealaltă obligație trebuie să
fie prefigurată la momentul nașterii primei, căci cauza, privită în specificitatea ei în domeniul
contractelor bilaterale, constituie, așa cum am învederat deja, în primul rând, un element al voinței
juridice care stă la baza consimțământului la formarea contractului și prin care este asumată, implicit,
obligația inițială; în acest context, dacă obligația corelativă nu poate fi prevăzută, nefiind asumată de
către cocontractant la momentul încheierii contractului, aceasta, cu siguranță, nu poate constitui cauza
nașterii și/sau a executării obligației inițiale. Or, în cazul contractelor sinalagmatice imperfecte, obligația
debitorului inițial ia naștere ex contractu, la momentul încheierii acestui act juridic, pe când cealaltă, a
creditorului inițial, pe parcursul derulării acestuia, având, concomitent, un alt izvor – un fapt juridic licit;
din această cauză, o eventuală acțiune a creditorului inițial împotriva debitorului inițial, pentru ca acesta
din urmă să-și execute obligația asumată prin contract, va avea ca temei contractul încheiat între cele
două părți – izvorul obligației în discuție, pe când executarea obligației născute ulterior în sarcina
creditorului inițial nu se va putea solicita de către debitorul inițial, pe cale ofensivă, decât pe temeiul
îmbogățirii fără justă cauză sau, pe cale defensivă, prin invocarea unui drept de retenție asupra bunului
pe care el însuși este îndatorat a-l preda creditorului inițial. Mai mult, ceea ce este hotărâtor în cauză
este aceea că oricare dintre cele două obligații reciproce subzistă în lipsa celeilalte. Astfel de îndatoriri
nu pot fi calificate, în opinia noastră, ca fiind interdependente, ci, dimpotrivă, independente una față de
cealaltă, motiv pentru care neexecutarea uneia nu poate conduce la posibilitatea invocării
rezoluțiunii/rezilierii contractului respectiv, întrucât efectele acestei instituții juridice nu ar satisface
interesele nici uneia dintre părțile contractante; dacă debitorul inițial refuză să predea bunul (primit, de
exemplu, în depozit), creditorul inițial are la dispoziție o acțiune în executare silită în natură a acestei
obligații sau, dacă bunul a pierit din vina debitorului, o acțiune în executare prin echivalent; obligația de
restituire a bunului care a făcut obiectul contractului constituie, în aceste cazuri, chiar unul dintre
elementele conținutului contractului, fiind asumată de către debitorul inițial prin consimțământul
formator de contract; pentru a obține executarea acesteia, creditorul inițial trebuie să invoce forța
obligatorie a contractului, iar nu rezoluțiunea acestuia, întrucât obligația de restituire nu se naște ca
efect al desființării contractului în acest mod. Iată de ce apreciem că instituția juridică în discuție este
incompatibilă cu contractele sinalagmatice imperfecte, în fapt, nimic altceva decât niște contracte
unilaterale degenerate, în cadrul cărora iau naștere obligații reciproce, dar care nu sunt și
interdependente.

Există totuși, chiar în sfera domeniului predilect de aplicare a rezoluțiunii/rezilierii, aceea a contractelor
sinalagmatice, câteva excepții propriu-zise, în fapt, cazuri de contracte bilaterale în care fie
rezoluțiunea/rezilierea suferă o reglementare specială, fie nu poate fi invocată. Astfel, în situația
contractului de întreținere, art. 2263 Cod civil impune caracterul exclusiv judiciar al rezoluțiunii. Pe de
altă parte, rezoluțiunea nu poate fi invocată în contractul de joc sau/și pariu, care, conform art. 2264 din
același act normativ, dă naștere unor obligații naturale.

Relativ la felurile rezoluțiunii/rezilierii, acestea se desprind din analiza dispozițiilor legale care
reglementează rezoluțiunea/rezilierea.
Astfel, art. 1550 Cod civil ne dezvăluie felurile rezoluțiunii în funcție de modul acesteia de operare,
statuând: „Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere ...” (alin. 1, propoziția întâi), de unde
poate fi dedusă, în primul rând, existența rezoluțiunii/rezilierii judiciare.

Apoi, propoziția a doua a aceluiași text normativ – „Rezoluțiunea ... poate fi declarată unilateral de către
partea îndreptățită” [care, în opinia noastră, trebuie cu necesitate coroborată cu textul alin. 1 al art.
1552 („Rezoluțiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci
când părțile au convenit astfel ...”)] –, precum și propoziția a doua a alin. 2 al aceluiași articol – „De
asemenea ... dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept”, devoalează
existența rezoluțiunii convenționale întemeiate pe pactele comisorii.

În fine, prima propoziție a alin. 2 al art. 1550 – „De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege ...
rezoluțiunea poate opera de plin drept” – scoate la lumină rezoluțiunea legală.

Alin. 2 al art. 1549 Cod civil clasifică rezoluțiunea în funcție de întinderea efectelor sale, deosebind între
rezoluțiunea totală, care afectează întregul contract, și rezoluțiunea parțială, care are loc numai pentru
o parte a contractului. În acest din urmă caz, trebuie să distingem între două ipoteze între care
deosebește și Codul civil, în cuprinsul art. 1549, alin. 2. Pe de o parte, se poate discuta despre un
contract bilateral – încheiat între două părți cu interese contrarii – caz în care, pentru a putea opera
rezoluțiunea parțială, este necesar ca executarea contractului să fie divizibilă. Pe de altă parte,
legiuitorul aduce în discuție, în această materie, și contractul plurilateral – încheiat între trei sau mai
multe părți cu interese contrarii – în care neexecutarea obligației de către una dintre părți va atrage
rezoluțiunea doar cu privire la aceasta, iar nu și față de celelalte, „cu excepția cazului în care prestația
neexecutată trebuia, după circumstanțe, să fie considerată esențială”, situație în care, desigur,
rezoluțiunea va fi totală.

Aceleași criterii de clasificare, precum și aceleași categorii sunt aplicabile și rezilierii (în fapt, o
rezoluțiune specifică materiei contractelor cu executare succesivă și care își produce efectele doar ex
nunc), așa cum afirmă alin. 3 al art. 1549 Cod civil: „Dacă nu se prevede altfel, dispozițiile privitoare la
rezoluțiune se aplică și rezilierii”.

Cu privire la condițiile rezoluțiunii / rezilierii / reducerii prestațiilor, prima precizare care se impune a fi
făcută este aceea că, pentru a accesa acest remediu, este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor
condițiilor generale de accesare a oricărui remediu, astfel cum sunt acestea prefigurate la art. 1516 Cod
civil, particularizate astfel, pornind de la domeniul de aplicare specific acestui remediu:

a) debitorul să nu-și fi executat obligația născută dintr-un contract sinalagmatic;

b) neexecutarea obligației să fie nejustificată (putând fi, după caz, nejustificată și neculpabilă sau
nejustificată și culpabilă);

c) neexecutarea obligației să nu fi fost cauzată de propria acțiune sau omisiune a creditorului;

d) debitorul se află în întârziere (ori de drept, ori a fost pus în întârziere de către creditor).
Pe lângă aceste condiții generale de accesare a oricărui remediu, rezoluțiunea/rezilierea, respectiv
reducerea prestațiilor solicită, pentru a fi accesate, îndeplinirea unor condiții speciale.

Astfel, în privința rezoluțiunii/rezilierii, potrivit alin. 1, fraza I, din art. 1551 Cod civil, „creditorul nu are
dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate”. Interpretând per a contrario
norma juridică citată, obținem: „creditorul are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de
mare însemnătate”.

Dincolo de această dispoziție legală, gânditorii Codului civil nu mai dezvăluie nimic, cu caracter general,
care ar putea facilita circumscrierea sferei noțiunii de „neexecutare de mare însemnătate” sau
„neexecutare însemnată”.

Din acest motiv, pentru a decela ce înseamnă „neexecutarea însemnată” va trebui să ne raportăm,
credem noi, la fundamentul acestui „remediu” – ideea de cauză bivalentă specifică în contractele
sinalagmatice, conjugată cu principiul forței obligatorii a contractului - și la faptul că, așa cum am
învederat deja, rezoluțiunea reprezintă, în ierarhia tuturor „remediilor”, o ultima ratio, o soluție radicală,
al cărei efect este constituit de aneantizarea contractului, de dispariția acestuia, atât ex nunc, cât și ex
tunc, din circuitul juridic, afectând în acest fel însăși securitatea acestuia.

Pentru aceasta, însemnătatea neexecutării va trebui apreciată de la caz la caz, ea reducându-se, în

principiu, la dispariția interesului creditorului pentru executare ori la volatilizarea valorii economice a
contraprestației, motive care îl determină pe creditorul nesatisfăcut să aprecieze că realizarea
interesului contractual mutual, în general, precum și cel individual, al său, în special, nu mai este posibilă
și menținerea în ființă a contractului nu se mai justifică.

Este clar că suntem în prezența neexecutării însemnate când există neexecutare totală a unei obligații
esențiale. Aprecierea judecătorului intervine atunci când există neexecutare totală a unei obligații
accesorii sau neexecutare parțială a unei obligații esențiale.

Cât despre reziliere, legiuitorul statuează, în cuprinsul frazei a doua a alin. 1 al art. 1551 Cod civil, că „în
cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este
de mică însemnătate, însă are un caracter repetat”. Așadar, recidiva debitorului dintr-un contract cu
executare succesivă în a nu-și executa obligațiile contractuale în mod repetat (credem că, în lipsa unui
alt criteriu de apreciere, prin „caracter repetat” putem înțelege orice neexecutare care s-a întâmplat mai
mult de o dată) acordă creditorului facultatea de a invoca rezilierea contractului, legiuitorul echivalând
practic, neexecutarea de mică însemnătate cu caracter repetat, cu neexecutarea însemnată. Desigur, în
această materie, a contractelor cu executare succesivă, neexecutarea însemnată va atrage și ea,
întotdeauna, rezilierea acestora.

În finalul alin. 1 al art. 1551 Cod civil, artizanii acestuia au inserat următoarea dispoziție legală: „Orice
stipulație contrară este considerată nescrisă”. Apreciem că așezarea acesteia la finele aliniatului nu
implică faptul că aceasta se referă doar la cea de-a doua frază a acestuia, privitoare la regimul juridic al
rezilierii contractelor cu executare succesivă, ci, dimpotrivă, are în vedere întregul aliniat, referindu-se,
în egală măsură și la contractele cu executare uno ictu. Legiuitorul a făcut, în acest fel, din dispoziția
cuprinsă în alin. 1 al art. 1551 Cod civil, o normă juridică imperativă, impunând, pe de o parte, în materia
rezoluțiunii și a rezilierii, condiția neexecutării însemnate și, pe de altă parte, asimilând acesteia, în
domeniul rezilierii contractelor cu executare succesivă, pe aceea a neexecutării de mică însemnătate,
dar cu caracter repetat.

Cu privire la condiția specifică reducerii proporționale a prestațiilor, in interpretarea coroborată a normei

cuprinse în fraza I a alin. 1 al art. 1551 Cod civil, precitată, cu aceea statuată în alin. 2 al aceluiași text
legal, rezultă că, atunci când neexecutarea obligației debitorului este de mică însemnătate, creditorul are
dreptul la reducerea proporțională a propriei prestații, dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă.

Așadar, ori de câte ori neexecutarea nu este atât de însemnată încât să atragă rezoluțiunea/rezilierea
contractului ori creditorul nu o apreciază ca fiind rezolutorie, dorind să păstreze în ființă contractul și
partea executată deja în favoarea sa, el are dreptul la reducerea proporțională a propriilor prestații, cu
condiția însă ca aceasta să fie posibilă.

În cazul în care reducerea prestațiilor corelative ale creditorului nu este posibilă (de exemplu, din pricina
naturii indivizibile a obligației sale ori din cauza faptului că partea care ar trebui restituită creditorului
pentru reechilibrarea contractului nu mai există), acesta are dreptul doar la daune-interese pentru
prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării, conform alin. 3 al art. 1551 Cod civil.

Nu trebuie însă confundată neexecutarea de mică însemnătate cu neîndeplinirea unei obligații accesorii.
Aceasta din urmă poate foarte bine, dacă, raportat la întreaga economie a contractului, are o mare
însemnătate, să atragă rezoluțiunea/rezilierea acestuia.

În literatura de specialitate, s-a apreciat că reducerea proporțională a prestațiilor reprezintă, în fapt, o

rezoluțiune parțială a contractului, în acest sens, prevederile art. 1551 alin. 2 completându-se cu cele ale
art. 1549 alin. 1 Cod civil. „Reducerea prestației proporțional cu neexecutarea prestației celeilalte părți
nu poate decât să însemne că, pentru partea redusă și care trebuie restituită sau nu mai trebuie
executată, respectiv pentru partea care nu a fost executată de către debitor, suportul contractual a fost
rezolvit, deci desființat”.

Coroborând textul alin. 2 al art. 1551 cu cel al alin. 2 al art. 1516 Cod civil, conchidem că este vorba
despre prestația care constituie obiectul obligației corelative și interdependente celei neexecutate de
către debitor. Aceasta se va diminua într-o proporție egală cu partea neexecutată a prestației reciproce a
debitorului, în scopul menținerii în ființă a contractului și al echilibrării acestuia.

În ceea ce privește modul de operare a rezoluțiunii/rezilierii și a reducerii proporționale a prestațiilor, va

trebui să distingem în funcție de felurile acestui remediu.

Sediul materiei modului de operare a rezoluțiunii/rezilierii îl constituie textul art. 1550 Cod civil, cu titlu
omonim, care reglementează, cu caracter general: „(1) Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la
cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de partea îndreptățită. (2) De asemenea, în cazurile
anume prevăzute de lege sau dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept”.
Textul general se completează cu cele speciale, care reglementează în materia „rezoluțiunii unilaterale”
– art. 1552 - și în cea a „pactului comisoriu” – art. 1553 Cod civil.

• • Modul de operare a rezoluțiunii/rezilierii judiciare și a reducerii proporționale a prestațiilor

corelative pe cale judiciară

Potrivit primei propoziții a alin. 1 al art. 1550 Cod civil, așa cum am văzut deja, pentru a fi în prezența
rezoluțiunii/rezilierii judiciare ori a reducerii prestațiilor pe aceeași cale, este necesar ca creditorul să
solicite instanței de judecată pronunțarea rezoluțiunii/rezilierii contractului („Rezoluțiunea poate fi
dispusă de instanță, la cerere ...”) ori reducerea proporțională a prestațiilor.

În măsura în care creditorul nu optează pentru declararea rezoluțiunii ori a reducerii prestațiilor pe cale
unilaterală, în temeiul art. 1552 și/sau al art. 1551 Cod civil, după caz, ori pentru activarea pactului
comisoriu, în baza art. 1553 din același act normativ, acțiunea în justiție este necesară pentru că
neexecutarea contractului nu face ca rezoluțiunea/rezilierea acestuia ori reducerea proporțională a
prestațiilor să opereze automat.

Creditorul obligației neîndeplinite are legitimare procesuală activă exclusivă de a solicita

rezoluțiunea/rezilierea ori reducerea prestațiilor, conform art. 1549 alin. 1 Cod civil, (precum și, de
asemenea, moștenitorul creditorului, în cazul în care contractul nu este intuitu personae, și creditorul
creditorului, prin acțiunea oblică, conform art. 1560 alin. 1 Cod civil), el având, în acest sens, un drept
exclusiv de opțiune, putând alege să solicite rezoluțiunea/rezilierea ori reducerea prestațiilor pe cale
judiciară chiar și în cazul în care, în cuprinsul contractului, ar exista o clauză rezolutorie ori una privitoare
la reducerea prestațiilor (o numim convențional „clauză reductoare”).

Dacă debitorul nu se află de drept în întârziere prin chiar faptul neexecutării obligațiilor contractuale în
cazurile prevăzute de art. 1523 Cod civil, atunci, potrivit art. 1516 alin. 2 coroborat cu art. 1522 alin. 5
din același act normativ, este necesar ca el să fie pus în întârziere de către creditor prealabil introducerii
acțiunii în rezoluțiune/reziliere ori în reducerea prestațiilor și, odată cu punerea sa în întârziere, prin chiar
notificarea făcută în acest scop, să i se acorde un termen de executare, ținând cont de natura obligației și
de împrejurări. Dacă nu i se acordă acest termen prin notificare, debitorul poate să-și execute obligația
într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării.

Dacă, neaflându-se de drept în întârziere sau nefiind pus în prealabil în întârziere, debitorul este acționat
direct în judecată, cererea de chemare în judecată valorează punere în întârziere și debitorului îi este
conferit ex legem dreptul de a executa obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data când
cererea i-a fost comunicată. Prin executarea conformă (se înțelege, tardivă), în cadrul acestui termen, a
obligațiilor sale contractuale, debitorul blochează acțiunea în rezoluțiune/reziliere ori în reducerea
prestațiilor, care va fi astfel respinsă ca neîntemeiată, în măsura în care executarea mai prezintă interes
pentru creditor. Executarea însă a obligațiilor ulterioară acestui termen este lipsită de relevanță, nefiind
în măsură să oprească acțiunea în instanță, judecătorul trebuind să considere această executare prea
tardivă ca fiind inoperantă.
Dacă, în schimb, debitorul obligației neexecutate este de drept în întârziere, potrivit art. 1523 Cod civil,
formalitatea punerii acestuia în întârziere de către creditor nu mai trebuie, bineînțeles, îndeplinită și nici
acordarea unui termen suplimentar de executare nu mai este necesară, creditorul putând solicita
rezoluțiunea/rezilierea ori reducerea proporțională a prestațiilor direct în instanță, care, la rândul ei, nu
va mai fi ținută să acorde debitorului un termen rezonabil de executare.

În acțiunea în rezoluțiune/reziliere ori în reducerea proporțională a prestațiilor, judecătorul are o putere

suverană, foarte extinsă, în a aprecia dacă sunt îndeplinite toate

condițiile rezoluțiunii/rezilierii ori ale reducerii proporționale a prestațiilor, dacă neexecutarea

contractuală este una rezolutorie, fiind, în acest sens, însemnată, ori, dimpotrivă, dacă această
neîndeplinire a îndatoririlor convenționale este de mică însemnătate, caz în care nu va pronunța
rezoluțiunea/rezilierea. Judecătorul este limitat, în exercitarea puterii sale, de principiul disponibilității
procesului civil, părțile, în temeiul dreptului lor de dispoziție în acest sens, conferit de art. 9 Cod de
procedură civilă, stabilind, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului (alin. 2, art. 9
C.pr.civ.). Astfel, într-o acțiune al cărei obiect l-a constituit exclusiv rezoluțiunea/rezilierea contractului,
în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile acesteia (în speță, neexecutarea nu este însemnată),
judecătorul nu va avea de ales decât să respingă acțiunea ca neîntemeiată, sub sancțiunea revizuirii
hotărârii sale, în temeiul art. 509 alin. 1 pct. 1 din noul C.pr.civ., pentru extra petita. În cazul în care însă
petitul privind rezoluțiunea/rezilierea este completat, în subsidiar, cu solicitarea reducerii proporționale
a prestațiilor sau/și cu cererea de daune-interese, judecătorul va putea, constatând că nu sunt
îndeplinite condițiile rezoluțiunii/rezilierii, să respingă această cerere și să admită reducerea
proporțională a prestațiilor (dacă neexecutarea este de mică însemnătate), iar, în cazul în care nici
această instituție juridică nu își poate găsi aplicarea (spre pildă, prestațiile sunt indivizibile), sub rezerva
dovedirii prejudiciului suferit de către creditorul obligației neexecutate și a celorlalte condiții ale
răspunderii civile contractuale întrunite în persoana debitorului, judecătorul va putea acorda daune-
interese, pe care, tot la cererea expresă a părților, le poate cumula cu oricare dintre cele două
„remedii”.

De asemenea, pentru ca, în urma pronunțării rezoluțiunii/rezilierii totale, părțile să fie repuse în situația
în care s-ar fi aflat dacă nu s-ar fi încheiat respectivul contract ori, ca o consecință a pronunțării
rezoluțiunii/rezilierii parțiale ori a reducerii proporționale a prestațiilor, să li se restituie toate prestațiile
pe care le-au executat în temeiul contractului, însă fără cauză, ori să se restabilească situația anterioară
de carte funciară, este necesar să se solicite expres acest lucru în chiar petitul acțiunii în
rezoluțiune/reziliere, judecătorul neputându-se pronunța asupra acestui aspect în lipsa unei astfel de
cereri, sub aceeași sancțiune a revizuirii respectivei hotărâri, în temeiul art. 509 alin. 1 pct. 1 din noul
C.pr.civ., pentru extra petita.

Fiind vorba despre rezoluțiunea/rezilierea judiciară ori despre reducerea proporțională a prestațiilor pe
aceeași cale, având în vedere textul clar al art. 1550 alin. 1, propoziția I, Cod civil: „Rezoluțiunea poate fi
dispusă de instanță, la cerere ...”, suntem de părere că, în speță, acțiunea în rezoluțiune/reziliere ori în
reducerea proporțională a prestațiilor corelative este, în funcție de scopul urmărit de către creditorul
nesatisfăcut prin promovarea ei, una în realizare, prin care se urmărește, în principal, sancționarea
debitorului obligației neexecutate prin pronunțarea sancțiunii specifice (rezoluțiune/reziliere ori
reducerea proporțională a prestațiilor), cu consecința imediată, automată a desființării retroactive,
totale ori parțiale, sau a încetării contractului, și, în accesoriu, o repunere, în măsura posibilului, în status
quo ante printr-o restitutio in integrum sau doar în limitele în care, fiind vorba despre reziliere,
prestațiile executate de către creditor sunt fără cauză, acestea neavând, în contrapartidă, o
contraprestație din partea debitorului, ori prin restabilirea situației anterioare de carte funciară.

In concreto, desființarea retroactivă a contractului sau încetarea acestuia pentru viitor nu constituie
efect al rezoluțiunii, respectiv al rezilierii, ci reprezintă chiar conținutul acestei sancțiuni. De aceea,
apreciem că instanța de judecată, fiind sesizată cu o acțiune în rezoluțiune/reziliere, nu trebuie să
dispună expres asupra desființării retroactive ori a încetării pentru viitor a contractului, după caz, fiind
suficient să admită acțiunea și să pronunțe rezoluțiunea/rezilierea contractului. La fel stau lucrurile,
mutatis mutandis, și în privința unei acțiuni în reducerea proporțională a prestațiilor corelative.

Desigur, instanța rămâne obligată să se pronunțe asupra capetelor de cerere accesorii, privind
restituirea prestațiilor ori refacerea situației anterioare de carte funciară.

Fundamentul executării prestațiilor dispare odată cu desființarea actului juridic, ceea ce înseamnă că
temeiul juridic al restituirii prestațiilor efectuate în executarea actului juridic desființat nu îl mai poate
constitui acest act juridic. Tocmai de aceea, apreciem că legiuitorul în mod eronat a statuat, cu referire
la rezoluțiune ca și cauză a restituirii, în cuprinsul art. 1635 alin. 1 Cod civil: „Restituirea prestațiilor are
loc ... în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ...”. Temeiul restituirii prestațiilor
nu mai poate fi unul contractual, căci contractul, în urma rezoluțiunii, se consideră că nu a existat
niciodată; prin urmare, fundamentul acestei obligații este, cu necesitate, unul extracontractual,
repunerea părților în situația anterioară constituind numai în mod indirect un efect al aplicării acestei
sancțiuni. De aceea, dincolo de faptul că, de lege lata, o acțiune în restituirea prestațiilor efectuate în
temeiul unui contract ce a fost rezoluționat ulterior va fi întemeiată pe dispozițiile art. 1635 alin. 1 Cod
civil, justificarea acesteia ar trebui căutată în instituția juridică a îmbogățirii fără justă cauză ori în aceea
a plății nedatorate, după caz. Astfel, în general, incidentă este îmbogățirea fără justă cauză, întrucât, prin
desființarea retroactivă a contractului, prestațiile deja executate de către creditorul nesatisfăcut și care
își aveau cauza în contractul respectiv sunt astfel lipsite de cauză, iar păstrarea lor de către partea care
le-a primit ar constitui, din partea acesteia, o îmbogățire fără justă cauză. Dacă însă în discuție intră un
contract sinalagmatic în care ambele părți și-au executat, până la momentul desființării lui retroactive, o
parte din obligații, atunci, pentru restituirea acestora prestații, nu ar mai fi întrunite condițiile materiale
ale îmbogățirii fără justă cauză, neputându-se reține îmbogățirea uneia dintre părți (prin mărirea
patrimoniului său) în detrimentul însărăcirii celeilalte (prin micșorarea corespunzătoare a patrimoniului
acesteia); într-un asemenea caz, restituirea prestațiilor executate ar trebui fundamentată pe instituția
plății nedatorate, întrucât, prin aneantizarea contractului, obligația fiecăreia dintre părțile contractului
sinalagmatic apare ca și când nu a existat niciodată. Dacă însă, pe lângă aceste obligații executate
reciproc, una dintre părți și-a îndeplinit și alte îndatoriri contractuale pentru care însă nu a primit vreo
contraprestație din partea celeilalte, atunci restituirea acestora va fi explicată tot pe ideea de îmbogățire
fără justă cauză a primitorului.
Alin. 2 al art. 1635 Cod civil dispune: „Ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a
înfăptuit, este, de asemenea, supus restituirii, afară numai dacă cel care a prestat a făcut-o știind că
înfăptuirea cauzei este cu neputință sau, după caz, a împiedicat cu știință realizarea ei”. Textul legal este
aplicabil contractelor sinalagmatice, atât celor cu executare dintr-o dată, cât și celor cu executare
succesivă.

Astfel, în cazul primelor, norma legală citată valorifică, în opinia noastră, din plin, teoria cauzei bivalente
care stă ca fundament al rezoluțiunii; se poate imagina exemplul unui antecontract de vânzare
(promisiunea sinalagmatică de vânzare) în care, pe lângă obligațiile de a face specifice acestuia se naște,
în sarcina promitentului cumpărător, îndatorirea anticipată de a achita prețul integral al bunului care va
face obiectul contractului definitiv de vânzare; această obligație are drept cauză obligația viitoare a
promitentului vânzător de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului, consimțind la încheierea
contractului definitiv și îndeplinindu-și toate sarcinile convenționale asumate prin promisiunea de a
contracta în scopul perfectării valabile a viitorului contract; așadar, deși suntem în mijlocul unui contract
sinalagmatic – promisiunea bilaterală de vânzare – totuși obligația anticipată a promitentului
cumpărător de a achita prețul integral al bunului nu are, în prezent, o obligație corelativă
interdependentă din partea promitentului vânzător; doar obligația viitoare a acestuia din urmă – aceea
de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului – se constituie în îndatorirea interdependentă cu
obligația promitentului cumpărător, reprezentând cauza acesteia; deci, acesta din urmă s-a angajat în
temeiul unei cauze viitoare. În urma rezoluțiunii promisiunii sinalagmatice de vânzare, cauza viitoare a
păstrării prețului primit a dispărut, motiv pentru care, în temeiul art. 1635 alin. 2 Cod civil, se va restitui
promitentului cumpărător prețul achitat în avans pentru bunul pe care nu l-a mai dobândit, contractul
definitiv nemai încheindu-se.

Cu toate acestea, dacă prețul achitat de el a fost plătit deși știa că încheierea contractului definitiv de
vânzare nu este cu putință, acesta nu i se va restitui; într-o asemenea situație, certitudinea neînfăptuirii
cauzei viitoare, existentă la momentul achitării prețului, îl plasează pe promitentul cumpărător în afara
instituției juridice a îmbogățirii fără justă cauză, situându-l în aceea a liberalităților, căci actul îndeplinit
de el a fost făcut, in concreto, cu intenția de a-l gratifica pe promitentul vânzător din moment ce, la data
îndeplinirii respectivei obligații, era sigur că în schimbul prestației sale nu va dobândi nici un avantaj; or,
un asemenea act face ca îmbogățirea promitentului vânzător să fie una justificată, așa cum afirmă textul
art. 1346 lit. c: „Îmbogățirea este justificată atunci când rezultă: ... c) dintr-un act îndeplinit de cel
păgubit ... cu intenția de a gratifica”.

De asemenea, în același exemplu, prețul achitat în avans nu îi va fi restituit promitentului cumpărător

dacă, din propria-i culpă, contractul definitiv nu s-a putut încheia și astfel nu a fost posibilă înfăptuirea
cauzei viitoare în considerarea căreia el și-a executat obligația; pe lângă faptul că, într-o asemenea
situație, îi este prohibit, prin art. 1517 Cod civil, promitentului cumpărător să solicite rezoluțiunea
antecontractului de vânzare, chiar dacă desființarea acestuia s-ar întâmpla, în urma admiterii unei
acțiuni în rezoluțiune promovată de către promitentul vânzător, acesta din urmă, în temeiul art. 1635
alin. 2, nu va fi obligat la restituirea către promitentul cumpărător a prețului primit în avans; opinăm că
explicația acestei soluții adoptate de către gânditorii Codului civil ar consta în prevalența principiului
răspunderii civile asupra principiului restitutio in integrum, păstrarea prețului de către promitentul
vânzător echivalând cu o reparație a prejudiciului suferit în urma neîncheierii contractului definitiv din
vina exclusivă a promitentului cumpărător.

Aceeași idee, a cauzei bivalente, conjugată cu aceea a cauzei succesive, poate explica aplicarea textului
alin. 2 al art. 1635 Cod civil și contractelor cu executare

succesivă. Printr-un exercițiu de imaginație, poate fi construit următorul exemplu: într-un contract de
locațiune, locatarul achită chiria în avans, având în vedere faptul că, la rândul său, locatorul îi va asigura,
corelativ, folosința bunului; este evident că achitarea chiriei în avans s-a făcut în temeiul unei cauze
viitoare – beneficierea, în viitor, de folosința corespunzătoare a bunului; în cazul în care însă, ulterior,
locatorul nu își execută obligația, nepermițând locatarului să folosească bunul în măsura achitării în
avans a chiriei aferente, cauza viitoare a obligației locatarului nu se mai înfăptuiește; pentru acest motiv,
în temeiul art. 1635 alin. 2 Cod civil, locatorul va fi obligat la restituirea către locatar a sumei primite în
avans cu titlu de chirie, în caz contrar el îmbogățindu-se fără justă cauză pe seama locatarului.

În cazul contractelor cu executare succesivă, rezilierea acestora determină, așa cum arată însuși
legiuitorul la art. 1554 alin. 3 Cod civil, încetarea contractului pentru viitor. Este însă de discutat asupra
înțelesului acestei norme juridice. Ce înseamnă „pentru viitor”? În opinia noastră, plecând de la teoria
cauzei succesive care își găsește aplicare în materia contractelor cu executare succesivă, „pentru viitor”
semnifică „începând cu momentul în care debitorul nu și-a mai executat obligațiile, lipsind astfel de
cauză îndatoririle corelative și interdependente ale creditorului”. Prin hotărârea judecătorească de
admitere a acțiunii în reziliere rămasă definitivă, dreptul propriu-zis al creditorului de a obține rezilierea
contractului și încetarea efectelor acestuia, corelativ, inițial, unei norme juridice determinate, abstracte
(art. 1516 alin. 2 și art. 1549 și urm. Cod civil), se concretizează; norma juridică devine, dintr-una
abstractă, una particularizată, cu aplicabilitate concretă la speța dedusă judecății, iar sursa dreptului se
metamorfozează, din una legală devenind una judiciară; aceasta este „eficacitatea substanțială” a
actului jurisdicțional sau, cu alte cuvinte, acesta este „efectul substanțial” al hotărârii judecătorești. La
data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de admitere a acțiunii în reziliere, s-a realizat practic
dreptul creditorului de a considera reziliat contractul; în acest moment se naște, pe cale de consecință,
și dreptul material la acțiunea în restituirea prestațiilor; însă acest drept al creditorului de a considera
contractul reziliat exista, abstract, anterior acestei date; el s-a născut, corelativ normei juridice care îl
consacra, la momentul în care debitorul a încetat să-și mai execute obligațiile, lăsând astfel fără cauză
îndatoririle corelative și interdependente ale creditorului; or, absența cauzei, inclusiv a unei cauze
viitoare, așa cum am văzut deja, impune restituirea prestațiilor; de aceea, efectele rezilierii trebuie să
coboare, în trecut, până la acel moment, pornind de la data concretizării dreptului la reziliere – aceea a
rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Prin textul legal „contractul reziliat încetează doar pentru
viitor” legiuitorul a statuat, de facto, asupra faptului că efectele rezilierii lasă neatinse prestațiile
reciproce și interdependente executate conform între părțile contractante până la momentul în care
debitorul a încetat să-și mai aducă la îndeplinire îndatoririle convenționale; de la acest ultim moment
însă contractul reziliat încetează pentru părțile sale, care, pe de o parte, nu vor mai fi ținute să execute
nici o prestație în temeiul contractului reziliat, iar pe de altă parte, vor fi îndatorate la restituirea
prestațiilor primite fără contraprestații; așadar, restituirea nu va interveni decât în acele situații în care
plata nu are cauză juridică, deoarece, dacă o obligație este cauza juridică a alteia, și cele două pot avea o
existență juridică și economică de sine stătătoare, neexecutarea altor obligații le va fi indiferentă.

Dacă prestațiile executate de către cealaltă parte sunt nerestituibile, făcând parte din categoria așa-
numitelor „fapte împlinite”, partea în culpă va datora, spre exemplu, pe lângă indemnizația privind
folosința bunului (în cazul în care această folosință a făcut obiectul principal al prestației, precum și în
acela în care bunul era, potrivit naturii sale, supus deprecierii rapide), la care este obligat în temeiul art.
1645 Cod civil, care constituie, în fapt, o restituire prin echivalent a prestațiilor primite, ori
contravaloarea serviciilor deja efectuate, și daune-interese menite a acoperi prejudiciul cauzat
creditorului obligației de restituire prin încetarea contractului, constând atât în damnum emergens, cât
și în lucrum cessans, conform art. 1637 alin. 2 Cod civil; de exemplu, dacă locatarul nu a plătit chiria,
indemnizația pentru folosința bunului acompaniată de daune-interese poate avea un cuantum mai mare
decât chiria datorată, pentru că, în afara acesteia, locatorul va fi îndreptățit să își acopere toate
prejudiciile pe care locatarul le putea prevedea la momentul încheierii contractului de locațiune,
constând în lipsa de folosință a sumelor de bani cu titlu de chirie, de către locator, în cazul neexecutării
nejustificate sau culpabile a obligației de plată a chiriei.

Când însă prestațiile executate de către cealaltă parte sunt restituibile, sancțiunea rezilierii va opera
asemenea celei a rezoluțiunii, însă numai până la momentul neexecutării obligațiilor corelative de către
cealaltă parte, iar nu până la acela al perfectării contractului; de exemplu, când chiria a fost plătită în
avans, iar locatorul nu a asigurat folosința bunului, acesta din urmă va fi obligat să restituie chiria
încasată, cu eventuale daune-interese; acest lucru se întâmplă, așa cum am arătat deja, în temeiul art.
1635 alin. 2 Cod civil, coroborat cu art. 1516 alin. 2 din același act normativ. În același sens,
pronunțându-se asupra rezoluțiunii unui contract de întreținere, Instanța supremă a statuat: „temeiul
juridic al obligației uneia dintre părți se găsește în obligația celeilalte părți contractante și partea care
nu-și execută obligația sa nu poate reține echivalentul prestației efectuate de cealaltă parte”.

• • Modul de operare a rezoluțiunii/rezilierii și a reducerii proporționale a prestațiilor corelative în

temeiul art. 1550 coroborat cu art. 1552 Cod civil

Potrivit art. 1550 alin. 1 Cod civil, „Rezoluțiunea ... poate fi declarată unilateral de către partea
îndreptățită”.

Conform art. 1552 („Rezoluțiunea unilaterală”) alin. 1 Cod civil, „Rezoluțiunea sau rezilierea contractului
poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părțile au convenit astfel, când debitorul
se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în
întârziere”.

Textele legale citate au suscitat dezbateri pe tema modului de operare a „rezoluțiunii/rezilierii

unilaterale”. Astfel, în doctrina juridică din țara noastră s-au conturat două opinii.
Prima dintre acestea susține că textul art. 1552 alin. 1 face vorbire despre trei situații în care poate fi
declarată „rezoluțiunea/rezilierea unilaterală”: i) în cazul în care părțile au prevăzut această posibilitate
în contract; ii) în acela în care debitorul se află de drept în întârziere și iii) în acela în care debitorul nu a
executat obligația prin termenul fixat prin punerea în întârziere.

Miza discuției poartă, de facto, asupra ultimelor două situații.

În aceste cazuri, se afirmă că creditorul are posibilitatea, chiar în absența unei clauze contractuale, să
declare rezoluțiunea/rezilierea contractului în mod unilateral și extrajudiciar, pe riscul său.
Rezoluțiunea/rezilierea unilaterală rămâne supusă acelorași

condiții pe care se solicită art. 1516 coroborat cu art. 1551 Cod civil, intervenția instanței pentru
operarea ei fiind înlăturată. Debitorul poate, desigur, sesiza instanța de judecată cu o acțiune în care
solicită verificarea legalității invocării rezoluțiunii/rezilierii unilaterale de către creditor, însă acest
control judiciar va fi unul de legalitate, a posteriori, ulterior momentului operării rezoluțiunii/rezilierii,
iar nu unul a priori, prin care instanța să se pronunțe asupra oportunității acestei sancțiuni și să dispună
încetarea contractului. În cazul în care instanța, în acțiunea în verificare a modului în care creditorul a
răspuns exigențelor legale privind declararea rezoluțiunii/rezilierii unilaterale, solicitate prin art. 1516,
art. 1549, art. 1551 și art. 1552 Cod civil (existența unei neexecutări însemnate nejustificate sau
culpabile, aflarea sau punerea debitorului în întârziere, declarația de rezoluțiune/reziliere, notificarea
rezoluțiunii), constată îndeplinirea tuturor acestor cerințe, ea nu va putea cenzura opțiunea creditorului
și nu va putea impune alegerea unui alt remediu contractual. În cazul în care însă instanța va constata
că, la data notificării rezoluțiunii/rezilierii nu erau întrunite condițiile operării rezoluțiunii unilaterale,
creditorul va suporta consecințele faptei sale care denotă o încălcare a contractului, expunându-se, în
acest caz, la suportarea „remediilor” prevăzute de legiuitor pentru neexecutare, inclusiv la o cerere de
executare silită în natură, cumulată cu solicitarea de daune-interese. Soluția are în vedere așa numita
rezoluțiune/reziliere „pe riscurile și pericolele creditorului” (a ses risques et périls) antamată, încă sub
imperiul art. 1184 Cod civil francez (corespondentul art. 1020 din Codul civil român de la 1864), de către
jurisprudența și doctrina franceze, dar și de către o parte a literaturii juridice autohtone. Astfel, se
admite că chiar și un contract încheiat pe o durată determinată poate fi rezoluționat/reziliat fără
intervenția judiciară prealabilă și fără o clauză rezolutorie expresă preexistentă, în caz de
„comportament grav” al debitorului. Această rupere a contractului este făcută pe riscul autorului său.
Această facultate de rupere unilaterală a contractului a fost, mai întâi, justificată, de urgența care nu
permitea creditorului să irosească timp cu o eventuală acțiune în rezoluțiune/reziliere ori de
imposibilitatea continuării contractului devenit inutil din cauza neexecutării; în prezent, gravitatea
comportamentului ce are legătură cu obiectul contractului, chiar și fără urgență, pare suficientă în a
fundamenta rezoluțiunea/rezilierea unilaterală în lipsa intervenției prealabile a instanței și a unei clauze
rezolutorii.

A doua părere interpretează dispoziția art. 1552, alin. 1 Cod civil în sensul în care aceasta reglementează
un singur caz de rezoluțiune/reziliere unilaterală, care poate avea loc în urma notificării scrise a
debitorului obligației neexecutate în acest sens, cu îndeplinirea condiției ca debitorul să fi fost pus în
prealabil în întârziere și să nu-și fi executat obligația în termenul suplimentar de executare acordat prin
notificarea de punere în întârziere ori să se fi aflat de drept în întârziere; operarea rezoluțiunii/rezilierii
unilaterale este condiționată însă, în acest caz, potrivit literei textului legal analizat, de preexistența,
între părți, a unei clauze rezolutorii, în fapt, a unui pact comisoriu expres de gradul II, așa cum era acesta
perceput în doctrina și în practica tradiționale.

În opinia noastră, pentru argumentele ce succed, textul art. 1552 Cod civil, intitulat marginal
„Rezoluțiunea unilaterală” nu are în vedere „rezoluțiunea/rezilierea pe riscul creditorului”, așa cum
această instituție juridică a fost dezvoltată de jurisprudența și de doctrina franceze, ci, dimpotrivă,
privește doar

rezoluțiunea/rezilierea întemeiată pe preexistența unei clauze rezolutorii în contractul încheiat între

părți, care poate fi însă declanșată prin notificarea de rezoluțiune/reziliere a creditorului în cazul în care
debitorul obligației neexecutate se află de drept în întârziere ori, fiind pus în prealabil, în întârziere de
către creditor, nu și-a îndeplinit îndatoririle convenționale în termenul suplimentar de executare astfel
acordat.

În primul rând, dacă textul art. 1552 alin. 1 Cod civil ar reglementa un caz de rezoluțiune/reziliere
unilaterală care ar opera prin simpla notificare de rezoluțiune din partea creditorului în lipsa unei clauze
contractuale rezolutorii prealabile, atunci denumirea marginală a textului – „Rezoluțiunea unilaterală” –
ar fi ireconciliabilă cu domeniul acestuia de aplicare; astfel, nu poate fi tăgăduit că, dintre cele trei cazuri
de rezoluțiune/reziliere unilaterală alegate, reglementate de această normă juridică, primul dintre
acestea – „... atunci când părțile au convenit astfel ...” – privește, de facto, o ipoteză de
rezoluțiune/reziliere întemeiată pe o clauză rezolutorie preexistentă; într-o atare situație, în același text
legal ar fi consacrate, pe de o parte, rezoluțiunea/rezilierea fundamentată pe preexistența unei clauze
rezolutorii, adică rezoluțiunea convențională tradițională, și, pe de altă parte, rezoluțiunea/rezilierea
care operează în lipsa unei asemenea clauze, ambele aflându-se sub umbrela „rezoluțiunii/rezilierii
unilaterale”; or, o astfel de soluție este inacceptabilă, întrucât denumirea marginală a textului legal,
chiar dacă nu are valoare normativă, totuși nu poate fi atât de ambiguă încât să contrasteze flagrant cu
norma juridică pe care o cuprinde textul respectiv; in concreto, art. 1552, alin. 1 Cod civil nu poate, pe de
o parte, să se refere, să facă trimitere doar la o anumită instituție juridică – în speță, la
„rezoluțiunea/rezilierea unilaterală” - și, pe de altă parte, să reglementeze, de facto, atât respectiva
instituție, cât și o alta, diferită semnificativ de aceasta – în cazul de față, rezoluțiunea/rezilierea
convențională. Aceasta demonstrează că, în realitate, în ipoteza normei juridice analizate este
reglementată o singură formă de rezoluțiune/reziliere; cum, în mijlocul acestui text legal, se găsește
inserată exigența „atunci când părțile au convenit astfel”, credem că nu încape îndoială că, dintre cele
două forme de rezoluțiune/reziliere în discuție, art. 1552 se preocupă de rezoluțiunea/rezilierea
convențională. Denumirea acestui text legal, precum și mențiunea, în conținutul art. 1550 Cod civil, a
faptului că „Rezoluțiunea ... poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită” nu trebuie să ne
conducă pe pista falsă a rezoluțiunii/rezilierii care operează în lipsa unei clauze contractuale rezolutorii
prealabile, ci, dimpotrivă, avem convingerea că ele evocă, în fapt, instituția juridică a
rezoluțiunii/rezilierii întemeiate pe o astfel de clauză, dar declanșate, în concret, prin manifestarea
unilaterală de voință a creditorului nesatisfăcut, prin actul juridic unilateral al acestuia, numit în
literatura de specialitate „declarația unilaterală de rezoluțiune”; mai mult, în doctrina juridică
autohtonă, această clauză contractuală a rezoluțiunii/rezilierii prin denunțarea unilaterală din partea
creditorului nesatisfăcut a fost denumită și „clauza de rezoluțiune unilaterală pentru neexecutarea
culpabilă a contractului (pactul comisoriu)”, indicându-se, prin aceasta, univoc, faptul că, în realitate,
rezoluțiunea/rezilierea în discuție se întemeiază pe o clauză contractuală prealabilă, însă operează în
urma declarației unilaterale a creditorului obligației neexecutate, care, fără doar și poate, constituie un
act juridic unilateral. Aceeași denumire marginală a textului legal ne poate induce în eroare și în cazul
art. 1276 Cod civil, care reglementează „Denunțarea unilaterală” a contractului, însă în cuprinsul căruia,
la aliniatul 1, se arată faptul că, in concreto, această denunțare unilaterală a contractului se face în
temeiul

unui drept recunoscut în prealabil uneia dintre părți; ceea ce ne indică, din nou, aceeași tehnică
legislativă folosită de către legiuitor: instituția juridică reglementată își capătă denumirea în funcție de
modul de operare – printr-un act juridic unilateral -, nu de fundamentul ei convențional.

În al doilea rând, este cât se poate de clar că norma cu caracter general din art. 1550, alin. 1 Cod civil –
„Rezoluțiunea ... poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită” – se completează, cu
necesitate, cu textul art. 1552 din același act normativ, unde se precizează că „Rezoluțiunea sau
rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părțile au convenit
astfel, ...”; în mod asemănător sunt reglementate pactele comisorii, prin textul art. 1553 Cod civil, care
se coroborează, în mod necesar, cu cel al art. 1550, alin. 2 din aceeași lege: „De asemenea ... dacă părțile
au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept”. În opinia noastră, această mențiune, „dacă
părțile au convenit astfel”, prezentă atât în cuprinsul art. 1552 (expres), cât și în acela al art. 1553 (prin
coroborare, în acest caz, cu art. 1550) indică neechivoc echivalența funcțională dintre cele două forme
de rezoluțiune/reziliere reglementate de cele două texte legale, pe exact acest palier: al exigenței unei
clauze contractuale rezolutorii preexistente în cazul amândurora, pe care să se grefeze apoi fie o
rezoluțiune / reziliere care operează prin „declarația unilaterală de rezoluțiune / reziliere” din partea
creditorului nesatisfăcut, fie o rezoluțiune / reziliere care operează „de plin drept”.

În al treilea rând, dacă am admite că, în cuprinsul art. 1552, alin. 1 Cod civil ar fi reglementate trei cazuri
distincte de rezoluțiune, atunci am ajunge la următoarele concluzii: în primul caz, acela în care
„rezoluțiunea/rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când
părțile au convenit astfel”, în lipsa unei prevederi legale exprese, aceasta ar opera, spre deosebire de
celelalte două cazuri, fără ca, în prealabil, să fie necesar ca debitorul să se afle de drept ori să fie pus în
întârziere de către creditor; or, acest lucru ar contraveni dispozițiilor art. 1516, alin. 2 Cod civil, care
stipulează, cu caracter general în materie, asupra necesității ca debitorul să se afle în întârziere, pentru a
putea opera orice „remediu”; mai mult, în acest caz, creditorul s-ar afla într-o situație mai avantajoasă
decât chiar în ipoteza unui pact comisoriu de ultim grad, în care s-ar fi stipulat că întârzierea ar rezulta
din simplul fapt al neexecutării (deci debitorul trebuie să se afle în întârziere chiar și în acest caz); nu
credem că aceasta să fi fost intenția legiuitorului, mai ales că o asemenea interpretare ar încălca flagrant
principiul specialia generalibus derogant, dar și regula potrivit căreia ori de câte ori legiuitorul vrea să
deroge de la regula generală în materie, trebuie să facă acest lucru în mod expres; or, în cazul de față, în
măsura în care fraza citată este percepută ca un caz independent de rezoluțiune/reziliere, nefiind
completată de mențiunea „fără ca debitorul să fie necesar să se afle în întârziere”, nu se poate susține că
operarea acestei sancțiuni ar putea avea loc fără îndeplinirea acestei formalități prealabile, stipulate, așa
cum am văzut deja, cu caracter general în materie; deci, admițând completarea art. 1552, alin. 1, prima
parte, cu art. 1516, alin. 2 Cod civil, am ajunge la concluzia necesității îndeplinirii acestei formalități
prealabile și în cazul acestei forme de rezoluțiune/reziliere. Într-o asemenea ipoteză, ne ridicăm
întrebarea: care ar fi rostul părții a doua a acestui text legal („Rezoluțiunea/rezilierea contractului poate
avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci ... când debitorul se află de drept în întârziere ori
când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea

în întârziere”)? Dacă, în această parte a normei juridice, legislatorul s-ar fi preocupat de

rezoluțiunea/rezilierea care operează fără preexistența unei clauze contractuale rezolutorii, nu era,
oare, suficient să afirme, în cuprinsul art. 1552, alin. 1: „Rezoluțiunea/rezilierea contractului poate avea
loc prin notificarea scrisă a debitorului chiar și atunci când părțile nu au convenit astfel”, urmând ca
acest text să se completeze cu cel al art. 1516 alin. 2? Cu siguranță că o astfel de prevedere legală ar fi
înlăturat orice dubiu. Însă, felul în care este construit art. 1552, alin. 1 ne determină să afirmăm că, în
partea a doua a acestui text legal, nu sunt reglementate două cazuri distincte de rezoluțiune/reziliere
deosebite de cel consacrat în partea întâi a sa, ci, dimpotrivă, partea a doua a normei juridice o
completează pe cea dintâi, arătând condițiile în care operează această unică formă de
rezoluțiune/reziliere consacrată în acest text. Concluzia contrară ne-ar conduce, din nou, la o soluție
elucubrantă: în prima parte a sa, textul art. 1552, alin. 1 se completează (în mod obligatoriu) cu cel al
art. 1516, alin. 2, iar, în cea de-a doua parte, nu, căci exigența aflării în întârziere a debitorului este
stipulată aici expressis verbis; or, încă o dată, o astfel de interpretare a textului ne conduce la concluzia
reglementării a două instituții juridice cu un profund caracter eterogen în cuprinsul aceleiași norme
juridice și sub aceeași titulatură, aceea a „rezoluțiunii/rezilierii unilaterale”.

În al patrulea rând, în Expunerea de motive a Legii privind Codul civil se menționează: „Modificări
importante se aduc şi în ceea ce priveşte rezoluţiunea şi rezilierea contractului ... În plus, rezoluţiunea
este, ca regulă, convenţională şi nu judiciară, ca în prezent”. Ne întrebăm: „Oare legiuitorul, dacă ar fi
avut în vedere, în art. 1552 Cod civil, o rezoluțiune bazată exclusiv pe manifestarea unilaterală de voință
a creditorului, fără existența prealabilă a unei clauze rezolutorii, nu ar fi devoalat acest lucru în cuprinsul
acestui document?”. Răspunsul la această întrebare nu ar putea fi decât unul: „Ba da! Cu siguranță”. Or,
în lipsa totală a unei astfel de mențiuni, singura concluzie pertinentă ar fi aceea a inexistenței, în Codul
civil, a unei astfel de rezoluțiuni/rezilieri.

Concluzionând în sensul celor de mai sus, urmează să decelăm condițiile în care operează această
„rezoluțiune/reziliere unilaterală”.

Ca o primă condiție premisă a acestui tip de rezoluțiune/reziliere menționăm necesitatea preexistenței

unei clauze rezolutorii inserate în chiar cuprinsul contractului sau într-un act ulterior adițional la acesta
din care să rezulte convenția părților în sensul că, în cazul în care una dintre ele nu-și va executa culpabil
obligațiile la care s-a angajat, cealaltă parte are dreptul să rezoluționeze/rezilieze unilateral contractul;
această clauză rezolutorie trebuie să fie stipulată în mod expres de părți, ea neputând fi dedusă pe cale
de interpretare. Clauza exhibă, de facto, un pact comisoriu de gradul doi și se interpretează în sensul că
„rezoluțiunea/rezilierea va opera pe baza declarației unilaterale de rezoluțiune/reziliere a părții
îndreptățite”.

Având în vedere dispoziția legală inserată în ultima propoziție a alin. 1 al art. 1551 Cod civil, pe care am
apreciat-o ca fiind aplicabilă atât primei fraze a acestui text legal, cât și celei de-a doua, condiția de fond
a rezoluțiunii/rezilierii unilaterale este aceea a existenței unei neexecutări însemnate, întrucât orice
clauză contrară, care aduce atingere exigenței neexecutării însemnate în întreaga materie a
rezoluțiunii/rezilierii, este considerată nescrisă.

A treia condiție este una de formă și privește aflarea prealabilă a debitorului în întârziere. Potrivit părții a
doua a alin. 1 al art. 1552 Cod civil, rezoluțiunea/rezilierea unilaterală poate opera doar „când debitorul
se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în
întârziere”. Așadar, dacă, prin însuși faptul neexecutării obligației contractuale, debitorul nu se află de
drept în întârziere potrivit art. 1523 Cod civil, este necesar ca, în prealabil declarării rezoluțiunii/rezilierii
unilaterale, acesta să fie pus în întârziere de către creditorul nesatisfăcut, în condițiile art. 1522 Cod civil
din același act normativ. Folosirea de către legiuitor a timpului perfectul compus în ultima propoziție a
alin. 1 al art. 1552 Cod civil - „... când acesta (debitorul – n.ns.) nu a executat obligația ...” indică cu
claritate că declarația unilaterală de rezoluțiune nu se poate face valabil decât după expirarea
termenului suplimentar de executare acordat debitorului prin notificarea de punere în întârziere, în acord
și cu dispozițiile alin. 4 al art. 1522 Cod civil, termen în care debitorul nu și-a îndeplinit îndatoririle
convenționale. Dacă debitorul își execută tardiv, dar conform, obligația, însă în interiorul acestui termen
suplimentar de executare, apreciem, alături de alți autori, că creditorul nu poate refuza executarea, ci,
cel mult, o poate accepta acompaniată de daune-interese menite a-i acoperi prejudiciul suferit prin
neexecutarea obligațiilor contractuale la timp. Desigur, termenul suplimentar de executare nu își mai
găsește aplicarea în cazurile enumerate de către legislator în art. 1523 Cod civil, în care debitorul se află
de drept în întârziere, distincție pe care o punctează chiar gânditorii alin. 1 al art. 1552 Cod civil în
cuprinsul acestuia.

A patra condiție, tot de formă, se referă la necesitatea notificării scrise a debitorului care să cuprindă
declarația unilaterală de rezoluțiune/reziliere. Acesta reprezintă actul central al mecanismului
rezoluțiunii/rezilierii unilaterale, constând în actul juridic unilateral al creditorului prin care acesta își
manifestă voința de a rezoluționa/rezilia unilateral contractul pentru neexecutarea sa culpabilă de către
debitor. Fiind un act juridic unilateral care desființează, practic, contractul, el este supus comunicării
debitorului în condițiile art. 1326 Cod civil, urmând a-și produce efectele din momentul în care a ajuns la
acesta din urmă, chiar dacă debitorul nu a luat cunoștință de acesta din motive care nu îi sunt
imputabile. Declarația de rezoluțiune/reziliere trebuie făcută, potrivit alin. 2 al art. 1552 Cod civil, în
termenul de prescripție prevăzut de lege pentru eventuala acțiune în rezoluțiune/reziliere a contractului
respectiv. Conform art. 1552, alin. 4 din același act normativ, declarația de rezoluțiune poate fi revocată,
rămânând astfel fără efecte, doar până la momentul în care aceasta ajunge la debitor, dată de la care
devine irevocabilă. Partea a doua a acestui text legal face precizarea că: „Declarația de rezoluțiune este
irevocabilă ... de la data expirării termenului prevăzut la alin. 1”; este vorba, în speță, despre termenul
suplimentar de executare pe care creditorul l-a acordat debitorului în vederea executării obligației sale,
prin notificarea de punere în întârziere; singura semnificație a textului ultimei fraze a alin. 4 al art. 1552
este aceea că declarația unilaterală de rezoluțiune/reziliere se poate face concomitent cu notificarea de
punere în întârziere a debitorului, în care, într-un astfel de caz, se va specifica expres că, la momentul
împlinirii termenului suplimentar de executare, în cazul în care debitorul nu și-a adus la îndeplinire
îndatoririle contractuale, va opera rezoluțiunea/rezilierea unilaterală a contractului; dacă declarația
unilaterală de rezoluțiune/reziliere nu s-a făcut în același timp cu notificarea de punere în întârziere
(prin aceeași comunicare), ea se va putea face

ulterior acesteia, chiar și în interiorul termenului suplimentar de executare, însă își va produce efectele
doar la expirarea acestuia, în măsura în care, între timp, debitorul nu și-a adus la îndeplinire îndatoririle
contractuale; desigur, declarația unilaterală de rezoluțiune se va putea face fără nici o restricție, în afara
celei impuse de art. 1552 alin. 2 Cod civil, după împlinirea, fără succes, a termenului suplimentar de
executare. Dacă declarația de rezoluțiune/reziliere se face într-un contract din care iau naștere drepturi
supuse publicității, aceasta se va înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte registre publice, pentru a
fi opozabilă terților.

Față de diferența de reglementare dintre rezoluțiunea/rezilierea unilaterală și cea care operează în

temeiul art. 1553 Cod civil („Pactul comisoriu”), apreciem că, în cazul primei, nu este necesar ca, în
clauza rezolutorie care o întemeiază să se menționeze expres obligațiile a căror neexecutare îl
îndrituiește pe creditor să solicite rezoluțiunea/rezilierea contractului.

Rezoluțiunea/rezilierea operează efectiv, producând efectele specifice în materie (la fel ca și când ar fi
fost pronunțată de către instanța de judecată) la momentul în care declarația unilaterală de
rezoluțiune/reziliere a creditorului își produce efectele, devenind irevocabilă (adică, cel mai devreme la
data comunicării acesteia către debitor ori la data expirării termenului suplimentar de executare acordat
acestuia prin notificarea de punere în întârziere care cuprinde și această declarație, sau la o altă dată
ulterioară stipulată în chiar cuprinsul declarației de rezoluțiune). Până la acea dată, declarația unilaterală
de rezoluțiune/reziliere va putea fi revocată de către creditor, aceasta nefiind altceva decât expresia
exercitării dreptului său de opțiune între executarea în natură a obligațiilor contractuale, cu consecința
menținerii în ființă a convenției, și desființarea sau încetarea acesteia, dacă interesul său pentru
aducerea la îndeplinire a sarcinilor convenționale de către debitor nu mai există. De aceea, având în
vedere acest caracter revocabil, limitat temporal de către legiuitor, al declarației unilaterale de
rezoluțiune/reziliere, apreciem, alăturându-ne opiniei deja exprimate în literatura de specialitate, că, în
măsura în care debitorul își execută tardiv, dar conform, obligațiile contractuale, chiar și după expirarea
termenului suplimentar de executare, prin voința sa și dacă acest lucru îi mai satisface încă interesul
contractual individual, creditorul poate accepta executarea în natură, solicitând, după caz, și daune-
interese pentru executarea tardivă a obligațiilor contractuale. Acest lucru se poate întâmpla însă doar
atât timp cât declarația unilaterală de rezoluțiune nu a devenit irevocabilă; astfel, chiar dacă aceasta a
fost făcută și chiar expediată, ea nu a fost comunicată încă debitorului; până la acest din urmă moment,
acesta poate încerca executarea conformă a obligației sale. Odată ce declarația de rezoluțiune/reziliere
a devenit irevocabilă, aceasta urmează a-și produce ireversibil efectele, iar rezoluțiunea sau rezilierea
contractului nu mai poate fi blocată nici chiar prin voința creditorului. Însuși dreptul său de opțiune între
executarea în natură și desființarea sau încetarea contractului se stinge la momentul devenirii
irevocabile a declarației unilaterale de rezoluțiune/reziliere.
În aceleași condiții ca și rezoluțiunea/rezilierea unilaterală va opera, mutatis mutandis, atunci când
neexecutarea este de mică însemnătate, și reducerea proporțională a prestațiilor corelative în urma unei
declarații unilaterale a creditorului, de reducere a prestațiilor, comunicate debitorului. Apreciem că și în
acest caz este nevoie de o clauză prealabilă reductorie în acest sens, în temeiul căreia creditorul
nesatisfăcut are facultatea de a opera unilateral reducerea proporțională a

prestațiilor sale corelative; în caz contrar, principiul forței obligatorii a contractului îi interzice
creditorului să își reducă singur prestațiile, acesta fiind nevoit, pentru realizarea acestui deziderat, să
apeleze la concursul instanței de judecată.

• • Modul de operare a rezoluțiunii/rezilierii în temeiul art. 1550 coroborat cu art. 1553 Cod civil.
Pactele comisorii exprese specializate

Art. 1553 Cod civil, intitulat marginal „Pactul comisoriu”, stipulează: „(1) Pactul comisoriu produce
efecte dacă prevede, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de
drept a contractului. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluțiunea sau rezilierea este subordonată
punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al
neexecutării. (3) Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condițiile în
care pactul comisoriu operează”.

Având în vedere modul distinct de reglementare a rezoluțiunii/rezilierii unilaterale de a aceea a pactelor

comisorii, plecând de la deja câștigata concluzie că și rezoluțiunea/rezilierea care operează în temeiul
dispozițiilor art. 1550 coroborat cu art. 1552 Cod civil are ca premisă necesară preexistența unei clauze
contractuale rezolutorii, opinăm că, în viziunea gânditorilor Codului civil, rezoluțiunea/rezilierea
unilaterală se fundamentează pe o clauză rezolutorie propriu-zisă, iar rezoluțiunea/rezilierea care
operează în temeiul art. 1550 coroborat cu art. 1553 din același act normativ are ca premisă necesară o
clauză rezolutorie specializată, denumită „pact comisoriu”, care, pentru eficacitatea sa, trebuie să
prevadă expres obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea/rezilierea de drept a contractului.

În funcție de intensitatea lor, pactele comisorii exprese au fost clasificate în doctrina juridică, dar și în
practica judiciară tradiționale în patru categorii, rezultând astfel pacte comisorii exprese de patru grade.
Pactul comisoriu expres de gradul întâi reproducea dispozițiile art. 1020 din Codul civil de la 1864,
făcând astfel necesară intervenția instanței de judecată pentru a pronunța rezoluțiunea/rezilierea
contractului. Inserarea într-un contract a pactelor comisorii de gradele II, III și IV nu mai făcea necesară
intervenţia instanţei judecătoreşti, iar dacă totuşi se apela la ea, instanţa putea face numai verificările pe
care înseşi clauzele convenţionale de rezoluţiune/reziliere stipulate de părţi le permiteau, urmând a
constata doar neexecutarea de către debitor a obligațiilor contractuale asumate, fără a putea aprecia
asupra oportunității rezoluțiunii/rezilierii și fără a avea posibilitatea de a acorda un termen de grație
debitorului în vederea îndeplinirii, chiar tardive, a îndatoririlor sale. După cum am văzut deja,
rezoluțiunea/rezilierea care operează în temeiul art. 1550 coroborat cu art. 1552 Cod civil are ca premisă
preexistența unei clauze rezolutorii exprese propriu-zise, in concreto, a unui pact comisoriu expres de
gradul II în contractul încheiat între părți, pe care însă legiuitorul actual alege să nu-l denumească în
acest fel, probabil pentru a-l distinge net de pactele comisorii exprese consacrate în cuprinsul art. 1553
din același act normativ. În acest din urmă text legal, având în vedere criteriul intensității efectelor
produse asupra contractului, pot fi decelate scheletele tradiționalelor pacte comisorii exprese de gradul
III, respectiv IV, pe care însă gânditorii Codului civil au construit instituția juridică a „pactului comisoriu
specializat”.

Urmează să decelăm modul de operare a rezoluțiunii/rezilierii în temeiul pactelor comisorii specializate,

la nivelul condițiilor comune ambelor grade ale acestora, iar apoi, să precizăm exigențele specifice
fiecăruia dintre ele.

▪ Condițiile comune ale operării rezoluțiunii/rezilierii în temeiul pactelor comisorii exprese specializate,
de gradul III, respectiv IV

În primul rând, pentru a putea opera rezoluțiunea/rezilierea contractului în temeiul dispozițiilor art.
1550 coroborat cu art. 1553 Cod civil, este necesară inserarea, în cuprinsul contractului sau într-un act
juridic adițional, perfectat ulterior momentului încheierii acestuia, dar anterior intervenirii neexecutării
sale, a unui pact comisoriu, în fapt a unei clauze rezolutorii, în cuprinsul căreia părțile contractante să
stipuleze că: în ipoteza în care o parte nu își execută culpabil obligațiile sale, contractul se consideră
rezoluționat/reziliat (rezolvit) de drept.

În al doilea rând, pactul comisoriu astfel inserat în contractul dintre cele două părți trebuie să fie, pentru
a fi eficace, un pact comisoriu specializat. Deci, spre deosebire de clauza rezolutorie propriu-zisă care
exhibă un pact comisoriu de gradul II și care se constituie în premisa rezoluțiunii/rezilierii întemeiate pe
dispozițiile art. 1550 coroborat cu art. 1552 Cod civil, clauza rezolutorie fundament al
rezoluțiunii/rezilierii care operează în temeiul art. 1550 coroborat cu art. 1553 din același act normativ
trebuie să fie o clauză rezolutorie specializată. În acest sens se pronunță textul art. 1553, alin. 1 Cod civil,
care condiționează eficacitatea pactului comisoriu de faptul de a prevedea, în mod expres, obligațiile a
căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului. Astfel, s-a apreciat în
doctrina juridică asupra faptului că, într-un asemenea caz, rezoluțiunea/rezilierea nu poate opera decât
pentru neexecutarea unor obligații efectiv stipulate (generic sau punctual) în cuprinsul clauzei rezolutorii,
chiar dacă este vorba despre obligații care decurg din lege. În literatura de specialitate recentă,
referitoare la textul art. 1553 Cod civil, se vorbește, în sensul celor de mai sus, despre „transparența
pactului comisoriu”, ceea ce presupune, ca o condiție necesară pentru eficacitatea acestuia, ca, în
cuprinsul său, să fie precizată într-o manieră neechivocă, expresă, obligația a cărei neexecutare poate
atrage rezoluțiunea/desființarea contractului.

În continuare, în același loc, același autor afirmă că, în principiu, părțile sunt libere să stabilească ce
înseamnă o neexecutare rezolutorie, nefiind ținute de nici o regulă de proporționalitate; „acestea pot,
de exemplu, să prevadă că neplata unei tranșe reprezentând o parte infimă din preț, plata cu întârziere,
aparent nesemnificativă, neplata spezelor contractuale etc., atrag rezoluțiunea contractului”.
Primim cu rezerve acest punct de vedere. Astfel, în cuprinsul alin. 1 al art. 1553 Cod civil, este
condiționată, într-adevăr, eficacitatea pactului comisoriu de menționarea, în mod expres, în cuprinsul
acestuia, a obligațiilor a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului.
Exigența legală se referă, în opinia noastră, doar la inserarea în conținutul pactului a titulaturii exacte a
obligațiilor respective (de exemplu, obligația de plată a prețului, obligația de predare a bunului etc.),
nepomenind nimic despre gravitatea neexecutării care ar putea atrage desființarea/încetarea
contractului; așa cum am învederat deja, apreciem că ultima propoziție a alin. 1 al art. 1551 Cod civil se
aplică întregului acestui aliniat, referindu-se atât la contractele cu executare dintr-o dată, în cazul cărora
doar o neexecutare însemnată poate atrage rezoluțiunea, cât și la contractele cu executare succesivă, în
situația cărora este asimilată neexecutării însemnate orice neexecutare cu caracter repetat, chiar dacă
este de mică însemnătate; or, această ultimă propoziție a alin. 1 al art. 1553 afirmă cu claritate: „Orice
stipulație contrară este considerată nescrisă”; prin

urmare, apreciem că nici chiar printr-un pact comisoriu specializat părțile contractante nu pot deroga de
la această condiție de fond a rezoluțiunii/rezilierii – a neexecutării însemnate a obligațiilor contractuale –
sub sancțiunea considerării ca nescrise a oricărei clauze contractuale în acest sens. Chiar în sensul celor
susținute de noi, însuși autorul precitat afirmă că, între limitele libertății părților de a stabili conținutul
unei clauze rezolutorii trebuie să se numere, cu necesitate, buna-credință și proporționalitatea; astfel,
un pact comisoriu care înfățișează „un caracter abuziv și permite creditorului să utilizeze cu rea-credință
beneficiul dreptului rezolutoriu” trebuie cenzurat de către instanța de judecată, după modelul oferit de
art. 1541, alin. 1 lit. b Cod civil, în materia clauzei penale, în cazul cuantumului vădit excesiv al acesteia
față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului.

În congruență cu obligația de a desființa/înceta contractul cu bună-credință, stipulată la art. 1170 Cod

civil, susține această exigență și obligația justei măsuri cantitative impusă sub imperiul principiului
solidarismului contractual în materia neexecutării contractului, care îl îndatorează pe creditor la a căuta
o corelare între gravitatea neexecutării și finalitatea prerogativei alese; „numai o neexecutare gravă,
esențială a contractului poate avea ca efect distrugerea iremediabilă a concilierii intereselor și, pe cale
de consecință, să constituie cerința aneantizării contractului. Ori de câte ori concilierea intereselor este
posibil a fi menținută sau refăcută, este necesară salvarea ființei contractului, prin invocarea eventuală a
unui alt remediu care să ducă mai degrabă la executarea contractului. Obligația justei măsuri calitative
între finalitatea prerogativei pentru neexecutare la care se recurge și gravitatea neexecutării se înscrie,
fără îndoială, în logica prezervării concilierii intereselor respective ale părților și salvarea contractului”.

Astfel, dacă am constatat deja, că, în ierarhia „remediilor”, rezoluțiunea/rezilierea se poziționează pe

ultimul loc în topul preferințelor gânditorilor Codului civil, căutându-se, prin orice mijloace, salvarea
ființei contractului și realizarea cât mai utilă a interesului contractual mutual și, implicit, a intereselor
contractuale individuale, ale fiecăreia dintre părțile contractante, ar fi total ilogic să permitem
creditorului ca, prin intermediul unei clauze rezolutorii, chiar sub forma unui pact comisoriu specializat,
să nesocotească această ideologie, să deroge, cu alte cuvinte de la măsura instituită de către însuși
legiuitorul în materia neexecutării rezolutorii, în cuprinsul art. 1551, alin. 1 Cod civil. De aceea, apreciem
că, și în cazul rezoluțiunii convenționale întemeiate pe pactele comisorii specializate, instanța de
judecată va putea cenzura voința părților contractante în limitele ce-i sunt conferite în acest sens de art.
1170 și de art. 1551, alin. 1 Cod civil, considerând nescrise acele clauze rezolutorii specializate care ar
îndritui creditorul să solicite constatarea desființării/încetării convenției chiar și în ipoteza unei
neexecutări de mică însemnătate a obligațiilor contractuale. Pe de o parte, creditorul nu se va putea
ascunde, într-un asemenea caz, sub umbrela principiului pacta sunt servanda, invocând puterea de lege
a contractului între părțile sale, căci acest principiu nu-l poate surclasa, eludându-l, pe acela al executării
contractului cu bună-credință; după cum am văzut, cele două principii se completează reciproc, cel de-al
doilea fiind chemat, de cele mai multe ori, să tempereze excesele la care ar putea să se ajungă în
aplicarea „oarbă” a forței obligatorii a contractului; pe de altă parte, având la dispoziție resortul
considerării unei astfel de clauze ca fiind nescrisă, în temeiul art. 1551, alin. 1 Cod civil, ultima
propoziție, judecătorul va dispune

înlăturarea unui astfel de pact comisoriu specializat din cuprinsul contractului, cu consecința dobândirii
de către el a rolului activ pe care îl are într-o acțiune în rezoluțiune/reziliere judiciară, fiind îndrituit să se
pronunțe asupra oportunității desființării/încetării contractului, apreciind cu privire la însemnătatea
neexecutării. Până la urmă, și în opinia autorului sus citat, „... este justificată cenzura invocării clauzei
rezolutorii și paralizarea acesteia, în condițiile în care neexecutarea se dovedește minoră în raport cu
severitatea desființării întregului contract”.

În al treilea rând, indiferent de gradul său, pactul comisoriu expres nu este activat de drept, ci, pentru a
se întâmpla acest lucru, este necesar ca creditorul să își manifeste dreptul său de opțiune în acest sens.
Astfel, dispoziția legală cuprinsă în alin. 1 al art. 1553 Cod civil, conform căreia rezoluțiunea sau
rezilierea contractului este atrasă de drept prin însăși neexecutarea obligațiilor stipulate expres în
cuprinsul pactului, nu trebuie înțeleasă ad litteram, căci întotdeauna, chiar și în prezența celui mai
energic pact comisoriu, creditorul își păstrează dreptul său potestativ de opțiune între a solicita
executarea silită în natură a contractului sau desființarea/încetarea acestuia, putând chiar renunța
neechivoc la beneficiile pe care i le conferă rezoluțiunea/rezilierea convențională, optând pentru calea
judiciară. În atare condiții, rezoluțiunea/rezilierea nu poate opera „de (plin) drept”, fiind nevoie, pentru
aceasta, de exprimarea voinței creditorului în acest sens și de comunicarea acesteia debitorului. Practica
judiciară a statuat cu privire la acest aspect că: „În privinţa momentului în care are loc desfiinţarea
contractului în cuprinsul căruia a fost inserat un pact comisoriu expres de grad IV, aceasta nu se produce
numai ca efect al unei împrejurări obiective - neexecutarea obligaţiilor unei părţi - dar şi ca efect al
manifestării voinţei creditorului de a face efectivă această sancţiune”.

În acest sens, apreciem că, indiferent de necesitatea punerii în întârziere a debitorului obligației
neexecutate, pentru a activa pactul comisoriu specializat creditorul trebuie să îi notifice debitorului
decizia lui de a desființa/înceta contractul; deși legislatorul nu prevede în mod expres acest lucru, în
temeiul principiului ubi eadem este ratio, ibi idem solutio esse debet, opinăm că această notificare
trebuie să fie una specializată, la rândul ei, fiind necesar ca, în cuprinsul său, să fie menționate expres
condițiile în care pactul comisoriu operează, exigență impusă in terminis de către artizanii art. 1553 Cod
civil, în cuprinsul alin. 3 al acestuia, cu referire la notificarea de punere în întârziere a debitorului, atunci
când aceasta este incidentă.
Notificarea specializată trebuie să fie, pe de altă parte, clară, precisă și cuprinzătoare, pentru a nu fi
necesare operații logice, speciale, de interpretare a conținutului său.

• o Condițiile specifice ale operării rezoluțiunii/rezilierii în temeiul pactului comisoriu expres

specializat de gradul III

Pactul comisoriu expres, specializat, de gradul III este clauza contractuală prin care se stipulează că, în
ipoteza în care o parte contractantă nu-și execută obligațiile contractuale stipulate în mod expres în
cuprinsul pactului, contractul se consideră rezoluționat/reziliat (rezolvit) de plin drept.

În conformitate cu alin. 2 al art. 1553 Cod civil, „În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluțiunea sau rezilierea
este subordonată punerii în întârziere a debitorului ...”.

Aceasta înseamnă că, în cazul acestui pact comisoriu expres, specializat, de gradul III, prealabil notificării
specializate de rezoluțiune/reziliere, este necesară

punerea în întârziere a debitorului obligației neexecutate, cu acordarea acestuia a unui termen

suplimentar de executare, în conformitate cu dispozițiile art. 1516 alin. 2 coroborat cu art. 1522 Cod
civil. Împlinirea acestui termen fără ca, în interiorul său, debitorul să-și fi adus la îndeplinire în mod
conform îndatoririle contractuale, marchează momentul de la care rezoluțiunea/rezilierea operează,
desființând sau făcând să înceteze contractul, pentru trecut ori pentru viitor, după caz.

Pentru a produce acest efect, notificarea de punere în întârziere trebuie să fie una specializată, așa cum
solicită alin. 3 al art. 1553 Cod civil, fiind necesar să indice în mod expres condițiile în care operează
pactul comisoriu. Această notificare aglutinează, practic, și manifestarea de voință a creditorului în
sensul solicitării rezoluțiunii/rezilierii contractului în detrimentul păstrării ființei acestuia și al invocării
unui alt „remediu” compatibil cu o astfel de opțiune.

Dacă debitorul își execută tardiv, dar conform obligațiile, în interiorul termenului suplimentar de
executare, creditorul este obligat să accepte executarea, având însă dreptul de a solicita daune-interese
moratorii destinate a acoperi prejudiciul cauzat prin îndeplinirea tardivă a îndatoririlor convenționale de
către debitor.

O eventuală executare a obligațiilor, chiar conformă, dar făcută după împlinirea termenului de
executare, nu mai poate avea nici un efect asupra vieții contractului care, „de drept”, la împlinirea
acestui termen, a fost rezoluționat/reziliat fără să fie nevoie, în acest sens, de nici o altă formalitate sau
de vreo manifestare de voință a creditorului.

Tocmai acest aspect îl surprinde legiuitorul atunci când, făcând vorbire despre rezoluțiunea/rezilierea
care operează în temeiul pactelor comisorii exprese, specializate, statuează, în cuprinsul alin. 1 al art.
1553 Cod civil, că aceasta operează „de drept”, spre deosebire de rezoluțiunea/rezilierea întemeiată pe
o clauză rezolutorie propriu-zisă, adică pe un pact comisoriu de gradul II, care operează doar în
momentul în care declarația unilaterală de rezoluțiune/reziliere a creditorului a ajuns la cunoștința
debitorului, această manifestare de voință a primului fiind necesară, în cel de-al doilea caz, pentru însăși
declanșarea mecanismului desființării/încetării convenției.

Dacă creditorul activează rezoluțiunea/rezilierea în temeiul unui pact comisoriu expres, specializat, de
gradul III, fără ca, în prealabil, să-l fi pus în întârziere pe debitor, comunicându-i acestuia doar notificarea
specializată de rezoluțiune/reziliere, aceasta nu poate opera, contractul rămânând în ființă, întrucât
punerea în întârziere constituie o garanție indispensabilă pentru debitor și, în acest caz, o condiție a
eficacității pactului însuși.

Într-o atare situație, fiind sesizată de către debitor cu o acțiune în verificarea legalității
rezoluțiunii/rezilierii contractului, instanța de judecată va putea constata că nu a fost îndeplinită cerința
punerii prealabile în întârziere a debitorului și, pe cale de consecință, contractul nu a fost desființat sau
nu a încetat, după caz; în aceeași acțiune, la cererea debitorului, judecătorul îl va putea obliga pe
creditor să-și execute integral și conform propriile obligații, în măsura în care acest lucru mai este posibil
și nu s-a întâmplat încă, ori să îl despăgubească pe debitor pentru prejudiciile cauzate prin îndepărtarea
sa de contract. În cazul în care, în procesul început de către debitor, creditorul va face o cerere
reconvențională solicitând instanței de judecată să pronunțe rezoluțiunea/rezilierea contractului,
aceasta din urmă se va afla exact în poziția instanței sesizate cu o acțiune în rezoluțiune/reziliere fără
prealabila punere în întârziere a

debitorului; într-o astfel de situație, judecătorul îi va acorda debitorului un termen suplimentar de

executare, procedura urmând a se desfășura exact ca și în cazul rezoluțiunii/rezilierii judiciare.

Desigur, prealabila punere în întârziere a debitorului nu mai este necesară dacă, prin simplul fapt al
neexecutării obligațiilor contractuale, acesta se află de drept în întârziere în condițiile art. 1523 Cod civil.
Într-un asemenea caz, debitorului nu i se va mai acorda un termen suplimentar de executare, iar
notificarea specializată va determina operarea rezoluțiunii/rezilierii convenției de îndată ce va fi
comunicată acestuia, în condițiile art. 1326 Cod civil, „de drept”, din chiar momentul neîndeplinirii
îndatorii contractuale stipulate expres în cuprinsul pactului comisoriu. Deosebirea, în acest caz, de
rezoluțiunea/rezilierea unilaterală constă exact în această desființare/încetare „de drept” a contractului
începând chiar cu momentul neexecutării obligației prevăzute în pact; notificarea specializată făcută în
temeiul art. 1553 Cod civil are rolul doar de a-l înștiința pe debitor despre alegerea creditorului în sensul
rezoluțiunii/rezilierii, clarificând situația contractului, pe când declarația unilaterală de
rezoluțiune/reziliere efectuată în temeiul art. 1552 Cod civil declanșează ea însăși desființarea/încetarea
contractului doar de la data rămânerii sale irevocabile, care este întotdeauna ulterioară momentului
neexecutării.

• o Condițiile specifice ale operării rezoluțiunii/rezilierii în temeiul pactului comisoriu expres

specializat de gradul IV

Pactul comisoriu expres, specializat, de gradul IV este clauza contractuală în care părțile stipulează clar și
explicit că atunci când o parte nu execută obligațiile contractuale expres arătate în pact, contractul se
desființează de drept, fără punere în întârziere prealabilă, aceasta rezultând din simplul fapt al
neexecutării, și fără vreo altă formalitate.

Acesta este cel mai energic pact comisoriu, a cărui existență o recunoaște chiar textul alin. 2 al art. 1553
Cod civil, în ultima sa frază: „... afară de cazul în care s-a convenit că ea (punerea în întârziere – n.ns.) va
rezulta din simplul fapt al neexecutării.

Într-un asemenea caz, ajungerea la termen a obligației neexecutate îl îndrituiește pe creditor să invoce
rezoluțiunea/rezilierea „de drept” a contractului, care va opera chiar din momentul împlinirii termenului
în care îndatorirea convențională trebuia adusă la îndeplinire; invocarea rezoluțiunii/rezilierii „de drept”
se va face tot prin intermediul unei notificări specializate, care își va produce efectele doar dacă indică în
mod expres condițiile în care pactul comisoriu operează. La fel ca în ipoteza pactului comisoriu expres de
gradul III, notificarea specializată are doar rolul de a-l înștiința pe debitor despre opțiunea creditorului în
sensul desființării/încetării contractului, sancțiunea operând „de drept” din chiar momentul neexecutării
acestuia. Din această cauză, apreciem că orice executare tardivă, chiar conformă, a obligațiilor
contractuale de către debitor nu îl va putea obliga pe creditor să o accepte, neputând bloca, în acest fel,
rezoluțiunea/rezilierea contractului, dacă executarea nu mai prezintă interes pentru creditor. Acesta va
avea însă posibilitatea de a o accepta atât timp cât nu i-a fost comunicată debitorului notificarea
specializată de rezoluțiune/reziliere, care va determina, așa cum am văzut, aneantizarea/încetarea
contractului „de drept” din chiar momentul neexecutării acestuia.

Aceasta, deoarece, pe de o parte, prin inserarea unui astfel de pact comisoriu expres în cuprinsul
contractului, nu i se conferă debitorului dreptul de a invoca faptul

că, urmare a neexecutării culpabile a propriilor obligații contractuale, rezoluțiunea/rezilierea convenției

a operat „de drept” și că, pe cale de consecință, contractul a fost desființat sau a încetat în chiar
momentul neexecutării; a-i recunoaște această facultate debitorului înseamnă denaturarea finalității
pactului comisoriu expres, care a fost stipulat în contract în beneficiul exclusiv al creditorului, care a
urmărit, prin acesta, să-și consolideze poziția prin diminuarea ori chiar prin înlăturarea controlului
judiciar, iar nu să și-o slăbească, prin crearea unui obstacol în calea executării în natură a obligațiilor;
debitorul nu este, în acest caz, scutit de a-și aduce la îndeplinire obligațiile, chiar și după împlinirea
termenului de executare a acestora, creditorul având, și în această ipoteză, libertatea de a nu uza de
beneficiul rezoluțiunii, ci de a urmări executarea contractului; de aceea, creditorul este singurul
îndreptățit să invoce pactul comisoriu expres, indicând, în acest sens, prin notificarea specializată, clar și
neechivoc, opțiunea sa de a renunța la executarea silită în natură a obligațiilor și de a se prevala de
pactul comisoriu; mai mult, creditorul are facultatea de a renunța la pactul comisoriu și de a solicita
rezoluțiunea/rezilierea în instanță.

Aspecte comune privind rezoluțiunea/rezilierea care operează în temeiul clauzelor rezolutorii

(rezoluțiunea convențională)

Ne propunem, în acest loc, să identificăm câteva caracteristici comune rezoluțiunii/rezilierii

convenționale, înțelegând prin aceasta atât rezoluțiunea/rezilierea unilaterală, reglementată de
dispozițiile art. 1552 Cod civil, cât și rezoluțiunea/rezilierea întemeiată pe pactele comisorii exprese,
reglementată de textul art. 1553 din același act normativ.

O primă caracteristică a acestui tip de rezoluțiune/reziliere este reprezentată, în opinia noastră, de

caracterul derogatoriu al rezoluțiunii/rezilierii convenționale de la regula în materie, care se constituie în
rezoluțiunea/rezilierea judiciară. Deși, chiar în cuprinsul Expunerii de motive privind Codul civil,
redactorii acestuia afirmau că, sub imperiul său, regula o constituie rezoluțiunea/rezilierea
convențională, iar excepția, cea judiciară, primim cu rezerve această aserțiune. Astfel, din tiparul art.
1550 Cod civil, precum și din cel al art. 1552 și al art. 1553 Cod civil, poate fi desprins cu ușurință,
credem noi, caracterul derogator al rezoluțiunii/rezilierii convenționale, care intră în discuție doar atunci
când „părțile au convenit astfel”. Deci, în lipsa unei prevederi contractuale exprese a părților, care să se
concretizeze într-o clauză rezolutorie propriu-zisă ori într-una specializată, nu poate fi vorba despre
rezoluțiunea/rezilierea convențională. Or, exigența stipulării unei astfel de prevederi contractuale în
favoarea desființării/încetării convenționale a contractului ca o condiție care privește însăși existența
rezoluțiunii/rezilierii de comun acord denotă, cu evidență, faptul că instituția juridică analizată are un
caracter de excepție față de regula solicitării rezoluțiunii/rezilierii în instanță.

O a doua caracteristică derivă din chiar caracterul derogatoriu al acestei rezoluțiuni/rezilieri. Datorită
caracterului de excepție de la dreptul comun, clauza rezolutorie, indiferent de felul ei, este de strictă
interpretare. Pentru acest motiv, este necesar ca, din formularea clauzei rezolutorii, să rezulte neechivoc
faptul că părțile au înțeles să renunțe la concursul instanței de judecată pentru a rezoluționa/rezilia
contractul. Aceasta nu presupune însă stipularea unei formule sacramentale în acest sens, prin care să
se arate cu exactitate, in terminis, că părțile renunță la formalitatea actului de justiție, fiind suficient ca,
din cuprinsul clauzei rezolutorii să reiese voința

părților de a reduce ori chiar de a înlătura rolul instanței în pronunțarea rezoluțiunii/rezilierii.

A treia caracteristică constă în faptul că, dacă în cazul rezoluțiunii/rezilierii judiciare, instanța de
judecată pronunță rezoluțiunea/rezilierea, în ipoteza celei convenționale, judecătorul doar constată
rezoluțiunea/rezilierea contractului. Astfel, chiar din cuprinsul art. 1550 Cod civil, rezultă cu claritate că
„Rezoluțiunea poate fi dispusă, de instanță, la cerere ...” sau „... poate fi declarată unilateral de către
partea îndreptățită” ori „... poate opera de plin drept”. Așadar, în aceste ultime două cazuri, judecătorul
nu se va pronunța asupra oportunității rezoluțiunii/rezilierii, ci rolul său se va mărgini la a verifica
legalitatea sancțiunii invocate de către creditor. În acest scop, el va cerceta dacă există, într-adevăr,
neexecutarea unei obligații contractuale din partea debitorului (stipulată sau nu în cuprinsul clauzei
rezolutorii, în funcție de felul acesteia), dacă neexecutarea îi este imputabilă acestuia (dacă părțile
contractante nu prevăd în mod expres contrariul, în sensul asumării neexecutării fortuite), fiind
nejustificată sau culpabilă, dacă creditorul exercită cu bună-credință dreptul potestativ de a
rezoluționa/rezilia unilateral contractul (neputând invoca această sancțiune, de exemplu, dacă el este
acela care l-a pus pe debitor în imposibilitatea de a-și executa obligațiile asumate), dacă, prin conținutul
ei, clauza rezolutorie nu este una abuzivă, făcând, în acest sens, dacă este cazul, interpretarea acesteia.
Buna sau reaua-credință a debitorului în neexecutarea obligațiilor sale contractuale nu are nici o
înrâurire asupra eficacității clauzei rezolutorii invocate de către creditor.
O altă caracteristică a clauzelor rezolutorii constă în aceea că toate și fiecare pot fi invocate atât pe cale
directă, de către creditorul obligației neîndeplinite, cât și pe cale oblică de către creditorii creditorului
beneficiar al clauzei, care neglijează să o invoce.

În fine, reamintim, în acest loc, faptul că, indiferent de felul clauzei rezolutorii, rezoluțiunea/rezilierea nu
operează decât la solicitarea creditorului în acest sens, acesta având, în toate cazurile, un drept
potestativ de opțiune între a invoca pactul comisoriu expres, a solicita executarea silită în natură a
obligațiilor contractuale ori chiar a renunța la rezoluțiunea/rezilierea convențională, alegând-o pe cea
judiciară.

• • Modul de operare a rezoluțiunii legale (Să fie oare rezoluțiunea/rezilierea legală de plin drept
aceea care determină desființarea/încetarea contractului ca urmare a îndeplinirii condiției rezolutorii?)

Textul art. 1550, alin. 2 Cod civil, în mai vechea tradiție a Codului civil de la 1864 (în speță, a art. 1370 din
acesta), precum și a Codului comercial (care, în art. 67 și în art. 69, dezvolta rezoluțiunea legală de plin
drept a contractului de vânzare-cumpărare) stipulează: „De asemenea, în cazurile anume prevăzute de
lege ... rezoluțiunea poate opera de plin drept”.

Este vorba, în această situație, despre rezoluțiunea care operează ope legis, similar pactului comisoriu
de cea mai înaltă intensitate și de cea mai mare forță distructivă, adică fără punerea prealabilă a
debitorului în întârziere și fără nici o altă formalitate; pe cale de consecință, odată ce obligația a cărei
neexecutare atrage rezoluțiunea legală de plin drept a contractului nu a fost îndeplinită la timp,
debitorul nu va mai putea face o plată valabilă după acest moment, neputând recurge nici la procedura
ofertei reale de plată, urmată de consemnațiune, cu finalitatea liberării sale de datorie; într-o asemenea
situație, executarea obligațiilor sale, cu efectul stingerii acestora, este posibilă numai cu acordul
creditorului, care are facultatea de a accepta

sau nu executarea tardivă, în funcție de cum aceasta mai are o valoare economică ori mai prezintă vreun
interes pentru el. Acest lucru, deoarece, și în acest caz, creditorul păstrează dreptul potestativ de
opțiune între a invoca rezoluțiunea și a solicita executarea în natură, dacă mai este posibilă, a obligațiilor
ce i se datorează.

Prin urmare, nici într-un astfel de caz, rezoluțiunea/rezilierea nu operează „de plin drept”, așa cum
menționează gânditorii textului alin. 2 al art. 1550 Cod civil, fiind nevoie, pentru aceasta, de o notificare
din partea creditorului prin care acesta îi face cunoscută debitorului opțiunea sa de a o invoca. Până la
acest moment, soarta contractului este incertă, urmând a se clarifica retroactiv odată ce debitorul ia act
de voința creditorului.

Acesta fiind mecanismul rezoluțiunii legale de plin drept a contractului, identic cu acela al celui mai
energic pact comisoriu expres specializat (pactul comisoriu de gradul IV), urmează că, de facto, acest tip
de rezoluțiune se întemeiază pe o prevedere legală expresă similară acestei clauze rezolutorii. Or, o
astfel de prevedere (deși sublimă!) lipsește cu desăvârșire din actualul conținut al Codului civil.
Într-o atare situație, ne ridicăm întrebarea dacă nu cumva artizanii Codului civil au dorit să se
îndepărteze puțin de soluția clasică a rezoluțiunii legale de plin drept a contractului, în speță de
mecanismul acesteia, care conferea creditorului un drept potestativ de opțiune solicitându-i, pentru
clarificarea situației contractuale, o manifestare de voință specifică (notificarea specializată). Or, o astfel
de ipoteză ar presupune o veritabilă operare „de plin drept” a rezoluțiunii/rezilierii, care să desființeze
sau să înceteze contractul în chiar momentul neexecutării obligației contractuale de către debitor, nemai
acordându-se însă nici creditorului posibilitatea de a opta pentru executarea acestuia în natură. Vorbim
astfel de o desființare sau de o încetare automată a contractului, independentă de voința ambelor părți
contractante, fiind subordonată survenirii unui eveniment viitor și incert, neimputabil acestora.

Însă, un astfel de efect îl produce, in concreto, doar condiția rezolutorie, prin îndeplinirea ei. Într-adevăr,
conform art. 1401, alin. 1 Cod civil, „Condiția este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină
desființarea obligației”.

Cu privire la efectele îndeplinirii condiției rezolutorii, art. 1407 Cod civil stipulează: „(1) Condiția
îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului, dacă, din
voința părților, natura contractului ori dispozițiile legale nu rezultă contrariul. (2) În cazul contractelor cu
executare continuă sau succesivă afectate de o condiție rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei
stipulații contrare, nu are nici un efect asupra prestațiilor deja executate. ... (4) Atunci când condiția
rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare dintre părți este obligată să restituie
celeilalte prestațiile pe care le-a primit în temeiul obligației ca și cum aceasta nu ar fi existat niciodată.
Dispozițiile privitoare la restituirea prestațiilor se aplică în mod corespunzător”.

Deși atât clauza rezolutorie, cât și condiția rezolutorie pot atrage rezoluțiunea sau rezilierea contractului,
asemănarea dintre ele se oprește însă aici, între cele două instituții juridice existând diferențe esențiale.

Astfel, în cazul îndeplinirii, condiția rezolutorie se constituie într-un element obiectiv de natură a
determina, prin el însuși, automat, desființarea/încetarea contractului, împrejurare care poate fi
invocată de către oricare dintre părți și chiar de o terță persoană. Clauza rezolutorie expresă
(specializată sau nu) permite

rezoluțiunea/rezilierea convenției numai prin efectul asocierii îndeplinirii condițiilor generale ale acestei
sancțiuni (unele, obiective – cum sunt neexecutarea rezolutorie, însemnată, punerea în întârziere a
debitorului -, altele, subiective – culpa celui din urmă) cu manifestarea de voință expresă a creditorului
(sau a creditorului creditorului, prin acțiunea oblică) în acest sens (declarația unilaterală de rezoluțiune
sau notificarea specializată), debitorul obligației neexecutate neputându-se prevala niciodată, în
favoarea sa, de pactul comisoriu, indiferent de gravitatea și de intesitatea acestuia.

Evenimentul viitor și nesigur ca realizare calificat drept o condiție rezolutorie trebuie să fie exterior
raportului juridic generat de contract, neputând fi unul intrinsec acestuia, precum însăși neexecutarea
obligației contractuale. Aceasta rezultă, în opinia noastră, din interpretarea dispozițiilor art. 1405 Cod
civil, care consideră condiția „neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea condiției determină,
cu rea-credință, realizarea evenimentului”; astfel, dacă, într-un contract, debitorul s-a angajat sub
condiția rezolutorie de a nu fi executate propriile sale obligații contractuale, atunci neexecutarea care îi
este imputabilă va atrage ineficacitatea condiției, în sensul menținerii în ființă a contractului, legiuitorul
sancționând în acest fel comportamentul acestuia care, prin voința sa unilaterală, a determinat
desființarea/încetarea contractului; de aceea, pentru a fi eficace, condiția trebuie să constea într-un
eveniment extrinsec convenției, fără nici o legătură cu îndeplinirea prestațiilor.

Prin îndeplinirea condiției rezolutorii, debitorul este liberat ope legis de obligațiile sale, pe când, în caz
de neexecutare imputabilă din partea-i, el nu poate invoca pactul comisoriu expres de gradul IV pentru a
susține liberarea sa de obligații, fiind, dimpotrivă, ținut la executarea în natură, conformă, a acestora,
care va fi supusă însă dreptului potestativ de acceptare al creditorului.

Efectele rezoluțiunii, rezilierii și ale reducerii prestațiilor

Efectele rezoluțiunii și ale rezilierii sunt guvernate de dispozițiile art. 1554 Cod civil, cu titlu omonim,
care însă se completează, cu necesitate, cu normele legale care reglementează în materia restituirii
prestațiilor, cuprinse în Titlul VII („Restituirea prestațiilor”) al Cărții a V – a, la art. 1635 – 1649, dar și,
atunci când este cazul, cu textele legale care statuează asupra daunelor-interese, care pot acompania
restituirea prestațiilor (art. 1530 și urm. Cod civil).

• • Efectele rezoluțiunii

Conform art. 1554, alin. 1 Cod civil, prima frază, „Contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că
nu a fost niciodată încheiat”.

Așadar, efectul principal pe care îl produce rezoluțiunea asupra contractului constă în desființarea
acestuia.

De fiecare dată când vorbim despre o rezoluțiune totală, desființarea va afecta întregul contract.
Aceasta înseamnă că respectivul contract este, practic, aneantizat.

Când însă se poate pune problema unei rezoluțiuni parțiale, atunci când executarea contractului este
divizibilă, precum și în cazul contractului plurilateral (conform art. 1549, alin. 2 Cod civil), desființarea
contractului se va întâmpla doar pentru o parte a acestuia, restul rămânând în vigoare și continuând să
producă efecte.

Desființarea contractului se întinde până la momentul încheierii acestuia, având caracter retroactiv (ex
tunc), făcându-l să dispară complet din peisajul juridic – „se consideră că nu a fost niciodată încheiat”.

În consecință, rezoluțiunea, asemenea nulității, operează pentru trecut.

Cu toate acestea, deosebirea esențială dintre cele două instituții juridice constă în faptul că rezoluțiunea
aneantizează un contract care a fost valabil încheiat, pe când nulitatea desființează un contract tocmai
datorită faptului că, la momentul încheierii sale, nu au fost respectate condițiile de fond și/sau de formă
solicitate de legiuitor pentru validitatea acestuia.
Pentru acest motiv, nu există nici o rațiune pentru care, prin rezoluțiunea contractului, să fie afectate
eventualele clauze care nu au nici o legătură cu executarea sa conformă, cu obiectul propriu-zis al
contractului, ci, dimpotrivă, sunt autonome, având propriul lor obiect, distinct de obiectul contractului
propriu-zis, ori regizează chiar consecințele încetării contractului ori ale cesiunii acestuia. Este vorba, în
acest caz, despre clauzele de care legiuitorul face vorbire în textul alin. 2 al art. 1554 Cod civil, statuând:
„Rezoluțiunea nu produce efecte asupra clauzelor privitoare la soluționarea diferendelor ori asupra celor
care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluțiune”.

Enumerarea este una exemplificativă, gânditorii actului normativ pronunțându-se in terminis doar
asupra „clauzelor privitoare la soluționarea diferendelor”, prin care se înțeleg convențiile arbitrale ori
clauzele atributive de competență sau alte prevederi contractuale referitoare la modul de
preîntâmpinare ori de stingere a litigiilor dintre părți; în rest, prin clauzele „destinate să producă efecte
chiar în caz de rezoluțiune” ar trebui să înțelegem toate acele stipulații contractuale care, pe parcursul
executării conforme a contractului, sunt latente, însă, de îndată ce intervine rezoluțiunea/rezilierea, se
activează automat; poate fi vorba aici despre clauzele penale stipulate pentru cazul neexecutării stricto
sensu a contractului (căci aceea destinată a acoperi prejudiciile cauzate prin executarea cu întârziere a
acestuia, se desființează odată cu contractul), clauzele de arvună confirmatorie, alte clauze de limitare a
răspunderii, de agravare a acesteia ori de exonerare de răspundere, alte prevederi contractuale care
organizează chiar desființarea contractului și repunerea părților în situația anterioară; de asemenea, în
rândul clauzelor neafectate de desființare ar putea intra și acele dispoziții contractuale referitoare la
subcontractare, la cesiunea de contract, în temeiul cărora, în urma rezoluțiunii, este atrasă răspunderea
contractuală a debitorului pentru fapta subcontractantului acestuia; practica judiciară străină a
desființat însă, ca efect al rezoluțiunii, odată cu aneantizarea contractului în care era inserată, o clauză
de neconcurență; cu toate acestea, dacă părțile au convenit în contract că această clauză de
neconcurență supraviețuiește desființării acestuia, atunci ea va rămâne să producă efecte în continuare.

▪ Efectele rezoluțiunii între părțile contractante

Operând pentru trecut, făcând contractul să dispară definitiv din circuitul juridic, rezoluțiunea impune
întoarcerea la status quo ante, la situația juridică în care părțile s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat
contractul desființat, iar acest lucru nu se poate realiza decât prin restituirea tuturor prestațiilor
executate în temeiul contractului aneantizat, pentru că, dispărând contractul, dispare însuși temeiul
juridic al executării respectivelor prestații, însăși cauza acestora. Astfel, dacă obligațiile născute din
contract au fost executate total sau parțial de către părți, acestea trebuie să își retrocedeze, reciproc, tot
ceea ce au primit în acest fel. Este ceea ce stipulează, de altfel, și dispozițiile art. 1554, alin. 1 Cod civil,
fraza a doua: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ținută, în acest caz, să restituie
celeilalte părți prestațiile primite”, această obligație de

restituire beneficiind, conform art. 1635, alin. 3 Cod civil, de garanțiile constituite pentru plata obligației
inițiale. Textul art. 1554, alin. 1 Cod civil se coroborează cu cel al art. 1635, alin. 1 din același act
normativ, care dispune: „Restituirea prestațiilor are loc ... în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu
efect retroactiv”, fundamentând în acest fel obligația de restituire a tot ceea ce s-a executat în temeiul
contractului desființat. De asemenea, art. 1635, alin. 2 din același act normativ obligă la restituirea a
ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, afară numai dacă cel care a
prestat a făcut-o știind că înfăptuirea cauzei este cu neputință sau, după caz, a împiedicat cu știință
realizarea ei.

Limita restituirii prestațiilor este guvernată de regula restitutio in integrum, la fel ca în materia nulității,
regulile aplicării ei fiind fixate în cuprinsul art. 1635 – 1647 Cod civil.

Potrivit textului art. 1637, alin. 1 Cod civil, intitulat marginal „Formele restituirii”, „Restituirea se face în
natură sau prin echivalent”.

Cu titlu de principiu în materie, art. 1639 din același act normativ dispune că „Restituirea prestațiilor se
face în natură, prin înapoierea bunului primit”.

Există însă situații în care acest lucru nu mai este posibil, din varii motive. Astfel, ne putem afla în ipoteza
excepțiilor de la acest principiu, reglementate de art. 1640 Cod civil: i) în cazul în care restituirea în
natură este imposibilă, ii) în cazul în care există un impediment serios la restituirea în această formă a
ceea ce s-a primit și iii) în situația în care restituirea privește prestarea unor servicii deja efectuate.

S-a observat în literatura de specialitate că restituirea în natură nu are drept unică excepție
imposibilitatea, ci și situații în care această măsură ar conduce la crearea unui inconvenient părților.
Aceasta este o soluție economică, ce tinde la diminuarea costurilor generale, favorizându-l, în principal,
pe debitor.

În toate aceste cazuri de excepție, textul art. 1640 Cod civil statuează că restituirea prestațiilor se face
prin echivalent.

Indiferent de modalitatea de restituire a prestațiilor primite – în natură sau prin echivalent – din
interpretarea per a contrario a art. 1637, alin. 2 Cod civil („Restituirea prestațiilor are loc chiar dacă,
potrivit legii, nu sunt datorate daune-interese”) rezultă că restituirea prestațiilor rămase fără cauză în
urma desființării contractului va putea fi acompaniată, ori de câte ori este cazul, de plata de daune-
interese destinate a acoperi prejudiciul suferit. Soluția este în deplină concordanță cu cea antamată în
cuprinsul art. 1516, alin. 2 Cod civil, unde se consacră principiul cumulului daunelor-interese cu oricare
„remediu” invocat de către creditor: „Atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se
află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa, și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se
cuvin (subl. ns): 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației; 2. să obțină, dacă
obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului roi, după caz, reducerea propriei
obligații corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru
realizarea dreptului său”. Prin adoptarea acestei soluții, legiuitorul a urmărit, în cazul
rezoluțiunii/rezilierii ori al reducerii proporționale a prestațiilor corelative, pe de o parte, refacerea
status quo ante și, pe de altă parte, repararea oricărui prejudiciu suferit de către creditorul nesatisfăcut
prin neexecutarea nejustificată sau culpabilă a contractului de către debitorul său și, implicit, prin
desființarea acestuia.
Daunele-interese vor fi acordate creditorului numai „dacă i se cuvin” (art. 1549 Cod civil); de asemenea,
nu trebuie pierdut din vedere faptul că daunele-interese acordate creditorului trebuie să constituie
consecința directă și necesară a neexecutării obligației, ele neputând acoperi alte prejudicii decât cele
pe care debitorul le-a prevăzut sau le-a putut prevedea, la momentul încheierii contractului, că vor fi
generate de neexecutare (art. 1533 Cod civil); astfel, pentru a le primi, acesta trebuie să facă dovada
întrunirii în persoana debitorului său a tuturor condițiilor răspunderii civile contractuale.

Nu există norme specifice potrivit cărora se calculează daunele-interese cumulate

rezoluțiunii/rezilierii/reducerii prestațiilor, astfel că regimul acestora urmează regulile generale în
materia evaluării daunelor-interese, urmărindu-se, cu precădere, după cum am văzut deja, protejarea
interesului pozitiv al creditorului (după criteriul așteptării legitime, adică al beneficiului pe care acesta l-a
prefigurat și l-a așteptat de la contractul respectiv, în situația executării perfecte a acestuia, reparându-
se atât paguba efectiv suferită, cât și beneficiul nerealizat).

Posibilitatea cumulului celor două remedii – aceluia al restituirii prestațiilor ca urmare a aneantizării
contractului cu acela al plății daunelor-interese – se explică prin finalitatea diferită a acestora: în timp ce,
prin restituirea a tot ceea ce s-a primit în temeiul executării contractului desființat ulterior cu efect
retroactiv, se urmărește reașezarea părților în situația în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract nu s-
ar fi încheiat (strict în limita valorii prestațiilor efectuate, numai în cazul în care creditorul nu a făcut alte
cheltuieli, investiții în considerarea executării conforme a contractului, care să constituie prejudicii
reparabile), prin acordarea daunelor-interese se caută să se acopere prejudiciul previzibil la momentul
încheierii convenției, suferit de către creditorul nesatisfăcut prin neexecutarea acesteia sau neacoperit
prin neexecutarea acesteia, constând atât în damnum emergens, cât și în lucrum cessans, după caz,
adică atât în pierderile suferite efectiv (cheltuieli, investiții făcute în considerarea executării contractului,
a căror acoperire, alături de restituirea prestației executate, îl va așeza într-adevăr pe creditor în poziția
în care s-ar fi aflat dacă contractul nu s-ar fi încheiat), cât și în câștigurile nerealizate din cauza
neexecutării conforme și a desființării retroactive a contractului, adică în beneficiul net așteptat de
creditor de pe urma executării perfecte a contractului (așezându-se, în acest fel, creditorul în poziția în
care s-ar fi aflat dacă debitorul și-ar fi executat perfect contractul, realizându-se astfel toate așteptările
legitime ale creditorului întemeiate pe acel contract, raportat la momentul încheierii lui). În acest fel, și
explicabil prin faptul că răspunderea civilă contractuală nu este decât o formă particulară a celei
delictuale, prin intermediul remediului daunelor-interese, creditorul trebuie așezat în poziția
patrimonială pe care ar fi avut-o dacă fapta ilicită contractuală (neexecutarea) nu s-ar fi întâmplat, care
echivalează, așa cum s-a arătat, de altfel, în doctrină, cu aceea a executării perfecte a contractului.
Astfel, diferența dintre situația actuală patrimonială a creditorului, consecutivă neexecutării, și aceea în
care aceasta s-ar fi aflat dacă respectivul contract ar fi fost executat conform va constitui și măsura
daunelor-interese la care acesta este îndreptățit, indiferent că acest remediu este accesat singur ori
cumulat cu alte remedii care fie îl liberează pe creditor de executarea propriilor obligații
(rezoluțiunea/rezilierea/reducerea prestațiilor), fie nu îl liberează (executarea silită în natură, executarea
prin echivalent – care însă, în lumina actualelor reglementări, din păcate, intră, așa cum am văzut deja,
tot în sfera remediului daunelor-interese).
Deci, daunele-interese acordate alături de rezoluţiune/reziliere/reducerea prestațiilor au rolul de a-l
repune pe creditor cel puțin în situaţia anterioară, ca şi când contractul nu s-ar fi încheiat, avându-se în
vedere astfel realizarea cel puțin a interesului negativ al creditorului, conform criteriului încrederii
legitime (dacă urmare a executării perfecte a contractului, creditorul nu ar fi obținut alte beneficii nete
prin valorificarea superioară a prestației primite, ci ar fi folosit-o strict în interes personal), acestea
cumulându-se, în același scop, cu restituirea tuturor prestațiilor primite de către debitor în executarea
contractului, conform art. 1635 și urm. Cod civil (desigur, nici creditorul, pentru a nu se îmbogăți fără
justă cauză, nu va păstra prestațiile primite de la debitor, însă, prin ipoteză, dacă el nu se face
răspunzător de rezoluțiunea contractului – cazul rezoluțiunii pentru culpa comună în neexecutare – nu
va trebui să-i plătească debitorului și daune-interese).

Din punct de vedere strict valoric însă, chiar și în ipoteza accesării remediului rezoluțiunii/rezilierii
contractului cumulat cu remediul daunelor-interese, creditorul ar putea să ajungă tot în situația
patrimonială în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract s-ar fi executat perfect, realizându-se astfel
interesul pozitiv al creditorului, conform criteriul așteptării legitime; cu alte cuvinte, indiferent de
remediul/iile ales/e, el trebuie să obțină de la debitor exact același beneficiu pe care el l-ar fi realizat
dacă respectivul contract s-ar fi executat perfect, iar creditorul ar fi valorificat superior prestația primită
de la debitor (astfel, el își recuperează de la acesta și beneficiile nete obținute de pe urma executării
conforme a contractului, care i-ar fi procurat prestația așteptată și pe care ar fi valorificat-o).

Din perspectiva componentelor activului patrimonial însă, creditorul care accesează remediul
rezoluțiunii/rezilierii nu are cum să se afle exact în aceeași situație în care s-ar fi aflat dacă debitorul și-ar
fi executat conform contractul, pentru simplul motiv că el este lipsit fizic de obiectul prestației acestuia.
Consecința restituirii prestațiilor va conduce la întoarcerea, în activul patrimonial al creditorului, a
propriei prestații, respectiv în întoarcerea, în activul patrimonial al debitorului a ceea ce el a prestat deja
creditorului în temeiul contractului desființat ulterior. De aceea, prin rezoluțiune/reziliere, din această
perspectivă, a componenței activului patrimonial al părților, ele ajung să fie repuse în situația anterioară
încheierii contractului; în plus însă creditorul care solicită și daune-interese, va putea să-și augmenteze
valoric activul patrimonial cu valoarea acestora, până la concurența beneficiului pe care l-ar fi obținut
dacă debitorul și-ar fi executat conform contractul. Tot în situația anterioară încheierii contractului va
ajunge, atât din perspectiva valorică, cât și din aceea a componenței activului său patrimonial, creditorul
care, în considerarea executării conforme, de către debitor, a contractului asumat, a făcut anumite
cheltuieli strâns legate de punerea în operă a contractului în discuție, micșorându-și astfel patrimoniul
față de momentul încheierii contractului, cheltuieli pe care însă, din cauza neexecutării, nu le poate
recupera, întrucât acestea ar fi intrat în valoarea prestației care trebuia primită de la debitor; nemai
primind această prestație, deci nerecuperându-și respectivele cheltuieli, investiții, creditorul este
îndreptățit la daune-interese în vederea acoperii acestora, însă numai în limitele arătate la art. 1533 Cod
civil: acestea să reprezinte consecința directă și necesară a neexecutării obligației și să acopere doar
prejudiciile care au fost prevăzute sau au putut fi prevăzute, de către debitor, la momentul încheierii
contractului, că vor reprezenta consecințele negative ale neexecutării. În ipoteza unui contract care, și
dacă
s-ar fi executat conform, nu i-ar fi adus creditorului beneficiile scontate la momentul încheierii lui,
cauzându-i, de fapt, pierderi, rezoluțiunea va fi de natură a-i asigura creditorului primirea prestației pe
care el însuși a executat-o în temeiul contractului, precum și cumulul acesteia cu daunele-interese, până
la concurența activului patrimonial avut la momentul încheierii contractului, creditorul recuperându-și,
în acest fel, cheltuielile făcute în considerarea executării acestuia, suplimentare costului pe care îl
presupune executarea propriei prestații, însă numai și numai în măsura în care respectivele cheltuieli ar
fi fost recuperate dacă acel contract s-ar fi executat perfect. În acest fel, el ajunge să fie repus in status
quo ante, fiindu-i realizat interesul negativ (potrivit criteriului încrederii legitime). Creditorul nu poate fi
pus, prin cumularea remediului daunelor-interese cu acela al rezoluțiunii/rezilierii, într-o postură mai
avantajoasă decât aceea în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract s-ar fi executat perfect. De aceea,
cheltuielile excesive făcute de el în considerarea încheierii contractului și care nu ar fi fost recuperate
nici dacă acesta s-ar fi executat perfect, nu i se vor acoperi.

În doctrină, s-a argumentat seducător însă și soluția (pe care și noi am împărtășit-o) conform căreia
daunele-interese care acompaniază remediile/sancțiunile liberatorii (deci cele care au ca efect
desființarea contractului, precum este rezoluțiunea, cu variantele sale, rezilierea și reducerea
prestațiilor) nu îl pot așeza pe creditor în poziția patrimonială în care s-ar fi aflat dacă contractul s-ar fi
executat perfect, întrucât această soluție are ca premisă necesară existența valabilă a contractului
(precum în ipoteza în care daunele-interese acompaniază executarea prin echivalent, de exemplu). Or
rezoluțiunea/rezilierea desființează contractul pentru trecut/viitor lăsând astfel fără temei juridic
această soluție. Se argumentează că, în această ipoteză, creditorului îi poate fi protejat exclusiv interesul
negativ, el însuși optând pentru rezoluțiune/reziliere, deci pentru aneantizarea ex tunc sau ex nunc a
contractului, în detrimentul menținerii acestuia în ființă, alegând astfel calea către situația sa
patrimonială de dinainte de încheierea contractului; în lipsa contractului, creditorul nu poate obține
ceea ce ar fi obținut dacă respectivul contract ar fi fost executat perfectat (asigurându-i-se astfel
realizarea interesului său pozitiv), întrucât beneficiile nete pe care le-ar fi cules în acest din urmă caz nu
mai au un fundament juridic, contractul dispărând din circuitul civil. De aceea, el nu se poate aștepta
decât la daune-interese care, complementând restituirea prestațiilor pe care le-a efectuat, sunt în
măsură a-l așeza în poziția patrimonială în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract nu ar fi fost încheiat
(în cazul rezoluțiunii sau al reducerii prestațiilor) sau ar fi încetat la termen (în cazul rezilierii, care are
efecte doar pentru viitor), adică la data de la care rezilierea își produce efectele.

Restituirea prestațiilor acompaniată de daune-interese nu trebuie confundată cu executarea prin

echivalent a obligației; astfel, în timp ce, în primul caz, se urmărește, așa cum am învederat deja, o
reașezare a părților fie în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat contractul, fie în aceea în care
contractul s-ar fi executat perfect, după caz, în cel de-al doilea, dimpotrivă, se are în vedere poziționarea
părților în situația în care contractul s-ar fi executat conform, însă doar în limita valorii prestației
neexecutate în natură, care se va plăti prin echivalent bănesc; doar cumularea executării prin echivalent
cu daunele-interese propriu-zise, care vor acoperi atât eventualele pierderi efective ale creditorului
concretizate în cheltuieli făcute în considerarea executării conforme a contractului, altele decât
executarea propriei prestații, cât și beneficiile
nerealizate de către acesta, din pricina neexecutării contratului în natură, vor putea să-l poziționeze pe
creditor în poziția în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract s-ar fi executat perfect, realizându-se
astfel toate așteptările sale legitime cu privire la acel contract, pe care le-a avut încă de la momentul
încheierii acestuia; să nu uităm însă că obligarea debitorului la executarea prin echivalent va veni
întotdeauna la pachet cu executarea conformă a contractului din partea creditorului, care nu poate
păstra atât întregul beneficiu pe care i-l asigură executarea contractului de către debitor, cât și propria
prestație, căci, în acest fel, s-ar îmbogăți fără justă cauză, în plus, executarea contractului, chiar și prin
echivalent, de către debitor, nu și-ar afla cauză în lipsa executării acestuia de către creditor.

În privința restituirii prestațiilor prin echivalent, legiuitorul a conjugat mai multe criterii în funcție de care
aceasta poate avea loc. Astfel, se va ține cont de eventuala pieire totală sau parțială a bunului primit, de
atitudinea de bună-credință sau de rea-credință a debitorului obligației de restituire, precum și de
imputabilitatea desființării contractului.

Pieirea totală a lucrului

a) Situația debitorului de bună-credință căruia nu îi este imputabilă desființarea contractului

Este considerat debitor de bună-credință acela care, la data pieirii sau a înstrăinării lucrului, nu a
cunoscut existența obligației de restituire; este asimilat debitorului de bună-credință acela care nu se
face culpabil de aneantizarea contractului, obligația de restituire neprovenind din culpa sa.

α) Dacă bunul supus restituirii piere fortuit, adică fără culpa debitorului obligației de restituire, conform
art. 1642 Cod civil, debitorul de bună-credință este liberat de această obligație, însă el trebuie să cedeze
creditorului, după caz, fie indemnizația încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o
încă, dreptul de a primi această indemnizație (este vorba aici despre indemnizația de asigurare, pe care
debitorul a încasat-o în temeiul unui contrat de asigurare de bunuri, fie obligatoriu, fie facultativ).

Soluția avansată de către gânditorii Codului civil reglementează explicit un caz de subrogație reală cu
titlu particular; astfel, în locul bunului pe care trebuia să-l primească, creditorul obligației de restituire va
obține valoarea de înlocuire a acestuia.

Problema restituirii prestațiilor reciproce este soluționată de prevederile art. 118^1 din Legea nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil. Astfel, în cazul restituirii prestațiilor reciproce,
dispuse în temeiul legii sau al unui contract, dacă bunul piere în mod fortuit și nu a fost asigurat, iar
debitorul obligației de restituire a fost de bună-credință sau obligația de restituire nu provine din culpa
sa, obligația de restituire se stinge potrivit art. 1642 Cod civil, caz în care și creditorul este liberat de
propria obligație de restituire, însă numai dacă acesta a fost, la rândul său, de bună-credință sau cauza
restituirii nu îi este imputabilă. Este de remarcat că legiuitorul nu condiționează aplicarea acestui text de
lege de interdependența obligațiilor în temeiul cărora s-au executat prestațiile care acum sunt supuse
restituirii, ci se limitează la a pretinde doar reciprocitatea acestora. S-a apreciat, în acest sens, că soluția
se întemeiază pe ideea de echitate, care o evocă, la rândul ei, pe aceea de reciprocitate a obligațiilor.
Textul art. 118^1 din Legea nr. 71/2011 nu se aplică în cazul în care debitorul obligației de restituire a
încasat o indemnizație de asigurare, situație în care el va fi

îndatorat la restituirea acesteia către creditor; acesta din urmă, de asemenea, va fi obligat, la rândul lui,
să restituie ceea ce a primit.

β) Dacă bunul supus restituirii piere din culpa debitorului obligației de restituire, având în vedere buna sa
credință, precum și faptul că obligația de restituire nu a provenit din culpa sa, debitorul acesteia este
ținut să plătească valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii acestuia, fie la acela al pierderii
sale, în funcție de cea mai mică dintre aceste valori, în conformitate cu art. 1641, prima parte, Cod civil.

γ) Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, debitorul obligației de restituire trebuie să plătească
creditorului valoarea cea mai mică dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii sau a înstrăinării
sale, potrivit art. 1641, prima parte, Cod civil.

b) Situația debitorului de rea-credință căruia îi este imputabilă desființarea contractului

Este debitor de rea-credință acela care, la data pieirii ori a înstrăinării bunului primit a cunoscut
existența obligației de restituire; este asimilat acestuia debitorul din a cărui culpă provine obligația de
restituire, acesta făcându-se vinovat de neexecutarea rezolutorie a contractului.

α) Dacă bunul supus restituirii piere fortuit, debitorul de rea-credință sau acela din a cărui culpă provine
obligația de restituire nu este liberat de aceasta decât dacă dovedește că bunul ar fi pierit și în cazul în
care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului, așa cum statuează art. 1642, partea a doua, Cod
civil.

β) Dacă debitorul obligației de restituire a distrus ori a înstrăinat cu rea-credință bunul primit sau
contractul a fost desființat cu efect retroactiv din culpa sa, el va fi ținut la restituirea valorii celei mai
mari dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, a pieirii sau, după caz, a înstrăinării, conform art.
1641, partea a doua, Cod civil.

Pieirea parțială a lucrului

Prin pieirea parțială a bunului legiuitorul înțelege, în cuprinsul art. 1643 Cod civil, deteriorarea acestuia
sau o altă scădere de valoare a sa.

a) Dacă bunul piere parțial fortuit, dacă pierderea parțială a acestuia rezultă din folosința normală a
bunului, precum și, în aceste cazuri, în situația în care cauza restituirii este imputabilă creditorului,
debitorul obligației de restituire este ținut să îi înapoieze creditorului bunul în starea în care acesta se
găsește la momentul introducerii acțiunii în restituire ori la acela al formulării unei solicitări în acest
sens, fără a-l indemniza pe acesta pentru deteriorarea parțială sau scăderea valorii bunului, conform art.
1643 alin. 1, in fine, precum și alin. 2, prima parte, al aceluiași text legal.

Alin. 2 al art. 118^1 din Legea nr. 71/2011 stipulează că, în situația în care bunul neasigurat piere fortuit
numai în parte, iar debitorul obligației de restituire a fost de bună-credință sau obligația de restituire nu
provine din culpa sa, el trebuie să restituie creditorului bunul în starea în care se găsește la data nașterii
obligației de restituire, iar creditorul are dreptul de a reduce propria prestație până la limita a ceea ce el
primește.

b) Dacă bunul a suferit o pieire parțială din culpa debitorului obligației de restituire, acesta va fi ținut la
a-l indemniza pe creditor pentru pieirea parțială a bunului, chiar și în cazul în care cauza restituirii este
imputabilă creditorului. În acest sens, potrivit acelorași texte legale, debitorul va fi ținut la restituirea
bunului în starea în care acesta se găsește la momentul cererii în restituire, precum și la plata unei
indemnizații care să reprezinte echivalentul valoric al părții pierite din bun, până la

concursul valorii pe care bunul a avut-o la momentul primirii sale de către debitor, potrivit art. 1640,
alin. 2 Cod civil.

Poate fi vorba, în materia rezoluțiunii/rezilierii ori în cea a reducerii proporționale a prestațiilor, despre o
cauză a restituirii imputabilă creditorului acestei obligații când solicitarea de restituire este formulată de
către debitorul căruia îi este imputabilă neîndeplinirea obligațiilor contractuale.

Odată restituit bunul primit, debitorul obligației de restituire are, potrivit art. 1644 Cod civil, dreptul de a
i se rambursa cheltuielile făcute cu bunul cât timp acesta s-a aflat în posesia/detenția sa. Dacă a fost de
bună-credință și în măsura în care cauza restituirii nu îi este imputabilă, i se cuvin restituite cheltuielile
făcute cu bunul, potrivit regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credință.
Dacă, dimpotrivă, debitorul obligației de restituire este de rea-credință ori cauza restituirii îi este
imputabilă, dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul restituirii este supus
regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credință.

În privința restituirii fructelor și a contravalorii folosinței bunului, art. 1645 distinge, de asemenea, între
debitorul obligat la restituire de bună-credință și cel de rea-credință. Primul, conform alin. 1 al textului
legal în discuție, dobândește fructele produse de bunul supus restituirii și suportă cheltuielile angajate
cu producerea lor, nedatorând nici o indemnizație pentru folosința bunului, cu excepția cazului în care
această folosință a fost obiectul principal al prestației și a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus
unei deprecieri rapide. Debitorul de rea-credință ori cel căruia îi este imputabilă cauza restituirii este
ținut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a
dobândit sau putea să le dobândească și să-l indemnizeze pe creditor pentru folosința pe care bunul i-a
putut-o procura.

Dispozițiile art. 1646 Cod civil reglementează problema cheltuielilor restituirii făcând aceeași distincție,
între debitorul obligației de restituire de bună-credință și cel de rea-credință. Astfel, conform alin. 1 al
acestei norme, dacă ambele părți sunt de bună-credință, ele suportă cheltuielile restituirii proporțional
cu valoarea prestațiilor care se restituie. Dacă însă una dintre ele este de rea-credință ori ei îi este
imputabilă desființarea contractului, potrivit alin. 2 al aceluiași text legal, aceasta suportă în integralitate
cheltuielile restituirii.

Dacă debitorul obligației de restituire este incapabil, neavând capacitate de exercițiu deplină, atunci,
conform art. 1647 Cod civil, el nu este ținut la restituirea prestațiilor decât în limita folosului realizat,
apreciat la data cererii de restituire (alin. 1, fraza întâi); sarcina probei măsurii îmbogățirii incapabilului
incumbă creditorului obligației de restituire (alin. 1, fraza a doua). Cu toate acestea, dacă restituirea a
devenit imposibilă din cauza faptei săvârșite cu intenție ori din culpă gravă de către debitorul incapabil,
acesta va putea fi ținut la restituirea integrală a prestațiilor primite, în temeiul alin. 2 al aceluiași text
legal.

▪ Efectele rezoluțiunii față de terți

Pentru că, în urma rezoluțiunii, contractul este desființat ex tunc, este normal ca efectele acesteia să se
întindă și asupra actelor juridice subsecvente, a acelora pe care părțile le-au încheiat între momentul
perfectării contractului și desființarea acestuia; este vorba despre aplicarea, în speță, a principiului
resoluto jure dantis, resolvitur jus

accipientis, care însă, în actuala reglementare – art. 1648 – 1649 Cod civil – primește serioase limitări.

Astfel, legiuitorul, în textele legale evocate, evită să formuleze in terminis principiul tradițional în
materie, neaducând în discuție deloc antinomia „act juridic desființat – act juridic valabil”, cu referire la
actele juridice subsecvente celui rezoluționat. Ni se pare că grija legislatorului a fost aceea de a păstra
valabile aceste acte, distanțându-se de aplicarea brută, tradițională a principiului amintit, care desființa
toate actele juridice subsecvente. Soluția actuală credem că se desprinde din lecturarea și interpretarea
primei fraze a art. 1649 Cod civil, care stipulează: „În afara actelor de dispoziție prevăzute la art. 1648,
toate celelalte acte juridice făcute în favoarea unui terț de bună-credință sunt opozabile adevăratului
proprietar sau celui care are dreptul la restituire”. Așadar, fără a înainta mai mult în această
problematică, în acest loc, apreciem că vechea soluție a desființării actelor juridice subsecvente (resoluto
jure dantis, resolvitur jus accipientis) a fost înlocuită cu aceea a inopozabilității acestora față de
adevăratul proprietar sau de cel care are dreptul la restituire, însă și aceasta aplicată în limitele
consacrate în art. 1648 și 1649 Cod civil. Prin aceasta, practic, actele juridice încheiate între dobânditorul
inițial și cel subsecvent rămân valabile, acesta din urmă putând în acest fel valorifica împotriva primului
acțiunea în garanție pentru evicțiune, cu toate consecințele ce decurg de aici.

Potrivit art. 1648 Cod civil, dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat ori asupra sa au fost constituite
alte drepturi reale, în principiu, acțiunea în restituire poate fi exercitată și împotriva terțului dobânditor;
așadar, în materia actelor juridice de dispoziție, desființarea titlului înstrăinătorului va conduce la
inopozabilitatea față de creditorul obligației de restituire a contractului subsecvent, încheiat între
debitorul acestei obligații și terțul dobânditor; limitele aplicării acestui principiu sunt constituite doar de
regulile de carte funciară, de efectul dobândirii cu bună-credință a bunurilor mobile, precum și de
regulile privitoare la uzucapiune.

Dacă actul juridic subsecvent celui desființat este un contract cu executare succesivă, potrivit alin. 2,
fraza a doua, al art. 1649 Cod civil, sub condiția respectării formalităților de publicitate prevăzute de
lege, acesta va continua să-și producă efectele pe durata stipulată de părți, dar nu mai mult de un an de
la data desființării titlului constituitorului, fiindu-i astfel opozabil, în această perioadă, adevăratului
proprietar.

• • Efectele rezilierii

Efectele rezilierii sunt guvernate de prevederea alin. 3 al art. 1554 Cod civil, care dispune: „Contractul
reziliat încetează doar pentru viitor”.

Aceasta înseamnă că, între părți, contractul va rămâne valabil pentru trecut, rezilierea urmând a
produce efecte doar ex nunc. Soluția îmbrățișată de actuala reglementare este aceea care a fost, de
facto, dezvoltată și aplicată atât de doctrina, cât și de practica judiciară tributare Codului civil de la 1864:
în contractele cu executare succesivă, rezoluțiunea își produce efectele doar pentru viitor, purtând
denumirea specifică de „reziliere”. Cu alte cuvinte, rezilierea operează doar pentru viitor, afectând doar
obligațiile neîndeplinite pornind de la un anumit moment dat în derularea contractului, lăsându-le
valabile pe cele care au fost executate conform și pentru care nu există nici un motiv de a le aneantiza;
„fiecare obligație, autonomizându-se prin trecerea timpului, își are cauza juridică în obligația corelativă,
or, evenimentul perturbator va găsi cristalizate în trecut obligații reciproce și interdependente pe care
nu

se justifică a le afecta”. Soluția este întemeiată pe teoria cauzei succesive; așa cum am văzut deja,
temeiul juridic al rezoluțiunii/rezilierii îl constituie reciprocitatea și interdependența obligațiilor din
contractul sinalagmatic; fundamentul rezoluțiunii/rezilierii și al reducerii prestațiilor este constituit de
cauza bivalentă proprie contractelor sinalagmatice conjugată cu principiul pacta sunt servanda; dacă, în
cazul contractelor cu executare succesivă, aducerea la îndeplinire a obligațiilor se face în timp, atunci
fiecare îndeplinire a unei îndatoriri contractuale constituie cauză pentru obligația corelativă a
cocontractantului, oferindu-i acestuia motivația executării propriei sarcini convenționale; de îndată însă
ce, la un moment dat, pe parcursul derulării contractului, una dintre părți nu își mai execută obligațiile
sale, dispare, însă doar pentru viitor, începând de la acea dată, cauza executării obligațiilor corelative ale
partenerului contractual; dispariția cauzei acestor din urmă îndatoriri în timpul derulării contractului nu
justifică punerea în discuție a obligațiilor anterioare, care au fost deja executate conform, bucurându-se
reciproc de cauză. Rezilierea operează deci disoluția contractului pentru viitor, plecând de la momentul
în care debitorul a încetat să-și mai execute obligațiile ori de la acela în care aceasta a fost solicitată în
justiție sau de la data hotărârii judecătorești care a pronunțat-o, dar nicidecum retroactiv, înaintea datei
până la care debitorul și-a îndeplinit conform îndatoririle convenționale, până la data încheierii
contractului.

Teoria cauzei succesive și, prin urmare, soluția avansată mai sus nu își găsesc aplicarea în contractele cu
executare uno ictu, dar în care întinderea în timp este de esența executării obligației (de exemplu, este
vorba despre contractul încheiat cu un pictor pentru realizarea unui tablou) și nici în contractele în care
prestația unei părți este eșalonată prin voința cocontractanților, care văd însă obligația astfel eșalonată
ca pe una indivizibilă, aceasta putându-se executa, de facto, dintr-o dată (de pildă, în contractele de
vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate), contracte care sunt, în fapt, cu executare uno ictu, iar nu
cu executare succesivă; din contră, dacă executarea contractului este percepută de către părți ca fiind
divizibilă, fiind, în acest sens, eșalonată în timp, nimic nu împiedică aplicarea acestei teorii și, pe cale de
consecință, a rezilierii doar pentru viitor a contractului. Cu alte cuvinte, dacă, din obiectul contractului și
din voința părților, rezultă că, de facto, contractul a cărui executare se desfășoară în timp este perceput
ca un contract instantaneu, fracționarea executării obligației nefiind decât o simplă modalitate a unei
prestații căreia îi corespunde o contraprestație indivizibilă, atunci neexecutarea parțială a contractului
va atrage, în măsura în care este însemnată, rezoluțiunea acestuia și desființarea sa retroactivă;
dimpotrivă, dacă, într-un contract în care executarea obligațiilor este eșalonată în timp, fiecare dintre
prestații este distinctă de celelalte, neconstituindu-se în fracțiuni ale uneia singure, și fiecărei prestații îi
corespunde o contraprestație divizibilă, atunci neexecutarea uneia sau a mai multor prestații va atrage
rezilierea contractului, acesta încetând numai pentru viitor; dacă însă una dintre prestațiile eșalonate nu
a primit niciodată contraprestația, nimic nu se opune retroactivității, căci, într-un astfel de caz,
executarea nu a avut loc niciodată în privința uneia dintre părți, iar executarea obligațiilor celeilalte nu a
avut niciodată o cauză.

Este de la sine înțeles că, în urma rezilierii, contractul încetând pentru viitor, nici una dintre obligațiile
părților (cu excepțiile arătate, în acest sens, la rezoluțiune, privind clauza penală, convenția arbitrală
etc.) nu mai subzistă, astfel încât ele nu mai pot executa, în temeiul contractului reziliat, nici o prestație.

• • Efectele reducerii prestațiilor

Așa cum am învederat deja, reducerea proporțională a prestațiilor corelative constituie, în fapt, o
rezoluțiune/reziliere parțială, care are însă meritul de a nu desființa în totalitate contractul, ci de a-i
prezerva ființa, echilibrând contraprestațiile părților. În acest sens, dacă prestațiile care se vor a fi
reduse au fost deja executate, acestea vor fi supuse restituirii parțiale, proporțional cu partea
neexecutată din contraprestațiile acestora; dacă urmează a fi executate, acestea vor fi îndeplinite doar
parțial, în aceeași proporție cu executarea contraprestațiilor.

În cazul în care creditorul și-a executat integral prestația, el este îndreptățit la restituirea unei părți din
aceasta, în formă de echivalent pecuniar, iar dacă nu și-a executat prestația plenar/deloc, va cere
instanței de judecată să determine reducerea proporțională a prestației în curs de executare/viitoare.

În legătură cu natura juridică a rezoluțiunii / rezilierii și a reducerii proporționale a prestațiilor, în

literatura juridică autohtonă recentă s-a avansat ideea că „rezoluțiunea trebuie văzută ca un remediu cu
o remarcabilă semnificație pentru viața contractului”.

În privința reducerii proporționale a prestațiilor corelative, împărtășim această opinie, având în vedere
faptul că, deși se constituie într-o rezoluțiune/reziliere parțială a contractului, acesta considerându-se
desființat pentru partea de prestație ce nu mai trebuie executată sau care trebuie restituită, totuși
această instituție juridică reprezintă, așa cum s-a afirmat în doctrină, un „resort de supraviețuire a
contractului”, „un mecanism de impunere a echilibrului contractual în vădit contrast cu sancțiunea
excesivă a rezoluțiunii”. Așadar, prin reducerea proporțională a prestației corelative ființa contractului
subzistă, acesta continuând să producă efecte juridice între părțile sale, urmând, în acest fel, să se
realizeze, deși parțial, atât interesul contractual mutual, cât și interesele individuale ale fiecărui
contractant. Asimilăm, în acest sens, cu reducerea proporțională a prestațiilor corelative,
rezoluțiunea/rezilierea parțială care, prin efectul ei partajat, este în măsură să prezerveze, în parte,
interesul contractual mutual, prin păstrarea ființei contractului, aceasta înlăturând doar tumora
(obligația rămasă fără cauză din pricina neexecutării îndatoririi corelative), însănătoșind astfel
organismul în întregul lui (contractul).

Privim însă cu rezerve, cum am mai arătat deja, această calificare acordată rezoluțiunii/rezilierii totale,
având în vedere efectele pe care aceasta le produce, în sensul aneantizării contractului pentru trecut sau
pentru viitor, după caz. Astfel, în măsura în care, ca urmare a rezoluțiunii/rezilierii, contractul se
desființează retroactiv, considerându-se că nu a existat niciodată, prin aceasta interesul contractual
mutual, precum și interesele contractuale individuale ale fiecăreia dintre părțile contractante rămânând
să nu se mai realizeze în nici o proporție, nu se poate afirma despre această instituție juridică faptul că ar
constitui un „remediu” contractual. Prin definiție, vocabula „remediu” nu poate fi utilizată în calificarea
rezoluțiunii/rezilierii totale dacă ceea ce se vrea îndreptat prin aplicarea acestuia este însuși contractul.
Remedierea convenției existente între părți presupune, ad necessitatem, păstrarea ființei acesteia și
încercarea de a o echilibra prin a o readapta noii situații create prin faptul neexecutării fără justificare ori
culpabile a obligațiilor contractuale de către una dintre părți. Ceea ce face, in concreto, reducerea
proporțională a prestațiilor corelative, rezoluțiunea/rezilierea parțială, excepția de neexecutare și chiar
și executarea

obligațiilor prin echivalent, din moment ce aceasta înseamnă tot o „executare” a îndatoririlor ce derivă
din contract.

Acest lucru însă nu se poate afirma despre rezoluțiunea/rezilierea totală, al cărei efect direct, imediat
constă în eradicarea contractului din circuitul juridic.

Dacă avem în vedere, pe de o parte, faptul că, pentru a putea fi invocată rezoluțiunea/rezilierea, este
necesar ca neexecutarea obligației contractuale să fie imputabilă debitorului, așa cum am concluzionat
deja, iar, pe de altă parte, efectul produs de rezoluțiunea/rezilierea totală asupra contractului, am putea
afirma, înscriindu-ne în (păstrând) linia de gândire a doctrinei și a practicii judiciare tributare Codului civil
de la 1864, că rezoluțiunea/rezilierea totală reprezintă o sancțiune de drept civil, care se aplică, la
solicitarea uneia dintre părțile contractante, în speță, a creditorului obligației neexecutate, debitorului
acestei obligații, care va fi îndatorat, pe cale de consecință, să restituie tot ceea ce a primit în temeiul
contractului desființat și, pe lângă aceasta, să îl dezdăuneze pe creditor pentru toate prejudiciile suferite
ca urmare a neîndeplinirii de către acesta (de către debitor) a îndatoririlor sale convenționale.

Sancțiune, pentru că, prin desființarea contractului retro/ultraactivă, interesul contractual al debitorului
este supus, la rândul său, definitiv, nerealizării, asemenea celui al creditorului, a cărui nerealizare a
determinat-o însă, prin fapta sa, debitorul. Astfel, oricum, prin neexecutarea însemnată a obligațiilor
contractuale de către debitor, satisfacerea interesului urmărit de către creditor la încheierea
contractului a fost iremediabil periclitată, motiv pentru care pentru acesta din urmă nu se mai justifica
menținerea în ființă a convenției; prin urmare, invocând rezoluțiunea/rezilierea, creditorul încearcă să se
elibereze de un angajament contractual lipsit, pentru el, de cauză, pe de o parte, și, pe de altă parte,
urmărește să îl sancționeze pe debitor pentru conduita sa. Așa stau lucrurile, în opinia noastră, văzute
din perspectiva debitorului.

Dacă însă privim problema din unghiul în care se află creditorul, având în vedere că, prin invocarea
rezoluțiunii/rezilierii totale, așa cum am arătat, el încearcă să se descătușeze dintr-un contract rămas,
pentru el, fără cauză, și să-și diminueze, pe cât posibil pierderile astfel suferite, urmând a fi repus în
situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat contractul respectiv și a i se repara toate prejudiciile
astfel cauzate, atunci rezoluțiunea/rezilierea totală poate fi privită ca un „remediu”, dar nicidecum al
contractului (așa cum s-a afirmat: „cu o remarcabilă semnificație pentru viața contractului”), ci al
situației patrimoniale în care se găsește creditorul, care a avut de suferit de pe urma neexecutării
obligațiilor contractuale de către debitor.

Prin efectele pe care le presupune rezoluțiunea/rezilierea totală, patrimoniul creditorului este readus în
starea inițială, de dinaintea încheierii contractului, mai exact, în starea în care s-ar fi aflat dacă acest
contract nu ar fi fost încheiat niciodată (desigur, dacă este cazul, prin cumularea acestei sancțiuni cu
remediul daunelor-interese. Din această perspectivă, rezoluțiunea/rezilierea totală „remediază”
dezechilibrul patrimonial pe care creditorul nesatisfăcut îl experimentează. La fel pot fi văzute lucrurile și
în ipoteza în care, urmare a rezoluțiunii/rezilierii, creditorului îi sunt plătite și daune-interese menite să-l
așeze în poziția în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract s-ar fi executat perfect, realizându-se astfel
toate așteptările sale legitime, pe care le-a avut la momentul încheierii contractului.

Dincolo de aceste calificări pe care le pot primi rezoluțiunea/rezilierea și reducerea proporțională a

prestațiilor, aceste instituții juridice sunt susceptibile de a fi

încadrate, în funcție de efectele pe care le produc, în categoria cauzelor de desființare a contractului,

respectiv de încetare a acestuia, după caz. Începând încă din art. 1554 Cod civil, continuând cu
dispozițiile din materia contractelor speciale, observăm o intenție a legiuitorului de a distinge între
cauzele de desființare a contractului și cele de încetare a acestuia. Astfel, în timp ce rezoluțiunii îi este
atașat efectul desființării retroactive a convenției, rezilierii îi este atribuită consecința încetării acesteia
pentru viitor. Alin. 1 al art. 1554 Cod civil arată: „Contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu
a fost niciodată încheiat”, cât timp, conform alin. 4 al aceluiași text legal, „Contractul reziliat încetează
doar pentru viitor”.

Distincția este cât se poate de logică, legiuitorul putând fi bănuit aici de o stăpânire fără cusur a
accepțiunilor celor doi termeni - desființare și încetare – pe care îi utilizează, pe fiecare, după propriul lui
sens.

Astfel, „a desființa” înseamnă „a face ca ceva să nu mai existe; a suprima; a distruge, a nimici. ** A
abroga, a anula un contract, o convenție etc. - Des^1 + [în]ființa1”. Acest lucru îl face rezoluțiunea,
ștergând complet contractul sau doar o parte din el, după cum este totală sau parțială, din circuitul
juridic.

1 Sursa online http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=DESFIIN%C8%9AA

2 Sursa online http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=%C3%AEnceta&lang=ro

„A înceta” semnifică „a se opri dintr-o acțiune, a nu mai continua o acțiune, a sista2”. Aceasta face
rezilierea, lăsând neatins contractul pentru trecut, atât timp cât el a fost executat conform de către
ambele părți și obligațiile acestora și-au găsit reciproc cauza în îndeplinirea îndatoririlor corelative de
către fiecare dintre ele, afectându-l, total sau parțial, după caz, doar pentru viitor, de la momentul în
care una dintre părți nu și-a mai adus la îndeplinire sarcinile convenționale, lipsind, în acest fel, de cauză,
obligațiile corelative ale celeilalte părți.

Având în vedere că reducerea proporțională a prestațiilor corelative poate avea efecte atât pentru
trecut, în privința obligațiilor deja executate, cât și pentru viitor, relativ la obligațiile neexecutate încă,
aceasta poate fi calificată ori ca o cauză de desființare retroactivă parțială a contractului, asemeni
rezoluțiunii parțiale, ori ca una de încetare parțială pentru viitor a acestuia, aidoma rezilierii parțiale.

Vizavi de cele expuse, credem că nu este indicat să punem semnul egalității între cele două noțiuni –
aceea de „desființare” și aceea de „încetare” a contractului – având în vedere semnificațiile lor
lingvistice deosebite, transpuse cu claritate în planul juridicului, atât în cuprinsul art. 1554 Cod civil, cât
și în materia contractelor speciale.

REMEDIILE NEEXECUTĂRII CONTRACTULUI DE CĂTRE CREDITOR

Desigur, sună bizar: neexecutarea contractului de către creditor. De aceea, prima lămurire pe care
trebuie să o aducem în acest sens este ceea privitoare la faptul că nu avem în vedere, în această
secțiune, ipoteza în care creditorul, la rândul său, debitor (într-un contract unilateral, cu obligații
reciproce, sau într-unul sinalagmatic) nu își execută obligațiile asumate contractual (care fac parte din
conținutul contractului).

În cadrul acestei secțiuni vom avea în vedere două dintre cazurile în care, prin acțiunea sau omisiunea sa
culpabilă, creditorul împiedică executarea contractului de

către debitor, înscriindu-se, în acest fel, în tiparele mora creditoris, la care face referire textul art. 1517
Cod civil.

Mai exact, este vorba despre acele situații în care creditorul refuză:

a) în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau

b) să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu își poate executa obligația.
În ambele aceste situații, debitorul poate apela la instituția punerii în întârziere a creditorului și poate
accesa alte proceduri speciale cu ajutorul cărora se poate libera de obligație fără concursul
creditorului(art. 1510 – 1515 Cod civil; art. 1006 – 1013 C.pr.civ.).

Am văzut că, pentru a putea vorbi despre plată, trebuie să ne aflăm în prezența executării benevole,
conforme a obligației contractuale, de către debitor. Plata trebuie să-i procure creditorului obiectul
însuși al obligației debitorului, așa cum arată art. 1469 Cod civil, coroborat cu art. 1516 Cod civil, în baza
art. 1270 Cod civil. Oferită astfel, plata este susceptibilă să-l libereze pe debitor de obligația sa,
constituindu-se într-un mijloc de stingere a respectivei obligații, care este de natură a-i asigura
creditorului realizarea directă a creanței sale, exact în felul în care acesta l-a avut în considerare la
momentul încheierii contractului.

Executarea conformă, în natură a obligației este unul dintre principiile dreptului continental, de
inspirație romano-germanică, așa cum am văzut deja, care implică, din partea debitorului, aducerea la
îndeplinire a obligațiilor sale în mod exact, integral și la timp.

Dar, forța obligatorie a contractului (art. 1270 Cod civil), care fundamentează, de altfel, principiul
conformității executării (art. 1516, alin. 1 Cod civil) se opune, în egală măsură atât debitorului, cât și
creditorului. Acesta din urmă, la rândul său, este chemat, în temeiul obligației de a executa contractul cu
bună-credință (art. 1170 Cod civil), să primească și să accepte, din partea debitorului, plata oferită în
mod corespunzător, căci aceasta este liberatorie, orice conduită contrară, prin care acesta împiedică
stingerea obligației, executarea contractului și liberarea debitorului, constituind, din partea creditorului,
o formă a mora creditoris, cu excepția cazurilor în care fie plata oferită nu este corespunzătoare, fie
aceasta este anticipată, iar creditorul are un interes legitim ca plata să fie făcută la scadență (art. 1496,
alin. 2 Cod civil). Creditorul nu îi poate solicita debitorului executarea unei alte obligații decât aceea pe
care și-a asumat-o. Deci mecanismul plății presupune, așa cum neechivoc reglementează art. 1510 Cod
civil, pe de o parte, oferirea, de către debitor, a executării conforme a obligației („plata oferită în mod
corespunzător”) și, pe de altă parte, preluarea sau primirea executării respective de către creditor.

Art. 1510 Cod civil instituie, în sarcina creditorului, o indiscutabilă obligație de primire a plății oferite
conform de către debitor, neîndeplinirea acesteia (manifestată în refuzul creditorului de a prelua
executarea) fiind sancționată indirect, prin punerea la dispoziția debitorului a unor proceduri speciale cu
ajutorul cărora acesta să se poată libera de obligație.

În primul rând deci plata apare ca un act juridic, întrucât, raportat la dispozițiile art. 1166 Cod civil
(„Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a … stinge un
raport juridic”), ea implică un acord de voințe între debitor și creditor a cărui cauză imediată constă în
intenția de a stinge o obligație

(animo solvendi). În al doilea rând, plata reprezintă un fapt juridic stricto sensu, întrucât ea se
concretizează, se obiectivează în însăși executarea conformă a obligației, adică în procurarea, de către
debitor, creditorului, a însuși obiectului acestei obligații, deci a prestației pe care debitorul și-a asumat-o
și, implicit, a obiectului acestei prestații.
Pornind de la aceste premise, este evident rolul consimțământului creditorului în stingerea obligației,
creditorul fiind chemat să analizeze, să constate conformitatea executării oferite de către debitor și să o
primească, deci să consimtă, cu alte cuvinte, la executare astfel cum i-a fost oferită, să o accepte. Numai
în urma acestui acord de voințe dintre debitor și creditor, executarea obligației va avea un efect
liberator, prin stingerea acesteia. Lipsa însă a acestui acord, cauzată de refuzul creditorului de a primi
plata oferită corespunzător, nu este de natură a conferi executării efectul extinctiv de obligație, de
contract și liberator, întrucât, până la urmă, creditorul este singurul îndreptățit să aprecieze asupra
conformității executării.

Lucrurile sunt și mai complicate dacă, pentru a putea oferi executarea conformă, debitorul depinde de
anumite acte pregătitoare ale executării, pe care numai creditorul le poate îndeplini, iar acesta din urmă
refuză să le îndeplinească (de exemplu, pentru a putea plăti o sumă de bani prin virament bancar,
debitorul este dependent de deschiderea, în prealabil, de către creditor, a unui cont bancar și de
furnizarea, de către acesta, debitorului, a informațiilor privind instituția bancară a creditorului, respectiv
numărul de cont în care debitorul trebuie să vireze suma de bani).

Miza executării conforme a obligației este foarte importantă nu numai pentru creditor, dar și pentru
debitor. Astfel, să ne gândim, spre exemplu, că executarea tardivă a obligației bănești sau aceea a
obligației de a face al cărei obiect este evaluabil în bani îi dă dreptul creditorului să pretindă de la
debitor daune-interese moratorii egale cu dobânda legală, calculate la valoarea obligației neexecutate la
termen, până la data plății efective și integrale a acesteia, fără ca, pentru aceasta, creditorul să
trebuiască să dovedească existența sau cuantumul vreunui prejudiciu cauzat prin executarea tardivă. În
ambele aceste ipoteze, așa cum am văzut deja, creditorul se bucură de o prezumție legală absolută
privind existența și cuantumul prejudiciului generat de executarea tardivă a obligației (art. 1535 și art.
1536 Cod civil). În astfel de situații deci refuzul creditorului de a primi plata oferită în mod corespunzător
de către debitor îi poate pune în sarcina acestuia obligații suplimentare constând în plata de daune-
interese moratorii. Așadar, debitorul, pentru a evita consecințele neexecutării la termen a obligației,
este, direct și tot atât de interesat ca creditorul, să-și execute la termen obligația.

Ce poate însă face debitorul, când creditorul refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod
corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu își poate
executa obligația?

Răspunsul ni-l oferă, așa cum am antamat deja, textele art. 1510 - 1515 Cod civil, respectiv cele ale art.
1006 – 1013 C.pr.civ., care instituie adevărate sancțiuni indirecte ale conduitei neconforme a
creditorului, punând la dispoziția debitorului mijloace juridice specifice pentru a se libera de datorie.

Un astfel de mijloc de care dispune debitorul este reprezentat de procedura punerii în întârziere a
creditorului în vederea preluării executării.

Întreaga secțiune în care sunt inserate prevederile art. 1510 – 1515 Cod civil poartă denumirea de
„Punerea în întârziere a creditorului”, deși, în cuprinsul acesteia, se face vorbire și despre procedura
ofertei reale de plată și a consemnațiunii.
Din modul în care sunt reglementate cele două proceduri – aceea a punerii în întârziere a creditorului,
respectiv aceea a ofertei reale de plată urmate de consemnațiune – în cuprinsul art. 1510 – 1515 Cod
civil, apreciem că procedura punerii în întârziere a creditorului este o procedură prealabilă, formală, care
trebuie îndeplinită pentru ca debitorul să-și poată apoi, în ipoteza în care creditorul refuză în continuare
fie să primească plata, fie să îndeplinească actele pregătitoare ale executării, exercita drepturile
conferite la art. 1512 Cod civil (consemnarea bunului).

Art. 1512 Cod civil, intitulat marginal „Drepturile debitorului” face referire exclusiv la prerogativa
debitorului de a consemna bunul pe cheltuiala și riscurile creditorului, cu efectul liberării sale de datorie.

Art. 1513 Cod civil, intitulat marginal „Procedură”, face vorbire despre procedura „ofertei de plată și a
consemnațiunii”, care, la rândul său, este reglementată la art. 1006 – 1013 C.pr.civ. sub aceeași
denumire.

Din întreaga economie a reglementării legale, deducem că procedura punerii în întârziere a creditorului,
ca procedură prealabilă obligatorie, poate aglutina procedura ofertei reale de plată (în ipotezele în care
aceasta se poate face) scenariu preferabil debitorului care, în acest fel, câștigă timp și se liberează mai
repede de obligație.

Există posibilitatea ca, ulterior punerii sale în întârziere și ofertei reale de plată primite, creditorul să
accepte executarea oferită de către debitor sau să-și îndeplinească actele premergătoare executării, caz
în care debitorul fie este liberat de obligație, fie va putea executa obligația asumată.

Dacă însă nu se întâmplă acest lucru, debitorul are dreptul de a consemna bunul care constituie obiectul
prestației sale la dispoziția creditorului (în cazul obligațiilor de a plăti o sumă de bani sau de a preda un
anumit bun).

Să luăm în discuție, pe rând, aceste proceduri și să vedem în ce condiții pot fi îndeplinite fiecare și care
sunt efectele lor.

Procedura punerii în întârziere a creditorului se poate face, în lipsa unor prevederi exprese în acest sens,
conform art. 1522 Cod civil: prin intermediul unei notificări scrise, comunicate creditorului ori prin
intermediul unui executor judecătoresc, ori printr-un alt mijloc de comunicare care să asigure
debitorului dovada acesteia, emise de către debitor, prin care acesta îi aduce la cunoștința creditorului
intenția de executare și îl pune în întârziere cu privire la executarea obligației de a primi executarea sau
a aceleia de a îndeplini actele pregătitoare executării.

Urmare a îndeplinirii acestei proceduri, conform art. 1511 Cod civil:

- se naște, în favoarea debitorului, o prezumție de executare conformă a obligației sale, privind faptul că,
la data punerii în întârziere a creditorului, debitorul este capabil să-i ofere acestuia prestația datorată;

- se constată, începând cu data punerii sale în întârziere, existența refuzului nejustificat al creditorului fie
de a primi și de a accepta plata, fie de a îndeplini actele pregătitoare ale executării;
- creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilității fortuite de executare a obligației (art. 1634, art.
1557, art. 1274 Cod civil);

- debitorul, în măsura în care, ulterior punerii în întârziere a creditorului, a cules fructele bunului care
trebuie predat acestuia, le poate păstra;

- creditorul va fi ținut la repararea prejudiciilor cauzate debitorului prin întârzierea în executarea

obligației sale de preluare a executării, precum și la suportarea cheltuielilor de conservare a bunului care
trebuia predat și pe care, în mod nejustificat, a refuzat să-l preia;

- de la data la care, fiind pus în întârziere, se constată refuzul nejustificat al creditorului de a primi și de a
accepta executarea ori de a îndeplini actele pregătitoare ale executării (deci o manifestare a mora
creditoris), creditorul pierde dreptul de a mai încasa daune-interese moratorii pentru întârzierea în
executare, întrucât aceasta îi este direct imputabilă.

În măsura în care obiectul prestației datorate creditorului îl constituie plata unei sume de bani sau
predarea unui anumit bun, așa cum am arătat deja, prin notificarea de punere în întârziere, debitorul îi
poate adresa creditorului și somația prin care este invitat să primească prestația datorată, în care se vor
arăta locul, data și ora când suma sau obiectul oferit urmează să îi fie predat creditorului. Pentru a-și
produce însă efectele scontate – aceea de somație făcută în procedura ofertei reale de plată – această
somație (precum și, în acest caz, inclusiv notificarea de punere în întârziere) trebuie făcută conform art.
1007 C.pr.civ., prin mijlocirea unui executor judecătoresc din circumscripția curții de apel în care se află
domiciliul ori sediul creditorului sau domiciliul ales al acestuia.

Potrivit art. 1008 C.pr.civ., în cazul în care creditorul primește suma sau bunul oferit, debitorul este
liberat de obligația sa, executorul judecătoresc întocmind un proces-verbal prin care va constata
acceptarea ofertei reale.

Dacă creditorul nu se prezintă la locul și la data în care a fost invitat să preia și să accepte executarea
sau, prezentându-se, refuză să primească suma ori obiectul oferit, conform art. 1009 C.pr.civ.,
executorul judecătoresc va încheia un proces-verbal în care va consemna aceste împrejurări.

Spre a se libera de datorie, debitorul va putea să consemneze suma sau bunul oferit la CEC Bank - S.A.
sau la orice altă instituție de credit ori, după caz, la o unitate specializată, iar recipisa de consemnare se
va depune la executorul judecătoresc care a trimis somația.

Procedura de consemnare a sumelor de bani este obligatorie pentru unitatea la care urmează a se face
consemnarea și nu poate fi condiționată de existența acordului creditorului.

Consemnarea bunurilor se face în condițiile prevăzute de lege.

Consemnarea va fi precedată de o nouă somație adresată creditorului în care se vor arăta ziua și ora, cât
și locul unde suma sau, după caz, bunul oferit se va depune.
În conformitate cu art. 1010 C.pr.civ., după consemnare, executorul judecătoresc va constata efectuarea
plății și liberarea debitorului. Debitorul este considerat liberat la data consemnării plății, însă această
liberare are caracter provizoriu, în favoarea sa jucând o prezumție relativă a executării conforme a
obligației, întrucât, la cererea întemeiată și legală a creditorului, întreaga procedură va putea fi anulată
de către instanță. Astfel, creditorul va putea cere anularea consemnării plății pentru nerespectarea
condițiilor de validitate, de fond și de formă ale ofertei de plată și consemnațiunii.

Tocmai din aceste motive, potrivit art. 1515 Cod civil, cât timp oferta reală de plată urmată de
consemnațiune nu produce efectul extinctiv definitiv al obligației

debitorului (adică până ce fie creditorul primește și acceptă expres plata astfel făcută, fie instanța de
judecată o validează), acesta are dreptul să retragă bunul consemnat, cu efectul renașterii creanței,
împreună cu toate garanțiile și accesoriile sale. Celelalte efecte ale punerii în întârziere a creditorului
rămân însă în ființă (cele prevăzute de art. 1511 Cod civil).

Potrivit art. 1011 C.pr.civ., oferta de plată poate fi făcută și în timpul procesului, în fața oricărei instanțe,
în orice stadiu al judecății. În acest caz, prin încheiere, creditorul este pus în întârziere să primească suma
sau, după caz, bunul. Dacă creditorul este prezent și primește prestația datorată, liberarea debitorului se
va constata prin încheiere. În cazul în care creditorul lipsește sau refuză primirea prestației, debitorul va
proceda la consemnare urmând procedura mai sus descrisă, iar recipisa de consemnare va fi pusă la
dispoziția instanței, care, prin încheiere, va constata liberarea debitorului.

Stingerea obligației debitorului, precum și, în consecință, liberarea sa prin procedura ofertei reale de
plată urmate de consemnațiune are un caracter definitiv în măsura în care consemnarea efectuată a fost
acceptată de către creditor sau a fost validată de către instanța de judecată.

Există însă cazuri în care fie natura bunului face imposibilă consemnarea acestuia (de exemplu, este un
animal sau este un bun perisabil), fie depozitarea bunului necesită costuri de întreținere ori cheltuieli
considerabile, în care oferta reală de plată nu poate fi urmată de consemnațiune. În atare situații,
conform art. 1514 Cod civil, debitorul poate porni vânzarea publică (la licitație) a bunului, pentru ca apoi
să consemneze, la dispoziția creditorului, prețul obținut. Consemnarea prețului se va face, în opinia
noastră, potrivit art. 1009 C.pr.civ., tot numai după ce creditorul a fost somat în acest sens, indicându-i-
se ziua și ora, cât și locul unde suma oferită se va depune. Pentru a putea însă apela la această
procedură de valorificare publică a bunului care constituie obiectul prestației sale, cu finalitatea liberării
sale de datorie, debitorul trebuie, în prealabil, să-l notifice pe creditor arătându-i intenția sa și să
primească încuviințarea instanței judecătorești. Apreciem că notificarea la care face referire art. 1514,
alin. 1 in fine Cod civil poate fi aglutinată în chiar notificarea de punere în întârziere a creditorului cu
privire la îndeplinirea obligației sale de preluare a executării conforme și de acceptare a acesteia, făcută
în temeiul art. 1510 Cod civil, care poate, la rândul ei, să includă, așa cum am arătat deja, și oferta reală
de plată sau poate fi efectuată ulterior punerii sale în întârziere, distinct sau în cuprinsul chiar al ofertei
reale de plată.

Potrivit art. 1514, alin. 2 Cod civil, dacă bunul care constituie obiectul prestației debitorului este cotat la
bursă sau pe o altă piață reglementată, dacă are un preț curent sau are o valoare prea mică față de
cheltuielile unei vânzări publice, instanța poate încuviința vânzarea bunului fără notificarea creditorului.
Este vorba aici despre o vânzare directă, supusă încuviințării prealabile a instanței judecătorești, pentru
care debitorul nu mai trebuie să-l și notifice, în prealabil, pe creditor, justificat de faptul că bunul fie are
un preț determinat pe piață (în sens larg), fiind tranzacționat în mod obișnuit, fie are o valoare prea mică
raportat la cheltuielile pe care le-ar presupune organizarea unei vânzări la licitație (care necesită
concursul executorului judecătoresc). Desigur, prețul obținut în urma vânzării directe a bunului va fi
consemnat de către debitor la dispoziția creditorului, moment din care obligația debitorului va fi
considerată

stinsă și el liberat provizoriu, până când fie creditorul va accepta consemnarea, fie aceasta va fi validată
de către instanța de judecată. Consemnarea prețului se va face, în opinia noastră, potrivit art. 1009
C.pr.civ., tot numai după ce creditorul a fost somat în acest sens, indicându-i-se ziua și ora, cât și locul
unde suma oferită se va depune.

În toate cazurile, validarea consemnării de către instanța de judecată, cu finalitatea liberării definitive a
debitorului de obligația sa, se va realiza fie într-un proces promovat împotriva creditorului de către
debitor, în ipoteza în care creditorul refuză să accepte consemnarea legal făcută, fie în procesul inițiat de
către creditor, în care acesta solicită anularea ofertei reale de plată, respectiv a consemnării, iar instanța
de judecată îi respinge definitiv cererea.

În orice caz, este de reținut, legat de îndeplinirea acestor proceduri – a ofertei reale de plată, a
consemnării, respectiv a vânzării publice – că toate trebuie să fie precedate de formalitatea punerii în
întârziere a creditorului potrivit art. 1510 Cod civil, căci acest act juridic unilateral emis de către debitor
va fi cel care va face proba faptului refuzului nejustificat din partea creditorului de a prelua și de a
accepta executarea prezumată a fi fost oferită corespunzător de către debitor și va indica și data la care
a intervenit acest refuz al creditorului. Importantă este îndeplinirea formalității prealabile a punerii în
întârziere a creditorului potrivit art. 1510 Cod civil, și nu neapărat anterioritatea acesteia față de oricare
dintre procedurile prin care debitorul se poate libera de obligație, căci, așa cum am văzut deja, aceasta
poate fi și concomitentă fie cu notificarea cuprinzând oferta reală de plată, fie și cu somația privind
consemnarea prețului sau a bunului, fie și cu notificarea privind vânzarea publică, fiecare acestea
producându-și însă efectele specifice la momentul potrivit, conform dispozițiilor legale în materie.

Nerespectarea oricărei formalități sau a oricărei condiții de fond prevăzute de lege pentru validitatea
liberării debitorului de obligație prin intermediul acestor proceduri puse la dispoziția sa va atrage
anularea lor de către instanța de judecată, cu consecința renașterii creanței creditorului, cu toate
garanțiile și accesoriile acesteia.

ÎNCETAREA CONTRACTULUI

Încetarea contractului este reglementată la art. 1321 – 1323 Cod civil.

Primul text legal enumeră cauzele de încetare a contractului, precizând însă, în prealabil, că acest efect
se întâmplă numai în condițiile legii, prin: executare (în măsura în care aceasta este conformă, potrivit
art. 1270, art. 1516, art. 1469 Cod civil), acordul de voință al părților (mutuus dissensus, art. 1270, alin. 2
Cod civil), denunțare unilaterală (art. 1276 – 1277, eventual art. 1545 Cod civil), expirarea termenului
extinctiv (art. 1412, alin. 2 Cod civil), îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiției rezolutorii (art.
1401 Cod civil), imposibilitate fortuită de executare (art. 1634, art. 1557 Cod civil), precum și din orice
alte cauze prevăzute de lege, unde am putea adăuga, spre exemplu, rezoluțiunea (cu efectul desființării
retroactive a contractului, art. 1554, alin. 1- 2 Cod civil), respectiv rezilierea (cu efectul încetării pentru
viitor a contractului, art. 1554, alin. 3 Cod civil).

Din enumerarea exemplificativă a cauzelor de încetare a contractului, deducem că legiuitorul a avut în

vedere nu numai acele cauze în care contractul încetează în sens strict, pentru viitor, ci și acele cauze în
care acesta este desființat, pentru trecut,

considerându-se că nu a fost încheiat niciodată, neincluzându-se aici cauzele de desființare a

contractului care acționează pe palierul validității acestuia (nulitatea), întrucât, în acest din urmă caz,
contractul se desființează retroactiv considerându-se că nu a fost valabil încheiat, pe când, în toate
celelalte cazuri avute în vedere de legiuitor la art. 1321 Cod civil, contractul a fost valabil încheiat, a
ființat, și-a produs cel puțin o parte din efectele sale.

Ca urmare a încetării contractului, conform art. 1322 Cod civil, părțile sunt liberate de obligațiile
asumate, însă subzistă obligația fiecăreia de a repara prejudiciile cauzate celeilalte părți (fie din pricina
neexecutării nejustificate și/sau culpabile, care a condus la rezoluțiune/reziliere/reducerea
proporțională a prestațiilor, fie ca urmare a denunțării intempestive unilaterale a contractului, spre
exemplu).

De asemenea, în temeiul art. 1323 și al art. 1635 – 1649 Cod civil, acolo unde este cazul, părțile
contractante sunt ținute să-și restituie, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite în urma
încheierii contractului (când încetarea acestuia se obiectivează, de fapt, într-o desființare retroactivă:
imposibilitate fortuită de executare, rezoluțiune, de pildă).

DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I CURS 9 REMEDIILE NEEXECUTĂRII CONTRACTULUI (II). EXECUTAREA SILITĂ.
RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ (1)

I. Executarea silită în natură

II. Am văzut, la cursul trecut, că, prin modul de reglementare în materia contractului, în
general, precum și în aceea a remediilor contractuale, în special, legiuitorul român face
dovada atașamentului său față de sistemul de drept romanogermanic, caracteristic Europei
continentale, dând prevalență, pe cât posibil, supraviețuirii contractului, încercând astfel să
asigure, prin mecanismele gândite, atât securitatea statică, cât și pe cea dinamică ale
circuitului civil. Înscriindu-se în această linie de gândire, arhitectura raportului juridic
contractual este impregnată de leitmotivul favor contractus, un principiu care, deși nu este
consacrat expres în vreun text legal, transpare neîndoielnic din întreaga reglementare în
materie. Există astfel prevederi legale care consacră mecanisme ce (unele) nu erau familiare
Codului civil 1864 și care sunt destinate exclusiv a păstra în viață contractul, a-i facilita
executarea într-o modalitate cât mai apropiată de cea prefigurată de către părțile sale la
momentul încheierii acestuia. Se pot aminti aici, cu titlu de exemplu, dispozițiile legale care,
în diferite stadii ale existenței contractului, reglementează adaptarea acestuia (în caz de
eroare, de leziune, după unele opinii, chiar și în cazul dolului, în situația impreviziunii etc.),
apoi, posibilitatea de a desființa doar parțial contractul (nulitatea parțială, reducerea
proporțională a prestației corelative a creditorului), termenul suplimentar de executare
(care, deși nu constituie o re-scadențare a obligației, acordă debitorului facultatea de a
executa, în natură, contractul, după data scadenței, limitând drastic accesul creditorului la
remediile contractuale), păstrarea contractului în ființă în pofida nerespectării de către părți
a propriului acord de voințe privind încheierea acestuia întro formă anume, chiar în situația
în care legea nu impune respectiva formă ad validitatem etc. Toate aceste instituții juridice
sunt puse în operă cu unicul scop de a menține, în circuitul civil, contractul, dând astfel
eficiență forței sale obligatorii, fundamentate pe principiul autonomiei de voință, respectiv
pe cele al libertății de a contracta. Tot aceste principii stau la baza regulii conformității
executării contractului, care impune debitorului o conduită care să asigure satisfacerea
deplină a interesului creditorului, prin realizarea creanței acestuia în mod exact, integral și la
timp. Nu în ultimul rând, exact aceleași principii întemeiază concepția legiuitorului asupra
remediilor contractuale, gândite gradual, într-o anumită ierarhie, impusă indirect prin
reglementarea mai laxă ori mai riguroasă a condițiilor în care acestea pot fi accesate, n
raport direct cu efectele pe care le produc asupra contractului. Am observat astfel, că există
remedii care pot fi accesate direct în puterea creditorului, cu respectarea unor condiții
minimale impuse de conduita de bună-credință solicitată întotdeauna acestuia, precum și
remedii care, prin condițiile lor mai stricte de accesare și prin efectele produse asupra
contractului, pot fi catalogate ca fiind veritabile sancțiuni contractuale. În cuprinsul
Expunerii de motive a Codului civil actual, redactorii acestuia menționează că „atât în
raporturile civile, cât şi în cele comerciale, a fost preferată soluţia acordării unui termen
suplimentar debitorului, urmărindu-se obţinerea unei executări voluntare a obligaţiei decât
încurajarea declanşării imediate a procedurilor judiciare”. Toate aceste premise ne fac să
concluzionăm, alături de alte opinii deja exprimate în doctrina juridică, asupra faptului că
executarea silită în natură este remediul preferat de către legiuitor executării prin echivalent
ori rezoluțiunii/rezilierii/reducerii proporționale a prestațiilor corelative ale creditorului,
deoarece, prin executarea silită în natură, creditorul obține însuși obiectul prestației la care
debitorul s-a obligat, precum în cazul plății, situația sa patrimonială ajungând astfel în starea
de echilibru în care s-ar fi aflat dacă debitorul ar fi executat perfect contractul. Concluzia
noastră este întărită și de formularea textului art. 1527, alin. 1 Cod civil, în care legiuitorul
statuează că „Creditorul poate cerere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute
obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă”,
complinită de explicația pe care o regăsim în cuprinsul Expunerii de motive a Codului civil cu
privire la acest remediu, la locul său în ierarhia remediilor, la preferința pe care legiuitorul i-
a arătat-o în raport cu celelalte remedii care nu conduc la realizarea însuși a obiectului
prestației asumate de către debitor: „Prevederile proiectului păstrează regula actuală a
executării în natură a obligaţiilor, debitorul putând fi silit să ofere creditorului prestaţia
promisă atâta timp cât acest lucru este posibil, însă noţiunea de imposibilitate trebuie
interpretată în sens larg, cuprinzând atât o imposibilitate de fapt, cât şi o imposibilitate de
drept”. Așadar, este de reținut că premisa de la care a plecat însuși legiuitorul în demersul
său de codificare a instituției juridice a executării silite în natură este aceea că aceasta
reprezintă regula în domeniu, înscriindu-se, în acest fel, în linia trasată deja de Codul civil
1864. Am făcut această introducere în scopul de a fixa cât se poate de clar premisele pe care
construim raționamentul remediilor contractuale, una dintre acestea fiind aceea a regulii
(nu greșim cu absolut nimic dacă o numim chiar principiu) executării în natură (benevolă sau
silită) a obligației, în general, deci și a obligației contractuale, în special. Sunt voci care, în
pofida argumentelor mai sus enunțate, apreciază, plecând de la premisa lipsei unei ierarhii a
remediilor contractuale, că executarea silită în natură poate fi accesată la fel de facil precum
executarea silită prin echivalent ori rezoluțiunea sau rezilierea contractului, că toate
remediile contractuale se află pe același plan, că dreptul potestativ de opțiune al
creditorului între remediile consacrate în art. 1516 Cod civil este unul discreționar. Concluzia
acestei teorii este întemeiată însă pe premise care, în opinia noastră, sunt străine de tradiția
juridică a sistemului de drept continental, de inspirație romano-germanică, fiind stabilite în
sistemul de drept anglo-saxon, care se aplică astăzi, în modul său originar sau mixat cu
sistemul de drept civil continental, unei treimi din populația globului, adică în 49 din cele 50
de state ale Statelor Unite ale Americii, în Marea Britanie și în teritoriile sale de peste mări,
în Australia, în Canada (cu excepția provinciei Quebec), precum și în majoritatea fostelor
colonii britanice și nu numai. În acest sistem de drept, s-a născut, cam pe la mijlocul
secolului trecut, teoria analizei economice a contractului, dezvoltată, în special, la
începuturile ei, de Școala de la Chicago. Autorii tributari acestei doctrine, îndepărtându-se
de concepția moralistă asupra contractului, care îi impregnează acestuia puternice accente
morale ce răzbat până în zilele noastre (obiectivate în obligația de bună-credință, în
principiul forței obligatorii, în regula executării conforme, în regula executării în natură etc.),
au fixat ca premise ale raportului juridic contractual pragmatismul, utilitarismul contractual.
Astfel, în concepția amintită, contractul trebuie, în primul rând, să constituie un instrument
cât mai util folosit în realizarea intereselor părților contractante de o asemenea manieră
încât profitul obținut prin executarea acestuia să fie maximizat, iar costurile cu care se
atinge acest deziderat să fie minime. În realizarea acestui scop, părților le este îngăduit să
execute contractul prin echivalent bănesc, dacă acest lucru este mai profitabil decât
executarea acestuia în natură, daunele-interese ocupând un loc fruntaș în ierarhia
remediilor contractuale, remediul executării silite în natură fiind accesat cu totul și cu totul
marginal, numai dacă daunele-interese reprezintă, în speța concretă, un remediu neadecvat.
Așadar, seduși fiind de pragmatismul acestei soluții, sunt autori care încearcă să o acrediteze
și în spațiul nostru juridic, neținând însă seama de tradiția noastră juridică, de rădăcinile
profund morale ale dreptului continental în general, precum și ale teoriei generale a
contractului în special, rădăcini care își găsesc solul fertil în dreptul canonic, în preceptele
dreptului roman, așa cum au fost acestea dezvoltate de către glosatori, în care un loc central
îl ocupă, în materie, importanța / valoarea cuvântului dat. Executarea silită în natură
presupune, așa cum am văzut deja, procurarea, pentru creditor, a însuși obiectului
prestației, astfel cum acesta a fost asumat de către debitor, cu precizarea că nu ne aflăm
totuși în prezența unei plăți, care are același rezultat, însă presupune executarea benevolă a
obligației, iar nu ca urmare a constrângerii exercitate de către creditor, cu concursul forței
coercitive a statului. Așadar, rezultatul la care trebuie să se ajungă, în urma executării silite
în natură este exact același la care s-ar ajunge prin plată, doar că mijlocul este unul diferit.
Limita fixată de către legiuitor executării silite în natură – imposibilitatea de fapt, respectiv
imposibilitatea de drept în a procura creditorului însuși obiectul obligației – în art. 1527, alin.
1 Cod civil, precum și larghețea acordată creditorului în a accesa acest remediu – „creditorul
poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură” - ne
determină să afirmăm, prima faciae, că creditorul poate solicita executarea silită în natură a
obligației, chiar dacă o asemenea executare este excesiv de oneroasă pentru debitor
(precum ar fi și pentru creditor), în pofida faptului că ea este complet neadecvată pentru
ambele părți și chiar în situația în care daunele-interese acordate creditorului ar satisface
interesul acestuia mult mai util. Formula utilizată de către redactorul textului legal
(creditorul poate cere întotdeauna) conduce la concluzia universalității aplicabilității acestui
remediu, care nu pare a fi temperat decât de principiul conform căruia „Nimeni nu poate fi
obligat la imposibil” (Ad impossibilia nemo tenetur). Cu alte cuvinte, adoptând această
poziție, i-am recunoaște creditorului un drept de opțiune potestativ discreționar în privința
accesării remediilor contractuale. Cu toate acestea, apreciem că deși complementare,
principiul autonomiei de voință și principiul forței obligatorii, respectiv cele al bunei-credințe
și al echității, ultimele două sunt menite să le tempereze pe primele. Astfel, buna-credință
oferă judecătorului o putere creativă destul de largă și de flexibilă, permițând acestuia să
intervină în executarea contractului impunând cocontractanților respectarea unor obligații
care derivă din ideea de justiție contractuală. Buna-credință, respectiv echitatea sunt
destinate să protejeze echilibrul contractual, inclusiv în faza executării contractului. Ele nu
pot fi folosite pentru a contraveni acestui echilibru. Tocmai de aceea, și în această fază, a
executării contractului, buna-credință și echitatea limitează exercitarea oricărui drept
contractual, permițând sancționarea părții contractante care adoptă un comportament
nerezonabil în raport de circumstanțele concrete. Îndatorirea reciprocă a părților
contractante de a colabora, în etapa executării contractului, care decurge din obligația de
bună-credință, poate solicita unei părți să acționeze de o manieră proactivă, pentru a
îndeplini interesele și așteptările legitime ale partenerului său contractual. Însă trebuie
reținut că această îndatorire de a colabora cu cocontractantul său nu presupune sacrificarea
propriilor interese. Plecând de la aceste premise, credem că, în pofida conturării atât de
relaxate a dreptului creditorului de a solicita executarea silită în natură a contractului,
judecătorul va putea cenzura exercițiul acestuia ori de câte ori, din împrejurările în care este
invocat remediul în discuție, rezultă că creditorul săvârșește un abuz de drept, rezultând
neîndoielnic, din circumstanțele speței, faptul că executarea silită în natură implică o
onerozitate excesivă pentru debitor și care este disproporționată în raport cu interesul
concret al creditorului privind această formă de executare. Onerozitatea excesivă implicată
de executarea silită în natură a obligației este determinată în raport cu costul pe care l-ar
presupune, pentru debitor, invocarea altor remedii de către creditor. Cel mai adesea, testul
se realizează prin compararea costului executării silite în natură cu acela al executării prin
echivalent. Nu trebuie să cădem însă în capcana de a considera că simpla disproporție între
aceste costuri justifică refuzul accesului creditorului la executarea silită în natură, căci
trebuie să avem în vedere, în primul rând, că el are, până la urmă, un drept de opțiune, că
este pe deplin îndreptățit să își realizeze cât mai fidel interesul pe care l-a urmărit la
momentul încheierii contractului, și, în al doilea rând, că debitorului i s-a acordat șansa de a-
și executa benevol și conform obligația pe care conștient și-a asumat-o, atât la scadență, cât
și după aceasta, în cadrul termenului suplimentar de executare, însă el a eșuat în a face
acest lucru, făcând să se nască astfel creditorului dreptul la remedii, drept care include și
posibilitatea sa de a opta între mai multe remedii, în funcție de interesul său concret. Astfel,
testul abuzului de drept nu trebuie să se rezume exclusiv la compararea costurilor celor
două remedii sau al celui al executării silite în natură cu cel al unui alt remediu decât
executarea prin echivalent, după caz, ci trebuie să aibă în vedere, concomitent și integrat cu
această operațiune strict matematică și analiza interesului concret al creditorului pentru
respectiva formă de executare silită. Abia, dacă ne-însemnătatea acestui interes se
suprapune peste disproporția semnificativă dintre cele două costuri, am putea vorbi despre
un abuz de drept din partea creditorului, care nu urmărește altceva decât să-l vatăme pe
debitor. Aceeași ar fi situația în care, prin executarea silită în natură, s-ar pune în pericol
însăși sănătatea sau viața debitorului. De asemenea, dacă creditorul a tras deja foloase din
executarea parțială efectuată de către debitor ori chiar din cea defectuoasă calitativ,
creditorului trebuie să îi fie refuzat accesul la remediul executării silite în natură a întregii
prestații, căci altfel s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a acestuia. De aceea,
subscriem opiniilor deja exprimate în literatura de specialitate, conform cărora, prin
„executare imposibilă”, ar trebui să se înțeleagă, în primul rând, situațiile caracterizate prin
imposibilitatea fortuită de executare definitivă sau temporară, absolută (care îl împiedică pe
orice om să realizeze obiectul prestației) sau relativă (care îl împiedică numai pe debitor să
procure obiectul prestației), când debitorului nu îi poată fi imputată cauza neexecutării,
precum și imposibilitatea de executare absolută și culpabilă (adică imputabilă debitorului).
Dacă nicicare dintre aceste limite nu poate fi dovedită de către debitor, respectiv nici abuzul
de drept din partea creditorului care solicită obligarea sa la executarea în natură a
contractului ori faptul că creditorul a profitat deja, în parte, din executarea defectuoasă ori
parțială a obligației de către debitor, atunci creditorul, dacă sunt îndeplinite condițiile de
fond și cea formală privind invocarea mai multor remedii, dintre care și executarea silită în
natură, are prerogativa de a alege liber între a accesa acest remediu sau pe oricare altul care
îi satisface optim interesul. Cel mai adesea se pune problema de a analiza în ce măsură
interesul creditorului ar fi satisfăcut cel mai bine comparând remediul executării silite în
natură cu acela al executării prin echivalent. Însă, există probabilitatea ca creditorului să-i fie
deschisă, din pricina fizionomiei și a efectelor neexecutării, inclusiv calea
rezoluțiunii/rezilierii. Astfel, creditorul are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea
este de mare însemnătate, după cum transpare din interpretarea per a contrario a art. 1551,
alin. 1 Cod civil. Însemnătatea neexecutării va trebui apreciată de la caz la caz, ea
reducându-se, în principiu, la dispariția interesului creditorului pentru executare ori la
volatilizarea valorii economice a contraprestației, motive care îl determină pe creditorul
nesatisfăcut să aprecieze că realizarea interesului contractual mutual, în general, precum și
cel individual, al său, în special, nu mai este posibilă și menținerea în ființă a contractului nu
se mai justifică. Într-o astfel de situație, este limpede că acestuia nu-i poate fi refuzat accesul
la remediul rezoluțiunii. Numai în situația în care interesul creditorului în a obține însuși
obiectul prestației nu a dispărut ca urmare a neexecutării și debitorul, chiar în timpul
procesului în care creditorul a invocat rezoluțiunea judiciară a contractului, oferă executarea
conformă calitativ și cantitativ a obligației asumate, se poate discuta despre refuzul
accesului acestuia la remediul rezoluțiunii/rezilierii, cu scopul păstrării ființei contractului și
a executării în natură a acestuia. Remediul executării silite în natură poate fi accesat dacă
sunt îndeplinite condițiile generale, de fond, ale invocării oricărui remediu contractual
(existența unei neexecutări, neexecutarea să fie nejustificată, aceasta să nu fi fost cauzată
de propria acțiune sau omisiune a creditorului), precum și condiția formală a punerii
prealabile în întârziere, însoțite de acordarea termenului suplimentar de executare, sau a
aflării în întârziere a debitorului, după caz. Ce presupune, practic, executarea silită în natură
a obligației? După cum am antamat deja, prin intermediul acestui remediu, creditorul
trebuie să fie pus în situația în care contractul s-ar fi executat perfect, fiindu-i procurat însuși
obiectul prestației pe care debitorul și-a asumat-o (desigur, de cele mai multe ori, când
neexecutarea obligației este fără justificare sau chiar culpabilă, deci imputabilă debitorului,
remediul executării silite în natură este completat cu cel al daunelorinterese, rezultat al
antrenării răspunderii civile contractuale a debitorului; abia în acest fel putem discuta
despre așezarea creditorului în starea patrimonială în care s-ar fi aflat dacă respectivul
contract ar fi fost executat conform). Acest lucru nu este consacrat expres în cuprinsul art.
1527 Cod civil, însă nici nu era nevoie de aceasta, întrucât toate reperele unei executări
conforme se regăsesc reglementate în altă parte, așa cum am văzut deja (art. 1516, alin. 1,
art. 1469 și urm. Cod civil, de exemplu), și executarea silită în natură nu reprezintă altceva
decât o executare „conformă”, care nu este însă benevolă, ci adusă la îndeplinire prin
constrângerea debitorului cu ajutorul forței coercitive a statului. Apoi, totuși, la alin. 2 al art.
1527 Cod civil apare precizarea conform căreia „Dreptul la executare în natură cuprinde,
dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum și orice alt mijloc pentru
a remedia o executare defectuoasă”. Desigur, aplicabilitatea acestui text legal în materia
răspunderii civile delictuale este facil de observat. Mai dificil, însă nu imposibil este a decela
sfera și modul său de aplicare în materie contractuală. Apreciem că cheia de lectură a
textului o constituie chiar precizarea finală pe care acesta o face, privind orice alt mijloc
pentru a remedia o executare defectuoasă, de unde deducem că premisa pe care legiuitorul
a avut-o în vedere aici este aceea a unei executări neconforme din punct de vedere calitativ
ori cantitativ, care însă poate fi îndreptată de către debitor, chiar și după scadență. Nu ridică
probleme noțiunile de reparare sau de înlocuire a bunului, ci eventual acest „orice alt mijloc
pentru a remedia o executare defectuoasă”, putându-ne gândi aici la acțiunile pe care
creditorul însuși le poate întreprinde în acest sens, constând într-o cumpărare de înlocuire,
de pildă. Legiuitorul însuși a făcut anumite distincții privind executarea silită în natură a
obligațiilor în funcție de obiectul acestora, distincții pe care și noi trebuie să le avem în
vedere. Astfel, la art. 1528 Cod civil, este reglementată executarea silită în natură a
obligațiilor de a face. În primul rând, trebuie precizat că nici nu intră în discuție ipoteza
constrângerii fizice a debitorului în executarea prestației, căci o asemenea acțiune ar
constitui o atingere inadmisibilă a dreptului său la libertate (nemo praecise potest cogit ad
factum). Aceasta nu înseamnă însă că nu există mijloace indirecte de a-l constrânge pe
debitor, chiar și pe acela al unei obligații intuitu personae, deci pe care nu o poate aduce la
îndeplinire decât el, întrucât a fost contractată avându-se în vedere exclusiv calitățile sale
personale. Astfel, în ceea ce privește aceste din urmă obligații, dreptul de a cere executarea
silită în natură își are izvorul, așa cum am văzut deja, în însuși contractul valabil încheiat între
creditor și debitor. De îndată ce sunt îndeplinite condițiile accesării remediului, întrucât, așa
cum am antamat la cursul trecut, acest remediu nu este accesibil în simpla putere a
creditorului, este nevoie de intervenția forței de constrângere a statului; tocmai de aceea, se
și numește „executare silită”, întrucât debitorul va fi obligat la aceasta. Creditorul se
adresează deci instanței de judecată și solicită acesteia să pronunțe o hotărâre prin care să-l
oblige pe debitor la executarea obligațiilor contractuale întocmai cum și le-a asumat.
Obținând o astfel de hotărâre judecătorească definitivă, creditorul își procură un titlu
executoriu (în ipoteza în care contractul însuși din care se naște dreptul de a cere
executarea silită nu era, ope legis, titlu executoriu). Acest titlu executoriu se aduce la
îndeplinire, în principiu, de bună-voie, de către debitor (art. 622, alin. 1 C.pr.civ.) și astfel
creditorul ajunge să-și vadă realizată conform creanța sa și satisfăcut interesul contractual
individual astfel cum l-a prefigurat la momentul încheierii contractului. Însă, dacă debitorul
nu execută de bună-voie obligația sa, aceasta se va aduce la îndeplinire prin executare silită
(art. 622, alin. 2 C.pr.civ.). În acest scop, creditorul, prin intermediul executorului
judecătoresc, solicită instanței de executare încuviințarea executării silite. Comunicându-i-se
încuviințarea executării silite, debitorului îi sunt acordate 10 zile, de la data comunicării,
pentru a proceda la executarea obligației datorate. Apoi, conform art. 906 C.pr.civ.: (1) Dacă
în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu
execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană,
acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța
de executare. (2) Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl
poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în
favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până
la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu. (3) Atunci când obligația are un obiect
evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanță între 0,1% și
1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligației. (4) Dacă în
termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu
execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea
creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu
citarea părților. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de
întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația
prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă. (5) Penalitatea va putea fi
înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația
prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat
întârzierea executării. (6) Încheierea dată în condițiile alin. (4) este executorie. (7) Acordarea
de penalități în condițiile alin. (1) - (4) nu exclude obligarea debitorului la plata de
despăgubiri, la cererea creditorului, în condițiile art. 892 C.pr.civ. sau ale dreptului comun.
Dacă rezistența debitorului nu este însă înfrântă prin obligarea sa la plata acestor penalități,
atunci debitorul va fi obligat să plătească despăgubiri pentru neexecutarea obligației de a
face care implică faptul său personal. Este recomandabil ca aceste despăgubiri să fie
individualizate încă din titlul executoriu a cărui executare se pune în operă, însă dacă acest
lucru nu s-a făcut, adică, dacă în titlu executoriu nu s-a stabilit echivalentul despăgubirilor
datorate în cazul neexecutării obligației de a face ce implică faptul personal al debitorului,
instanța de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu
citarea părților, în termen scurt (art. 892, alin. 1 Cod civil). În privința obligațiilor de a face
care sunt susceptibile de a fi executate și de către o altă persoană decât debitorul, art. 1528
Cod civil dispune că creditorul poate el însuși, însă, pe cheltuiala debitorului, să le aducă la
îndeplinire ori poate apela, în aceleași condiții, la concursul unui terț. Creditorul poate face
acest lucru însă numai după ce, în prealabil, l-a notificat pe debitor, ori odată cu punerea în
întârziere, prin același act juridic unilateral, ori separat, după ce l-a pus în întârziere, în
timpul termenului suplimentar de executare sau la împlinirea acestuia, că va proceda la
executarea silită în natură potrivit art. 1528 Cod civil. Doar în situația în care, în temeiul art.
1523 Cod civil, debitorul se află în întârziere încă de la data scadenței, creditorul nu mai
trebuie să îndeplinească nici una dintre aceste formalități prealabile (art. 1528, alin. 2 Cod
civil). După ce l-a pus în întârziere și l-a notificat pe debitor, expirând termenul suplimentar
de executare, creditorul poate trece la executarea personală a obligației, în natură sau poate
contracta un terț în acest scop, în ambele variante însă debitorul fiind cel care va suporta
cheltuielile făcute de către creditor în acest sens. Pentru a realiza acest lucru, creditorul nu
are nevoie de concursul forței coercitive a statului. Creditorul poate opta însă, în temeiul
dreptului său la liber acces la justiție, conform art. 903 și art. 904 C.pr.civ., dacă debitorul
refuză să îndeplinească o obligație de a face cuprinsă întrun titlu executoriu, în termen de 10
zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, pentru a fi autorizat de instanța
de executare, prin încheiere executorie, dată cu citarea părților, să o îndeplinească el însuși
sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului, obținând, în acest fel, un titlu executoriu,
caz în care, după ce va aduce la îndeplinire, personal sau cu concursul unui terț, obligația în
speță, nu mai este necesară obținerea unui nou titlu executoriu prin care să se stabilească
despăgubirile datorate de debitor, sumele respective urmând a se determina pe bază de
expertiză sau de alte documente justificative de către executorul judecătoresc, potrivit
dispozițiilor art. 628 C.pr.civ. La art. 1529 Cod civil, este reglementată executarea silită a
obligațiilor de a nu face. În această situație, creditorul nu mai are opțiunea de a acționa
unilateral sau de a obține concursul unui terț pentru a înlătura ori a ridica ceea ce debitorul
a făcut cu încălcarea obligației de a nu face, ci, pentru a atinge acest deziderat, conform art.
1529, alin. 2 Cod civil, respectiv art. 905, alin. 2 C.pr.civ., creditorul va putea cere instanței
de executare să fie autorizat, prin încheiere executorie, dată cu citarea părților, să
desființeze el însuși sau prin alte persoane, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească,
pe cheltuiala debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva obligației de a nu face.
Apreciem că nu mai este nevoie, în acest caz, de o punere în întârziere, în prealabil, a
debitorului în acest sens, întrucât, potrivit art. 1523, alin. 2, lit. b, partea a doua Cod civil,
acesta este de drept în întârziere. Așadar, nici notificarea sa nu mai trebuie efectuată,
întrucât oricum creditorul nu poate face nimic, în această situație, fără ajutorul forței
coercitive a statului. În mod corespunzător, vor fi aplicabile, în funcție de conduita
debitorului, dacă obligația de a nu face nu poate fi îndeplinită printr-o altă persoană,
dispozițiile art. 906 C.pr.civ., respectiv cele ale art. 892 din același act normativ, privind
penalitățile de întârziere, respectiv daunele-interese datorate de către debitor. În secțiunea
dedicată executării silite în natură, Codul civil nu tratează problema executării silite în natură
a obligațiilor de a da, tocmai pentru că, potrivit art. 1273 Cod civil, executarea acestora nu
necesită o manifestare de voință separată a debitorului, alta decât cea prin care se
obiectivează însuși consimțământul la încheierea contractului. Totuși, se poate ridica, legat
de executarea conformă a obligației de a da, problema predării bunului care face obiectul
prestației debitorului, căci, așa cum am văzut deja, potrivit art. 1483 Cod civil, obligația de a
da o implică și pe aceea de a preda bunul. În privința acestei din urmă obligații, care este
una de a face însă, legiuitorul a reglementat, în Codul de procedură civilă, modul în care se
aduce silit la îndeplinire obligația de a preda un bun imobil (art. 896 – art. 902 C.pr.civ.),
respectiv aceea de a preda un bun mobil (art. 893 – 895 C.pr.civ.), cu concursul executorului
judecătoresc, după obținerea, în prealabil, bineînțeles, a unui titlu executoriu în acest sens,
și încuviințarea executării silite, dacă nu cumva însuși contractul din care a izvorât obligația
debitorului constituie, ope legis, titlu executoriu. II. Executarea prin echivalent Secțiunea a 4
– a din capitolul dedicat executării silite a obligațiilor, cuprinzând articolele 1530 – 1548,
este intitulată complet neinspirat, în opinia noastră, „Executarea prin echivalent”, întrucât,
așa cum s-a și observat, de altfel, în doctrina juridică, cuprinsul acestei secțiuni este
consacrat răspunderii civile contractuale. Din capul locului, afirmăm că plecăm de la premisa
că executarea prin echivalent a obligației este distinctă de daunele-interese datorate de
către debitor în temeiul răspunderii civile contractuale angajate împotriva sa. Astfel,
executarea prin echivalent tinde să așeze creditorul în aceeași stare patrimonială în care s-ar
fi aflat dacă respectivul contract s-ar fi executat perfect, în sensul în care debitorul i-ar fi
procurat creditorului însuși obiectul obligației asumate (art. 1469 Cod civil), cu diligența și cu
prudența pe care un bun proprietar le-ar manifesta în administrarea bunurilor sale, potrivit
art. 1480 Cod civil; pentru că acest lucru nu s-a întâmplat însă, executarea prin echivalent
caută să facă aceasta, dar într-un mod substitutiv, înlocuind executarea în natură cu aceea în
bani; executarea prin echivalent va reuși să așeze creditorul în starea patrimonială în care s-
ar fi aflat dacă respectivul contract s-ar fi executat perfect numai dacă singura pierdere
suferită de către creditor constă în privarea lui de obiectul prestației asumate de către
debitor; dacă însă creditorul, ca urmare a neexecutării perfecte a contractului, suferă și alte
prejudicii, executarea prin echivalent este insuficientă pentru a realiza dezideratul situării
creditorului în poziția în care s-ar fi aflat dacă debitorul și-ar fi executat conform contractul;
abia cumularea executării prin echivalent cu daunele-interese menite să repare prejudiciile
suferite de către creditor, adiționale pierderii constând în privarea sa de însuși obiectul
prestației asumate de către debitor, vor avea ca efect așezarea acestuia în starea
patrimonială pe care el a avut-o în vedere la momentul încheierii contractului. Diferența
deci dintre executarea în natură și executarea prin echivalent a contractului nu o constituie
decât forma de executare. Astfel, executarea prin echivalent presupune plata, de către
debitor, a unei sume de bani, creditorului, iar nu procurarea a însuși obiectului obligației, cu
diligența și cu prudența solicitate de lege în acest sens. Pentru a constitui o executare prin
echivalent a contractului, suma de bani pe care debitorul i-o plătește creditorului trebuie să
reprezinte echivalentul valoric al obiectului prestației înseși pe care debitorul i-o datora
creditorului în temeiul contractului. După cum am aflat deja, unele prestații pot avea ca
obiect un anumit bun, care trebuie predat, pentru ca obligația al cărui obiect derivat îl
constituie acesta să fie executată conform; intră în această categorie obligațiile de a da,
care, potrivit art. 1483 Cod civil, implică și predarea unui bun; de asemenea, în aceeași clasă
sunt incluse și obligațiile de a face, al căror obiect derivat îl constituie un bun. Alte prestații
au ca obiect prestarea unui serviciu; ele constituie obiect tot al obligațiilor de a face.
Obligațiile de a nu face presupun, pentru executarea lor conformă, o abstențiune din partea
debitorului; aceasta nu este însă susceptibilă de a fi executată prin echivalent, căci, dacă
debitorul nu execută conform o astfel de obligație, înseamnă că el a acționat într-un anume
fel în care s-a obligat contractual să nu acționeze; înlăturarea sau ridicarea benevolă a ceea
ce el a făcut cu încălcarea obligației de a nu face are ca rezultat reașezarea creditorului în
situația în care s-ar fi găsit dacă debitorul și-ar fi executat conform contractul, însă această
conduită a debitorului constituie, de fapt, dacă este să o calificăm riguros, o înlăturare, în
natură, a consecințelor negative ale neexecutării, iar nu executarea însăși, care ar fi
presupus o abstențiune; de aceea, dacă creditorul va înlătura aceste consecințe ale
neexecutării de către debitor a obligației de a nu face fie personal, fie cu concursul unui terț
(conform art. 1529 Cod civil și art. 905 C.pr.civ.), aceasta nu ar presupune o executare silită
în natură a obligației de a nu face, așa cum sa consacrat aceasta în textele legale respective
și cum am studiat-o și noi chiar în cursul de astăzi; pentru aceleași motive, nici cheltuiala
înlăturării consecințelor negative ale neexecutării obligației de a nu face nu poate fi socotită
drept o executare prin echivalent a acesteia; practic, o abstențiune nu poate fi echivalată
valoric. Așadar, dacă vorbim despre executarea prin echivalent, trebuie să avem în vedere
plata unei sume de bani care să constituie fie valoarea bunului care ar fi trebuit predat (nu
prețul acestuia), fie valoarea serviciului care ar fi trebuit prestat. Principiul conformității
executării, așa cum este acesta consacrat în textele legale pe care deja le-am analizat (art.
1516, alin. 1, art. 1469 Cod civil) exclude posibilitatea ca debitorul să se libereze de obligație
prin oferirea, către creditor, în locul prestației în natură datorate, a echivalentului valoric al
acesteia. Numai în ipoteza obligațiilor alternative sau în cea a celor facultative, când
debitorului îi este conferită această prerogativă prin însuși contractul încheiat cu creditorul,
primul se poate libera plătind o sumă de bani. Desigur, problema nu se pune niciodată în
privința obligațiilor pecuniare, respectiv a datoriilor de valoare, al căror obiect îl constituie
chiar plata unei sume de bani, și care, în mod evident, se execută întotdeauna în natură.
Dacă, înainte sau concomitent momentului executării în natură a înseși prestației care
constituie obiectul obligației asumate, debitorul obține consimțământul creditorului privind
plata unei sume de bani în locul prestației datorate, nu ne aflăm în ipoteza unei executări
prin echivalent, ci în aceea în care obiectul prestației inițial datorate s-a schimbat, prin
acordul de voințe al celor două părți contractante. Putem vorbi, în acest caz, fie de o novație
obiectivă prin schimbare de obiect (art. 1609 Cod civil, când acest acord de voințe intervine
anterior executării), fie de o dare în plată (art. 1492 Cod civil), când acordul de voințe este
concomitent executării. Din aceste motive, problema executării prin echivalent poate fi
privită întotdeauna doar ca un remediu contractual, substitutiv, la care creditorul poate
recurge în situația neexecutării nejustificate a obligației de către debitor. Debitorul însuși
deci își exercită dreptul de opțiune între mai multe remedii pe care le are la dispoziție și
alege executarea prin echivalent, solicitându-i debitorului ca, în locul obiectului prestației
neexecutate în natură, să-i plătească o sumă de bani constituind echivalentul valoric al
acestuia. De ce executare prin echivalent și nu daune-interese? Pentru a fi riguroși, este
nevoie să facem această distincție între executarea prin echivalent și daunele-interese.
Astfel, executarea prin echivalent, am afirmat deja acest lucru, are ca obiect plata, de către
debitor, în favoarea creditorului, a unei sume de bani care să reprezinte echivalentul valoric
fie al bunului care nu a fost predat, fie al serviciului care nu a fost prestat, scopul acesteia
fiind acela de a-l așeza pe creditor în starea patrimonială în care s-ar fi aflat dacă prestația
asumată de către debitor ar fi fost executată conform, implicit deci în natură (realizând acest
lucru numai în situațiile în care neexecutarea nejustificată nu este și prejudiciabilă, după
cum am văzut deja). Daunele-interese, la rândul lor, tot sume de bani, reprezintă
despăgubiri destinate a repara prejudiciul cauzat de către debitor creditorului și care este
consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a
obligației (art. 1530 Cod civil). Acestea sunt expresia răspunderii civile contractuale
antrenate împotriva debitorului, constituind deci un remediu distinct de acela al executării
prin echivalent a obligației. Art. 1516, alin. 2, pct. 1 Cod civil nu face nici o distincție privind
executarea silită în natură și executarea silită prin echivalent bănesc, de unde, în opinia
noastră, legiuitorul se referă, în acest text legal, la ambele variante ale executării silite. Cum
a ajuns, în aceste condiții, legiuitorul, să denumească Secțiunea a 4 – a din cadrul capitolului
dedicat executării silite a obligațiilor „Executarea prin echivalent” și, în cuprinsul acestei
secțiuni, să reglementeze, practic, răspunderea civilă contractuală, tratând majoritar despre
daunele-interese, respectiv marginal despre vinovăția debitorului care nu-și execută
conform obligația asumată contractual? Răspunsul este destul de simplu: dacă, la nivel
teoretic, cele două instituții juridice, respectiv cele două remedii contractuale se disting una
de cealaltă, în plan practic, ele ajung să se confunde parțial, din cauza faptului că obiectul
amândurora dintre cele două prestații (executarea prin echivalent, respectiv plata daunelor-
interese) îl constituie o sumă de bani. Astfel, dacă debitorul nu-și execută conform obligația
asumată, îl lipsește pe creditorul său, în primul rând, de bunul pe care trebuia să i-l fi predat
sau de serviciul pe care era ținut să-l presteze. Pentru a complini această lipsă, debitorul îi va
plăti creditorului o sumă de bani care să reprezinte contravaloarea respectivului bun sau
serviciu. Aceasta reprezintă executarea prin echivalent. Neexecutarea unei obligații
contractuale poate avea, deseori, două consecințe, însă. Prima dintre acestea, cea luată în
discuție deja: privarea creditorului de însăși prestația așteptată; până la limita valorii acestei
prestații, suma de bani plătită creditorului reprezintă o executare prin echivalent. Cea de-a
doua: cauzarea unui prejudiciu care reprezintă consecința directă și necesară a acestei
privări, fiind distinctă însă de ea; repararea acestui prejudiciu se face prin plata de daune-
interese; valoarea acestora se situează dincolo de aceea a executării prin echivalent. Un
exemplu este în măsură să clarifice distincția dintre cele două instituții juridice: creditorul,
beneficiar, contractează cu debitorul, antreprenor, singurul care deține patentul, realizarea
de către acesta din urmă și montarea în spațiul special amenajat în acest sens de către
beneficiar, în schimbul unui preț, a unei linii de producție destinate a fabrica un anumit tip
de produse, care nu pot fi fabricate utilizându-se liniile de producție existente pe piață, la
momentul contractării; cu alte cuvinte, prestația asumată de către antreprenor, respectiv
obiectul acesteia sunt personalizate nevoii beneficiarului, precum și spațiului pe care acesta
l-a alocat producției; deci, linia de producție în discuție este un bun individual determinat, ce
nu poate fi înlocuit cu un altul și nici nu poate fi realizat de către altcineva decât de către
antreprenorul-debitor; obligația de a face asumată de către antreprenor implică așadar
faptul său personal; în considerarea executării conforme a acestui contract, beneficiarul
angajează doi muncitori, începând cu prima zi în care linia de producție trebuia să fie
pornită; de asemenea, beneficiarul își asumă contractual, față de un cumpărător, livrarea
primelor 100 de unități din bunurile realizate pe respectiva linie de producție, la termenul la
care acestea ar fi putut fi realizate, dacă linia de producție ar fi fost pornită și ar fi funcționat
optim, conform contractului de antrepriză; antreprenorul nu își execută obligația, refuzând
să realizeze și să monteze linia de producție potrivit specificațiilor contractuale; în acest fel,
beneficiarul este privat, în primul rând, de însăși prestația datorată de către antreprenor,
respectiv de obiectul acesteia (linia de producție care trebuia montată); valoarea acestei
prestații (construcție + montaj), pe care beneficiarul i-o solicită antreprenorului, reprezintă
executarea prin echivalent a contractului; în al doilea rând, beneficiarul suferă un prejudiciu
care reprezintă consecința directă și necesară a faptului că el nu poate folosi linia de
producție; acest prejudiciu are, la rândul său, două componente (vom reveni, în cele ce
urmează, în acest sens); prima componentă, paguba efectiv suferită constând în: cheltuielile
făcute de către beneficiar cu amenajarea spațiului unde linia de producție urma să fie
montată + salariul pe care beneficiarul l-a plătit celor doi muncitori angajați până când,
potrivit legislației muncii, a avut posibilitatea legală de a le înceta contractele de muncă,
precum și contribuțiile, taxele și impozitele aferente acestor salarii, achitate bugetului de
stat + despăgubirile pe care le-a achitat în vederea reparării prejudiciului cauzat
cumpărătorului celor 100 de unități de bunuri care urmau să fie produse de către beneficiar
și vândute cumpărătorului, acestea nemaifiind însă produse și livrate; dacă beneficiarul a
achitat în avans prețul prestației antreprenorului, atunci acest preț reprezintă tot o
componentă a daunei efectiv suferite, trebuind să fie adăugată celor de mai sus; a doua
componentă, beneficiul nerealizat, constând în profitul pe care beneficiarul l-ar fi obținut în
urma executării conforme a vânzării celor 100 de bunuri; sumele de bani destinate a acoperi
prejudiciul suferit de către beneficiar în ambele sale componente, reprezintă
dauneleinterese pe care antreprenorul trebuie să i le achite acestuia, în temeiul răspunderii
civile contractuale. Din păcate, la acest capitol, legiuitorul nu a dat dovadă de prea multă
rigurozitate și consecvență, reglementând, așa cum am arătat deja, în secțiunea denumită
„Executarea prin echivalent”, în fapt, răspunderea civilă contractuală. Distincția dintre cele
două instituții juridice însă nu poate fi trecută sub tăcere, cel puțin din punct de vedere
teoretic, căci, din perspectivă practică, după cum am antamat deja, consecințele executării
prin echivalent, respectiv cele ale răspunderii civile contractuale sunt, pentru debitor,
similare: acesta este obligat, în ambele cazuri, la plata unei/or sume de bani. Doar întinderea
acestora le distinge. Mult mai riguros și consecvent (chiar dacă nu până la capăt) este
redactorul Codului de procedură civilă, care, chiar dacă denumește marginal art. 892
„Obligarea debitorului la despăgubiri”, trimițând în acest fel la ideea de răspunderea civilă
contractuală, totuși, în conținutul textului face demarcația necesară între executarea prin
echivalent și daunele-interese. Astfel, potrivit acestui text legal: „(1) Dacă în titlul executoriu
nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii bunului în cazul
imposibilității predării acestuia sau, după caz, echivalentul despăgubirilor datorate în cazul
neexecutării obligației de a face ce implică faptul personal al debitorului, instanța de
executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea
părților, în termen scurt (deci, aici este avută în vedere executarea prin echivalent a
obligației – n. ns.). În toate cazurile, la cererea creditorului, instanța va avea în vedere și
prejudiciile ocazionate prin neexecutarea de bunăvoie a obligației, înainte ca aceasta să
devină imposibil de executat (aici este vorba despre răspunderea civilă în temeiul căreia se
plătesc daune-interese – n. ns.)”. Pentru a accesa acest remediu contractual, ținând seama
de prevederile art. 1516, alin. 2, precum și de cele ale art. 1530 Cod civil, apreciem că nu
este necesar ca neexecutarea obligațiilor contractuale de către debitor să fie culpabilă, fiind
suficient să fie nejustificată (legiuitorul a făcut această distincție, între neexecutarea
nejustificată, respectiv cea culpabilă, în cuprinsul mai multor texte legale, implicit, iar, în
mod expres, în cel al art. 1530 Cod civil; admițând că există o diferență între neexecutarea
nejustificată și cea culpabilă, apreciem, la acest punct, însă că orice neexecutare culpabilă
este, concomitent, și nejustificată; sfera neexecutării nejustificate s-ar putea să fie mai
restrânsă decât aceea a neexecutării culpabile, în schimb). Condiția neexecutării culpabile ar
trebuie să rămână ca necesară pentru atragerea răspunderii civile contractuale și obligarea
debitorului vinovat de neexecutare la plata de dauneinterese, din moment ce, la art. 1547
Cod civil, se statuează că debitorul este ținut să repare prejudiciul cauzat cu intenție sau din
culpă, instituindu-se chiar o prezumție relativă de culpă în sarcina debitorului unei obligații
contractuale, care este trasă din faptul vecin și conex al neexecutării (art. 1548 Cod civil).
Inconsecvența legiuitorului însă face ca, în textul art. 1350 Cod civil, unde este consacrat
principiul răspunderii civile contractuale, ca răspundere specială în raport cu cea delictuală,
în privința temeiului și al domenialității ei, să se afirme că debitorul răspunde pentru
prejudiciul cauzat creditorului prin neîndeplinirea fără justificare a îndatoririi de a-și executa
obligațiile pe care le-a contractat și că este obligat să repare acest prejudiciu în condițiile
legii. Să pună oare legiuitorul semnul identității între neexecutarea fără justificare și cea
culpabilă? La o primă vedere, după modul în care utilizează cei doi termeni, aceștia sunt
interșanjabili, însă lectura art. 1530 Cod civil ne arată clar că, totuși, în viziunea legiuitorului,
cele două noțiuni nu se suprapun (vom reveni la această problemă). Bineînțeles, condiția
formală a aflării debitorului în întârziere, respectiv a punerii acestuia în această stare
rămâne ca necesar a fi îndeplinită, pentru a accede la remediul executării silite prin
echivalent. Remediul executării prin echivalent nu poate fi cumulat cu cel al executării silite
în natură, decât parțial (într-o anumită măsură, obligația se execută în natură, chiar silit, iar,
pentru restul rămas neexecutat, se execută prin echivalent) întrucât, obținându-se această
ultimă formă de executare, nu mai există premisa accesului la acest remediu: neexecutarea
obligației; astfel, opțiunea creditorului pentru executarea în natură a obligației, concretizată
în obținerea acestei executări (cu concursul debitorului ori chiar prin aportul creditorului ori
al unui terț) are ca efect stingerea obligației respective, în măsura în care s-a obținut
executarea acesteia în natură; or, dacă vorbim despre executare prin echivalent, înseamnă,
cu necesitate, că obligația în cauză nu s-a executat și că aceasta este încă în ființă.
Executarea silită în natură va putea fi însă cumulată cu daune-interese, la care debitorul va fi
obligat, ori de câte ori creditorul va dovedi existența și întinderea unui prejudiciu cauzat prin
faptul întârzierii executării în natură de către însuși debitorul sau prin acela al executării în
natură a obligației de către creditor personal ori cu aportul unui terț, caz în care acest
prejudiciu se traduce în cheltuielile pe care creditorul le-a făcut în acest scop, după cum am
văzut deja (art. 1528 Cod civil). De aceea, remediul executării prin echivalent implică, în
opinia noastră, existența unui contract în ființă, precum și a unei obligații nestinse și care
astfel ajunge să fie executată. Executarea prin echivalent, bazându-se pe un contract aflat
încă în ființă, va presupune ca și creditorul, la rândul său, să își execute prestația promisă,
ajungându-se astfel, de cele mai multe ori (dacă prestația creditorului constă în plata unei
sume de bani, cu titlu de preț al bunului sau al serviciului care ar fi trebuit procurat de către
creditor), ca cele două obligații reciproce să se stingă parțial prin compensare, rămânând ca,
în ipoteza în care executarea prin echivalent implică, din partea debitorului, plata unei sume
de bani superioare valoric prețului datorat de creditor, debitorul să plătească doar diferența
dintre cele două valori sau, dacă a primit deja prețul pentru prestația sa, să îl restituie
creditorului împreună cu diferența dintre acesta și valoarea prestației sale neexecutate
nejustificat. Este de la sine înțeles că executarea prin echivalent nu poate fi cumulată cu
rezoluțiunea/rezilierea contractului, întrucât această sancțiune are ca efect primar
desființarea retroactivă/ultraactivă a acestuia și deci lipsirea executării prin echivalent de
însuși temeiul său juridic. Pe de altă parte, remediul daunelor-interese poate fi accesat și în
ipoteza în care contractul este desființat retroactiv sau ultraactiv, ca urmare a rezoluțiunii
sau a rezilierii, după cum art. 1549 Cod civil afirmă. Ideea cumulării daunelor-interese cu
orice alt remediu, în ipoteza în care creditorul poate face dovada existenței și a întinderii
unui prejudiciu, este explicată prin aceea că există posibilitatea ca nici un alt remediu utilizat
singur să nu poată repune creditorul în situația în care s-ar fi aflat fie dacă respectivul
contract s-ar fi executat perfect, fie, dimpotrivă, dacă acesta nu ar fi fost încheiat. III.
Daunele-interese. Răspunderea civilă contractuală A. Răspunderea contractuală pentru
fapta proprie a debitorului Textul de principiu, care face vorbire expresă despre
răspunderea civilă contractuală, este cel al art. 1350 Cod civil, conform căruia: „(1) Orice
persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fără
justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat
celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. (3) Dacă, prin
lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor
răspunderii contractuale, pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”.
Acest text legal trebuie coroborat, pentru a înțelege pe deplin adevărata misiune și reala
dimensiune a acestei instituții juridice, cu cel al art. 1530 Cod civil, care dispune: „Creditorul
are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și
care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz,
culpabile a obligației”. Cele două texte care indică rolul și locul răspunderii civile
contractuale în ierarhia răspunderii civile, în general, precum și în arhitectura contractului,
în special, sunt completate, în materia teoriei generale a contractului, de textele art. 1531 –
1548 Cod civil, pentru ca, în materia contractelor speciale, să se găsească alte norme juridice
care reglementează problema răspunderii contractuale specifice fiecărui contract numit, în
parte, în măsura în care specificitatea acestuia reclamă completări sau, după caz, derogări
de la regulile generale în materie. Pentru a fi antrenată împotriva debitorului răspunderea
civilă contractuală, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: 1.
existența unei neexecutări a obligației contractuale asumate valabil de către debitor (fapta
ilicită contractuală); 2. prejudiciul; 3. raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și faptul
neexecutării; 4. neexecutarea obligației contractuale să fie nejustificată ori săvârșită cu
vinovăție de către debitor, de care ne vom ocupa în cele ce urmează. 1. Condiția
neexecutării unei obligații contractuale valabil asumate de către debitor (fapta ilicită
contractuală) nu impune precizări suplimentare raportat la cele deja făcute în cadrul analizei
dedicate teoriei generale a remediilor. Reprezintă o faptă ilicită contractuală, deoarece, prin
conduita adoptată, debitorul încalcă norma juridică privată care își are izvorul în contract,
deci forța obligatorie a contractului, pe care, la art. 1270 Cod civil, legiuitorul o asimilează
forței legii înseși. Totuși, nu putem trece sub tăcere, la acest punct, că este vital să reținem
că numai neexecutarea unei obligații contractuale valabil asumate de către debitor va da
naștere raportului juridic de răspundere civilă contractuală. Este vorba aici despre domeniul
de aplicare a acestei instituții juridice, care este restrâns, astfel cum rezultă cu maximă
claritate din textul art. 1350 Cod civil, la obligațiile contractuale. Potrivit art. 1350 Cod civil,
ori de câte ori prejudiciul este urmarea directă și necesară a neexecutării fără justificare a
unei obligații contractuale, asumate în cadrul unui contract valabil încheiat, răspunderea
civilă a cocontractantului va fi una contractuală. Acest lucru se întâmplă întotdeauna când,
într-o astfel de ipoteză, victima prejudiciului este una dintre părțile contractante, întrucât
răspunderea contractuală nu există decât în raporturile dintre contractanți, o consecință
firească a principiului relativității efectelor contractului. Dacă, însă, victima prejudiciului
cauzat prin neexecutarea contractului este un terț, acesta nu va avea la dispoziție împotriva
făptuitorului decât o acțiune în despăgubiri întemeiată pe regulile răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie – art. 1357 și urm. Cod civil. De asemenea, dacă un terț este
complice la neexecutarea contractului de către una dintre părțile acestuia, împotriva terțului
nu va putea fi promovată decât o acțiune în răspundere civilă delictuală. Principiul este că
neexecutarea unei obligații contractuale atrage regimul contractual al prejudiciului. Prin
neexecutarea unei obligații contractuale trebuie înțelese atât neexecutarea totală a
acesteia, cât și executarea parțială, dar și executarea necorespunzătoare; de asemenea, în
această categorie se încadrează și executarea cu întârziere a obligației. Orice neexecutare a
contractului, în sensul indicat, angajează răspunderea personală a autorului său, conform
art. 1518 Cod civil. Dacă însă debitorul se folosește pentru executarea obligațiilor
contractuale de o altă persoană, atunci el va răspunde și pentru prejudiciile cauzate
creditorului din culpa acestei persoane (art. 1519 Cod civil). Neexecutarea poate purta
asupra unei obligații principale ori asupra uneia accesorii, asupra uneia exprese ori asupra
uneia implicite, subînțelese. Pentru a determina dacă există prima premisă a răspunderii
civile contractuale – neexecutarea – trebuie decelat conținutul contractului care se alegă a fi
încălcat. Care sunt angajamentele asumate de părți? Această analiză preliminară este
primordială, nefiind suficient ca un contract să existe între două persoane pentru a-i fi
atașate acestuia toate prejudiciile pe care cele două și le pot crea. Corolarul acestui principiu
stabilește regimul delictual în considerarea unui prejudiciu exterior contractului. Câmpul de
aplicare a ceea ce, tradițional, a fost numit răspunderea civilă contractuală este trasat
așadar de neexecutarea unei obligații contractuale, indiferent că aceasta este una principală
ori una accesorie. Ori de câte ori așadar fapta ilicită nu constă în încălcarea unei astfel de
obligații, nu poate genera decât răspunderea delictuală a autorului ei, chiar dacă între
acesta și victima prejudiciului există un contract. Ultimul aliniat al art. 1350 consacră
principiul non-opțiunii creditorului între răspunderea civilă contractuală, respectiv cea
delictuală, în sensul că, ori de câte ori neexecutarea are legătură directă cu contractul,
constituind încălcarea unei obligații aflate în conținutul acestuia, creditorul va putea să
angajeze împotriva debitorului numai răspunderea civilă contractuală, iar nu cea delictuală.
De asemenea, același text legal consacră și principiul non-cumulului celor două forme ale
răspunderii civile, cu scopul direct al preîntâmpinării îmbogățirii fără justă cauză a
creditorului. Pentru ca răspunderea contractuală să se angajeze, trebuie să existe un raport
între prejudiciu și contract; în acest sens, nu este suficient ca prejudiciul să fi fost ocazionat
prin contract, ci este necesar ca el să rezulte din neexecutarea uneia dintre obligațiile create
de acel contract. Din această propoziție decurge logic următoarea: de fiecare dată când
prejudiciul este consecința unui fapt exterior contractului, cea care va fi angajată va fi
răspunderea civilă delictuală. Prejudiciile independente de executarea contractului, chiar
dacă acestea au fost produse cu ocazia acestei executări cocontractantului, se repară după
principiile și regulile răspunderii civile delictuale. Astfel, dacă dauna, chiar cauzată prin fapta
unuia dintre cocontractanți celuilalt, nu are nici o legătură cu obligațiile asumate în temeiul
contractului, răspunderea nu poate fi nici ea una contractuală, căci nu există răspundere
contractuală decât dacă există neexecutare lato sensu a obligațiilor contractuale. Cu alte
cuvinte, trebuie să existe o legătură de cauzalitate între contract și prejudiciul suferit de
către victimă pentru ca aceasta să aibă la dispoziție o acțiune în răspundere civilă
contractuală; în caz contrar, răspunderea cocontractantului este una delictuală. Este vorba
aici, în cele mai multe cazuri, despre prejudicii corporale sau materiale cauzate
cocontractantului cu prilejul executării unei obligații contractuale sau al exercitării unui
drept de origine contractuală, care nu sunt însă urmarea încălcării unei obligații de
securitate corporală sau a bunurilor cocontractantului, fie pentru faptul că prejudiciul s-a
produs într-un moment în care obligația de securitate încă nu era născută sau deja
dispăruse, fie datorită faptului că nu s-a stabilit cauzalitatea între neexecutarea acestei
obligații și prejudiciul respectiv. Cel mai cunoscut exemplu în acest sens este acela al unui
prejudiciu corporal suferit de către un pasager cu ocazia unui transport, dar în afara
executării propriu-zise a deplasării, în special al accidentelor suferite în gări. În afara
criteriului cauzalității, pentru a determina, în astfel de ipoteze, natura juridică a raportului
de răspundere dintre cocontractanți, a fost propus și un altul, acela al naturii daunei: dacă
prejudiciul este identic cu acela pe care l-ar fi putut suferi un terț, răspunderea ar trebui să
fie delictuală și, dimpotrivă, dacă paguba este legată de obligațiile contractuale, fiind
identică celei pe care numai cocontractantul o putea suferi, răspunderea ar trebui să fie
contractuală. Ceea ce contează, în elaborarea comparației, este ansamblul obligațiilor
născute din contract, situația nouă creată de acesta. În acest sens, se poate exemplifica
situația unui pacient care, ajungând la domiciliul unei asistente medicale pentru a i se
administra o injecție, alunecă pe covorul aflat în holul apartamentului acesteia; prejudiciul
suferit nu se găsește într-o legătură necesară cu contractul de asistență medicală; la fel,
situația pacientului care se prăbușește, rănindu-se, în holul spitalului, nu are nici o legătură
cu contractul de asistență medicală încheiat cu unitatea sanitară; același este cazul unui
bolnav psihic care, aflat într-un spital, rănește personalul sanitar, răspunderea sa fiind
delictuală, prejudiciul astfel cauzat neavând nici o legătură cu contractul de îngrijiri de
sănătate existent între acesta și personalul medical. Dacă însă prejudiciul suferit de către
victimă este urmarea încălcării obligației de securitate corporală sau a bunurilor
cocontractantului, este clar că ne aflăm în sfera răspunderii civile contractuale ori de câte ori
această obligație intră în conținutul unui contract prealabil, valabil încheiat între victimă și
făptuitor. De exemplu, în cazul contractului de transport de bunuri, precum și în cel de
transport de persoane, transportatorul are, potrivit art. 1984 Cod civil, respectiv art. 2002,
art. 2004 și art. 2005 Cod civil, o obligație de securitate, a bunurilor transportate, în primul
caz, respectiv a persoanelor, în cel de-al doilea caz. Încălcând această obligație, care este
una de rezultat în ambele situații, cauzând în acest fel un prejudiciu cocontractantului,
răspunderea transportatorului va fi una contractuală. Aceeași natură juridică va avea și
răspunderea angajată în persoana păzitorului juridic al lucrului care, prin „fapta” sa a cauzat
cocontractantului un prejudiciu (în ipotezele în care fie prejudiciul este cauzat de lucrul ce i-
a fost remis victimei – spre pildă, cazul locatarului sau cel al cumpărătorului care, pe
parcursul derulării contractului, a suferit un prejudiciu cauzat de lucrul care i-a fost închiriat
ori pe cale l-a cumpărat -, fie cocontractantul făptuitor s-a folosit de lucrul respectiv pentru
a-și putea executa prestațiile asumate prin contractul încheiat cu victima, precum este
situația contractului de transport), atât timp cât păzitorului juridic îi incumba obligația
contractuală valabilă de securitate privind persoana ori bunurile victimei. Alta este soluția în
ipoteza contractelor în care obligația de securitate privind persoana victimei nu există în
sarcina păzitorului juridic al lucrului, iar prejudiciile cauzate acesteia constau în vătămarea
integrității sale corporale ori a sănătății sau chiar în decesul acesteia: în atare situații,
pornind de la premisa că „viața și sănătatea omului trebuie apărate în cel mai înalt grad, ele
neputând forma obiectul unui act juridic”, nu se vor putea aplica regulile răspunderii civile
contractuale, ci trebuie să prevaleze în toate cazurile normele răspunderii civile delictuale.
Răspunderea pentru fapte prejudiciabile care se situează înainte de încheierea (în faza
negocierilor libere, atât timp însă cât, ca urmare a acestora, nu au fost încheiate anumite
acorduri preliminare ori antecontracte a căror nerespectare va atrage răspunderea civilă
contractuală, ele însele fiind privite sub forma unor convenții, distincte de contractul în
vederea căruia se poartă negocierile) sau după încetarea contractului, chiar referitoare la
acesta, va fi angajată pe temei delictual. Astfel, pe temei delictual va răspunde, conform art.
1183 alin. 4 Cod civil, partea care, cu rea-credință, inițiază, continuă sau rupe negocierile
libere prealabile unui contract, cauzând, prin aceasta, un prejudiciu celeilalte părți; soluția
adoptată este atrasă de faptul că, la momentul producerii prejudiciului, contractul nu a fost
valabil format, fapt pentru care fapta ilicită va fi calificată, fără îndoială, ca fiind una
extracontractuală; în acest caz însă, legiuitorul trasează regulile de stabilire a prejudiciului,
trebuind, în acest sens, să se țină seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de
renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și de orice împrejurări asemănătoare. Dacă
însă negocierile au fost organizate contractual, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin
ruperea acestora cu rea-credință va fi una contractuală. Revocarea intempestivă a ofertei
atrage, potrivit dispozițiilor art. 1199 Cod civil, interpretate per a contrario, răspunderea
civilă a celui care a emis revocarea pentru prejudiciile cauzate destinatarului acesteia; felul
răspunderii antrenate în sarcina făptuitorului depinde de obiectul revocării emise de către
el: dacă revocarea privea o ofertă de a contracta ce nu a fost încă acceptată sau, dacă a fost
acceptată, această acceptare nu a ajuns încă la ofertant, răspunderea sa va fi delictuală, căci,
potrivit dispozițiilor art. 1186 alin. 1 Cod civil, contractul se încheie în momentul în care
acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive ce nu îi
sunt imputabile; dacă, dimpotrivă, revocarea privea acceptarea de a contracta, iar revocarea
a ajuns la ofertant ulterior acceptării (în acest caz, revocarea nu își mai produce nici un
efect), răspunderea emitentului revocării (pentru eventuala neexecutare a contractului) va fi
una contractuală deoarece, în conformitate cu același text, al art. 1186 alin. 1 Cod civil,
contractul dintre cele două părți era, la acel moment, încheiat valabil. Discuții pot apărea în
acest sens în situația în care, împlinindu-se termenul extinctiv care afectează valabilitatea
contractului, acesta din urmă încetându-și astfel eficacitatea, relațiile dintre părți să persiste
pe considerentele aceleiași baze. De exemplu, chiar dacă contractul de închiriere a luat
sfârșit, se întâmplă adesea ca locatarul să nu părăsească locuința, caz în care și locatorul va
continua să încaseze chiria plătită de către acesta. În aceste cazuri, în prezența unei clauze
care interzice tacita relocațiune sau dacă una dintre părți semnalează celeilalte că nu
dorește continuarea relațiilor contractuale, ne aflăm, în mod cert, în afara unui contract, iar,
pe cale de consecință, răspunderea ce poate fi antrenată între cele două foste părți
contractante nu poate fi decât una delictuală. Dacă însă o astfel de clauză nu există stipulată
expres în contract, conform art. 1810 Cod civil, tacita relocațiune va opera, cu consecința
continuării, între părți, a producerii efectelor contractului inițial, pentru o perioadă
nedeterminată, și a angajării răspunderii civile contractuale pentru repararea oricărui
prejudiciu care are legătură de cauzalitate cu contractul. Răspunderea unui contractant faţă
de celălalt pentru nulitatea sau anularea contractului, având în vedere caracterul retroactiv
al acestor sancţiuni, care desfiinţează contractul, considerându-l inexistent, va fi delictuală,
nemaiputându-se vorbi, aici, de încălcarea obligaţiilor contractuale. În temeiul art. 1257, art.
1215, art. 1220 Cod civil, cel al cărui consimțământ a fost viciat la momentul încheierii
contractului prin violență sau dol, are dreptul de a pretinde, bineînțeles, pe lângă restituirea
prestațiilor, ca efect al declarării nulității contractului, și daune-interese în vederea reparării
prejudiciului astfel cauzat; răspunderea ce va fi antrenată în această situație va fi, de
asemenea, una delictuală. În ipoteza în care contractul nul a fost încheiat în formă autentică,
iar cauza de nulitate rezultă din însuși textul contractului, partea prejudiciată poate solicita
notarului public, în condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, repararea
prejudiciilor suferite, în temeiul art. 1258. Probleme privind forma răspunderii civile pot
apărea și în cadrul grupurilor de contracte. Evoluţia actuală a raporturilor juridice se
caracterizează mai ales prin complexitate, în varii domenii, unde diversitatea obiectului
obligaţiei asumate printr-un contract impune colaborarea sub diferite forme cu alte subiecte
de drept, uneori fiind chiar imposibilă executarea obligaţiei de către debitorul acesteia fără
concursul unor auxiliari sau al unor substituţi. Textele Codului civil, care, în cuprinsul art.
1519, intitulat Răspunderea pentru fapta terților, se preocupă de formularea principiului
răspunderii civile contractuale pentru fapta altuia: dacă părțile nu convin altfel, debitorul
răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se folosește pentru
executarea obligațiilor contractuale. Așezarea textului de lege precitat în cadrul Cărții a V – a
noului Cod civil, intitulată Despre obligații, în cuprinsul Titlului al V – lea – Executarea
obligațiilor –, Capitolul al II – lea – Executarea silită a obligațiilor –, Secțiunea 1 – Dispoziții
generale -, ne determină să afirmăm că această dispoziție legală are, fără îndoială, caracterul
unei reguli, de facto, chiar a unui principiu în materia răspunderii civile contractuale pentru
fapta altuia, reglementând în toate acele situații în care debitorul este chemat să răspundă
în fața creditorului său pentru fapta unui terț pe care și l-a substituit ori l-a auxiliat în
executarea contractului. În sfera răspunderii contractuale pentru fapta altuia trebuie
incluse, în primul rând, acele raporturi juridice pentru care există dispoziții speciale, apoi
toate cazurile de desemnare voluntară a debitorului subsecvent de către debitorul principal
din cadrul unui grup de contracte, situațiile în care debitorul, fără a încheia un alt contract,
își implică prepușii la executarea obligațiilor ce și le-a asumat, precum și acele ipoteze în
care răspunderea debitorului se bazează pe ideea de garanție fundamentată pe solidaritatea
familială sau pe riscul legat de activitate sau de profit. În rândul dispozițiilor speciale ale
Codului civil, care consacră aplicații practice ale principiului răspunderii civile contractuale
pentru fapta altuia, statuat în cuprinsul art. 1519, enumerăm: art. 1770, în materia
contractului de furnizare, potrivit căruia, în cazul subcontractării, executarea contractului de
furnizare rămâne sub supravegherea furnizorului și acesta răspunde față de beneficiar
pentru calitatea produselor și a serviciilor furnizate de către terțul subcontractant; art. 1822
alin. 2, în materia contractului de locațiune, conform căruia locatarul răspunde pentru
degradarea cauzată bunului închiriat inclusiv de către membrii familiei sale, de sublocatarul
său, de alte persoane cărora le-a îngăduit în orice mod folosirea, deținerea sau accesul la
bun; art. 1852 alin. 2, în materia contractului de antrepriză, care dispune că, în raporturile cu
beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru
propria sa faptă; art 2023 alin. 4, în materia contractului de mandat, în care se arată că, dacă
substituirea mandatarului nu a fost autorizată de către mandant, mandatarul răspunde
pentru actele persoanei pe care și-a substituit-o ca și cum le-ar fi îndeplinit el însuși; art.
2113 alin. 2, în materia contractului de depozit, conform căruia, în anumite situații,
depozitarul răspunde față de deponent pentru fapta subdepozitarului ca pentru fapta sa
proprie. Regulile răspunderii civile contractuale pentru fapta altuia sunt însă aplicabile
tuturor situațiilor în care, în ipoteza unui grup de contracte, debitorul principal va fi chemat
să răspundă în fața creditorului său pentru faptele debitorului subsecvent, pe care primul și
l-a substituit ori și l-a auxiliat, în toate cazurile în care debitorul, fără a încheia un alt
contract, își însărcinează prepușii cu executarea obligațiilor pe care el și le-a asumat, precum
și în toate acele ipoteze în care debitorul va fi chemat să răspundă în fața creditorului său pe
ideea de garanție fundamentată pe solidaritatea familială sau pe riscul legat de activitate
sau de profit. În toate aceste situații, principiul relativității efectelor contractului este cel
care dictează forma contractuală a răspunderii civile a debitorului în fața creditorului său,
chiar dacă prejudiciul este urmarea directă și necesară a faptei unui terț, pe care debitorul
principal și l-a substituit ori cu care s-a asociat în vederea realizării obiectului contractului
principal. Astfel, într-o speță, s-a constatat că reclamanta a încheiat contractul de racordare
cu operatorul de reţea (pârâta), care, ulterior, în vederea executării obligaţiei care-i revenea,
în temeiul acestui contract principal, a încheiat un contract accesoriu pentru execuţia
lucrărilor şi, în consecinţă, deşi aparent reclamanta este terţ în acest contract accesoriu, în
realitate, din punct de vedere juridic, el urmează soarta contractului principal, deoarece: 1.
operatorul de reţea cu care reclamanta avea obligaţia de a încheia contractul de racordare
nu efectuează şi lucrări de execuţie a racordării; 2. potrivit dispoziţiilor legale reclamanta nu
poate încheia contractul de execuţie lucrări direct cu firma care execută lucrarea; 3. preţul
pentru contractul principal – de racordare - şi pentru cel accesoriu - de execuţie de lucrări –
este achitat de reclamantă, beneficiarul final, care, de altfel, are dreptul să aleagă firma care
să execute lucrarea cu care, ulterior încheierii contractului principal, operatorul de reţea a
încheiat contractul accesoriu, având ca obiect execuţia de lucrări. Astfel fiind, în mod nelegal
atât tribunalul, cât şi curtea de apel au considerat că reclamanta are calitatea de terţ faţă de
contractul de execuţie, deoarece în temeiul actelor normative privind racordarea la reţeaua
electrică, reclamanta nu poate încheia direct cu executantul, contractul de execuţie lucrări
şi, în consecinţă, deşi achită preţul lucrărilor, în cazul executării necorespunzătoare sau cu
întârziere a acestora, nu ar avea, în concepţia instanţei de fond şi de apel, posibilitatea să
ceară repararea unui eventual prejudiciu, deşi şi-a îndeplinit obligaţiile de plată. Cu alte
cuvinte, partea care a respectat dispoziţiile legale pentru racordarea la reţelele electrice de
interes public nu poate fi sancţionată printr-un artificiu juridic referitor la calitatea de terţ
într-un contract în care a plătit executarea lucrărilor, însă acestea au fost executate
necorespunzător, numai pentru că legea interzice să încheie contractul accesoriu, direct cu
executantul lucrării. De aceea, reclamanta este îndreptățită să solicite repararea acestui
prejudiciu, în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă contractuală îndreptată împotriva
debitorului principal, a operatorului de rețea, în temeiul contractului de racordare. O altă
specificitate dictată de raporturile juridice existente între cei care fără a fi cocontractanți,
totuși nu sunt străini unul față de celălalt, este reprezentată de acțiunile directe, care sunt
recunoscute expressis verbis de către legiuitor în anumite cazuri; este vorba despre ipoteza
în care creditorul principal are o acțiune directă, în răspundere civilă contractuală, împotriva
debitorului cocontractantului său; spre exemplu, art. 2023 alin. 6 Cod civil recunoaște
întotdeauna mandantului o acțiune directă împotriva submandatarului; art. 1856 consacră
dreptul lucrătorilor neplătiți, angajați ai antreprenorului, la o acțiune directă împotriva
beneficiarului lucrării. Acestea sunt însă cazuri de excepție, pe care legea le prevede expres
și limitativ și care, în considerarea principiului relativității efectelor contractului, nu pot fi
interpretate extensiv sau prin analogie, aplicându-se exclusiv situațiilor descrise în ipotezele
normelor juridice care le reglementează. De asemenea, în temeiul art. 1282, alin. 2 Cod civil,
este deschisă succesorilor cu titlu particular calea acțiunii directe contractuale în garanție
împotriva cocontractantului autorului lor sau a oricărui alt participant la eventualul lanț
contractual în cadrul căruia bunul respectiv a fost transmis, acțiune care, lato sensu, este
catalogată tot ca o formă de angajare a răspunderii civile contractuale. Răspunderea
contractuală directă între necontractanți, în afara cazurilor în care sunt verificate condițiile
art. 122, alin. 2 Cod civil, nu poate fi posibilă decât în cazul în care titularul inițial al acțiunii
transmite dreptul la această acțiune, prin contract, cocontractantului său. În toate celelalte
cazuri, în cadrul grupurilor de contracte, creditorul nu are deschisă calea unei acțiuni în
răspundere civilă contractuală decât împotriva debitorului său, iar împotriva celorlalți
participanți la lanțul care formează grupul de contracte, doar o acțiune în răspundere civilă
delictuală, întrucât față de aceștia din urmă, creditorul nu are calitatea de cocontractant, ci
pe aceea de terț. 2. Condiția existenței prejudiciului rezultă cu claritate din cele două texte
legale de principiu din materia răspunderii civile contractuale (art. 1350, respectiv art. 1530
Cod civil), obligația de plată a daunelor-interese neexistând decât în cazul și în măsura
existenței prejudiciului. În acest fel, prejudiciul constituie nu numai una dintre condițiile sine
qua non a răspunderii civile contractuale, ci și măsura acesteia, căci obligația de reparare,
după cum vom vedea, va avea ca obiect plata unei sume de bani nici mai mari, nici mai mici
decât prejudiciul suferit de către creditor ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor
contractuale. Prejudiciul se constituie în consecinţele dăunătoare materiale, corporale şi
morale, efecte ale încălcării, în principiu, de către debitor a dreptului de creanţă aparţinând
creditorului contractual, prin neexecutarea lato sensu a prestaţiei sau prestaţiilor care sunt
datorate, după cum se afirmă în doctrină. Prejudiciul se repară prin plata de daune-interese
(despăgubiri specifice materiei răspunderii civile contractuale). Problema evaluării daunelor-
interese prezintă o deosebită importanță în materie. Întinderea acestora se poate stabili fie
de către instanța de judecată (evaluare judiciară), fie de către părțile contractante, în
temeiul principiului libertății contractuale, la momentul încheierii contractului sau ulterior
acestuia, însă înainte de producerea prejudiciului (evaluare convențională), fie de către
legiuitor (evaluare legală). Ne vom ocupa, în cele ce urmează, de fiecare dintre aceste
modalități de evaluare a daunelorinterese, reglementate la art. 1531 – 1546 Cod civil,
precum și în OG nr. 13/2011. a) Evaluarea judiciară a daunelor interese este guvernată de
principiul reparării integrale a prejudiciului consacrat la alin. 1 al art. 1531 Cod civil, conform
căruia: „Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din
faptul neexecutării”. Așa cum am văzut deja, daunele-interese constituie remediul care, prin
valența sa de a fi cumulabil cu toate celelalte remedii, asigură așezarea creditorului, din
punct de vedere patrimonial, într-una dintre cele două stări de echilibru: fie aceea în care
acesta s-ar fi aflat dacă respectivul contract s-ar fi executat perfect – este avut în vedere
criteriul așteptării legitime, al realizării interesului pozitiv al creditorului (caz în care daunele-
interese se adaugă fie executării tardive în natură sau executării parțiale ori defectuoase în
natură, fie executării prin echivalent, pentru ca astfel creditorului să i se concretizeze toate
așteptările legitime pe care acesta le-a avut de la contract), fie aceea în care acesta s-ar fi
găsit dacă acel contract nu ar fi fost niciodată încheiat – este avut în vedere criteriul
încrederii legitime, al realizării interesului negativ al creditorului (situație în care daunele-
interese se adaugă prestațiilor restituite, în aplicarea principiului restitutio in integrum, ca
urmare a rezoluțiunii contractului, sau rezilierii acestuia, în măsura în care creditorul nu
poate dovedi faptul că a fost lipsit, prin neexecutare, și de realizarea unui beneficiu pe care
l-ar fi obținut prin valorificarea superioară a prestației primite de la debitor). Deci, în
aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, daunele-interese vor fi acordate în
măsura în care celelalte remedii contractuale nu sunt capabile, singure sau sinergic, să
asigure poziționarea creditorului într-una dintre stările patrimoniale mai sus arătate. În
considerarea acestui principiu, daunele-interese care pot fi acordate creditorului trebuie să
acopere toate componentele și toate formele de manifestare a prejudiciului. Astfel, în
primul rând, potrivit alin. 2 al art. 1531 Cod civil, trebuie avute în vedere următoarele
elemente (componente) ale prejudiciului: pierderea efectiv suferită de creditor, beneficiul
de care acesta este lipsit, cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă,
pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. • Componenta pierderii efectiv suferite de
creditor sau dauna efectiv suferită (damnum emergens) reprezintă minus-valoarea
patrimonială pe care o resimte creditorul ca o consecință a neexecutării conforme a
obligației contractuale, valoarea cu care a scăzut, în concret, activul patrimonial al acestuia
față de momentul încheierii contractului. Facem trimitere, pentru o mai bună înțelegere a
noțiunii, la exemplul construit pe marginea unui contract de antrepriză având ca obiect
realizarea și montarea unei linii de producție, mai sus descris, unde este identificată această
componentă a prejudiciului. Rigurozitatea discursului nostru ne obligă să păstrăm aceeași
linie logică în care am început discuția despre tandemul executare prin echivalent – daune-
interese. Astfel, în ipoteza în care suntem fideli raționamentului nostru mai sus arătat și
explicat, vom considera că valoarea pierderii efectiv suferite de creditor ca urmare a
neexecutării contractului de către debitor și care trebuie reparată prin plata de daune-
interese o reprezintă strict diferența dintre valoarea cu care a scăzut, în concret, activul
patrimonial al creditorului față de momentul încheierii contractului și valoarea executării
prin echivalent a contractului de către debitor, plătită creditorului, de către acesta, cu acest
titlu. Astfel, până la acest punct, formula de calcul al sumelor de bani pe care trebuie să le
primească creditorul ca urmare a neexecutării contractului de către debitor, pentru ca
creditorul să fie așezat în poziția în care s-ar fi aflat dacă contractul s-ar fi executat perfect ar
fi aceasta: contravaloarea prestației de care a fost efectiv lipsit creditorul (executarea prin
echivalent a contractului) + diferența dintre valoarea cu care a scăzut, în concret, activul
patrimonial al creditorului față de momentul încheierii contractului și valoarea executării
prin echivalent a contractului de către debitor (= dauneleinterese). Privind în acest fel
componenta damnum emergens a prejudiciului păstrăm logica distincției clare dintre
remediul executării prin echivalent a contractului și remediul daunelor-interese, adică,
dintre instituția juridică a executării prin echivalent și aceea a răspunderii civile contractuale.
Spuneam, la momentul la care am discutat despre executarea prin echivalent, că diferențele
dintre aceasta și daunele-interese se estompează, în practică, întrucât obiectul ambelor
acestor obligații îl constituie prestația de a plăti o sumă de bani. Tocmai din acest
considerent, credem că legiuitorul a dublat, la nivel de reglementare, instituția juridică a
executării prin echivalent cu aceea a răspunderii civile contractuale, având grijă, în art. 1530
Cod civil, pe de o parte, să acopere atât situațiile în care neexecutarea obligației
contractuale de către debitor este nejustificată, dar neculpabilă (cazuri în care, teoretic, nu
se poate antrena răspunderea contractuală, ci doar executarea prin echivalent), cât și pe
acelea în care aceasta este culpabilă, și, pe de altă parte, să includă, în acest fel, implicit, în
sfera daunelor-interese, și sumele de bani datorate de debitor cu titlu de executare prin
echivalent. Tehnica legiuitorului trădează intenția acestuia de a aglutina, în categoria
danelor-interese, sumele de bani care constituie, de fapt, echivalentul valoric al prestației de
care, prin neexecutarea contractului, creditorul a fost privat. În această logică a legiuitorului,
în pierderea efectiv suferită de către creditor ca o consecință a neexecutării contractului de
către debitor intră și valoarea prestației de care creditorul a fost privat prin neexecutare.
Deci, în lumina art. 1530 și urm. Cod civil, valoarea daunei efectiv suferite (damnum
emergens) va fi egală cu valoarea cu care a scăzut, în concret, activul patrimonial al
creditorului față de momentul încheierii contractului. Este absolut regretabilă inconsecvența
legiuitorului, care operează cu foarte multă ușurință, după părerea noastră, cu termenii
neexecutare nejustificată, respectiv neexecutare culpabilă, utilizându-i, uneori, ca și cum ar
fi interșanjabili, iar alteori, întrun raport disjunctiv unul față de celălalt, lăsând să se
înțeleagă faptul că totuși, în viziunea sa, aceștia acoperă realități diferite. Astfel, la art. 1350,
pe care îl intitulează „Răspunderea contractuală”, legiuitorul pune în sarcina debitorului
care, fără justificare, nu își execută conform obligațiile contractuale, repararea prejudiciului
cauzat celeilalte părți. Acesta este, așa cum am arătat deja, textul de principiu în materia
răspunderii civile contractuale, din care rezultă neechivoc faptul că, pentru a se angaja
împotriva debitorului această formă de răspundere civilă, este necesar, dar și suficient ca
neexecutarea obligațiilor sale contractuale să fie nejustificată. Apoi, la art. 1516 („Drepturile
creditorului”), alin. 2 Cod civil, redactorul textului legal, care enumeră, printre remediile
contractuale, și pe acela al daunelor-interese, arată, din nou, că, pentru a accesa orice
remediu contractual, este necesar, dar și suficient ca neexecutarea obligațiilor contractuale
de către debitor să fie nejustificată. Art. 1530, care este denumit marginal „Dreptul la
daune-interese”, statuează că dreptul creditorului la daune-interese pentru repararea
prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat există în măsura în care prejudiciul respectiv este
consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a
obligației. Sintagma „neexecutare fără justificare” nu își are corespondent în tradiția
dreptului civil autohton, fiind introdusă, pentru prima oară, în materia de interes, odată cu
intrarea în vigoare a Codului civil actual, fiind preluată din sursa de inspirație a textelor care
reglementează în materia remediilor contractuale. Niciunde în Codul civil însă nu este
circumscrisă sfera noțiunii de „neexecutare nejustificată”, existând reglementate, la art.
1555 – 1557, doar cauzele justificative de neexecutare a obligațiilor contractuale, prin
raportare la care ar trebui deci să extragem înțelesul și să determinăm domeniul de acțiune
al neexecutării fără justificare. Astfel, din întreaga economie a reglementării în domeniu,
reiese că orice neexecutare a unei obligații contractuale, care nu verifică niciuna dintre
ipotezele normelor juridice cuprinse în art. 1555 – 1557 Cod civil, este o neexecutare fără
justificare. Culpa, pe de altă parte, beneficiază, la art. 16, alin. 2, fraza I Cod civil
(„Vinovăția”), de o definiție care transpune, practic, în dreptul civil, noțiunea de culpă din
dreptul penal: „Fapta este săvârșită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale ,
dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce (culpa cu prevedere sau
imprudența – n. ns.), fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să-l prevadă (culpa fără
prevedere sau neglijența – n. ns.). Așadar, este vorba despre culpa subiectivă, personală,
care caracterizează atitudinea pe care debitorul o are față de fapta sa constând în
neexecutarea obligațiilor contractuale, precum și față de urmările acesteia. (Vom reveni, pe
larg, la problema vinovăției – condiție de angajare a răspunderii civile pentru fapta proprie a
persoanei fizice, în general, când vom discuta despre răspunderea civilă delictuală.) Deci
sfera neexecutărilor culpabile poate fi clar limitată la aceea a neexecutărilor imprudente sau
neglijente, la care se adaugă, potrivit alin. 4 al art. 16 Cod civil, și neexecutările intenționate
[intenția este tot o formă a vinovăției, caracterizată însă prin aceea că debitorul prevede
rezultatul faptei sale și fie urmărește producerea lui prin intermediul faptei (intenție
directă), fie, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat (intenție
indirectă), așa cum este definită la art. 16, alin. 2 Cod civil]. Fiind strâns legată de problema
previzibilității caracterului, precum și a consecințelor negative ale faptei, neexecutarea
culpabilă a obligațiilor contractuale va fi apreciată raportându-ne la capacitatea debitorului
mediu diligent și prudent de a prevedea, încă de la momentul încheierii contractului (art.
1533, raportat la art. 1480 Cod civil) faptul că o anume conduită a sa va constitui o încălcare
a forței obligatorii a contractului, deci o neexecutare, și că îi va produce creditorului un
prejudiciu. În acest fel, de fiecare dată când neexecutarea obligațiilor contractuale putea fi
caracterizată astfel, încă de la momentul încheierii contractului, de către debitorul mediu
diligent și prudent, și acesta ar fi putut să prevadă și faptul că o astfel de conduită este
generatoare de prejudicii pentru creditor, această neexecutare este una culpabilă, chiar
dacă debitorul al cărui comportament contractual este analizat în concret nu a prevăzut nici
caracterul, nici consecințele faptei sale. În acest context, plecând de la ipotezele
reglementate de textele art. 1555 (Ordinea executării obligațiilor), respectiv art. 1556
(Excepția de neexecutare) din Codul civil, în ambele aceste situații, conduita debitorului este
una intenționată, căci, încă de la momentul încheierii contractului, un debitor mediu diligent
și prudent ar fi trebuit să prevadă că refuzul de a executa o obligație contractuală reprezintă
o neexecutare, pe de o parte, și, pe de altă parte, că un astfel de refuz i-ar cauza creditorului
un prejudiciu. Cu toate acestea, debitorul care invocă întemeiat și legal ordinea executării
obligațiilor (faptul că debitorul său trebuie să-și execute, mai întâi, obligația) sau excepția de
neexecutare nu va fi ținut să răspundă pentru prejudiciul cauzat creditorului prin refuzul de
a executa, deoarece, în ipotezele date, însuși legiuitorul îl autorizează să adopte un astfel de
comportament, pe care tot el îl și justifică. Deci, chiar culpabilă sau intenționată fiind,
neexecutarea obligațiilor contractuale, în măsura în care este justificată, nu va atrage
răspunderea civilă contractuală a debitorului și obligarea sa la plata de daune-interese,
întrucât, în astfel de cazuri, el este autorizat de lege să suspende, în ceea ce îl privește, forța
obligatorie a contractului. Aceasta înseamnă că, de facto, condiția neexecutării culpabile a
obligațiilor contractuale nu este suficientă pentru obligarea debitorului la plata de daune-
interese, fiind necesar ca neexecutarea să fie, concomitent, și nejustificată. În mod
obligatoriu, textele art. 1350, art. 1530, art. 1547 – 1548, respectiv art. 1555 - 1557 Cod civil
trebuie interpretate sistemic, numai așa ajungând la o concluzie justă privind sfera
neexecutărilor generatoare de răspundere contractuală. Pe de o parte, ne dăm seama, din
art. 1547 – 1548 Cod civil, că vinovăția este una dintre condițiile răspunderii contractuale,
distinctă de însăși fapta ilicită constând în neexecutarea obligației contractuale, întrucât
aceasta din urmă constituie, în viziunea legiuitorului, doar faptul vecin și conex de la care se
pleacă în stabilirea prezumției de culpă reglementate la art. 1548 Cod civil. Pe de altă parte,
din art. 1350 Cod civil, rezultă că, pentru a atrage răspunderea contractuală, neexecutarea
trebuie să fie nejustificată, iar acesta este principiul în materie, dispunerea topografică a
acestei norme juridice, în secțiunea dedicată dispozițiilor generale din materia răspunderii
civile, confirmându-ne acest lucru. Nu în ultimul rând, după cum am văzut, este justificată
neexecutarea circumscrisă ipotezelor descrise în art. 1555 – 1557 Cod civil. Concluzia pe
care o tragem interpretând coroborat, integrate în întregul context al reglementării
remediilor contractuale, toate aceste texte legale este aceea că, în concret, condiția
substanțială generală a răspunderii contractuale care, până la intrarea în vigoare a actului
Cod civil, era aceea a vinovăției debitorului, este acum aceea a neexecutării fără justificare.
Ori de câte ori așadar debitorul nu poate dovedi o cauză justificativă de neexecutare a
obligațiilor asumate contractual, va fi atrasă răspunderea contractuală a acestuia și deci în
sarcina sa se va naște obligația de plată a daunelor-interese. Suntem de părere (și
îmbrățișăm aici opiniile deja exprimate în acest sens, privindu-le cu rezerve pe cele diferite)
că, și în lumina actualului Cod civil, instituția juridică a răspunderii contractuale nu constituie
o umbrelă sub care intră toate remediile contractuale, ci exclusiv cel al daunelor-interese.
Textul art. 1350 Cod civil este edificator în această privință, însă și cele ale art. 1530 și urm.
Cod civil, cu care, așa cum am arătat, primul trebuie citit împreună: toate aceste texte fac
vorbire despre prejudiciu, ca o condiție sine qua non a răspunderii contractuale, respectiv
despre obligația debitorului de a-l repara. Or, dacă chiar textul de principiu în materie, care
poartă denumirea marginală a înseși instituției juridice pe care o reglementează
(„Răspunderea contractuală” – art. 1350 Cod civil) nu face referire la alte remedii
contractuale, credem că nici noi nu am putea să-i extindem sfera de aplicare. Întradevăr,
după cum am văzut, condiția sine qua non a accesării oricărui remediu contractual o
constituie neexecutarea fără justificare, acesta fiind locul comun al tuturor remediilor,
inclusiv al celui privind plata de daune-interese, însă aceasta nu însemnă că toate aceste
remedii își găsesc temeiul de principiu în art. 1350 Cod civil, căci art. 1516, alin. 2 Cod civil
constituie expres un astfel de temei al acestora. Singura concluzie pe care o putem extrage
din analiza integrată a tuturor textelor legale care reglementează în materia remediilor
contractuale este aceea că legiuitorul a avut în vedere unificarea lor din perspectiva
condiției substanțiale generale a neexecutării fără justificare, având însă grijă, în ceea ce
privește remediul daunelor-interese, să nu se îndepărteze prea mult de la regimul juridic
tradițional al acestora, care impunea culpa debitorului ca pe o condiție substanțială generală
a răspunderii contractuale, păstrând, în acest sens, în textele art. 1547 – 1548 Cod civil, vie
această condiție și de lege lata. Revenind la premisa discuției noastre: ce anume ar trebui să
înțelegem prin daune-interese, în mod riguros, în logica existenței unei condiții substanțiale
generale a răspunderii contractuale constând în vinovăția debitorului, distinctă de aceea a
neexecutării (fapta ilicită contractuală), răspunsul ar fi: despăgubirile destinate a acoperi
prejudiciul constând în diferența dintre valoarea cu care a scăzut, în concret, activul
patrimonial al creditorului față de momentul încheierii contractului și valoarea executării
prin echivalent a contractului de către debitor, la care se adaugă valoarea beneficiului
nerealizat, doar suma reprezentând acest rezultat fiind condiționată la plată, de vinovăția
debitorului. Așa cum textul art. 1533 Cod civil („Previzibilitatea prejudiciului”) statuează:
„Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le
prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului …”, doar aceste
prejudicii sunt strâns legate de vinovăția cu care a acționat debitorul, el nu este chemat să
răspundă pentru alte prejudicii, întrucât nu este considerat vinovat de producerea acelora,
neputându-le prevedea la momentul încheierii contractului. Prejudiciul constă în consecința
negativă a neexecutării obligației contractuale, iar nu în însăși valoarea acestei neexecutări.
Dacă acceptăm că neexecutarea prin echivalent bănesc este destinată să înlocuiască valoric
executarea în natură însăși, în limita valorii prestației care ar fi trebuit procurată
creditorului, atunci executarea prin echivalent nu reprezintă o despăgubire. Ea este
destinată să repună, din punct de vedere valoric, patrimoniul creditorului, în situația în care
s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost privat de prestația datorată de către debitor, iar nu în aceea în
care acesta s-ar fi aflat dacă respectivul contract s-ar fi executat perfect (adică benevol, în
natură, cu diligența și prudența unui debitor mediu); aceasta este o formă (indirectă,
substitutivă) de executare a obligației contractuale; de aceea, executarea prin echivalent nu
are scopul de a înlătura și consecințele negative ale neexecutării, adică prejudiciile cauzate
creditorului prin aceasta. Neexecutarea în natură cauzează creditorului, după cum am arătat
deja, o pierdere constând în însăși prestația de care acesta a fost frustrat, pe de o parte,
precum și, pe de altă parte, în alte costuri pe care acesta le-a făcut în considerarea primirii
prestației respective (damnum emergens) și în beneficiile de care acesta a fost lipsit (lucrum
cessans), constând în profitul net pe care l-ar fi obținut dacă ar fi primit însăși prestația
promisă și pe care ar fi valorificat-o, la rândul său. Pierderea constând în însăși prestația de
care a fost frustrat se acoperă prin echivalent bănesc, aceasta neconstituind un veritabil
prejudiciu, în accepțiunea art. 1530 și art. 1547 Cod civil, care ar fi reparabil numai în măsura
în care putea fi prevăzut, la momentul încheierii contractului, de către debitorul mediu
diligent și prudent, ci o valoare de înlocuire a executării în natură. Nu se poate condiționa
plata a înseși contravalorii prestației datorate de previzibilitatea acesteia la momentul
încheierii contractului, întrucât însăși ființa contractului este direct dependentă de
cunoașterea acestei valori la momentul încheierii sale, de către ambele părți contractante.
Art. 1226 Cod civil solicită, sub sancțiunea nulității absolute, ca obiectul obligației (prestația
la care se angajează debitorul) să fie determinat sau cel puțin determinabil la momentul
încheierii contractului. Deci, încă de la acest moment, al încheierii valabile a contractului,
debitorul cunoștea valoarea prestației datorate, acest lucru neputând fi pus în cauză. De
aceea, ceea ce se plătește executându-se prin echivalent nu poate constitui o despăgubire
destinată a acoperi un prejudiciu care putea fi prevăzut la momentul încheierii contractului,
de către debitorul mediu diligent și prudent, ca fiind o consecință a înseși neexecutării
obligației. Executarea prin echivalent, nefiind altceva decât o formă de executare, se impune
debitorului independent de previzibilitatea întinderii valorice a acesteia la momentul
încheierii contractului. Se prezumă că, asumându-și respectiva prestație, a cărei valoare
trebuie să fie, la momentul în care a fost asumată, determinată sau, cel puțin determinabilă,
debitorul cunoaște această valoare încă de la momentul încheierii contractului și o atribuie
executării înseși, iar nicidecum consecințelor negative ale neexecutării. Ceea ce depășește
însă această contravaloare a prestației de care creditorul a fost privat, până la concurența
diferenței dintre valoarea activului patrimonial al creditorului de la data încheierii
contractului și activul său patrimonial de la data neexecutării, la care se adaugă valoarea
beneficiului nerealizat, constituie veritabile prejudicii, în lumina art. 1530, coroborat cu art.
1547 Cod civil, și doar pentru acoperirea acestora, debitorul datorează daune-interese în
temeiul vinovăției sale. Distincția dintre suma plătită cu titlu de executare prin echivalent și
cea achitată cu titlu de daune-interese constă deci în aceea că întinderea primei nu are nici o
legătură cu previzibilitatea sa la momentul încheierii contractului, pe când cuantumul celei
de-a doua este limitat doar la ceea ce debitorul mediu diligent și prudent ar fi trebuit să
prevadă la acel moment că va constitui o consecință negativă a neexecutării obligației
asumate. Deci obligarea la executarea prin echivalent nu este dependentă de culpa
debitorului, pe când obligarea la plata de daune-interese, da. Ambele însă, atât executarea
prin echivalent, cât și plata de daune-interese sunt dependente de neexecutarea fără
justificare a obligației. De unde, pentru ca debitorul să fie obligat la executarea prin
echivalent, este suficient să existe o neexecutare nejustificată a obligației sale, indiferent
dacă aceasta este culpabilă sau nu, iar, pentru ca debitorul să fie ținut la plata de daune-
interese, suplimentar față de executarea prin echivalent, neexecutarea obligației
contractuale trebuie să fie, concomitent, atât nejustificată, cât și culpabilă. Din cele mai sus
expuse, rezultă că se poate vorbi despre o neexecutare nejustificată și, concomitent,
neculpabilă și că aceasta ar putea întemeia obligarea debitorului la executarea prin
echivalent a obligației sale, însă nu și la plata de dauneinterese suplimentare. În legătură cu
o astfel de ipoteză, s-a avansat, în literatura de specialitate, opinia (pe care o privim cu
rezerve) potrivit căreia ne putem afla într-o astfel de situație, în cazul unei neexecutări
provocate de producerea unui eveniment care nu a fost și nici nu a putut fi prevăzut, la
momentul încheierii contractului, de către debitor, însă care, la momentul executării, ar fi
putut fi împiedicat de către un debitor mai diligent, cu consecința executării obligației
asumate; o astfel de neexecutare nu este culpabilă, deoarece culpa în executarea
contractului este definită în relație cu previzibilitatea, la momentul încheierii contractului, a
producerii unui anume eveniment care ar putea împiedica executarea (dacă acesta era
previzibil și părțile nu l-au înlăturat din sfera evenimentelor pentru care se răspunde,
aceasta presupune că ele și-au asumat atât producerea respectivului eveniment pe
parcursul executării contractului, cât și consecințele negative ale acestuia, iar conduita lor
este una imprudentă); cu toate acestea, dacă, la momentul executării, respectivul
eveniment ar fi putut fi împiedicat de către un debitor mai diligent, însă debitorul în cauză
nu a făcut-o, neexecutând obligația asumată, neexecutarea sa este una nejustificată,
neîntrunind caracterele cazului fortuit, așa cum sunt acestea reglementate la art. 1351, alin.
3 Cod civil; în acest caz, debitorul, chiar nefiind în culpă, va fi totuși ținut să plătească daune-
interese (în sensul larg al acestora, incluzând și executarea prin echivalent), căci
neexecutarea sa este una nejustificată. De ce avem rezerve față de acest raționament?
Pentru că operează cu două criterii diferite în aprecierea caracterelor evenimentului care l-a
împiedicat pe debitor să-și execute obligația. Astfel, se reține că respectivul eveniment nu a
fost și nu trebuia prevăzut de către debitor la momentul încheierii contractului (fiind
obiectiv imprevizibil); acest eveniment a rămas imprevizibil, pe parcursul executării
contractului, până la apariția sa; odată ce s-a manifestat, se dovedește că un debitor mai
diligent decât debitorul concret l-ar fi putut împiedica (evita și surmonta), evenimentul fiind
unul surmontabil în mod obiectiv, chiar dacă nu și pentru debitorul concret; cu alte cuvinte,
se arată că, în situația dată, este peste puterile debitorului concret să depășească urmările
evenimentului imprevizibil, însă un debitor mai diligent ar fi reușit să execute obligația în
ciuda obstacolului. Or, dacă evenimentul a fost obiectiv imprevizibil la momentul încheierii
contractului, nefiind și netrebuind a fi prevăzut de către debitorul concret (ceea ce
presupune, având ca reper standardul de previzibilitate al unui debitor mediu prudent, că
nici acesta nu l-ar fi putut prevedea), înseamnă că debitorul concret nu și-a asumat, în
executarea contractului, o conduită menită să depășească un astfel de obstacol în calea
executării, însă că totuși conduita pe care și-a asumat-o este aceea a debitorului mediu
diligent. Mai departe, dacă evenimentul respectiv intervine pe parcursul executării, iar un
debitor „mai diligent” decât debitorul concret îl împiedică, înseamnă că obstacolul pus în
calea executării de către respectivul eveniment era „surmontabil obiectiv” raportat la
categoria din care face parte acel debitor „mai diligent” și că diligențele solicitate pentru
depășirea acestuia depășesc diligențele așteptate obiectiv de la debitorul concret (cele ale
unui debitor mediu diligent), caz în care neexecutarea obligației de către acesta din urmă nu
îi poate fi imputată, condițiile cazului fortuit (conform art. 1351, alin. 3 Cod civil) fiind
întrunite, iar obligația sa, stinsă, în temeiul art. 1634 Cod civil. Dacă debitorul concret nu a
putut împiedica producerea respectivului eveniment, respectiv înlătura, din calea executării
obstacolul pus de către acel eveniment, pentru că acesta era „insurmontabil obiectiv”
raportat la categoria debitorului mediu diligent, atunci nu se poate reține că într-o atare
situație, debitorul concret nu ar fi culpabil de neexecutarea contractului, întrucât diligențele
pe care le-a depus debitorul „mai diligent” ar fi trebuit să fie depuse și de către debitorul
concret, iar acestea sunt chiar diligențele pe care cel din urmă ar fi fost chemat să și le
asume, in concreto, la momentul încheierii contractului (ca un debitor mediu prudent), iar
dacă nu și le-a asumat, pentru că nu a prevăzut evenimentul respectiv (deși trebuia să-l
prevadă), înseamnă că nu a dat dovadă, la încheierea contractului, de prudența debitorului
mediu, fiind deci neglijent. Caracteristicile evenimentului caz fortuit – imprevizibil, la
momentul încheierii contractului, respectiv de neîmpiedicat, la momentul executării
contractului, în cazul în care evenimentul se manifestă – funcționează în tandem, căci atât
imprevizibilitatea, cât și surmontabilitatea se apreciază după același etalon, al debitorului
mediu prudent (prima) și diligent (cea de-a doua). Dacă, potrivit art. 1480 Cod civil, în
executarea obligațiilor contractuale, debitorului i se solicită diligența pe care un proprietar o
depune în administrarea bunurilor sale, aceasta înseamnă că, la momentul încheierii
contractului, debitorului i se solicită prudența pe care un bun proprietar o manifestă când se
obligă. Deci debitorului bun proprietar nu i se poate cere să facă mai mult, în executarea
contractului, decât ar fi prevăzut că are de făcut, la încheierea contractului, un bun
proprietar. Orice diligențe care nu ar fi putut fi prevăzute de către bunul proprietar la
momentul încheierii contractului ca fiind necesare pentru executarea conformă a acestuia
nu fac parte din obiectul obligației asumate și deci nedepunerea lor nu caracterizează
conduita debitorului ca fiind o neexecutare nejustificată. Tocmai de aceea, pentru ca un
anume eveniment să constituie caz fortuit și să determine stingerea obligației devenite
imposibil de executat din cauza sa, precum și exonerarea de răspundere a debitorului bun
proprietar, el trebuie să fie concomitent imprevizibil (la data încheierii contractului) și de
neîmpiedicat (la data apariției) de către acesta. Imprevizibilitatea și insurmontabilitatea se
află într-o relație simbiotică: același debitor nu poate fi considerat că, la data încheierii
contractului, a fost mediu prudent (cum ar fi fost un bun proprietar), pentru ca, în
executarea contractului, să i se rețină lipsa de diligență, în măsura în care el nu a adoptat o
conduită ce ar fi presupus diligențe pe care nu ar fi trebuit să și le asume și care ar fi fost
specifice unui debitor superior diligent, ci a avut un comportament specific debitorului
mediu diligent. Și invers, nu poate fi considerat un debitor mediu prudent la momentul
încheierii contractului și deci neculpabil, dacă, în executarea acestuia, el nu a depus
diligențele pe care le-ar fi depus un debitor mediu diligent, căci aceasta înseamnă că,
asumându-și prestația pe care ar fi trebuit să o execute, nu a prevăzut toate diligențele pe
care ar fi trebuit să le depună în executarea acesteia, fiind neglijent la momentul încheierii
contractului. Setul de diligențe ce urmează a fi depuse în executarea contractului este
calibrat încă de la momentul încheierii acestuia, când debitorul mediu prudent își dă, inclusiv
în acest sens, consimțământul informat, conștient (prevăzând toate scenariile posibile în
executarea/neexecutarea contractului), căci tocmai având în vedere acest lucru, el nu este
chemat ulterior, în caz de neexecutare care îi este imputabilă subiectiv (deci culpabilă) să
repare alte prejudicii decât pe acelea pe care le-a prevăzut sau pe care lear fi putut
prevedea, la momentul încheierii contractului. Deci nu putem aprecia atitudinea debitorului,
la data încheierii contractului, după standardul debitorului mediu prudent, pentru ca să
măsurăm ulterior, la momentul executării contractului, conduita acestuia după standardul
unui debitor „mai diligent”; standardul utilizat trebuie să fie același, atât la momentul
încheierii contractului, cât și la data executării acestuia, căci altfel i-am pretinde debitorului
concret un comportament schizoid, solicitându-i să se comporte într-un anume fel, la
momentul încheierii contractului, iar, la data executării acestuia, în alt fel. În sinteză, acestea
sunt argumentele pentru care, la acest moment, apreciem că textul art. 1530 Cod civil, când
se referă la neexecutarea nejustificată și neculpabilă a obligației contractuale, nu are în
vedere ipotezele în care neexecutarea a fost determinată de apariția unui obstacol pe care
debitorul nu a trebuit să-l prevadă la data încheierii contractului, dar pe care totuși un
debitor mai diligent trebuia să-l împiedice, la momentul apariției sale. În încercarea de a
înțelege această distincție pe care legiuitorul o face, în cuprinsul art. 1530 Cod civil, între
neexecutarea fără justificare și neexecutarea culpabilă, prevăzându-le, pe ambele, ca și
condiții ale accesării remediului daunelorinterese, însă, în mod curios, nu cumulativ, ci
alternativ, pentru a reveni din nou la premisele inițiale ale discuției noastre, apreciem că
intenția legiuitorului a fost aceea de a introduce forțat sub umbrela răspunderii contractuale
și executarea prin echivalent, iar suma de bani plătită cu acest titlu să fie socotită, la rândul
său, drept daune-interese. De aceea, la art. 1350 Cod civil, pe care îl considerăm, după cum
am văzut deja, textul de principiu în materia răspunderii contractuale, condiția substanțială
generală a răspunderii contractuale este aceea a neexecutării fără justificare, sferă în care
intră și neexecutarea culpabilă, însă și aceea neculpabilă. Deci, în această logică, o
neexecutare fără justificare va da întotdeauna dreptul la daune-interese, chiar dacă nu este
culpabilă, având însă în vedere, în acest din urmă caz, doar suma de bani pe care debitorul o
plătește ca echivalent al prestației de care creditorul a fost frustrat, căci obligarea
debitorului la plata acesteia nu intră sub incidența art. 1533 Cod civil, nereprezentând
despăgubiri destinate a acoperi prejudiciile previzibile la momentul încheierii contractului,
cauzate, în faza executării, prin conduita culpabilă a debitorului. Credem că, în sfera acestor
situații, ar putea intra obligații de rezultat absolute legale (cele de garanție, precum cea
privind garanția pentru vicii ascunse) sau contractuale (debitorul își asumă executarea
contractului chiar și în caz de forță majoră), după caz, în care nu poate fi invocată
imposibilitatea fortuită de executare drept cauză de stingere a obligațiilor, motiv pentru
care o neexecutare, în aceste condiții, ar fi nejustificată, respectiv în care nu poate fi reținută
vinovăția debitorului, care este înlăturată de evenimentul de forță majoră survenit. Într-o
astfel de situație, întrucât debitorul și-a asumat executarea contractului chiar și în caz de
forță majoră, efectele imposibilității de executare (în natură) generate de evenimentul de
forță majoră produs vor fi suportate, în integralitate, de către debitor; nu va intra în joc deci
efectul riscului contractului, care ar fi împărțit, în mod echitabil, pierderile cauzate de
producerea evenimentului de forță majoră, deoarece, prin consimțământul acordat la
încheierea contractului, debitorul a luat asupra sa toate aceste pierderi. S-ar putea împăca
astfel viziunea tradițională asupra răspunderii civile contractuale în sens restrâns, în care
creditorului i se naște dreptul la repararea prejudiciului prin plata de daune-interese numai
în măsura în care neexecutarea obligației contractuale este și culpabilă (a se înțelege posibil
și intenționată), cu aceea asupra răspunderii civile contractuale în sens larg, avută în vedere
de redactorii actualului Cod civil, în care și simpla neexecutare nejustificată și neculpabilă îi
dă dreptul creditorului la daune-interese care constituie însă, în concret, contravaloarea
prestației de care creditorul a fost frustrat. Până la urmă, așa cum am văzut deja,
neexecutarea conformă a obligației contractuale generează în patrimoniul creditorului
aceste două tipuri de pierderi, care însă sunt ambele susceptibile de a fi acoperite prin plata
unor sume de bani. Fie că această plată îndeplinește o funcție compensatorie (când
compensează valoric lipsa prestației de care creditorul a fost privat), fie că îndeplinește o
funcție reparatorie (când acoperă prejudiciile care se constituie în consecințele negative
propriu-zise ale neexecutării), fie că le îndeplinește, concomitent, pe ambele (când
executarea prin echivalent este complinită cu plata de daune-interese), între aceste funcții
nu se poate reține o incompatibilitate, ci, mai degrabă, o complementaritate, motiv pentru
care răspunderea contractuală poate fi privită, din această perspectivă, ca fiind ambivalentă:
deopotrivă compensând și reparând, până la acoperirea integrală a pierderii suferite de
către creditor prin neexecutare și ca urmare a neexecutării. Atât existența, cât și întinderea
prejudiciilor solicitate spre reparare trebuie dovedite de către creditor, căci acestea nu sunt
prezumate din însuși faptul dovedirii neexecutării obligației (vom vedea că, prin excepție, în
cazurile prevăzute de lege, această probă nu este necesară, legiuitorul prezumând atât
existența, cât și întinderea prejudiciului; de asemenea, părțile pot, prin contractul încheiat
între ele, să prestabilească întinderea despăgubirilor datorate de către debitor în cazul
neexecutării prestației principale), conform art. 1537 Cod civil. • Componenta beneficiului
nerealizat (lucrum cessans) a prejudiciului constă, așa cum am antamat deja, în profitul net
pe care creditorul l-ar fi realizat dacă debitorul și-ar fi executat perfect contractul,
valorificând prestația procurată de către acesta din urmă. Trimitem, din nou, la exemplul
construit mai sus, în care această componentă a prejudiciului se obiectivează în profitul
obținut de către beneficiar ca urmare a vânzării celor 100 de bunuri produse. A nu se
înțelege că întregul preț pe care beneficiarul l-ar fi obținut contra celor 100 de bunuri de la
cumpărătorul acestora reprezintă beneficiul nerealizat de către beneficiar. Să se rețină că
este vorba despre profitul net, adică diferența dintre prețul obținut pentru cele 100 de
bunuri vândute și cheltuielile care ar fi fost efectuate pentru producerea lor (toate
cheltuielile de producție directe și indirecte constând, spre exemplu, în: cheltuieli cu materia
primă, cu achiziționarea și cu întreținerea liniei de producție, cu personalul muncitor și cu
cel auxiliar, cu impozitele, cu taxele, cu utilitățile, cu chiria spațiului de producție etc.,
calculate și raportate unitar, adică la producerea fiecărui bun X 100 de bunuri). Scopul plății
beneficiului nerealizat este acela de a aduce patrimoniul creditorului la valoarea la care s-ar
fi aflat dacă acesta nu ar fi fost privat de prestația asumată de către debitor, pe care astfel ar
fi putut să o valorifice. Această componentă a prejudiciului se repară însă, exact ca și
componenta constând în paguba efectiv suferită, numai în măsura în care creditorul va face
dovada existenței și a întinderii sale, conform art. 1537 Cod civil, probând, de pildă, în
exemplul ales de noi, existența unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu terțul,
pentru cele 100 de bunuri, din care să rezulte clar și prețul de vânzare al acestora, pe de o
parte, precum și costurile de producție a acestor bunuri, pe de altă parte, pe care
judecătorul va trebui să le aibă în vedere la calcularea profitului net obținut de către
beneficiar în urma vânzării celor 100 de bunuri. • Componenta cheltuielilor pe care
creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului se
referă la acele cheltuieli efectiv făcute de către creditor cu acest scop, pe care acesta le
poate dovedi și pe care oricare alt creditor minim diligent (vom dezvolta imediat de ce
optăm aici pentru standardul creditorului minim diligent în locul celui al creditorului mediu
diligent) le- ar fi făcut, căci cheltuielile nerezonabile nu sunt avute aici în vedere.
Rezonabilitatea cheltuielilor se apreciază raportat la valoarea părții din prejudiciu care a fost
evitată sau la valoarea cu care a fost diminuat prejudiciul deja produs, fiind rezonabile acele
cheltuieli care au avut efectiv acest efect, în concret, și a căror valoare nu o depășește pe
aceea a părții din prejudiciu care a fost evitată sau pe aceea a părții cu care a fost diminuat
respectivul prejudiciu. Construind peste exemplul nostru de lucru (cel în care antreprenorul
s-a obligat în favoarea beneficiarului la realizarea și la montarea unei linii de producție),
luând ca premisă posibilitatea achiziționării de pe piață a celor 100 de bunuri care nu au
putut fi realizate, pentru a fi predate cumpărătorului, beneficiarul, pentru a nu se supune
rigorilor răspunderii contractuale astfel cum și-a asumat-o prin contractul de
vânzarecumpărare, prin care a fost de acord cu stipularea, în defavoarea sa, a unei clauze
penale prin care s-a stabilit valoarea despăgubirilor pe care trebuia să le plătească
cumpărătorului, în cazul nepredării celor 100 de bunuri, la o valoare constând în îndoitul
prețului acestora, face o achiziție de piață a celor 100 de bunuri, la un preț mai mare cu 25%
decât prețul la care ar fi vândut el cumpărătorului bunurile producție proprie; cumpărătorul
îi plătește însă beneficiarului prețul stipulat în contractul de vânzarecumpărare dintre cei
doi, adică o sumă cu 25% mai mică decât cea pe care beneficiarul a cheltuit-o în vederea
achiziționării celor 100 de bunuri de pe piață; deși, în acest fel, beneficiarul a făcut o
cheltuială suplimentară constând în 25% din prețul celor 100 de bunuri stabilit în contractul
de vânzare-cumpărare încheiat cu cumpărătorul, el a reușit, în acest fel, să evite, în
proporție de 100, prejudiciul constând în plata despăgubirii stipulate în clauza penală, căci,
predând la timp cele 100 de bunuri cumpărătorului, clauza penală nu a mai putut fi activată;
această cheltuială suplimentară făcută de către beneficiar, care este, fără îndoială,
rezonabilă, pornind de la reperele mai sus arătate (100% – 25% = 75 % raportat la prețul
celor 100 de bunuri este procentul cu care creditorul a diminuat prejudiciul pe care el însuși
l-ar fi suferit, ca urmare a neexecutării contractului de vânzare-cumpărare, prin cumpărarea
de înlocuire pe care a făcut-o și evitarea, în acest fel, a activării clauzei penale), va fi
imputată antreprenorului cu titlu de cheltuială făcută de către beneficiar pentru limitarea
prejudiciului. Există, în literatura de specialitate autohtonă, cel puțin o opinie în sensul că
aceste cheltuieli rezonabile făcute de către creditor, pentru evitarea sau limitarea
prejudiciului, ar trebui incluse, de fapt, în componenta pagubă efectiv suferită (damnum
emergens), căci, până la urmă, ele se traduc într-o pierdere efectivă suferită de către
creditor, într-o minus-valoare a patrimoniului acestuia față de momentul contractării.
Raționamentul este judicios și nu avem motive să-l privim cu rezerve. Probabil că legiuitorul,
stabilind, cu titlu separat aceste cheltuieli, ca o componentă distinctă a prejudiciului suferit
de către creditor din faptul neexecutării, a avut în vedere stabilirea, dincolo de echivoc, a
unui raport de cauzalitate între faptul neexecutării și prejudiciul constând în aceste
cheltuieli, nemai lăsând loc de interpretare dacă debitorul este ținut sau nu să repare și
această componentă a prejudiciului dovedită de către creditor. În plus, textul art. 1531, alin.
2 Cod civil, care prevede, în mod distinct, această componentă a prejudiciului, se află într-o
directă corelație cu cel al alin. 3 al art. 1534 Cod civil, potrivit căruia „Debitorul nu datorează
despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligență”.
Cele două texte legale, împreună, nu reprezintă altceva decât expresia obligației de bună-
credință de care părțile sunt ținute inclusiv în această fază a executării contractului, a
obligației de cooperare la care ele sunt îndatorate. Este vorba, în cele două texte legale, de o
adevărată obligație a creditorului de minimizare a prejudiciului, care se impune acestuia
solicitându-i-se o minimă diligență în acest sens (deci nu diligența unui bun proprietar); este
vorba așadar despre diligențe care stau efectiv în puterea sa, în concret, pe care este
chemat de către legiuitor să le facă în vederea evitării sau diminuării prejudiciului. În măsura
în care debitorul probează faptul că creditorul a omis să depună astfel de diligențe, deși ar fi
putut, în concret, să o facă, dar a rămas în pasivitate, despăgubirile la care va fi îndatorat
debitorul vor fi diminuate cu valoarea prejudiciilor pe care, cu o minimă diligență, creditorul
lear fi putut evita. În exemplul nostru de mai sus, dacă debitorul face dovada faptului că ar fi
stat în puterea creditorului concret să recurgă la remediul cumpărării de înlocuire a celor
100 de bunuri, pentru a le preda la timp cumpărătorului, și, în acest fel, și-ar fi diminuat
prejudiciul total suferit cu valoarea a 75% din prețul celor 100 de bunuri, în ipoteza în care,
rămânând în pasivitate, creditorul (beneficiarul din exemplul nostru) nu a recurs la acest
remediu, nedepunând astfel minimele diligențe solicitate de către legiuitor pentru evitarea
prejudiciului, fiind astfel silit de către cumpărător la plata valorii despăgubirilor stipulate în
clauza penală inserată în contractul de vânzare-cumpărare (100% din prețul celor 100 de
bunuri), atunci debitorul (antreprenorul) nu va fi ținut săl despăgubească pe creditor
(beneficiar) pentru prejudiciul pe care acesta l-a suferit ca urmare a activării împotriva sa a
clauzei penale, în limita celor 75% din prețul celor 100 de bunuri, pe care creditorul nu a
evitat-o (doar cele 75% intră aici în discuție, căci, dacă creditorul nu rămânea în pasivitate, ci
recurgea la cumpărarea de înlocuire a celor 100 de bunuri pe care le preda apoi
cumpărătorului său, la termen, el făcea o cheltuială rezonabilă suplimentară de 25% din
prețul celor 100 de bunuri, care trebuia să-i fie acoperită de către debitor, în temeiul art.
1531, alin. 2 Cod civil; așadar, partea din prejudiciu care ar fi putut fi evitată cu minime
diligențe din partea creditorului este de doar 75% din prețul celor 100 de bunuri). În orice
caz, dacă creditorul (beneficiarul din exemplul nostru) acționează, el ar fi făcut, în scopul
reducerii prejudiciului, o cheltuială suplimentară rezonabilă de 25% din prețul celor 100 de
bunuri. Această cheltuială, după cum am văzut deja, ar fi trebuit acoperită de către debitor
(antreprenorul), în temeiul art. 1531, alin. 2 Cod civil. Dacă creditorul (același beneficiar) nu
ar acționa, rămânând în pasivitate, el ajunge să-i plătească cumpărătorului 100% din prețul
celor 100 de bunuri, activându-se împotriva sa clauza penală din contractul încheiat cu
acesta, din care, pentru că ar fi putut evita, cheltuind 25% din prețul celor 100 de bunuri, în
integralitate acest prejudiciu, el nu va primi de la debitor decât cei 25% din prețul celor 100
de bunuri, cu titlu de prejudiciu efectiv suferit, de data aceasta (damnum emergens), iar nu
cu titlu de cheltuială rezonabilă făcută cu scopul evitării sau diminuării prejudiciului, căci
creditorul nu a făcut efectiv această cheltuială. În ambele scenarii deci creditorul va pierde
efectiv, inevitabil, cei 25% (fie ca o cheltuială rezonabilă făcută pentru diminuarea sau
evitarea prejudiciului, fie ca o parte din despăgubirile plătite creditorului în temeiul clauzei
penale, motiv pentru care, am amândouă aceste situații, debitorul va fi ținut la a-i repara
creditorului acest prejudiciu, care ar fi fost inevitabil chiar și în cazul în care ar fi depus
minimele diligențe solicitate de către legiuitor în vederea diminuării sau evitării
prejudiciului. Să nu uităm că exemplul inițial construit de noi a plecat de la premisa că astfel
de bunuri nu pot fi achiziționate de pe piață, deci cumpărătorul nu ar fi putut, cu minime
diligențe, să evite nici măcar partea de 75% din prețul celor 100 de bunuri din prejudiciul
suferit, motiv pentru care am inclus în componenta damnum emergens această sumă de
100% din prețul celor 100 de bunuri, constând în valoarea clauzei penale pe care creditorul
(beneficiarul) a fost ținut să o achite cumpărătorului, punândo în sarcina debitorului
(antreprenorului). Ca o concluzie până la acest punct, legiuitorul, prin textele art. 1531 –
1533 Cod civil, și-a manifestat propensiunea către repararea prejudiciilor suferite de către
creditor ca urmare a neexecutării conforme a contractului prin realizarea interesului pozitiv
al acestuia, având deci în vedere criteriul așteptării legitime, căutând astfel să îi satisfacă
creditorului toate așteptările legitime pe care acesta le-a avut de la contractul respectiv, și
pe care și le-ar fi satisfăcut, în concret, în situația executării perfecte a acestuia. Deci,
măsura daunelor-interese, în acest context, va fi dată de diferența dintre situația actuală a
patrimoniului creditorului, ca urmare a neexecutării, și cea în care patrimoniul acestuia s-ar
fi aflat dacă contractul ar fi fost executat perfect de către debitor; cu alte cuvinte, creditorul
va trebui repus în situația în care s-ar fi aflat dacă fapta ilicită contractuală, adică
neexecutarea, nu s-ar fi întâmplat. Tot în considerarea principiului reparării integrale a
prejudiciului, trebuie să avem în vedere ambele tipuri de daune-interese la care debitorul
poate fi ținut în caz de neexecutare nejustificată a obligației contractuale. Este vorba despre
daunele-interese compensatorii și daunele-interese moratorii. Daunele-interese
compensatorii sunt destinate să acopere orice prejudiciu cauzat de neexecutarea totală, de
neexecutarea parțială, de executarea defectuoasă a obligațiilor de către debitor. Ar intra aici
atât sumele plătite cu titlu de executare prin echivalent (și pe care legiuitorul, după cum am
văzut deja, le califică tot ca dauneinterese), cât și celelalte sume până la concurența
componentei damnum emergens, precum și sumele datorate cu titlu de lucrum cessans
(beneficiu nerealizat). Daunele interese compensatorii trebuie să-i compenseze creditorului
toate pierderile (prejudiciile) suferite din faptul neexecutării în natură a obligației asumate
de către debitor. Practic, ele sunt menite să-l așeze pe creditor în starea patrimonială în care
s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost privat de prestația ce i se cuvenea și pe care ar fi valorificat-o, la
rândul său, profitabil. Deci daunele-interese compensatorii îl așază pe creditor în starea
patrimonială în care acesta s-ar fi aflat dacă debitorul și-ar fi executat perfect contractul.
Parțial deci, daunele-interese compensatorii înlocuiesc executarea în natură a obligației
(după cum am spus deja, în acestea intră suma plătită cu titlu de executare prin echivalent).
Din acest motiv, ele nu pot fi cumulate niciodată cu executarea conformă în natură (ci,
eventual, cu o executare parțială sau defectuoasă), întrucât, în caz contrar, creditorul s-ar
îmbogăți fără justă cauză. Daunele-interese moratorii au rolul de a repara prejudiciul suferit
de către creditor prin întârzierea în executare. Deci, în acest caz, executarea în natură are
loc conform din punct de vedere calitativ și cantitativ, însă tardiv, după data scadenței,
motiv pentru care creditorul este prejudiciat. Din această cauză, daunele-interese moratorii
pot fi cumulate întotdeauna cu executarea în natură, în măsura în care este dovedit, de
către creditor, prejudiciul suferit de către acesta ca urmare a neexecutării la termen a
contractului, de către debitor. În literatura de specialitate, precum și în practica judiciară, s-a
acreditat ideea că daunele-interese moratorii pot fi cumulate cu dauneleinterese
compensatorii întotdeauna. Apreciem că, teoretic, ecuația nu ar fi greșită, întrucât, în acest
fel, i s-ar asigura creditorului repararea integrală a prejudiciului. Practic însă, precum și logic,
dacă daunele-interese moratorii sunt destinate a acoperi prejudiciul constând în pierderea
suferită de către creditor ca urmare a neexecutării la termen a obligației, dar au totuși ca
premisă executarea tardivă, atunci acestea nu au cum să se cumuleze cu daunele-interese
compensatorii decât în ipoteza în care creditorul se bucură de o executare parțială tardivă,
dar conformă din punct de vedere calitativ și cantitativ, iar pentru restul prestației
neexecutate în natură, primește dauneinterese compensatorii, la care se adaugă daune-
interese moratorii aferente executării parțiale, tardive în natură. Textele ale art. 1535 și art.
1536, în care se evaluează legal daunele-interese moratorii în cazul obligațiilor pecuniare,
respectiv în cel al celor de a face, pornesc de la aceeași premisă, a executării în natură, dar
tardive, a obligațiilor asumate de către debitor. Astfel, art. 1535 Cod civil statuează că se
datorează daune-interese moratorii „de la scadență până la momentul plății”, iar art. 1536
arată că „executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese …”. Așadar,
premisa datorării daunelor-interese moratorii este aceea a executării în natură a obligației,
însă după momentul scadenței. De aceea, apreciem că numai în cazuri de excepție, iar nu
întotdeauna, dauneleinterese moratorii se cumulează cu daunele-interese compensatorii.
Dreptul la daunele-interese compensatorii se naște în ipoteza neexecutării obligației în
natură, așa cum am arătat deja, caz în care creditorului îi vor fi datorate despăgubiri pentru
acoperirea tuturor prejudiciilor suferite din faptul neexecutării, deci inclusiv și pentru faptul
că el nu s-a bucurat la termen de prestația cuvenită, însă aceste din urmă despăgubiri vor fi
incluse în categoria daunelor-interese compensatorii, căci acestea îndeplinesc simultan atât
funcția de compensare a neexecutării în natură a obligației, cât și funcția reparatorie,
punând debitorul în poziția patrimonială în care sar fi aflat dacă debitorul și-ar fi executat
perfect contractul. Fiind aglutinate, practic, în daunele-interese compensatorii,
despăgubirile datorate pentru neexecutarea la termen a obligației de către debitor își pierd
individualitatea ca daune-interese moratorii. Tot ca un corolar al principiului reparării
integrale a prejudiciului, textul art. 1531, alin. 3 Cod civil stipulează că sunt reparabile atât
prejudiciile patrimoniale cauzate creditorului prin neexecutare (consecințele negative ale
neexecutării, care au ca obiect o valoarea patrimonială a creditorului), cât și cele morale pe
care acesta le suferă din faptul neexecutării (consecințele negative ale neexecutării, care au
ca obiect drepturile nepatrimoniale, personale ale creditorului, cum ar fi: dreptul la
integritatea fizică sau psihică, dreptul la sănătate, dreptul la demnitate etc.). În toate
cazurile însă, ținând cont și de textul art. 1517 Cod civil, prevederile art. 1534, alin. 1 Cod
civil statuează că, „dacă prin acțiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la
producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod
corespunzător. Această dispoziție se aplică și atunci când prejudiciul este cauzat în parte de
un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor”. Este vorba, în această situație, despre
ceea ce se numește mora creditoris, de fapt, ipoteza culpei comune (a debitorului și a
creditorului) în neexecutare, în care, în raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și faptul
neexecutării intră atât fapta culpabilă a debitorului, cât și fapta culpabilă a creditorului, în
concurs (textul legal solicită expres ca acțiunea sau omisiunea creditorului să fie culpabilă,
pentru a i se putea reține rolul cauzal în producerea prejudiciului), generând astfel o
fizionomie și o întindere a prejudiciului diferite față de cazul în care neexecutarea s-ar fi
datorat exclusiv debitorului. Textul face aplicarea principiului conform căruia nimănui nu-i
este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria-i culpă, pentru a valorifica un drept,
invocând nerespectarea de către el însuşi a unor norme, chiar contractuale, cum este cazul
în speță (nemo auditur propriam turpitudinem allegans). Norma legală acoperă ipotezele în
care executarea conformă a contractului de către debitor presupune coparticiparea
creditorului la executare. Despăgubirile datorate creditorului de către debitor vor fi calculate
ținând cont de contribuția efectivă a acestuia la cauzarea prejudiciului, scăzându-se așadar
din valoarea totală, adică aceea a despăgubirilor care ar fi acoperit întregul prejudiciu,
valoarea acelora corespunzătoare contribuției culpabile a creditorului la cauzarea acestuia.
În aceeași măsură, conform ultimei fraze a alin. 2 al art. 1534 Cod civil, dacă creditorul și-a
asumat riscul producerii unui anume eveniment, iar acesta s-a produs contribuind astfel, în
parte, la cauzarea prejudiciului, partea corespunzătoare din despăgubirile care ar acoperi
întregul prejudiciu va fi scăzută, iar debitorul va fi obligat la plata doar a acelei părți din
despăgubiri care sunt destinate să acopere exclusiv partea din prejudiciu aflată într-o
legătură directă și necesară de cauzalitate cu neexecutarea culpabilă, de către el, a
obligației. Ne aflăm tot în ipoteza unui raport cauzal complex, în care creditorului, deși nu îi
poate fi imputată surveniența evenimentului pe care el și l-a asumat, totuși acesta va
suporta partea de prejudiciu cauzată de producerea acestui eveniment, întrucât el însuși și-a
asumat aceasta, la momentul încheierii contractului. Dacă prejudiciul a fost cauzat exclusiv
de evenimentul al cărui risc al producerii și l-a asumat creditorul, evident că acesta îl va
suporta în exclusivitate. Practic, așa cum s-a observat deja în doctrină, ne aflăm în ipoteza
unei clauze de nerăspundere a debitorului pentru prejudiciul cauzat de evenimentul al cărui
risc al producerii a fost asumat de către creditor. Pentru a fi reparabil, prejudiciul
contractual trebuie să îndeplinească două condiții cumulative: să fie cert (art. 1532 Cod civil)
și să fi fost prevăzut ori să fi putut fi prevăzut la momentul încheierii contractului (art. 1533
Cod civil). În privința certitudinii prejudiciului, afirmăm că un prejudiciu este cert când
existența lui este neîndoielnică și întinderea lui este determinată sau determinabilă,
existând, în acest sens, criterii de determinare a acesteia. Problema certitudinii prejudiciului
este strâns legată de aceea a dovedirii acestuia. Art. 1537 statuează, în acest sens, că
creditorului îi incumbă sarcina probei atât a existenței prejudiciului, cât și a întinderii
acestuia, dovada faptului neexecutării obligației nedând naștere unei prezumții în acest
sens. Soluția este în deplină concordanță cu aceea a art. 249 C.pr.civ., conform căruia cel
care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile
prevăzute de lege (eius incumbit probari, qui dicit, non qui negat). Dacă creditorul sau, după
caz, părțile nu pot stabili cu certitudine cuantumul prejudiciului, acesta se va determina de
către instanța de judecată (art. 1532, alin. 3 Cod civil). În categoria prejudiciilor certe, după
cum rezultă din textul art. 1532, alin. 1 Cod civil, sunt incluse atât prejudiciile actuale, care s-
au produs așadar, cât și cele viitoare, care încă nu s-au produs, dar a căror producere este
neîndoielnică, însă acestea din urmă vor fi supuse reparației numai sub condiția de a putea fi
determinate în prezent, din punctul de vedere al întinderii lor. De asemenea, în aceeași
categorie, cea a prejudiciilor certe, este inclus și prejudiciul cauzat prin pierderea șansei de a
obține un avantaj sau de a evita o pierdere (art. 1532, alin. 2 Cod civil). obiectul probei, în
această situație, îl constituie șansa pierdută și măsura probabilității realizării acesteia în
sensul obținerii unui avantaj sau al evitării unei pagube, iar nu avantajul în sine (care a fost
pierdut) și nici paguba ca atare (care nu a putut fi evitată). Acesta se repară proporțional cu
probabilitatea obținerii avantajului sau a evitării pierderii, ținând cont de împrejurări și de
situația concretă a creditorului (vom reveni, pe larg, la prejudiciul constând în pierderea
șansei, în materia răspunderii civile delictuale, unde textul art. 1385, alin. 4 Cod civil este
similar celui al art. 1532, alin. 2 Cod civil). Previzibilitatea prejudiciului reparabil reprezintă
un loc comun în materia răspunderii civile contractuale, unul dintre aspectele cele mai
importante care o diferențiază de răspunderea civilă delictuală, unde principiul reparării
integrale a prejudiciului presupune acoperirea și a celui imprevizibil la momentul producerii
faptei. În materia răspunderii contractuale, previzibilitatea prejudiciului nu se raportează la
momentul producerii faptei ilicite, adică al neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale,
ci la momentul încheierii contractului. Deci debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe
care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul
încheierii contractului. Formularea „pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă”,
în ciuda trimiterii sale implicite la personalitatea debitorului, adică la caracteristicile
personale ale acestuia, prin folosirea verbului „a putea”, nu trebuie înțeleasă în acest fel;
textul art. 1533 Cod civil trebuie coroborat cu cel al art. 1351, alin. 3 Cod civil, precum și cu
cel al art. 1480, alin. 1 Cod civil, pentru a i se desluși adevăratul înțeles. Astfel, și la art. 1351,
alin. 3 Cod civil, legiuitorul folosește același verb când definește cazul fortuit ca fiind „un
eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să
răspundă …”, părând că se îndepărtează de maniera în care este definită, la art. 16, alin. 3
Cod civil, neglijența (culpa fără prevedere), unde utilizează, vizavi de rezultatul faptei, că
autorul acesteia „nu l-a prevăzut, deși trebuia să-l prevadă”. Verbul „a trebui” fixează un
etalon și un criteriu abstract de apreciere; astfel, pentru a concluziona dacă o anume faptă a
fost săvârșită sau nu din neglijență, se operează cu un anume etalon (al omului mediu
prudent, de pildă) așezat în aceleași împrejurări în care a fost săvârșită fapta, neținând cont
de personalitatea concretă a făptuitorului, ci doar de circumstanțele externe în care acesta
s-a aflat la momentul comiterii faptei; dacă omul mediu prudent nu trebuia să prevadă
caracterul ilicit al faptei respective, precum și nici consecințele negative ale acesteia, atunci
făptuitorului nu i se poate reține nici măcar neglijența, ca formă de vinovăție. În comparație
cu acesta, verbul „a putea” relativizează, la prima vedere, criteriul de măsurare a capacității
de previziune, atât în materia cazului fortuit, cât și în aceea de interes, adică a posibilității de
prevedere, la momentul încheierii contractului, a prejudiciului cauzat prin neexecutarea
culpabilă a acestuia. Cu toate acestea, nu se poate reține, nici în materia cazului fortuit, nici
în aceea a prejudiciului, faptul că previzibilitatea se apreciază în concret, ținând cont de
personalitatea debitorului, căci, într-un astfel de caz, s-ar ajunge să se golească efectiv de
conținut norma de la art. 1480, alin. 1 Cod civil, care solicită, în executarea contractului,
diligența cu care un bun proprietar își administrează propriile afaceri; or, așa cum am arătat
deja, pentru a i se solicita o astfel de diligență debitorului, în executarea contractului, în
mod logic, acestuia trebuie să i se pretindă aceeași prudență și la momentul încheierii
contractului, adică cea a bunului proprietar. Deci prejudiciile pe care putea să le prevadă
debitorul că vor constitui urmări negative ale neexecutării, încă de la momentul încheierii
contractului, sunt prejudiciile pe care, în fapt, ar fi putut să le prevadă un bun proprietar,
adică un debitor mediu prudent. Altfel, dacă am îmbrățișa ideea aprecierii in concreto a
capacității de prevedere a debitorului, ce rost ar mai fi avut ca, pe lângă prejudiciile pe care
efectiv le-a prevăzut, să fie menționate, cu caracter disjunctiv, iar nu copulativ, și cele pe
care putea să le prevadă („prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le
prevadă”); acest „putea să le prevadă” face trimitere, nu numai după părerea noastră, la
debitorul mediu prudent sau, după cum s-a afirmat și în doctrina juridică, la cel rezonabil. În
consecință, numai prejudiciul care nu ar fi fost prevăzut nici de debitorul rezonabil, adică
mediu prudent, la momentul încheierii contractului, nu va putea fi reparat. Tocmai de aceea,
debitorul va fi exonerat de răspundere dacă, invocând cazul fortuit, va face dovada faptului
că evenimentul care l-a împiedicat să-și execute conform obligațiile contractuale nu putea fi
nici prevăzut, nici împiedicat (evitat și surmontat) nici măcar de debitorul mediu diligent.
Debitorul mediu prudent își calibrează, după cum am mai spus deja, la momentul încheierii
contractului, setul de diligențe pe care trebuie să le depună în executarea conformă a
acestuia, iar aceste diligențe sunt cele solicitate debitorului mediu diligent. Ca o consecință
logică a faptului că, la momentul încheierii contractului, părțile trebuie să-și dea un
consimțământ conștient și informat cu privire la întreaga gama de diligențe pe care vor fi
ținute să le depună în executarea perfectă a contractului, lor nu li se pot solicita ulterior, în
faza executării, diligențe superioare celor pe care și le-au prefigurat sau pe care ar fi trebuit
să și le prefigureze (raportat la prudența unui bun gospodar) la data încheierii contractului.
Însuși consimțământul lor la formarea acordului de voințe generator de contract are drept
obiect exclusiv diligențele pe care le-au prevăzut sau pe care ar fi putut să le prevadă un bun
proprietar și numai în considerarea acestor eforturi s-au obligat. În același sens, art. 6, alin. 2
Cod civil, a cărui prevedere poate fi extrapolată cu ușurință în materia de interes, arată că
actele juridice nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la
data încheierii lor; idem, contractele nu pot produce alte efecte juridice decât cele
prevăzute de părți la data încheierii lor; aceasta este o consecință necesară a principiului
autonomiei de voință, respectiv al celui al libertății de a contracta. Tocmai din această
pricină, debitorul nu poate fi ținut răspunzător decât pentru prejudiciile pe care le-a
prevăzut sau putea să le prevadă la momentul încheierii contractului; doar referitor la
aceste prejudicii i se poate reține culpa în neexecutare, cel puțin sub forma neglijenței.
Astfel, dacă el nu depune diligențele pe care un bun proprietar le-ar fi depus în
administrarea propriilor afaceri, va fi considerat vinovat de neexecutare, întrucât se
prezumă că, la momentul încheierii contractului, el ar fi trebuit să prevadă, pe de o parte, că
nedepunerea respectivelor diligențe solicitate unui debitor mediu diligent constituie o
neexecutare și, pe de altă parte, că acestea vor produce consecințele negative (prejudiciile)
pe care creditorul le reclamă spre reparare și, cu toate acestea, în faza executării, a adoptat
o astfel de conduită prejudiciabilă, situată sub diligența bunului proprietar. Acestea sunt
rațiunile pentru care textele art. 1351, alin. 3, art. 1533 și art. 1480, alin. 1 Cod civil trebuie
interpretate coroborat, ajungându-se la concluzia aceluiași standard de apreciere, atât în
privința previzibilității, la momentul încheierii contractului, a efectelor acestuia, a setului de
diligențe care trebuie depuse în executarea sa conformă, a faptelor care constituie
neexecutări culpabile, a consecințelor negative ale acestora, cât și în aceea a sârguinței
depuse în executarea contractului; acest standard trebuie să fie unul și același, atât la
momentul încheierii contractului, cât și în executarea acestuia, anume cel solicitat expres de
art. 1480, alin. 1 Cod civil: cel al debitorului mediu prudent, respectiv mediu diligent. Orice
soluție contrară, care ar viza defazarea celor două standarde, raportat la cele două
momente ale existenței contractului, ar conduce la concluzii împotriva autonomiei de voință
a părților, respectiv a libertății acestora de a contracta, căci i s-ar pretinde debitorului,
pentru executarea conformă a contractului, să depună diligențe pe care nu le-ar fi putut
prevedea, la momentul încheierii contractului, acesta ajungând astfel să producă alte efecte
decât cele pe care părțile le-au putut prefigura la momentul exprimării voinței lor de a
contracta. Mai mult, admițând un criteriu de apreciere in concreto atât în privința
imprevizibilității evenimentului caz fortuit, cât și în aceea a previzibilității prejudiciului, care
să țină cont de personalitatea debitorului, s-ar ajunge la ipoteze în care exonerarea de
răspundere a acestuia s-ar reține inclusiv în cazul producerii unor evenimente comune,
notorii, pe care el însuși însă, din pricina limitărilor sale personale, nu le-a prevăzut;
consecința ar fi aceea că el nu ar răspunde pentru prejudicii pe care orice om rezonabil le-ar
fi putut prevedea, la momentul încheierii contractului, însă, din nou, din cauza capacității
sale intelectuale scăzute, el nu le-a prevăzut. Cum s-ar mai angaja contractual, în atare
condiții, creditorul care ar fi supus unui astfel de risc al neexecutării dublate și de o
nerăspundere a debitorului? Cum ar arăta circuitul civil într-un astfel de scenariu? Nu
credem că aceasta a fost intenția legiuitorului. De aceea, relativizarea aprecierii capacității
de prevedere a debitorului, atât în privința evenimentului caz fortuit (raportat inclusiv la
criteriul de apreciere folosit în cazul evenimentului forță majoră, unde se folosește doar
termenul „imprevizibil”), cât și în aceea a prejudiciului, la momentul încheierii contractului,
apreciem că trebuie înțeleasă în sensul la care face trimitere art. 1480, alin. 1 Cod civil,
pentru faza executării contractului. Se are astfel în vedere etalonul unui debitor mediu
prudent, însă acest etalon nu reprezintă un tip abstract, ci un tip care aparține clasei
debitorului concret, cu educația acestuia, cu mediul de proveniență al acestuia, cu profesia
sa etc., clasă din care se alege bunul proprietar și la care se raportează acel bun proprietar,
nu vor fi incluse în alcătuirea modelului bunului proprietar însă nici o trăsătură care
definește, în concret personalitatea debitorului (gradul său de inteligență, temperamentul
ș.a.). Așezarea acestui bun proprietar în împrejurările în care debitorul concret a încheiat și a
executat contractul, avându-se în vedere și natura contractului, și compararea conduitei
așteptate a acestui bun proprietar cu aceea concretă a debitorului va releva dacă debitorul,
pe de o parte, putea, la momentul încheierii contractului, să prevadă prejudiciile care este
chemat să le repare și, pe de altă parte, dacă, în executarea contractului, acesta a depus
toate diligențele pe care respectivul bun proprietar le-ar fi depus. Rezultatul analizei va
arăta pe care dintre prejudiciile pe care creditorul le solicită la reparare va fi obligat
debitorul să le repare, ajustându-se astfel reparația după conținutul exact al obligației, în
care nu intră altceva decât ceea ce debitorul a putut să prevadă, la momentul încheierii
contractului. Culpa debitorului în neexecutare nu va putea fi reținută decât cu privire la
faptele pe care, la momentul încheierii contractului, acesta le-a prevăzut sau putea să le
prevadă că reprezintă neexecutări, respectiv la prejudiciile pe care, la același moment,
acesta le-a prevăzut sau le-a putut prevedea ca urmări negative ale neexecutării. Să nu ne
închipuim că, la data încheierii contractului, debitorul este ținut să efectueze calcule
complexe privind diligențele pe care trebuie să le depună în executarea conformă a
contractului, conduitele care vor constitui neexecutări, prejudiciile la care acestea vor da
naștere, iar creditorului îi este îngăduit, întotdeauna, să rămână pasiv în această privință; nu,
în stabilirea conținutului contractului, ambele părți au obligația de a se informa reciproc,
astfel că și creditorului îi revine sarcina să-i comunice debitorului orice informații relevante
cu privire la așteptările sale legitime pe care le are de la respectivul contract, la conduita pe
care o așteaptă de la debitor, la valoarea pe care o atribuie prestațiilor acestuia etc, mai ales
în situațiile în care debitorul nu ar avea cum să cunoască toate aceste detalii, ținând cont de
împrejurări. De exemplu, dacă se încheie un contract de transport al unor bunuri,
expeditorul trebuie să-l informeze pe debitor clar despre valoarea bunurilor transportate,
pentru ca acesta să își dea consimțământul în deplină cunoștință de cauză și să poată fi
considerat, ulterior, culpabil și răspunzător pentru pieirea respectivelor bunuri; într-un
asemenea caz, în care transportatorul preia de la expeditor un colet ambalat, fără să-i
cunoască conținutul, el nu va răspunde, de pildă, în cazul în care conținutul coletului piere
din culpa sa, decât până la limita valorii pe care expeditorul i-a comunicat-o că ar avea-o
respectivul conținut, la momentul încheierii contractului (art. 2005, alin. 3 Cod civil).
Previzibilitatea prejudiciului se constituie astfel și într-o limită a acestuia, însă numai în
situația în care neexecutarea se datorează culpei, adică neglijenței sau imprudenței
debitorului; dacă însă neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei grave a
acestuia (culpa lata dolo equiparatur – culpa gravă echivalează intenției; este vorba despre
situația în care debitorul adoptă o conduită pe care, aflându-se în aceleași împrejurări, nici
cel mai limitat om nu ar fi adoptat-o), debitorul va fi ținut să repare și prejudiciul pe care nu
l-a putut prevedea, ca o consecință a neexecutării respective, la momentul încheierii
contractului, deci prejudiciul imprevizibil chiar și pentru debitorul mediu prudent. Textul art.
1533 Cod civil se referă expres la previzibilitatea întinderii prejudiciului, neavând în vedere
evaluarea acestuia, adică însuși cuantumul reparației, al daunelor-interese. Tocmai de
aceea, în considerarea principiului reparării integrale a prejudiciului, ținând cont că dreptul
la repararea acestuia se naște în ziua cauzării sale, întinderea daunelor-interese trebuie
raportată la acea zi, rămânând astfel în sarcina debitorului eventualele variații de valoare
cauzate fie de scăderea sau de creșterea puterii de cumpărare a monedei cu care se plătește
în contract, fie de fluctuațiile pieței pe care se tranzacționează bunul sau serviciul respectiv,
între momentul încheierii contractului și acela al producerii prejudiciului. Reparația trebuie
să constituie o valoare de înlocuire, care să permită creditorului, la momentul în care este
stabilită, să achiziționeze de pe piață exact același bun sau exact același serviciu de care a
fost privat prin neexecutare (aici discutăm, practic, despre executarea prin echivalent),
precum și să obțină exact același profit pe care l-ar fi obținut dacă ar fi valorificat respectivul
bun sau serviciu de care a fost lipsit, dar și să-și recupereze toate celelalte pierderi, cheltuieli
pe care le-a făcut în considerarea executării contractului, la valoarea acestora de la data
stabiliri întinderii despăgubirii. De aceea, scurgerea unei anumite perioade de timp,
semnificative, între momentul producerii prejudiciului și cel al pronunțării hotărârii
judecătorești permite creditorului să solicite valorizarea daunelor-interese, adică
actualizarea valorii lor având în vedere indicele de depreciere monetară (de inflație),
indicele prețurilor de consum etc., precum și dobânzi (convenționale sau, în lipsă, legale)
calculate până la data plății efective și integrale a despăgubirilor, de către debitor.
Bibliografie suplimentară 1. L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, Editura
Universul Juridic, București, 2020, p. 209 - 217; 246 - 261.
DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I
CURS 10
REMEDIILE NEEXECUTĂRII CONTRACTULUI (III).
RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ (2).
REZOLUȚIUNEA/REZILIEREA/REDUCEREA PROPORȚIONALĂ A
PROPRIEI PRESTAȚII CORELATIVE A CREDITORULUI.
REMEDIILE NEEXECUTĂRII CONTRACTULUI DE CĂTRE CREDITOR.
ÎNCETAREA CONTRACTULUI
III. Răspunderea contractuală (2)
A. Răspunderea contractuală pentru fapta proprie a debitorului
(continuare)
b) Evaluarea legală a daunelor-interese are ca temei premisa că executarea cu
întârziere a obligațiilor este de natură a genera întotdeauna prejudicii creditorului prin
însuși acest fapt, al întârzierii în executare, care îl pune pe creditor în situația de a nu
putea beneficia, conform așteptărilor sale legitime pe care și le-a prefigurat la momentul
încheierii contractului, la termenul stabilit, de prestația asumată de către debitor;
creditorul este astfel pus atât în imposibilitatea de a se folosi personal de ceea ce
prestația care ar fi trebuit executată de către debitor i-ar fi oferit, precum și de a
valorifica, la rândul lui, superior, această prestație, pentru a obține beneficiile aferente;
pornind de la această ultimă idee, legiuitorul îl creditează pe creditor cu un cuantum
minim al daunelor-interese, la care este îndrituit chiar fără a face dovada existenței
vreunui prejudiciu cauzat prin întârzierea în executare.
Suntem deci în prezența unei prezumții legale absolute privind existența
prejudiciului, precum și întinderea minimă a acestuia, care are ca punct de plecare
faptul vecin și conex al executării tardive a obligației contractuale.
Concluzia este susținută de argumente de text. Astfel, din ambele texte legale
(art. 1535 și art. 1536 Cod civil) rezultă, pe de o parte, faptul că este suficient ca
creditorul să probeze întârzierea în executare, pentru ca el să fie îndreptățit la
dauneinterese care să-i acopere prejudiciile astfel suferite, chiar fără a face dovada
existenței
și a întinderii acestora; în plus, debitorului nu îi este îngăduit să facă proba contrară;
cu alte cuvinte, el nu are dreptul să dovedească nici faptul că creditorului nu i-a fost
cauzat nici un prejudiciu ca urmare a întârzierii în executare, precum nici faptul că
prejudiciul efectiv suferit de către creditor din această cauză este mai mic decât cel
prezumat de către legiuitor. Un astfel de mecanism al dovedirii unui fapt juridic este
specific prezumției legale absolute.
Pe de altă parte, creditorului îi este îngăduit să facă dovada faptului că
prejudiciul suferit de el ca urmare a întârzierii debitorului în executare este mai mare
decât cel prezumat absolut de către legiuitor și să obțină daune-interese în acest
cuantum.
Legiuitorul vine astfel în întâmpinarea creditorului ușurându-i sarcina probei, pe
de o parte, și pe de altă parte, garantându-i dreptul la daune-interese pentru întârzierea
executării, în cuantumul minim stabilit legal.
Astfel, răspunderea contractuală își manifestă funcția reparatorie.
În același timp, funcția preventiv-educativă specifică ambelor forme ale
răspunderii civile, tinde, în materia de interes, să îl disciplineze pe debitor în sensul de
a-și executa la timp obligațiile contractuale, știind de la bun început, adică încă de la
momentul încheierii contractului, că întârzierea în executare îi va atrage răspunderea
contractuală și obligația de a plăti daune-interese în acest sens.
Se înțelege deci că evaluarea legală a daunelor-interese are ca domeniu de
aplicare daunele-interese moratorii, căci numai acestea sunt datorate de către debitor
ca urmare a executării cu întârziere a obligațiilor sale și pot fi cumulate cu această
executare (conformă, din perspectiva cantitativă și din cea calitativă) în natură.
Reamintim succint că o obligație nu poate fi executată silit până ce nu a ajuns la
scadență și astfel creanța corelativă acesteia a devenit exigibilă, conform art. 663
C.pr.civ. Deci, debitorului nu îi poate fi cerută executarea obligației înaintea scadenței.
În măsura în care debitorul execută benevol obligația înaintea scadenței acesteia
(plata anticipată), plata făcută în cunoștință de cauză este una valabilă, dacă obligația,
la data plății, era eficace și părțile nu au convenit contrariul ori aceasta nu rezultă din
natura contractului sau din împrejurările în care a fost încheiat (art. 1496, alin. 1 Cod
civil), sau nedatorată, dacă obligația, la data plății, nu era încă eficace.
Sunt avute aici în vedere obligațiile afectate de modalitatea termenului
suspensiv, indiferent că acesta este stipulat de părți sau este determinat în temeiul
contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanțelor (termenul suspensiv
amână scadența; art. 1414 Cod civil), respectiv acelea afectate de modalitatea condiției
suspensive (care amână eficacitatea însăși a obligației; art. 1400 Cod civil).
De asemenea, scadența obligației poate fi amânată, de către instanța de judecată,
la cererea debitorului, dacă natura prestației sau locul unde urmează a se face plata o
impune (art. 1495, alin. 2 Cod civil).
Concomitent, trebuie avută în vedere și ordinea executării obligațiilor stabilită la
art. 1555 Cod civil, care face ca neexecutarea unei obligații scadente, dar care trebuie
să fie executată ulterior obligației reciproce și corelative, a celeilalte părți, să fie una
justificată, motiv pentru care, într-un astfel de caz, dreptul creditorului la plata de
dauneinterese moratorii nu se naște decât de la data la care el însuși și-a executat propria-i
obligație, care trebuia executată prima.
În mod corespunzător, invocarea întemeiată și legală, de către una dintre părțile
contractante, a excepției de neexecutare a contractului având ca obiect executarea unei
obligații pecuniare va avea ca efect temporizarea forței obligatorii a contractului în
favoarea celui care a invocat excepția până când cealaltă parte contractantă își va fi
executat propria-i obligație scadentă; în tot acest răstimp însă, neexecutarea obligației
scadente a celui care a invocat excepția de neexecutare a contractului este una justificată
și nu dă dreptul la daune-interese creditorului decât începând cu data la care el însuși
și-a executat propria-i obligație.
Invocarea temeinică și legală a imposibilității fortuite temporare de executare,
care l-a împiedicat pe debitor să-și execute obligația la scadență va fi de natură a-l
absolvi pe acesta de plata de daune-interese moratorii pentru întârzierea în executare,
deoarece el nu este culpabil pentru aceasta.
În privința obligațiilor pecuniare, pornind de la alin. 6 al art. 1634 Cod civil,
imposibilitatea fortuită de executare totală și definitivă nu poate fi invocată drept cauză
de stingere a obligației, căci genera non pereunt. Obligațiile de a face, după cum am
văzut, se sting, în principiu, dacă evenimentul fortuit care a generat imposibilitatea de
executare a intervenit înainte ca debitorul să fi fost pus în întârziere (art. 1634, alin. 1
Cod civil), cu consecința că nu se mai poate vorbi, într-un astfel de caz, despre
întârzierea în executare, nemaiexistând obligația de a executa respectiva prestație.
În toate celelalte cazuri decât cele enumerate mai sus, în care scadența obligației
este amânată, obligația trebuie executată de îndată ce aceasta a fost asumată, conform
art. 1495, alin.1 Cod civil.
Așadar, în principiu, scadența obligației coincide cu momentul nașterii acesteia.
Să nu uităm, de asemenea, că termenul suplimentar de executare acordat
debitorului odată cu notificarea de punere în întârziere nu are ca scop rescadențarea
obligației, din moment ce chiar art. 1522, alin. 4 îi conferă creditorului dreptul la
dauneinterese calculate pe parcursul curgerii acestui termen; deci chiar și în cazurile în care
creditorul îl pune în întârziere pe debitor și îi acordă acestuia un termen suplimentar de
executare, daunele-interese moratorii vor curge de la scadență până la executarea
integrală, efectivă a obligației.
Orice executare cu întârziere, nejustificată și /sau culpabilă va da așadar dreptul
creditorului la plata de daune-interese moratorii și, corelativ, va naște în sarcina
debitorului obligația de plată a acestora.
Din punctul de vedere al obiectului obligațiilor pe care legiuitorul le are în vedere
în sensul că întârzierea în executare face să se prezume absolut cauzarea de prejudicii
creditorului și că acestea sunt cel puțin egale cu cuantumul minim stabilit de lege,
distingem între obligațiile pecuniare și obligațiile de a face al căror obiect este
evaluabil în bani.
• Obligațiile pecuniare (art. 1535 Cod civil și O.G. nr. 13/2011 privind
dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești) au ca obiect,
după cum bine știm, plata unei sume de bani. Acestea, prin specificul obiectului
prestației, pot fi executate întotdeauna în natură, nefiind, practic, susceptibile de a fi
executate prin echivalent. Deci executarea conformă a obligației bănești presupune
plata, la scadență, a întregii sume de bani datorate.
Dacă o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la dauneinterese
moratorii.
Data de la care încep să curgă aceste daune-interese moratorii este aceea a
scadenței.
În materie așadar, indiferent dacă obligația pecuniară a fost asumată în exercițiul
activității unei întreprinderi sau nu, daunele-interese moratorii se socotesc începând cu
data scadenței. Apreciem, alăturându-ne opiniilor deja exprimate în acest sens în
literatura juridică și primind cu rezerve opiniile contrare, că, în cazul obligațiilor
pecuniare, dreptul creditorului de a solicita plata acestor daune-interese moratorii nu
este condiționat de îndeplinirea anterioară a formalității punerii în întârziere a
debitorului cu privire la executarea obligației principale. Concluzia răzbate din
formularea pe care legiuitorul a utilizat-o, precum și din modul în care s-a raportat la
momentul de la care încep să fie calculate daunele-interese moratorii, în cuprinsul art.
1535 Cod civil, în comparație cu soluția avansată în materia obligațiilor de a face al
căror obiect este evaluabil în bani, în textul art. 1536 Cod civil. Nu am vedea utilitatea
formalității punerii prealabile în întârziere a debitorului, din moment ce calculul
daunelor-interese se face oricum începând cu ziua scadenței (exclusiv) sau cu cea
imediat următoare scadenței (inclusiv – a se vedea, în acest sens, prevederile art. 1553
Cod civil, privind calculul termenului socotit pe zile).
Data până la care sunt calculate și datorate aceste daune-interese moratorii este
data plății efective și integrale a datoriei (ziua în care s-a făcut plata nu mai intră în
calcul, întrucât, începând cu acea zi, creditorul beneficiază de prestația primită și se
poate folosi de aceasta).
Cuantumul daunelor-interese moratorii este, în principiu, cel convenit de către
părți. Este vorba aici despre convenția accesorie încheiată de către părți odată cu
încheierea contractului sau ulterior acestui moment, dar, în mod necesar, anterior
scadenței, convenția care poartă denumirea de „clauză penală”, prin care părțile
stabilesc anticipat cuantumul daunelor-interese moratorii datorate de către debitor în
cazul întârzierii la plată. O eventuală convenție a părților intervenită după momentul
plății, adică al stingerii integrale, benevole a obligației, de către debitor, cu privire la
cuantumul daunelor-interese pe care acesta le va plăti creditorului pentru executarea cu
întârziere a obligației va constitui o tranzacție. În textul art. 1535 Cod civil, legiuitorul
face vorbire însă despre clauza penală, fapt care rezultă mai ales din textele alin. 2 și 3
ale acestui articol. Desigur, în temeiul principiului autonomiei de voință, respectiv al
celui al libertății de a contracta, nimic nu împiedică părțile să convină asupra înlăturării
efectelor clauzei penale (o astfel de convenție ar constitui un mutuus dissensus),
respectiv să încheie o tranzacție privind suma de bani pe care debitorul o datorează cu
titlu de daune-interese moratorii.
Dacă părțile nu au încheiat o clauză penală privind cuantumul dobânzilor
moratorii, debitorul va datora creditorului daune-interese moratorii în cuantumul
prevăzut de lege.
O.G. nr. 13/2011 reglementează în domeniul dobânzii legale remuneratorii și al
celei penalizatoare pentru obligații bănești.
Potrivit art. 1 din acest act normativ,
(1) Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru
restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei
obligații bănești.
(2) Dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit
termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației,
este denumită dobândă remuneratorie.
(3) Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea
obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.
Așadar, legiuitorul folosește termenul de „dobândă” atât în sensul propriu-zis al
acestuia, acela de dobândă remuneratorie, care reprezintă, practic, costul împrumutului,
și prin care se înțelege se înțeleg nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci și
alte prestații, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent
al folosinței capitalului (art. 2168 Cod civil; alin. 5 al art. 1 din O.G. nr. 13/2011), cât
și în locul daunelor-interese moratorii, utilizând în acest sens sintagma dobândă
penalizatoare.
Apreciem că utilizarea acestei sintagme – dobândă penalizatoare – restrânge
funcțiile tradiționale ale răspunderii contractuale datorate în temeiul clauzei penale, care
se subsumează, în principiu, celor ale răspunderii civile în general – este vorba despre
funcția reparatorie și despre cea preventiv-educativă – doar la cea de-a treia funcție,
care fost asociată acestei răspunderi – funcția punitivă sau sancționatorie – și care, în
răspunderea civilă, nu este manifestă decât cu caracter de excepție.
Pentru lecția de astăzi, pentru noi prezintă interes dobânda penalizatoare, însă,
din pricina faptului că modul de clacul al acesteia este strâns legat de cel al dobânzii
remuneratorii, nu putem eluda discuțiile cu privire la aceasta din urmă. Deci, în cele ce
succed, ne vom referi la modul de calcul al dobânzii remuneratorii, respectiv la cel al
dobânzii penalizatoare, pentru obligațiile bănești, atât pentru cele care decurg din
exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, cât și pentru cele care nu decurg din
exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3, alin. 3 Cod civil, întrucât
însuși legiuitorul face această demarcație, în cuprinsul O.G. nr. 13/2011.
Premisa de la care trebuie să pornim este fixată în cuprinsul art. 2 din O.G. nr.
13/2011, conform căreia, în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor
contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare,
după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti
dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.
În ceea ce privește dobânda penalizatoare, care prezintă interes special pentru
lecția de astăzi, textul art. 1535 Cod civil conține exact aceeași prevedere: cuantumul
acesteia este cel convenit de părți, în principiu, iar, în lipsa acestuia, cel prevăzut de
lege.
Conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011:
(1) Rata dobânzii legale remuneratorii (DLR) se stabilește la nivelul ratei
dobânzii de referință a Băncii Naționale a României (DRBNR), care este rata dobânzii
de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii
Naționale a României.
(2) Rata dobânzii legale penalizatoare (DLP) se stabilește la nivelul ratei
dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale.
(2^1) În raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante,
dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8
puncte procentuale.
(3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu
scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Codul civil, rata dobânzii legale se stabilește
potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.
(4) Nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României va fi
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija Băncii Naționale a
României, ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică monetară se va modifica.
Conform art. 5 din același act normativ,
(1) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu
scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Codul civil, dobânda (este vorba despre
dobânda convențională, care poate fi remuneratorie – DCR - sau penalizatoare - DCP)
nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.
(2) Orice clauză prin care se încalcă dispozițiile alin. (1) este nulă de drept. În
acest caz, creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală.
(3) Valabilitatea nivelului dobânzii convenționale se determină prin raportare la
dobânda legală în vigoare la data stipulării.
Potrivit art. 8, alin. 1 din O.G. nr. 13/2011, regula este că dobânda se va calcula
numai asupra cuantumului sumei împrumutate (datorate).
Cu titlu de excepție, conform alin. 2 al aceluiași text legal, dobânzile
penalizatoare se pot capitaliza și pot produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale
încheiate în acest sens, după scadența lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel
puțin un an. Deci, în primul rând, pentru ca dobânzile penalizatoare să se poată
capitaliza și produce dobânzi, la rândul lor, este nevoie de o convenție specială a părților
în acest sens, în care acestea să prevadă această prerogativă a creditorului, această
modalitate de calcul al dobânzii compuse. În al doilea rând, această convenție specială
nu se poate încheia decât după ce dobânzile penalizatoare au ajuns la scadență, adică,
numai trecerea unui an de la data la care au început să curgă și numai pentru dobânzi
datorate pe cel puțin un an.
Alin. 3 al aceluiași articol statuează că dobânzile remuneratorii se pot capitaliza
și pot produce dobânzi fără restricții.
Este vorba aici despre anatocism, care reprezintă operațiunea juridică prin care
se capitalizează periodic dobânda neachitată la scadență, cuvenită unei sume
împrumutate, operațiune ce se concretizează în cumularea dobânzii scadente și
neachitate cu suma datorată și aplicarea în continuare a dobânzii la valoarea astfel
rezultată. Cu alte cuvinte, într-un contract de împrumut, de exemplu, încheiat pentru o
perioadă de trei ani, în care s-a stipulat o anume dobândă remuneratorie
convențională/an, restituirea sumei împrumutate în rate egale lunare care cuprind atât
suma împrumutată (capitalul) cât și dobânda aferente unei luni, și dreptul creditorului
de a capitaliza dobânda neachitată, la finele fiecărui an; aceasta înseamnă că, dacă, spre
pildă, în primul an al contractului, împrumutatul restituie întregul capital aferent celor
12 luni, însă dobândă aferentă numai a 8 luni, dobânda scadentă și neplătită până la
finele acelui an se adună sumei împrumutate rămase de achitat (adică se capitalizează,
se transformă din dobândă în capital), urmând ca, în următorii doi ani, să se calculeze
și să se perceapă dobândă remuneratorie la întreaga sumă astfel rezultată; în acest fel,
dobânda neplătită la scadență în primul an al contractului ajunge să producă, la rândul
ei, dobânzi.
Având în vedere aceste prevederi legale, este de observat că, în calculul oricărui
tip de dobândă, se pleacă de la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a
României, care reprezintă și nivelul dobânzii legale remuneratorii în raporturile juridice
care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu caracter lucrativ (DLRp = dobânda
legală remuneratorie între profesioniști). Actualmente, rata dobânzii de referință a BNR
este de 2%/an. Vom folosi, pentru exemplificare, această rată, chiar dacă ea este supusă
schimbării periodice.
DLRp = DLR = DRBNR = 2%/an X suma datorată
DLRnp (dobânda legală remuneratorie între neprofesioniști) = DLR – (20% X
DLR) = 2% - (20% X 2%) = 2% - 0,4% = 1,6 %/an X suma datorată
DLPp (dobânda legală penalizatoare între profesioniști) = DRBNR + 8% = 2%
+ 8% = 10%/an X suma datorată
DLPnp (dobânda legală penalizatoare între neprofesioniști) = (DRBNR + 4%) –
20% X (DRBNR + 4%) = (2% + 4%) – 20% X 6% = 6% - 1,2% = 4,8%/an X suma
datorată
În privința dobânzii convenționale, în raporturile juridice care decurg din
exploatarea unei întreprinderi cu caracter lucrativ, acesta este nelimitată.
În schimb, dobânda convențională în raporturile juridice care nu decurg din
exploatarea unei întreprinderi cu caracter lucrativ nu poate depăși cu mai mult de 50%
rata dobânzii legale, indiferent că este vorba despre dobânda remuneratorie sau despre
cea penalizatoare. De unde:
DCRnp (dobânda convențională remuneratorie între neprofesioniști) = MAXIM:
DLRnp + 50% X DLRnp = 1,6% + 50% X 1,6% = 1,6% + 0,8% = 2,4%/an X suma
datorată
DCPnp (dobânda convențională penalizatoare între neprofesioniști) = MAXIM:
DLPnp + 50% X DLPnp = 4,8% + 50% X 4,8% = 4,8% + 2,4% = 7,2%/an X suma
datorată.
Este de reținut sancțiunea legală consacrată pentru încălcarea dispozițiilor
legale prin care se limitează dobânda convențională în raporturile juridice care nu
decurg din exploatarea unei întreprinderi cu caracter lucrativ. Aceasta este nulitatea
absolută a clauzei contractuale prin care se încalcă această limită. În plus față de
nulitatea absolută a clauzei contractuale prin care se stipulează o dobândă remuneratorie
sau penalizatoare mai mare decât cea permisă de lege, intervine și sancțiunea decăderii
creditorului din dreptul de a percepe chiar și dobânda legală, indiferent că aceasta este
remuneratorie sau penalizatoare, după caz.
Conform art. 6 din O.G. nr. 13/2011, dobânda, indiferent că este remuneratorie
sau penalizatoare, se stabilește prin act scris. Sancțiunea nerespectării acestei forme a
înscrisului fie sub semnătură privată, fie autentic, constă în limitarea creditorului la a
percepe exclusiv dobânda legală. Deci creditorul nu poate face dovada cuantumului
dobânzii convenționale cu nici un alt mijloc de probă, decât cu înscrisul în care, prin
acordul părților, a fost stabilită aceasta. Concluzia, în opinia noastră, cu privire la forma
scrisă solicitată prin art. 6 din O.G. nr. 13/2011 a convenției de dobândă, pornind de la
sancțiunea acesteia, este că aceasta este solicitată de către legiuitor ad probationem cu
privire la cuantumul dobânzii convenționale, iar nu la caracterul purtător de dobândă al
obligației. Astfel, părțile pot dovedi, potrivit dreptului comun în materie privind dovada
actelor juridice, conținutul acestora, deci inclusiv existența unei convenții de dobândă,
adică a faptului că obligația debitorului este purtătoare de dobânzi, fie remuneratorii,
fie penalizatoare, însă, cuantumul acestora nu va putea fi dovedit decât cu un înscris din
care să rezulte acordul de voință în acest sens.
Potrivit art. 7 din O.G. nr. 13/2011, precum și art. 2170, prima propoziție Cod
civil, plata anticipată a dobânzii remuneratorii se poate efectua pe cel mult 6 luni,
dobânda astfel încasată nefiind supusă restituirii, indiferent de variațiile ulterioare ale
dobânzii legale.
Revenind al textul art. 1535 Cod civil, conform alin. 2 al acestuia, dacă, înainte
de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală (se are aici în
vedere dobânda legală penalizatoare în raporturile juridice care decurg sau care nu
decurg, după caz, din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, așa cum a fost
calculată în cele ce preced, după cum rezultă din textul art. 10 din O.G. nr. 13/2011:
„Dispozițiile art. 1535 … sunt aplicabile dobânzii penalizatoare”, și ținând seama de
limitările legale impuse în materia dobânzii convenționale penalizatoare), atunci
dobânda penalizatoare este datorată la nivelul aplicabil înainte de scadență.
Deci, dacă, în contractul încheiat între ele, părțile nu au inserat o clauză penală
(privind dobânda penalizatoare), însă au prevăzut o clauză de dobândă privind dobânda
remuneratorie, iar cuantumul acesteia este mai mare decât dobânda legală penalizatoare,
atunci și dobânda penalizatoare se va datora la nivelul aceluiași cuantum la care părțile,
prin acordul lor de voință, au stabilit costul împrumutului. Explicația alegerii făcute de
către legiuitor este destul de simplă: dacă, la data încheierii contractului, părțile au
convenit că echivalentul folosinței capitalului pus la dispoziția debitorului de către
creditor este într-un anumit cuantum, este firesc ca privarea creditorului de bunul său,
prin neplata la scadență a sumei datorate, de către debitor, să-l coste pe acesta din urmă
tot atât cât l-a costat și înainte de scadență, prezumându-se că, pentru creditor, valoarea
folosinței capitalului respectiv este aceeași și după scadență ca la data încheierii
contractului.
Conform alin. 3 al art. 1535 Cod civil, dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii
mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la
daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.
Așadar, în ipoteza în care, în contractul încheiat între ele, părțile nu au stipulat o
clauză penală (privind dobânda penalizatoare), respectiv nici o clauză de dobândă
remuneratorie (deci obligația nu este purtătoare de astfel de dobânzi), sau au stipulat o
astfel de clauză de dobândă remuneratorie, însă cuantumul dobânzii remuneratorii este
inferior dobânzii legale penalizatoare (precizăm, din nou, că se are aici în vedere
dobânda legală penalizatoare în raporturile juridice care decurg sau care nu decurg, după
caz, din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, așa cum a fost calculată în cele
ce preced, după cum rezultă din textul art. 10 din O.G. nr. 13/2011: „Dispozițiile art.
1535 … sunt aplicabile dobânzii penalizatoare”, și ținând seama de limitările legale
impuse în materia dobânzii convenționale penalizatoare), creditorul are dreptul la
dobânzi penalizatoare în cuantumul dobânzii legale penalizatoare, fără a trebui să
probeze, în acest sens, existența sau întinderea prejudiciului suferit prin întârzierea
executării. Dacă însă, urmare a executării tardive a obligației, creditorul a suferit un
prejudiciu superior cuantumului dobânzii legale penalizatoare, acesta, sub condiția
dovedirii respectivului prejudiciu și a întinderii lui, are dreptul la daune-interese
moratorii pentru acoperirea integrală a prejudiciului.
• Obligațiile de a face al căror obiect este evaluabil în bani, în măsura în
care sunt executate cu întârziere, dau întotdeauna creditorului dreptul de a percepe
daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în
întârziere asupra echivalentului în bani al obligației, cu excepția cazului în care s-a
stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de
întârzierea în executarea obligației (art. 1536 Cod civil).
O primă observație care se poate face referitor la prevederea legală în discuție
este aceea că domeniul său de aplicare trebuie limitat la obligațiile de a face al căror
obiect este evaluabil în bani, căci textul face vorbire expresă despre „echivalentul în
bani al obligației”, ceea ce înseamnă că acesta trebuie să fie determinabil.
Echivalentul în bani al obligației neexecutate la termen nu reprezintă prețul pe
care creditorul l-a plătit sau la care s-a angajat în contraprestație, ci contravaloarea, pe
piața bunului sau a serviciului respectiv, a prestației care constituie obiectul obligației
respective. Soluția adoptată de către legiuitor este explicabilă relativ facil: creditorul a
fost lipsit, pentru perioada de timp cuprinsă între data scadenței și aceea a executării
obligației de către debitor de însăși prestația datorată de acesta, pe care, dacă ar fi
beneficiat la timp de ea, ar fi valorificat-o obținând un beneficiu cel puțin egal cu
dobânda legală calculată la valoarea de piață a acestei prestații, pentru toată perioada
întârzierii în executare.
Spre deosebire de obligațiile pecuniare, în cazul obligațiilor de a face dauneleinterese
moratorii curg numai de la data punerii prealabile în întârziere a debitorului.
Dobânda legală la care face trimitere textul art. 1536 Cod civil este cea
prevăzută în O.G. nr. 13/2011 cu titlu de dobândă penalizatoare și se calculează
conform formulelor mai sus arătate, ținând seama de faptul că obligația a fost sau nu
asumată într-un raport juridic care decurge din exploatarea unei întreprinderi cu caracter
lucrativ. Definiția însăși a dobânzii penalizatoare, conținută în art. 1, alin. 3 din O.G.
nr. 13/2011, este cea care se calează exact pe ipoteza descrisă de art. 1536 Cod civil,
care se referă la o dobândă datorată de la data scadenței până la aceea a executării
obligației. Art. 10 din O.G. nr. 13/2011 nu împiedică aplicarea art. 1536 Cod civil
dobânzii penalizatoare, ci doar restrânge sfera de aplicare a art. 1535, respectiv a art.
1538 – 1543 la dobânda penalizatoare, arătând că acestea nu sunt aplicabile dobânzii
remuneratorii. În pofida a ceea ce arată titlul O.G. nr. 13/2011, care îi circumscrie
domeniul de aplicare exclusiv la obligațiile bănești, de lege lata nu există o altă
reglementare în materie. Chiar Banca Națională a României, în documentele sale
oficiale, trimiterile pe care le face la dobânda legală sunt cele referitoare la O.G. nr.
13/2011. Acestea sunt motivele pentru care apreciem că textele O.G nr. 13/2011 sunt
aplicabile și art. 1536 Cod civil.
Dacă creditorul va putea face dovada unui prejudiciu superior cuantumului
dobânzii legale, cauzat prin întârzierea în executare, atunci el va fi îndreptățit la
dauneinterese moratorii în cuantumul necesar a acoperi respectivul prejudiciu.
De asemenea, dacă, în contractul încheiat între părți, a fost stipulată o clauză
penală în care au fost fixate daunele-interese moratorii datorate de către debitor în
ipoteza întârzierii în executare, atunci creditorul are dreptul la a pretinde de la debitor
aceste daune-interese, fără a fi nevoit, în acest sens, să dovedească existența sau
întinderea vreunui prejudiciu (art.1538, alin. 4 Cod civil).
Am concluzionat, când am vorbit despre daunele-interese moratorii, că acestea
se cumulează întotdeauna cu executarea în natură, nefiind susceptibile de a fi cumulate
cu executarea prin echivalent (care va fi alăturată daunelor-interese compensatorii) sau
cu daunele-interese compensatorii. Din această cauză, nu suntem în ipoteza
reglementată de art. 1536 Cod civil dacă, după ce debitorul a fost pus în întârziere
solicitându-i-se să execute în natură prestația de a face la care s-a obligat, intervine un
eveniment fortuit care determină imposibilitatea de executare în natură, acesta urmând
a fi ținut, în principiu, la executarea prin echivalent a obligației sale (art. 1634, alin. 1
Cod civil), cu excepția cazului în care dovedește faptul că, chiar dacă ar fi executat la
termen, din pricina evenimentului fortuit, creditorul tot nu s-ar fi bucurat de prestație
(art. 1634, alin. 2 Cod civil), dacă nu cumva debitorul și-a asumat respectivul eveniment
fortuit și executarea chiar și în ipoteza producerii acestuia (obligație de rezultat
absolută). Executarea prin echivalent presupune, așa cum am văzut deja, plata unei
sume de bani în locul prestației inițiale. Deci, dacă creditorul optează pentru acest
remediu contractual, ipoteza exclude aplicabilitatea art. 1536 Cod civil, căci, în speță,
nu mai există o executare în natură a obligației cu care daunele-interese moratorii să
poată fi cumulate; urmează că neexecutarea, la data scadenței inițiale, de către debitor,
a obligației de a face care între timp a devenit imposibil de executat, dă creditorului
dreptul de a solicita executarea prin echivalent și daune-interese compensatorii, în care
vor fi incluse toate despăgubirile datorate pentru prejudiciile cauzate pentru
neexecutarea de bună voie a obligației, înainte ca aceasta să devină imposibil de
executat, aplicându-se, după caz, dispozițiile art. 892 C.pr.civ. La acestea se pot adăuga
penalitățile de executare care au fost eventual percepute, în temeiul art. 906 C.pr.civ.,
înainte ca obligația să devină imposibil de executat în natură. Explicația cumulării
executării prin echivalent cu daunele-interese și cu penalitățile de executare este destul
de simplă: fiecare dintre aceste sume de bani percepute debitorului au un rol distinct de
cel al celorlalte, îndeplinind o funcție proprie: executarea prin echivalent îndeplinește o
funcție compensatorie (de plată), așezând creditorul în poziția în care s-ar fi aflat dacă
ar fi primit, în natură, prestația; daunele-interese îndeplinesc o funcție reparatorie,
complinind insuficiența executării prin echivalent, care se mărginește la valoarea de
înlocuire a prestației, la data plății, însă nu acoperă prejudiciile cauzate creditorului prin
neexecutarea în natură (damnum emergenes, lucrum cessans, eventualele cheltuieli
făcute cu evitarea sau micșorarea prejudiciului); penalitățile de executare îndeplinesc o
funcție cominatorie, fiind menite doar pentru a înfrânge rezistența debitorului și al
convinge să-și execute obligația astfel cum și-a asumat-o (rolul acesteia transpare clar
din textul art. 906 C.pr.civ., dar mai ales din cel al alin. 5 al acestuia, conform căruia
înlăturarea sau reducerea penalității, pe calea contestației la executare, se poate face, în
primul rând, numai dacă debitorul și-a executat obligația prevăzută în titlul executoriu
și, în al doilea rând, numai dacă acesta dovedește existența unor motive temeinice care
au justificat întârzierea executării; deci micșorarea sarcinii sale patrimoniale nu are nici
o legătură cu cuantumul prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a întârzierii în
executare, ci doar cu faptul întârzierii, de unde, aceste penalități nu joacă nici un rol în
repararea prejudiciului, ci doar în constrângerea debitorului la executare).
c) Evaluarea convențională a daunelor interese este reglementată, sub titlul
Clauza penală și arvuna, la art. 1538 – 1546 Cod civil.
Așa cum am antamat deja, părțile contractante pot, în temeiul libertății
contractuale și al autonomiei de voință, să stipuleze, cu forță obligatorie, în contractul
încheiat între ele, felul și/sau cuantumul despăgubirilor datorate de către debitor în cazul
în care acesta nu își execută nejustificat sau culpabil obligațiile contractuale.
Acest lucru se poate realiza fie prin intermediul clauzei penale (art. 1538 – 1543
Cod civil), fie prin acela al clauzei de arvună (art. 1544 – 1546 Cod civil).
Ambele aceste clauze, deși poartă această denumire, se pot materializa în
convenții separate față de contractul principal, însă ele vor avea întotdeauna, indiferent
de forma lor de obiectivare, un caracter accesoriu acestuia.
Art. 1540 Cod civil, în materia clauzei penale, stipulează, în acest sens, că
nulitatea obligației principale o atrage pe aceea a clauzei penale, însă nulitatea clauzei
penale nu o atrage pe aceea a obligației principale.
În același sens poate fi interpretat și textul art. 1546 Cod civil, în materia arvunei,
potrivit căruia arvuna se restituie când contractul încetează din cauze ce nu atrag
răspunderea vreuneia dintre părți, convenția de arvună pierzându-și astfel cauza (ar
putea intra în această sferă și desființarea retroactivă a contractului pe temei de nulitate,
dar și pe temeiul imposibilității fortuite de executare, spre exemplu; textul analizat însă
nu își reduce domeniul de aplicare doar la ipotezele de desființare a contractului, acesta
făcând vorbire despre cauze de încetare a contractului, trimițând astfel la art. 1321 Cod
civil, unde se enumeră, drept cauze de încetare: executarea, acordul de voință al părților,
denunțarea unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției;
vom vedea însă că nu toate aceste cauze de încetare vor avea ca efect și restituirea
arvunei, chiar dacă ele nu atrag răspunderea vreuneia dintre părți).
Așadar, existența ambelor convenții este guvernată de principiul accesorium
sequitur principalem (obligația accesorie urmează soarta obligației principale).
Caracterul accesoriu al clauzei de arvună, respectiv al clauzei penale prezintă
însă anumite particularități, indicând astfel o relativă autonomie a acestor convenții
față de convenția principală, explicată prin aceea că, întrucât una dintre funcțiile pe
care ambele aceste forme de răspundere contractuală o îndeplinesc este aceea
reparatorie, remediul daunelor-interese este compatibil cu orice alt remediu. Din această
cauză, potrivit textului art. 1538, alin. 5 Cod civil, în materia clauzei penale, se prevede
expres că aceasta supraviețuiește rezoluțiunii/rezilierii contractului din culpa
debitorului. La fel, în materia clauzei de arvună, interpretarea per a contrario a art. 1546
Cod civil, mai sus discutat, dar și lecturarea art. 1544, alin. 2 Cod civil conduc la aceeași
concluzie.
Fiind forme de răspundere contractuală, practic, rolul lor este jucat exact în
ipoteza în care debitorul nu își execută culpabil obligațiile contractuale (în privința
arvunei, avem în vedere, în acest sens, numai arvuna confirmatorie, nu și pe cea
penalizatoare). Astfel alin. 2 al art. 1540 Cod civil, în materia clauzei penale, prevede
că penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligației a devenit imposibilă
din cauze neimputabile debitorului (este vorba despre ipotezele identificate ca
reprezentând cazuri de neexecutare nejustificată și neculpabilă a obligației, întâlnite în
situația obligațiilor de rezultat absolute când, din pricina producerii unui eveniment
fortuit, acestea devin imposibil de executat în natură, însă imprevizibilitatea
evenimentului respectiv la momentul încheierii contractului fac ca neexecutarea în
natură a obligației, deși nejustificată, să nu-i poată fi imputată debitorului, neputândui-se
reține culpa în acest sens). Asemenea, art. 1546 Cod civil, în materia arvunei
confirmatorii, stipulează că arvuna se restituie, deci nu există temei al reținerii acesteia,
în situațiile în care contractul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia
dintre părți (per a contrario, arvuna se reține, dacă încetarea contractului este cauzată
de conduita debitorului care îi atrage răspunderea contractuală a acestuia). Ambele
instituții juridice analizate așadar sunt strâns legate de ideea de neexecutare culpabilă
a obligațiilor de către debitor, căci atât imputabilitatea la care se referă art. 1540, alin.
2, cât și răspunderea la care face trimitere art. 1546 Cod civil au în vedere legătura
subiectivă stabilită între debitor și fapta ilicită contractuală a neexecutării (cu aceeași
precizare, că, în privința arvunei, avem în vedere, în acest sens, numai arvuna
confirmatorie, nu și pe cea penalizatoare).
Ambele clauze contractuale pot fi activate și produc efecte fără ca, pentru
aceasta, creditorul să fie nevoit să facă, în prealabil, dovada existenței și/sau a
cuantumului prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor
contractuale de către debitor. De asemenea, activarea ambelor clauze poate fi făcută
chiar în lipsa oricărui prejudiciu, în considerarea funcției punitive a ambelor instituții
juridice. În materia clauzei penale, acest lucru rezultă clar din art. 1538, alin. 4 Cod
civil. În materia clauzei de arvună (avem în vedere, în acest sens, numai arvuna
confirmatorie, nu și pe cea penalizatoare), întregul său mecanism, astfel cum este
reglementat de art. 1544 Cod civil, relevă faptul că aceasta este datorată creditorului
independent de dovada existenței și/sau a cuantumului prejudiciului; chiar rolul arvunei
confirmatorii este acela de a pre-evalua cuantumul despăgubirilor pe care debitorul le
datorează creditorului în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale, exact
ca în cazul clauzei penale. De aceea, pentru a obține despăgubirea datorată în temeiul
clauzei penale sau în cel al arvunei confirmatorii, este suficient ca creditorul să facă
dovada neexecutării lato sensu culpabile a obligațiilor contractuale de către debitor.
Soluția aleasă de către legiuitor este explicabilă destul de facil, dacă ne raportăm la
dispozițiile art. 1533 Cod civil, care dispun, reamintim, că, în temeiul răspunderii
contractuale, sunt reparabile doar prejudiciile care au fost sau care puteau fi prevăzute,
la data încheierii contractului, de către debitor. Or, fiind chemat să-și dea
consimțământul (odată cu încheierea contractului sau ulterior, dar înaintea neexecutării
acestuia) cu privire fie la clauza penală, fie la cea de arvună, debitorul prevede, fără
îndoială, încă de la momentul respectiv, valoarea întinderii prejudiciului pe care
creditorul o atașează neexecutării, chiar dacă, in concreto, ca urmare a neexecutării,
acest prejudiciu nici nu există măcar. De cele mai multe ori, clauza penală este solicitată
a fi introdusă în contract de către creditor, care dorește astfel să exercite asupra
debitorului o anumită presiune psihologică, pentru a-l determina să-și execute conform
obligația principală asumată; de aceea, cuantumul valoric al clauzei penale depășește,
în mod constant, valoarea eventualului prejudiciu suferit de către creditor ca urmare a
neexecutării; clauza de arvună, de asemenea, va supune debitorul culpabil la pierderea
sumei de bani sau a bunurilor fungibile date cu acest titlu, în cuantum îndoit; acestea
sunt aspecte de natură să asigure funcția cominatorie a ambelor acestor instituții
juridice. Forța obligatorie a contractului îl obligă pe debitor să presteze sau să lase,
după caz, în favoarea creditorului, ceea ce s-a angajat în schimbul neexecutării culpabile
a obligației principale, asumându-și în deplină cunoștință de cauză executarea acestei
prestații. În felul acesta, ambele părți au dat dovadă de prudență la momentul încheierii
contractului, stabilind detaliat chiar și efectele răspunderii contractuale a celei care nuși
execută culpabil obligațiile asumate. Într-o atare situație, obligarea creditorului la
dovada existenței, respectiv a cuantumului prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării
nu se mai justifică.
Ambele instituții juridice (clauza penală și arvuna confirmatorie) analizate
prezintă asemănări și în planul funcțiilor pe care le îndeplinesc, explicabile întrucât atât
clauza penală, cât și clauza de arvună confirmatorie sunt forme ale răspunderii civile
contractuale, având scopul (comun), așa cum am arătat deja, de a pre-evalua
convențional felul și cuantumul despăgubirilor datorate creditorului în caz de
neexecutare culpabilă a contractului de către debitor. Este vorba despre funcțiile
reparatorie (subliniind efectul de reparare a prejudiciului cauzat creditorului),
penalizatoare (revelând efectul punitiv, de sancționare a conduitei culpabile a
debitorului, funcție care, în materie, o completează sau o particularizează pe cea
preventiv-educativă caracteristică răspunderii civile în general), dar și o funcție
cominatorie, de presiune psihologică asupra debitorului, care le distinge în cadrul
răspunderii contractuale.
Ceea ce este foarte important de reținut, în privința atât a clauzei penale, cât și în
cea a clauzei de arvună confirmatorie, este faptul că ambele sunt forme de manifestare
a răspunderii contractuale, motiv pentru care, pentru a fi accesate, este nevoie ca toate
condițiile răspunderii contractuale să fie îndeplinite.
Dincolo însă de aceste similitudini dintre clauza penală și clauza de arvună
(confirmatorie), fiecare dintre cele două instituții juridică prezintă particularități care
le individualizează și de care ne vom ocupa în cele ce succed.
• Clauza penală, conform art. 1538, alin. 1 Cod civil, este aceea prin care
părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării
obligației principale.
Așadar, este de reținut că părțile pot stipula cu titlu de despăgubiri nu numai plata
unei sume de bani, ci și orice altă prestație care este în măsură să-i asigure, până la urmă,
creditorului obligației neexecutate culpabil de către debitor atât repararea prejudiciului
cauzat astfel de către debitor, cât și satisfacția sancționării acestuia din urmă pentru
conduita sa culpabilă, dar și garanția că debitorul, în momentul încheierii contractului,
realizează valoarea subiectivă pe care creditorul o atașează prestației debitorului, deci
executării conforme a contractului. Practic, cuantumul clauzei penale, raportat la
valoarea reală a prestației debitorului, este un indicator al așteptărilor legitime ale
creditorului din momentul încheierii contractului. deci, părțile pot stipula ca obiect al
clauzei penale atât plata unei sume de bani, cât și executarea unei prestații de a da,
precum și/sau a uneia de a face. Tot o clauză penală este și aceea descrisă la alin. 5 al
art. 1538 Cod civil, care se referă la clauza prin care creditorul este îndreptățit ca, în
cazul rezoluțiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata
parțială făcută de acesta din urmă, fiind exceptată expres, într-o asemenea ipoteză,
aplicarea dispozițiilor privitoare la arvună.
Ne aflăm, în clauza penală, în ipoteza pre-stabilirii, respectiv a pre-evaluării,
prin acordul de voințe al părților, a felului și al cuantumului despăgubirilor datorate de
către debitor în caz de neexecutare culpabilă a obligației sale.
Deși din nici un text care reglementează în materia clauzei penale nu transpare
acest lucru, plecând de la dispozițiile art. 1226, alin. 2 Cod civil, apreciem, alături de
alți autori, că penalitatea poate fi ori determinată (arătându-se, în clar, cuantumul
acesteia, în însuși cuprinsul clauzei penale) ori determinabilă (fixându-se, în cuprinsul
clauzei penale, criterii de calcul al întinderii penalității), stabilirea sa putând fi
încredințată chiar și unui terț. Desigur, operând cu criteriile de determinare a
cuantumului penalității, judecătorul o va putea lichida (determina întinderea acesteia).
Cum funcționează clauza penală?
În nici un caz clauza penală nu transformă obligația principală în una alternativă
sau în una facultativă. În acest sens, debitorul nu are dreptul de a alege să execute
clauza penală, în defavoarea executării în natură a înseși prestației asumate
contractual (art. 1538, alin. 3 Cod civil).
În schimb, pornind de la dreptul de opțiune al creditorului între mai multe
remedii contractuale pe care le poate accesa aflându-se într-un anume scenariu (drept
de opțiune consacrat expres la art. 1516, alin. 2 Cod civil), textul art. 1538, alin. 2 Cod
civil îi conferă creditorului un drept de opțiune între a cere, în caz de neexecutare
culpabilă a obligației de către debitor, fie executarea silită în natură a obligației
principale, fie clauza penală.
Clauza penală, fiindcă este destinată să-i acopere creditorului prejudiciile
suferite ca urmare a neexecutării conforme a contractului de către debitor, va putea fi
cumulată cu remediul rezoluțiunii/rezilierii, dacă sunt îndeplinite, bineînțeles, condițiile
de accesare a acestui remediu
Clauza penală poate îndeplini o funcție compensatorie (sau de plată), caz în care
ea va fi stipulată cu titlu de daune-interese destinate să compenseze neexecutarea în
natură a obligației principale. Într-un astfel de caz, este de la sine înțeles că ea nu va
putea fi cumulată cu însăși executarea în natură, precum nici cu alte daune-interese
compensatorii (art. 1539, prima frază Cod civil). Dacă însă există o executare parțială
sau defectuoasă în natură, clauza penală poate fi cumulată cu aceasta, însă doar
parțial, scăzându-se din valoarea ei aceea a beneficiului asigurat creditorului în urma
executării respective în natură, pentru a preveni astfel îmbogățirea fără justă cauză a
acestuia. Deci ea se va reduce proporţional cu beneficiul pe care executarea parţială l-a
procurat creditorului.
Funcția reparatorie a clauzei penale se manifestă în situația în care aceasta este
destinată a acoperi prejudiciile cauzate prin întârzierea în executare, adică rolul ei este
acela al daunelor-interese moratorii, fixând o dobândă penalizatoare, potrivit O.G. nr.
13/2011. Într-o astfel de situație, este clar că ea se poate cumula cu executarea tardivă,
culpabilă, în natură a obligație principale (art. 1539 Cod civil).
Aceeași funcție și cu același efect, al posibilității cumulării clauzei penale cu
executarea în natură, o îndeplinește clauza penală stipulată cu titlu de daune-interese
pentru neexecutarea obligației în locul stabilit convențional, când debitorul execută
obligația în natură, însă, culpabil, nu o face la locul în care părțile au stabilit în contract
că reprezintă locul executării acesteia (art. 1539 Cod civil). Cu toate acestea, în acest
caz, creditorul poate solicita activarea și cumularea clauzei penale cu executarea în
natură numai dacă nu renunță la acest drept (atenție: potrivit art. 13 Cod civil, renunțarea
la un drept nu se prezumă, aceasta trebuie să fie expresă) sau dacă nu acceptă, fără
rezerve, executarea obligației, de unde această din urmă ipoteză este asimilată renunțării
la dreptul de a invoca clauza penală (art. 1539, fraza a doua, in fine Cod civil).
Cuantumul penalității prevăzute în clauza penală se impune debitorului cu forța
obligatorie a contratului.
De asemenea, în temeiul aceluiași principiu, instanța nu poate reduce
penalitatea.
Prin excepție, potrivit art. 1541 Cod civil, instanța poate reduce penalitatea
când:
• obligația principală a fost executată în parte și această executare a
profitat creditorului;
• penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de
părți la încheierea contractului, caz în care penalitatea astfel redusă trebuie să rămână
superioară obligație principale.
Conform alin. 3 al aceluiași text normativ, orice stipulație contrară se consideră
nescrisă, deci părțile nu pot, prin convenția lor, să înlăture această putere a judecătorului
de a reduce, exclusiv în cazurile arătate, cuantumul penalității.
Prima ipoteză nu ridică probleme deosebite; soluția deja a fost antamată cu
prilejul discuției purtate pe marginea posibilității de a cumula clauza penală cu
executarea în natură.
Cea de-a doua ipoteză însă va ridica, în practică, destule probleme.
Ce se poate obține din analiza textului legal?
Legiuitorul are ca punct de reper în aprecierea excesivității penalității prejudiciul
ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. Se observă o distanțare (nu știm
dacă în mod conștient sau nu) de textul art. 1533 Cod civil, unde este fixată limita
prejudiciilor pe care debitorul este ținut să le repare la aceea a prejudiciului pe care el,
iar nu părțile, l-a prevăzut sau putea să-l prevadă la momentul încheierii contractului.
Explicația soluției adoptate de către legiuitor, pe care noi o întrevedem, la acest
moment, ar putea privi diferența de ipoteze de lucru: în cea descrisă la art. 1533 Cod
civil, debitorul se angajează la a executa obligația principală și, în acest sens, după cum
am văzut deja, este chemat singur să-și prefigureze setul de diligențe necesare în acest
scop, precum și întinderea prejudiciilor pe care le-ar putea cauza prin neexecutare; în
cea configurată în art. 1541, alin. 1, lit. b, se are în vedere premisa că clauza penală este
rezultatul acordului de voințe al ambelor părți contractante și că, la fixarea acesteia, au
fost avute în vedere nu numai prejudiciile pe care debitorul le putea prevedea la
momentul încheierii contractului, dar și pe acelea pe care creditorul le-a atașat
neexecutării culpabile a obligației de către debitor, rezultând că tot ceea ce depășește
această valoare asigură, în fapt, funcția cominatorie, represivă a clauzei penale.
Pentru a nu înlătura totuși complet această funcție cominatorie din ființa clauzei
penale, care trebuie să rămână un instrument eficace pentru asigurarea executării
obligațiilor de către debitor, instanței de judecată care apreciază că penalitatea este vădit
excesivă față de nivelul prejudiciului pe care părțile puteau să-l prevadă la momentul
încheierii contractului îi este prohibit să o reducă sub nivelul obligației principale,
trebuind să rămână superioară acesteia.
Cea mai importantă chestiune legată de clauza penală este de a decela cu
acuratețe care a fost voința comună a părților: rolul clauzei penale este acela
compensatoriu (de plată) sau cel reparatoriu ori cel punitiv; importanța distincției rezidă
în aceea că, în funcție de natura clauzei penale, prestația execută în temeiul acesteia va
putea fi cumulată sau nu cu plata altor sume de bani, care îndeplinesc alte funcții decât
pe cea asigurată, în concret, de cauza penală respectivă.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere, în Decizia nr.
16/2017, pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
posibilitatea cumulării penalităților de executare percepute debitorului în temeiul art.
906 C.pr.civ. cu daunele-interese plătite creditorului, care, în opinia noastră, pot fi
concretizarea chiar a unei clauze penale. Redăm în cele ce urmează considerentele
deciziei, care nu necesită comentarii suplimentare.
„71. Penalităţile sunt un mijloc juridic lăsat la îndemâna creditorului, reglementat
de legiuitor cu scopul de a obţine constrângerea debitorului la executarea în natură a
obligaţiei cu caracter personal, fără a reprezenta valoarea prejudiciului suferit de
creditor.
72. Obţinerea unor încheieri definitive, periodice, care să stabilească suma finală
datorată de debitor cu titlu de penalităţi s-ar îndepărta de la scopul reglementării
penalităţilor şi ar diminua efectul de mijloc de constrângere pe care acesta îl au: ele şiau
atins scopul pentru care au fost reglementate prin stabilirea lor de către instanţa de
executare [art. 906 alin.(1) din Codul de procedură civilă], iar apoi prin transformarea
lor într-o sumă definitivă [art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă] şi s-ar putea
dovedi ineficiente sub aspectul constrângerii debitorului la executarea obligaţiei, în
condiţiile în care creditorul ar recurge periodic la formularea de cereri de stabilire a unor
sume finale datorate de debitor cu titlu de penalitate, pe care să le execute silit în mod
direct. În plus, debitorul ar putea opta pentru neexecutare, expunându-se, cel mult,
riscului de a plăti, periodic, o sumă de bani cu titlu de penalităţi.
73. După pronunţarea unei încheieri de stabilire a sumei definitive datorate cu
titlu de penalităţi, creditorul poate solicita obligarea debitorului la repararea
prejudiciului rezultat din neexecutarea unei obligaţii cu caracter personal, în condiţiile
art. 892 din Codul de procedură civilă şi ale dreptului material.
74. Aceasta, deoarece mijlocul procedural prevăzut de art. 906 din Codul de
procedură civilă este complementar celui reglementat de art. 892 din Codul de
procedură civilă. Cel din urmă are drept scop acoperirea prejudiciului cauzat
creditorului prin neexecutarea de bunăvoie de către debitor a obligaţiei ce implică faptul
său personal, constituind temeiul pentru acordarea despăgubirilor destinate acoperirii
acestui prejudiciu, în timp ce penalitatea reprezintă o sancţiune pentru nerespectarea
aceleiaşi obligaţii, de natură să îl constrângă pe debitor să execute în natură obligaţia
stabilită în sarcina sa.
75. În consecinţă, cât timp penalităţile nu au un caracter reparator, nu au drept
scop acoperirea prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de
constrângere indirect pentru asigurarea executării în natură a obligaţiilor, ele se pot
acorda independent de despăgubirile la care creditorul este îndreptăţit în temeiul art.
892 din Codul de procedură civilă, cele două categorii de sume având o natură şi o
finalitate juridică diferite. Din acest motiv, dispoziţiile de drept material şi procesual
permit concurenţa daunelor interese moratorii sau compensatorii cu sumele de bani
acordate cu titlu de penalităţi (art. 1.516 din Codul civil, art. 892 din Codul de procedură
civilă şi art. 906 din Codul de procedură civilă).
76. Interpretarea propusă nu prejudiciază interesele creditorului şi asigură
respectarea dreptului acestuia de a obţine "îndeplinirea integrală, exactă şi la timp"
(conform art. 1.516 din Codul civil) a obligaţiei înscrise în titlul executoriu, ca principiu
ce trebuie să guverneze faza de executare a procesului civil. Argumentele expuse, legate
de natura diferită a penalităţilor - mijloc juridic menit să asigure executarea în natură,
fără a avea caracter reparator, şi cea a despăgubirilor - echivalent al prejudiciului suferit
de creditor ca efect al neexecutării obligaţiei de către debitor, precum şi dispoziţiile art.
906 alin. (7) din Codul de procedură civilă demonstrează lipsa prejudiciului creditorului
în cazul în care se admite posibilitatea formulării unei singure cereri întemeiate pe art.
906 alin. (4) din Codul de procedură civilă prin care creditorul poate solicita stabilirea
sumei definitive cu titlu de penalitate. Ulterior pronunţării încheierii prin care se
stabileşte suma definitivă datorată de debitor cu titlu de penalitate, creditorul se poate
adresa instanţei cu o cerere prin care să solicite acordarea despăgubirilor pentru
acoperirea prejudiciului rezultat din neexecutare, în condiţiile art. 892 din Codul de
procedură civilă şi ale dreptului material”.
De asemenea, plecând de la premisa că actualizarea la inflație are, cum sugerează
chiar denumirea, finalitatea aducerii creanței la valoarea ei reală, în aceeași expresie
economică din momentul stabilirii ei, fără altă componentă adăugată (protejându-se,
astfel, interesele creditorului, care nu trebuie să suporte din patrimoniul propriu, fără o
culpă a sa, efectele devalorizării monedei), având în vedere că, atunci când se vorbește
despre daunele interese moratorii (care pot face obiectul unei clauze penale moratorii),
discuția este plasată pe tărâmul unei reparații a prejudiciului creat prin neexecutarea la
timp a creanței bănești, de această dată sub forma beneficiului nerealizat, care, potrivit
legii aplicabile, se calculează potrivit art. 1535 Cod civil și O.G. Nr. 13/2011,
actualizarea sumei de bani datorate creditorului cu rata inflației (=valorizarea creanței)
va putea fi cumulată cu daunele-interese moratorii pentru executarea cu întârziere a
obligației bănești.
În fine, se impune a se face câteva precizări legate de funcționarea clauzei penale
în situațiile speciale în care obligația principală este fie indivizibilă, fie divizibilă.
Dacă obligația principală este indivizibilă, fără însă a fi solidară, iar
neexecutarea acesteia rezultă din fapta unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi
cerută fie în totalitate celui care nu a executat, fie celorlalți codebitori, fiecăruia pentru
partea sa. Aceștia păstrează dreptul de regres în contra celui care a provocat
neexecutarea (art. 1542 Cod civil).
Dacă obligația principală este divizibilă, penalitatea este, de asemenea,
divizibilă, fiind suportată numai de către codebitorul care este vinovat de neexecutare
și numai pentru partea de care acesta este ținut. Dacă însă clauza penală a fost prevăzută
pentru a împiedica o plată parțială, iar unul dintre codebitori a împiedicat executarea
obligației în totalitate, întreaga penalitate poate cerută acestuia din urmă, iar de la ceilalți
codebitori numai proporțional cu partea fiecăruia din datorie, fără a limita regresul
acestora împotriva celui care nu a executat obligația (art. 1543 Cod civil).
• Clauza de arvună este reglementată la art. 1544 – 1546 Cod civil putând
îmbrăca, după cum am antamat deja, fie forma unei clauze de arvună confirmatorie, fie
pe aceea a unei clauze de arvună penalizatoare.
Conform art. 1544 Cod civil, care reglementează arvuna confirmatorie, aceasta
reprezintă clauza prin care, la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte, cu
acest titlu (de arvună), o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, care, în caz de
executare, va fi ori imputată asupra prestației datorate în temeiul contractului principal,
ori restituită, după caz.
Deci, în primul rând, pentru a ne afla în prezența unei clauze de arvună și nu în
aceea a unei clauze de avans (avansul reprezintă parte din preț), este necesar ca părțile
contractante să stipuleze expressis verbis acest titlu, de arvună, al sumei de bani sau al
cantității de bunuri fungibile date celeilalte părți.
Apoi, suma de bani sau cantitatea de bunuri fungibile care fac obiectul arvunei
trebuie date celeilalte părți la momentul încheierii contractului principal, de unde
rezultă că convenția de arvună este un contract real, motiv pentru care acordul de voințe
al părților acestei convenții neînsoțit de predarea efectivă a bunurilor care fac obiectul
ei nu valorează convenție de arvună, ci promisiune de arvună, putând constitui, după
caz, și o clauză penală. Una dintre deosebirile de esență dintre cele două instituții
juridice este tocmai aceasta: clauza penală presupune executarea prestației asumate în
ipoteza în care prestația principală nu a fost executată, iar clauza de arvună necesită
predarea către cealaltă parte, la momentul încheierii contractului, a bunurilor care
constituie obiectul ei.
Vorbind despre caracterul confirmatoriu al acestei arvune, bunurile predate
celeilalte părți sunt destinate a confirma executarea contractului, a-i oferi creditorului
o garanție în acest sens, pe de o parte, iar, în caz de neexecutare, așa cum arată alin. 2
al art. 1544 Cod civil, a-i compensa acestuia prejudiciile suferite din cauza neexecutării.
Cum funcționează arvuna confirmatorie?
O parte, la momentul încheierii contractului principal, dă celeilalte părți, cu titlu
de arvună, specificându-se expres acest lucru, fie o sumă de bani, fie o cantitate de
bunuri fungibile. Dacă respectivul contract se va executa conform, arvuna confirmatorie
se va transforma într-un avans, o parte din prețul contractului ori din prestația principală
datorată de către cel care a dat arvuna. Rămâne că cel care a avansat arvuna va mai
executa doar partea din prestație rămasă neacoperită. Dacă bunurile fungibile predate
cu titlu de arvună nu pot fi socotite însă ca parte a prestației principale datorate de către
cel care le-a dat, întrucât ele sunt de altă natură decât bunurile care fac obiectul acestei
prestații, ele vor fi înapoiate acestuia, funcția lor de garantare a executării contractului
încetând. (art. 1544, alin. 1 Cod civil).
Dacă partea care a dat arvuna nu își execută culpabil contractul (art. 1544, fraza
I și alin. 3 Cod civil), în patrimoniul celeilalte părți se naște un drept de opțiune între a
activa clauza de arvună și a solicita rezoluțiunea/rezilierea contractului, reținând astfel
arvuna, și a renunța la clauza de arvună (creditorul are interes să facă acest lucru dacă
bunul primit cu titlu de arvună nu îi asigură repararea prejudiciului suferit ca urmare a
neexecutării), invocând orice alt remediu are la dispoziție, în funcție de felul și de
întinderea neexecutării, restituind însă arvuna primită sau transformând-o, în măsura
posibilului, în despăgubiri (alin. 3 al art. 1544 Cod civil enumeră, în acest sens:
executarea silită, rezoluțiunea/rezilierea și repararea prejudiciului potrivit dreptului
comun, caz în care el nu este limitat de cuantumul arvunei, la care a renunțat, însă,
potrivit art. 1537 Cod civil, va fi ținut să facă dovada atât a întinderii, cât și a existenței
prejudiciului).
În cazul în care partea care a primit arvuna nu-și execută culpabil contractul, cel
care dat arvuna are același drept de opțiune, între a activa clauza de arvună, fiind astfel
îndreptățită să solicite părții culpabile plata dublului arvunei primite, respectiv a renunța
la clauza de arvună și a invoca orice alt remediu are la dispoziție, în funcție de felul și
de întinderea neexecutării, primind însă arvuna dată, în integralitate, sau transformândo, în
măsura posibilului, în despăgubiri și imputând-o valorii acestora (art. 1544, alin.
2, fraza a doua și alin. 3 Cod civil).
Conform art. 1545 Cod civil, arvuna penalizatoare este convenția în temeiul
căreia, la momentul încheierii contractului principal, o parte dă celeilalte părți o sumă
de bani sau o cantitate de bunuri fungibile stipulând expres că ea sau ambele părți are/au
dreptul de a denunța unilateral contractul (de a se dezice de contract), urmând ca cel
care face acest lucru fie să piardă arvuna dată, fie să o restituie îndoit celui care a dat-o.
Arvuna penalizatoare deci îndeplinește, cu caracter particular, o funcție de
dezicere, obiectul acesteia reprezentând indemnizația sau prețul dezicerii ori al
denunțării unilaterale a contractului. Tocmai din aceste motive, pentru a afla adevăratele
valențe ale acestei instituții juridice, norma cuprinsă în art. 1545 Cod civil trebuie
coroborată cu acelea inserate în art. 1276 – 1277 Cod civil din materia denunțării
unilaterale a contractului, în toate cazurile în care, prin convenția lor, părțile nu au
amenajat un regim derogatoriu de la aceste prescripții legale supletive, privind
denunțarea unilaterală a contractului.
Pentru a se deosebi exact natura clauzei de arvună încheiată de către părți, este
necesar ca acestea să o prevadă expres, la momentul încheierii ei, în sensul de a arăta în
clar că este vorba despre o arvună confirmatorie sau despre una penalizatoare (de
dezicere). S-a statuat, în acest sens, în doctrină, precum și în practica judiciară, că, în
cazul în care caracterul de arvună nu rezultă cu claritate din contractul încheiat între
părți, atunci bunurile care au fost date la momentul încheierii convenției respective vor
fi socotite cu titlu de avans. Dacă, din convenția părților, rezultă limpede că ele au dorit
să încheie o convenție de arvună, însă nu este clară natura acesteia, arvuna va fi socotită
ca fiind confirmatorie. Chiar dacă părțile au numit expres clauza drept clauză de arvună
penalizatoare, însă din conținutul acesteia nu rezultă clar rolul de indemnizație de
dezicere al arvunei date, aceasta se va socoti ca fiind arvună confirmatorie.
În toate cazurile, adică atât în cel al arvunei confirmatorii, cât și în cel al arvunei
penalizatoare (de dezicere), desființarea contractului din cauze neimputabile vreuneia
dintre părți va determina restituirea arvunei, conform art. 1546 Cod civil, după cum am
antamat deja.
3. Condiția raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu transpare
cu claritate atât din cuprinsul art. 1530, art. 1531, cât și din cel al art. 1533 Cod civil.
Astfel, primul text legal face referire la prejudiciul pe care „debitorul i l-a cauzat
și care este consecința directă și necesară a neexecutării”, secundul, la prejudiciul pe
care creditorul „l-a suferit din faptul neexecutării”, iar cel de-al treilea text menționat,
la prejudiciul care reprezintă „consecința directă și necesară a neexecutării obligației”.
Acest al treilea element al răspunderii civile contractuale se analizează ca o
relație existentă între cei doi termeni, fapta ilicită și prejudiciu, venind să îi explice.
Fapta ilicită generează prejudiciul, acesta este consecința faptei ilicite. Există deci între
cele două condiții o relație cauzală, element necesar oricărei forme de răspundere civilă.
Nu există răspundere civilă fără legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită.
Exigența, în realitate, este una dublă: pe de o parte, fapta ilicită prejudiciabilă
trebuie să fie cauza prejudiciului suferit de către creditor, și, pe de altă parte, aceasta
din urmă poate obține numai reparația urmării directe și necesare a acestei fapte.
Astfel, dreptul la indemnizație nu se acordă creditorului decât dacă face dovada
a două elemente: a existenței prejudiciului și a existenței unei legături de cauzalitate
dintre acesta și fapta ilicită. În absența relației directe, de tipul cauză – efect, dintre cele
două, debitorul nu răspunde pentru prejudiciul experimentat de către creditor. Cu alte
cuvinte, pentru a putea fi reparat, prejudiciul trebuie să fie direct, căci numai acesta este
atașat printr-o legătură cauză – efect actului ilicit imputat responsabilului, faptului
generator. Prejudiciul direct este, așa cum am văzut deja, acela care constituie
neîndoielnic urmarea unei fapte ilicite.
Mărginirea legală a răspunderii la pagubele directe și necesare nu constituie,
desigur, o limitare a răspunderii, în sine, ci numai o precizare a modului în care urmează
să se individualizeze pagubele care, singure, sunt susceptibile de reparație, în funcție de
legătura lor cauzală cu acțiunea sau inacțiunea care le-a pricinuit. În această privință,
principiul care trebuie aplicat este deci că pagubele sunt consecința directă și necesară
a faptei ilicite în măsura în care între ele și această faptă se poate, în mod obiectiv, stabili
raportul de la cauză la efect.
Deci sistemul preferat de către legiuitor este acela al cauzalității sine qua non;
din moment ce prejudiciile reparabile trebuie să fie consecința directă și necesară a
neexecutării, aceasta înseamnă că acele pierderi (cheltuieli, investiții excesive făcute în
considerarea încheierii contractului) pe care creditorul le-ar fi suferit și dacă fapta ilicită
contractuală nu s-ar fi comis nu intră în calculul reparației, căci acestea nu constituie
consecințe directe și necesare ale neexecutării. La fel, nu vor fi reparate prejudiciile
constând în beneficiile nerealizate pe care creditorul le solicită la plată ca urmare a
neexecutării conforme a contractului, dar pe care, chiar dacă acel contract s-ar fi
executat perfect, creditorul nu le putea oricum obține.
Având drept reper neexecutarea, criteriul cauzalității sine qua non este în măsură
să-i asigure creditorului poziționarea în starea în care s-ar fi aflat dacă fapta ilicită
contractuală nu s-ar fi săvârșit. Aceasta înseamnă că măsura reparației va fi dată de
diferența dintre starea patrimonială actuală, în care creditorul se află ca urmare a
neexecutării, și starea patrimonială în care acesta s-ar fi aflat, în concret, ca urmare a
executării conforme a contractului. Doar în acest caz se va putea vorbi despre repararea
integrală a prejudiciului, dacă va fi acoperită întreaga această diferență, căci ea
constituie, de fapt, consecința directă și necesară a neexecutării.
Legătura cauzală trebuie stabilită de către creditor, fiind un element autonom al
răspunderii civile, independent de fapta ilicită și de prejudiciu; stabilirea acesteia constă
în dovada existenței neîndoielnice a unui raport de tipul cauză – efect între cele două:
fapta ilicită și prejudiciu. Proba relației de cauzalitate se poate face prin orice mijloc
legal de probă, inclusiv prin prezumții.
4. Condiția neexecutării nejustificate, respectiv a neexecutării culpabile este
solicitată expres de către legiuitor în chiar articolul de debut al secțiunii în care este
reglementată răspunderea contractuală, art. 1530 Cod civil, unde se prevede că
neexecutarea poate fi ori nejustificată ori, după caz, culpabilă.
În cele deja luate în discuție, am dezvoltat multe aspecte ale acestei condiții,
asupra cărora nu înțelegem să mai revenim.
Am arătat care este diferența dintre ipotezele de neexecutare nejustificată și
neculpabilă, pe de o parte, și cele de neexecutare nejustificată culpabilă, pe de altă parte.
Am antamat problema formelor vinovăției, arătând în ce constă culpa fără
prevedere, cea cu prevedere, intenția directă și cea indirectă (art. 16 Cod civil).
Am făcut necesarele conexiuni între art. 1530, art. 1533, art. 1480, art. 1351, alin.
2 Cod civil, ajungând la concluzia că, până la urmă, culpa în neexecutare reprezintă și
un instrument cu ajutorul căruia poate fi circumscris însuși obiectul obligației, având în
vedere setul de diligențe pe care debitorul și-l calibrează încă de la momentul încheierii
contractului ca trebuind a fi depuse în vederea executării conforme a acestuia, în strânsă
legătură cu ceea ce el putea să prevadă, în acest sens, la data respectivă.
În privința probei culpei, art. 1548 Cod civil operează cu o prezumție relativă de
culpă trasă din simplul fapt al neexecutării, ca fapt vecin și conex, prezumție care joacă,
bineînțeles, în favoarea creditorului, dispensându-l pe acesta de sarcina probei acestei
condiții subiective a răspunderii contractuale, punând astfel în sarcina debitorului
dovada existenței vreunei cauze care îi înlătură vinovăția. Este deci suficient pentru
creditor să dovedească faptul neexecutării, pentru ca debitorul să fie considerat în culpă
cu privire la neexecutarea obligației sale.
Fiind strâns legată de previzibilitatea, la momentul încheierii contractului, a
efectelor pe care acesta le generează, culpa în neexecutare se apreciază raportat la acest
moment, iar nu la cel al faptului neexecutării înseși. Astfel, dacă debitorul nu a adoptat
o anume conduită în timpul executării contractului, nedepunând diligențele necesare
executării conforme a acestuia, va trebui analizat dacă, la data încheierii lui, el putea să
prevadă faptul că respectivele diligențe se înscriu în sfera celor necesare executării
conforme a contractului, că nedepunerea lor constituie o neexecutare și că aceasta este
prejudiciabilă; dacă, așa cum am văzut deja, debitorul mediu prudent nu putea să
prevadă, la data încheierii contractului, faptul că o atare conduită constituie o
neexecutare și că aceasta ar putea fi prejudiciabilă, atunci debitorul concret nu este
vinovat de respectiva neexecutare. Tocmai de aceea, răspunderea contractuală este un
remediu inaplicabil în ipoteza neexecutării fortuite a contractului (forță majoră, caz
fortuit, fapta terțului sau a creditorului asimilate acestora – art. 1351 – art. 1352 Cod
civil), întrucât producerea evenimentului fortuit care a generat neexecutarea nu a putut
fi prevăzută, la data încheierii contractului, de către debitor, și, în egală măsură, acestuia
nici nu i se putea pretinde să îl evite și să îl surmonteze, asemenea diligențe depășind
sfera celor pe care debitorul mediu diligent ar fi fost ținut să le depună în executarea
conformă a contractului.
În acest fel, dincolo de legătura de imputabilitate subiectivă stabilită între
persoana debitorului și fapta ilicită a neexecutării, respectiv prejudiciu, în materia
răspunderii contractuale, culpa ajunge să constituie și un instrument cu concursul
căruia se fixează obiectul obligației asumate de către debitor. După cum am văzut,
există o indisolubilă legătură între ceea ce debitorul putea să prevadă la momentul
încheierii contractului ca efecte ale acestuia și ceea ce i se cere debitorului să execute
în temeiul contractului. Tocmai pentru că acestuia nu i se poate solicita să execute ceea
ce nu a putut prevedea, la momentul încheierii contractului, el nu este chemat să
răspundă decât pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut, în concret, sau a putut să le
prevadă la acel moment. Se lucrează atât pentru determinarea a ceea ce debitorul a putut
să prevadă, la momentul încheierii contractului, cât și pentru circumscrierea sferei
obiectului obligației sale, la data executării contractului, cu același etalon, al debitorului
mediu prudent, respectiv diligent. Principiul nominalismului contractual, așa cum este
acesta consacrat în art. 1271, alin. 1 Cod civil, ca un corolar necesar al forței obligatorii
a contractului, face să se prezume că, la momentul încheierii contractului, debitorul
mediu prudent a putut să prevadă schimbări ale împrejurărilor în care acesta a fost
perfectat, de o asemenea natură încât să determine creșterea onerozității executării
contractului, fie din cauza creșterii costurilor executării propriei prestații, fie din pricina
scăderii valorii contraprestației, cu consecința faptului că debitorul este ținut să-și
execute conform obligațiile asumate, chiar și în atare condiții, în care profitul prefigurat
la momentul încheierii contractului, ca rezultat al executării conforme a acestuia, în
condițiile externe în care a fost încheiat, este diminuat; aceste diligențe sporite care îi
sunt cerute debitorului în executarea conformă a contractului fac parte din obiectul
obligației sale tocmai pentru că debitorul mediu prudent a putut să le prevadă la
momentul încheierii contractului. Limita până la care debitorul este ținut să execute
contractul exact așa cum și l-a asumat este aceea a onerozității excesive, pe care însă nu
și-a asumat-o, întrucât nu a prevăzut-o, pentru că nu ar fi putut-o prevedea, la momentul
încheierii contractului, nici măcar debitorul mediu prudent (art. 1271, alin. 2 Cod civil).
Până la acest prag deci debitorul concret este vinovat de neexecutarea conformă a
contractului, socotindu-se că nu a depus diligențele așteptate de la el încă de la
momentul încheierii contractului. După acest prag, când se confruntă cu onerozitatea
excesivă, adică cu necesitatea de a depune diligențe peste așteptările unui debitor mediu
diligent, în raport cu eforturile depuse de către creditor, respectiv de foloasele pe care
acesta le obține din executarea în acest fel a contractului, neexecutarea nu-i mai poate
fi imputabilă subiectiv debitorului, el putând invoca, așa cum am văzut deja,
impreviziunea, cu consecința adaptării contractului sau, dacă aceasta nu este posibilă, a
liberării sale din această legătură juridică, prin încetarea contractului; adaptarea
contractului în acest caz nu este altceva decât modificarea unor clauze contractuale de
natură să ajusteze setul de diligențe pe care debitorul este chemat să le depună în
executarea acestuia, împărțindu-se astfel, în mod echitabil, între părți, beneficiile și
pierderile generate de schimbarea excepțională a împrejurărilor, care a condus la
onerozitatea excesivă a executării contractului pentru debitor; deci, prin adaptare, se va
ajunge la o schimbare a însuși obiectului obligației debitorului (și, dacă este cazul, și al
celui al obligației creditorului); noul obiect astfel stabilit al contractului va trasa și
limitele noi ale culpei contractuale, avându-se în vedere ceea ce debitorul mediu prudent
ar fi putut să prevadă, cu ocazia negocierilor în vederea adaptării contractului și a
consimțământului dat în sensul modificării respective a obiectului obligației sale, în
noile împrejurări; culpa contractuală se va raporta la noile diligențe solicitate
debitorului în executarea conformă a contractului astfel cum acesta a fost adaptat.
Constituind o condiție subiectivă a răspunderii contractuale, vinovăția reprezintă
atitudinea debitorului față de fapta ilicită contractuală și de consecințele negative ale
acesteia.
Această atitudine este rezultatul a două procese interne de gândire ale debitorului
care, concurând, o formează: procesul intelectiv și procesul volitiv.
Procesul intelectiv ține de reprezentarea corectă a realității, adică a caracterului
faptei ilicite contractuale, a calificării acesteia ca neexecutare; concomitent, în cadrul
aceluiași proces, se cântăresc argumentele pro și contra înfăptuirii neexecutării și se ia
hotărârea.
Procesul volitiv ține de voința care îl impulsionează pe debitor să acționeze, după
ce a luat hotărârea săvârșirii faptei ilicite contractuale.
Lipsa unuia dintre factorii care stau la baza celor două procese va conduce, până
la urmă, la lipsa vinovăției debitorului.
De aceea, dacă, la data încheierii contractului, acesta nu avea discernământ, fiind
în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale, nu se va putea reține vinovăția sa
în neexecutare, căci el nu și-a putut prefigura, la acea dată, nici importanța actului
juridic încheiat, nici efectele acestuia.
De asemenea, dacă, la data încheierii contractului, debitorul a contractat sub
imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de către cealaltă parte sau de un terț,
aceasta înseamnă că și-a asumat efectele respectivului contract împotriva voinței sale,
fiind astfel încălcat principiul libertății de a contracta.
Ambele aceste stări de fapt – lipsa discernământului, respectiv violența – sub
imperiul cărora a contractat debitorul își găsesc, în materia contractuală, sancțiuni
specifice pe palierul formării valabile a contractului, fiind anulabile contractele
încheiate în prezența lor, aceasta reprezentând cea mai bună apărare a debitorului căruia
i se solicită executarea contractului sau împotriva căruia au fost invocate alte remedii
contractuale (art. 1205, art. 1216 Cod civil).
Este de reținut că prezumţia relativă de culpă consacrată de către legiuitor la art.
1548 Cod civil operează numai în privinţa unei singure forme a vinovăţiei – a culpei,
cu consecinţa că, în cazul intenţiei debitorului privind neexecutarea contractului, sarcina
probei este diferită, creditorul trebuind să probeze atitudinea subiectivă în scopul
beneficierii de consecinţele diferite ale răspunderii acestuia, prin raportare, de exemplu,
la art. 1355 sau la art. 1533 Cod civil. În același sens, întrucât culpa gravă echivalează
intenției, inclusiv în privința efectelor pe care le produce în lumina textelor art. 1355 și
art. 1533 Cod civil, dovada acesteia trebuie făcută tot de către creditor.
Strâns, chiar intim legată de problema vinovăției contractuale este aceea a
clauzelor de modificare a răspunderii contractuale.
În materia răspunderii contractuale, premisa este aceea că majoritatea normelor
juridice care o reglementează au caracter supletiv; întreaga arhitectură a contractului
este gândită în acest fel: ca un corolar al principiului autonomiei de voință și al celui al
libertății de a contracta, conținutul contractului îl stabilesc, cu precădere, părțile
contractante, până la limitele prevederilor imperative ale legii, a ordinii publice și a
bunelor moravuri (art. 12, art. 1169 Cod civil); numai acolo unde acesta rămâne lacunar
și este strict necesar importul de normă, din sfera normelor juridice în aceea a normelor
private, pentru a complini, până la concurența minimului necesar, conținutul
contractului, acest lucru se întâmplă prin jocul art. 1272 Cod civil, după cum am văzut.
Aceasta este și rațiunea pentru care legiuitorul lasă, în primul rând, părților contractante
libertatea de a stabili felul, conținutul și întinderea răspunderii lor contractuale (plecând
de însăși premisa pe care o fixează în art. 12 Cod civil: oricine poate dispune liber de
bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel), fixând doar niște limite peste
care acestea nu pot trece, limite care țin de grija fie pentru păstrarea forței obligatorii a
contractului (care prohibesc clauzele de nerăspundere care ascund, de fapt, intenția
debitorului de a nu se obliga juridic – art. 1355, alin. 1 Cod civil), fie pentru apărarea
valorilor personale, nepatrimoniale ale părților contractante, printre care viața,
integritatea fizică sau psihică, asupra cărora acestea pur și simplu nu pot dispune în nici
un fel (art. 1355, alin. 3 Cod civil). Dincolo de acestea premise, credem că la fel de
importantă este și cea consacrată la art. 13 Cod civil: renunțarea la un drept nu se
prezumă; astfel, întrucât principiul în materie este cel statuat de art. 1516, respectiv de
art. 1518 Cod civil, în sensul că debitorul este ținut personal la a-și îndeplini obligațiile
asumate contractual, iar creditorul are dreptul la executarea conformă a acestora, în caz
contrar având dreptul de a accesa remediile contractuale, printre care și cel al
răspunderii contractuale (obligarea debitorului la plata de daune-interese), regula este
aceea a dreptului creditorului la atragerea răspunderii contractuale a debitorului,
astfel cum, cu caracter supletiv (și uneori, imperativ) este aceasta reglementată de către
legiuitor (care a avut grijă să o echilibreze astfel încât nici debitorul să nu fie împovărat
excesiv din pricina neexecutării culpabile a obligației, și nici creditorul să nu se
îmbogățească fără justă cauză ca urmare a acestei neexecutări). Plecând de la această
regulă, orice clauze privind răspunderea contractuală constituie excepții de la
principiul răspunderii și, ca atare, ele vor trebui interpretate restrictiv și, așa cum s-a
spus cu mai bine de un secol în urmă, aplicate exclusiv după litera lor și la cazurile
anume prevăzute în ele. Tocmai de aceea, dacă ne amintim acurat, pentru că astfel de
clauze sunt menite, în general, să dezechilibreze contractul, derogând de la principiul
răspunderii contractuale, textul art. 1203 Cod civil (în materia clauzelor standard,
neuzuale) impune, pentru ca o clauză de limitare a răspunderii celui care o propune să
fie eficace, să fie acceptată expres, în scris, de către cealaltă parte.
Am văzut, în cele ce preced, că, în materia contractului, culpa constituie și un
instrument cu ajutorul căruia se circumscrie obiectul obligației debitorului. Pe cale de
consecință, orice clauză privind răspunderea pentru neexecutarea contractului are
repercusiuni directe asupra obiectului obligației asumate de către debitor: o diminuare
sau o agravare a răspunderii sale se traduce, în fapt, într-o micșorare sau, dimpotrivă, o
augmentare a sferei diligențelor de care este ținut în executarea conformă a contractului.
De aceea, practic, clauzele contractuale prin care debitorul își asumă diligențe sporite
în executarea conformă a contractului, lărgindu-și astfel obiectul obligației sale, pot fi
analizate, deopotrivă, ca și clauze contractuale de agravare a răspunderii sale, care va fi
atrasă, dacă el nu va reuși să depună diligențele pe care și le-a asumat și astfel va cauza
creditorului prejudicii. Așa este, de pildă, clauza prin care debitorul renunță la unele
cauze de forță majoră/caz fortuit cale l-ar putea exonera de răspundere; în fapt, dincolo
de agravarea, în acest fel, a răspunderii sale, el și-a asumat diligențe prin care să evite,
respectiv să surmonteze respectivul eveniment; producerea evenimentului cu consecința
împiedicării debitorului să-și execute conform obligația va determina angajarea
răspunderii sale pentru neexecutarea conformă a contractului; el nu va putea, într-un
asemenea caz, să se prevaleze de imprevizibilitatea evenimentului fortuit, la momentul
încheierii contractului, întrucât el însuși, prevăzându-l, și l-a asumat, împreună cu
consecințele negative ale acestuia. Pentru acest motiv, credem că astfel de clauze nu
sunt veritabile clauze de agravare a răspunderii contractuale, ci clauze care determină
obiectul obligației debitorului și fixează răspunderea sa în concordanță cu acesta. O
veritabilă clauză de agravare a răspunderii ar constitui-o, după părerea noastră, aceea în
care debitorul își asumă să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciile cauzate de
neexecutarea care nu-i este imputabilă subiectiv debitorului, neputându-se reține în
sarcina acestuia nici o culpă, întrucât neexecutarea a fost provocată de un eveniment
fortuit pe care, la momentul încheierii contractului, debitorul nu l-a prevăzut și nici nu
l-a putut prevedea, chiar dacă a dat dovadă de prudența unui debitor mediu prudent.;
este vorba aici despre obligațiile de rezultat absolute, când debitorul își asumă
răspunderea inclusiv în caz de forță majoră/caz fortuit, fără însă a specifica un anume
eveniment fortuit în acest sens. Pot exista clauze prin care creditorul își asumă riscul
producerii unui anumit eveniment, precum și consecințele negative ale acestuia (art.
1534, alin. 1, fraza a doua Cod civil), caz în care, dimpotrivă, sfera obiectului obligației
debitorului este restrânsă, acestuia neputându-i fi solicitate diligențe necesare a evita,
respectiv a surmonta evenimentul în discuție, prin urmare, el nu va fi ținut răspunzător,
neputându-i-se reține nici o culpă în neexecutare dacă, producându-se respectivul
eveniment, el nu depune astfel de diligențe.
În acest context trebuie deci purtată discuția despre clauzele de amenajare a
regimului răspunderii contractuale.
În funcție de efectele pe care le produc asupra întinderii răspunderii debitorului,
clauzele privind răspunderea contractuală a acestuia pot fi divizate în trei categorii:
clauze exoneratoare, clauze limitative, clauze de agravare a răspunderii.
Foarte puține norme disparate, în materia contractului, pot fi catalogate drept
texte care se referă la amenajarea răspunderii contractuale de către înseși părțile
contractante (de pildă, cele din materiile clauzei penale și a clauzei de arvună). Sediul
materiei clauzelor privind răspunderea, în general, se află la art. 1355 – 1356 Cod civil,
în secțiunea Cauze exoneratoare de răspundere a capitolului intitulat Răspunderea
civilă, aceste texte fiind deopotrivă aplicabile atât materiei răspunderii contractuale, cât
și celei delictuale.
Clauzele exoneratoare de răspundere sunt menite să înlăture complet
răspunderea debitorului.
Conform art. 1355, alin. 1 Cod civil, nu se poate exclude răspunderea pentru
prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă
gravă (reamintim, culpa lata dolo aequiparatur). Clauzele contractuale prin care se
încalcă această limită sunt nule absolut, întrucât ele ascund intenția debitorului de a nu
se obliga juridic.
De asemenea, conform art. 1355, alin. 4 Cod civil, răspunderea referitoare la
prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății victimei nu poate fi
înlăturată decât în condițiile prevăzute de lege. Așadar, în materie, principiul îl
constituie nevalabilitatea unor astfel de clauze, iar excepția de la acesta, validitatea lor
în cazurile expres reglementate de lege. Există astfel de domenii în care unele fapte
potențial vătămătoare pentru integritatea fizică, cea psihică ori pentru sănătatea victimei
sunt excluse din sfera ilicitului civil devreme ce săvârșirea lor a fost consimțită; de
regulă, aceste cazuri sunt acelea în care o astfel de faptă este comisă în interesul
particular al victimei (de exemplu, o intervenție chirurgicală) sau în interesul general
(spre pildă, transfuzia de sânge), dar și în situația unor întreceri sportive. Clauzele de
nerăspundere sunt însă total prohibite în situațiile în care faptele ilicite prejudiciabile
sunt săvârșite împotriva vieții victimei, precum și în cazurile în care sunt interzise
explicit de legea imperativă, cum este cea referitoare la traficul de persoane.
În lumina art. 1355, alin. 2 Cod civil, sunt valabile clauzele care exclud
răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență
bunurilor victimei. Este deci vorba aici despre culpe caracterizate, determinate.
Clauzele limitative de răspundere sunt destinate să plafoneze răspunderea
debitorului, sub forma fixării unei limite superioare a despăgubirilor pe care acesta va
fi ținut să le plătească pentru prejudiciile cauzate creditorului prin faptul neexecutării
culpabile a obligației.
Conform art. 1355, alin. 1 Cod civil, nu se poate limita răspunderea pentru
prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă
gravă.
De asemenea, conform art. 1355, alin. 4 Cod civil, răspunderea referitoare la
prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății victimei nu poate fi
diminuată decât în condițiile prevăzute de lege.
Interpretând cu ajutorul argumentului qui potest plus, potest minus textul art.
1355, alin. 2 Cod civil rezultă că sunt valabile clauzele care limitează răspunderea
pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență bunurilor
victimei. Trebuie însă reținut faptul că plafonul maximal al despăgubirilor asumat de
către debitor nu trebuie să fie, raportat la valoarea prejudiciului pe care debitorul l-a
putut prevedea, la momentul încheierii contractului, ca fiind urmarea neexecutării, atât
de redus încât să frizeze derizoriul, pentru că o astfel de clauză va echivala uneia de
nerăspundere totală.
Pentru motivele deja arătate mai sus, apreciem că clauzele prin care debitorul își
reduce numărul obligațiilor legale, care sunt calificate, în doctrină, drept clauze de
limitare a răspunderii, sunt, de fapt, clauze prin care se descrie însuși obiectul obligației
debitorului; se ajunge astfel să fie restrânsă răspunderea contractuală prin faptul
restrângerii obiectului obligației, ajungându-se ca neexecutarea să fie apreciată drept
neculpabilă, pentru că debitorul nu și-a asumat respectiva obligație.
Clauza la care se face referire în cuprinsul alin. 4 al art. 1355 Cod civil, care
statuează: „Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie,
prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor”, ar putea
fi calificată drept o clauză de limitare a răspunderii debitorului. Pentru a înțelege
contextul în care aceasta funcționează, trebuie să avem în vedere însă și textul art. 1534,
alin. 1, ultima frază Cod civil, mai sus discutat. În aceste situații, creditorul, fără a
consimți la cauzarea prejudiciului, acceptă însă să-și asume anumite riscul producerii
unui anumit eveniment. Consecințele actului său juridic sunt diferite după cum, în
cauză, riscurile a căror producere a acceptat-o sunt normale sau, după caz, anormale ori
excesive. În situația riscurilor normale și previzibile, asupra cărora creditorul a fost
informată în prealabil ori pe care le cunoștea din propria-i experiență, ale unei activități
pe care victima o desfășoară (de exemplu, o activitate sportivă potențial riscantă), sau
al cărei subiect este (de pildă, efectuarea asupra ei a unei intervenții chirurgicale
riscante) acceptarea acestora echivalează, de regulă, cu renunțarea la dreptul la
repararea prejudiciilor cauzate prin apariția riscurilor acceptate. În atare situații, intenția
sau culpa gravă a făptuitorului care a contribuit la apariția riscului este de natură a atrage
însă răspunderea acestuia. În orice caz, regula se aplică, în materie sportivă, numai între
competitori, nu și spectatorilor care, chiar dacă au cunoscut riscurile, nu le-au și acceptat
în mod necesar. Chiar și în acest din urmă caz însă, fapta culpabilă, imprudentă, a
spectatorului-victimă de a se așeza prea aproape de sportivi, într-un loc periculos și
interzis, a fost sancționată de către jurisprudența franceză, prin reținerea unei culpe
comune cu aceea a făptuitorului și, în consecință, prin diminuarea reparației la care era,
în mod normal îndreptățit. Cât privește riscurile anormale, când creditorul acceptă
producerea unui astfel de risc, doctrina juridică franceză s-a pronunțat în sensul
partajării răspunderii între creditor și debitor, fundamentate pe o culpă comună:
creditorul a comis greșeala, din cutezanță sau din inconștiență, de a fi acceptat aceste
riscuri, expunându-se, în realitate, unui veritabil pericol, contribuind, în acest fel, la
producerea prejudiciului prin fapta sa culpabilă; pe cale de consecință, aceasta este
îndreptățită doar la o reparație parțială a prejudiciului suferit.
Clauzele de agravare a răspunderii au rolul de a asigura răspunderea
contractuală a debitorului, chiar și în ipotezele în care acesta ar fi, în concret, exonerat
de răspundere (când, de exemplu, debitorul își asumă obligații de rezultat absolute); de
asemenea, apreciem că, în sfera acestora clauze intră și acelea prin care debitorul
acceptă să plătească despăgubiri superioare celor necesare a acoperi prejudiciile pe
care părțile le-au putut prevedea la momentul încheierii contractului (de pildă, pot fi
astfel de clauze, clauza penală, respectiv clauza de arvună).
Totuși, debitorul nu își poate agrava răspunderea dincolo de limitele imperative
ale legii sale ale bunelor moravuri, așa cum am reținut deja. Acesta este motivul pentru
care nu sunt valabile clauzele prin care părțile transformă unele obligații de mijloace
care, prin esența lor, sunt calificate de către însuși legiuitorul în acest fel, în obligații
de rezultat, astfel de clauze putând fi contrare moralei profesionale și ordinii publice
(de exemplu, obligația medicului de a-l însănătoși pe pacientul suferind de o boală
incurabilă sau aceea a avocatului de a garanta câștigarea procesului).
În privința anunțurilor privind răspunderea contractuală, de care se ocupă art.
1356 Cod civil, acestea pot avea valoarea fie de clauze limitative, fie de clauze
exoneratoare de răspundere, cu limitele deja arătate în acest sens, la art. 1355 Cod civil.
Anunțul privitor la răspundere intră în conținutul contractului și devine astfel opozabil
creditorului, după cum am mai văzut, numai dacă acesta a cunoscut, la momentul
încheierii contractului, existența și conținutul anunțului. Dovada acestui fapt juridic
revine debitorului și ea nu se poate sprijini pe o prezumție de cunoaștere din partea
creditorului născută din faptul vecin și conex al aducerii la cunoștința publicului a
anunțului respectiv. Cu alte cuvinte, pentru a se putea prevala de efectul limitativ sau
exonerator de răspundere al anunțului, debitorul, indiferent că acesta a fost adus la
cunoștința publicului, trebuie să facă dovada faptului cunoașterii lui de către creditor,
încă de la momentul încheierii contractului.
În privința cauzelor exoneratoare de răspundere contractuală, nu vom zăbovi
aici asupra cauzelor exoneratoare comune atât răspunderii civile contractuale, cât și
celei delictuale, pe care le vom trata pe larg în materia răspunderii civile delictuale, însă
ne vom opri pentru câteva precizări asupra cauzei de exonerare consacrate în cuprinsul
art. 1354 Cod civil, cu aplicabilitate în domeniul contractelor cu titlu gratuit.
Conform dispozițiilor art. 1354 Cod civil, intitulat marginal „Alte cauze de
exonerare”, „victima nu poate obține repararea prejudiciului cauzat de persoana care ia
acordat ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a
folosit cu titlu gratuit decât dacă dovedește intenția sau culpa gravă a celui care, potrivit
legii, ar fi fost chemat să răspundă”.
Textul de lege - al art. 1354 Cod civil – așezat în secțiunea a 2- a, intitulată
„Cauze exoneratoare de răspundere”, a Capitolului al IV – lea, „Răspunderea civilă”, al
Titlului al II – lea, „Izvoarele obligațiilor”, al Cărții a V- a, „Despre obligații” a Codului
civil, denumit el însuși, așa cum am evocat mai sus, „Alte cauze de exonerare”, este
menit să exonereze de răspundere.
Textul art. 1354, în prima lui ipoteză, face vorbire despre victima care a suferit
un prejudiciu „… cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat”. Ne
aflăm aici în situația contractelor cu titlu gratuit – de pildă, mandat, depozit – unde
diligența solicitată debitorului este aceea pe care acesta o depune în administrarea
propriilor afaceri – art. 2018 (în contractul de mandat), art. 2107 (în contractul de
depozit) ori comodat – unde comodantul nu răspunde pentru prejudiciile cauzate
comodatarului din cauza viciilor ascunse ale bunului împrumutat, decât dacă le cunoștea
la data încheierii contractului și nu l-a prevenit pe comodatar despre acestea (faptă
săvârșită cu intenție sau din culpă gravă – art. 2152 Cod civil). Debitorul făptuitor nu
va putea fi tras la răspundere decât dacă creditorul victimă va face dovada faptului că
fapta ilicită prejudiciabilă a fost săvârșită cu intenție sau din culpă gravă.
Aceasta se întâmplă chiar și în cazurile în care contractul dintre păzitorul juridic
sau proprietarul lucrului și victimă are, în conținutul său, în sarcina primului, obligația
de securitate privind bunurile și/sau persoana victimei. În acest fel, creditorul victimă
nu se va bucura de beneficiile pe care i le conferă regimul juridic al răspunderii
contractuale, în care culpa debitorului este prezumată (art. 1548 Cod civil), iar
răspunderea acestuia este angajată inclusiv pentru fapta săvârșită din culpă (art. 1350,
coroborat cu art. 1530 Cod civil). Chiar și obligația de securitate privind bunurile și/sau
persoana creditorului victimă, care îi incumbă debitorului păzitor juridic al lucrului,
este, în cazul acestor contracte, una de mijloace, de diligență și prudență, iar nu una de
rezultat, precum în contractele omonime cu titlu oneros; în acest sens, însuși legiuitorul,
spre exemplu, în cuprinsul art. 1958 alin. 2 Cod civil, statuează că, în transportul cu titlu
gratuit (cu excepția situațiilor în care este efectuat de un transportator care își oferă
serviciile publicului în cadrul activității sale profesionale), transportatorul este ținut
numai de o obligație de diligență și prudență.
Deci, pe de o parte, art. 1354 Cod civil îl exonerează de răspundere contractuală
pe debitorul păzitor juridic ori proprietar al lucrului a cărui „faptă” a cauzat prejudiciul,
în sensul că, deși trebuia să îi fie atrasă răspunderea civilă contractuală, aceasta nu poate
fi antrenată împotriva lui cât timp prejudiciul cauzat prin „fapta lucrului” care a
constituit obiectul prestației sale nu s-a datorat intenției sau culpei sale grave (exemplu:
art. 2152 Cod civil).
Pe de altă parte, același text legal îl exonerează de răspundere pe debitorul care
prestează, în favoarea creditorului, un serviciu, în mod dezinteresat, și, cu această
ocazie, îi cauzează creditorului un prejudiciu din culpă (de pildă: art. 2018, art. 2107
Cod civil).
Desigur, exonerarea de răspundere, și într-un caz și în celălalt, operează numai
până la concurența faptei ilicite săvârșite cu intenție sau din culpă gravă de către
debitorul păzitor juridic sau proprietar al lucrului ori de către debitorul prestator al
serviciului dezinteresat. Într-o astfel de situație, răspunderea sa va fi atrasă, el fiind
obligat la repararea integrală și, în măsura posibilului, în natură a prejudiciul suferit de
către creditorul victimă, în condițiile art. 1533 Cod civil.
Deși, la prima vedere, situația juridică a debitorului este una agravată, întrucât
antrenarea răspunderii sale va avea drept consecință obligarea sa la repararea atât a
prejudiciului previzibil, cât și a celui imprevizibil (art. 1533 Cod civil), totuși, din
perspectiva creditorului victimă, care urmărește tragerea la răspundere pentru fapta
ilicită contractuală săvârșită de către debitor, lucrurile nu stau deloc așa: situația acestuia
este mult îngreunată de necesitatea probării intenției sau a culpei grave cu care debitorul
a săvârșit fapta ilicită prejudiciabilă, deoarece art. 1548 Cod civil prezumă relativ doar
culpa debitorului, iar nu și intenția acestuia, precum nici culpa gravă, care este asimilată,
în toate cazurile, intenției, trebuind așadar dovedită și aceasta de către creditorul care o
alegă.
Doctrina juridică s-a preocupat de circumscrierea noțiunii de „acordare a unui
ajutor în mod dezinteresat” sau, după caz, de aceea a „folosinței cu titlu gratuit a unui
bun”, pentru a reuși, în acest fel, să delimiteze cât mai acurat ipotezele în care cele
concluzionate mai sus își găsesc aplicarea.
Astfel, s-a concluzionat că, pentru a ne afla sub incidența dispoziției art. 1354
Cod civil, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- în situația în care prejudiciul este cauzat prin fapta proprie a făptuitorului:
- făptuitorul să fi acceptat dezinteresat să îi presteze victimei un serviciu;
- serviciul să fi fost prestat exclusiv în interesul celui prejudiciat;
- în ipoteza în care cel prejudiciat s-a folosit cu titlu gratuit de lucrul, de
animalul ori de edificiul celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă:
- păzitorul juridic al lucrului, al animalului ori proprietarul edificiului să fi
consimțit dezinteresat la utilizarea acestuia de către victima prejudiciului, adică pentru
a-i satisface acesteia o dorință sau pentru a-i presta un serviciu oarecare;
- folosința să fi fost efectivă și normală, adică potrivită cu destinația lucrului, a
animalului ori a edificiului;
- creditorului să i se fi prestat un serviciu dezinteresat ori aceasta să se fi folosit
cu titlu gratuit de lucrul / de animalul / de edificiul aflat în paza juridică ori în
proprietatea debitorului, fiind permis însă ca debitorul să urmărească, prin activitatea
prestată, realizarea unui beneficiu nepatrimonial, atât timp însă cât nu urmărește
realizarea unui avantaj patrimonial, care ar exclude respectiva prestație din categoria
celor „cu titlu gratuit”, transformând-o într-una cu titlu oneros.
Așa cum just s-a observat în literatura de specialitate, considerente de echitate se
opun, în astfel de situații, în care debitorul acordă victimei un ajutor în mod dezinteresat
ori în care victima s-a folosit cu titlu gratuit de lucrul aflat în paza juridică a celui care
ar fi fost chemat să răspundă pentru prejudiciul cauzat prin „fapta” acestuia, ca
făptuitorul sau păzitorul juridic să fie tras la răspundere pentru o faptă săvârșită din
culpă. Tocmai de aceea, soluția pe care legiuitorul a avansat-o, în cuprinsul art. 1354
Cod civil, potrivit căreia răspunderea, în astfel de cazuri, este atrasă numai pentru fapta
proprie și doar în condițiile în care victima prejudiciului dovedește intenția ori culpa
gravă a făptuitorului sau a păzitorului juridic, este optimă.
B. Răspunderea contractuală a debitorului pentru fapta altuia
În cuprinsul art. 1519 Cod Civil, intitulat Răspunderea pentru fapta terților,
legiuitorul se preocupă de formularea principiului răspunderii civile contractuale pentru
fapta altuia: dacă părțile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile
cauzate din culpa persoanei de care se folosește pentru executarea obligațiilor
contractuale.
Așezarea textului de lege precitat în cadrul Cărții a V – a noului Cod civil,
intitulată Despre obligații, în cuprinsul Titlului al V – lea – Executarea obligațiilor –,
Capitolul al II – lea – Executarea silită a obligațiilor –, Secțiunea 1 – Dispoziții
generale -, ne determină să afirmăm că această dispoziție legală are, fără îndoială,
caracterul unei reguli, de facto, chiar a unui principiu în materia răspunderii civile
contractuale pentru fapta altuia, reglementând în toate acele situații în care debitorul
este chemat să răspundă în fața creditorului său pentru fapta unui terț pe care și l-a
substituit ori l-a auxiliat în executarea contractului.
Norma în discuție deschide posibilitatea interpretării extensive a sferei
răspunderii contractuale pentru fapta altuia, în sensul că, în cuprinsul acesteia, trebuie
incluse, în primul rând, acele raporturi juridice pentru care există dispoziții speciale,
apoi toate cazurile de desemnare voluntară a debitorului subsecvent de către debitorul
principal din cadrul unui grup de contracte, situațiile în care debitorul, fără a încheia un
alt contract, își implică prepușii la executarea obligațiilor ce și le-a asumat, precum și
acele ipoteze în care răspunderea debitorului se bazează pe ideea de garanție
fundamentată pe solidaritatea familială sau pe riscul legat de activitate sau de profit.
În rândul dispozițiilor speciale ale Codului civil, care consacră aplicații practice
ale principiului răspunderii civile contractuale pentru fapta altuia, statuat în cuprinsul
art. 1519, enumerăm: art. 1770, în materia contractului de furnizare, potrivit căruia, în
cazul subcontractării, executarea contractului de furnizare rămâne sub supravegherea
furnizorului și acesta răspunde față de beneficiar pentru calitatea produselor și a
serviciilor furnizate de către terțul subcontractant; art. 1822 alin. 2, în materia
contractului de locațiune, conform căruia locatarul răspunde pentru degradarea cauzată
bunului închiriat inclusiv de către membrii familiei sale, de sublocatarul său, de alte
persoane cărora le-a îngăduit în orice mod folosirea, deținerea sau accesul la bun; art.
1852 alin. 2, în materia contractului de antrepriză, care dispune că, în raporturile cu
beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru
propria sa faptă; art 2023 alin. 4, în materia contractului de mandat, în care se arată că,
dacă substituirea mandatarului nu a fost autorizată de către mandant, mandatarul
răspunde pentru actele persoanei pe care și-a substituit-o ca și cum le-ar fi îndeplinit el
însuși; art. 2113 alin. 2, în materia contractului de depozit, conform căruia, în anumite
situații, depozitarul răspunde față de deponent pentru fapta subdepozitarului ca pentru
fapta sa proprie.
În cele ce urmează, ne vom strădui în sensul decelării reperelor unei teorii
generale a răspunderii contractuale pentru fapta altuia, astfel cum principial aceasta se
găsește reglementată în cuprinsul art. 1519 Cod civil, repere care fundamentează
aplicarea acestui principiu la fiecare dintre cazurile speciale exprese de răspundere
contractuală pentru fapta altuia stipulate în cadrul noului Cod civil, la toate situațiile în
care, în ipoteza unui grup de contracte, debitorul principal va fi chemat să răspundă în
fața creditorului său pentru faptele debitorului subsecvent, pe care primul și l-a substituit
ori și l-a auxiliat, în toate cazurile în care debitorul, fără a încheia un alt contract, își
însărcinează prepușii cu executarea obligațiilor pe care el și le-a asumat, precum și în
toate acele ipoteze în care debitorul va fi chemat să răspundă în fața creditorului său pe
ideea de garanție fundamentată pe solidaritatea familială sau pe riscul legat de activitate
sau de profit.
Ne vom ocupa, în cele ce urmează, de condiţiile răspunderii civile contractuale
pentru fapta altuia, care trebuie întrunite cumulativ pentru ca debitorul să ținut
răspunzător pentru prejudiciul cauzat creditorului ca urmare a neexecutării conforme a
contractului de către substituitul sau auxiliarul debitorului.
1. Existenţa unei obligaţii personale a debitorului
Condiție a priori evidentă. Condiţia angajamentului personal al debitorului la a
executa sau la a face să se execute o obligaţie pentru creditorul său este una a priori
evidentă, neputându-se vorbi despre posibilitatea imputării unei persoane a unei
neexecutări contractuale pentru fapta altuia, dacă acea persoană nu are calitatea de
debitor.
Aceasta, pentru că debitorul este responsabil de executarea corespunzătoare a
propriilor obligații – care nu sunt însă dintre cele asumate intuitu personae - și, în
consecință, indirect, de faptele tuturor celor pe care i-a introdus în executarea
contractului, atât auxiliari, cât și substituți, în temeiul sacrosanctului pacta sunt
servanda.
Condiție neîndeplinită. Condiția analizată nu este îndeplinită, desigur, când
debitorul nu s-a angajat personal, ci doar a promis creditorului serviciile altuia, caz în
care rolul asumat de către debitor este acela al unui simplu intermediar ori al unui
promitent al faptei altuia; într-o astfel de situație, el nu răspunde pentru felul în care
(dacă) acea persoană și-a executat obligația, ci, cel mult, pentru propria sa faptă
(constând în încălcarea unei obligații de rezultat, când oferă, la momentul promisiunii,
garanția executării de către terț a obligației respective), de a nu obține concursul terțului,
potrivit literei art. 1283 alin. 1 din noul Cod civil.
2. Desemnarea voluntară de către debitor a unui terț pentru a executa parţial
sau total obligaţia
Jurisprudenţa franceză a fost foarte laxă în aprecierea legăturii existente în acest
sens între debitorul principal şi terţ. Cu toate acestea, asupra a ceea ce s-a statuat cu
claritate a fost aceea ca desemnarea terţului să emane direct sau indirect de la debitorul
principal.
În categoria persoanelor cărora debitorul principal le-a încredințat voluntar
executarea obligației intră, pe de o parte, auxiliarii – prepuși sau nu – adică toți
colaboratorii, iar, pe de altă parte, substituții.
Auxiliarii prepuși. În această sferă, intră toate persoanele care se află într-un
raport de subordonare – autoritate cu debitorul principal, precum cele care au încheiat
cu acesta un contract individual de muncă, dar nu numai. Răspunderea contractuală a
debitorului pentru neexecutarea contractului imputabilă prepușilor lui nu se confundă
cu răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru faptele prepușilor săi, cele două
forme de răspundere excluzându-se reciproc, având domenii de aplicare diferite.
Existenţa unui eventual contract între auxiliarul prepus şi creditor nu impietează
cu nimic asupra răspunderii debitorului, care răspunde faţă de creditor pentru fapta
auxiliarului prepus ca pentru o faptă extracontractuală a acestuia. Important este însă ca
acest contract să intervină ulterior momentului desemnării auxiliarului prepus de către
debitor, căci, în caz contrar, condiţia de faţă nu este îndeplinită, terţul, auxiliarul prepus,
fiind ales de către creditorul însuşi.
Auxialiarii non-prepuși. În această categorie, se încadrează ceilalți colaboratori
ai debitorului principal, care nu au calitatea de prepuși și care își oferă concursul la
executarea unei obligații contractuale a acestuia. Există astfel posibilitatea, de exemplu,
în virtutea caracterului liberal al profesiei de medic, ca un specialist să fie solicitat de
către o unitate sanitară pentru a performa o intervenţie chirurgicală, de exemplu, fără ca
acesta să aibă calitatea de angajat al respectivei unităţi.
Soluţia nu este cu nimic diferită, furnizorul de servicii medicale, în calitate de
debitor, va răspunde faţă de pacientul său, creditorul, pe temei contractual pentru
prejudiciile create în activitatea sa de către terţul specialist, cu care furnizorul a încheiat
un contract de colaborare.
Aşadar, colaboratorul non-prepus angajează răspunderea contractuală a
debitorului faţă de creditor asemenea prepusului acestuia.
În această situaţie, debitorul şi auxiliarul non-prepus nu sunt codebitori ai
creditorului. Auxiliarul este un terţ faţă de contractul încheiat de debitor cu creditorul
şi îşi păstrează această calitate chiar şi după concluzionarea contractului dintre el şi
debitor. Acceptând, prin acest contract, să efectueze respectiva prestație, auxiliarul nu
devine parte în contractul încheiat între creditor și debitor, deci nu poate fi considerat
codebitor al creditorului, alături de debitorul principal.
Substituții (subcontractanții). Soluţia este aceeaşi indiferent de cantitatea de
obligaţii pe care debitorul a transmis-o. În funcţie de aceasta, putem vorbi despre unul
sau mai mulţi terţi auxiliari, care îndeplinesc o parte a obligaţiilor debitorului faţă de
creditor sau despre subcontractanţi, în care caz debitorul încheie un contract cu o altă
persoană, prin care o încarcă pe aceasta cu totalitatea obligaţiilor pe care el le avea către
creditor.
De aceea, se apreciază că debitorul va răspunde contractual pentru fapta terţului,
prepus sau nu, auxiliar sau substitut, dacă acesta a acţionat conform şi în limitele
funcţiilor încredinţate. De asemenea, această răspundere se va angaja şi când terţul şi-a
depăşit sarcinile conferite, deviind de la ele sau exercitându-le abuziv, însă, în acest caz,
numai dacă, s-a apreciat în literatura de specialitate, creditorul a fost de bună-credinţă.
Creditorul este de bună-credinţă în ipoteza în care a avut convingerea legitimă că terţul
acţionează conform sarcinilor stabilite. S-a argumentat însă judicios în doctrina
autohtonă că debitorul principal trebuie să răspundă pentru fapta ilicită prejudiciabilă a
prepusului său, săvârșită prin depășirea sarcinilor conferite, deviind de la acestea sau
exercitându-le abuziv, indiferent dacă creditorul a fost de bună sau de rea-credință,
adică fără importanță dacă acesta a avut sau nu convingerea legitimă că prepusul a
acționat conform sarcinilor primite; în acest sens, s-a apreciat că ar fi injust ca debitorul
principal, pentru simplul fapt că creditorul nu a avut convingerea legitimă că prepusul
acționează în limitele însărcinării primite, să poată eluda răspunderea sa contractuală
pentru fapta acestuia din urmă, atât timp cât pentru îndeplinirea propriilor sale obligații
a folosit prepuși necorespunzători sau pe care nu i-a supravegheat și/sau îndrumat
scrupulos.
În astfel de situații, autorii au considerat, pe bună dreptate, că este vorba despre
o relație cauzală complexă, care a stat la baza producerii prejudiciului: pe de o parte,
între acesta și fapta prepusului există un raport cauzal, iar, pe de altă parte, o relație
similară există și între prejudiciu și fapta creditorului, care a stat în expectativă,
încălcându-și obligația de loialitate și pe aceea de cooperare pe care le avea,
neintervenind pentru evitarea sau pentru reducerea cuantumului daunelor, cât timp și-a
dat sau putea să-și dea seama că prepusul nu acționează conform sarcinilor încredințate.
Or, potrivit sistemului indivizibilității dintre cauză și condiții, conduita
creditorului a favorizat, a grăbit și a asigurat, totodată, realizarea daunei prin
neexecutarea obligației în mod corespunzător de către prepus.
Din această cauză, s-a afirmat, creditorul trebuie să fie parțial decăzut din dreptul
la reparație, proporțional cu contribuția sa la producerea prejudiciului. S-a mai arătat,
în acest sens, de către aceiași autori, pe drept cuvânt, că reaua-credință a creditorului nu
este, prin ea însăși, în măsură să rupă în întregime lanțul cauzal dintre fapta prepusului
și prejudiciu, ci doar să contribuie la dezvoltarea legăturii de cauzalitate, fapt pentru
care răspunderea prepusului nu poate fi înlăturată în totalitate, ci numai parțial, el
rămânând să răspundă pentru partea din pagubă care constituie o consecință directă și
necesară a faptei sale.
Desigur, am adăuga noi, dacă reaua-credință a creditorului este obiectivată în
fapta ilicită a acestuia de natură să înlăture total legătura cauzală dintre prejudiciu și
fapta ilicită a prepusului, acesta din urmă va fi exonerat de răspundere, creditorul
pierzând în întregime dreptul la reparație.
Intervenția spontană a unui terț în executarea obligației contractuale. În toate
situaţiile de mai sus desemnarea terţilor de către debitor trebuie să fie voluntară pentru
a fi angajată răspunderea civilă contractuală a debitorului pentru neexecutarea
contractului.
Intervenţia neplanificată, neprevăzută a unui terţ în executarea contractului va
determina angajarea răspunderii pentru fapta proprie a debitorului faţă de creditorul său,
aceasta având, ulterior, un drept de regres împotriva terţului, cu excepţia cazurilor în
care fapta terţului poate fi asimilată cu forţa majoră, când debitorul este exonerat de
răspundere.
Soluția este consacrată similar în cuprinsul art. 1519 Cod civil, care, așa cum am
învederat deja, condiționează răspunderea debitorului pentru fapta altuia de existența
unui raport între debitor și terț, raport în temeiul căruia debitorul se folosește de terț
pentru executarea obligațiilor sale contractuale. Așadar, terțul trebuie să lucreze în
folosul debitorului și aceasta, cu știința celui din urmă, căci legiuitorul descrie relația
dintre cei doi în sensul: debitorul … se folosește (de terț - n.n.) pentru executarea
obligațiilor contractuale. Or, el nu se poate folosi de serviciile terțului decât cu voia și
cu știința sa, cauză pentru care, în situația în care terțul intervine neplanificat în
executarea contractului dintre debitor și creditor, serviciile sale sunt oferite voluntar,
din propria sa inițiativă, iar nu din aceea a debitorului. Într-o astfel de ipoteză, situația
creată nu mai corespunde exigențelor art. 1519 Cod civil, nemaiputându-se vorbi, în
acest caz, de o răspundere contractuală a debitorului pentru fapta terțului.
3. Absenţa clauzei de exonerare de răspundere a debitorului pentru fapta
terțului, faţă de creditor
Condiţia este de la sine înţeleasă. Aflându-ne în ipoteza răspunderii contractuale,
clauzele exoneratoare de răspundere sunt valabile. De aceea, în situaţia în care debitorul
este exonerat de răspundere de către creditorul său, anterior producerii prejudiciului,
dar după desemnarea terţului, acesta din urmă rămânând singurul obligat, nu se mai
poate pune problema unei răspunderi contractuale pentru fapta altei persoane, ci a unei
novaţii subiective sau a unei cesiuni de datorie ori a unei cesiuni de contract, cazuri în
care răspunderea debitorului principal nu mai poate fi angajată față de creditor, nici
pentru fapta proprie, nici pentru fapta terțului. Liberarea debitorului principal, inițial și
înlocuirea sa cu un debitor subsecvent făcute expres de către creditor ne poate
transpune, de asemenea, în planul unei preluări de datorie perfecte.
În acest sens se exprimă și teza I a art. 1519 Cod civil, care condiționează
răspunderea contractuală a debitorului pentru fapta persoanei de care se folosește în
vederea executării obligațiilor sale contractuale de lipsa unei convenții contrare
încheiate între creditor și debitor, prin care acesta din urmă să fi fost exonerat de
răspundere: dacă părțile nu convin altfel, debitorul răspunde …
Pe de altă parte, acceptarea expresă din partea creditorului a terţului desemnat de
către debitor transformă raportul juridic obligaţional dintre acesta din urmă şi creditor
dintr-unul pur şi simplu într-unul complex, cu pluralitate de debitori. Instituţia juridică
a preluării de datorie imperfecte este cea care explică acest fenomen. Nici în acest caz
nu putem vorbi despre o răspundere contractuală pentru fapta altuia, deoarece atât
debitorul, cât şi terţul au devenit codebitori principali, direcţi ai creditorului. Acest lucru
determină posibilitatea tragerii la răspundere a fiecăruia dintre ei, direct, pentru aceeaşi
faptă ilicită.
Simplul acord dat de către creditor în sensul desemnării de către debitor a unui
terţ nu constituie o acceptare expresă a acestuia în sensul de mai sus.
4. Neexecutarea obligaţiilor contractuale ale debitorului să constituie o faptă
ilicită, a terțului, constând în neexecutarea culpabilă/nejustificată a obligațiilor
contractuale care i-au fost încredințate.
Condiție necesară. Evident, neexecutarea obligaţiei imputabilă exclusiv
debitorului principal va atrage răspunderea directă a acestuia pentru fapta proprie,
neputând fi vorba despre o răspundere pentru fapta altuia, neexistând această faptă.
Ceea ce înseamnă că aceasta se va putea angaja numai în situația în care neexecutarea
lato sensu a obligațiilor contractuale are drept cauză conduita ilicită sau și conduita
ilicită a terțului ori a terților care au fost desemnați de către debitorul principal să le
executate total sau parțial.
De fapt, această condiție apare expres stipulată în cuprinsul art. 1519 Cod civil,
legiuitorul condiționând răspunderea debitorului principal pentru prejudiciile suferite
de către creditor de faptul ca acestea să fi fost cauzate din culpa persoanei de care
(debitorul – n.n.) se folosește pentru executarea obligațiilor contractuale.
Răspunderea debitorului principal este una indirectă, pentru fapta altuia, în speţă,
a terțului, a unui colaborator ori a unui substitut. Art. 1519 Codul civil afirmă fără
echivoc: debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se
folosește … Este cât se poate de limpede că debitorul nu răspunde pentru fapta sa, întrun
raport de răspundere directă, ci răspunde pentru fapta altuia, indirect.
Necesitatea dovedirii tuturor condițiilor răspunderii civile a terțului. Fiind vorba
despre o răspundere indirectă, prima dată ar trebui dovedită existenţa răspunderii celui
pentru a cărui faptă se angajează indirect răspunderea debitorului principal.
Dacă răspunde „pentru fapta altuia”, aceasta înseamnă că fapta ilicită
prejudiciabilă a fost comisă de către terţ. Aceasta fiind cauza prejudiciului şi motivul
răspunderii contractuale a debitorului principal, apreciem că creditorul va trebui să
dovedească toate condiţiile de existenţă a răspunderii pentru fapta proprie în persoana
terţului, iar nu în aceea a debitorului principal.
Dovedind acest lucru, de fapt, va îndeplini această din urmă condiţie a angajării
răspunderii contractuale a debitorului pentru această faptă.
Celelalte trei condiţii solicitate se dovedesc facil, căci toate şi fiecare privesc
legăturile contractuale existente fie între creditor și debitor, fie între cel din urmă şi terţ.
Acestea toate fiind dovedite, răspunderea contractuală a debitorului principal
pentru fapta terţului va fi angajată faţă de creditor.
Inutilitatea dovedirii culpei debitorului principal, care garantează executarea
corespunzătoare a contractului de către terț, asumându-și, astfel, o obligație de rezultat.
Desigur că debitorul se va angaja întotdeauna determinat, pentru rezultat, însă acesta
priveşte faptul că terţul, auxiliar sau substitut, va executa corespunzător obligaţia
debitorului. Deci acesta din urmă garantează executarea corespunzătoare a contractului
de către terţ, acesta fiind rezultatul la care se obligă întotdeauna. În sensul acesta,
răspunderea sa este întotdeauna obiectivă, căci, ori de câte ori creditorul va face dovada
tuturor condiţiilor de mai sus, rezultatul la care s-a obligat debitorul se consideră ca
neatins, fapt care va naşte în sarcina sa o prezumţie de culpă, în temeiul art. 1548 Cod
civil.
În acest sens s-a apreciat și în literatura de specialitate franceză, afirmându-se că
nu contează dacă terțul a fost sau nu supravegheat; în majoritatea cazurilor și
jurisprudența se mulțumește să constate neexecutarea sau executarea necorespunzătoare
datorată terțului fără să se intereseze asupra conduitei debitorului principal; s-a afirmat
astfel că nu este necesară o greșeală de alegere sau de supraveghere pentru a se angaja
răspunderea acestuia.
Obiectul probei: neexecutarea lato sensu a obligațiilor contractuale de către terț.
În sensul celor de mai sus, proba antrenării răspunderii contractuale a debitorului pentru
fapta terțului priveşte obligaţiile asumate de către acesta din urmă.
În privința fundamentului răspunderii contractuale pentru fapta altuia, ideea de
la care trebuie să pornim în analiza acestei probleme este aceea a principiului pacta sunt
servanda, care guvernează efectele contractului încheiat între debitorul principal şi
creditorul său.
Este vorba, se apreciază, despre o nouă abordare a efectelor conjugate ale mai
multor contracte, ceea ce oferă posibilitatea de a înfrânge limitele impuse de principiul
relativităţii convenţiilor, în sensul că este permisă angajarea răspunderii contractuale a
unei părţi a contractului faţă de un terţ şi invers, a terţului faţă de una din părţile unui
contract.
Astfel, toate cazurile în care se extinde forţa obligaţională a normei private,
contractuale, faţă de terţii deveniţi în acest fel părţi survenite, nu mai pot fi considerate
ca excepţii de la principiul res inter alios acta, aliis neque noccere, neque prodesse
potest. Astfel de situaţii nu fac altceva decât să reitereze principiul pacta sunt servanda,
dacă depăşim analitic momentul static al formării actului juridic, ca un criteriu absolut
al aplicării şi definirii regulii amintite. Noţiunea de parte este relativă; ea nu trebuie
redusă doar la persoanele care strict au consimţit la încheierea unei convenţii.
În acest sens, terţul debitor din contractul accesoriu – co/subcontractantul
auxiliar/substitut al debitorului principal – nu este parte în contractul încheiat între
acesta şi creditor, ci doar a normei private pe care convenţia principală a generat-o, care
are vocaţia aplicării şi altor persoane decât părţile. Prin chiar voinţa sa, terţul atrage
asupra sa aplicarea acestei norme dintr-un contract la a cărui formare însă nu a
participat.
Acest principiu - pacta sunt servanda – însă nu poate explica în totalitate ideea
răspunderii uneia dintre părţile unui contract pentru faptele tuturor pe care ea i-a
introdus în executarea acestuia. De aceea, acestui principiu trebuie adăugată ideea de
garanţie datorată în mod normal creditorului contractual de către debitorul său, care-şi
auxiliază sau îşi substituie, în executarea contractului, o terţă persoană.
Într-un examen al debitorului principal din punctul de vedere al răspunderii
contractuale pentru fapta altuia, se observă că acesta nu este altceva decât o cauţiune
legală a creditorului, conduita lui nefiind în mod necesar componentă a unei relaţii
cauzale complexe deoarece, de regulă, nu a contribuit, prin interacţiune cu faptele ilicite
ale subcontractanţilor, la neexecutarea obligaţiei civile transferate altora.
Referitor la convențiile privind răspunderea contractuală pentru fapta altuia,
premisa de la care trebuie plecat este aceea că răspunderea pentru fapta altuia nu poate
fi nici mai mult nici mai puțin întinsă decât răspunderea pentru fapta proprie.
Aflându-ne în domeniul contractual, văzând principiile autonomiei de voinţă şi
al forţei obligatorii a contractului, clauzele de nerăspundere sau limitative de răspundere
sunt admisibile. Este și ceea ce teza I a art. 1519 Cod civil stipulează: dacă părțile nu
convin altfel, debitorul răspunde …
Sunt nule însă acele clauze care tind să exonereze de răspundere pe debitor pentru
culpa gravă sau dolul terțului subcontractant sau auxiliar. În acest sens se pronunță și
dispozițiile art. 1355, alin. 1 Cod civil.
Limitarea răspunderii, prin plafonarea despăgubirilor ce vor fi acordate
indiferent de cuantumul prejudiciului suferit de creditor, nu au nici o altă înrâurire
asupra răspunderii contractuale a debitorului pentru fapta altuia.
În schimb, răspunderea acestuia este înlăturată de clauzele exoneratoare de
răspundere, instituţia analizată nemai producându-şi efectele.
Creditorul îşi va vedea în cazul acesta reparat prejudiciul în urma tragerii la
răspundere directă, pentru fapta proprie, a terţului executant, fie pe tărâm delictual, fie
contractual, în funcţie de raporturile existente între cei doi.
Privitor la cauzele exoneratoare de răspunderea pentru fapta altuia, debitorul
principal se poate exonera de răspundere prin dovada tuturor cauzelor exoneratoare de
răspundere în privinţa executantului. Neexistând fapta acestuia şi deci răspunderea sa,
logic, nu există nici răspunderea garantului.
În al doilea rând, răspunderea contractuală pentru fapta altuia fiind o răspundere
obiectivă, în privinţa sa debitorul nu va putea invoca decât cauza străină echivalentă
forţei majore, care l-a împiedicat la executarea în bune condiţii a contractului (fapta
terţului, altul decât executantul – a cărui faptă nu îndeplinește criteriul exteriorității,
fapta victimei, forţa majoră).
Debitorul principal nu se poate exonera de răspundere probând nevinovăţia sa,
căci nu aceasta fundamentează răspunderea lui, ci, dimpotrivă, fapta terţului.
IV. Rezoluțiunea / rezilierea / reducerea prestațiilor
Despre rezoluțiune am putea afirma că este o cauză de desființare retroactivă,
totală sau parțială, a contractului sinalagmatic cu executare dintr-o dată, ca urmare a
neexecutării însemnate, fără justificare sau culpabile, a obligațiilor contractuale de
către una dintre părțile acestuia.
Rezilierea ar putea fi definită ca fiind o cauză de încetare totală sau parțială,
pentru viitor, a contractului sinalagmatic cu executare succesivă, ca urmare a
neexecutării fără justificare sau culpabile, însemnate ori de mică însemnătate, dar cu
caracter repetat, a obligațiilor contractuale de către una dintre părțile acestuia.
Reducerea proporțională a prestațiilor corelative, pornind de la definițiile
rezoluțiunii și a rezilierii, ar putea constitui o cauză de desființare parțială retroactivă
sau de încetare parțială pentru viitor, după caz, a contractului sinalagmatic, ca urmare
a neexecutării de mică însemnătate, fără justificare sau culpabile, a obligațiilor
contractuale de către una dintre părțile acestuia.
În economia actualului Cod civil, instituțiile juridice care fac obiectul prezentului
studiu își găsesc reglementarea în cuprinsul art. 1549 – 1554 ale secțiunii a 5 – a,
intitulată „Rezoluțiunea, rezilierea și reducerea prestațiilor”, în cadrul capitolului II –
„Executarea silită a obligațiilor” – din Titlul V, numit „Executarea obligațiilor”, al cărții
a V – a, „Despre obligații”.
În ceea ce privește domeniul de aplicare al acestui remediu, pornind de la
fundamentul lui, în mod tradițional, în (credem) unanimitatea literaturii de specialitate,
rezoluțiunea/rezilierea a fost calificată, din punct de vedere pedagogic, drept un efect
specific al contractelor sinalagmatice; aceeași calificare o poate primi, în opinia noastră,
în filosofia actualului Cod civil, și reducerea prestațiilor, care, de altfel, a fost asimilată,
în doctrina contemporană, rezoluțiunii/rezilierii parțiale a contractului.
Așadar, domeniul în care rezoluțiunea/rezilierea și reducerea prestațiilor se
aplică în mod predilect este cel al contractelor sinalagmatice, unica soluție de altfel
având în vedere fundamentul acestor instituții juridice.
Este însă necesar a se face deosebirea între contractele cu executare dintr-o dată
și cele cu executare succesivă, diferență pe care o face și textul art. 1554 Cod civil, din
materia efectelor rezoluțiunii și ale rezilierii, în sensul că, de regulă, rezoluțiunea este
aplicabilă contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată, iar rezilierea, celor cu
executare succesivă, cu excepția cazurilor expres reglementate altfel de lege (de
exemplu, contractul de întreținere, deși este un contract cu executare succesivă, este
supus rezoluțiunii, conform art. 2263 Cod civil).
Revenind însă la domeniul de aplicare al rezoluțiunii/rezilierii, desigur,
specificitatea unor contracte impune anumite discuții cu privire la limitele principiului
mai sus enunțat.
Astfel, în primul rând, cele mai frecvente dezbateri în doctrină pe această temă
le-au suscitat așa-numitele (foste) contracte sinalagmatice imperfecte (calificate astfel
sub imperiul Codului civil de la 1864, care, la locul clasificării contractelor, le-a scăpat
din vedere), care, în opinia noastră, astăzi, având în vedere definiția contractelor
unilaterale cuprinsă în textul art. 1171, alin. 1, fraza a doua Cod civil, pot fi încadrate
cu succes în această din urmă categorie. S-a afirmat, într-o opinie recentă, că
rezoluțiunea contractului se extinde și asupra contractelor sinalagmatice imperfecte. Ne
raliem însă opiniei contrare și avem în vedere aici fundamentul rezoluțiunii/rezilierii și
al reducerii prestațiilor. Astfel, aceste instituții juridice își găsesc explicația în
interdependența care caracterizează obligațiile născute din contractele sinalagmatice,
caracteristică pe care nu o au obligațiile, chiar reciproce, din contractele sinalagmatice
imperfecte. Astfel, pentru a putea afirma despre două obligații reciproce că sunt
interdependente, acestea trebuie, cu alte cuvinte, să constituie una cauza celeilalte, adică
fiecare dintre obligațiile în discuție să reprezinte pentru cealaltă obligație însăși rațiunea
de a fi a acesteia; dacă una dintre obligații dispare ori nu este executată, cealaltă își
pierde justificarea de a mai exista sau de a se mai executa; ceea ce determină o altă
exigență: momentul nașterii celor două obligații trebuie să fie același (chiar dacă una
dintre ele sau ambele sunt sub condiție), fiind greu de închipuit că una dintre acestea ia
ființă la data încheierii contractului în considerarea eventualității nașterii, pe parcursul
executării acestuia, a celeilalte obligații corelative; pentru a constitui cauza obligației
asumate contractual, cealaltă obligație trebuie să fie prefigurată la momentul nașterii
primei, căci cauza, privită în specificitatea ei în domeniul contractelor bilaterale,
constituie, așa cum am învederat deja, în primul rând, un element al voinței juridice care
stă la baza consimțământului la formarea contractului și prin care este asumată, implicit,
obligația inițială; în acest context, dacă obligația corelativă nu poate fi prevăzută,
nefiind asumată de către cocontractant la momentul încheierii contractului, aceasta, cu
siguranță, nu poate constitui cauza nașterii și/sau a executării obligației inițiale. Or, în
cazul contractelor sinalagmatice imperfecte, obligația debitorului inițial ia naștere ex
contractu, la momentul încheierii acestui act juridic, pe când cealaltă, a creditorului
inițial, pe parcursul derulării acestuia, având, concomitent, un alt izvor – un fapt juridic
licit; din această cauză, o eventuală acțiune a creditorului inițial împotriva debitorului
inițial, pentru ca acesta din urmă să-și execute obligația asumată prin contract, va avea
ca temei contractul încheiat între cele două părți – izvorul obligației în discuție, pe când
executarea obligației născute ulterior în sarcina creditorului inițial nu se va putea solicita
de către debitorul inițial, pe cale ofensivă, decât pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză
sau, pe cale defensivă, prin invocarea unui drept de retenție asupra bunului pe care el
însuși este îndatorat a-l preda creditorului inițial. Mai mult, ceea ce este hotărâtor în
cauză este aceea că oricare dintre cele două obligații reciproce subzistă în lipsa
celeilalte. Astfel de îndatoriri nu pot fi calificate, în opinia noastră, ca fiind
interdependente, ci, dimpotrivă, independente una față de cealaltă, motiv pentru care
neexecutarea uneia nu poate conduce la posibilitatea invocării rezoluțiunii/rezilierii
contractului respectiv, întrucât efectele acestei instituții juridice nu ar satisface
interesele nici uneia dintre părțile contractante; dacă debitorul inițial refuză să predea
bunul (primit, de exemplu, în depozit), creditorul inițial are la dispoziție o acțiune în
executare silită în natură a acestei obligații sau, dacă bunul a pierit din vina debitorului,
o acțiune în executare prin echivalent; obligația de restituire a bunului care a făcut
obiectul contractului constituie, în aceste cazuri, chiar unul dintre elementele
conținutului contractului, fiind asumată de către debitorul inițial prin consimțământul
formator de contract; pentru a obține executarea acesteia, creditorul inițial trebuie să
invoce forța obligatorie a contractului, iar nu rezoluțiunea acestuia, întrucât obligația de
restituire nu se naște ca efect al desființării contractului în acest mod. Iată de ce apreciem
că instituția juridică în discuție este incompatibilă cu contractele sinalagmatice
imperfecte, în fapt, nimic altceva decât niște contracte unilaterale degenerate, în cadrul
cărora iau naștere obligații reciproce, dar care nu sunt și interdependente.
Există totuși, chiar în sfera domeniului predilect de aplicare a
rezoluțiunii/rezilierii, aceea a contractelor sinalagmatice, câteva excepții propriu-zise,
în fapt, cazuri de contracte bilaterale în care fie rezoluțiunea/rezilierea suferă o
reglementare specială, fie nu poate fi invocată. Astfel, în situația contractului de
întreținere, art. 2263 Cod civil impune caracterul exclusiv judiciar al rezoluțiunii. Pe de
altă parte, rezoluțiunea nu poate fi invocată în contractul de joc sau/și pariu, care,
conform art. 2264 din același act normativ, dă naștere unor obligații naturale.
Relativ la felurile rezoluțiunii/rezilierii, acestea se desprind din analiza
dispozițiilor legale care reglementează rezoluțiunea/rezilierea.
Astfel, art. 1550 Cod civil ne dezvăluie felurile rezoluțiunii în funcție de modul
acesteia de operare, statuând: „Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere ...”
(alin. 1, propoziția întâi), de unde poate fi dedusă, în primul rând, existența
rezoluțiunii/rezilierii judiciare.
Apoi, propoziția a doua a aceluiași text normativ – „Rezoluțiunea ... poate fi
declarată unilateral de către partea îndreptățită” [care, în opinia noastră, trebuie cu
necesitate coroborată cu textul alin. 1 al art. 1552 („Rezoluțiunea sau rezilierea
contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părțile au
convenit astfel ...”)] –, precum și propoziția a doua a alin. 2 al aceluiași articol – „De
asemenea ... dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept”,
devoalează existența rezoluțiunii convenționale întemeiate pe pactele comisorii.
În fine, prima propoziție a alin. 2 al art. 1550 – „De asemenea, în cazurile anume
prevăzute de lege ... rezoluțiunea poate opera de plin drept” – scoate la lumină
rezoluțiunea legală.
Alin. 2 al art. 1549 Cod civil clasifică rezoluțiunea în funcție de întinderea
efectelor sale, deosebind între rezoluțiunea totală, care afectează întregul contract, și
rezoluțiunea parțială, care are loc numai pentru o parte a contractului. În acest din urmă
caz, trebuie să distingem între două ipoteze între care deosebește și Codul civil, în
cuprinsul art. 1549, alin. 2. Pe de o parte, se poate discuta despre un contract bilateral –
încheiat între două părți cu interese contrarii – caz în care, pentru a putea opera
rezoluțiunea parțială, este necesar ca executarea contractului să fie divizibilă. Pe de altă
parte, legiuitorul aduce în discuție, în această materie, și contractul plurilateral –
încheiat între trei sau mai multe părți cu interese contrarii – în care neexecutarea
obligației de către una dintre părți va atrage rezoluțiunea doar cu privire la aceasta, iar
nu și față de celelalte, „cu excepția cazului în care prestația neexecutată trebuia, după
circumstanțe, să fie considerată esențială”, situație în care, desigur, rezoluțiunea va fi
totală.
Aceleași criterii de clasificare, precum și aceleași categorii sunt aplicabile și
rezilierii (în fapt, o rezoluțiune specifică materiei contractelor cu executare succesivă și
care își produce efectele doar ex nunc), așa cum afirmă alin. 3 al art. 1549 Cod civil:
„Dacă nu se prevede altfel, dispozițiile privitoare la rezoluțiune se aplică și rezilierii”.
Cu privire la condițiile rezoluțiunii / rezilierii / reducerii prestațiilor, prima
precizare care se impune a fi făcută este aceea că, pentru a accesa acest remediu, este
necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor generale de accesare a oricărui
remediu, astfel cum sunt acestea prefigurate la art. 1516 Cod civil, particularizate astfel,
pornind de la domeniul de aplicare specific acestui remediu:
a) debitorul să nu-și fi executat obligația născută dintr-un contract sinalagmatic;
b) neexecutarea obligației să fie nejustificată (putând fi, după caz, nejustificată
și neculpabilă sau nejustificată și culpabilă);
c) neexecutarea obligației să nu fi fost cauzată de propria acțiune sau omisiune a
creditorului;
d) debitorul se află în întârziere (ori de drept, ori a fost pus în întârziere de către
creditor).
Pe lângă aceste condiții generale de accesare a oricărui remediu,
rezoluțiunea/rezilierea, respectiv reducerea prestațiilor solicită, pentru a fi accesate,
îndeplinirea unor condiții speciale.
Astfel, în privința rezoluțiunii/rezilierii, potrivit alin. 1, fraza I, din art. 1551 Cod
civil, „creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică
însemnătate”. Interpretând per a contrario norma juridică citată, obținem: „creditorul
are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mare însemnătate”.
Dincolo de această dispoziție legală, gânditorii Codului civil nu mai dezvăluie
nimic, cu caracter general, care ar putea facilita circumscrierea sferei noțiunii de
„neexecutare de mare însemnătate” sau „neexecutare însemnată”.
Din acest motiv, pentru a decela ce înseamnă „neexecutarea însemnată” va trebui
să ne raportăm, credem noi, la fundamentul acestui „remediu” – ideea de cauză
bivalentă specifică în contractele sinalagmatice, conjugată cu principiul forței
obligatorii a contractului - și la faptul că, așa cum am învederat deja, rezoluțiunea
reprezintă, în ierarhia tuturor „remediilor”, o ultima ratio, o soluție radicală, al cărei
efect este constituit de aneantizarea contractului, de dispariția acestuia, atât ex nunc, cât
și ex tunc, din circuitul juridic, afectând în acest fel însăși securitatea acestuia.
Pentru aceasta, însemnătatea neexecutării va trebui apreciată de la caz la caz, ea
reducându-se, în principiu, la dispariția interesului creditorului pentru executare ori la
volatilizarea valorii economice a contraprestației, motive care îl determină pe creditorul
nesatisfăcut să aprecieze că realizarea interesului contractual mutual, în general, precum
și cel individual, al său, în special, nu mai este posibilă și menținerea în ființă a
contractului nu se mai justifică.
Este clar că suntem în prezența neexecutării însemnate când există neexecutare
totală a unei obligații esențiale. Aprecierea judecătorului intervine atunci când există
neexecutare totală a unei obligații accesorii sau neexecutare parțială a unei obligații
esențiale.
Cât despre reziliere, legiuitorul statuează, în cuprinsul frazei a doua a alin. 1 al
art. 1551 Cod civil, că „în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are
dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un
caracter repetat”. Așadar, recidiva debitorului dintr-un contract cu executare succesivă
în a nu-și executa obligațiile contractuale în mod repetat (credem că, în lipsa unui alt
criteriu de apreciere, prin „caracter repetat” putem înțelege orice neexecutare care s-a
întâmplat mai mult de o dată) acordă creditorului facultatea de a invoca rezilierea
contractului, legiuitorul echivalând practic, neexecutarea de mică însemnătate cu
caracter repetat, cu neexecutarea însemnată. Desigur, în această materie, a contractelor
cu executare succesivă, neexecutarea însemnată va atrage și ea, întotdeauna, rezilierea
acestora.
În finalul alin. 1 al art. 1551 Cod civil, artizanii acestuia au inserat următoarea
dispoziție legală: „Orice stipulație contrară este considerată nescrisă”. Apreciem că
așezarea acesteia la finele aliniatului nu implică faptul că aceasta se referă doar la cea
de-a doua frază a acestuia, privitoare la regimul juridic al rezilierii contractelor cu
executare succesivă, ci, dimpotrivă, are în vedere întregul aliniat, referindu-se, în egală
măsură și la contractele cu executare uno ictu. Legiuitorul a făcut, în acest fel, din
dispoziția cuprinsă în alin. 1 al art. 1551 Cod civil, o normă juridică imperativă,
impunând, pe de o parte, în materia rezoluțiunii și a rezilierii, condiția neexecutării
însemnate și, pe de altă parte, asimilând acesteia, în domeniul rezilierii contractelor cu
executare succesivă, pe aceea a neexecutării de mică însemnătate, dar cu caracter
repetat.
Cu privire la condiția specifică reducerii proporționale a prestațiilor, in
interpretarea coroborată a normei cuprinse în fraza I a alin. 1 al art. 1551 Cod civil,
precitată, cu aceea statuată în alin. 2 al aceluiași text legal, rezultă că, atunci când
neexecutarea obligației debitorului este de mică însemnătate, creditorul are dreptul la
reducerea proporțională a propriei prestații, dacă, după împrejurări, aceasta este
posibilă.
Așadar, ori de câte ori neexecutarea nu este atât de însemnată încât să atragă
rezoluțiunea/rezilierea contractului ori creditorul nu o apreciază ca fiind rezolutorie,
dorind să păstreze în ființă contractul și partea executată deja în favoarea sa, el are
dreptul la reducerea proporțională a propriilor prestații, cu condiția însă ca aceasta să
fie posibilă.
În cazul în care reducerea prestațiilor corelative ale creditorului nu este posibilă
(de exemplu, din pricina naturii indivizibile a obligației sale ori din cauza faptului că
partea care ar trebui restituită creditorului pentru reechilibrarea contractului nu mai
există), acesta are dreptul doar la daune-interese pentru prejudiciul suferit ca urmare
a neexecutării, conform alin. 3 al art. 1551 Cod civil.
Nu trebuie însă confundată neexecutarea de mică însemnătate cu neîndeplinirea
unei obligații accesorii. Aceasta din urmă poate foarte bine, dacă, raportat la întreaga
economie a contractului, are o mare însemnătate, să atragă rezoluțiunea/rezilierea
acestuia.
În literatura de specialitate, s-a apreciat că reducerea proporțională a prestațiilor
reprezintă, în fapt, o rezoluțiune parțială a contractului, în acest sens, prevederile art.
1551 alin. 2 completându-se cu cele ale art. 1549 alin. 1 Cod civil. „Reducerea prestației
proporțional cu neexecutarea prestației celeilalte părți nu poate decât să însemne că,
pentru partea redusă și care trebuie restituită sau nu mai trebuie executată, respectiv
pentru partea care nu a fost executată de către debitor, suportul contractual a fost
rezolvit, deci desființat”.
Coroborând textul alin. 2 al art. 1551 cu cel al alin. 2 al art. 1516 Cod civil,
conchidem că este vorba despre prestația care constituie obiectul obligației corelative
și interdependente celei neexecutate de către debitor. Aceasta se va diminua într-o
proporție egală cu partea neexecutată a prestației reciproce a debitorului, în scopul
menținerii în ființă a contractului și al echilibrării acestuia.
În ceea ce privește modul de operare a rezoluțiunii/rezilierii și a reducerii
proporționale a prestațiilor, va trebui să distingem în funcție de felurile acestui
remediu.
Sediul materiei modului de operare a rezoluțiunii/rezilierii îl constituie textul art.
1550 Cod civil, cu titlu omonim, care reglementează, cu caracter general: „(1)
Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată
unilateral de partea îndreptățită. (2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege
sau dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept”.
Textul general se completează cu cele speciale, care reglementează în materia
„rezoluțiunii unilaterale” – art. 1552 - și în cea a „pactului comisoriu” – art. 1553 Cod
civil.
• Modul de operare a rezoluțiunii/rezilierii judiciare și a reducerii
proporționale a prestațiilor corelative pe cale judiciară
Potrivit primei propoziții a alin. 1 al art. 1550 Cod civil, așa cum am văzut deja,
pentru a fi în prezența rezoluțiunii/rezilierii judiciare ori a reducerii prestațiilor pe
aceeași cale, este necesar ca creditorul să solicite instanței de judecată pronunțarea
rezoluțiunii/rezilierii contractului („Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere
...”) ori reducerea proporțională a prestațiilor.
În măsura în care creditorul nu optează pentru declararea rezoluțiunii ori a
reducerii prestațiilor pe cale unilaterală, în temeiul art. 1552 și/sau al art. 1551 Cod civil,
după caz, ori pentru activarea pactului comisoriu, în baza art. 1553 din același act
normativ, acțiunea în justiție este necesară pentru că neexecutarea contractului nu face
ca rezoluțiunea/rezilierea acestuia ori reducerea proporțională a prestațiilor să opereze
automat.
Creditorul obligației neîndeplinite are legitimare procesuală activă exclusivă de
a solicita rezoluțiunea/rezilierea ori reducerea prestațiilor, conform art. 1549 alin. 1 Cod
civil, (precum și, de asemenea, moștenitorul creditorului, în cazul în care contractul nu
este intuitu personae, și creditorul creditorului, prin acțiunea oblică, conform art. 1560
alin. 1 Cod civil), el având, în acest sens, un drept exclusiv de opțiune, putând alege să
solicite rezoluțiunea/rezilierea ori reducerea prestațiilor pe cale judiciară chiar și în
cazul în care, în cuprinsul contractului, ar exista o clauză rezolutorie ori una privitoare
la reducerea prestațiilor (o numim convențional „clauză reductoare”).
Dacă debitorul nu se află de drept în întârziere prin chiar faptul neexecutării
obligațiilor contractuale în cazurile prevăzute de art. 1523 Cod civil, atunci, potrivit
art. 1516 alin. 2 coroborat cu art. 1522 alin. 5 din același act normativ, este necesar ca
el să fie pus în întârziere de către creditor prealabil introducerii acțiunii în
rezoluțiune/reziliere ori în reducerea prestațiilor și, odată cu punerea sa în întârziere,
prin chiar notificarea făcută în acest scop, să i se acorde un termen de executare, ținând
cont de natura obligației și de împrejurări. Dacă nu i se acordă acest termen prin
notificare, debitorul poate să-și execute obligația într-un termen rezonabil, calculat din
ziua comunicării notificării.
Dacă, neaflându-se de drept în întârziere sau nefiind pus în prealabil în
întârziere, debitorul este acționat direct în judecată, cererea de chemare în judecată
valorează punere în întârziere și debitorului îi este conferit ex legem dreptul de a executa
obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată.
Prin executarea conformă (se înțelege, tardivă), în cadrul acestui termen, a obligațiilor
sale contractuale, debitorul blochează acțiunea în rezoluțiune/reziliere ori în reducerea
prestațiilor, care va fi astfel respinsă ca neîntemeiată, în măsura în care executarea
mai prezintă interes pentru creditor. Executarea însă a obligațiilor ulterioară acestui
termen este lipsită de relevanță, nefiind în măsură să oprească acțiunea în instanță,
judecătorul trebuind să considere această executare prea tardivă ca fiind inoperantă.
Dacă, în schimb, debitorul obligației neexecutate este de drept în întârziere,
potrivit art. 1523 Cod civil, formalitatea punerii acestuia în întârziere de către creditor
nu mai trebuie, bineînțeles, îndeplinită și nici acordarea unui termen suplimentar de
executare nu mai este necesară, creditorul putând solicita rezoluțiunea/rezilierea ori
reducerea proporțională a prestațiilor direct în instanță, care, la rândul ei, nu va mai fi
ținută să acorde debitorului un termen rezonabil de executare.
În acțiunea în rezoluțiune/reziliere ori în reducerea proporțională a prestațiilor,
judecătorul are o putere suverană, foarte extinsă, în a aprecia dacă sunt îndeplinite toate
condițiile rezoluțiunii/rezilierii ori ale reducerii proporționale a prestațiilor, dacă
neexecutarea contractuală este una rezolutorie, fiind, în acest sens, însemnată, ori,
dimpotrivă, dacă această neîndeplinire a îndatoririlor convenționale este de mică
însemnătate, caz în care nu va pronunța rezoluțiunea/rezilierea. Judecătorul este limitat,
în exercitarea puterii sale, de principiul disponibilității procesului civil, părțile, în
temeiul dreptului lor de dispoziție în acest sens, conferit de art. 9 Cod de procedură
civilă, stabilind, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului (alin. 2, art.
9 C.pr.civ.). Astfel, într-o acțiune al cărei obiect l-a constituit exclusiv
rezoluțiunea/rezilierea contractului, în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile
acesteia (în speță, neexecutarea nu este însemnată), judecătorul nu va avea de ales decât
să respingă acțiunea ca neîntemeiată, sub sancțiunea revizuirii hotărârii sale, în temeiul
art. 509 alin. 1 pct. 1 din noul C.pr.civ., pentru extra petita. În cazul în care însă petitul
privind rezoluțiunea/rezilierea este completat, în subsidiar, cu solicitarea reducerii
proporționale a prestațiilor sau/și cu cererea de daune-interese, judecătorul va putea,
constatând că nu sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii/rezilierii, să respingă această
cerere și să admită reducerea proporțională a prestațiilor (dacă neexecutarea este de
mică însemnătate), iar, în cazul în care nici această instituție juridică nu își poate găsi
aplicarea (spre pildă, prestațiile sunt indivizibile), sub rezerva dovedirii prejudiciului
suferit de către creditorul obligației neexecutate și a celorlalte condiții ale răspunderii
civile contractuale întrunite în persoana debitorului, judecătorul va putea acorda
dauneinterese, pe care, tot la cererea expresă a părților, le poate cumula cu oricare dintre
cele
două „remedii”.
De asemenea, pentru ca, în urma pronunțării rezoluțiunii/rezilierii totale, părțile
să fie repuse în situația în care s-ar fi aflat dacă nu s-ar fi încheiat respectivul contract
ori, ca o consecință a pronunțării rezoluțiunii/rezilierii parțiale ori a reducerii
proporționale a prestațiilor, să li se restituie toate prestațiile pe care le-au executat în
temeiul contractului, însă fără cauză, ori să se restabilească situația anterioară de carte
funciară, este necesar să se solicite expres acest lucru în chiar petitul acțiunii în
rezoluțiune/reziliere, judecătorul neputându-se pronunța asupra acestui aspect în lipsa
unei astfel de cereri, sub aceeași sancțiune a revizuirii respectivei hotărâri, în temeiul
art. 509 alin. 1 pct. 1 din noul C.pr.civ., pentru extra petita.
Fiind vorba despre rezoluțiunea/rezilierea judiciară ori despre reducerea
proporțională a prestațiilor pe aceeași cale, având în vedere textul clar al art. 1550 alin.
1, propoziția I, Cod civil: „Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere ...”,
suntem de părere că, în speță, acțiunea în rezoluțiune/reziliere ori în reducerea
proporțională a prestațiilor corelative este, în funcție de scopul urmărit de către
creditorul nesatisfăcut prin promovarea ei, una în realizare, prin care se urmărește, în
principal, sancționarea debitorului obligației neexecutate prin pronunțarea sancțiunii
specifice (rezoluțiune/reziliere ori reducerea proporțională a prestațiilor), cu consecința
imediată, automată a desființării retroactive, totale ori parțiale, sau a încetării
contractului, și, în accesoriu, o repunere, în măsura posibilului, în status quo ante printro
restitutio in integrum sau doar în limitele în care, fiind vorba despre reziliere,
prestațiile executate de către creditor sunt fără cauză, acestea neavând, în contrapartidă,
o contraprestație din partea debitorului, ori prin restabilirea situației anterioare de carte
funciară.
In concreto, desființarea retroactivă a contractului sau încetarea acestuia pentru
viitor nu constituie efect al rezoluțiunii, respectiv al rezilierii, ci reprezintă chiar
conținutul acestei sancțiuni. De aceea, apreciem că instanța de judecată, fiind sesizată
cu o acțiune în rezoluțiune/reziliere, nu trebuie să dispună expres asupra desființării
retroactive ori a încetării pentru viitor a contractului, după caz, fiind suficient să admită
acțiunea și să pronunțe rezoluțiunea/rezilierea contractului. La fel stau lucrurile, mutatis
mutandis, și în privința unei acțiuni în reducerea proporțională a prestațiilor corelative.
Desigur, instanța rămâne obligată să se pronunțe asupra capetelor de cerere
accesorii, privind restituirea prestațiilor ori refacerea situației anterioare de carte
funciară.
Fundamentul executării prestațiilor dispare odată cu desființarea actului juridic,
ceea ce înseamnă că temeiul juridic al restituirii prestațiilor efectuate în executarea
actului juridic desființat nu îl mai poate constitui acest act juridic. Tocmai de aceea,
apreciem că legiuitorul în mod eronat a statuat, cu referire la rezoluțiune ca și cauză a
restituirii, în cuprinsul art. 1635 alin. 1 Cod civil: „Restituirea prestațiilor are loc ... în
temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ...”. Temeiul restituirii
prestațiilor nu mai poate fi unul contractual, căci contractul, în urma rezoluțiunii, se
consideră că nu a existat niciodată; prin urmare, fundamentul acestei obligații este, cu
necesitate, unul extracontractual, repunerea părților în situația anterioară constituind
numai în mod indirect un efect al aplicării acestei sancțiuni. De aceea, dincolo de faptul
că, de lege lata, o acțiune în restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unui contract ce
a fost rezoluționat ulterior va fi întemeiată pe dispozițiile art. 1635 alin. 1 Cod civil,
justificarea acesteia ar trebui căutată în instituția juridică a îmbogățirii fără justă cauză
ori în aceea a plății nedatorate, după caz. Astfel, în general, incidentă este îmbogățirea
fără justă cauză, întrucât, prin desființarea retroactivă a contractului, prestațiile deja
executate de către creditorul nesatisfăcut și care își aveau cauza în contractul respectiv
sunt astfel lipsite de cauză, iar păstrarea lor de către partea care le-a primit ar constitui,
din partea acesteia, o îmbogățire fără justă cauză. Dacă însă în discuție intră un contract
sinalagmatic în care ambele părți și-au executat, până la momentul desființării lui
retroactive, o parte din obligații, atunci, pentru restituirea acestora prestații, nu ar mai fi
întrunite condițiile materiale ale îmbogățirii fără justă cauză, neputându-se reține
îmbogățirea uneia dintre părți (prin mărirea patrimoniului său) în detrimentul însărăcirii
celeilalte (prin micșorarea corespunzătoare a patrimoniului acesteia); într-un asemenea
caz, restituirea prestațiilor executate ar trebui fundamentată pe instituția plății
nedatorate, întrucât, prin aneantizarea contractului, obligația fiecăreia dintre părțile
contractului sinalagmatic apare ca și când nu a existat niciodată. Dacă însă, pe lângă
aceste obligații executate reciproc, una dintre părți și-a îndeplinit și alte îndatoriri
contractuale pentru care însă nu a primit vreo contraprestație din partea celeilalte, atunci
restituirea acestora va fi explicată tot pe ideea de îmbogățire fără justă cauză a
primitorului.
Alin. 2 al art. 1635 Cod civil dispune: „Ceea ce a fost prestat în temeiul unei
cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, este, de asemenea, supus restituirii, afară numai
dacă cel care a prestat a făcut-o știind că înfăptuirea cauzei este cu neputință sau, după
caz, a împiedicat cu știință realizarea ei”. Textul legal este aplicabil contractelor
sinalagmatice, atât celor cu executare dintr-o dată, cât și celor cu executare succesivă.
Astfel, în cazul primelor, norma legală citată valorifică, în opinia noastră, din
plin, teoria cauzei bivalente care stă ca fundament al rezoluțiunii; se poate imagina
exemplul unui antecontract de vânzare (promisiunea sinalagmatică de vânzare) în care,
pe lângă obligațiile de a face specifice acestuia se naște, în sarcina promitentului
cumpărător, îndatorirea anticipată de a achita prețul integral al bunului care va face
obiectul contractului definitiv de vânzare; această obligație are drept cauză obligația
viitoare a promitentului vânzător de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului,
consimțind la încheierea contractului definitiv și îndeplinindu-și toate sarcinile
convenționale asumate prin promisiunea de a contracta în scopul perfectării valabile a
viitorului contract; așadar, deși suntem în mijlocul unui contract sinalagmatic –
promisiunea bilaterală de vânzare – totuși obligația anticipată a promitentului
cumpărător de a achita prețul integral al bunului nu are, în prezent, o obligație corelativă
interdependentă din partea promitentului vânzător; doar obligația viitoare a acestuia din
urmă – aceea de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului – se constituie în
îndatorirea interdependentă cu obligația promitentului cumpărător, reprezentând cauza
acesteia; deci, acesta din urmă s-a angajat în temeiul unei cauze viitoare. În urma
rezoluțiunii promisiunii sinalagmatice de vânzare, cauza viitoare a păstrării prețului
primit a dispărut, motiv pentru care, în temeiul art. 1635 alin. 2 Cod civil, se va restitui
promitentului cumpărător prețul achitat în avans pentru bunul pe care nu l-a mai
dobândit, contractul definitiv nemai încheindu-se.
Cu toate acestea, dacă prețul achitat de el a fost plătit deși știa că încheierea
contractului definitiv de vânzare nu este cu putință, acesta nu i se va restitui; într-o
asemenea situație, certitudinea neînfăptuirii cauzei viitoare, existentă la momentul
achitării prețului, îl plasează pe promitentul cumpărător în afara instituției juridice a
îmbogățirii fără justă cauză, situându-l în aceea a liberalităților, căci actul îndeplinit de
el a fost făcut, in concreto, cu intenția de a-l gratifica pe promitentul vânzător din
moment ce, la data îndeplinirii respectivei obligații, era sigur că în schimbul prestației
sale nu va dobândi nici un avantaj; or, un asemenea act face ca îmbogățirea
promitentului vânzător să fie una justificată, așa cum afirmă textul art. 1346 lit. c:
„Îmbogățirea este justificată atunci când rezultă: ... c) dintr-un act îndeplinit de cel
păgubit ... cu intenția de a gratifica”.
De asemenea, în același exemplu, prețul achitat în avans nu îi va fi restituit
promitentului cumpărător dacă, din propria-i culpă, contractul definitiv nu s-a putut
încheia și astfel nu a fost posibilă înfăptuirea cauzei viitoare în considerarea căreia el
și-a executat obligația; pe lângă faptul că, într-o asemenea situație, îi este prohibit, prin
art. 1517 Cod civil, promitentului cumpărător să solicite rezoluțiunea antecontractului
de vânzare, chiar dacă desființarea acestuia s-ar întâmpla, în urma admiterii unei acțiuni
în rezoluțiune promovată de către promitentul vânzător, acesta din urmă, în temeiul art.
1635 alin. 2, nu va fi obligat la restituirea către promitentul cumpărător a prețului primit
în avans; opinăm că explicația acestei soluții adoptate de către gânditorii Codului civil
ar consta în prevalența principiului răspunderii civile asupra principiului restitutio in
integrum, păstrarea prețului de către promitentul vânzător echivalând cu o reparație a
prejudiciului suferit în urma neîncheierii contractului definitiv din vina exclusivă a
promitentului cumpărător.
Aceeași idee, a cauzei bivalente, conjugată cu aceea a cauzei succesive, poate
explica aplicarea textului alin. 2 al art. 1635 Cod civil și contractelor cu executare
succesivă. Printr-un exercițiu de imaginație, poate fi construit următorul exemplu: întrun
contract de locațiune, locatarul achită chiria în avans, având în vedere faptul că, la
rândul său, locatorul îi va asigura, corelativ, folosința bunului; este evident că achitarea
chiriei în avans s-a făcut în temeiul unei cauze viitoare – beneficierea, în viitor, de
folosința corespunzătoare a bunului; în cazul în care însă, ulterior, locatorul nu își
execută obligația, nepermițând locatarului să folosească bunul în măsura achitării în
avans a chiriei aferente, cauza viitoare a obligației locatarului nu se mai înfăptuiește;
pentru acest motiv, în temeiul art. 1635 alin. 2 Cod civil, locatorul va fi obligat la
restituirea către locatar a sumei primite în avans cu titlu de chirie, în caz contrar el
îmbogățindu-se fără justă cauză pe seama locatarului.
În cazul contractelor cu executare succesivă, rezilierea acestora determină, așa
cum arată însuși legiuitorul la art. 1554 alin. 3 Cod civil, încetarea contractului pentru
viitor. Este însă de discutat asupra înțelesului acestei norme juridice. Ce înseamnă
„pentru viitor”? În opinia noastră, plecând de la teoria cauzei succesive care își găsește
aplicare în materia contractelor cu executare succesivă, „pentru viitor” semnifică
„începând cu momentul în care debitorul nu și-a mai executat obligațiile, lipsind astfel
de cauză îndatoririle corelative și interdependente ale creditorului”. Prin hotărârea
judecătorească de admitere a acțiunii în reziliere rămasă definitivă, dreptul propriu-zis
al creditorului de a obține rezilierea contractului și încetarea efectelor acestuia,
corelativ, inițial, unei norme juridice determinate, abstracte (art. 1516 alin. 2 și art.
1549 și urm. Cod civil), se concretizează; norma juridică devine, dintr-una abstractă,
una particularizată, cu aplicabilitate concretă la speța dedusă judecății, iar sursa
dreptului se metamorfozează, din una legală devenind una judiciară; aceasta este
„eficacitatea substanțială” a actului jurisdicțional sau, cu alte cuvinte, acesta este
„efectul substanțial” al hotărârii judecătorești. La data rămânerii definitive a hotărârii
judecătorești de admitere a acțiunii în reziliere, s-a realizat practic dreptul creditorului
de a considera reziliat contractul; în acest moment se naște, pe cale de consecință, și
dreptul material la acțiunea în restituirea prestațiilor; însă acest drept al creditorului de
a considera contractul reziliat exista, abstract, anterior acestei date; el s-a născut,
corelativ normei juridice care îl consacra, la momentul în care debitorul a încetat să-și
mai execute obligațiile, lăsând astfel fără cauză îndatoririle corelative și
interdependente ale creditorului; or, absența cauzei, inclusiv a unei cauze viitoare, așa
cum am văzut deja, impune restituirea prestațiilor; de aceea, efectele rezilierii trebuie
să coboare, în trecut, până la acel moment, pornind de la data concretizării dreptului la
reziliere – aceea a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Prin textul legal
„contractul reziliat încetează doar pentru viitor” legiuitorul a statuat, de facto, asupra
faptului că efectele rezilierii lasă neatinse prestațiile reciproce și interdependente
executate conform între părțile contractante până la momentul în care debitorul a încetat
să-și mai aducă la îndeplinire îndatoririle convenționale; de la acest ultim moment însă
contractul reziliat încetează pentru părțile sale, care, pe de o parte, nu vor mai fi ținute
să execute nici o prestație în temeiul contractului reziliat, iar pe de altă parte, vor fi
îndatorate la restituirea prestațiilor primite fără contraprestații; așadar, restituirea nu va
interveni decât în acele situații în care plata nu are cauză juridică, deoarece, dacă o
obligație este cauza juridică a alteia, și cele două pot avea o existență juridică și
economică de sine stătătoare, neexecutarea altor obligații le va fi indiferentă.
Dacă prestațiile executate de către cealaltă parte sunt nerestituibile, făcând parte
din categoria așa-numitelor „fapte împlinite”, partea în culpă va datora, spre exemplu,
pe lângă indemnizația privind folosința bunului (în cazul în care această folosință a făcut
obiectul principal al prestației, precum și în acela în care bunul era, potrivit naturii sale,
supus deprecierii rapide), la care este obligat în temeiul art. 1645 Cod civil, care
constituie, în fapt, o restituire prin echivalent a prestațiilor primite, ori contravaloarea
serviciilor deja efectuate, și daune-interese menite a acoperi prejudiciul cauzat
creditorului obligației de restituire prin încetarea contractului, constând atât în damnum
emergens, cât și în lucrum cessans, conform art. 1637 alin. 2 Cod civil; de exemplu,
dacă locatarul nu a plătit chiria, indemnizația pentru folosința bunului acompaniată de
daune-interese poate avea un cuantum mai mare decât chiria datorată, pentru că, în afara
acesteia, locatorul va fi îndreptățit să își acopere toate prejudiciile pe care locatarul le
putea prevedea la momentul încheierii contractului de locațiune, constând în lipsa de
folosință a sumelor de bani cu titlu de chirie, de către locator, în cazul neexecutării
nejustificate sau culpabile a obligației de plată a chiriei.
Când însă prestațiile executate de către cealaltă parte sunt restituibile, sancțiunea
rezilierii va opera asemenea celei a rezoluțiunii, însă numai până la momentul
neexecutării obligațiilor corelative de către cealaltă parte, iar nu până la acela al
perfectării contractului; de exemplu, când chiria a fost plătită în avans, iar locatorul nu
a asigurat folosința bunului, acesta din urmă va fi obligat să restituie chiria încasată, cu
eventuale daune-interese; acest lucru se întâmplă, așa cum am arătat deja, în temeiul art.
1635 alin. 2 Cod civil, coroborat cu art. 1516 alin. 2 din același act normativ. În același
sens, pronunțându-se asupra rezoluțiunii unui contract de întreținere, Instanța supremă
a statuat: „temeiul juridic al obligației uneia dintre părți se găsește în obligația celeilalte
părți contractante și partea care nu-și execută obligația sa nu poate reține echivalentul
prestației efectuate de cealaltă parte”.
• Modul de operare a rezoluțiunii/rezilierii și a reducerii proporționale a
prestațiilor corelative în temeiul art. 1550 coroborat cu art. 1552 Cod civil
Potrivit art. 1550 alin. 1 Cod civil, „Rezoluțiunea ... poate fi declarată unilateral
de către partea îndreptățită”.
Conform art. 1552 („Rezoluțiunea unilaterală”) alin. 1 Cod civil, „Rezoluțiunea
sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când
părțile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu
a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere”.
Textele legale citate au suscitat dezbateri pe tema modului de operare a
„rezoluțiunii/rezilierii unilaterale”. Astfel, în doctrina juridică din țara noastră s-au
conturat două opinii.
Prima dintre acestea susține că textul art. 1552 alin. 1 face vorbire despre trei
situații în care poate fi declarată „rezoluțiunea/rezilierea unilaterală”: i) în cazul în care
părțile au prevăzut această posibilitate în contract; ii) în acela în care debitorul se află
de drept în întârziere și iii) în acela în care debitorul nu a executat obligația prin termenul
fixat prin punerea în întârziere.
Miza discuției poartă, de facto, asupra ultimelor două situații.
În aceste cazuri, se afirmă că creditorul are posibilitatea, chiar în absența unei
clauze contractuale, să declare rezoluțiunea/rezilierea contractului în mod unilateral și
extrajudiciar, pe riscul său. Rezoluțiunea/rezilierea unilaterală rămâne supusă acelorași
condiții pe care se solicită art. 1516 coroborat cu art. 1551 Cod civil, intervenția
instanței pentru operarea ei fiind înlăturată. Debitorul poate, desigur, sesiza instanța de
judecată cu o acțiune în care solicită verificarea legalității invocării
rezoluțiunii/rezilierii unilaterale de către creditor, însă acest control judiciar va fi unul
de legalitate, a posteriori, ulterior momentului operării rezoluțiunii/rezilierii, iar nu unul
a priori, prin care instanța să se pronunțe asupra oportunității acestei sancțiuni și să
dispună încetarea contractului. În cazul în care instanța, în acțiunea în verificare a
modului în care creditorul a răspuns exigențelor legale privind declararea
rezoluțiunii/rezilierii unilaterale, solicitate prin art. 1516, art. 1549, art. 1551 și art. 1552
Cod civil (existența unei neexecutări însemnate nejustificate sau culpabile, aflarea sau
punerea debitorului în întârziere, declarația de rezoluțiune/reziliere, notificarea
rezoluțiunii), constată îndeplinirea tuturor acestor cerințe, ea nu va putea cenzura
opțiunea creditorului și nu va putea impune alegerea unui alt remediu contractual. În
cazul în care însă instanța va constata că, la data notificării rezoluțiunii/rezilierii nu erau
întrunite condițiile operării rezoluțiunii unilaterale, creditorul va suporta consecințele
faptei sale care denotă o încălcare a contractului, expunându-se, în acest caz, la
suportarea „remediilor” prevăzute de legiuitor pentru neexecutare, inclusiv la o cerere
de executare silită în natură, cumulată cu solicitarea de daune-interese. Soluția are în
vedere așa numita rezoluțiune/reziliere „pe riscurile și pericolele creditorului” (a ses
risques et périls) antamată, încă sub imperiul art. 1184 Cod civil francez
(corespondentul art. 1020 din Codul civil român de la 1864), de către jurisprudența și
doctrina franceze, dar și de către o parte a literaturii juridice autohtone. Astfel, se admite
că chiar și un contract încheiat pe o durată determinată poate fi rezoluționat/reziliat fără
intervenția judiciară prealabilă și fără o clauză rezolutorie expresă preexistentă, în caz
de „comportament grav” al debitorului. Această rupere a contractului este făcută pe
riscul autorului său. Această facultate de rupere unilaterală a contractului a fost, mai
întâi, justificată, de urgența care nu permitea creditorului să irosească timp cu o
eventuală acțiune în rezoluțiune/reziliere ori de imposibilitatea continuării contractului
devenit inutil din cauza neexecutării; în prezent, gravitatea comportamentului ce are
legătură cu obiectul contractului, chiar și fără urgență, pare suficientă în a fundamenta
rezoluțiunea/rezilierea unilaterală în lipsa intervenției prealabile a instanței și a unei
clauze rezolutorii.
A doua părere interpretează dispoziția art. 1552, alin. 1 Cod civil în sensul în
care aceasta reglementează un singur caz de rezoluțiune/reziliere unilaterală, care poate
avea loc în urma notificării scrise a debitorului obligației neexecutate în acest sens, cu
îndeplinirea condiției ca debitorul să fi fost pus în prealabil în întârziere și să nu-și fi
executat obligația în termenul suplimentar de executare acordat prin notificarea de
punere în întârziere ori să se fi aflat de drept în întârziere; operarea
rezoluțiunii/rezilierii unilaterale este condiționată însă, în acest caz, potrivit literei
textului legal analizat, de preexistența, între părți, a unei clauze rezolutorii, în fapt, a
unui pact comisoriu expres de gradul II, așa cum era acesta perceput în doctrina și în
practica tradiționale.
În opinia noastră, pentru argumentele ce succed, textul art. 1552 Cod civil,
intitulat marginal „Rezoluțiunea unilaterală” nu are în vedere „rezoluțiunea/rezilierea
pe riscul creditorului”, așa cum această instituție juridică a fost dezvoltată de
jurisprudența și de doctrina franceze, ci, dimpotrivă, privește doar
rezoluțiunea/rezilierea întemeiată pe preexistența unei clauze rezolutorii în contractul
încheiat între părți, care poate fi însă declanșată prin notificarea de rezoluțiune/reziliere
a creditorului în cazul în care debitorul obligației neexecutate se află de drept în
întârziere ori, fiind pus în prealabil, în întârziere de către creditor, nu și-a îndeplinit
îndatoririle convenționale în termenul suplimentar de executare astfel acordat.
În primul rând, dacă textul art. 1552 alin. 1 Cod civil ar reglementa un caz de
rezoluțiune/reziliere unilaterală care ar opera prin simpla notificare de rezoluțiune din
partea creditorului în lipsa unei clauze contractuale rezolutorii prealabile, atunci
denumirea marginală a textului – „Rezoluțiunea unilaterală” – ar fi ireconciliabilă cu
domeniul acestuia de aplicare; astfel, nu poate fi tăgăduit că, dintre cele trei cazuri de
rezoluțiune/reziliere unilaterală alegate, reglementate de această normă juridică, primul
dintre acestea – „... atunci când părțile au convenit astfel ...” – privește, de facto, o
ipoteză de rezoluțiune/reziliere întemeiată pe o clauză rezolutorie preexistentă; într-o
atare situație, în același text legal ar fi consacrate, pe de o parte, rezoluțiunea/rezilierea
fundamentată pe preexistența unei clauze rezolutorii, adică rezoluțiunea convențională
tradițională, și, pe de altă parte, rezoluțiunea/rezilierea care operează în lipsa unei
asemenea clauze, ambele aflându-se sub umbrela „rezoluțiunii/rezilierii unilaterale”; or,
o astfel de soluție este inacceptabilă, întrucât denumirea marginală a textului legal, chiar
dacă nu are valoare normativă, totuși nu poate fi atât de ambiguă încât să contrasteze
flagrant cu norma juridică pe care o cuprinde textul respectiv; in concreto, art. 1552,
alin. 1 Cod civil nu poate, pe de o parte, să se refere, să facă trimitere doar la o anumită
instituție juridică – în speță, la „rezoluțiunea/rezilierea unilaterală” - și, pe de altă parte,
să reglementeze, de facto, atât respectiva instituție, cât și o alta, diferită semnificativ de
aceasta – în cazul de față, rezoluțiunea/rezilierea convențională. Aceasta demonstrează
că, în realitate, în ipoteza normei juridice analizate este reglementată o singură formă
de rezoluțiune/reziliere; cum, în mijlocul acestui text legal, se găsește inserată exigența
„atunci când părțile au convenit astfel”, credem că nu încape îndoială că, dintre cele
două forme de rezoluțiune/reziliere în discuție, art. 1552 se preocupă de
rezoluțiunea/rezilierea convențională. Denumirea acestui text legal, precum și
mențiunea, în conținutul art. 1550 Cod civil, a faptului că „Rezoluțiunea ... poate fi
declarată unilateral de către partea îndreptățită” nu trebuie să ne conducă pe pista falsă
a rezoluțiunii/rezilierii care operează în lipsa unei clauze contractuale rezolutorii
prealabile, ci, dimpotrivă, avem convingerea că ele evocă, în fapt, instituția juridică a
rezoluțiunii/rezilierii întemeiate pe o astfel de clauză, dar declanșate, în concret, prin
manifestarea unilaterală de voință a creditorului nesatisfăcut, prin actul juridic unilateral
al acestuia, numit în literatura de specialitate „declarația unilaterală de rezoluțiune”; mai
mult, în doctrina juridică autohtonă, această clauză contractuală a rezoluțiunii/rezilierii
prin denunțarea unilaterală din partea creditorului nesatisfăcut a fost denumită și „clauza
de rezoluțiune unilaterală pentru neexecutarea culpabilă a contractului (pactul
comisoriu)”, indicându-se, prin aceasta, univoc, faptul că, în realitate,
rezoluțiunea/rezilierea în discuție se întemeiază pe o clauză contractuală prealabilă, însă
operează în urma declarației unilaterale a creditorului obligației neexecutate, care, fără
doar și poate, constituie un act juridic unilateral. Aceeași denumire marginală a textului
legal ne poate induce în eroare și în cazul art. 1276 Cod civil, care reglementează
„Denunțarea unilaterală” a contractului, însă în cuprinsul căruia, la aliniatul 1, se arată
faptul că, in concreto, această denunțare unilaterală a contractului se face în temeiul
unui drept recunoscut în prealabil uneia dintre părți; ceea ce ne indică, din nou, aceeași
tehnică legislativă folosită de către legiuitor: instituția juridică reglementată își capătă
denumirea în funcție de modul de operare – printr-un act juridic unilateral -, nu de
fundamentul ei convențional.
În al doilea rând, este cât se poate de clar că norma cu caracter general din art.
1550, alin. 1 Cod civil – „Rezoluțiunea ... poate fi declarată unilateral de către partea
îndreptățită” – se completează, cu necesitate, cu textul art. 1552 din același act normativ,
unde se precizează că „Rezoluțiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin
notificarea scrisă a debitorului atunci când părțile au convenit astfel, ...”; în mod
asemănător sunt reglementate pactele comisorii, prin textul art. 1553 Cod civil, care se
coroborează, în mod necesar, cu cel al art. 1550, alin. 2 din aceeași lege: „De asemenea
... dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept”. În opinia
noastră, această mențiune, „dacă părțile au convenit astfel”, prezentă atât în cuprinsul
art. 1552 (expres), cât și în acela al art. 1553 (prin coroborare, în acest caz, cu art. 1550)
indică neechivoc echivalența funcțională dintre cele două forme de rezoluțiune/reziliere
reglementate de cele două texte legale, pe exact acest palier: al exigenței unei clauze
contractuale rezolutorii preexistente în cazul amândurora, pe care să se grefeze apoi fie
o rezoluțiune / reziliere care operează prin „declarația unilaterală de rezoluțiune /
reziliere” din partea creditorului nesatisfăcut, fie o rezoluțiune / reziliere care operează
„de plin drept”.
În al treilea rând, dacă am admite că, în cuprinsul art. 1552, alin. 1 Cod civil ar
fi reglementate trei cazuri distincte de rezoluțiune, atunci am ajunge la următoarele
concluzii: în primul caz, acela în care „rezoluțiunea/rezilierea contractului poate avea
loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părțile au convenit astfel”, în lipsa
unei prevederi legale exprese, aceasta ar opera, spre deosebire de celelalte două cazuri,
fără ca, în prealabil, să fie necesar ca debitorul să se afle de drept ori să fie pus în
întârziere de către creditor; or, acest lucru ar contraveni dispozițiilor art. 1516, alin. 2
Cod civil, care stipulează, cu caracter general în materie, asupra necesității ca debitorul
să se afle în întârziere, pentru a putea opera orice „remediu”; mai mult, în acest caz,
creditorul s-ar afla într-o situație mai avantajoasă decât chiar în ipoteza unui pact
comisoriu de ultim grad, în care s-ar fi stipulat că întârzierea ar rezulta din simplul fapt
al neexecutării (deci debitorul trebuie să se afle în întârziere chiar și în acest caz); nu
credem că aceasta să fi fost intenția legiuitorului, mai ales că o asemenea interpretare ar
încălca flagrant principiul specialia generalibus derogant, dar și regula potrivit căreia
ori de câte ori legiuitorul vrea să deroge de la regula generală în materie, trebuie să facă
acest lucru în mod expres; or, în cazul de față, în măsura în care fraza citată este
percepută ca un caz independent de rezoluțiune/reziliere, nefiind completată de
mențiunea „fără ca debitorul să fie necesar să se afle în întârziere”, nu se poate susține
că operarea acestei sancțiuni ar putea avea loc fără îndeplinirea acestei formalități
prealabile, stipulate, așa cum am văzut deja, cu caracter general în materie; deci,
admițând completarea art. 1552, alin. 1, prima parte, cu art. 1516, alin. 2 Cod civil, am
ajunge la concluzia necesității îndeplinirii acestei formalități prealabile și în cazul
acestei forme de rezoluțiune/reziliere. Într-o asemenea ipoteză, ne ridicăm întrebarea:
care ar fi rostul părții a doua a acestui text legal („Rezoluțiunea/rezilierea contractului
poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci ... când debitorul se află de
drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea
în întârziere”)? Dacă, în această parte a normei juridice, legislatorul s-ar fi preocupat de
rezoluțiunea/rezilierea care operează fără preexistența unei clauze contractuale
rezolutorii, nu era, oare, suficient să afirme, în cuprinsul art. 1552, alin. 1:
„Rezoluțiunea/rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului
chiar și atunci când părțile nu au convenit astfel”, urmând ca acest text să se completeze
cu cel al art. 1516 alin. 2? Cu siguranță că o astfel de prevedere legală ar fi înlăturat
orice dubiu. Însă, felul în care este construit art. 1552, alin. 1 ne determină să afirmăm
că, în partea a doua a acestui text legal, nu sunt reglementate două cazuri distincte de
rezoluțiune/reziliere deosebite de cel consacrat în partea întâi a sa, ci, dimpotrivă, partea
a doua a normei juridice o completează pe cea dintâi, arătând condițiile în care operează
această unică formă de rezoluțiune/reziliere consacrată în acest text. Concluzia contrară
ne-ar conduce, din nou, la o soluție elucubrantă: în prima parte a sa, textul art. 1552,
alin. 1 se completează (în mod obligatoriu) cu cel al art. 1516, alin. 2, iar, în cea de-a
doua parte, nu, căci exigența aflării în întârziere a debitorului este stipulată aici expressis
verbis; or, încă o dată, o astfel de interpretare a textului ne conduce la concluzia
reglementării a două instituții juridice cu un profund caracter eterogen în cuprinsul
aceleiași norme juridice și sub aceeași titulatură, aceea a „rezoluțiunii/rezilierii
unilaterale”.
În al patrulea rând, în Expunerea de motive a Legii privind Codul civil se
menționează: „Modificări importante se aduc şi în ceea ce priveşte rezoluţiunea şi
rezilierea contractului ... În plus, rezoluţiunea este, ca regulă, convenţională şi nu
judiciară, ca în prezent”. Ne întrebăm: „Oare legiuitorul, dacă ar fi avut în vedere, în
art. 1552 Cod civil, o rezoluțiune bazată exclusiv pe manifestarea unilaterală de voință
a creditorului, fără existența prealabilă a unei clauze rezolutorii, nu ar fi devoalat acest
lucru în cuprinsul acestui document?”. Răspunsul la această întrebare nu ar putea fi
decât unul: „Ba da! Cu siguranță”. Or, în lipsa totală a unei astfel de mențiuni, singura
concluzie pertinentă ar fi aceea a inexistenței, în Codul civil, a unei astfel de
rezoluțiuni/rezilieri.
Concluzionând în sensul celor de mai sus, urmează să decelăm condițiile în care
operează această „rezoluțiune/reziliere unilaterală”.
Ca o primă condiție premisă a acestui tip de rezoluțiune/reziliere menționăm
necesitatea preexistenței unei clauze rezolutorii inserate în chiar cuprinsul contractului
sau într-un act ulterior adițional la acesta din care să rezulte convenția părților în sensul
că, în cazul în care una dintre ele nu-și va executa culpabil obligațiile la care s-a angajat,
cealaltă parte are dreptul să rezoluționeze/rezilieze unilateral contractul; această clauză
rezolutorie trebuie să fie stipulată în mod expres de părți, ea neputând fi dedusă pe cale
de interpretare. Clauza exhibă, de facto, un pact comisoriu de gradul doi și se
interpretează în sensul că „rezoluțiunea/rezilierea va opera pe baza declarației
unilaterale de rezoluțiune/reziliere a părții îndreptățite”.
Având în vedere dispoziția legală inserată în ultima propoziție a alin. 1 al art.
1551 Cod civil, pe care am apreciat-o ca fiind aplicabilă atât primei fraze a acestui text
legal, cât și celei de-a doua, condiția de fond a rezoluțiunii/rezilierii unilaterale este
aceea a existenței unei neexecutări însemnate, întrucât orice clauză contrară, care aduce
atingere exigenței neexecutării însemnate în întreaga materie a rezoluțiunii/rezilierii,
este considerată nescrisă.
A treia condiție este una de formă și privește aflarea prealabilă a debitorului în
întârziere. Potrivit părții a doua a alin. 1 al art. 1552 Cod civil, rezoluțiunea/rezilierea
unilaterală poate opera doar „când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta
nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere”. Așadar, dacă, prin
însuși faptul neexecutării obligației contractuale, debitorul nu se află de drept în
întârziere potrivit art. 1523 Cod civil, este necesar ca, în prealabil declarării
rezoluțiunii/rezilierii unilaterale, acesta să fie pus în întârziere de către creditorul
nesatisfăcut, în condițiile art. 1522 Cod civil din același act normativ. Folosirea de către
legiuitor a timpului perfectul compus în ultima propoziție a alin. 1 al art. 1552 Cod civil
- „... când acesta (debitorul – n.ns.) nu a executat obligația ...” indică cu claritate că
declarația unilaterală de rezoluțiune nu se poate face valabil decât după expirarea
termenului suplimentar de executare acordat debitorului prin notificarea de punere în
întârziere, în acord și cu dispozițiile alin. 4 al art. 1522 Cod civil, termen în care
debitorul nu și-a îndeplinit îndatoririle convenționale. Dacă debitorul își execută tardiv,
dar conform, obligația, însă în interiorul acestui termen suplimentar de executare,
apreciem, alături de alți autori, că creditorul nu poate refuza executarea, ci, cel mult,
o poate accepta acompaniată de daune-interese menite a-i acoperi prejudiciul suferit
prin neexecutarea obligațiilor contractuale la timp. Desigur, termenul suplimentar de
executare nu își mai găsește aplicarea în cazurile enumerate de către legislator în art.
1523 Cod civil, în care debitorul se află de drept în întârziere, distincție pe care o
punctează chiar gânditorii alin. 1 al art. 1552 Cod civil în cuprinsul acestuia.
A patra condiție, tot de formă, se referă la necesitatea notificării scrise a
debitorului care să cuprindă declarația unilaterală de rezoluțiune/reziliere. Acesta
reprezintă actul central al mecanismului rezoluțiunii/rezilierii unilaterale, constând în
actul juridic unilateral al creditorului prin care acesta își manifestă voința de a
rezoluționa/rezilia unilateral contractul pentru neexecutarea sa culpabilă de către
debitor. Fiind un act juridic unilateral care desființează, practic, contractul, el este
supus comunicării debitorului în condițiile art. 1326 Cod civil, urmând a-și produce
efectele din momentul în care a ajuns la acesta din urmă, chiar dacă debitorul nu a luat
cunoștință de acesta din motive care nu îi sunt imputabile. Declarația de
rezoluțiune/reziliere trebuie făcută, potrivit alin. 2 al art. 1552 Cod civil, în termenul de
prescripție prevăzut de lege pentru eventuala acțiune în rezoluțiune/reziliere a
contractului respectiv. Conform art. 1552, alin. 4 din același act normativ, declarația
de rezoluțiune poate fi revocată, rămânând astfel fără efecte, doar până la momentul
în care aceasta ajunge la debitor, dată de la care devine irevocabilă. Partea a doua a
acestui text legal face precizarea că: „Declarația de rezoluțiune este irevocabilă ... de la
data expirării termenului prevăzut la alin. 1”; este vorba, în speță, despre termenul
suplimentar de executare pe care creditorul l-a acordat debitorului în vederea executării
obligației sale, prin notificarea de punere în întârziere; singura semnificație a textului
ultimei fraze a alin. 4 al art. 1552 este aceea că declarația unilaterală de
rezoluțiune/reziliere se poate face concomitent cu notificarea de punere în întârziere a
debitorului, în care, într-un astfel de caz, se va specifica expres că, la momentul
împlinirii termenului suplimentar de executare, în cazul în care debitorul nu și-a adus la
îndeplinire îndatoririle contractuale, va opera rezoluțiunea/rezilierea unilaterală a
contractului; dacă declarația unilaterală de rezoluțiune/reziliere nu s-a făcut în același
timp cu notificarea de punere în întârziere (prin aceeași comunicare), ea se va putea face
ulterior acesteia, chiar și în interiorul termenului suplimentar de executare, însă își va
produce efectele doar la expirarea acestuia, în măsura în care, între timp, debitorul nu
și-a adus la îndeplinire îndatoririle contractuale; desigur, declarația unilaterală de
rezoluțiune se va putea face fără nici o restricție, în afara celei impuse de art. 1552 alin.
2 Cod civil, după împlinirea, fără succes, a termenului suplimentar de executare. Dacă
declarația de rezoluțiune/reziliere se face într-un contract din care iau naștere drepturi
supuse publicității, aceasta se va înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte registre
publice, pentru a fi opozabilă terților.
Față de diferența de reglementare dintre rezoluțiunea/rezilierea unilaterală și cea
care operează în temeiul art. 1553 Cod civil („Pactul comisoriu”), apreciem că, în cazul
primei, nu este necesar ca, în clauza rezolutorie care o întemeiază să se menționeze
expres obligațiile a căror neexecutare îl îndrituiește pe creditor să solicite
rezoluțiunea/rezilierea contractului.
Rezoluțiunea/rezilierea operează efectiv, producând efectele specifice în materie
(la fel ca și când ar fi fost pronunțată de către instanța de judecată) la momentul în care
declarația unilaterală de rezoluțiune/reziliere a creditorului își produce efectele,
devenind irevocabilă (adică, cel mai devreme la data comunicării acesteia către debitor
ori la data expirării termenului suplimentar de executare acordat acestuia prin
notificarea de punere în întârziere care cuprinde și această declarație, sau la o altă dată
ulterioară stipulată în chiar cuprinsul declarației de rezoluțiune). Până la acea dată,
declarația unilaterală de rezoluțiune/reziliere va putea fi revocată de către creditor,
aceasta nefiind altceva decât expresia exercitării dreptului său de opțiune între
executarea în natură a obligațiilor contractuale, cu consecința menținerii în ființă a
convenției, și desființarea sau încetarea acesteia, dacă interesul său pentru aducerea la
îndeplinire a sarcinilor convenționale de către debitor nu mai există. De aceea, având în
vedere acest caracter revocabil, limitat temporal de către legiuitor, al declarației
unilaterale de rezoluțiune/reziliere, apreciem, alăturându-ne opiniei deja exprimate în
literatura de specialitate, că, în măsura în care debitorul își execută tardiv, dar conform,
obligațiile contractuale, chiar și după expirarea termenului suplimentar de executare,
prin voința sa și dacă acest lucru îi mai satisface încă interesul contractual individual,
creditorul poate accepta executarea în natură, solicitând, după caz, și daune-interese
pentru executarea tardivă a obligațiilor contractuale. Acest lucru se poate întâmpla
însă doar atât timp cât declarația unilaterală de rezoluțiune nu a devenit irevocabilă;
astfel, chiar dacă aceasta a fost făcută și chiar expediată, ea nu a fost comunicată încă
debitorului; până la acest din urmă moment, acesta poate încerca executarea conformă
a obligației sale. Odată ce declarația de rezoluțiune/reziliere a devenit irevocabilă,
aceasta urmează a-și produce ireversibil efectele, iar rezoluțiunea sau rezilierea
contractului nu mai poate fi blocată nici chiar prin voința creditorului. Însuși dreptul său
de opțiune între executarea în natură și desființarea sau încetarea contractului se stinge
la momentul devenirii irevocabile a declarației unilaterale de rezoluțiune/reziliere.
În aceleași condiții ca și rezoluțiunea/rezilierea unilaterală va opera, mutatis
mutandis, atunci când neexecutarea este de mică însemnătate, și reducerea
proporțională a prestațiilor corelative în urma unei declarații unilaterale a
creditorului, de reducere a prestațiilor, comunicate debitorului. Apreciem că și în acest
caz este nevoie de o clauză prealabilă reductorie în acest sens, în temeiul căreia
creditorul nesatisfăcut are facultatea de a opera unilateral reducerea proporțională a
prestațiilor sale corelative; în caz contrar, principiul forței obligatorii a contractului îi
interzice creditorului să își reducă singur prestațiile, acesta fiind nevoit, pentru
realizarea acestui deziderat, să apeleze la concursul instanței de judecată.
• Modul de operare a rezoluțiunii/rezilierii în temeiul art. 1550 coroborat
cu art. 1553 Cod civil. Pactele comisorii exprese specializate
Art. 1553 Cod civil, intitulat marginal „Pactul comisoriu”, stipulează: „(1) Pactul
comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare
atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului. (2) În cazul prevăzut la alin.
(1), rezoluțiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară
de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării. (3) Punerea
în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condițiile în care pactul
comisoriu operează”.
Având în vedere modul distinct de reglementare a rezoluțiunii/rezilierii
unilaterale de a aceea a pactelor comisorii, plecând de la deja câștigata concluzie că și
rezoluțiunea/rezilierea care operează în temeiul dispozițiilor art. 1550 coroborat cu art.
1552 Cod civil are ca premisă necesară preexistența unei clauze contractuale rezolutorii,
opinăm că, în viziunea gânditorilor Codului civil, rezoluțiunea/rezilierea unilaterală se
fundamentează pe o clauză rezolutorie propriu-zisă, iar rezoluțiunea/rezilierea care
operează în temeiul art. 1550 coroborat cu art. 1553 din același act normativ are ca
premisă necesară o clauză rezolutorie specializată, denumită „pact comisoriu”, care,
pentru eficacitatea sa, trebuie să prevadă expres obligațiile a căror neexecutare atrage
rezoluțiunea/rezilierea de drept a contractului.
În funcție de intensitatea lor, pactele comisorii exprese au fost clasificate în
doctrina juridică, dar și în practica judiciară tradiționale în patru categorii, rezultând
astfel pacte comisorii exprese de patru grade. Pactul comisoriu expres de gradul întâi
reproducea dispozițiile art. 1020 din Codul civil de la 1864, făcând astfel necesară
intervenția instanței de judecată pentru a pronunța rezoluțiunea/rezilierea contractului.
Inserarea într-un contract a pactelor comisorii de gradele II, III și IV nu mai făcea
necesară intervenţia instanţei judecătoreşti, iar dacă totuşi se apela la ea, instanţa putea
face numai verificările pe care înseşi clauzele convenţionale de rezoluţiune/reziliere
stipulate de părţi le permiteau, urmând a constata doar neexecutarea de către debitor a
obligațiilor contractuale asumate, fără a putea aprecia asupra oportunității
rezoluțiunii/rezilierii și fără a avea posibilitatea de a acorda un termen de grație
debitorului în vederea îndeplinirii, chiar tardive, a îndatoririlor sale. După cum am văzut
deja, rezoluțiunea/rezilierea care operează în temeiul art. 1550 coroborat cu art. 1552
Cod civil are ca premisă preexistența unei clauze rezolutorii exprese propriu-zise, in
concreto, a unui pact comisoriu expres de gradul II în contractul încheiat între părți, pe
care însă legiuitorul actual alege să nu-l denumească în acest fel, probabil pentru a-l
distinge net de pactele comisorii exprese consacrate în cuprinsul art. 1553 din același
act normativ. În acest din urmă text legal, având în vedere criteriul intensității efectelor
produse asupra contractului, pot fi decelate scheletele tradiționalelor pacte comisorii
exprese de gradul III, respectiv IV, pe care însă gânditorii Codului civil au construit
instituția juridică a „pactului comisoriu specializat”.
Urmează să decelăm modul de operare a rezoluțiunii/rezilierii în temeiul pactelor
comisorii specializate, la nivelul condițiilor comune ambelor grade ale acestora, iar
apoi, să precizăm exigențele specifice fiecăruia dintre ele.
▪ Condițiile comune ale operării rezoluțiunii/rezilierii în temeiul pactelor
comisorii exprese specializate, de gradul III, respectiv IV
În primul rând, pentru a putea opera rezoluțiunea/rezilierea contractului în
temeiul dispozițiilor art. 1550 coroborat cu art. 1553 Cod civil, este necesară inserarea,
în cuprinsul contractului sau într-un act juridic adițional, perfectat ulterior momentului
încheierii acestuia, dar anterior intervenirii neexecutării sale, a unui pact comisoriu, în
fapt a unei clauze rezolutorii, în cuprinsul căreia părțile contractante să stipuleze că: în
ipoteza în care o parte nu își execută culpabil obligațiile sale, contractul se consideră
rezoluționat/reziliat (rezolvit) de drept.
În al doilea rând, pactul comisoriu astfel inserat în contractul dintre cele două
părți trebuie să fie, pentru a fi eficace, un pact comisoriu specializat. Deci, spre
deosebire de clauza rezolutorie propriu-zisă care exhibă un pact comisoriu de gradul II
și care se constituie în premisa rezoluțiunii/rezilierii întemeiate pe dispozițiile art. 1550
coroborat cu art. 1552 Cod civil, clauza rezolutorie fundament al rezoluțiunii/rezilierii
care operează în temeiul art. 1550 coroborat cu art. 1553 din același act normativ trebuie
să fie o clauză rezolutorie specializată. În acest sens se pronunță textul art. 1553, alin.
1 Cod civil, care condiționează eficacitatea pactului comisoriu de faptul de a prevedea,
în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept
a contractului. Astfel, s-a apreciat în doctrina juridică asupra faptului că, într-un
asemenea caz, rezoluțiunea/rezilierea nu poate opera decât pentru neexecutarea unor
obligații efectiv stipulate (generic sau punctual) în cuprinsul clauzei rezolutorii, chiar
dacă este vorba despre obligații care decurg din lege. În literatura de specialitate
recentă, referitoare la textul art. 1553 Cod civil, se vorbește, în sensul celor de mai sus,
despre „transparența pactului comisoriu”, ceea ce presupune, ca o condiție necesară
pentru eficacitatea acestuia, ca, în cuprinsul său, să fie precizată într-o manieră
neechivocă, expresă, obligația a cărei neexecutare poate atrage rezoluțiunea/desființarea
contractului.
În continuare, în același loc, același autor afirmă că, în principiu, părțile sunt
libere să stabilească ce înseamnă o neexecutare rezolutorie, nefiind ținute de nici o
regulă de proporționalitate; „acestea pot, de exemplu, să prevadă că neplata unei tranșe
reprezentând o parte infimă din preț, plata cu întârziere, aparent nesemnificativă,
neplata spezelor contractuale etc., atrag rezoluțiunea contractului”.
Primim cu rezerve acest punct de vedere. Astfel, în cuprinsul alin. 1 al art. 1553
Cod civil, este condiționată, într-adevăr, eficacitatea pactului comisoriu de menționarea,
în mod expres, în cuprinsul acestuia, a obligațiilor a căror neexecutare atrage
rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului. Exigența legală se referă, în opinia
noastră, doar la inserarea în conținutul pactului a titulaturii exacte a obligațiilor
respective (de exemplu, obligația de plată a prețului, obligația de predare a bunului etc.),
nepomenind nimic despre gravitatea neexecutării care ar putea atrage
desființarea/încetarea contractului; așa cum am învederat deja, apreciem că ultima
propoziție a alin. 1 al art. 1551 Cod civil se aplică întregului acestui aliniat, referinduse atât la
contractele cu executare dintr-o dată, în cazul cărora doar o neexecutare
însemnată poate atrage rezoluțiunea, cât și la contractele cu executare succesivă, în
situația cărora este asimilată neexecutării însemnate orice neexecutare cu caracter
repetat, chiar dacă este de mică însemnătate; or, această ultimă propoziție a alin. 1 al
art. 1553 afirmă cu claritate: „Orice stipulație contrară este considerată nescrisă”; prin
urmare, apreciem că nici chiar printr-un pact comisoriu specializat părțile contractante
nu pot deroga de la această condiție de fond a rezoluțiunii/rezilierii – a neexecutării
însemnate a obligațiilor contractuale – sub sancțiunea considerării ca nescrise a
oricărei clauze contractuale în acest sens. Chiar în sensul celor susținute de noi, însuși
autorul precitat afirmă că, între limitele libertății părților de a stabili conținutul unei
clauze rezolutorii trebuie să se numere, cu necesitate, buna-credință și
proporționalitatea; astfel, un pact comisoriu care înfățișează „un caracter abuziv și
permite creditorului să utilizeze cu rea-credință beneficiul dreptului rezolutoriu” trebuie
cenzurat de către instanța de judecată, după modelul oferit de art. 1541, alin. 1 lit. b Cod
civil, în materia clauzei penale, în cazul cuantumului vădit excesiv al acesteia față de
prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului.
În congruență cu obligația de a desființa/înceta contractul cu bună-credință,
stipulată la art. 1170 Cod civil, susține această exigență și obligația justei măsuri
cantitative impusă sub imperiul principiului solidarismului contractual în materia
neexecutării contractului, care îl îndatorează pe creditor la a căuta o corelare între
gravitatea neexecutării și finalitatea prerogativei alese; „numai o neexecutare gravă,
esențială a contractului poate avea ca efect distrugerea iremediabilă a concilierii
intereselor și, pe cale de consecință, să constituie cerința aneantizării contractului. Ori
de câte ori concilierea intereselor este posibil a fi menținută sau refăcută, este necesară
salvarea ființei contractului, prin invocarea eventuală a unui alt remediu care să ducă
mai degrabă la executarea contractului. Obligația justei măsuri calitative între finalitatea
prerogativei pentru neexecutare la care se recurge și gravitatea neexecutării se înscrie,
fără îndoială, în logica prezervării concilierii intereselor respective ale părților și
salvarea contractului”.
Astfel, dacă am constatat deja, că, în ierarhia „remediilor”,
rezoluțiunea/rezilierea se poziționează pe ultimul loc în topul preferințelor gânditorilor
Codului civil, căutându-se, prin orice mijloace, salvarea ființei contractului și realizarea
cât mai utilă a interesului contractual mutual și, implicit, a intereselor contractuale
individuale, ale fiecăreia dintre părțile contractante, ar fi total ilogic să permitem
creditorului ca, prin intermediul unei clauze rezolutorii, chiar sub forma unui pact
comisoriu specializat, să nesocotească această ideologie, să deroge, cu alte cuvinte de
la măsura instituită de către însuși legiuitorul în materia neexecutării rezolutorii, în
cuprinsul art. 1551, alin. 1 Cod civil. De aceea, apreciem că, și în cazul rezoluțiunii
convenționale întemeiate pe pactele comisorii specializate, instanța de judecată va putea
cenzura voința părților contractante în limitele ce-i sunt conferite în acest sens de art.
1170 și de art. 1551, alin. 1 Cod civil, considerând nescrise acele clauze rezolutorii
specializate care ar îndritui creditorul să solicite constatarea desființării/încetării
convenției chiar și în ipoteza unei neexecutări de mică însemnătate a obligațiilor
contractuale. Pe de o parte, creditorul nu se va putea ascunde, într-un asemenea caz, sub
umbrela principiului pacta sunt servanda, invocând puterea de lege a contractului între
părțile sale, căci acest principiu nu-l poate surclasa, eludându-l, pe acela al executării
contractului cu bună-credință; după cum am văzut, cele două principii se completează
reciproc, cel de-al doilea fiind chemat, de cele mai multe ori, să tempereze excesele la
care ar putea să se ajungă în aplicarea „oarbă” a forței obligatorii a contractului; pe de
altă parte, având la dispoziție resortul considerării unei astfel de clauze ca fiind nescrisă,
în temeiul art. 1551, alin. 1 Cod civil, ultima propoziție, judecătorul va dispune
înlăturarea unui astfel de pact comisoriu specializat din cuprinsul contractului, cu
consecința dobândirii de către el a rolului activ pe care îl are într-o acțiune în
rezoluțiune/reziliere judiciară, fiind îndrituit să se pronunțe asupra oportunității
desființării/încetării contractului, apreciind cu privire la însemnătatea neexecutării.
Până la urmă, și în opinia autorului sus citat, „... este justificată cenzura invocării clauzei
rezolutorii și paralizarea acesteia, în condițiile în care neexecutarea se dovedește minoră
în raport cu severitatea desființării întregului contract”.
În al treilea rând, indiferent de gradul său, pactul comisoriu expres nu este
activat de drept, ci, pentru a se întâmpla acest lucru, este necesar ca creditorul să își
manifeste dreptul său de opțiune în acest sens. Astfel, dispoziția legală cuprinsă în alin.
1 al art. 1553 Cod civil, conform căreia rezoluțiunea sau rezilierea contractului este
atrasă de drept prin însăși neexecutarea obligațiilor stipulate expres în cuprinsul
pactului, nu trebuie înțeleasă ad litteram, căci întotdeauna, chiar și în prezența celui
mai energic pact comisoriu, creditorul își păstrează dreptul său potestativ de opțiune
între a solicita executarea silită în natură a contractului sau desființarea/încetarea
acestuia, putând chiar renunța neechivoc la beneficiile pe care i le conferă
rezoluțiunea/rezilierea convențională, optând pentru calea judiciară. În atare condiții,
rezoluțiunea/rezilierea nu poate opera „de (plin) drept”, fiind nevoie, pentru aceasta,
de exprimarea voinței creditorului în acest sens și de comunicarea acesteia debitorului.
Practica judiciară a statuat cu privire la acest aspect că: „În privinţa momentului în care
are loc desfiinţarea contractului în cuprinsul căruia a fost inserat un pact comisoriu
expres de grad IV, aceasta nu se produce numai ca efect al unei împrejurări obiective -
neexecutarea obligaţiilor unei părţi - dar şi ca efect al manifestării voinţei creditorului
de a face efectivă această sancţiune”.
În acest sens, apreciem că, indiferent de necesitatea punerii în întârziere a
debitorului obligației neexecutate, pentru a activa pactul comisoriu specializat
creditorul trebuie să îi notifice debitorului decizia lui de a desființa/înceta contractul;
deși legislatorul nu prevede în mod expres acest lucru, în temeiul principiului ubi eadem
este ratio, ibi idem solutio esse debet, opinăm că această notificare trebuie să fie una
specializată, la rândul ei, fiind necesar ca, în cuprinsul său, să fie menționate expres
condițiile în care pactul comisoriu operează, exigență impusă in terminis de către
artizanii art. 1553 Cod civil, în cuprinsul alin. 3 al acestuia, cu referire la notificarea de
punere în întârziere a debitorului, atunci când aceasta este incidentă.
Notificarea specializată trebuie să fie, pe de altă parte, clară, precisă și
cuprinzătoare, pentru a nu fi necesare operații logice, speciale, de interpretare a
conținutului său.
o Condițiile specifice ale operării rezoluțiunii/rezilierii în temeiul pactului
comisoriu expres specializat de gradul III
Pactul comisoriu expres, specializat, de gradul III este clauza contractuală prin
care se stipulează că, în ipoteza în care o parte contractantă nu-și execută obligațiile
contractuale stipulate în mod expres în cuprinsul pactului, contractul se consideră
rezoluționat/reziliat (rezolvit) de plin drept.
În conformitate cu alin. 2 al art. 1553 Cod civil, „În cazul prevăzut la alin. (1),
rezoluțiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului ...”.
Aceasta înseamnă că, în cazul acestui pact comisoriu expres, specializat, de
gradul III, prealabil notificării specializate de rezoluțiune/reziliere, este necesară
punerea în întârziere a debitorului obligației neexecutate, cu acordarea acestuia a unui
termen suplimentar de executare, în conformitate cu dispozițiile art. 1516 alin. 2
coroborat cu art. 1522 Cod civil. Împlinirea acestui termen fără ca, în interiorul său,
debitorul să-și fi adus la îndeplinire în mod conform îndatoririle contractuale,
marchează momentul de la care rezoluțiunea/rezilierea operează, desființând sau
făcând să înceteze contractul, pentru trecut ori pentru viitor, după caz.
Pentru a produce acest efect, notificarea de punere în întârziere trebuie să fie
una specializată, așa cum solicită alin. 3 al art. 1553 Cod civil, fiind necesar să indice
în mod expres condițiile în care operează pactul comisoriu. Această notificare
aglutinează, practic, și manifestarea de voință a creditorului în sensul solicitării
rezoluțiunii/rezilierii contractului în detrimentul păstrării ființei acestuia și al invocării
unui alt „remediu” compatibil cu o astfel de opțiune.
Dacă debitorul își execută tardiv, dar conform obligațiile, în interiorul
termenului suplimentar de executare, creditorul este obligat să accepte executarea,
având însă dreptul de a solicita daune-interese moratorii destinate a acoperi
prejudiciul cauzat prin îndeplinirea tardivă a îndatoririlor convenționale de către
debitor.
O eventuală executare a obligațiilor, chiar conformă, dar făcută după împlinirea
termenului de executare, nu mai poate avea nici un efect asupra vieții contractului care,
„de drept”, la împlinirea acestui termen, a fost rezoluționat/reziliat fără să fie nevoie,
în acest sens, de nici o altă formalitate sau de vreo manifestare de voință a creditorului.
Tocmai acest aspect îl surprinde legiuitorul atunci când, făcând vorbire despre
rezoluțiunea/rezilierea care operează în temeiul pactelor comisorii exprese, specializate,
statuează, în cuprinsul alin. 1 al art. 1553 Cod civil, că aceasta operează „de drept”, spre
deosebire de rezoluțiunea/rezilierea întemeiată pe o clauză rezolutorie propriu-zisă,
adică pe un pact comisoriu de gradul II, care operează doar în momentul în care
declarația unilaterală de rezoluțiune/reziliere a creditorului a ajuns la cunoștința
debitorului, această manifestare de voință a primului fiind necesară, în cel de-al doilea
caz, pentru însăși declanșarea mecanismului desființării/încetării convenției.
Dacă creditorul activează rezoluțiunea/rezilierea în temeiul unui pact comisoriu
expres, specializat, de gradul III, fără ca, în prealabil, să-l fi pus în întârziere pe
debitor, comunicându-i acestuia doar notificarea specializată de rezoluțiune/reziliere,
aceasta nu poate opera, contractul rămânând în ființă, întrucât punerea în întârziere
constituie o garanție indispensabilă pentru debitor și, în acest caz, o condiție a
eficacității pactului însuși.
Într-o atare situație, fiind sesizată de către debitor cu o acțiune în verificarea
legalității rezoluțiunii/rezilierii contractului, instanța de judecată va putea constata că
nu a fost îndeplinită cerința punerii prealabile în întârziere a debitorului și, pe cale de
consecință, contractul nu a fost desființat sau nu a încetat, după caz; în aceeași acțiune,
la cererea debitorului, judecătorul îl va putea obliga pe creditor să-și execute integral și
conform propriile obligații, în măsura în care acest lucru mai este posibil și nu s-a
întâmplat încă, ori să îl despăgubească pe debitor pentru prejudiciile cauzate prin
îndepărtarea sa de contract. În cazul în care, în procesul început de către debitor,
creditorul va face o cerere reconvențională solicitând instanței de judecată să pronunțe
rezoluțiunea/rezilierea contractului, aceasta din urmă se va afla exact în poziția instanței
sesizate cu o acțiune în rezoluțiune/reziliere fără prealabila punere în întârziere a
debitorului; într-o astfel de situație, judecătorul îi va acorda debitorului un termen
suplimentar de executare, procedura urmând a se desfășura exact ca și în cazul
rezoluțiunii/rezilierii judiciare.
Desigur, prealabila punere în întârziere a debitorului nu mai este necesară dacă,
prin simplul fapt al neexecutării obligațiilor contractuale, acesta se află de drept în
întârziere în condițiile art. 1523 Cod civil. Într-un asemenea caz, debitorului nu i se va
mai acorda un termen suplimentar de executare, iar notificarea specializată va
determina operarea rezoluțiunii/rezilierii convenției de îndată ce va fi comunicată
acestuia, în condițiile art. 1326 Cod civil, „de drept”, din chiar momentul neîndeplinirii
îndatorii contractuale stipulate expres în cuprinsul pactului comisoriu. Deosebirea, în
acest caz, de rezoluțiunea/rezilierea unilaterală constă exact în această
desființare/încetare „de drept” a contractului începând chiar cu momentul neexecutării
obligației prevăzute în pact; notificarea specializată făcută în temeiul art. 1553 Cod civil
are rolul doar de a-l înștiința pe debitor despre alegerea creditorului în sensul
rezoluțiunii/rezilierii, clarificând situația contractului, pe când declarația unilaterală de
rezoluțiune/reziliere efectuată în temeiul art. 1552 Cod civil declanșează ea însăși
desființarea/încetarea contractului doar de la data rămânerii sale irevocabile, care este
întotdeauna ulterioară momentului neexecutării.
o Condițiile specifice ale operării rezoluțiunii/rezilierii în temeiul pactului
comisoriu expres specializat de gradul IV
Pactul comisoriu expres, specializat, de gradul IV este clauza contractuală în
care părțile stipulează clar și explicit că atunci când o parte nu execută obligațiile
contractuale expres arătate în pact, contractul se desființează de drept, fără punere în
întârziere prealabilă, aceasta rezultând din simplul fapt al neexecutării, și fără vreo
altă formalitate.
Acesta este cel mai energic pact comisoriu, a cărui existență o recunoaște chiar
textul alin. 2 al art. 1553 Cod civil, în ultima sa frază: „... afară de cazul în care s-a
convenit că ea (punerea în întârziere – n.ns.) va rezulta din simplul fapt al neexecutării.
Într-un asemenea caz, ajungerea la termen a obligației neexecutate îl îndrituiește
pe creditor să invoce rezoluțiunea/rezilierea „de drept” a contractului, care va opera
chiar din momentul împlinirii termenului în care îndatorirea convențională trebuia
adusă la îndeplinire; invocarea rezoluțiunii/rezilierii „de drept” se va face tot prin
intermediul unei notificări specializate, care își va produce efectele doar dacă indică
în mod expres condițiile în care pactul comisoriu operează. La fel ca în ipoteza pactului
comisoriu expres de gradul III, notificarea specializată are doar rolul de a-l înștiința pe
debitor despre opțiunea creditorului în sensul desființării/încetării contractului,
sancțiunea operând „de drept” din chiar momentul neexecutării acestuia. Din această
cauză, apreciem că orice executare tardivă, chiar conformă, a obligațiilor contractuale
de către debitor nu îl va putea obliga pe creditor să o accepte, neputând bloca, în acest
fel, rezoluțiunea/rezilierea contractului, dacă executarea nu mai prezintă interes pentru
creditor. Acesta va avea însă posibilitatea de a o accepta atât timp cât nu i-a fost
comunicată debitorului notificarea specializată de rezoluțiune/reziliere, care va
determina, așa cum am văzut, aneantizarea/încetarea contractului „de drept” din chiar
momentul neexecutării acestuia.
Aceasta, deoarece, pe de o parte, prin inserarea unui astfel de pact comisoriu
expres în cuprinsul contractului, nu i se conferă debitorului dreptul de a invoca faptul
că, urmare a neexecutării culpabile a propriilor obligații contractuale,
rezoluțiunea/rezilierea convenției a operat „de drept” și că, pe cale de consecință,
contractul a fost desființat sau a încetat în chiar momentul neexecutării; a-i recunoaște
această facultate debitorului înseamnă denaturarea finalității pactului comisoriu expres,
care a fost stipulat în contract în beneficiul exclusiv al creditorului, care a urmărit, prin
acesta, să-și consolideze poziția prin diminuarea ori chiar prin înlăturarea controlului
judiciar, iar nu să și-o slăbească, prin crearea unui obstacol în calea executării în natură
a obligațiilor; debitorul nu este, în acest caz, scutit de a-și aduce la îndeplinire
obligațiile, chiar și după împlinirea termenului de executare a acestora, creditorul având,
și în această ipoteză, libertatea de a nu uza de beneficiul rezoluțiunii, ci de a urmări
executarea contractului; de aceea, creditorul este singurul îndreptățit să invoce pactul
comisoriu expres, indicând, în acest sens, prin notificarea specializată, clar și neechivoc,
opțiunea sa de a renunța la executarea silită în natură a obligațiilor și de a se prevala de
pactul comisoriu; mai mult, creditorul are facultatea de a renunța la pactul comisoriu și
de a solicita rezoluțiunea/rezilierea în instanță.
Aspecte comune privind rezoluțiunea/rezilierea care operează în temeiul
clauzelor rezolutorii (rezoluțiunea convențională)
Ne propunem, în acest loc, să identificăm câteva caracteristici comune
rezoluțiunii/rezilierii convenționale, înțelegând prin aceasta atât rezoluțiunea/rezilierea
unilaterală, reglementată de dispozițiile art. 1552 Cod civil, cât și rezoluțiunea/rezilierea
întemeiată pe pactele comisorii exprese, reglementată de textul art. 1553 din același act
normativ.
O primă caracteristică a acestui tip de rezoluțiune/reziliere este reprezentată, în
opinia noastră, de caracterul derogatoriu al rezoluțiunii/rezilierii convenționale de la
regula în materie, care se constituie în rezoluțiunea/rezilierea judiciară. Deși, chiar în
cuprinsul Expunerii de motive privind Codul civil, redactorii acestuia afirmau că, sub
imperiul său, regula o constituie rezoluțiunea/rezilierea convențională, iar excepția, cea
judiciară, primim cu rezerve această aserțiune. Astfel, din tiparul art. 1550 Cod civil,
precum și din cel al art. 1552 și al art. 1553 Cod civil, poate fi desprins cu ușurință,
credem noi, caracterul derogator al rezoluțiunii/rezilierii convenționale, care intră în
discuție doar atunci când „părțile au convenit astfel”. Deci, în lipsa unei prevederi
contractuale exprese a părților, care să se concretizeze într-o clauză rezolutorie propriuzisă
ori într-una specializată, nu poate fi vorba despre rezoluțiunea/rezilierea
convențională. Or, exigența stipulării unei astfel de prevederi contractuale în favoarea
desființării/încetării convenționale a contractului ca o condiție care privește însăși
existența rezoluțiunii/rezilierii de comun acord denotă, cu evidență, faptul că instituția
juridică analizată are un caracter de excepție față de regula solicitării
rezoluțiunii/rezilierii în instanță.
O a doua caracteristică derivă din chiar caracterul derogatoriu al acestei
rezoluțiuni/rezilieri. Datorită caracterului de excepție de la dreptul comun, clauza
rezolutorie, indiferent de felul ei, este de strictă interpretare. Pentru acest motiv, este
necesar ca, din formularea clauzei rezolutorii, să rezulte neechivoc faptul că părțile au
înțeles să renunțe la concursul instanței de judecată pentru a rezoluționa/rezilia
contractul. Aceasta nu presupune însă stipularea unei formule sacramentale în acest
sens, prin care să se arate cu exactitate, in terminis, că părțile renunță la formalitatea
actului de justiție, fiind suficient ca, din cuprinsul clauzei rezolutorii să reiese voința
părților de a reduce ori chiar de a înlătura rolul instanței în pronunțarea
rezoluțiunii/rezilierii.
A treia caracteristică constă în faptul că, dacă în cazul rezoluțiunii/rezilierii
judiciare, instanța de judecată pronunță rezoluțiunea/rezilierea, în ipoteza celei
convenționale, judecătorul doar constată rezoluțiunea/rezilierea contractului. Astfel,
chiar din cuprinsul art. 1550 Cod civil, rezultă cu claritate că „Rezoluțiunea poate fi
dispusă, de instanță, la cerere ...” sau „... poate fi declarată unilateral de către partea
îndreptățită” ori „... poate opera de plin drept”. Așadar, în aceste ultime două cazuri,
judecătorul nu se va pronunța asupra oportunității rezoluțiunii/rezilierii, ci rolul său se
va mărgini la a verifica legalitatea sancțiunii invocate de către creditor. În acest scop, el
va cerceta dacă există, într-adevăr, neexecutarea unei obligații contractuale din partea
debitorului (stipulată sau nu în cuprinsul clauzei rezolutorii, în funcție de felul acesteia),
dacă neexecutarea îi este imputabilă acestuia (dacă părțile contractante nu prevăd în
mod expres contrariul, în sensul asumării neexecutării fortuite), fiind nejustificată sau
culpabilă, dacă creditorul exercită cu bună-credință dreptul potestativ de a
rezoluționa/rezilia unilateral contractul (neputând invoca această sancțiune, de
exemplu, dacă el este acela care l-a pus pe debitor în imposibilitatea de a-și executa
obligațiile asumate), dacă, prin conținutul ei, clauza rezolutorie nu este una abuzivă,
făcând, în acest sens, dacă este cazul, interpretarea acesteia. Buna sau reaua-credință a
debitorului în neexecutarea obligațiilor sale contractuale nu are nici o înrâurire asupra
eficacității clauzei rezolutorii invocate de către creditor.
O altă caracteristică a clauzelor rezolutorii constă în aceea că toate și fiecare pot
fi invocate atât pe cale directă, de către creditorul obligației neîndeplinite, cât și pe cale
oblică de către creditorii creditorului beneficiar al clauzei, care neglijează să o invoce.
În fine, reamintim, în acest loc, faptul că, indiferent de felul clauzei rezolutorii,
rezoluțiunea/rezilierea nu operează decât la solicitarea creditorului în acest sens,
acesta având, în toate cazurile, un drept potestativ de opțiune între a invoca pactul
comisoriu expres, a solicita executarea silită în natură a obligațiilor contractuale ori
chiar a renunța la rezoluțiunea/rezilierea convențională, alegând-o pe cea judiciară.
• Modul de operare a rezoluțiunii legale (Să fie oare rezoluțiunea/rezilierea
legală de plin drept aceea care determină desființarea/încetarea contractului ca
urmare a îndeplinirii condiției rezolutorii?)
Textul art. 1550, alin. 2 Cod civil, în mai vechea tradiție a Codului civil de la
1864 (în speță, a art. 1370 din acesta), precum și a Codului comercial (care, în art. 67 și
în art. 69, dezvolta rezoluțiunea legală de plin drept a contractului de vânzarecumpărare)
stipulează: „De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege ...
rezoluțiunea poate opera de plin drept”.
Este vorba, în această situație, despre rezoluțiunea care operează ope legis,
similar pactului comisoriu de cea mai înaltă intensitate și de cea mai mare forță
distructivă, adică fără punerea prealabilă a debitorului în întârziere și fără nici o altă
formalitate; pe cale de consecință, odată ce obligația a cărei neexecutare atrage
rezoluțiunea legală de plin drept a contractului nu a fost îndeplinită la timp, debitorul
nu va mai putea face o plată valabilă după acest moment, neputând recurge nici la
procedura ofertei reale de plată, urmată de consemnațiune, cu finalitatea liberării sale
de datorie; într-o asemenea situație, executarea obligațiilor sale, cu efectul stingerii
acestora, este posibilă numai cu acordul creditorului, care are facultatea de a accepta
sau nu executarea tardivă, în funcție de cum aceasta mai are o valoare economică ori
mai prezintă vreun interes pentru el. Acest lucru, deoarece, și în acest caz, creditorul
păstrează dreptul potestativ de opțiune între a invoca rezoluțiunea și a solicita
executarea în natură, dacă mai este posibilă, a obligațiilor ce i se datorează.
Prin urmare, nici într-un astfel de caz, rezoluțiunea/rezilierea nu operează „de
plin drept”, așa cum menționează gânditorii textului alin. 2 al art. 1550 Cod civil, fiind
nevoie, pentru aceasta, de o notificare din partea creditorului prin care acesta îi face
cunoscută debitorului opțiunea sa de a o invoca. Până la acest moment, soarta
contractului este incertă, urmând a se clarifica retroactiv odată ce debitorul ia act de
voința creditorului.
Acesta fiind mecanismul rezoluțiunii legale de plin drept a contractului, identic
cu acela al celui mai energic pact comisoriu expres specializat (pactul comisoriu de
gradul IV), urmează că, de facto, acest tip de rezoluțiune se întemeiază pe o prevedere
legală expresă similară acestei clauze rezolutorii. Or, o astfel de prevedere (deși
sublimă!) lipsește cu desăvârșire din actualul conținut al Codului civil.
Într-o atare situație, ne ridicăm întrebarea dacă nu cumva artizanii Codului civil
au dorit să se îndepărteze puțin de soluția clasică a rezoluțiunii legale de plin drept a
contractului, în speță de mecanismul acesteia, care conferea creditorului un drept
potestativ de opțiune solicitându-i, pentru clarificarea situației contractuale, o
manifestare de voință specifică (notificarea specializată). Or, o astfel de ipoteză ar
presupune o veritabilă operare „de plin drept” a rezoluțiunii/rezilierii, care să desființeze
sau să înceteze contractul în chiar momentul neexecutării obligației contractuale de
către debitor, nemai acordându-se însă nici creditorului posibilitatea de a opta pentru
executarea acestuia în natură. Vorbim astfel de o desființare sau de o încetare automată
a contractului, independentă de voința ambelor părți contractante, fiind subordonată
survenirii unui eveniment viitor și incert, neimputabil acestora.
Însă, un astfel de efect îl produce, in concreto, doar condiția rezolutorie, prin
îndeplinirea ei. Într-adevăr, conform art. 1401, alin. 1 Cod civil, „Condiția este
rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desființarea obligației”.
Cu privire la efectele îndeplinirii condiției rezolutorii, art. 1407 Cod civil
stipulează: „(1) Condiția îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din
momentul încheierii contractului, dacă, din voința părților, natura contractului ori
dispozițiile legale nu rezultă contrariul. (2) În cazul contractelor cu executare continuă
sau succesivă afectate de o condiție rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei
stipulații contrare, nu are nici un efect asupra prestațiilor deja executate. ... (4) Atunci
când condiția rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare dintre
părți este obligată să restituie celeilalte prestațiile pe care le-a primit în temeiul
obligației ca și cum aceasta nu ar fi existat niciodată. Dispozițiile privitoare la restituirea
prestațiilor se aplică în mod corespunzător”.
Deși atât clauza rezolutorie, cât și condiția rezolutorie pot atrage rezoluțiunea sau
rezilierea contractului, asemănarea dintre ele se oprește însă aici, între cele două
instituții juridice existând diferențe esențiale.
Astfel, în cazul îndeplinirii, condiția rezolutorie se constituie într-un element
obiectiv de natură a determina, prin el însuși, automat, desființarea/încetarea
contractului, împrejurare care poate fi invocată de către oricare dintre părți și chiar de o
terță persoană. Clauza rezolutorie expresă (specializată sau nu) permite
rezoluțiunea/rezilierea convenției numai prin efectul asocierii îndeplinirii condițiilor
generale ale acestei sancțiuni (unele, obiective – cum sunt neexecutarea rezolutorie,
însemnată, punerea în întârziere a debitorului -, altele, subiective – culpa celui din urmă)
cu manifestarea de voință expresă a creditorului (sau a creditorului creditorului, prin
acțiunea oblică) în acest sens (declarația unilaterală de rezoluțiune sau notificarea
specializată), debitorul obligației neexecutate neputându-se prevala niciodată, în
favoarea sa, de pactul comisoriu, indiferent de gravitatea și de intesitatea acestuia.
Evenimentul viitor și nesigur ca realizare calificat drept o condiție rezolutorie
trebuie să fie exterior raportului juridic generat de contract, neputând fi unul intrinsec
acestuia, precum însăși neexecutarea obligației contractuale. Aceasta rezultă, în opinia
noastră, din interpretarea dispozițiilor art. 1405 Cod civil, care consideră condiția
„neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea condiției determină, cu reacredință,
realizarea evenimentului”; astfel, dacă, într-un contract, debitorul s-a angajat
sub condiția rezolutorie de a nu fi executate propriile sale obligații contractuale, atunci
neexecutarea care îi este imputabilă va atrage ineficacitatea condiției, în sensul
menținerii în ființă a contractului, legiuitorul sancționând în acest fel comportamentul
acestuia care, prin voința sa unilaterală, a determinat desființarea/încetarea contractului;
de aceea, pentru a fi eficace, condiția trebuie să constea într-un eveniment extrinsec
convenției, fără nici o legătură cu îndeplinirea prestațiilor.
Prin îndeplinirea condiției rezolutorii, debitorul este liberat ope legis de
obligațiile sale, pe când, în caz de neexecutare imputabilă din partea-i, el nu poate
invoca pactul comisoriu expres de gradul IV pentru a susține liberarea sa de obligații,
fiind, dimpotrivă, ținut la executarea în natură, conformă, a acestora, care va fi supusă
însă dreptului potestativ de acceptare al creditorului.
Efectele rezoluțiunii, rezilierii și ale reducerii prestațiilor
Efectele rezoluțiunii și ale rezilierii sunt guvernate de dispozițiile art. 1554 Cod
civil, cu titlu omonim, care însă se completează, cu necesitate, cu normele legale care
reglementează în materia restituirii prestațiilor, cuprinse în Titlul VII („Restituirea
prestațiilor”) al Cărții a V – a, la art. 1635 – 1649, dar și, atunci când este cazul, cu
textele legale care statuează asupra daunelor-interese, care pot acompania restituirea
prestațiilor (art. 1530 și urm. Cod civil).
• Efectele rezoluțiunii
Conform art. 1554, alin. 1 Cod civil, prima frază, „Contractul desființat prin
rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat”.
Așadar, efectul principal pe care îl produce rezoluțiunea asupra contractului
constă în desființarea acestuia.
De fiecare dată când vorbim despre o rezoluțiune totală, desființarea va afecta
întregul contract. Aceasta înseamnă că respectivul contract este, practic, aneantizat.
Când însă se poate pune problema unei rezoluțiuni parțiale, atunci când
executarea contractului este divizibilă, precum și în cazul contractului plurilateral
(conform art. 1549, alin. 2 Cod civil), desființarea contractului se va întâmpla doar
pentru o parte a acestuia, restul rămânând în vigoare și continuând să producă efecte.
Desființarea contractului se întinde până la momentul încheierii acestuia, având
caracter retroactiv (ex tunc), făcându-l să dispară complet din peisajul juridic – „se
consideră că nu a fost niciodată încheiat”.
În consecință, rezoluțiunea, asemenea nulității, operează pentru trecut.
Cu toate acestea, deosebirea esențială dintre cele două instituții juridice constă
în faptul că rezoluțiunea aneantizează un contract care a fost valabil încheiat, pe când
nulitatea desființează un contract tocmai datorită faptului că, la momentul încheierii
sale, nu au fost respectate condițiile de fond și/sau de formă solicitate de legiuitor pentru
validitatea acestuia.
Pentru acest motiv, nu există nici o rațiune pentru care, prin rezoluțiunea
contractului, să fie afectate eventualele clauze care nu au nici o legătură cu executarea
sa conformă, cu obiectul propriu-zis al contractului, ci, dimpotrivă, sunt autonome,
având propriul lor obiect, distinct de obiectul contractului propriu-zis, ori regizează
chiar consecințele încetării contractului ori ale cesiunii acestuia. Este vorba, în acest
caz, despre clauzele de care legiuitorul face vorbire în textul alin. 2 al art. 1554 Cod
civil, statuând: „Rezoluțiunea nu produce efecte asupra clauzelor privitoare la
soluționarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în
caz de rezoluțiune”.
Enumerarea este una exemplificativă, gânditorii actului normativ pronunțânduse in terminis
doar asupra „clauzelor privitoare la soluționarea diferendelor”, prin care
se înțeleg convențiile arbitrale ori clauzele atributive de competență sau alte prevederi
contractuale referitoare la modul de preîntâmpinare ori de stingere a litigiilor dintre
părți; în rest, prin clauzele „destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluțiune” ar
trebui să înțelegem toate acele stipulații contractuale care, pe parcursul executării
conforme a contractului, sunt latente, însă, de îndată ce intervine rezoluțiunea/rezilierea,
se activează automat; poate fi vorba aici despre clauzele penale stipulate pentru cazul
neexecutării stricto sensu a contractului (căci aceea destinată a acoperi prejudiciile
cauzate prin executarea cu întârziere a acestuia, se desființează odată cu contractul),
clauzele de arvună confirmatorie, alte clauze de limitare a răspunderii, de agravare a
acesteia ori de exonerare de răspundere, alte prevederi contractuale care organizează
chiar desființarea contractului și repunerea părților în situația anterioară; de asemenea,
în rândul clauzelor neafectate de desființare ar putea intra și acele dispoziții contractuale
referitoare la subcontractare, la cesiunea de contract, în temeiul cărora, în urma
rezoluțiunii, este atrasă răspunderea contractuală a debitorului pentru fapta
subcontractantului acestuia; practica judiciară străină a desființat însă, ca efect al
rezoluțiunii, odată cu aneantizarea contractului în care era inserată, o clauză de
neconcurență; cu toate acestea, dacă părțile au convenit în contract că această clauză de
neconcurență supraviețuiește desființării acestuia, atunci ea va rămâne să producă efecte
în continuare.
▪ Efectele rezoluțiunii între părțile contractante
Operând pentru trecut, făcând contractul să dispară definitiv din circuitul juridic,
rezoluțiunea impune întoarcerea la status quo ante, la situația juridică în care părțile sar fi
aflat dacă nu ar fi încheiat contractul desființat, iar acest lucru nu se poate realiza
decât prin restituirea tuturor prestațiilor executate în temeiul contractului aneantizat,
pentru că, dispărând contractul, dispare însuși temeiul juridic al executării respectivelor
prestații, însăși cauza acestora. Astfel, dacă obligațiile născute din contract au fost
executate total sau parțial de către părți, acestea trebuie să își retrocedeze, reciproc, tot
ceea ce au primit în acest fel. Este ceea ce stipulează, de altfel, și dispozițiile art. 1554,
alin. 1 Cod civil, fraza a doua: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este
ținută, în acest caz, să restituie celeilalte părți prestațiile primite”, această obligație de
restituire beneficiind, conform art. 1635, alin. 3 Cod civil, de garanțiile constituite
pentru plata obligației inițiale. Textul art. 1554, alin. 1 Cod civil se coroborează cu cel
al art. 1635, alin. 1 din același act normativ, care dispune: „Restituirea prestațiilor are
loc ... în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv”, fundamentând
în acest fel obligația de restituire a tot ceea ce s-a executat în temeiul contractului
desființat. De asemenea, art. 1635, alin. 2 din același act normativ obligă la restituirea
a ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, afară numai
dacă cel care a prestat a făcut-o știind că înfăptuirea cauzei este cu neputință sau, după
caz, a împiedicat cu știință realizarea ei.
Limita restituirii prestațiilor este guvernată de regula restitutio in integrum, la fel
ca în materia nulității, regulile aplicării ei fiind fixate în cuprinsul art. 1635 – 1647 Cod
civil.
Potrivit textului art. 1637, alin. 1 Cod civil, intitulat marginal „Formele
restituirii”, „Restituirea se face în natură sau prin echivalent”.
Cu titlu de principiu în materie, art. 1639 din același act normativ dispune că
„Restituirea prestațiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit”.
Există însă situații în care acest lucru nu mai este posibil, din varii motive. Astfel,
ne putem afla în ipoteza excepțiilor de la acest principiu, reglementate de art. 1640 Cod
civil: i) în cazul în care restituirea în natură este imposibilă, ii) în cazul în care există
un impediment serios la restituirea în această formă a ceea ce s-a primit și iii) în situația
în care restituirea privește prestarea unor servicii deja efectuate.
S-a observat în literatura de specialitate că restituirea în natură nu are drept unică
excepție imposibilitatea, ci și situații în care această măsură ar conduce la crearea unui
inconvenient părților. Aceasta este o soluție economică, ce tinde la diminuarea
costurilor generale, favorizându-l, în principal, pe debitor.
În toate aceste cazuri de excepție, textul art. 1640 Cod civil statuează că
restituirea prestațiilor se face prin echivalent.
Indiferent de modalitatea de restituire a prestațiilor primite – în natură sau prin
echivalent – din interpretarea per a contrario a art. 1637, alin. 2 Cod civil („Restituirea
prestațiilor are loc chiar dacă, potrivit legii, nu sunt datorate daune-interese”) rezultă că
restituirea prestațiilor rămase fără cauză în urma desființării contractului va putea fi
acompaniată, ori de câte ori este cazul, de plata de daune-interese destinate a acoperi
prejudiciul suferit. Soluția este în deplină concordanță cu cea antamată în cuprinsul art.
1516, alin. 2 Cod civil, unde se consacră principiul cumulului daunelor-interese cu
oricare „remediu” invocat de către creditor: „Atunci când, fără justificare, debitorul nu
își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa, și fără a
pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin (subl. ns): 1. să ceară sau, după caz, să
treacă la executarea silită a obligației; 2. să obțină, dacă obligația este contractuală,
rezoluțiunea sau rezilierea contractului roi, după caz, reducerea propriei obligații
corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege
pentru realizarea dreptului său”. Prin adoptarea acestei soluții, legiuitorul a urmărit, în
cazul rezoluțiunii/rezilierii ori al reducerii proporționale a prestațiilor corelative, pe de
o parte, refacerea status quo ante și, pe de altă parte, repararea oricărui prejudiciu suferit
de către creditorul nesatisfăcut prin neexecutarea nejustificată sau culpabilă a
contractului de către debitorul său și, implicit, prin desființarea acestuia.
Daunele-interese vor fi acordate creditorului numai „dacă i se cuvin” (art. 1549
Cod civil); de asemenea, nu trebuie pierdut din vedere faptul că daunele-interese
acordate creditorului trebuie să constituie consecința directă și necesară a neexecutării
obligației, ele neputând acoperi alte prejudicii decât cele pe care debitorul le-a prevăzut
sau le-a putut prevedea, la momentul încheierii contractului, că vor fi generate de
neexecutare (art. 1533 Cod civil); astfel, pentru a le primi, acesta trebuie să facă dovada
întrunirii în persoana debitorului său a tuturor condițiilor răspunderii civile contractuale.
Nu există norme specifice potrivit cărora se calculează daunele-interese
cumulate rezoluțiunii/rezilierii/reducerii prestațiilor, astfel că regimul acestora urmează
regulile generale în materia evaluării daunelor-interese, urmărindu-se, cu precădere,
după cum am văzut deja, protejarea interesului pozitiv al creditorului (după criteriul
așteptării legitime, adică al beneficiului pe care acesta l-a prefigurat și l-a așteptat de la
contractul respectiv, în situația executării perfecte a acestuia, reparându-se atât paguba
efectiv suferită, cât și beneficiul nerealizat).
Posibilitatea cumulului celor două remedii – aceluia al restituirii prestațiilor ca
urmare a aneantizării contractului cu acela al plății daunelor-interese – se explică prin
finalitatea diferită a acestora: în timp ce, prin restituirea a tot ceea ce s-a primit în
temeiul executării contractului desființat ulterior cu efect retroactiv, se urmărește
reașezarea părților în situația în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract nu s-ar fi
încheiat (strict în limita valorii prestațiilor efectuate, numai în cazul în care creditorul
nu a făcut alte cheltuieli, investiții în considerarea executării conforme a contractului,
care să constituie prejudicii reparabile), prin acordarea daunelor-interese se caută să se
acopere prejudiciul previzibil la momentul încheierii convenției, suferit de către
creditorul nesatisfăcut prin neexecutarea acesteia sau neacoperit prin neexecutarea
acesteia, constând atât în damnum emergens, cât și în lucrum cessans, după caz, adică
atât în pierderile suferite efectiv (cheltuieli, investiții făcute în considerarea executării
contractului, a căror acoperire, alături de restituirea prestației executate, îl va așeza
întradevăr pe creditor în poziția în care s-ar fi aflat dacă contractul nu s-ar fi încheiat), cât
și în câștigurile nerealizate din cauza neexecutării conforme și a desființării retroactive
a contractului, adică în beneficiul net așteptat de creditor de pe urma executării perfecte
a contractului (așezându-se, în acest fel, creditorul în poziția în care s-ar fi aflat dacă
debitorul și-ar fi executat perfect contractul, realizându-se astfel toate așteptările
legitime ale creditorului întemeiate pe acel contract, raportat la momentul încheierii lui).
În acest fel, și explicabil prin faptul că răspunderea civilă contractuală nu este decât o
formă particulară a celei delictuale, prin intermediul remediului daunelor-interese,
creditorul trebuie așezat în poziția patrimonială pe care ar fi avut-o dacă fapta ilicită
contractuală (neexecutarea) nu s-ar fi întâmplat, care echivalează, așa cum s-a arătat, de
altfel, în doctrină, cu aceea a executării perfecte a contractului. Astfel, diferența dintre
situația actuală patrimonială a creditorului, consecutivă neexecutării, și aceea în care
aceasta s-ar fi aflat dacă respectivul contract ar fi fost executat conform va constitui și
măsura daunelor-interese la care acesta este îndreptățit, indiferent că acest remediu este
accesat singur ori cumulat cu alte remedii care fie îl liberează pe creditor de executarea
propriilor obligații (rezoluțiunea/rezilierea/reducerea prestațiilor), fie nu îl liberează
(executarea silită în natură, executarea prin echivalent – care însă, în lumina actualelor
reglementări, din păcate, intră, așa cum am văzut deja, tot în sfera remediului
daunelorinterese).
Deci, daunele-interese acordate alături de rezoluţiune/reziliere/reducerea
prestațiilor au rolul de a-l repune pe creditor cel puțin în situaţia anterioară, ca şi când
contractul nu s-ar fi încheiat, avându-se în vedere astfel realizarea cel puțin a interesului
negativ al creditorului, conform criteriului încrederii legitime (dacă urmare a executării
perfecte a contractului, creditorul nu ar fi obținut alte beneficii nete prin valorificarea
superioară a prestației primite, ci ar fi folosit-o strict în interes personal), acestea
cumulându-se, în același scop, cu restituirea tuturor prestațiilor primite de către debitor
în executarea contractului, conform art. 1635 și urm. Cod civil (desigur, nici creditorul,
pentru a nu se îmbogăți fără justă cauză, nu va păstra prestațiile primite de la debitor,
însă, prin ipoteză, dacă el nu se face răspunzător de rezoluțiunea contractului – cazul
rezoluțiunii pentru culpa comună în neexecutare – nu va trebui să-i plătească debitorului
și daune-interese).
Din punct de vedere strict valoric însă, chiar și în ipoteza accesării remediului
rezoluțiunii/rezilierii contractului cumulat cu remediul daunelor-interese, creditorul ar
putea să ajungă tot în situația patrimonială în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract
s-ar fi executat perfect, realizându-se astfel interesul pozitiv al creditorului, conform
criteriul așteptării legitime; cu alte cuvinte, indiferent de remediul/iile ales/e, el trebuie
să obțină de la debitor exact același beneficiu pe care el l-ar fi realizat dacă respectivul
contract s-ar fi executat perfect, iar creditorul ar fi valorificat superior prestația primită
de la debitor (astfel, el își recuperează de la acesta și beneficiile nete obținute de pe
urma executării conforme a contractului, care i-ar fi procurat prestația așteptată și pe
care ar fi valorificat-o).
Din perspectiva componentelor activului patrimonial însă, creditorul care
accesează remediul rezoluțiunii/rezilierii nu are cum să se afle exact în aceeași situație
în care s-ar fi aflat dacă debitorul și-ar fi executat conform contractul, pentru simplul
motiv că el este lipsit fizic de obiectul prestației acestuia. Consecința restituirii
prestațiilor va conduce la întoarcerea, în activul patrimonial al creditorului, a propriei
prestații, respectiv în întoarcerea, în activul patrimonial al debitorului a ceea ce el a
prestat deja creditorului în temeiul contractului desființat ulterior. De aceea, prin
rezoluțiune/reziliere, din această perspectivă, a componenței activului patrimonial al
părților, ele ajung să fie repuse în situația anterioară încheierii contractului; în plus însă
creditorul care solicită și daune-interese, va putea să-și augmenteze valoric activul
patrimonial cu valoarea acestora, până la concurența beneficiului pe care l-ar fi obținut
dacă debitorul și-ar fi executat conform contractul. Tot în situația anterioară încheierii
contractului va ajunge, atât din perspectiva valorică, cât și din aceea a componenței
activului său patrimonial, creditorul care, în considerarea executării conforme, de către
debitor, a contractului asumat, a făcut anumite cheltuieli strâns legate de punerea în
operă a contractului în discuție, micșorându-și astfel patrimoniul față de momentul
încheierii contractului, cheltuieli pe care însă, din cauza neexecutării, nu le poate
recupera, întrucât acestea ar fi intrat în valoarea prestației care trebuia primită de la
debitor; nemai primind această prestație, deci nerecuperându-și respectivele cheltuieli,
investiții, creditorul este îndreptățit la daune-interese în vederea acoperii acestora, însă
numai în limitele arătate la art. 1533 Cod civil: acestea să reprezinte consecința directă
și necesară a neexecutării obligației și să acopere doar prejudiciile care au fost prevăzute
sau au putut fi prevăzute, de către debitor, la momentul încheierii contractului, că vor
reprezenta consecințele negative ale neexecutării. În ipoteza unui contract care, și dacă
s-ar fi executat conform, nu i-ar fi adus creditorului beneficiile scontate la momentul
încheierii lui, cauzându-i, de fapt, pierderi, rezoluțiunea va fi de natură a-i asigura
creditorului primirea prestației pe care el însuși a executat-o în temeiul contractului,
precum și cumulul acesteia cu daunele-interese, până la concurența activului
patrimonial avut la momentul încheierii contractului, creditorul recuperându-și, în acest
fel, cheltuielile făcute în considerarea executării acestuia, suplimentare costului pe care
îl presupune executarea propriei prestații, însă numai și numai în măsura în care
respectivele cheltuieli ar fi fost recuperate dacă acel contract s-ar fi executat perfect. În
acest fel, el ajunge să fie repus in status quo ante, fiindu-i realizat interesul negativ
(potrivit criteriului încrederii legitime). Creditorul nu poate fi pus, prin cumularea
remediului daunelor-interese cu acela al rezoluțiunii/rezilierii, într-o postură mai
avantajoasă decât aceea în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract s-ar fi executat
perfect. De aceea, cheltuielile excesive făcute de el în considerarea încheierii
contractului și care nu ar fi fost recuperate nici dacă acesta s-ar fi executat perfect, nu i
se vor acoperi.
În doctrină, s-a argumentat seducător însă și soluția (pe care și noi am împărtășito) conform
căreia daunele-interese care acompaniază remediile/sancțiunile liberatorii
(deci cele care au ca efect desființarea contractului, precum este rezoluțiunea, cu
variantele sale, rezilierea și reducerea prestațiilor) nu îl pot așeza pe creditor în poziția
patrimonială în care s-ar fi aflat dacă contractul s-ar fi executat perfect, întrucât această
soluție are ca premisă necesară existența valabilă a contractului (precum în ipoteza în
care daunele-interese acompaniază executarea prin echivalent, de exemplu). Or
rezoluțiunea/rezilierea desființează contractul pentru trecut/viitor lăsând astfel fără
temei juridic această soluție. Se argumentează că, în această ipoteză, creditorului îi
poate fi protejat exclusiv interesul negativ, el însuși optând pentru rezoluțiune/reziliere,
deci pentru aneantizarea ex tunc sau ex nunc a contractului, în detrimentul menținerii
acestuia în ființă, alegând astfel calea către situația sa patrimonială de dinainte de
încheierea contractului; în lipsa contractului, creditorul nu poate obține ceea ce ar fi
obținut dacă respectivul contract ar fi fost executat perfectat (asigurându-i-se astfel
realizarea interesului său pozitiv), întrucât beneficiile nete pe care le-ar fi cules în acest
din urmă caz nu mai au un fundament juridic, contractul dispărând din circuitul civil.
De aceea, el nu se poate aștepta decât la daune-interese care, complementând restituirea
prestațiilor pe care le-a efectuat, sunt în măsură a-l așeza în poziția patrimonială în care
s-ar fi aflat dacă respectivul contract nu ar fi fost încheiat (în cazul rezoluțiunii sau al
reducerii prestațiilor) sau ar fi încetat la termen (în cazul rezilierii, care are efecte doar
pentru viitor), adică la data de la care rezilierea își produce efectele.
Restituirea prestațiilor acompaniată de daune-interese nu trebuie confundată cu
executarea prin echivalent a obligației; astfel, în timp ce, în primul caz, se urmărește,
așa cum am învederat deja, o reașezare a părților fie în situația în care s-ar fi aflat dacă
nu ar fi încheiat contractul, fie în aceea în care contractul s-ar fi executat perfect, după
caz, în cel de-al doilea, dimpotrivă, se are în vedere poziționarea părților în situația în
care contractul s-ar fi executat conform, însă doar în limita valorii prestației neexecutate
în natură, care se va plăti prin echivalent bănesc; doar cumularea executării prin
echivalent cu daunele-interese propriu-zise, care vor acoperi atât eventualele pierderi
efective ale creditorului concretizate în cheltuieli făcute în considerarea executării
conforme a contractului, altele decât executarea propriei prestații, cât și beneficiile
nerealizate de către acesta, din pricina neexecutării contratului în natură, vor putea să-l
poziționeze pe creditor în poziția în care s-ar fi aflat dacă respectivul contract s-ar fi
executat perfect, realizându-se astfel toate așteptările sale legitime cu privire la acel
contract, pe care le-a avut încă de la momentul încheierii acestuia; să nu uităm însă că
obligarea debitorului la executarea prin echivalent va veni întotdeauna la pachet cu
executarea conformă a contractului din partea creditorului, care nu poate păstra atât
întregul beneficiu pe care i-l asigură executarea contractului de către debitor, cât și
propria prestație, căci, în acest fel, s-ar îmbogăți fără justă cauză, în plus, executarea
contractului, chiar și prin echivalent, de către debitor, nu și-ar afla cauză în lipsa
executării acestuia de către creditor.
În privința restituirii prestațiilor prin echivalent, legiuitorul a conjugat mai multe
criterii în funcție de care aceasta poate avea loc. Astfel, se va ține cont de eventuala
pieire totală sau parțială a bunului primit, de atitudinea de bună-credință sau de reacredință
a debitorului obligației de restituire, precum și de imputabilitatea desființării
contractului.
Pieirea totală a lucrului
a) Situația debitorului de bună-credință căruia nu îi este imputabilă desființarea
contractului
Este considerat debitor de bună-credință acela care, la data pieirii sau a
înstrăinării lucrului, nu a cunoscut existența obligației de restituire; este asimilat
debitorului de bună-credință acela care nu se face culpabil de aneantizarea contractului,
obligația de restituire neprovenind din culpa sa.
α) Dacă bunul supus restituirii piere fortuit, adică fără culpa debitorului
obligației de restituire, conform art. 1642 Cod civil, debitorul de bună-credință este
liberat de această obligație, însă el trebuie să cedeze creditorului, după caz, fie
indemnizația încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul
de a primi această indemnizație (este vorba aici despre indemnizația de asigurare, pe
care debitorul a încasat-o în temeiul unui contrat de asigurare de bunuri, fie obligatoriu,
fie facultativ).
Soluția avansată de către gânditorii Codului civil reglementează explicit un caz
de subrogație reală cu titlu particular; astfel, în locul bunului pe care trebuia să-l
primească, creditorul obligației de restituire va obține valoarea de înlocuire a acestuia.
Problema restituirii prestațiilor reciproce este soluționată de prevederile art.
118^1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil. Astfel, în cazul
restituirii prestațiilor reciproce, dispuse în temeiul legii sau al unui contract, dacă bunul
piere în mod fortuit și nu a fost asigurat, iar debitorul obligației de restituire a fost de
bună-credință sau obligația de restituire nu provine din culpa sa, obligația de restituire
se stinge potrivit art. 1642 Cod civil, caz în care și creditorul este liberat de propria
obligație de restituire, însă numai dacă acesta a fost, la rândul său, de bună-credință sau
cauza restituirii nu îi este imputabilă. Este de remarcat că legiuitorul nu condiționează
aplicarea acestui text de lege de interdependența obligațiilor în temeiul cărora s-au
executat prestațiile care acum sunt supuse restituirii, ci se limitează la a pretinde doar
reciprocitatea acestora. S-a apreciat, în acest sens, că soluția se întemeiază pe ideea de
echitate, care o evocă, la rândul ei, pe aceea de reciprocitate a obligațiilor.
Textul art. 118^1 din Legea nr. 71/2011 nu se aplică în cazul în care debitorul
obligației de restituire a încasat o indemnizație de asigurare, situație în care el va fi
îndatorat la restituirea acesteia către creditor; acesta din urmă, de asemenea, va fi
obligat, la rândul lui, să restituie ceea ce a primit.
β) Dacă bunul supus restituirii piere din culpa debitorului obligației de
restituire, având în vedere buna sa credință, precum și faptul că obligația de restituire
nu a provenit din culpa sa, debitorul acesteia este ținut să plătească valoarea bunului,
considerată fie la momentul primirii acestuia, fie la acela al pierderii sale, în funcție de
cea mai mică dintre aceste valori, în conformitate cu art. 1641, prima parte, Cod civil.
γ) Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, debitorul obligației de restituire
trebuie să plătească creditorului valoarea cea mai mică dintre cele pe care bunul le-a
avut la data primirii sau a înstrăinării sale, potrivit art. 1641, prima parte, Cod civil.
b) Situația debitorului de rea-credință căruia îi este imputabilă desființarea
contractului
Este debitor de rea-credință acela care, la data pieirii ori a înstrăinării bunului
primit a cunoscut existența obligației de restituire; este asimilat acestuia debitorul din a
cărui culpă provine obligația de restituire, acesta făcându-se vinovat de neexecutarea
rezolutorie a contractului.
α) Dacă bunul supus restituirii piere fortuit, debitorul de rea-credință sau acela
din a cărui culpă provine obligația de restituire nu este liberat de aceasta decât dacă
dovedește că bunul ar fi pierit și în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat
creditorului, așa cum statuează art. 1642, partea a doua, Cod civil.
β) Dacă debitorul obligației de restituire a distrus ori a înstrăinat cu reacredință bunul primit
sau contractul a fost desființat cu efect retroactiv din culpa sa, el
va fi ținut la restituirea valorii celei mai mari dintre cele pe care bunul le-a avut la data
primirii, a pieirii sau, după caz, a înstrăinării, conform art. 1641, partea a doua, Cod
civil.
Pieirea parțială a lucrului
Prin pieirea parțială a bunului legiuitorul înțelege, în cuprinsul art. 1643 Cod
civil, deteriorarea acestuia sau o altă scădere de valoare a sa.
a) Dacă bunul piere parțial fortuit, dacă pierderea parțială a acestuia rezultă
din folosința normală a bunului, precum și, în aceste cazuri, în situația în care cauza
restituirii este imputabilă creditorului, debitorul obligației de restituire este ținut să îi
înapoieze creditorului bunul în starea în care acesta se găsește la momentul introducerii
acțiunii în restituire ori la acela al formulării unei solicitări în acest sens, fără a-l
indemniza pe acesta pentru deteriorarea parțială sau scăderea valorii bunului, conform
art. 1643 alin. 1, in fine, precum și alin. 2, prima parte, al aceluiași text legal.
Alin. 2 al art. 118^1 din Legea nr. 71/2011 stipulează că, în situația în care bunul
neasigurat piere fortuit numai în parte, iar debitorul obligației de restituire a fost de
bună-credință sau obligația de restituire nu provine din culpa sa, el trebuie să restituie
creditorului bunul în starea în care se găsește la data nașterii obligației de restituire, iar
creditorul are dreptul de a reduce propria prestație până la limita a ceea ce el primește.
b) Dacă bunul a suferit o pieire parțială din culpa debitorului obligației de
restituire, acesta va fi ținut la a-l indemniza pe creditor pentru pieirea parțială a
bunului, chiar și în cazul în care cauza restituirii este imputabilă creditorului. În acest
sens, potrivit acelorași texte legale, debitorul va fi ținut la restituirea bunului în starea
în care acesta se găsește la momentul cererii în restituire, precum și la plata unei
indemnizații care să reprezinte echivalentul valoric al părții pierite din bun, până la
concursul valorii pe care bunul a avut-o la momentul primirii sale de către debitor,
potrivit art. 1640, alin. 2 Cod civil.
Poate fi vorba, în materia rezoluțiunii/rezilierii ori în cea a reducerii
proporționale a prestațiilor, despre o cauză a restituirii imputabilă creditorului acestei
obligații când solicitarea de restituire este formulată de către debitorul căruia îi este
imputabilă neîndeplinirea obligațiilor contractuale.
Odată restituit bunul primit, debitorul obligației de restituire are, potrivit art.
1644 Cod civil, dreptul de a i se rambursa cheltuielile făcute cu bunul cât timp acesta
s-a aflat în posesia/detenția sa. Dacă a fost de bună-credință și în măsura în care cauza
restituirii nu îi este imputabilă, i se cuvin restituite cheltuielile făcute cu bunul, potrivit
regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credință. Dacă,
dimpotrivă, debitorul obligației de restituire este de rea-credință ori cauza restituirii îi
este imputabilă, dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul
restituirii este supus regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de
reacredință.
În privința restituirii fructelor și a contravalorii folosinței bunului, art. 1645
distinge, de asemenea, între debitorul obligat la restituire de bună-credință și cel de
reacredință. Primul, conform alin. 1 al textului legal în discuție, dobândește fructele
produse de bunul supus restituirii și suportă cheltuielile angajate cu producerea lor,
nedatorând nici o indemnizație pentru folosința bunului, cu excepția cazului în care
această folosință a fost obiectul principal al prestației și a cazului în care bunul era, prin
natura lui, supus unei deprecieri rapide. Debitorul de rea-credință ori cel căruia îi este
imputabilă cauza restituirii este ținut, după compensarea cheltuielilor angajate cu
producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească și
să-l indemnizeze pe creditor pentru folosința pe care bunul i-a putut-o procura.
Dispozițiile art. 1646 Cod civil reglementează problema cheltuielilor restituirii
făcând aceeași distincție, între debitorul obligației de restituire de bună-credință și cel
de rea-credință. Astfel, conform alin. 1 al acestei norme, dacă ambele părți sunt de
bunăcredință, ele suportă cheltuielile restituirii proporțional cu valoarea prestațiilor care se
restituie. Dacă însă una dintre ele este de rea-credință ori ei îi este imputabilă
desființarea contractului, potrivit alin. 2 al aceluiași text legal, aceasta suportă în
integralitate cheltuielile restituirii.
Dacă debitorul obligației de restituire este incapabil, neavând capacitate de
exercițiu deplină, atunci, conform art. 1647 Cod civil, el nu este ținut la restituirea
prestațiilor decât în limita folosului realizat, apreciat la data cererii de restituire (alin. 1,
fraza întâi); sarcina probei măsurii îmbogățirii incapabilului incumbă creditorului
obligației de restituire (alin. 1, fraza a doua). Cu toate acestea, dacă restituirea a devenit
imposibilă din cauza faptei săvârșite cu intenție ori din culpă gravă de către debitorul
incapabil, acesta va putea fi ținut la restituirea integrală a prestațiilor primite, în temeiul
alin. 2 al aceluiași text legal.
▪ Efectele rezoluțiunii față de terți
Pentru că, în urma rezoluțiunii, contractul este desființat ex tunc, este normal ca
efectele acesteia să se întindă și asupra actelor juridice subsecvente, a acelora pe care
părțile le-au încheiat între momentul perfectării contractului și desființarea acestuia;
este vorba despre aplicarea, în speță, a principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus
accipientis, care însă, în actuala reglementare – art. 1648 – 1649 Cod civil – primește
serioase limitări.
Astfel, legiuitorul, în textele legale evocate, evită să formuleze in terminis
principiul tradițional în materie, neaducând în discuție deloc antinomia „act juridic
desființat – act juridic valabil”, cu referire la actele juridice subsecvente celui
rezoluționat. Ni se pare că grija legislatorului a fost aceea de a păstra valabile aceste
acte, distanțându-se de aplicarea brută, tradițională a principiului amintit, care desființa
toate actele juridice subsecvente. Soluția actuală credem că se desprinde din lecturarea
și interpretarea primei fraze a art. 1649 Cod civil, care stipulează: „În afara actelor de
dispoziție prevăzute la art. 1648, toate celelalte acte juridice făcute în favoarea unui terț
de bună-credință sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are dreptul la
restituire”. Așadar, fără a înainta mai mult în această problematică, în acest loc,
apreciem că vechea soluție a desființării actelor juridice subsecvente (resoluto jure
dantis, resolvitur jus accipientis) a fost înlocuită cu aceea a inopozabilității acestora
față de adevăratul proprietar sau de cel care are dreptul la restituire, însă și aceasta
aplicată în limitele consacrate în art. 1648 și 1649 Cod civil. Prin aceasta, practic, actele
juridice încheiate între dobânditorul inițial și cel subsecvent rămân valabile, acesta din
urmă putând în acest fel valorifica împotriva primului acțiunea în garanție pentru
evicțiune, cu toate consecințele ce decurg de aici.
Potrivit art. 1648 Cod civil, dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat ori
asupra sa au fost constituite alte drepturi reale, în principiu, acțiunea în restituire poate
fi exercitată și împotriva terțului dobânditor; așadar, în materia actelor juridice de
dispoziție, desființarea titlului înstrăinătorului va conduce la inopozabilitatea față de
creditorul obligației de restituire a contractului subsecvent, încheiat între debitorul
acestei obligații și terțul dobânditor; limitele aplicării acestui principiu sunt constituite
doar de regulile de carte funciară, de efectul dobândirii cu bună-credință a bunurilor
mobile, precum și de regulile privitoare la uzucapiune.
Dacă actul juridic subsecvent celui desființat este un contract cu executare
succesivă, potrivit alin. 2, fraza a doua, al art. 1649 Cod civil, sub condiția respectării
formalităților de publicitate prevăzute de lege, acesta va continua să-și producă efectele
pe durata stipulată de părți, dar nu mai mult de un an de la data desființării titlului
constituitorului, fiindu-i astfel opozabil, în această perioadă, adevăratului proprietar.
• Efectele rezilierii
Efectele rezilierii sunt guvernate de prevederea alin. 3 al art. 1554 Cod civil, care
dispune: „Contractul reziliat încetează doar pentru viitor”.
Aceasta înseamnă că, între părți, contractul va rămâne valabil pentru trecut,
rezilierea urmând a produce efecte doar ex nunc. Soluția îmbrățișată de actuala
reglementare este aceea care a fost, de facto, dezvoltată și aplicată atât de doctrina, cât
și de practica judiciară tributare Codului civil de la 1864: în contractele cu executare
succesivă, rezoluțiunea își produce efectele doar pentru viitor, purtând denumirea
specifică de „reziliere”. Cu alte cuvinte, rezilierea operează doar pentru viitor, afectând
doar obligațiile neîndeplinite pornind de la un anumit moment dat în derularea
contractului, lăsându-le valabile pe cele care au fost executate conform și pentru care
nu există nici un motiv de a le aneantiza; „fiecare obligație, autonomizându-se prin
trecerea timpului, își are cauza juridică în obligația corelativă, or, evenimentul
perturbator va găsi cristalizate în trecut obligații reciproce și interdependente pe care nu
se justifică a le afecta”. Soluția este întemeiată pe teoria cauzei succesive; așa cum am
văzut deja, temeiul juridic al rezoluțiunii/rezilierii îl constituie reciprocitatea și
interdependența obligațiilor din contractul sinalagmatic; fundamentul
rezoluțiunii/rezilierii și al reducerii prestațiilor este constituit de cauza bivalentă proprie
contractelor sinalagmatice conjugată cu principiul pacta sunt servanda; dacă, în cazul
contractelor cu executare succesivă, aducerea la îndeplinire a obligațiilor se face în
timp, atunci fiecare îndeplinire a unei îndatoriri contractuale constituie cauză pentru
obligația corelativă a cocontractantului, oferindu-i acestuia motivația executării propriei
sarcini convenționale; de îndată însă ce, la un moment dat, pe parcursul derulării
contractului, una dintre părți nu își mai execută obligațiile sale, dispare, însă doar pentru
viitor, începând de la acea dată, cauza executării obligațiilor corelative ale partenerului
contractual; dispariția cauzei acestor din urmă îndatoriri în timpul derulării contractului
nu justifică punerea în discuție a obligațiilor anterioare, care au fost deja executate
conform, bucurându-se reciproc de cauză. Rezilierea operează deci disoluția
contractului pentru viitor, plecând de la momentul în care debitorul a încetat să-și mai
execute obligațiile ori de la acela în care aceasta a fost solicitată în justiție sau de la
data hotărârii judecătorești care a pronunțat-o, dar nicidecum retroactiv, înaintea
datei până la care debitorul și-a îndeplinit conform îndatoririle convenționale, până la
data încheierii contractului.
Teoria cauzei succesive și, prin urmare, soluția avansată mai sus nu își găsesc
aplicarea în contractele cu executare uno ictu, dar în care întinderea în timp este de
esența executării obligației (de exemplu, este vorba despre contractul încheiat cu un
pictor pentru realizarea unui tablou) și nici în contractele în care prestația unei părți este
eșalonată prin voința cocontractanților, care văd însă obligația astfel eșalonată ca pe una
indivizibilă, aceasta putându-se executa, de facto, dintr-o dată (de pildă, în contractele
de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate), contracte care sunt, în fapt, cu executare
uno ictu, iar nu cu executare succesivă; din contră, dacă executarea contractului este
percepută de către părți ca fiind divizibilă, fiind, în acest sens, eșalonată în timp, nimic
nu împiedică aplicarea acestei teorii și, pe cale de consecință, a rezilierii doar pentru
viitor a contractului. Cu alte cuvinte, dacă, din obiectul contractului și din voința
părților, rezultă că, de facto, contractul a cărui executare se desfășoară în timp este
perceput ca un contract instantaneu, fracționarea executării obligației nefiind decât o
simplă modalitate a unei prestații căreia îi corespunde o contraprestație indivizibilă,
atunci neexecutarea parțială a contractului va atrage, în măsura în care este însemnată,
rezoluțiunea acestuia și desființarea sa retroactivă; dimpotrivă, dacă, într-un contract în
care executarea obligațiilor este eșalonată în timp, fiecare dintre prestații este distinctă
de celelalte, neconstituindu-se în fracțiuni ale uneia singure, și fiecărei prestații îi
corespunde o contraprestație divizibilă, atunci neexecutarea uneia sau a mai multor
prestații va atrage rezilierea contractului, acesta încetând numai pentru viitor; dacă însă
una dintre prestațiile eșalonate nu a primit niciodată contraprestația, nimic nu se opune
retroactivității, căci, într-un astfel de caz, executarea nu a avut loc niciodată în privința
uneia dintre părți, iar executarea obligațiilor celeilalte nu a avut niciodată o cauză.
Este de la sine înțeles că, în urma rezilierii, contractul încetând pentru viitor, nici
una dintre obligațiile părților (cu excepțiile arătate, în acest sens, la rezoluțiune, privind
clauza penală, convenția arbitrală etc.) nu mai subzistă, astfel încât ele nu mai pot
executa, în temeiul contractului reziliat, nici o prestație.
• Efectele reducerii prestațiilor
Așa cum am învederat deja, reducerea proporțională a prestațiilor corelative
constituie, în fapt, o rezoluțiune/reziliere parțială, care are însă meritul de a nu desființa
în totalitate contractul, ci de a-i prezerva ființa, echilibrând contraprestațiile părților. În
acest sens, dacă prestațiile care se vor a fi reduse au fost deja executate, acestea vor fi
supuse restituirii parțiale, proporțional cu partea neexecutată din contraprestațiile
acestora; dacă urmează a fi executate, acestea vor fi îndeplinite doar parțial, în aceeași
proporție cu executarea contraprestațiilor.
În cazul în care creditorul și-a executat integral prestația, el este îndreptățit la
restituirea unei părți din aceasta, în formă de echivalent pecuniar, iar dacă nu și-a
executat prestația plenar/deloc, va cere instanței de judecată să determine reducerea
proporțională a prestației în curs de executare/viitoare.
În legătură cu natura juridică a rezoluțiunii / rezilierii și a reducerii proporționale
a prestațiilor, în literatura juridică autohtonă recentă s-a avansat ideea că „rezoluțiunea
trebuie văzută ca un remediu cu o remarcabilă semnificație pentru viața contractului”.
În privința reducerii proporționale a prestațiilor corelative, împărtășim această
opinie, având în vedere faptul că, deși se constituie într-o rezoluțiune/reziliere parțială
a contractului, acesta considerându-se desființat pentru partea de prestație ce nu mai
trebuie executată sau care trebuie restituită, totuși această instituție juridică reprezintă,
așa cum s-a afirmat în doctrină, un „resort de supraviețuire a contractului”, „un
mecanism de impunere a echilibrului contractual în vădit contrast cu sancțiunea
excesivă a rezoluțiunii”. Așadar, prin reducerea proporțională a prestației corelative
ființa contractului subzistă, acesta continuând să producă efecte juridice între părțile
sale, urmând, în acest fel, să se realizeze, deși parțial, atât interesul contractual mutual,
cât și interesele individuale ale fiecărui contractant. Asimilăm, în acest sens, cu
reducerea proporțională a prestațiilor corelative, rezoluțiunea/rezilierea parțială care,
prin efectul ei partajat, este în măsură să prezerveze, în parte, interesul contractual
mutual, prin păstrarea ființei contractului, aceasta înlăturând doar tumora (obligația
rămasă fără cauză din pricina neexecutării îndatoririi corelative), însănătoșind astfel
organismul în întregul lui (contractul).
Privim însă cu rezerve, cum am mai arătat deja, această calificare acordată
rezoluțiunii/rezilierii totale, având în vedere efectele pe care aceasta le produce, în
sensul aneantizării contractului pentru trecut sau pentru viitor, după caz. Astfel, în
măsura în care, ca urmare a rezoluțiunii/rezilierii, contractul se desființează retroactiv,
considerându-se că nu a existat niciodată, prin aceasta interesul contractual mutual,
precum și interesele contractuale individuale ale fiecăreia dintre părțile contractante
rămânând să nu se mai realizeze în nici o proporție, nu se poate afirma despre această
instituție juridică faptul că ar constitui un „remediu” contractual. Prin definiție,
vocabula „remediu” nu poate fi utilizată în calificarea rezoluțiunii/rezilierii totale dacă
ceea ce se vrea îndreptat prin aplicarea acestuia este însuși contractul. Remedierea
convenției existente între părți presupune, ad necessitatem, păstrarea ființei acesteia și
încercarea de a o echilibra prin a o readapta noii situații create prin faptul neexecutării
fără justificare ori culpabile a obligațiilor contractuale de către una dintre părți. Ceea ce
face, in concreto, reducerea proporțională a prestațiilor corelative,
rezoluțiunea/rezilierea parțială, excepția de neexecutare și chiar și executarea
obligațiilor prin echivalent, din moment ce aceasta înseamnă tot o „executare” a
îndatoririlor ce derivă din contract.
Acest lucru însă nu se poate afirma despre rezoluțiunea/rezilierea totală, al cărei
efect direct, imediat constă în eradicarea contractului din circuitul juridic.
Dacă avem în vedere, pe de o parte, faptul că, pentru a putea fi invocată
rezoluțiunea/rezilierea, este necesar ca neexecutarea obligației contractuale să fie
imputabilă debitorului, așa cum am concluzionat deja, iar, pe de altă parte, efectul
produs de rezoluțiunea/rezilierea totală asupra contractului, am putea afirma,
înscriindu-ne în (păstrând) linia de gândire a doctrinei și a practicii judiciare tributare
Codului civil de la 1864, că rezoluțiunea/rezilierea totală reprezintă o sancțiune de drept
civil, care se aplică, la solicitarea uneia dintre părțile contractante, în speță, a
creditorului obligației neexecutate, debitorului acestei obligații, care va fi îndatorat, pe
cale de consecință, să restituie tot ceea ce a primit în temeiul contractului desființat și,
pe lângă aceasta, să îl dezdăuneze pe creditor pentru toate prejudiciile suferite ca urmare
a neîndeplinirii de către acesta (de către debitor) a îndatoririlor sale convenționale.
Sancțiune, pentru că, prin desființarea contractului retro/ultraactivă, interesul
contractual al debitorului este supus, la rândul său, definitiv, nerealizării, asemenea
celui al creditorului, a cărui nerealizare a determinat-o însă, prin fapta sa, debitorul.
Astfel, oricum, prin neexecutarea însemnată a obligațiilor contractuale de către debitor,
satisfacerea interesului urmărit de către creditor la încheierea contractului a fost
iremediabil periclitată, motiv pentru care pentru acesta din urmă nu se mai justifica
menținerea în ființă a convenției; prin urmare, invocând rezoluțiunea/rezilierea,
creditorul încearcă să se elibereze de un angajament contractual lipsit, pentru el, de
cauză, pe de o parte, și, pe de altă parte, urmărește să îl sancționeze pe debitor pentru
conduita sa. Așa stau lucrurile, în opinia noastră, văzute din perspectiva debitorului.
Dacă însă privim problema din unghiul în care se află creditorul, având în vedere
că, prin invocarea rezoluțiunii/rezilierii totale, așa cum am arătat, el încearcă să se
descătușeze dintr-un contract rămas, pentru el, fără cauză, și să-și diminueze, pe cât
posibil pierderile astfel suferite, urmând a fi repus în situația în care s-ar fi aflat dacă nu
ar fi încheiat contractul respectiv și a i se repara toate prejudiciile astfel cauzate, atunci
rezoluțiunea/rezilierea totală poate fi privită ca un „remediu”, dar nicidecum al
contractului (așa cum s-a afirmat: „cu o remarcabilă semnificație pentru viața
contractului”), ci al situației patrimoniale în care se găsește creditorul, care a avut de
suferit de pe urma neexecutării obligațiilor contractuale de către debitor.
Prin efectele pe care le presupune rezoluțiunea/rezilierea totală, patrimoniul
creditorului este readus în starea inițială, de dinaintea încheierii contractului, mai exact,
în starea în care s-ar fi aflat dacă acest contract nu ar fi fost încheiat niciodată (desigur,
dacă este cazul, prin cumularea acestei sancțiuni cu remediul daunelor-interese. Din
această perspectivă, rezoluțiunea/rezilierea totală „remediază” dezechilibrul
patrimonial pe care creditorul nesatisfăcut îl experimentează. La fel pot fi văzute
lucrurile și în ipoteza în care, urmare a rezoluțiunii/rezilierii, creditorului îi sunt plătite
și daune-interese menite să-l așeze în poziția în care s-ar fi aflat dacă respectivul
contract s-ar fi executat perfect, realizându-se astfel toate așteptările sale legitime, pe
care le-a avut la momentul încheierii contractului.
Dincolo de aceste calificări pe care le pot primi rezoluțiunea/rezilierea și
reducerea proporțională a prestațiilor, aceste instituții juridice sunt susceptibile de a fi
încadrate, în funcție de efectele pe care le produc, în categoria cauzelor de desființare a
contractului, respectiv de încetare a acestuia, după caz. Începând încă din art. 1554 Cod
civil, continuând cu dispozițiile din materia contractelor speciale, observăm o intenție a
legiuitorului de a distinge între cauzele de desființare a contractului și cele de încetare
a acestuia. Astfel, în timp ce rezoluțiunii îi este atașat efectul desființării retroactive a
convenției, rezilierii îi este atribuită consecința încetării acesteia pentru viitor. Alin. 1
al art. 1554 Cod civil arată: „Contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a
fost niciodată încheiat”, cât timp, conform alin. 4 al aceluiași text legal, „Contractul
reziliat încetează doar pentru viitor”.
Distincția este cât se poate de logică, legiuitorul putând fi bănuit aici de o
stăpânire fără cusur a accepțiunilor celor doi termeni - desființare și încetare – pe care
îi utilizează, pe fiecare, după propriul lui sens.
Astfel, „a desființa” înseamnă „a face ca ceva să nu mai existe; a suprima; a
distruge, a nimici. ** A abroga, a anula un contract, o convenție etc. - Des^1 +
[în]ființa1
”. Acest lucru îl face rezoluțiunea, ștergând complet contractul sau doar o
parte din el, după cum este totală sau parțială, din circuitul juridic.
„A înceta” semnifică „a se opri dintr-o acțiune, a nu mai continua o acțiune, a
sista2
”. Aceasta face rezilierea, lăsând neatins contractul pentru trecut, atât timp cât el a
fost executat conform de către ambele părți și obligațiile acestora și-au găsit reciproc
cauza în îndeplinirea îndatoririlor corelative de către fiecare dintre ele, afectându-l, total
sau parțial, după caz, doar pentru viitor, de la momentul în care una dintre părți nu și-a
mai adus la îndeplinire sarcinile convenționale, lipsind, în acest fel, de cauză, obligațiile
corelative ale celeilalte părți.
Având în vedere că reducerea proporțională a prestațiilor corelative poate avea
efecte atât pentru trecut, în privința obligațiilor deja executate, cât și pentru viitor,
relativ la obligațiile neexecutate încă, aceasta poate fi calificată ori ca o cauză de
desființare retroactivă parțială a contractului, asemeni rezoluțiunii parțiale, ori ca una
de încetare parțială pentru viitor a acestuia, aidoma rezilierii parțiale.
Vizavi de cele expuse, credem că nu este indicat să punem semnul egalității între
cele două noțiuni – aceea de „desființare” și aceea de „încetare” a contractului – având
în vedere semnificațiile lor lingvistice deosebite, transpuse cu claritate în planul
juridicului, atât în cuprinsul art. 1554 Cod civil, cât și în materia contractelor speciale.
REMEDIILE NEEXECUTĂRII CONTRACTULUI DE CĂTRE CREDITOR
Desigur, sună bizar: neexecutarea contractului de către creditor. De aceea, prima
lămurire pe care trebuie să o aducem în acest sens este ceea privitoare la faptul că nu
avem în vedere, în această secțiune, ipoteza în care creditorul, la rândul său, debitor
(într-un contract unilateral, cu obligații reciproce, sau într-unul sinalagmatic) nu își
execută obligațiile asumate contractual (care fac parte din conținutul contractului).
În cadrul acestei secțiuni vom avea în vedere două dintre cazurile în care, prin
acțiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul împiedică executarea contractului de
1 Sursa online http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=DESFIIN%C8%9AA
2 Sursa online http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=
%C3%AEnceta&lang=ro
către debitor, înscriindu-se, în acest fel, în tiparele mora creditoris, la care face referire
textul art. 1517 Cod civil.
Mai exact, este vorba despre acele situații în care creditorul refuză:
a) în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau
b) să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu își poate executa
obligația.
În ambele aceste situații, debitorul poate apela la instituția punerii în întârziere a
creditorului și poate accesa alte proceduri speciale cu ajutorul cărora se poate libera de
obligație fără concursul creditorului(art. 1510 – 1515 Cod civil; art. 1006 – 1013
C.pr.civ.).
Am văzut că, pentru a putea vorbi despre plată, trebuie să ne aflăm în prezența
executării benevole, conforme a obligației contractuale, de către debitor. Plata trebuie
să-i procure creditorului obiectul însuși al obligației debitorului, așa cum arată art. 1469
Cod civil, coroborat cu art. 1516 Cod civil, în baza art. 1270 Cod civil. Oferită astfel,
plata este susceptibilă să-l libereze pe debitor de obligația sa, constituindu-se într-un
mijloc de stingere a respectivei obligații, care este de natură a-i asigura creditorului
realizarea directă a creanței sale, exact în felul în care acesta l-a avut în considerare la
momentul încheierii contractului.
Executarea conformă, în natură a obligației este unul dintre principiile dreptului
continental, de inspirație romano-germanică, așa cum am văzut deja, care implică, din
partea debitorului, aducerea la îndeplinire a obligațiilor sale în mod exact, integral și la
timp.
Dar, forța obligatorie a contractului (art. 1270 Cod civil), care fundamentează,
de altfel, principiul conformității executării (art. 1516, alin. 1 Cod civil) se opune, în
egală măsură atât debitorului, cât și creditorului. Acesta din urmă, la rândul său, este
chemat, în temeiul obligației de a executa contractul cu bună-credință (art. 1170 Cod
civil), să primească și să accepte, din partea debitorului, plata oferită în mod
corespunzător, căci aceasta este liberatorie, orice conduită contrară, prin care acesta
împiedică stingerea obligației, executarea contractului și liberarea debitorului,
constituind, din partea creditorului, o formă a mora creditoris, cu excepția cazurilor în
care fie plata oferită nu este corespunzătoare, fie aceasta este anticipată, iar creditorul
are un interes legitim ca plata să fie făcută la scadență (art. 1496, alin. 2 Cod civil).
Creditorul nu îi poate solicita debitorului executarea unei alte obligații decât aceea pe
care și-a asumat-o. Deci mecanismul plății presupune, așa cum neechivoc
reglementează art. 1510 Cod civil, pe de o parte, oferirea, de către debitor, a executării
conforme a obligației („plata oferită în mod corespunzător”) și, pe de altă parte,
preluarea sau primirea executării respective de către creditor.
Art. 1510 Cod civil instituie, în sarcina creditorului, o indiscutabilă obligație de
primire a plății oferite conform de către debitor, neîndeplinirea acesteia (manifestată în
refuzul creditorului de a prelua executarea) fiind sancționată indirect, prin punerea la
dispoziția debitorului a unor proceduri speciale cu ajutorul cărora acesta să se poată
libera de obligație.
În primul rând deci plata apare ca un act juridic, întrucât, raportat la dispozițiile
art. 1166 Cod civil („Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe
persoane cu intenția de a … stinge un raport juridic”), ea implică un acord de voințe
între debitor și creditor a cărui cauză imediată constă în intenția de a stinge o obligație
(animo solvendi). În al doilea rând, plata reprezintă un fapt juridic stricto sensu, întrucât
ea se concretizează, se obiectivează în însăși executarea conformă a obligației, adică în
procurarea, de către debitor, creditorului, a însuși obiectului acestei obligații, deci a
prestației pe care debitorul și-a asumat-o și, implicit, a obiectului acestei prestații.
Pornind de la aceste premise, este evident rolul consimțământului creditorului în
stingerea obligației, creditorul fiind chemat să analizeze, să constate conformitatea
executării oferite de către debitor și să o primească, deci să consimtă, cu alte cuvinte, la
executare astfel cum i-a fost oferită, să o accepte. Numai în urma acestui acord de voințe
dintre debitor și creditor, executarea obligației va avea un efect liberator, prin stingerea
acesteia. Lipsa însă a acestui acord, cauzată de refuzul creditorului de a primi plata
oferită corespunzător, nu este de natură a conferi executării efectul extinctiv de
obligație, de contract și liberator, întrucât, până la urmă, creditorul este singurul
îndreptățit să aprecieze asupra conformității executării.
Lucrurile sunt și mai complicate dacă, pentru a putea oferi executarea conformă,
debitorul depinde de anumite acte pregătitoare ale executării, pe care numai creditorul
le poate îndeplini, iar acesta din urmă refuză să le îndeplinească (de exemplu, pentru a
putea plăti o sumă de bani prin virament bancar, debitorul este dependent de
deschiderea, în prealabil, de către creditor, a unui cont bancar și de furnizarea, de către
acesta, debitorului, a informațiilor privind instituția bancară a creditorului, respectiv
numărul de cont în care debitorul trebuie să vireze suma de bani).
Miza executării conforme a obligației este foarte importantă nu numai pentru
creditor, dar și pentru debitor. Astfel, să ne gândim, spre exemplu, că executarea tardivă
a obligației bănești sau aceea a obligației de a face al cărei obiect este evaluabil în bani
îi dă dreptul creditorului să pretindă de la debitor daune-interese moratorii egale cu
dobânda legală, calculate la valoarea obligației neexecutate la termen, până la data plății
efective și integrale a acesteia, fără ca, pentru aceasta, creditorul să trebuiască să
dovedească existența sau cuantumul vreunui prejudiciu cauzat prin executarea tardivă.
În ambele aceste ipoteze, așa cum am văzut deja, creditorul se bucură de o prezumție
legală absolută privind existența și cuantumul prejudiciului generat de executarea
tardivă a obligației (art. 1535 și art. 1536 Cod civil). În astfel de situații deci refuzul
creditorului de a primi plata oferită în mod corespunzător de către debitor îi poate pune
în sarcina acestuia obligații suplimentare constând în plata de daune-interese moratorii.
Așadar, debitorul, pentru a evita consecințele neexecutării la termen a obligației, este,
direct și tot atât de interesat ca creditorul, să-și execute la termen obligația.
Ce poate însă face debitorul, când creditorul refuză, în mod nejustificat, plata
oferită în mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără
de care debitorul nu își poate executa obligația?
Răspunsul ni-l oferă, așa cum am antamat deja, textele art. 1510 - 1515 Cod civil,
respectiv cele ale art. 1006 – 1013 C.pr.civ., care instituie adevărate sancțiuni indirecte
ale conduitei neconforme a creditorului, punând la dispoziția debitorului mijloace
juridice specifice pentru a se libera de datorie.
Un astfel de mijloc de care dispune debitorul este reprezentat de procedura
punerii în întârziere a creditorului în vederea preluării executării.
Întreaga secțiune în care sunt inserate prevederile art. 1510 – 1515 Cod civil
poartă denumirea de „Punerea în întârziere a creditorului”, deși, în cuprinsul acesteia,
se face vorbire și despre procedura ofertei reale de plată și a consemnațiunii.
Din modul în care sunt reglementate cele două proceduri – aceea a punerii în
întârziere a creditorului, respectiv aceea a ofertei reale de plată urmate de
consemnațiune – în cuprinsul art. 1510 – 1515 Cod civil, apreciem că procedura punerii
în întârziere a creditorului este o procedură prealabilă, formală, care trebuie
îndeplinită pentru ca debitorul să-și poată apoi, în ipoteza în care creditorul refuză în
continuare fie să primească plata, fie să îndeplinească actele pregătitoare ale executării,
exercita drepturile conferite la art. 1512 Cod civil (consemnarea bunului).
Art. 1512 Cod civil, intitulat marginal „Drepturile debitorului” face referire
exclusiv la prerogativa debitorului de a consemna bunul pe cheltuiala și riscurile
creditorului, cu efectul liberării sale de datorie.
Art. 1513 Cod civil, intitulat marginal „Procedură”, face vorbire despre
procedura „ofertei de plată și a consemnațiunii”, care, la rândul său, este reglementată
la art. 1006 – 1013 C.pr.civ. sub aceeași denumire.
Din întreaga economie a reglementării legale, deducem că procedura punerii în
întârziere a creditorului, ca procedură prealabilă obligatorie, poate aglutina
procedura ofertei reale de plată (în ipotezele în care aceasta se poate face) scenariu
preferabil debitorului care, în acest fel, câștigă timp și se liberează mai repede de
obligație.
Există posibilitatea ca, ulterior punerii sale în întârziere și ofertei reale de plată
primite, creditorul să accepte executarea oferită de către debitor sau să-și îndeplinească
actele premergătoare executării, caz în care debitorul fie este liberat de obligație, fie va
putea executa obligația asumată.
Dacă însă nu se întâmplă acest lucru, debitorul are dreptul de a consemna bunul
care constituie obiectul prestației sale la dispoziția creditorului (în cazul obligațiilor de
a plăti o sumă de bani sau de a preda un anumit bun).
Să luăm în discuție, pe rând, aceste proceduri și să vedem în ce condiții pot fi
îndeplinite fiecare și care sunt efectele lor.
Procedura punerii în întârziere a creditorului se poate face, în lipsa unor
prevederi exprese în acest sens, conform art. 1522 Cod civil: prin intermediul unei
notificări scrise, comunicate creditorului ori prin intermediul unui executor
judecătoresc, ori printr-un alt mijloc de comunicare care să asigure debitorului dovada
acesteia, emise de către debitor, prin care acesta îi aduce la cunoștința creditorului
intenția de executare și îl pune în întârziere cu privire la executarea obligației de a primi
executarea sau a aceleia de a îndeplini actele pregătitoare executării.
Urmare a îndeplinirii acestei proceduri, conform art. 1511 Cod civil:
- se naște, în favoarea debitorului, o prezumție de executare conformă a obligației
sale, privind faptul că, la data punerii în întârziere a creditorului, debitorul este capabil
să-i ofere acestuia prestația datorată;
- se constată, începând cu data punerii sale în întârziere, existența refuzului
nejustificat al creditorului fie de a primi și de a accepta plata, fie de a îndeplini actele
pregătitoare ale executării;
- creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilității fortuite de executare a
obligației (art. 1634, art. 1557, art. 1274 Cod civil);
- debitorul, în măsura în care, ulterior punerii în întârziere a creditorului, a cules
fructele bunului care trebuie predat acestuia, le poate păstra;
- creditorul va fi ținut la repararea prejudiciilor cauzate debitorului prin
întârzierea în executarea obligației sale de preluare a executării, precum și la suportarea
cheltuielilor de conservare a bunului care trebuia predat și pe care, în mod nejustificat,
a refuzat să-l preia;
- de la data la care, fiind pus în întârziere, se constată refuzul nejustificat al
creditorului de a primi și de a accepta executarea ori de a îndeplini actele pregătitoare
ale executării (deci o manifestare a mora creditoris), creditorul pierde dreptul de a mai
încasa daune-interese moratorii pentru întârzierea în executare, întrucât aceasta îi este
direct imputabilă.
În măsura în care obiectul prestației datorate creditorului îl constituie plata unei
sume de bani sau predarea unui anumit bun, așa cum am arătat deja, prin notificarea de
punere în întârziere, debitorul îi poate adresa creditorului și somația prin care este invitat
să primească prestația datorată, în care se vor arăta locul, data și ora când suma sau
obiectul oferit urmează să îi fie predat creditorului. Pentru a-și produce însă efectele
scontate – aceea de somație făcută în procedura ofertei reale de plată – această somație
(precum și, în acest caz, inclusiv notificarea de punere în întârziere) trebuie făcută
conform art. 1007 C.pr.civ., prin mijlocirea unui executor judecătoresc din
circumscripția curții de apel în care se află domiciliul ori sediul creditorului sau
domiciliul ales al acestuia.
Potrivit art. 1008 C.pr.civ., în cazul în care creditorul primește suma sau bunul
oferit, debitorul este liberat de obligația sa, executorul judecătoresc întocmind un
proces-verbal prin care va constata acceptarea ofertei reale.
Dacă creditorul nu se prezintă la locul și la data în care a fost invitat să preia și
să accepte executarea sau, prezentându-se, refuză să primească suma ori obiectul oferit,
conform art. 1009 C.pr.civ., executorul judecătoresc va încheia un proces-verbal în care
va consemna aceste împrejurări.
Spre a se libera de datorie, debitorul va putea să consemneze suma sau bunul
oferit la CEC Bank - S.A. sau la orice altă instituție de credit ori, după caz, la o unitate
specializată, iar recipisa de consemnare se va depune la executorul judecătoresc care a
trimis somația.
Procedura de consemnare a sumelor de bani este obligatorie pentru unitatea la
care urmează a se face consemnarea și nu poate fi condiționată de existența acordului
creditorului.
Consemnarea bunurilor se face în condițiile prevăzute de lege.
Consemnarea va fi precedată de o nouă somație adresată creditorului în care se
vor arăta ziua și ora, cât și locul unde suma sau, după caz, bunul oferit se va depune.
În conformitate cu art. 1010 C.pr.civ., după consemnare, executorul judecătoresc
va constata efectuarea plății și liberarea debitorului. Debitorul este considerat liberat
la data consemnării plății, însă această liberare are caracter provizoriu, în favoarea sa
jucând o prezumție relativă a executării conforme a obligației, întrucât, la cererea
întemeiată și legală a creditorului, întreaga procedură va putea fi anulată de către
instanță. Astfel, creditorul va putea cere anularea consemnării plății pentru
nerespectarea condițiilor de validitate, de fond și de formă ale ofertei de plată și
consemnațiunii.
Tocmai din aceste motive, potrivit art. 1515 Cod civil, cât timp oferta reală de
plată urmată de consemnațiune nu produce efectul extinctiv definitiv al obligației
debitorului (adică până ce fie creditorul primește și acceptă expres plata astfel făcută,
fie instanța de judecată o validează), acesta are dreptul să retragă bunul consemnat, cu
efectul renașterii creanței, împreună cu toate garanțiile și accesoriile sale. Celelalte
efecte ale punerii în întârziere a creditorului rămân însă în ființă (cele prevăzute de art.
1511 Cod civil).
Potrivit art. 1011 C.pr.civ., oferta de plată poate fi făcută și în timpul procesului,
în fața oricărei instanțe, în orice stadiu al judecății. În acest caz, prin încheiere,
creditorul este pus în întârziere să primească suma sau, după caz, bunul. Dacă
creditorul este prezent și primește prestația datorată, liberarea debitorului se va
constata prin încheiere. În cazul în care creditorul lipsește sau refuză primirea prestației,
debitorul va proceda la consemnare urmând procedura mai sus descrisă, iar recipisa de
consemnare va fi pusă la dispoziția instanței, care, prin încheiere, va constata liberarea
debitorului.
Stingerea obligației debitorului, precum și, în consecință, liberarea sa prin
procedura ofertei reale de plată urmate de consemnațiune are un caracter definitiv în
măsura în care consemnarea efectuată a fost acceptată de către creditor sau a fost
validată de către instanța de judecată.
Există însă cazuri în care fie natura bunului face imposibilă consemnarea
acestuia (de exemplu, este un animal sau este un bun perisabil), fie depozitarea bunului
necesită costuri de întreținere ori cheltuieli considerabile, în care oferta reală de plată
nu poate fi urmată de consemnațiune. În atare situații, conform art. 1514 Cod civil,
debitorul poate porni vânzarea publică (la licitație) a bunului, pentru ca apoi să
consemneze, la dispoziția creditorului, prețul obținut. Consemnarea prețului se va face,
în opinia noastră, potrivit art. 1009 C.pr.civ., tot numai după ce creditorul a fost somat
în acest sens, indicându-i-se ziua și ora, cât și locul unde suma oferită se va depune.
Pentru a putea însă apela la această procedură de valorificare publică a bunului care
constituie obiectul prestației sale, cu finalitatea liberării sale de datorie, debitorul
trebuie, în prealabil, să-l notifice pe creditor arătându-i intenția sa și să primească
încuviințarea instanței judecătorești. Apreciem că notificarea la care face referire art.
1514, alin. 1 in fine Cod civil poate fi aglutinată în chiar notificarea de punere în
întârziere a creditorului cu privire la îndeplinirea obligației sale de preluare a
executării conforme și de acceptare a acesteia, făcută în temeiul art. 1510 Cod civil,
care poate, la rândul ei, să includă, așa cum am arătat deja, și oferta reală de plată sau
poate fi efectuată ulterior punerii sale în întârziere, distinct sau în cuprinsul chiar al
ofertei reale de plată.
Potrivit art. 1514, alin. 2 Cod civil, dacă bunul care constituie obiectul prestației
debitorului este cotat la bursă sau pe o altă piață reglementată, dacă are un preț curent
sau are o valoare prea mică față de cheltuielile unei vânzări publice, instanța poate
încuviința vânzarea bunului fără notificarea creditorului. Este vorba aici despre o
vânzare directă, supusă încuviințării prealabile a instanței judecătorești, pentru care
debitorul nu mai trebuie să-l și notifice, în prealabil, pe creditor, justificat de faptul că
bunul fie are un preț determinat pe piață (în sens larg), fiind tranzacționat în mod
obișnuit, fie are o valoare prea mică raportat la cheltuielile pe care le-ar presupune
organizarea unei vânzări la licitație (care necesită concursul executorului judecătoresc).
Desigur, prețul obținut în urma vânzării directe a bunului va fi consemnat de către
debitor la dispoziția creditorului, moment din care obligația debitorului va fi considerată
stinsă și el liberat provizoriu, până când fie creditorul va accepta consemnarea, fie
aceasta va fi validată de către instanța de judecată. Consemnarea prețului se va face, în
opinia noastră, potrivit art. 1009 C.pr.civ., tot numai după ce creditorul a fost somat în
acest sens, indicându-i-se ziua și ora, cât și locul unde suma oferită se va depune.
În toate cazurile, validarea consemnării de către instanța de judecată, cu
finalitatea liberării definitive a debitorului de obligația sa, se va realiza fie într-un proces
promovat împotriva creditorului de către debitor, în ipoteza în care creditorul refuză să
accepte consemnarea legal făcută, fie în procesul inițiat de către creditor, în care acesta
solicită anularea ofertei reale de plată, respectiv a consemnării, iar instanța de judecată
îi respinge definitiv cererea.
În orice caz, este de reținut, legat de îndeplinirea acestor proceduri – a ofertei
reale de plată, a consemnării, respectiv a vânzării publice – că toate trebuie să fie
precedate de formalitatea punerii în întârziere a creditorului potrivit art. 1510 Cod
civil, căci acest act juridic unilateral emis de către debitor va fi cel care va face proba
faptului refuzului nejustificat din partea creditorului de a prelua și de a accepta
executarea prezumată a fi fost oferită corespunzător de către debitor și va indica și data
la care a intervenit acest refuz al creditorului. Importantă este îndeplinirea formalității
prealabile a punerii în întârziere a creditorului potrivit art. 1510 Cod civil, și nu neapărat
anterioritatea acesteia față de oricare dintre procedurile prin care debitorul se poate
libera de obligație, căci, așa cum am văzut deja, aceasta poate fi și concomitentă fie cu
notificarea cuprinzând oferta reală de plată, fie și cu somația privind consemnarea
prețului sau a bunului, fie și cu notificarea privind vânzarea publică, fiecare acestea
producându-și însă efectele specifice la momentul potrivit, conform dispozițiilor legale
în materie.
Nerespectarea oricărei formalități sau a oricărei condiții de fond prevăzute de
lege pentru validitatea liberării debitorului de obligație prin intermediul acestor
proceduri puse la dispoziția sa va atrage anularea lor de către instanța de judecată, cu
consecința renașterii creanței creditorului, cu toate garanțiile și accesoriile acesteia.
ÎNCETAREA CONTRACTULUI
Încetarea contractului este reglementată la art. 1321 – 1323 Cod civil.
Primul text legal enumeră cauzele de încetare a contractului, precizând însă, în
prealabil, că acest efect se întâmplă numai în condițiile legii, prin: executare (în măsura
în care aceasta este conformă, potrivit art. 1270, art. 1516, art. 1469 Cod civil), acordul
de voință al părților (mutuus dissensus, art. 1270, alin. 2 Cod civil), denunțare
unilaterală (art. 1276 – 1277, eventual art. 1545 Cod civil), expirarea termenului
extinctiv (art. 1412, alin. 2 Cod civil), îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea
condiției rezolutorii (art. 1401 Cod civil), imposibilitate fortuită de executare (art. 1634,
art. 1557 Cod civil), precum și din orice alte cauze prevăzute de lege, unde am putea
adăuga, spre exemplu, rezoluțiunea (cu efectul desființării retroactive a contractului, art.
1554, alin. 1- 2 Cod civil), respectiv rezilierea (cu efectul încetării pentru viitor a
contractului, art. 1554, alin. 3 Cod civil).
Din enumerarea exemplificativă a cauzelor de încetare a contractului, deducem
că legiuitorul a avut în vedere nu numai acele cauze în care contractul încetează în sens
strict, pentru viitor, ci și acele cauze în care acesta este desființat, pentru trecut,
considerându-se că nu a fost încheiat niciodată, neincluzându-se aici cauzele de
desființare a contractului care acționează pe palierul validității acestuia (nulitatea),
întrucât, în acest din urmă caz, contractul se desființează retroactiv considerându-se că
nu a fost valabil încheiat, pe când, în toate celelalte cazuri avute în vedere de legiuitor
la art. 1321 Cod civil, contractul a fost valabil încheiat, a ființat, și-a produs cel puțin o
parte din efectele sale.
Ca urmare a încetării contractului, conform art. 1322 Cod civil, părțile sunt
liberate de obligațiile asumate, însă subzistă obligația fiecăreia de a repara prejudiciile
cauzate celeilalte părți (fie din pricina neexecutării nejustificate și/sau culpabile, care a
condus la rezoluțiune/reziliere/reducerea proporțională a prestațiilor, fie ca urmare a
denunțării intempestive unilaterale a contractului, spre exemplu).
De asemenea, în temeiul art. 1323 și al art. 1635 – 1649 Cod civil, acolo unde
este cazul, părțile contractante sunt ținute să-și restituie, în natură sau prin echivalent,
prestațiile primite în urma încheierii contractului (când încetarea acestuia se
obiectivează, de fapt, într-o desființare retroactivă: imposibilitate fortuită de executare,
rezoluțiune, de pildă).
Bibliografie suplimentară
1. L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, Editura Universul
Juridic, București, 2020, p. 261 - 272; 225 - 246; 559 - 564.
DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I
CURS 11
I. ACTUL JURIDIC UNILATERAL.
II. FAPTELE JURIDICE LICITE
Conform art. 1165 Cod civil, obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral,
gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată …
Dacă, până la acest moment, obiect al preocupărilor noastre l-a constituit izvorul
cu cea mai mare incidență practică, contractul, în cursul de astăzi vom aborda
problematica celorlalte două izvoare ale obligațiilor enumerate în textul art. 1165 Cod
civil: actul juridic unilateral și faptele juridice licite.
I. ACTUL JURIDIC UNILATERAL
1. Aspecte generale, comune
Legiuitorul s-a preocupat de acest izvor de obligații în textele art. 1324 – 1329
Cod civil, în cuprinsul capitolului intitulat „Actul juridic unilateral”, pe care l-a divizat
în două secțiuni. Prima dintre acestea cuprinde dispoziții generale în materie, iar cea dea
doua tratează despre actul juridic unilateral ca izvor de obligații reglementând
promisiunea unilaterală, respectiv promisiunea publică de recompensă.
Actul juridic unilateral este definit de legiuitor la art. 1324 Cod civil ca fiind
actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a autorului său.
În general, emitentul actului juridic unilateral este o singură persoană, fiind
cazuri în care acesta nu poate fi decât o singură persoană (de exemplu, testamentul),
însă voința „autorului” la face referire aer. 1324 Cod civil poate fi rezultanta și a unor
voințe ale mai multor persoane (cum se întâmplă, spre pildă, în cazul actelor constitutive
ale fundațiilor); deci, prin autor, în lumina art. 1324 Cod civil, se înțelege emitentul
actului juridic unilateral, care poate fi constituit, după caz, din una sau din mai multe
persoane, esențială fiind unicitatea voinței.
Actul juridic unilateral nu face obiectul unei acceptări din partea
destinatarului/ilor său/i, neimplicând un acord de voințe, care este și rămâne specific
contractului. De aceea, este deosebit de important să facem cuvenita distincție între
actul juridic unilateral și contractul unilateral, care este acordul de voințe a două părți,
în conținutul căruia, de regulă, intră drepturi ale uneia dintre părți, respectiv obligații în
sarcina celeilalte.
Actul juridic unilateral, deși este „izvor de obligații”, cum se întâmplă, de
exemplu, în cazul promisiunii unilaterale (reglementate la art. 1327 Cod civil), al ofertei
de a contracta (consacrate la art. 1187 și urm. Cod civil) poate constitui, deopotrivă, și
drepturi în favoarea sau în profitul emitentului, precum în ipoteza promisiunii publice
de recompensă tratate la art. 1328 - 1329 Cod civil.
În materia actelor juridice, în general, dispozițiile care reglementează contractul
constituie dreptul comun, motiv pentru care, conform art. 1325 Cod civil, acestea se
aplică, dacă prin lege nu se prevede altfel, mutatis mutandis și actelor juridice
unilaterale.
Ne referim aici, în primul rând, la condițiile de validitate (de fond și de formă)
ale actului juridic unilateral, care sunt aceleași ca și ale contractului, cu rezerva anumitor
diferențe impuse de modul în care ia naștere actul juridic unilateral. Astfel, regulile
privind viciile de consimțământ sunt aplicabile și actelor juridice unilaterale, cu excepții
privind materia dolului, în care manoperele dolosive nu pot proveni de la cocontractant
(-ul care nu există), respectiv cea a leziunii, specifică doar contractelor (unilaterale, cu
obligații reciproce, sau sinalagmatice). În același fel, cu adaptările de rigoare, regimul
juridic al nulităților este aplicabil și actelor juridice unilaterale.
Apoi, în al doilea rând, efectele actului juridic unilateral sunt guvernate de
aceleași principii care guvernează și în materia contractelor: principiul forței obligatorii,
al relativității, al opozabilității.
Astfel, privind forța obligatorie a actelor juridice unilaterale trebuie neapărat să
distingem între actele juridice unilaterale supuse comunicării și cele care nu sunt
supuse comunicării destinatarului/ilor lor. Textul art. 1326 Cod civil clasifică implicit
actele juridice unilaterale în acte supuse sau nesupuse comunicării, arătând, în cuprinsul
alin. 1, că actul juridic unilateral este supus comunicării când constituie, modifică sau
stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea destinatarului este
necesară potrivit naturii actului. Alin. 2 al aceluiași text legal stipulează că, dacă prin
lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după
împrejurări și, am adăuga noi ca fiind foarte important în economia discuției, o
modalitate care asigură și dovada comunicării, având în vedere mai ales prezumția
absolută instituită de către legiuitor, în cuprinsul alin. 3 al art. 1326 Cod civil, privind
informarea destinatarului din momentul în care actul juridic ajunge „în cutia sa
poștală” (fie fizic, fie virtual); legiuitorul consacră astfel, în materie, sistemul
recepțiunii actului juridic unilateral, corijat însă cu cel al luării la cunoștință, căci
prezumția absolută a cunoașterii conținutului actului juridic se naște din faptul vecin și
conex al ajungerii acestuia la destinatar, al recepțiunii lui de către acesta (am amintit, în
același sens și pentru aceleași motive, de această prezumție și când am vorbit despre
momentul încheierii contractului, legând art. 1186, alin. 1 Cod civil, de art. 1326, alin.
3 Cod civil, acceptarea ofertei de a contracta nefiind altceva decât un act juridic
unilateral până la momentul în care, ajungând la cunoștința ofertantului – de fapt fiind
suficient să fie recepționată de către acesta – își pierde această natură juridică și se
contopește în acordul de voințe generator de contract). Condiția comunicării actului
juridic unilateral este o condiție de eficacitate a acestuia, întrucât, potrivit art. 1326,
alin. 3 Cod civil, din acest moment, actul juridic unilateral produce efectele pe care lea avut
în vedere emitentul lui. De la acest moment abia, însuși emitentului lui, actul
juridic unilateral i se opune cu forță obligatorie, devenind irevocabil. Până la momentul
comunicării sale însă, pentru că el nu este eficace, poate fi și revocat, prin aceasta
neproducându-se consecințe negative asupra destinatarului său. Desigur, și în materia
actelor juridice unilaterale supuse comunicării, principiul forței obligatorii și, implicit
regula irevocabilității acestora cunosc excepții care sunt expres sau implicit prevăzute
ca atare de către legiuitor: art. 1329, de pildă, face vorbire despre revocarea promisiunii
publice de recompensă; art. 1192, alin. 2 Cod civil se referă la oferta de a contracta fără
termen, care, la rândul său, este revocabilă. Principiul forței obligatorii a actului juridic
unilateral izvor de obligații pentru autorul său este compatibil însă numai cu actele
juridice unilaterale supuse comunicării, nemanifestând o astfel de relație și cu cele
nesupuse comunicării, care, de regulă, sunt revocabile (testamentul, de exemplu). Din
interpretarea per a contrario a art. 1326, alin. 1 Cod civil, toate actele juridice
unilaterale care nu constituie, nu modifică și/sau nu sting un drept al destinatarului,
respectiv a căror natură nu necesită informarea acestuia nu sunt supuse comunicării,
fiind deci și revocabile. În practica judiciară a instanței noastre supreme s-a apreciat că
fundamentul principiului forței obligatorii a actului juridic unilateral rezidă, ca şi în
ipoteza actului juridic bilateral, în necesitatea respectării drepturilor terţilor, precum
şi a situaţiilor juridice create, cu scopul asigurării securităţii circuitului civil. Prin
excepţie de la această regulă, există situaţii în care se poate admite revocabilitatea
actului juridic unilateral, aceasta fiind prohibită dacă sunt întrunite cumulativ
condiţiile ca: manifestarea de voinţă să producă consecinţe juridice, existenţa acestora
să fie legată de menţinerea voinţei iniţiale, iar consecinţele produse să determine
crearea sau consolidarea unor drepturi ale terţilor. Prin urmare, revocarea actului
juridic unilateral este permisă dacă nu aduce atingere drepturilor sau intereselor
legitime ale terţilor de bună-credință, prin terți, în această materie, înțelegându-se și
destinatarul actului juridic unilateral.
Principiul relativității actului juridic unilateral are, în mod firesc, o dimensiune
adaptată acestuia, în sensul că actul juridic unilateral nu va produce efecte decât în
sarcina/în folosul emitentului, respectiv a/al destinatarului său, neputând viza terți
propriu-ziși, decât, cu titlu de excepție, exact ca în materia contractului, privind exclusiv
crearea, în favoarea acestora, a unor drepturi, iar nicidecum a unor obligații (de
exemplu, după modelul stipulației pentru altul din materia contractului, testamentul cu
sarcină, în materia actului juridic unilateral: emitentul, adică testatorul, îi testează
destinatarului, adică legatarului, o anumită parte din patrimoniul său ori un anumit bun
privit ut singuli, însă, concomitent, îi impune acestuia să dea, să facă sau să nu facă ceva
în favoarea unui terț).
Principiul opozabilității efectelor actului juridic unilateral față de terți îi are în
vedere, pe de o parte, pe destinatarul respectivului act juridic și căruia acesta nu îi este
opozabil decât după momentul comunicării sale (art. 1326, alin. 3 Cod civil), și, pe de
altă parte, pe terții propriu-ziși, față de care actul juridic unilateral se impune, asemenea
contractului, ca un fapt juridic, însă numai in momentul și în măsura cunoașterii acestuia
de către ei; pentru a le fi opozabil, actul juridic unilateral nu trebuie să le fie comunicat
terților propriu-ziși precum destinatarului, însă el trebuie să fie înscris sau notat, după
caz, în registrele de publicitate (cartea funciară, arhiva electronică de garanții reale
mobiliare).
2. Promisiunea unilaterală
Reprezentând actul juridic unilateral care dă naștere, prin el însuși, exclusiv din
voința autorului său, unui raport juridic obligațional între acesta și destinatarul actului,
promisiunea unilaterală (angajamentul unilateral, cum este îndeobște cunoscut în
literatura de specialitate și în practica judiciară) este reglementată la art. 1327 Cod civil
ca un arhetip al actului juridic unilateral izvor de obligații.
Este definită ca fiind actul juridic unilateral prin care emitentul său se obligă
față de destinatar să execute, în favoarea acestuia, o anumită prestație, independent de
acceptarea promisiunii de către destinatar (alin. 1 al art. 1327 Cod civil). Prin urmare,
odată comunicată această promisiune destinatarului, ea va produce efecte depline față
de autorul său, iar destinatarul va putea să-l oblige silit pe acesta la executarea conformă
a promisiunii sau la despăgubiri, dacă face dovada vreunui prejudiciu suferit ca urmare
a încălcării acesteia.
Nu vedem de ce emitentul actului juridic unilateral nu se poate angaja față de
destinatarul acestuia să dea, să facă sau să nu facă ceva în favoarea unui terț,
independent de acceptarea, de către destinatar, a acestui angajament. Într-o astfel de
ipoteză însă, comunicarea respectivului act juridic unilateral se impune a fi făcută
inclusiv terțului beneficiar, care devine, la rândul său, destinatar deci. Vom avea, în
acest scenariu, un debitor, pe autorul actului juridic unilateral, respectiv doi creditori,
în persona destinatarilor acestuia. Primul destinatar, față de care emitentul s-a angajat
să îi procure terțului beneficiar o anumită prestație sau să nu facă ceva în favoarea
acestuia, va avea față de autorul actului juridic un drept de creanță de a-l constrânge pe
acesta să facă ceea ce s-a angajat în favoarea terțului beneficiar. Terțul beneficiar va
avea față de emitentul actului juridic unilateral un drept de creanță de a-l constrânge să
execute ceea ce acesta s-a obligat în favoarea sa. Dreptul de creanță al destinatarului
inițial și cel al terțului beneficiar nu se nasc decât din voința exclusivă a emitentului
actului juridic, ei nefiind chemați decât, la momentul executării obligației asumate de
către acesta, să primească și să accepte executarea conformă, nefiind însă ținuți la
aceasta, precum creditorul dintr-un contract, în temeiul art. 1510 Cod civil.
Nimănui nu-i poate fi constituit un drept împotriva voinței sale (de aceea, chiar
și terțul beneficiar din cadrul stipulației pentru altul poate refuza stipulația – art. 1286
Cod civil), de aceea, la momentul executării obligației pe care autorul actului juridic
unilateral și-a asumat-o, cel în favoarea căruia se execută aceasta poate refuza să
primească prestația care constituie obiect al obligației respective. Pe de altă parte, este
nefiresc ca, drept consecință logică a nașterii, în sarcina emitentului actului juridic
unilateral, a unei obligații, să nu acceptăm că, în favoarea destinatarului acestui act să
se fi născut și dreptul de creanță căruia această obligație îi este corelativă. În lipsa
acestui drept de creanță, obligația autorului actului juridic unilateral nu ar valora mai
mult decât o obligație morală, or nu credem că aceasta a fost voința legiuitorului care,
la alin. 1 al art. 1327 Cod civil, l-a legat juridic pe autor de promisiunea unilaterală
făcută. Deci, dreptul de creanță al destinatarului actului juridic unilateral se naște încă
din momentul în care acesta devine eficace, el nefiind însă obligat să-l accepte, putând
refuza, când i se oferă, executarea obligației corelative acestui drept („Destinatarul
actului poate să refuze dreptul astfel născut” – art. 1327, alin. 2 Cod civil), însă, pe de
altă parte, având la dispoziție pârghiile legale pe care orice creditor le are împotriva
debitorului său.
Și într-un caz și în celălalt, actul juridic unilateral trebuie distins de contractul
unilateral. Astfel, dacă vorbim de o promisiune unilaterală făcută de către emitentul
acesteia în favoarea destinatarului, aceasta creează, așa cum am văzut, obligații,
exclusiv în sarcina autorului și independent de acceptarea sa de către destinatar, fiind,
în acest fel, un act juridic unilateral (art. 1327, alin. 1 Cod civil). Dacă vorbim, pe de
altă parte, de promisiunea unilaterală de contract (art. 1279 Cod civil), respectiv de
pactul de opțiune (art. 1278 Cod civil), ambele înglobează un fost act juridic unilateral
al promitentului (oferta de promisiune, respectiv oferta irevocabilă de contract) care
însă, prin faptul că a fost acceptat, respectiv primit de către beneficiar, și-a pierdut
individualitatea și a intrat în acordul de voințe generator de contract unilateral, în
temeiul căruia doar promitentul și-a asumat obligații, iar beneficiarul a căpătat drepturi;
diferența esențială însă între cele două figuri juridice este aceea că, în cazul promisiunii
(angajamentului) unilateral(e), obligațiile autorului acesteia se nasc exclusiv din voința
lui, fără a fi nevoie, în acest sens, de concursul voinței destinatarului, pe când, în ipoteza
contractului unilateral, drepturile și obligațiile părților se nasc din acordul lor de voințe.
La fel, actul juridic unilateral prin care emitentul se obligă față de destinatar să dea, să
facă sau să nu facă ceva în favoarea unui terț beneficiar, trebuie deosebit, de exemplu,
de stipulația pentru altul (art. 1284 Cod civil) sau de contractul prin care o parte se
angajează față de o altă parte să acorde un împrumut unui terț (fidejusiunea asimilată,
art. 2292 Cod civil), ambele, figuri juridice contractuale.
Alin. 3 al art. 1327 Cod civil indică faptul că o asemenea promisiune unilaterală
poate fi făcută cu termen expres sau fără termen, arătând însă, că, în cea de-a doua
variantă, promisiunea se consideră făcută pentru o anumită durată, potrivită cu natura
obligației și cu împrejurările în care a fost asumată. Formularea art. 1327, alin. 3 Cod
civil indică cu claritate o prezumție absolută privind asumarea, printr-un act juridic
unilateral, a unei/unor obligații pentru o anumită perioadă de timp, iar nu perpetuu,
perioadă care însă, nefiind determinată, se va putea determina utilizând cele două criterii
indicate în text. În orice caz, la împlinirea termenului de prescripție care afectează
dreptul material la acțiune al destinatarului, acesta nu va mai dispune de mijloace
ofensive pentru a-l obliga pe emitent să-și execute obligațiile asumate, căci acestea, prin
stingerea dreptului material la acțiune al destinatarului, au degenerat în obligații
naturale, imperfecte.
Arhetipul promisiunii unilaterale cu termen expres îl constituie oferta de a
contracta, cu termen, (art. 1191 Cod civil), iar cel al promisiunii unilaterale făcute fără
termen, oferta de a contracta, fără termen, adresată unei persoane absente (art. 1193 Cod
civil).
3. Promisiunea publică de recompensă
Este reglementată la art. 1328 – 1329 Cod civil, fiind actul juridic unilateral în
temeiul căruia autorul său se obligă în mod public să-i plătească o recompensă
persoanei care va executa, în favoarea sa, o anumită prestație.
Incidența acestei specii de act juridic unilateral este destul de semnificativă în
viața cotidiană (în mai toate gazetele, se întâlnesc anunțuri emise de către cei care au
pierdut fie un animal, fie un act de identitate ori un alt obiect, care însă, în lipsa precizării
obligației asumate de către emitent, adică a arătării, în clar, a felului și/sau a
cuantumului recompensei ori a unor criterii cu ajutorul cărora aceasta să poată fi
determinată, nu pot fi calificate drept promisiune publică de recompensă, întrucât
obiectul lor nu este determinat și nici, cel puțin, determinabil), însă, în practica judiciară,
deși sublimă, lipsește (aproape) cu desăvârșire.
Cert este că voința legiuitorului a fost aceea de a-i conferi acestei manifestări
unice de voință calitatea de izvor de obligații pentru autorul său și aceasta se întâmplă
chiar dacă persoana care a executat prestația solicitată de către acesta a făcut-o fără să
cunoască existența promisiunii. A nu se înțelege că executantul prestației nu trebuia să
cunoască existența promisiunii publice de recompensă, ci doar că este indiferent dacă
acesta a cunoscut-o sau nu. Intenția legiuitorului, care a prevăzut expres, în partea finală
a alin. 1 al art. 1328 Cod civil această precizare a fost aceea de a exclude din această
ecuație ideea de contract; deci, executarea prestației în favoarea autorului promisiunii îl
ține pe acesta să plătească recompensa promisă, indiferent dacă executantul a știut sau
nu de aceasta, întrucât nașterea obligației emitentului promisiunii se face exclusiv prin
voința sa proprie, fără concursul voinței executantului, de îndată ce aceasta este adusă
la cunoștința publicului. La momentul în care prestația este executată, persoana acestuia
din urmă devine determinată și, în beneficiul său, se naște dreptul de a încasa
recompensa. Desigur, după cum am afirmat mai devreme, executantul prestației
solicitate de către promitent nu este obligat să accepte recompensa, putând renunța la
aceasta, în mod neîndoielnic (art. 13 Cod civil: renunțarea la un drept nu se prezumă).
Însă, în patrimoniul autorului promisiunii, nu se naște numai obligația de a plăti
recompensa, ci și dreptul de a pretinde celui care o solicită executarea conformă a
prestației, ca o condiție a plății recompensei.
Fiind adresată publicului, oferta publică de recompensă deschide posibilitatea ca
prestația așteptată de către autorul ei să fie executată, concomitent, de către mai multe
persoane, care, fie acționează împreună, deci conlucrează pentru executarea respectivei
prestații, fie acționează separat, independent fără a ști măcar una despre cealaltă.
Desigur, recompensa va trebuie plătită chiar și în acest situații, iar regulile după
care se va face plata sunt statuate în cuprinsul alin. 2 și 3 ale art. 1328 Cod civil.
Astfel, potrivit alin. 2 al art. 1328 Cod civil, dacă prestația a fost executată de
mai multe persoane împreună, recompensa se va împărți între acestea, ori după
criteriul cauzalității, care măsoară contribuția fiecăreia la realizarea prestației, ori, dacă
nu este posibilă determinarea aportului fiecărei persoane la obținerea rezultatului, în
mod egal.
Conform alin. 3 al art. 1328 Cod civil, dacă prestația a fost executată separat de
mai multe persoane, recompensa va fi plătită aceleia care i-a comunicat cea dintâi
rezultatul autorului promisiunii publice.
Textul art. 1329 Cod civil stabilește, cu caracter de excepție de la principiul forței
obligatorii a actului juridic unilateral, că promisiunea publică de recompensă poate fi
revocată, însă, concomitent, se preocupă și de protejarea intereselor terților de
bunăcredință care, între timp, de la data publicării acesteia și până la revocare, ori au
executat
prestația așteptată de către emitentul promisiunii, ori au făcut anumite cheltuieli în
vederea executării prestației, după caz.
Astfel, este de reținut, în primul rând, vizavi de forma în care promisiunea
publică de recompensă poate fi revocată, în concret, că aceasta nu se poate face decât
în aceeași formă în care a fost adusă inițial, la cunoștința publicului, promisiunea
însăși, sau într-o formă echivalentă (art. 1329, alin. 1 Cod civil), respectându-se astfel
principiul simetriei din materia actelor juridice. La prima vedere, dacă aceasta a fost
publicată într-un anume ziar, și revocarea ar trebui publicată în același ziar sau cel puțin
într-un ziar cu o circulație extinsă pe aceeași arie cu cea a celui în care a apărut
promisiunea; textul analizat nu este chiar atât de clar pe cât ar fi putut să fie în această
privință; însă, avându-se în vedere, în materie, cum este și firesc, de altfel, respectarea
principiului simetriei, considerăm că „forma” avută în vedere de către legiuitor, în care
a fost publicată promisiunea de recompensă, are un sens larg, care include nu numai
modalitatea propriu-zisă în care aceasta a fost adusă la cunoștința publicului, ci și
„locul” în care a fost publicată, adică mijlocul media utilizat în acest sens; „forma
echivalentă” însă este în măsură să lărgească aria posibilităților de comunicare a
revocării promisiunii, însă nu într-atât încât să nu se mai poată pune semnul echivalenței
între forma de comunicare a promisiunii și aceea de comunicare a revocării acesteia; de
exemplu, dacă o promisiune de recompensă a fost adusă la cunoștința publicului prin
intermediul televiziunii naționale publice, aceeași formă de comunicare a revocării ar
impune apelarea tot la televiziunea națională publică, pe când forma echivalentă ar
deschide posibilitatea apelării și la un post de televiziune privat, însă tot cu acoperire
națională, precum și/sau la un post de radio cu aceeași acoperire, public sau privat; până
la urmă, credem că este important pentru cel care este chemat să analizeze dacă a fost
sau nu respectată litera alin. 1 al art. 1329 Cod civil în privința formei comunicării
revocării promisiunii publice de recompensă să deceleze care este categoria de public
fidelă mijlocului media prin care promisiunea a fost comunicată și care astfel putea, în
mod rezonabil, să ia la cunoștință de ea, respectiv, dacă mijlocul utilizat pentru
comunicarea revocării este în măsură să aducă la cunoștința aceluiași public acest
lucru. De pildă, credem că revocarea comunicată publicului prin afișarea acesteia la
avizierele stradale a unei promisiuni publice de recompensă care a fost comunicată prin
intermediul unui ziar cu acoperire națională nu se înscrie în rigorile „formei
echivalente” solicitate de art. 1329, alin. 1 Cod civil.
Apoi, vizavi de efectele revocării promisiunii, în aplicarea conjugată a
principiului opozabilității efectelor actului juridic unilateral față de terți, precum și a
principiului ocrotirii terților de bună-credință care au făcut anumite cheltuieli pentru
executarea prestației și care, executând-o, și-au prefigurat, în mod legitim, primirea
recompensei, acoperirea, în acest fel, a cheltuielilor făcute și realizarea unui anumit
(eventual) câștig, alin. 2 al art. 1329 Cod civil statuează că revocarea nu produce efecte
față de cel care, mai înainte de publicarea ei, a executat prestația, întrucât acesta,
necunoscând existența revocării, s-a întemeiat cu bună-credință pe existența valabilă a
promisiunii.
Prima frază a alin. 3 al art. 1329 Cod civil se preocupă de terții care, mai înainte
de publicarea revocării, nu au reușit să execute prestația, însă au făcut anumite
cheltuieli în vederea executării acesteia, întemeindu-se, cu bună-credință, pe existența
promisiunii publice de recompensă și prefigurându-și așteptarea legitimă de a încasa
recompensa. În acest caz, interesele legitime ale acestora sunt ocrotite de legiuitor
numai dacă ei vor face dovada faptului că revocarea promisiunii de către autorul ei a
fost făcută fără justă cauză. Legiuitorul este destul de ambiguu utilizând această
formulă, a revocării „fără justă cauză” a promisiunii. Ne întrebăm ce anume ar trebui să
înțelegem prin aceasta. În literatura de specialitate, s-a avansat ideea că revocarea fără
justă cauză ar fi, de fapt, revocarea abuzivă a promisiunii, făcându-se astfel indirect
trimitere la exercițiul abuziv al dreptului de a revoca promisiunea publică de
recompensă și deci la abuzul de drept reglementat ca atare la art. 15 Cod civil. Textul
art. 15 Cod civil trebuie coroborat cu cel al art. 1353 din același act normativ, intitulat
marginal „Exercițiul drepturilor”, în care este consacrat principiul qui suo iure utitur,
neminem laedit („Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale
nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv”).
Exercițiul normal al drepturilor subiective este așadar o cauză exoneratoare de
răspundere, care nu îl ține deci pe titularul dreptului subiectiv exercitat în limitele
interne ale acestuia (în concordanță cu scopul pentru care a fost consacrat legal) să
repare prejudiciul cauzat astfel altuia (cu care se afla sau nu într-un raport juridic
preexistent). Deci ideea de abuz de drept este strâns legată de aceea de răspundere civilă
– fie contractuală, fie delictuală – căci acestei instituții juridice îi este proprii noțiunile
de „prejudiciu”, respectiv de „reparare”. Textul art. 1329 Cod civil, pe de altă parte,
deși folosește o noțiune, care, de asemenea, este strâns legată de ideea de prejudiciu și
deci de cea de răspundere, fundamentează obligația de despăgubire pe ideea de echitate,
iar nu pe aceea de culpă, pe care se întemeiază orice formă de răspundere civilă
extracontractuală pentru fapta proprie a unei persoane fizice (art. 1349, art. 1357 Cod
civil). Dincolo de fundamentul în echitate al obligației de despăgubire a autorului
promisiunii revocate fără justă cauză, lipsește, în cuprinsul art. 1329, alin. 3 Cod civil,
orice referire la principiul reparării integrale a prejudiciului, care stă la temelia oricărei
forme de răspundere civilă. Soluția pe care legiuitorul o consacră în acest text legal nu
are corespondent în instituția răspunderii civile, unde măsura prejudiciului este unica
măsură a întinderii despăgubirilor.
Terții care au făcut unele cheltuieli în vederea executării prestației, dar care nu
au executat-o însă, până la momentul publicării revocării promisiunii publice de
recompensă, vor fi despăgubiți, în echitate, însă până la limita valorică a recompensei
promise, indiferent de cuantumul cheltuielilor efectuate. Explicația este, în ceea ce ne
privește, destul de simplă și are în vedere așteptarea legitimă a terților cu privire la
efectele pe care le poate produce promisiunea publică de recompensă în ipoteza
executării integrale și conforme (din punct de vedere cantitativ și calitativ) a prestației:
obținerea cel mult a recompensei promise. Deci, indiferent de întinderea cheltuielilor
făcute în vederea executării prestației, ei nu pot pretinde și nu se pot aștepta, în mod
legitim, să primească de la emitentul promisiunii decât cel mult recompensa făgăduită.
Orice cheltuieli excesive, nerezonabile, care depășesc valoric recompensa promisă
rămân în sarcina terților care le-au făcut, chiar dacă aceștia au fost de bună-credință la
momentul efectuării lor. Din aceste motive, autorul promisiunii va fi ținut să-i
despăgubească pe terți până la limita recompensei promise, pentru aceste cheltuieli
făcute în vederea executării prestației, înaintea publicării revocării promisiunii.
De aceea, bref, credem că ipoteza normei cuprinse în alin. 3 al art. 1329 Cod
civil nu vizează situațiile de fapt în care revocarea promisiunii publice de recompensă
este abuzivă, întrucât acestea s-ar circumscrie sferei răspunderii civile delictuale și ar
îndreptăți terții de bună-credință la despăgubiri până la repararea integrală a
prejudiciului suferit de ei, în temeiul art. 1349, art. 1357, art. 1381 și urm. Cod civil, și
care poate consta nu numai în cheltuielile efective făcute în vederea executării prestației,
indiferent de cuantum, ci și în alte pierderi cauzate acestora prin fapta ilicită delictuală
a autorului promisiunii. În acest caz, revocarea ofertei publice de recompensă se face
fie cu intenția de a cauza terților un prejudiciu (cu rea-credință), fie contrar buneicredințe,
într-un mod excesiv și nerezonabil (din culpă), adică exact în formele de
manifestare a abuzului de drept, astfel cum sunt acestea descrise în art. 15 Cod civil;
revocarea este deci, în această formă, o faptă ilicită delictuală.
Dimpotrivă, „revocarea fără justă cauză” la care face referire art. 1329, alin. 3
Cod civil are drept consecință, așa cum am văzut deja, obligarea autorului promisiunii
la plata de „despăgubiri echitabile” cel mult până la concurența valorică a recompensei,
aceste despăgubiri fiind destinate a acoperi „cheltuielile” făcute de către terți, iar nu
prejudiciile suferite de ei. Această formă de reglementare ne determină să credem că
„revocarea fără justă cauză” are în vedere ipotezele de fapt în care, deopotrivă, autorul
revocă promisiunea fără ca această revocare să-i aducă vreun beneficiu (pentru că
prestația nu a fost încă obținută, deși mai poate fi executată, iar executarea acesteia i-ar
profita emitentului, recompensa oferită nedepășind valoric prestația așteptată) ori să-i
prevină producerea vreunui prejudiciu (deoarece, între timp, valoarea recompensei a
ajuns să depășească valoarea prestației așteptate, prin schimbarea anumitor împrejurări
de fapt în considerarea cărora a fost făcută oferta publică de recompensă), precum și,
neapărat, conduita sa nu poate fi calificată nici măcar ca o neglijență, împotriva sa
neputându-se reține nici măcar faptul că, deși nu a prevăzut, ar fi trebuit să prevadă că
astfel cauzează terților un prejudiciu. Deci, justa cauză ar constitui-o exact propriul său
interes legitim pe care urmărește să și-l ocrotească astfel. Tocmai pentru că este exclusă
orice formă a vinovăției sale în legătură cu pierderile suferite de către terții de bunăcredință
care au avansat cheltuieli în vederea executării prestației, înaintea publicării
revocării acesteia, el nu va fi obligat la despăgubiri față de aceștia pe temeiul răspunderii
civile delictuale, ci doar pe acela al echității, fiind astfel ținut să plătească numai până
la concurența sumei pe care singur și-a stabilit-o ca reprezentând un cost rezonabil și
eficient pentru el, pe care să-l facă în vederea obținerii prestației. Pe de altă parte, nici
terții de bună-credință nu se puteau aștepta să primească de la autorul promisiunii mai
mult decât recompensa făgăduită, deci în acest fel sunt realizate și așteptările legitime
ale acestora față de efectele actului juridic unilateral respectiv.
Aceasta, însă în condițiile în care conduita autorului promisiunii este una
previzibilă, conformă cu obligațiile, dar și cu prerogativele pe care acesta le are potrivit
legii; or, o revocare abuzivă a promisiunii nu se înscrie în limita exercitării normale a
acestor prerogative, depășind-o, intrând în sfera ilicitului civil sub forma abuzului de
drept. Ne putem imagina o astfel de revocare abuzivă în ipoteza în care, având
cunoștință despre faptul că un terț sau anumiți terți au făcut cheltuieli în vederea
executării prestației, autorul revocă promisiunea publică de recompensă, chiar dacă
prestația nu a fost executată încă, iar executarea acesteia i-ar profita ori chiar dacă
valoarea recompensei oferite nu o depășește pe cea a prestației așteptate. Într-un astfel
de caz, în care, pe de o parte, autorul promisiunii nu poate proba nici un interes legitim
care să fi stat la baza revocării și, pe de altă parte, conduita sa denotă cel puțin neglijență,
revocarea promisiunii publice de recompensă este, în opinia noastră, o veritabilă faptă
ilicită și care va trebuie să antreneze împotriva autorului acesteia consecințele de
rigoare.
Fraza finală a art. 1329, alin. 3 Cod civil statuează că promitentul nu datorează
despăgubiri nici măcar pentru cheltuielile făcute de către terți în vederea executării
prestației, chiar dacă revocarea promisiunii publice de recompensă a fost făcută fără
justă cauză, dacă dovedește însă că rezultatul cerut nu putea fi obținut. Suntem înclinați
să ne raliem opiniei avansate în doctrina de specialitate privind această imposibilitate
de a obține rezultatul solicitat de către autorul promisiunii, opinie care are în vedere
includerea în discuție atât a imposibilității subiective (prin observarea calităţilor
destinatarului), cât şi a celei obiective (dându-se exemplu ipoteza în care promitentul a
luat cunoştinţă de pieirea bunului solicitat a fi găsit, iar împrejurarea putea fi cunoscută
şi de către destinatar). Este clar că imposibilitatea obiectivă de executare a prestației
trebuie avută aici în vedere, dincolo de orice discuție, însă, așa cum just s-a observat în
literatura juridică, ea îl va exonera pe autorul promisiunii de obligația de a-l despăgubi
pe terț numai dacă aceasta ar fi putut fi cunoscută și de către cel care a avansat cheltuieli
în vederea obținerii rezultatului, căci, în caz contrar, el este de bună-credință. Dovada
faptului că imposibilitatea obiectivă de executare a prestației ar fi putut fi cunoscută și
de către cel care a făcut anumite cheltuieli în vederea obținerii rezultatului îi revine,
bineînțeles, creditorului căruia îi este solicitată acoperirea respectivelor cheltuieli și
care, în acest fel, dorește să se exonereze de obligația de a plăti despăgubirile aferente.
Ce presupune însă, în concret, această probă? Faptul că orice alt terț cu o prudență și o
diligență minime ar fi putut să-și dea seama de acest lucru. Putem revendica soluția
noastră pornind de la textul art. 1480 Cod civil, care fixează standardul de conduită în
executarea oricărei obligații, indiferent de izvorul acesteia, al oricărui debitor, la acela
al bunului proprietar. Însă terțul în discuție nu este un veritabil debitor, neexistând o
obligație a sa de a executa prestația, deci el nu este ținut la a depune diligențele pe care
un debitor propriu-zis le-ar depune. S-ar putea argumenta că situația terțului ar putea fi
asimilată, prin analogie, cu aceea a gerantului, de unde, cu ajutorul argumentului ubi
eadem este ratio, idem solutio esse debet, am ajunge la concluzia că diligența solicitată
lui ar putea fi tot aceea a bunului proprietar (art. 1334, alin. 1 Cod civil), însă situația
gerantului, care tot singur și-a asumat gestiunea, este semnificativ diferită de aceea a
terțului care, tot din propria-i voință, urmărește să procure autorului promisiunii
prestația solicitată, căci, în timp ce primul s-a angajat, din proprie inițiativă, să
administreze interesele altuia, cel de-al doilea, nu are această intenție, fiind călăuzit doar
de intenția de a încasa recompensa ori de aceea de a limita/preîntâmpina producerea
unei pagube în patrimoniul autorului promisiunii (de exemplu, în cazul în care găsitorul
bunului pierdut îl returnează autorului promisiunii neavând însă cunoștință despre
recompensă); de aceea, dacă ar fi să apelăm la analogie, atunci aceasta ni s-ar părea mai
potrivită în măsura în care pe terțul în discuție îl asimilăm gerantului care a urmărit să
îl apere pe gerat de o pagubă iminentă și care nu răspunde pentru culpă, decât pentru
intenție sau culpă gravă, conform art. 1334, alin. 2 Cod civil (culpa lata dolo
aequiparatur). De aceea, diligența cerută terțului nu o poate depăși pe cea pe care el
însuși o depune în administrarea bunurilor sale. Acesta este motivul pentru care dovada
faptului că rezultatul nu putea fi, în mod obiectiv, obținut presupune, din partea
emitentului promisiunii, proba faptului că orice terț cu o diligență și cu o prudență
minime ar fi putut să cunoască acest lucru. Tot din același motiv apreciem că
imposibilitatea de obținere a rezultatului poate consta și într-o imposibilitate subiectivă,
care să-l vizeze exclusiv pe terțul care a făcut cheltuieli în vederea executării prestației,
dar care, din pricina limitelor sale fizice sau cognitive, nu ar fi putut obține oricum
rezultatul.
În fine, la alin. ultim al art. 1329 Cod civil, reglementând prescripția dreptului
material la acțiunea în despăgubire a terților care au făcut cheltuieli în vederea
obținerii rezultatului, legiuitorul derogă de la regula în materie, stabilind un termen
special de prescripție, de un an, care curge de la data publicării revocării fără justă
cauză a promisiunii publice de recompensă.
Ca să fim fideli raționamentului nostru anterior și să dăm astfel dovadă de
consecvență, apreciem că, în măsura în care terții care au făcut cheltuieli în vederea
executării prestației, înainte de publicarea revocării promisiunii publice de recompensă,
probează că revocarea acesteia a fost abuzivă, termenul de prescripție a dreptului
material la acțiunea în despăgubiri este cel consacrat la art. 2517 Cod civil, adică cel
general, de trei ani, care se aplică în materia răspunderii civile delictuale, ca regulă
(sub rezerva dispoziției art. 1394 Cod civil), și care curge, potrivit art. 2528 Cod civil,
de la data când terții au cunoscut sau au trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel
care răspunde de ea.
II. FAPTELE JURIDICE LICITE
Faptele juridice licite (cvasi-contractele, cum erau denumite în Codul civil 1864)
sunt manifestări de voință făcute (în conformitate cu legea, cu bunele moravuri, cu
ordinea publică, spre deosebire de cele ilicite) fără intenția de a produce efecte juridice,
de care însă legea leagă astfel de efecte.
Codul civil reglementează, în această categorie, trei astfel de fapte: gestiunea de
afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză.
Ne vom ocupa de fiecare dintre acestea în cele ce succed.
1. Gestiunea de afaceri
Gestiunea de afaceri, fapt juridic licit, este reglementat în Codul civil, la art. 1330
– 1340.
Textul art. 1330, alin. 1 Cod civil nu definește expres gestiunea de afaceri, ci
enumeră condițiile cumulative ale existenței acesteia, însă, din acest articol, se poate
totuși extrage o definiție a acestui fapt juridic licit. Astfel, gestiunea de afaceri este
faptul juridic licit în cadrul căruia o parte, denumită gerant, administrează, în mod
voluntar și oportun, afacerile unei alte persoane, denumite gerat, fără ca aceasta din
urmă să o fi împuternicit în acest sens ori măcar să cunoască gestiunea.
Din același text legal se desprind cu ușurință și condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească, în mod cumulativ, gestiunea de afaceri. Aceste condiții pot fi, după cum
s-a arătat în doctrină, obiective, privind obiectul și caracteristicile gestiunii de afaceri,
sau subiective, referindu-se la atitudinea persoanelor implicate în aceasta.
Condițiile obiective
a) să existe o gerare, o administrare a afacerilor, a intereselor unei persoane,
ale geratului; prin administrarea intereselor geratului se înțelege, fie încheierea, de
către gerant, a unor acte juridice, fie săvârșirea, de către acesta, a unor fapte materiale,
în interesul geratului.
Aceasta reprezintă o primă deosebire față de contractul de mandat, în temeiul
căruia mandatarul încheie, în numele și pe seama mandantului, actele juridice pe care a
fost împuternicit să le încheie.
În sfera actelor juridice pe care le poate încheia gerantul în interesul geratului
pot intra exclusiv acte de conservare și de administrare, iar nu de dispoziție (cu excepția
actelor juridice care reprezintă acte de dispoziție raportat la bunul care constituie obiect
derivat al acestora, însă ele sunt, în fapt, acte de administrare, raportat la întregul
patrimoniu al geratului, întrucât, prin acestea, se urmărește, de către gerant,
preîntâmpinarea producerii unei pagube în patrimoniul geratului; un astfel de act poate
fi, de pildă, vânzarea unor bunuri perisabile, supuse pieirii prin stricăciune); orice acte
juridice s-ar încheia însă în cadrul gestiunii de afaceri, acestea nu pot fi decât acte
juridice care s-ar putea încheia și în temeiul unui contract de mandat, fiind deci acte
juridice la încheierea cărora o persoană poate fi reprezentată. Pot constitui exemple de
acte juridice încheiate de către gerant în administrarea intereselor geratului: cumpărarea
de materiale necesare reparării unei case a geratului, care a fost avariată în urma unei
furtuni, în timp ce geratul era plecat din localitate și nu putea fi contactat; încheierea
unui contract de antrepriză în vederea reparării casei geratului; plata antreprenorului
care a reparat casa geratului etc.
În categoria actelor materiale de gestiune pe care le poate săvârși gerantul în
interesul geratului pot intra faptele personale ale gerantului, cum ar fi: repararea casei
avariate a geratului, stingerea unui incendiu, salvarea unui animal etc.
b) actele de gestiune trebuie să fie facultative; textul legal antemenționat face
referire la gestiunea săvârșită „în mod voluntar”, de către o persoană, „fără să fie
obligată” la aceasta.
Condiția privește modul în care acționează gerantul, iar acesta trebuie să fie
benevol. Acțiunile sale nu trebuie să reprezinte executarea unor obligații legale sau
contractuale, ci trebuie să obiectiveze hotărârea de a acționa din proprie voință, în pofida
faptului că nu este ținut la aceasta.
c) actele de gestiune trebuie să fie oportune; același text legal solicită ca
gestiunea să fie „oportună”.
Legiuitorul nu oferă alte detalii privind această condiție a gestiunii de afaceri,
însă, la art. 1339 Cod civil, tratând efectele gestiunii inoportune, face vorbire despre
„actele și cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile”. De aici, se poate lesne deduce
că gestiunea de afaceri trebuie să aibă ca obiect săvârșirea de către gerant de acte
juridice sau acte materiale care au ca urmare fie conservarea unui anumit bun din
patrimoniul geratului, fie evitarea unei diminuări a activului patrimonial al acestuia
(acte juridice sau materiale necesare), fie sporirea valorii unui anumit bun privit ut
singuli, prin punerea sa în valoare, ori a activului patrimonial al geratului (acte juridice
sau materiale utile).
În alte cuvinte, gestiunea trebuie să-i fie utilă geratului.
Caracterul necesar sau util al actelor și cheltuielilor este o chestiune de fapt, pe
care instanța de judecată va fi chemată să o aprecieze, raportat la momentul în care
gerantul a săvârșit respectivele acte materiale sau a încheiat actele juridice în cauză,
conform art. 1337, alin. 3 Cod civil.
d) actele de gestiune trebuie să fie, de regulă, spontane; același text legal, al alin.
1 al art. 1330 Cod civil, solicită ca geratul să nu cunoască existența gestiunii sau,
cunoscând gestiunea, să nu fie în măsură să desemneze un mandatar ori să se
îngrijească în alt fel de afacerile sale.
Condiția privește una dintre diferențele esențiale ale gestiunii de afaceri față de
contractul de mandat. Astfel, atât timp cât, prin intermediul celui din urmă, mandatarul
este împuternicit de către mandant să încheie în numele și pe seama sa actele juridice
care constituie obiectul mandatului (mandatul este o specie a reprezentării, astfel cum
am studiat-o, prin prisma art. 1295 – 1314 Cod civil), conferindu-i, în acest sens,
anumite puteri în limita cărora mandatarul este ținut să acționeze, în cadrul gestiunii de
afaceri, geratul nu are cunoștință despre gestiune, nu știe că interesele sale sunt
administrate, iar, dacă știe acest lucru, el este împiedicat obiectiv să numească un
mandatar ori să solicite numirea unui curator sau se îngrijească în alt fel de interesele
sale.
Deci, intervenția gerantului trebuie să fie spontană.
Condițiile subiective
a) actele de gestiune să fi fost făcute cu intenția de a gera, de a administra
interesele altuia; alin. 2 a art. 1330 Cod civil solicită implicit îndeplinirea acestei
condiții relative la atitudinea pe care gerantul o are față de actele juridice încheiate
sau de faptele materiale săvârșite în cadrul gestiunii, acesta trebuind să urmărească
administrarea intereselor unei alte persoane, chiar dacă aceasta, la momentul
gestiunii, îi este necunoscută („Cel care, fără să știe, lucrează în interesul altuia nu este
ținut de obligațiile ce îi revin, potrivit legii, gerantului”).
În caz contrar, când o persoană nu acționează cu intenția de a gestiona afacerile
altei persoane, crezând că lucrează în propriul său interes, între el și persoana ale cărei
interese le-a administrat de fapt se naște un raport juridic guvernat de regulile
îmbogățirii fără justă cauză, potrivit frazei a doua a alin. 2 a art. 1330 Cod civil.
De asemenea, conform art. 1330, alin. 3 Cod civil, dacă intenția unei persoane
care administrează afacerile alteia este aceea de a o gratifica pe aceasta, raportul
juridic născut între acestea este supus regulilor din materia liberalităților ori a actelor
dezinteresate, după caz.
Nu este obligatoriu însă ca gerantul să acționeze exclusiv în interesul unei alte
persoane, putând, concomitent, să acționeze și în propriul său interes, caz în care,
desigur, va exista gestiune de afaceri numai în privința acelor acte juridice încheiate sau
acte materiale săvârșite în interesul celeilalte persoane (de exemplu, coproprietarul care
face acte de conservare sau de administrare a întregului bun lucrează, deopotrivă, atât
în interesul său, cât și al celorlalți coproprietari).
b) gerantul să aibă capacitatea de exercițiu cerută de lege pentru încheierea
valabilă a actelor juridice pe care le încheie în cadrul gestiunii; această condiție
privește, firește, după cum rezultă din însăși formularea ei, numai actele juridice
încheiate de către gerant în cadrul gestiunii, iar nu și actele materiale pe care acesta le
săvârșește în interesul geratului, întrucât acestea, nefiind acte juridice, nu se pune
problema valabilității încheierii lor, nefiind astfel legate de discernământul gerantului
și deci de condiția capacității de a contracta a acestuia; în privința actelor materiale, cel
mult se va putea discuta relativ la capacitatea delictuală a gerantului de a răspunde civil
față de gerat, în condițiile în care acestea reprezintă concretizarea unei fapte ilicite,
prejudiciabile pentru gerat.
În ceea ce privește efectele gestiunii de afaceri, este necesar să decelăm între
efectele pe care aceasta le produce între gerant și gerat, respectiv efectele la care le dă
naștere față de terți.
Efectele pe care gestiunea de afaceri le produce între gerant și gerat sunt
guvernate de dispozițiile art. 1331 – 1335, respectiv art. 1337 - 1339 Cod civil. Textele
legale enumerate consacră drepturile, respectiv obligațiile reciproce ale gerantului și ale
geratului, care intră în conținutul raportului juridic născut din gestiunea de afaceri.
A. Obligațiile gerantului
a) obligația de înștiințare este reglementată de art. 1331 Cod civil și pune în
sarcina gerantului îndatorirea de a-l înștiința despre gestiunea începută pe gerat de
îndată ce acest lucru este posibil, pentru a-i oferi acestuia posibilitatea de a hotărî
preluarea administrării propriilor afaceri ori de a o încredința unui mandatar sau de a o
lăsa, în continuare, în seama gerantului.
b) obligația de a continua gestiunea începută este consacrată în art. 1332 Cod
civil și presupune îndatorirea gerantului de a continua administrarea afacerilor
geratului până când acesta, personal sau prin reprezentant, ori moștenitorii săi, după
caz, o pot prelua ori până când gerantul o poate abandona fără riscul cauzării, în acest
fel, a vreunei pierderi, patrimoniului geratului.
Aceasta reprezintă o altă importantă diferență față de contractul de mandat, căci
mandatarul poate, în temeiul art. 2034 Cod civil, renunța oricând la mandat, fără a fi
obligat să-l despăgubească pe mandant pentru prejudiciile astfel cauzate, în măsura în
care continuarea executării mandatului i-ar fi cauzat mandatarului însuși o pagubă
însemnată, care nu putea fi prevăzută la data acceptării mandatului.
Obligația de a continua gestiunea începută se transmite și moștenitorilor
gerantului care cunosc gestiunea, căci, potrivit art. 1333 Cod civil, aceștia sunt ținuți
să continue afacerile începute de către gerant, în aceleași condiții ca și el.
c) obligația de a se îngriji de afacerile geratului cu diligența pe care un bun
proprietar o depune în administrarea afacerilor sale.
Și în această privință, gestiunea de afaceri se deosebește de contractul de
mandat, întrucât, dacă, la art. 2018 Cod civil, legiuitorul distinge între diligența pe care
trebuie să o depună mandatarul în executarea mandatului cu titlu oneros (fiind aceea pe
care un bun proprietar o depune în administrarea afacerilor sale) și aceea de care trebuie
să dea dovadă în executarea mandatului cu titlu gratuit (cea pe care o manifestă în
propriile afaceri), la art. 1334 Cod civil, care reglementează în materia diligenței
solicitate gestorului de afaceri, nu se face o asemenea distincție, acestuia fiindu-i
solicitată, în toate cazurile, diligența unui bun proprietar. Deci, el nu va răspunde pentru
eventualele prejudicii cauzate geratului cu ocazia administrării afacerilor acestuia, dacă
acestea sunt rezultatul unei acțiuni sau ale unei omisiuni săvârșite din cea mai ușoară
culpă, ci doar pentru acele prejudicii cauzate prin adoptarea unei conduite
caracterizate prin culpa ușoară. Este de observat distincția pe care legiuitorul o face
între situația gerantului care a acționat în condițiile normale descrise la art. 1330, alin.
1 Cod civil (geratul nu a cunoscut gestiunea începută sau, dacă a cunoscut-o, nu a putut
să se ocupe de propriile afaceri și nu exprimat nimic cu privire la continuarea acesteia
de către gerant), căruia îi este solicitată diligența unui bonus pater familias, fiind chemat
să răspundă numai pentru culpă ușoară, și aceea a gerantului care a acționat în condițiile
descrise la art. 1338 Cod civil (împotriva voinței titularului afacerii), căruia îi este
solicitată, după cum vom vedea imediat, diligența unui superior pater familias, fiind
ținut să răspundă pentru prejudiciile cauzate geratului în administrarea afacerilor sale
chiar și din cea mai ușoară culpă.
Cu titlu de excepție, numai în situațiile în care gestiunea a urmărit să îl apere pe
gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate
geratului cu intenție sau din culpă gravă (culpa lata dolo aequiparatur), conform alin.
2 al art. 1334 Cod civil; într-un astfel de caz deci, gerantului îi este solicitată diligența
pe care el însuși o depune în administrarea propriilor sale afaceri.
d) obligația gerantului, la încetarea gestiunii, de a da socoteală geratului și de
a-i preda acestuia toate bunurile obținute cu ocazia gestiunii este reglementată de art.
1335 Cod civil și privește, în fapt, două îndatoriri ale gerantului, pe care acesta trebuie
să le îndeplinească la momentul predării gestiunii.
Prima dintre acestea constă în a-l informa pe gerat despre toate actele juridice,
respectiv actele materiale încheiate sau, după caz, săvârșite în cursul gestiunii, despre
toate cheltuielile efectuate în interesul acestuia.
A doua îndatorire se referă la a-i preda geratului toate bunurile pe care le-a
primit/obținut în cadrul gestiunii și pe care, în temeiul art. 1485 Cod civil, are obligația
de a le conserva până la predare.
B. Obligațiile geratului
a) obligația geratului de a-i plăti gerantului toate cheltuielile necesare și utile
pe care acesta le-a făcut în cadrul gestiunii; este reglementată de textul art. 1337 Cod
civil, care condiționează nașterea acestei obligații în sarcina gerantului de îndeplinirea
cumulativă a condițiilor gestiunii de afaceri, și nu de atingerea rezultatului; cu alte
cuvinte, în măsura în care gerantul a făcut, în administrarea afacerilor geratului,
cheltuieli necesare (cu conservarea unui bun sau a activului patrimonial al gerantului)
și / sau utile (care au sporit valoarea unui bun sau a activului patrimonial al gerantului),
acestea vor trebuie plătite gerantului, în pofida faptului că actele juridice sau actele
materiale încheiate sau săvârșite de el, după caz, nu au avut ca efect atingerea
rezultatului urmărit de către gerant (de exemplu, dacă gerantul, în lipsa de la domiciliu
a geratului, a cumpărat materiale necesare reparării casei acestuia distruse de furtună,
chiar dacă nu a ajuns încă să le pună în operă, pentru că gerantul s-a întors acasă și și-a
preluat administrarea propriilor afaceri, ele este totuși obligat să-i plătească geratului
aceste cheltuieli).
Cheltuielile necesare se restituie geratului în totalitatea lor.
Cheltuielile utile îi vor fi plătite geratului numai în măsura sporului de valoare
adus bunului pus în valoare sau activului patrimonial al geratului.
Reamintim aici, deși am iterat, la începutul studiului acestei instituții juridice,
faptul că, potrivit art. 1337, alin. 3 Cod civil, caracterul necesar sau util al actelor și al
cheltuielilor încheiate / efectuate de către gerant se apreciază la momentul la care
acesta le-a făcut, având în vedere deci, starea de atunci a afacerilor geratului, caracterul
urgent sau nu al intervenției gerantului.
Odată cu rambursarea către gerant a cheltuielilor necesare și utile, geratul trebuie
să-i plătească acestuia și dobânzi calculate la valoarea neachitată a acestor cheltuieli,
din ziua în care acestea au fost efectuate, până la data achitării lor efective și integrale,
potrivit art. 1337, alin. 1 Cod civil. Scadența obligației de plată a cheltuielilor necesare
și utile efectuate de către gerant coincide cu ziua predării gestiunii de către acesta
gerantului. Până la ziua scadenței deci, începând cu ziua în care au fost efectuate
cheltuielile, dobânzile aferente acestora, datorate de către gerant, sunt dobânzile legale
remuneratorii, în temeiul art. 1, alin. 2 și al art. 6, propoziția a doua din O.G. nr. 13/2011
privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, căci ele
reprezintă valoarea folosinței, de către gerat, a capitalului pe care gerantul l-a avansat
în interesul afacerilor geratului. La aceste dobânzi remuneratorii se vor putea adăuga,
începând cu ziua scadenței, conform art. 1, alin. 3 și art. 6, propoziția a doua din O.G.
nr. 13/2011, în măsura în care gerantul nu plătește la scadență cheltuielile necesare și
utile gerantului, dobânzi legale penalizatoare, care vor fi calculate și datorate până la
achitarea efectivă și integrală a datoriei constând atât în capital (cheltuielile făcute de
către gerant), cât și dobânzile remuneratorii aferente acestuia. În temeiul art. 8, alin. 3
din O.G. nr. 13/2011, coroborat cu art. 1489, alin. 2 Cod civil, dobânzile remuneratorii
scadente și neachitate se vor putea capitaliza, cu consecința calculării și perceperii de
către gerant a dobânzilor penalizatoare la nivelul sumei echivalente capitalului +
dobânzilor remuneratorii scadente și neachitate, în măsura în care gerantul solicită acest
lucru prin cererea de chemare în judecată, caz în care capitalizarea dobânzilor
remuneratorii și curgerea dobânzilor penalizatoare aferente acestora se vor întâmpla
numai de la data cererii de chemare în judecată.
În vederea garantării creanței sale privind cheltuielile necesare, gerantul are
dreptul, potrivit art. 1337, alin. 4 Cod civil, de a cere instanței, în urma unei expertize
dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanța președințială,
înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condițiile legii. Apreciem că acest
text este aplicabil doar situațiilor în care gestiunea de afaceri a avut ca obiect derivat un
imobil proprietatea geratului, căci altfel nu vedem nici o legătură între creanța
gerantului și dreptul de ipotecă legală înscris în cartea funciară.
Conform art. 1339 Cod civil, în ipoteza unei gestiuni inoportune, adică în aceea
în care actele și cheltuielile efectuate pe perioada gestiunii nu au fost nici necesare,
nici utile, geratul nu va fi obligat să i le restituie gerantului, decât în măsura în care
acestea i-au procurat vreun avantaj. Ar putea fi aici vorba despre cheltuielile
voluptuarii, care nu au ca scop nici conservarea unui bun, nici punerea sa în valoare, ci
doar înfrumusețarea acestuia.
Art. 1338 Cod civil tratează ipoteza în care gerantul începe sau continuă
gestiunea, deși cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască împotrivirea geratului, a
„titularului afacerii”. Într-un asemenea caz, gerantul este îndreptățit numai la
restituirea cheltuielilor necesare, pentru a căror plată, la solicitarea geratului, instanța
îi poate acorda acestuia un termen. În această situație, în care gerantul ignoră
împotrivirea geratului în a-i fi administrată afacerea de către acesta, gerantul va
răspunde față de gerat pentru prejudiciile cauzate cu ocazia administrării afacerii sale
chiar și din cea mai ușoară culpă. Gerantul este astfel sancționat, întrucât a acționat
împotriva voinței geratului, motiv pentru care conduita sa trebuie să se obiectiveze în
diligențele pe care le-ar fi depus un superior pater familias în administrarea bunurilor
sale, căci fapta săvârșită din cea mai ușoară culpă este imputabilă doar omului celui mai
diligent și prudent.
b) obligația de a-l despăgubi pe gerant pentru prejudiciile pe care acesta le-a
suferit, fără culpa sa, din cauza gestiunii este consacrată la art. 1337, alin. 1, in fine
Cod civil; textul se referă la alte pierderi pe care gerantul a fost nevoit să le sufere în
timpul și cu ocazia administrării afacerii geratului, pe lângă cheltuielile necesare și utile
făcute în interesul acestuia. Valoarea acestor pierderi se traduce în diferența dintre
activul patrimonial al gerantului la momentul predării gestiunii și activul său
patrimonial la momentul de început al gestiunii, după ce el și-a recuperat toate
cheltuielile necesare și utile făcute în interesul geratului; nu intră însă în cuantumul
acestor prejudicii cheltuielile voluptuarii pe care gerantul le-a făcut cu bunul/rile
gestionat/e, care nu vor fi putea fi recuperate, decât în măsura în care aceste lucrări de
înfrumusețare a bunului/rilor respectiv/e pot fi ridicate, fără să afecteze integritatea
respectivului/elor bun/uri. Poate fi vorba așadar, spre exemplu, despre prejudicii
constând în distrugerea parțială a casei gerantului, care, fiind lipită de aceea a geratului,
a necesitat suportarea unor intervenții păgubitoare în scopul reparării casei geratului.
Deci, repararea acestor prejudicii suferite de către gerant se va face dacă sunt
îndeplinite cumulativ două condiții:
i) prejudiciile solicitate la reparare să se afle într-un raport de cauzalitate cu
gestiunea afacerii geratului, adică să fi fost cauzate cu ocazia administrării intereselor
acestuia și să reprezinte consecința directă și necesară a gestiunii;
ii) prejudiciile să nu fi fost cauzate din culpa gerantului, adică să nu fie
consecința directă și necesară a conduitei acestuia situate sub standardul solicitat, după
caz, potrivit art. 1334 Cod civil; în acest sens, față de formularea restrictivă a art. 1338
Cod civil, în raport cu aceea a art. 1337 Cod civil, apreciem că, în ipoteza în care
gerantul a început sau a continuat gestiunea, deși a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască
împotrivirea titularului afacerii, când legiuitorul îi dă acestuia dreptul să-și recupereze
„numai cheltuielile necesare” efectuate cu bunul/rile geratului, el nu are dreptul la
recuperarea prejudiciilor suferite din pricina gestiunii, chiar dacă acestea nu sunt
urmarea unei conduite a sa situate sub standardul celei a lui superior pater familias.
În conținutul raportului juridic de gestiune de afaceri nu intră, de regulă,
obligația geratului de a-l remunera pe gerant pentru gestiunea afacerilor sale, aceasta
având, de principiu, un caracter gratuit; cu toate acestea, în literatura juridică și în
practica judiciară, s-a apreciat că această obligație a geratului există totuși în acele
cazuri în care geratul este un profesionist și actele juridice și/sau cele materiale
încheiate ori săvârșite în interesul geratului au fost efectuate de către gerant în virtutea
profesiei sale (de pildă, geratul este zidar sau dulgher și repară casa geratului în această
calitate, cu forțele proprii).
Efectele pe care gestiunea de afaceri le produce în raporturile cu terții trebuie
studiate atât din perspectiva acelor efecte care se produc între gerat și terți, cât și a
acelora dintre gerant și terți. Sediul materiei îl găsim în cuprinsul art. 1336, art. 1332,
alin. 2, art. 1340 Cod civil.
Înainte însă de a vorbi despre aceste efecte, se cuvine a face precizarea că, în
temeiul art. 1340 Cod civil, în privința actelor juridice încheiate de către gerant în
interesul geratului, gestiunea (adică toate aceste acte juridice) poate fi ratificată de
către gerat. Ratificarea gestiunii produce efecte retroactive, în sensul că, încă de la data
când aceasta a fost începută, va fi considerată un contract de mandat. Această
recalificare retroactivă a gestiunii va reverbera, din punctul de vedere al efectelor sale,
atât în raportul juridic dintre gerant și gerat, deveniți, retroactiv, mandatar, respectiv
mandant, cât și în raporturile dintre gerant (actualmente, mandatar) și terți, precum și
în raporturile dintre gerat (actualmente, mandant) și terți, care vor fi guvernate, toate,
după regulile care guvernează în materia contractului de mandat (art. 2009 și urm. Cod
civil), cu sau fără reprezentare, după cum gerantul a acționat, încheind cu terții actele
juridice, în numele său ori în numele geratului.
A. Efectele produse între gerant și terți
De cele mai multe ori, gerantul, când contractează cu terții, o face în nume
propriu, gestiunea fiind astfel fără reprezentare. În acest scenariu, potrivit art. 1336,
alin. 1 Cod civil, întrucât terții nu știu despre faptul că actele juridice încheiate cu
gerantul sunt în interesul gestiunii ori, dacă știu, nu îi interesează, gerantul este ținut
față de terți pentru toate efectele pe care le produc actele juridice respective, ajungând
deci să răspundă personal, cu propriul patrimoniu (art. 1518, art. 2324 Cod civil), pentru
obligațiile pe care și le asumă.
Geratul, în al cărui interes a fost făcută, până la urmă, gestiunea, în măsura în
care acesta a fost utilă sau dacă el a ratificat-o (căci altfel el nu poate fi obligat nici
măcar față de gerant), va fi, la rândul său, răspunzător față de terții cu care a contractat
gerantul, care, potrivit părții a doua a alin. 1 al art. 1336 Cod civil, păstrează dreptul
de a se regresa împotriva geratului, dacă gerantul nu își îndeplinește obligațiile asumate
față de ei.
Dacă gerantul acționează în numele geratului, gestiunea fiind astfel cu
reprezentare, în principiu, gerantul nu este ținut față de terți. Cel care va fi ținut față
de aceștia va fi geratul, însă numai dacă gestiunea este utilă sau a ratificat-o, potrivit
art. 1336, alin. 2 Cod civil. În caz contrar, când gestiunea se dovedește inutilă sau nu a
fost ratificată de către gerat, acesta nu este ținut nici măcar față de gerant și, cu atât
mai mult, față de terții cu care gerantul a contractat.
În ambele cazuri însă, rămân aplicabile, în opinia noastră, prevederile art. 1339
Cod civil, care reglementează ipoteza gestiunii inoportune și care statuează că, chiar și
într-o astfel de situație, pentru a nu se îmbogăți fără justă cauză, geratul este îndatorat
la restituire, fără a se face deosebirea între gerant și terții cu care acesta a contractat,
numai în măsura în care actele și cheltuielile încheiate/efectuate de către gerant i-au
procurat vreun avantaj.
B. Efectele produse între gerat și terți
Premisa de la care trebuie plecat în această privință este aceea că geratul va fi
obligat față de terți doar în aceleași condiții în care ar fi ținut față de gerant, deci numai
dacă fie gestiunea a fost utilă, fie a ratificat-o, fie, nefiind oportună, i-a procurat totuși
un avantaj. Astfel, art. 1337, alin. 2 Cod civil arată că geratul trebuie să execute și
obligațiile născute din actele necesare și utile care, în numele ori în beneficiul său, au
fost încheiate de gerant. Art. 1339 Cod civil îl obligă pe gerat la restituire, inclusiv față
de terții cu care gerantul a contractat, după cum deja am văzut, numai în măsura în care
actele și cheltuielile inoportune încheiate/făcute de către gerant i-au procurat totuși un
avantaj.
În același sens, art. 1336, alin. 2 Cod civil statuează că geratul este direct obligat
față de terții cu care gerantul a contractat în cadrul gestiunii cu reprezentare.
De asemenea, pornind de la textul art. 1340 Cod civil, în ipoteza ratificării
gestiunii, cu efectul retroactiv al recalificării acesteia într-un contract de mandat, geratul
(acum, mandant) va răspunde față de terții cu care a contractat gerantul (acum,
mandatar), exact cum răspunde un mandant față de terții cu care mandatarul a contractat.
2. Plata nedatorată
Acest fapt juridic licit își găsește reglementarea la art. 1341 – 1344 Cod civil,
dispoziții legale care se completează, în privința efectelor plății nedatorate, cu cele ale
art. 1635 – 1649 Cod civil din materia restituirii prestațiilor.
Instituția juridică a plății nedatorate nu se bucură de o definiție legală, motiv
pentru care, în vederea circumscrierii noțiunii în discuție va trebuie să apelăm la mai
multe prevederi legale care se preocupă de plata datorată, pentru a înțelege, în final, ce
reprezintă plata nedatorată.
Astfel, reamintim aici prevederile art. 1469 Cod civil, din care rezultă că plata
reprezintă executarea de bună voie a unei obligații, constând în remiterea unei sume de
bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al
obligației. Pentru a se putea vorbi însă despre o plată datorată, potrivit textului art. 1470
Cod civil, este necesar să existe o datorie care se urmărește a fi stinsă prin plata
respectivă, adică o obligație valabilă („Orice plată presupune o datorie”).
Interpretând coroborat și per a contrario aceste texte legale mai sus reamintite,
obținem că o plată făcută în lipsa unei datorii este nedatorată, ceea ce înseamnă că,
potrivit art. 1341, alin. 1 Cod civil, este supusă restituirii („Cel care plătește fără a datora
are dreptul la restituire”).
Putem defini deci plata nedatorată ca fiind faptul juridic licit și voluntar care
constă în executarea, cu intenția de stinge o datorie proprie, de către o persoană,
numită solvens, în favoarea unei alte persoane, numite accipiens, a unei obligații care
nu există.
Pentru a putea vorbi despre existența plății nedatorate, trebui să fie îndeplinite
cumulativ următoarele condiții:
a) să existe o plată (solutio); deci, solvens trebuie să execute o prestație pozitivă
cu intenția de a stinge o datorie proprie, adică de a plăti lui accipiens; ne raliem opiniei
deja exprimate în literatura de specialitate că prestația pe care o execută solvens este o
prestație caracteristică oricărei plăți, așa cum este aceasta descrisă la art. 1469 Cod
civil, deci nu numai aceea de a da (opinie care era majoritar împărtășită în doctrina
tributară Codului civil 1864 și care se întemeia pe ideea că numai o astfel de prestație
este susceptibilă de a fi restituită), ci și aceea de a face și care va putea fi restituită prin
echivalent, conform art. 1640, alin. 1 Cod civil; fiind vorba despre o plată, după cum
am antamat deja, și după cum reiese și din lecturarea întregului text al art. 1341 Cod
civil, este necesar ca solvens să execute prestația în favoarea lui accipiens cu intenția
de a stinge o datorie proprie, el fiind, de altfel, prezumat relativ în acest sens, conform
alin. 3 al acestui text; în caz contrar, dacă prestația pe care o execută în favoarea lui
accipiens a fost executată cu intenția de a stinge o datorie a altcuiva sau cu aceea de a
face o liberalitate ori o gestiune de afaceri (alin. 2 al art. 1341Cod civil), în cauză, nu
mai poate fi vorba despre o plată nedatorată și deci prestația astfel executată nu va fi
supusă restituirii.
b) să nu existe datoria care s-a urmărit a se stinge prin plată (indebitum);
inexistența datoriei lui solvens față de accipiens se poate concretiza fie într-o inexistență
absolută, fie într-o inexistență relativă.
Inexistența absolută a datoriei va face ca plata nedatorată să fie obiectivă,
aceasta efectuându-se în lipsa oricărui raport obligațional între solvens și accipiens, fie
pentru că un astfel de raport nu a existat niciodată (inexistența absolută originară),
datoria pe care solvens urmărește să o stingă fiind imaginară (destul de greu însă de
imaginat o astfel de situație, de cele mai multe ori solvens plătind mai mult decât datora,
de fapt, lui accipiens, în temeiul unui raport juridic existent între ei), fie deoarece, deși
a existat, între cei doi, un raport juridic, la momentul plății, acesta a fost aneantizat
ulterior cu titlu retroactiv, ca efect al îndeplinirii condiției rezolutorii, al nulității sau al
rezoluțiunii ori al desființării de plin drept, din cauza survenirii imposibilității fortuite
de executare (desigur, în ipoteza în care această cauză de încetare a contractului a
intervenit după executarea parțială a acestuia), a contractului din care s-a născut
(inexistența absolută devenită).
Inexistența relativă a datoriei va face ca plata nedatorată să fie subiectivă;
suntem în prezența unei astfel de plăți nedatorate subiective când: solvens execută față
de accipiens o altă prestație decât cea datorată, crezând însă că prestația executată este
cea datorată (deci obligația reală dintre cei doi are un alt obiect); solvens urmărește, prin
prestația efectuată față de accipiens, să stingă o obligație care nu există între cei doi,
obligația reală dintre aceștia având o altă cauză (de exemplu, crezând că accipiens i-a
vândut un anumit bun, solvens îi plătește acestuia o sumă de bani cu titlu de preț, însă,
în fapt, accipiens i-a donat bunul respectiv lui solvens); solvens execută față de
accipiens o prestație pe care nu i-o datora acestuia, ci altcuiva.
Potrivit art. 1471, respectiv art. 2506, alin. 3 Cod civil, executarea voluntară a
unei obligații naturale constituie o plată datorată și, pe cale de consecință, aceasta nu
este supusă restituirii.
Tot o plată datorată o reprezintă executarea benevolă și în cunoștință de cauză,
înainte de scadență (anticipat), a unei obligații asumate sub termen suspensiv în
favoarea debitorului, care se traduce într-o renunțare la beneficiul termenului din partea
acestuia, așa cum stipulează art. 1414, coroborat cu art. 1343, fraza I Cod civil. Pentru
a ne afla într-adevăr în ipoteza unei plăți anticipate, aceasta trebuie să fie făcută, după
cum solicită art. 1414, „de bună voie și în cunoștință de cauză”; semnificația acestor
condiții ne-o dezvăluie art. 1343, fraza I, care dispune că plata anticipată făcută prin dol
sau violență este supusă restituirii; așadar, de bună-voie și în cunoștință de cauză
înseamnă, pe de o parte, voluntar, și, pe de altă parte, în lipsa unor manopere dolosive
care să fi determinat inducerea în eroare a lui solvens cu privire la scadența obligației
sale; coroborând cele două texte legale, înțelegem că plata benevolă a unei obligații încă
nescadente, dar considerată din eroare scadentă, nu este supusă, în lipsa unor manopere
dolosive, restituirii, fiind deci o plată valabilă, deși despre ea nu se poate spune că a fost
făcută chiar „în cunoștință de cauză”, solvens având o greșită reprezentare a realității
privind data scadenței acesteia.
Pe de altă parte, din coroborarea art. 1400 cu art. 1343, fraza a doua Cod civil
rezultă că executarea unei obligații ineficace, asumată deci sub condiție suspensivă,
înainte de îndeplinirea condiției (pendente conditione) este o plată nedatorată, supusă
restituirii.
c) solvens să fi fost în eroare când a executat, în favoarea lui accipiens, prestația;
eroarea lui solvens constă în falsa reprezentare a realității privind existența datoriei pe
care el, prin prestația pe care o execută în favoarea lui accipiens, urmărește să o stingă;
cu alte cuvinte, solvens execută în favoarea lui accipiens prestația respectivă tocmai
pentru că are credința că, în acest fel, își execută o obligație proprie, valabilă, scadentă;
el manifestă așadar o animus solvendi.
În scopul ușurării sarcinii probei lui solvens cu privire la atitudinea sa față de
plata efectuată, legiuitorul îi conferă acestuia beneficiul prezumției relative că plata
efectuată de el a fost făcută cu intenția de a stinge o datorie proprie, punând în sarcina
lui accipiens, care dorește să se exonereze de obligația de restituire, răsturnarea acestei
prezumții, prin dovada faptului contrar constând în intenția lui solvens de a face plata
pentru altul. Practic, beneficiind de ajutorul prezumției consacrate la art. 1341, alin. 3
Cod civil, este îndeajuns ca solvens să facă dovada prestației executate, această
împrejurare de fapt constituind faptul vecin și conex declanșator al prezumției că
executarea respectivei prestații reprezintă, în fapt, o plată făcută cu intenția de a stinge
o datorie proprie; apoi, acestuia îi este cerută dovada și a inexistenței datoriei a cărei
stingere a urmărit-o prin executarea prestației respective; dovada executării prestației, a
inexistenței datoriei și a intenției de a stinge, prin prestația executată, o datorie proprie
sunt în măsură să contureze însăși eroarea în care s-a aflat solvens cu ocazia executării
prestației respective, el fiind astfel scutit de proba privind atitudinea sa față de
executare; chiar dacă o astfel de prezumție, privind eroarea în care s-a aflat sovens, nu
este consacrată in terminis în conținutul art. 1341 – 1344 Cod civil ca o prezumție
legală, în opinia noastră, judecătorul va opera cu prezumția simplă în acest sens, ca
mijloc de probă; plecând de la faptul vecin și conex al executării prestației nedatorate,
cu intenția de a stinge însă o obligație proprie, acesta va trage concluzia, sub forma unei
prezumții simple, că executarea respectivei prestații s-a făcut din eroare. Credem că
exact acesta este motivul pentru care legiuitorul a inserat alin. 3 al art. 1341 Cod civil,
care, în vechea reglementare, nu exista, însă unde, în cuprinsul art. 993 Cod civil 1864,
era solicitată expres condiția erorii lui solvens la momentul executării prestației. În
actuala reglementare, condiția erorii lui solvens nu este solicitată in terminis, după cum
lesne se poate observa din simpla lecturare a art. 1341 – 1344 Cod civil, însă este
consacrată expres această prezumție legală de la art. 1341, alin. 3 Cod civil. Or rostul
acestei prezumții este acela de facilita sarcina probei care apasă pe umerii lui solvens,
exact ca al oricărei alte prezumții relative, punând astfel în sarcina lui accipiens, care,
în această ecuație, se luptă să păstreze un câștig, dovada fie a faptului că solvens nu a
executat prestația cu intenția de a stinge o datorie proprie, ci datoria altuia, fie că el a
făcut o liberalitate sau o gestiune de afaceri. Dacă însă accipiens nu reușește să facă
dovada nici a unei astfel de împrejurări, va rămâne că solvens a executat prestația având
intenția de a stinge o datorie proprie. Consecința logică a consacrării acestei prezumții
în sprijinul lui solvens, în schimbul eliminării din context a erorii acestuia, este aceea
că, prin aceasta, i-a ușurat acestuia inclusiv dovada erorii în care s-a aflat când a executat
prestația, întrucât logica formală ne obligă la a concluziona că acțiunea lui solvens de a
executa prestația cu intenția de a stinge o datorie proprie care, în fapt, nu exista, a fost
dictată de o reprezentare falsă a realității din partea acestuia cu privire la calitatea sa de
debitor al acelei obligații, față de accipiens. De aceea, credem că judecătorul va opera,
în această situație, întotdeauna, cu prezumția simplă că solvens s-a aflat în eroare ori de
câte ori acesta din urmă va proba că: a executat o prestație, că a făcut aceasta cu intenția
de stinge o obligație proprie (proba acestei atitudini se va face cu ajutorul prezumției
relative consacrate la art. 1341, alin. 3 Cod civil, pornind de la faptul vecin și conex al
executării prestației, raționând că, în cvasiunanimitatea situațiilor în care o persoană
execută benevol o prestație în favoarea altcuiva, o face cu intenția de a-și executa o
obligație proprie), respectiv că datoria pe care a urmărit să o stingă astfel nu exista.
Deci, dacă nu mai este consacrată expres în actuala reglementare, ca o condiție sine qua
non a plății nedatorate, condiția erorii nu înseamnă că a dispărut din rândul condițiilor
acestei instituții juridice, însă ea a devenit, practic, de la sine înțeleasă, ca o premisă
logică obligatorie a felului în care a acționat solvens, fiind intrinsecă acțiunii acestuia.
Căci nu poate fi susținut decât împotriva logicii formale faptul că cineva care execută o
prestație în favoarea altcuiva, cu intenția de a stinge o obligație proprie, face acest lucru,
deși știe că el nu datorează respectiva prestație, deci având o reprezentare corectă a
realității. Dimpotrivă, tocmai pentru că el are credința că datoria sa există, execută
prestația respectivă, având intenția arătată. Acestea sunt motivele pentru care credem
că legiuitorul a optat pentru actuala formă a reglementării, facilitând semnificativ
sarcina probei care îi revine lui solvens prin instituirea prezumției relative a intenției
sale de a-și stinge, prin prestația executată, o obligație proprie; condiția erorii a ajuns,
în acest fel, indiferentă din perspectiva probei, ea fiind însă intrinsecă modului de a
acționa al lui solvens. Căci, răsturnarea prezumției de la art. 1341, alin. 3 Cod civil va
avea ca efect și imposibilitatea, pentru solvens, de a-și mai susține eroarea, întrucât prin
însăși dovada faptului că intenția lui nu a fost aceea de a executa o obligație proprie, ci
pe a altcuiva sau aceea de a face o liberalitate ori o gestiune de afaceri, se face și dovada
faptului că el avea reprezentarea corectă a realității vizavi de faptul că nu are nici o
datorie față de accipiens. Așadar, eroarea în care s-a aflat solvens la momentul
executării prestației nu se identifică, după cum s-a arătat și în literatura de specialitate,
cu intenția sa de a stinge o datorie proprie; eroarea este intrinsecă chiar discordanței
dintre realitatea faptică reprezentată de inexistența datoriei și intenția cu care se execută
prestația, aceea de a stinge o datorie proprie; eroarea premerge acțiunii lui solvens și
determină voința acestuia de a executa prestația; eroarea stă ab initio la baza procesului
cognitiv al lui solvens în urma căruia acesta ia hotărârea de a executa prestația, condus
de intenția de a stinge o datorie proprie față de accipiens. Intenția legiuitorului, care a
renunțat la condiția expresă a erorii, pe care o prevedea art. 993 Cod civil 1864, în
schimbul însă a includerii, în alin. 3 al art. 1341 Cod civil, a acestei prezumții relative
în favoarea lui solvens, a fost aceea de a-i ușura, după cum am mai spus, sarcina probei
celui din urmă, care, în contextul reglementării de la 1864, era ținut să facă dovada
atitudinii sale față de executare, adică a însăși erorii în care s-a aflat în momentul
acesteia, precum și, implicit, a intenției sale de a stinge o datorie proprie. Legiuitorul a
făcut astfel aplicarea principiului qui certat de damno vitando anteponendus est qui
certat de lucro captando, favorizându-l pe solvens, care se luptă să preîntâmpine o
pagubă, în fața lui accipiens, care se luptă să păstreze un câștig, creându-i o situație mult
mai favorabilă din perspectiva probei pe care trebuie să o facă.
Ca o condiție de fond a plății nedatorate, eroarea lui solvens trebuie deci să fie
determinantă, aceasta să constituie însuși motivul pentru care el a executat prestația.
Deci, eroarea este esențială, ca o condiție de drept material, plății nedatorate,
însă, prin mecanismul probator gândit de către legiuitor, ea nu mai trebuie dovedită de
către solvens.
În opinia noastră, așa se explică de ce, în actuala reglementare, condiția erorii nu
mai este consacrată in terminis în textele care guvernează în materia plății nedatorate.
Pentru a se vorbi despre plată nedatorată, numai solvens se cere a fi în eroare.
Eroarea lui accipiens este indiferentă, însă buna sau reaua-credință a acestuia vizavi de
faptul cunoașterii, la momentul primirii prestației din partea lui solvens, că acesta nu io
datorează va cântări în sfera efectelor plății nedatorate.
Eroarea lui solvens trebuie să fie scuzabilă, dar nu în sensul că solvens trebuia
neapărat să fi fost de bună-credință la momentul executării prestației, atitudine care
exclude orice formă de culpă. După părerea noastră, întrucât, până la urmă, plata este,
la rându-i, și un act juridic, putem aplica, prin analogie, în materia de față, prevederea
art. 1208 Cod civil privind eroarea nescuzabilă în materia contractului și care este
considerată ca atare dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări,
cunoscut cu diligențe rezonabile (ideea de rezonabil ne conduce cu gândul la etalonul
bunului proprietar, al omului mediu diligent și prudent din aceeași categorie cu subiectul
supus analizei). La urma urmei, prin executarea prestației respective de către solvens,
acesta urmărește să-și achite o datorie proprie, deci să stingă un raport juridic, iar
contractul nu este altceva decât un acord de voințe încheiat cu intenția de a stinge un
raport juridic, printre altele; plata în sine, ca mijloc de executare a obligației, apare deci
ca un contract; tocmai de aceea, pentru că ubi eadem est ratio, idem solutio esse debet,
și în materia plății nedatorate, în care, în fapt, solvens urmărește să facă o plată datorată,
ar trebui să-i solicităm acestuia aceleiași diligențe rezonabile pe care ar trebui să le
depună pentru a afla dacă este sau debitorul lui accipiens; cu alte cuvinte, dacă un bun
proprietar ar fi putut cunoaște faptul că el nu este debitorul lui accipiens, atunci și
solvens ar fi trebuit să cunoască acest lucru și deci, necunoscându-l, eroarea în care s-a
aflat cu privire la calitatea sa de debitor este una nescuzabilă. Rămâne deci că eroarea
scuzabilă, în materie, este compatibilă cu cea mai ușoară culpă; culpa ușoară îl plasează
deja pe solvens într-o eroare nescuzabilă.
Acest caracter al erorii în care s-a aflat solvens la momentul executării prestației
în favoarea lui accipiens nu este însă de natură a-i înlătura, de plano, in integrum,
dreptul primului la restituirea plății nedatorate de către cel de-al doilea. Însă fapta
culpabilă a lui solvens va determina răspunderea sa delictuală față de accipiens-ul de
bună-credință, în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie - art. 1349 și
art. 1357 Cod civil - (este accipiens de bună-credință cel care, preluând și acceptând
executarea prestației de la solvens, nu a știut și nici nu putea să știe că acesta nu era
adevăratul său debitor; accipiens avea deci un drept de creanță, însă împotriva altei
persoane, iar el, primind plata, a preluat și a acceptat ceea ce, de fapt, i se datora) care,
fiind pus în fața imperativului de a executa obligația de restituire a plății nedatorate, se
găsește, din această cauză, într-o situație financiară dificilă, el fiind nevoit, ca urmare a
restituirii, să sufere un prejudiciu, adică o pierdere care depășește valoarea a ceea ce el
trebuie să restituie, precum și a cheltuielilor restituirii; într-o astfel de situație, obligația
de restituire a plății nedatorate îi va fi diminuată lui accipiens, datoria acestuia
compensându-se cu datoria lui solvens de a-i repara prejudiciul cauzat din culpa sa. În
lipsa însă a unui prejudiciu care poate fi dovedit de către accipiens-ul de bună-credință,
apreciem că, și în ipoteza unui culpe grave din partea lui solvens cu privire la calitatea
sa de debitor, la momentul executării prestației, acestuia din urmă i se cuvine restituirea
plății nedatorate, ținându-se, bineînțeles, seama, de distincția care se face, în materia
restituirii prestațiilor (art. 1635 – 1649 Cod civil), cu privire la situația în care cauza
restituirii îi este imputabilă creditorului restituirii, adică, în discuție, lui solvens (culpa
lui solvens la momentul executării prestației face ca acestuia să-i fie exclusiv imputabilă
cauza restituirii, în situația unui accipiens de bună-credință). Aceasta, deoarece, în caz
contrar, reținând prestația executată de către solvens, chiar dacă restituirea acesteia nu
i-a pricinuit un prejudiciu, accipiens s-ar îmbogăți fără justă cauză în defavoarea lui
solvens.
În privința dovedirii, in concreto, a condițiilor plății nedatorate care constituie
fapte vecine și conexe pentru prezumția relativă consacrată la art. 1341, alin. 3 Cod
civil, respectiv pentru prezumția simplă privind eroarea în care solvens s-a aflat la
momentul executării prestației în favoarea lui accipiens, principiul este acela conform
căruia sarcina acesteia apasă pe umerii lui solvens (eius incumbit probari, qui dicit, non
qui negat, art. 249 C.pr.civ.), însă lucrurile nu vor fi niciodată atât de simple.
Astfel, dovada executării prestației în favoarea lui accipiens se va face cu orice
mijloc de probă de care dispune solvens în acest sens (art. 1499 Cod civil privește, din
această perspectivă, plata făcută de către debitor ca un fapt juridic, permițând acestuia
să o dovedească prin orice mijloace de probă, în pofida statutului său de parte în raportul
juridic; de asemenea, art. 1500 Cod civil statuează că cel care plătește are dreptul la o
chitanță liberatorie, precum și, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al
creanței, care vor constitui mijloace de probă de care solvens se va putea folosi).
Nu se poate discuta însă despre o regulă de principiu privind dovada, de
către solvens, a inexistenței obligației pe care a avut intenția să o stingă prin prestația
executată în favoarea lui accipiens, putându-se avea în vedere mai multe ipoteze de
lucru, în acest sens.
Astfel, în ipoteza plății nedatorate obiective, când datoria lui solvens este
imaginară, într-adevăr, lui i se pretinde proba unui fapt negativ, pe care însă el nu o
poate face prin probarea faptului pozitiv contrar, întrucât, în această ipoteză, nu există
nici un titlu de creanță. De aceea, în proces, sarcina probei va fi, practic, inversată,
ajungând pe umerii lui accipiens, care, în apărare, urmărind să se exonereze de obligația
de restituire și să păstreze prestația primită, va fi nevoit să facă dovada existenței unui
titlu de creanță din care să izvorască obligația lui solvens, probând astfel că plata făcută
de către acesta este datorată.
În situația plății nedatorate obiective în care, între solvens și accipiens, există un
raport juridic, însă cu un alt conținut sau cu un alt obiect ori cu o altă cauză decât acela
pe care, prin prestația executată, solvens a urmărit să îl stingă, sarcina probei va putea
fi distribuită ori pe umerii lui solvens (în situația în care contractul dintre cei doi este
sinalagmatic și, în mâinile acestuia, se găsește un exemplar original constatator al
contractului) ori pe cei ai lui accipiens (când contractul dintre cei doi este unilateral și
singurul exemplar constatator se află în mâinile acestuia, dacă nu i l-a remis lui solvens
la momentul primirii prestației executate de către acesta). Dacă îi este
permisă, solvens va putea face dovada acestui raport juridic și al conținutului lui și cu
martori ori cu un început de dovadă scrisă (art. 309 – 310 C.pr.civ.).
În cazul plății nedatorate subiective, când dreptul de creanță al
lui accipiens există, însă solvens nu este adevăratul său debitor, sarcina probei va fi
distribuită la fel ca în situația plății nedatorate obiective, întrucât solvens nu are la
dispoziție nici un titlu care să probeze inexistența obligației sale față de accipiens, acest
titlu aflându-se în mâna adevăratului debitor al acestuia sau doar în aceea a lui accipiens.
Ceea ce poate solvens să facă în această situație însă, dacă accipiens nu produce
înscrisul constatator al creanței sale, este să-l cheme pe adevăratul debitor al acestuia,
dacă îl cunoaște, ca martor, care va putea depune și înscrisul constatator al datoriei sale,
în măsura în care posedă un exemplar.
În ipoteza plății nedatorate subiective, când dreptul de creanță al lui accipiens nu
există, însă există obligația lui solvens al cărui creditor însă este o altă persoană
decât accipiens, sarcina probei va apăsa pe umerii lui solvens, care are în posesia sa
titlul constatator al creanței (dacă acesta constată un contract sinalagmatic), din care va
rezulta faptul că prestația executată în favoarea lui accipiens era datorată, de jure,
altcuiva. Dacă însă între solvens și adevăratul său creditor a fost încheiat un contract
unilateral (al cărui unic exemplar constatator se află în mâinile
creditorului), sarcina probei va apăsa tot pe umerii lui solvens, care fie va produce
înscrisul respectiv (obținut de la creditorul său, în copie certificată pentru conformitate
cu originalul) în fața instanței, fie îl va chema ca martor pe adevăratul său creditor, care
va putea depune mărturie asupra raportului juridic dintre el și solvens, arătând instanței
titlul constatator al creanței sale și, eventual, depunându-l.
În privința efectelor plății nedatorate, este necesar să avem în vedere faptul că
orice plată presupune o datorie (art. 1470 Cod civil), datoria constituind însuși temeiul
plății, deci cauza acesteia. Așadar, executarea unei prestații făcută cu intenția de a stinge
o obligație care însă nu există constituie o plată fără temei, deci fără cauză, motiv pentru
care ea trebuie restituită. Este ceea ce, de altfel, dispune și alin. 1 al art. 1341, precum
și alin. 1 al art. 1635 Cod civil.
Deci, prin executarea prestației nedatorate, între solvens, în calitate de creditor,
și accipiens, în calitate de debitor, se naște un raport juridic obligațional, în al cărui
conținut intră dreptul lui solvens de a i se restitui ceea ce a prestat, respectiv obligația
lui accipiens de a restitui ceea ce a primit.
Atât între părți, cât și față de terți, efectele plății nedatorate vor fi astfel guvernate
de regulile din materia restituirii prestațiilor, reglementate de art. 1635 – 1649 Cod civil,
pe care însă le-am detaliat când am studiat efectele rezoluțiunii și, prin urmare, nu le
mai detaliem aici.
În situația în care obligația lui accipiens de restituire a plății nedatorate nu este
executată de bună-voie, solvens are la dispoziție acțiunea în restituirea plății nedatorate
(actio condictio indebiti). Aceasta este o acțiune personală, al cărei drept material se
stinge prin prescripție, în principiu, în termenul general prevăzut la art. 1517 Cod civil,
de trei ani, care începe să curgă potrivit art. 2528 Cod civil, de la data când solvens a
cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul că plata făcută este nedatorată, cât și pe
accipiens. Dacă însă obiectul prestației de a da executate de către solvens l-a constituit
un bun individual determinat, apreciem că solvens are la dispoziție fie acțiunea
personală în restituirea plății nedatorate, fie acțiunea în revendicare (art. 563 Cod
civil), care este o acțiune reală și imprescriptibilă extinctiv.
Există însă două cazuri în care accipiens nu va fi obligat la restituirea plății
nedatorate către solvens.
Aceste cazuri sunt reglementate la art. 1342, respectiv la art. 1647 Cod civil.
Conform art. 1342 Cod civil, în ipoteza în care, la primirea prestației de la
solvens, accipiens a fost de bună-credință și a lăsat să se împlinească termenul de
prescripție ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanță sau a renunțat la
garanțiile creanței pe care o avea, în fapt, față de adevăratul său debitor, pierzând astfel
posibilitatea de a-și mai satisface creanța împotriva acestuia, în cazul în care adevăratul
său debitor nu-și execută de bună-voie obligația, accipiens nu mai poate fi obligat la
restituirea către solvens a prestației primite. Desigur, aceasta nu înseamnă că solvens
rămâne păgubit și că cel în locul căruia, din eroare, el a plătit lui accipiens se
îmbogățește, în acest fel, fără justă cauză, în detrimentul său. Soluția o oferă art. 1342,
alin. 2 Cod civil, care instituie, în favoarea lui solvens, un caz de subrogație personală
legală în drepturile creditorului plătit, având astfel un drept de regres împotriva
adevăratului debitor. Deci, solvens se va putea îndrepta împotriva adevăratului debitor
al lui accipiens, cu o acțiune în regres întemeiată pe instituția subrogației legale,
beneficiind astfel de toate garanțiile și accesoriile creanței pe care o avea accipiens (art.
1597, alin. 2 Cod civil). Practic, legiuitorul îl așază astfel pe solvens în poziția juridică
pe care accipiens, în calitatea sa de creditor, o avea față de adevăratul debitor al acestuia.
Desigur, în această situație, solvens va avea împotriva adevăratului debitor al lui
accipiens și o acțiune în restituirea îmbogățirii fără justă cauză, însă există o
probabilitatea semnificativă ca aceasta să-i fie defavorabilă, neasigurându-i același
rezultat patrimonial pe care i-l procură promovarea acțiunii în restituirea plății
nedatorate întemeiate pe subrogarea legală a sa în locul accipiens-ului pe care l-a plătit
nedatorat.
Art. 1647 Cod civil, în materia restituirii prestațiilor, stipulează că persoana (în
cazul nostru, accipiens) care nu are capacitate de exercițiu deplină nu este ținută la
restituirea prestațiilor decât în limita folosului realizat, apreciat la data cererii de
restituire, folos a cărui dovadă incumbă lui solvens. Cu toate acestea, dacă accipiens a
făcut, cu intenție sau din culpă gravă, în această situație, ca restituirea să fie
imposibilă, el poate fi ținut la restituirea integrală a ceea ce i s-a prestat (se înțelege,
prin echivalent bănesc, conform art. 1640 Cod civil, în măsura în care avem de-a face
cu o imposibilitate de fapt cauzată de pieirea totală a bunului care a făcut obiectul
prestației primite de la solvens). Proba intenției sau a culpei grave a lui accipiens trebuie
făcută de către solvens.
3. Îmbogățirea fără justă cauză
Îmbogățirea fără justă cauză este un fapt juridic licit consacrat la art. 1345 – 1348
Cod civil, cu caracter general, aceasta constituind reglementarea de principiu în materie.
Există însă numeroase ipoteze, cu precădere în materia drepturilor reale (art. 550, alin.
4, art. 566, art. 581 – 584, art. 591, art. 598, art. 624, art. 699, art. 716, art. 736, art. 946,
alin. 2), a obligațiilor (art. 1361, art. 1362, art. 1474), a contractelor (art. 2025, art. 2059,
art. 2122, art. 2142, art. 2151), dar și în aceea a dreptului familiei (art. 360, art. 534), cu
titlu exemplificativ, în care principiul restituirii îmbogățirii fără justă cauză constituie
fundament al obligației unei persoane de a-i plăti alteia o sumă de bani sau, mai rar, de
a-i restitui un anumit bun sau o anumită cantitate de bunuri fungibile pentru ca astfel să
fie evitată îmbogățirea fără just temei a primei.
Legiuitorul nu oferă o definiție a îmbogățirii fără justă cauză, însă aceasta
transpare din prevederile art. 1345, alin. 1 Cod civil, conform cărora: „Cel care, în mod
neimputabil, s-a îmbogățit în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura
pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita
propriei sale îmbogățiri”. Plecând așadar de la acest text legal, putem defini îmbogățirea
fără justă cauză ca fiind faptul juridic licit constând în mărirea, în mod neimputabil, a
patrimoniului unei persoane, numite îmbogățit, în detrimentul micșorării patrimoniului
unei alte persoane, numite însărăcit, fără însă a exista un temei juridic pentru aceasta.
Din același text legal, precum și din cele ale celorlalte texte din materia
îmbogățirii fără justă cauză, pot fi deduse cu ușurință și condițiile de a căror îndeplinire
cumulativă depinde existența acestui fapt juridic licit.
Condițiile îmbogățirii fără justă cauză pot fi clasificate în condiții materiale (mai
sunt denumite, în literatura de specialitate, și economice) și condiții juridice.
Condițiile materiale (economice) privesc mecanismul prin care o anumită
valoare economică trece din patrimoniul însărăcitului în cel al îmbogățitului.
Astfel, prima condiție materială – să existe o mărire a patrimoniului unei
persoane (al îmbogățitului) – care poate fi consecința fie a executării unei prestații de
către o altă persoană (însărăcitul sau un terț, care datora respectiva prestație
însărăcitului) în favoarea îmbogățitului, fie a intervenției îmbogățitului însuși. Această
„mărire” a patrimoniului îmbogățitului se traduce ori în sporirea valorică a activului
patrimonial al acestuia (prin dobândirea unui bun sau a unei creanțe), ori în păstrarea
aceleiași valori a activului său patrimonial (prin evitarea unei pierderi iminente), ori în
diminuarea pasivului patrimonial al acestuia (prin stingerea unei obligații ce-i
incumba).
A doua condiție materială – să existe o diminuare a patrimoniului unei persoane
(al însărăcitului) – care poate fi consecința fie a executării unei prestații în favoarea
îmbogățitului (de către însărăcit sau de către un terț, care datora respectiva prestație
însărăcitului), fie a utilizării unui bun al însărăcitului, de către îmbogățit, fie a însușirii,
de către îmbogățit, a unor foloase cuvenite însărăcitului, fie a distrugerii, de către o
altă persoană ori de către îmbogățit, a unui bun al însărăcitului, cu scopul salvării,
conservării sau dobândirii unui bun al / de către îmbogățit(ului). „Micșorarea”
patrimoniului însărăcitului se poate obiectiva sau în diminuarea activului său
patrimonial, sau în creșterea pasivului său patrimonial, sau în neintrarea în activul
patrimonial al însărăcitului a unei valori pe care acesta era îndreptățit să o
dobândească.
A treia condiție materială - mărirea patrimoniului îmbogățitului și micșorarea
patrimoniului însărăcitului să aibă aceeași cauză ori însărăcirea să constituie
efectul/cauza îmbogățirii – cu alte cuvinte, între cele două schimbări patrimoniale să
existe o legătură, o conexiune, ele putând să fie consecința aceluiași act juridic/material
ori a aceluiași fenomen sau eveniment, fiind suficient să aibă o origine comună, nefiind
însă necesar, dar fiind posibil să constituie cauză una pentru cealaltă. Această legătură
dintre cele două variații patrimoniale poate fi una directă (când, prin propria sa faptă,
însărăcitul augmentează patrimoniul îmbogățitului, fără a primi însă nimic în schimb
și fără a avea intenția de a-i face acestuia o liberalitate) sau una indirectă (când
însărăcitul execută o prestație la care era îndatorat îmbogățitul, în favoarea creditorului
acestuia din urmă, stingând astfel obligația îmbogățitului și micșorându-i pasivul
patrimonial, nesubrogându-se însă în drepturile creditorului îmbogățitului), după caz.
Condițiile juridice ale îmbogățirii fără justă cauză sunt în număr de patru.
Prima condiție juridică – îmbogățirea și însărăcirea corelative să fie lipsite de
o justă cauză – ceea ce presupune inexistența unui temei juridic care să le justifice (art.
1345, art. 1346 Cod civil). Cu alte cuvinte, nici pentru mărirea patrimoniului
îmbogățitului, nici pentru micșorarea patrimoniului însărăcitului nu există un titlu
juridic (convențional, judiciar sau legal) care să le întemeieze.
Art. 1346 Cod civil prevede, cu caracter exemplificativ, trei cazuri în care
îmbogățirea, respectiv însărăcirea corelativă au o justă cauză:
- când se execută o obligație valabilă, chiar dacă aceasta este naturală, întrucât,
indiferent că obligația este perfectă sau imperfectă, prin executarea acesteia se face o
plată valabilă (art. 1469 – 1471 Cod civil), care stinge astfel o obligație; într-o astfel de
situație, patrimoniile debitorului, respectiv al creditorului se echilibrează reciproc, prin
faptul că plata efectuată va mări activul patrimonial al creditorului, însă, concomitent,
ea va micșora pasivul patrimonial al debitorului;
- când cel păgubit nu își exercită dreptul de creanță împotriva celui îmbogățit; de
exemplu, creditorul rămâne în pasivitate, lăsând să se împlinească termenul de
prescripție, stingându-i-se astfel dreptul material la acțiunea pe care o avea împotriva
debitorului său, indiferent de izvorul creanței sale;
- când rezultă dintr-un act îndeplinit de către cel păgubit în interesul său personal
și exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenția de a gratifica; de exemplu, un
proprietar de teren agricol face demersurile și cheltuielile necesare pentru a scoate din
circuitul agricol respectivul teren, parcelându-l și realizând apoi un plan urbanistic zonal
în care acest teren este inclus, iar, prin aceasta, crește valoarea tuturor terenurilor
limitrofe acestuia, care nu îi aparțin și care nu sunt incluse în planul urbanistic zonal
respectiv, caz în care el nu a însărăcit, ci a beneficiat de pe urma investiției făcute, căci
nu a făcut altceva decât să-și valorifice superior propriul bun, aducându-i un spor de
valoare, deși vecinii săi s-au îmbogățit; ipoteza gratificării este simplu de explicat,
putând avea la bază fie un contract, fie un act juridic unilateral cu titlu gratuit.
A doua condiție juridică – îmbogățirea, respectiv însărăcirea să fie neimputabile
îmbogățitului, respectiv însărăcitului – rezultă din textul rt. 1345 Cod civil, care însă,
în opinia noastră (și nu numai) este formulat, din acest punct de vedere, deficitar,
întrucât, din lecturarea sa, prima faciae, s-ar putea înțelege că neimputabilitatea îl
privește exclusiv pe îmbogățit („Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă
cauză …”), însă apreciem că cheia potrivită în care trebuie citit acest legal este aceea în
care sintagma „în mod neimputabil” se referă la însuși evenimentul, fenomenul, actul
material care constituie cauza îmbogățirii, respectiv a însărăcirii corelative și care nu
trebuie să fie imputabil nici îmbogățitului, nici însărăcitului; cu alte cuvinte, textul legal
analizat se referă, în opinia noastră, la faptul că acest eveniment, fenomen, act material
nu trebuie să fie obiectivarea unei conduite ilicite, culpabile/intenționate a îmbogățitului
sau a însărăcitului, cu demarcațiile de rigoare, mai jos arătate. Este important însă de
reținut că imputabilitatea nu are nici o semnificație juridică în lipsa caracterului ilicit al
faptei; imputabilitatea leagă fapta de o anumită persoană, care este considerată vinovată
de aceasta, însă întotdeauna în sens negativ, fiind astfel conexată, această noțiune, atât
de ilicitul, cât și de vinovăția care marchează respectiva faptă; ideea de imputabilitate
invocă reprobabilul și trimite la ideea de răspundere. Deci, dacă se afirmă că lui X îi
este imputabilă o anume faptă, înseamnă că acea faptă este, deopotrivă, atât ilicită, cât
și săvârșită cu vinovăție, întrucât, în dreptul civil, vinovăția fără ilicit nu are nici o
semnificație juridică, nu poate atrage răspunderea. De aceea, premisa de la care trebuie
să pornim în analiza acestei condiții, având în vedere sintagma utilizată de către
legiuitor în textul art. 1345 Cod civil – „în mod neimputabil” – este aceea că „în mod
imputabil” presupune, cu necesitate, ca fapta îmbogățitului sau a însărăcitului, care
constituie cauza acestei schimbări patrimoniale resimțite de către ambii, este o faptă
ilicită, săvârșită cu vinovăție. Acesta trebuie să fie sensul sintagmei „în mod
neimputabil” utilizate de către legiuitor în textul art. 1345 Cod civil, intenția sa fiind
aceea de a extrage din sfera faptului juridic licit conduita imputabilă atât a
îmbogățitului, cât și a însărăcitului. Folosirea acestei sintagme cu scopul de a consacra
o condiție sine qua non a îmbogățirii fără justă cauză este în măsură să așeze această
instituție juridică pe o poziție antagonică față de aceea a răspunderii civile delictuale,
imputabilitatea fiind așadar ceea ce o deosebește net, ca fapt juridic licit de cel ilicit.
Este exclusă din discuție răspunderea civilă contractuală, incompatibilă cu mecanismul
faptului juridic licit analizat, întrucât existența, între însărăcit și îmbogățit, a unui
contract înlătură, de plano, aplicabilitatea mecanismului îmbogățirii fără justă cauză,
constituind, dimpotrivă, temei juridic justificativ al însărăcirii/îmbogățirii, după cum
rezultă și din textul art. 1346, lit. a, b și c in fine Cod civil.
Având în vedere aceste premise, în ceea ce îl privește pe îmbogățit, prin sintagma
„în mod neimputabil”, acestuia i se solicită un comportament caracterizat prin
bunăcredință, care exclude orice fel de ilicit și de culpă din partea sa, căci, în caz contrar,
cum art. 1357, alin. 2 Cod civil statuează că autorul prejudiciului răspunde pentru cea
mai ușoară culpă, în situația în care fapta sa va constitui un fapt juridic ilicit și
prejudiciabil pentru cel însărăcit, îl va obliga la despăgubiri în temeiul răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie, fiind astfel ținut la repararea integrală a prejudiciului
suferit de către însărăcit. Deci îmbogățirea „în mod imputabil” îl va plasa întotdeauna
pe îmbogățit pe tărâmul răspunderii civile delictuale, extrăgându-l din acela al
îmbogățirii fără justă cauză. Consecințele nefaste în ceea ce îl privește sunt observabile
„cu ochiul liber”, întrucât limita reparației la care acesta va fi obligat în temeiul art.
1357 Cod civil o va depăși întotdeauna și, aproape întotdeauna, semnificativ, pe aceea
a restituirii la care ar fi fost obligat în temeiul art. 1345 Cod civil.
Lucrurile însă nu sunt la fel de simple în ceea ce îl privește pe însărăcit. Pe de o
parte, el fiind cel care suferă o diminuare a patrimoniului său, nu este echitabil să i se
impună o conduită lipsită de orice culpă (adică, să i se solicite un comportament
caracterizat prin bună-credință) pentru a-și putea recupera pierderea suferită; cu alte
cuvinte, ar fi contrar echității ca, prevalându-se de culpa foarte ușoară ori de aceea
ușoară de care a dat dovadă însărăcitul și care constituie, până la urmă, cauza însărăcirii
sale, îmbogățitul care nu a suferit însă nici un prejudiciu din această pricină să refuze
restituirea a ceea ce a primit; nu i se pot solicita însărăcitului care, neavând nici o
obligație față de îmbogățit, săvârșește un anumit act material, nici măcar o prudență și
o diligență specifică unui bun proprietar, ci conduita sa trebuie să fie apreciată având în
vedere exclusiv modul în care își gestionează propriile afaceri, neputând fi astfel
„pedepsit” pentru o simplă neglijență sau imprudență, prin diminuarea a ceea ce i se
cuvine restituit pentru a-și acoperi pierderea ce și-a cauzat-o (doar gestorului de afaceri,
care, din proprie inițiativă, administrează interesele altcuiva, i se solicită conduita pe
care un bun proprietar o adoptă în administrarea afacerilor sale – art. 1334, alin. 1 Cod
civil). Aceasta este, în opinia noastră, exact soluția pe care o propune textul art. 1330,
alin. 2 Cod civil, care statuează că: „Cel care, fără să știe, lucrează în interesul altuia nu
este ținut de obligațiile ce îi revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptățit la
restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză”. Deci, „fără să știe”
și atât; textul nu are o altă completare în genul celei „și nici nu ar fi putut ști”, care near fi
putut determina să ne gândim că lipsa de cunoaștere a celui care acționează nu
trebuie să fie culpabilă; aceasta poate fi atunci urmarea inclusiv a unei neglijențe sau a
unei imprudențe din partea însărăcitului, iar acesta este îndreptățit la restituire. Este clar
că, mărindu-i, prin fapta sa, patrimoniul îmbogățitului, însărăcitul a lucrat, de fapt, în
interesul acestuia, întrucât nu se poate afirma că cineva nu este interesat să-și mărească
patrimoniul. Deci, chiar dacă, în speța concretă, nu va putea fi aplicat în mod direct art.
1330, alin. 2 Cod civil, în opinia noastră, deoarece împrejurările sunt similare, și soluția
trebuie să fie aceeași în privința însărăcitului care, din culpă, îl îmbogățește pe altul,
căci ubi eadem est ratio, ibi idem solutio esse debet (art. 12 Cod civil).
Cu toate acestea, având ca reper tot art. 1357, alin. 2 Cod civil, dacă acțiunea sau
omisiunea sa, chiar săvârșite cu cea mai ușoară culpă, au drept consecință negativă
cauzarea, în patrimoniul îmbogățitului, a unui prejudiciu, fapta sa fiind, deopotrivă, una
ilicită, el va fi obligat să-l despăgubească pe acesta, până la repararea integrală a
prejudiciului cauzat, obligație care va fi stinsă (parțial sau total) prin compensare, după
caz, până la concurența celei mai mici dintre ele, cu aceea a îmbogățitului privind
restituirea a ceea ce i se cuvine însărăcitului, în măsura pierderii patrimoniale suferite
de acesta.
Dar culpa gravă, respectiv intenția cu care a acționat însărăcitul și care constituie
cauza însărăcirii sale ridică probleme mai serioase. Astfel, atât în literatura juridică, cât
și în practica judiciară autohtone și franceze, tributare vechiului Cod civil se apreciază
că, într-o astfel de situație, însărăcitul pierde complet dreptul la restituire, nefiindu-i
deschisă calea acțiunii în restituirea îmbogățirii fără justă cauză împotriva celui care sa
îmbogățit pe seama sa și care este de bună-credință, bineînțeles. S-au dat astfel
exemple de genul: un mecanic auto realizează pe mașina clientului său lucrări care nu
fuseseră comandate; un arendaș face cheltuieli de însămânțare a unei suprafețe de teren,
după ce împotriva sa a fost pronunțată (și a rămas definitivă) o hotărâre prin care este
obligat la evacuarea respectivului teren.
În opinia noastră, lucrurile nu pot fi atât de tranșante. Suntem de acord că
însărăcitului nu trebuie să i se recunoască dreptul la restituire in integrum, până la
concurența pierderii patrimoniale suferite de el, căci, dacă nimănui nu-i poate fi
imputată o culpă foarte ușoară sau una ușoară (o neglijență sau o imprudență) în
administrarea propriilor afaceri, atât timp cât, prin aceasta, nu prejudiciază pe altul și
fapta sa nu este una ilicită, nu la fel stau lucrurile în situația intenției sau a culpei grave
(culpa lata dolo aequiparatur) a acestuia, întrucât o astfel de conduită este marcată de
rea-credință, or reaua-credință este întotdeauna sancționată juridic. Pe de altă parte, în
întreaga economie a secțiunii dedicate îmbogățirii fără justă cauză, nu există un temei
legal care să justifice pedepsirea însărăcitului de rea-credință într-atât de drastic încât
să nu i se mai recunoască deloc dreptul la restituire, dacă fapta săvârșită de el nu este,
concomitent, ilicită și prejudiciabilă pentru îmbogățit. Textul art. 1347, alin. 2 Cod civil
dispune, în materia restituirii îmbogățirii fără justă cauză, doar că „Cel care s-a
îmbogățit este obligat la restituire, în condițiile prevăzute la art. 1639 și următoarele”.
Ce ar presupune, in concreto, reaua-credință a însărăcitului? Faptul că acesta
acționează, deși știe sau ar trebui să știe că intervenția sa nu are un temei juridic
justificativ, deci că este una fără justă cauză. Aceasta nu presupune însă, cu necesitate,
că respectiva intervenție este și ilicită, întrucât intenția însărăcitului nu este îndreptată
înspre a-l vătăma pe altul, acesta având ca scop realizarea unui beneficiu propriu, ca
urmare a investiției, a cheltuielii pe care o efectuează; mai mult, ca o consecință directă
a faptei sale, se mărește și patrimoniul îmbogățitului. Așa se întâmplă, de exemplu, în
situația practică des întâlnită în care chiriașul proaspăt mutat într-un spațiu insalubru și
neracordat la lumea înconjurătoare realizează, fără ca acest lucru să și-l fi asumat prin
contractul de închiriere, cheltuieli necesare (tencuieli, zugrăveli, alte reparații) și utile
(branșamente la apă, canalizare, gaz metan etc.) prin care preîntâmpină producerea unei
pagube în patrimoniul proprietarului, conservând și întreținând bunul acestuia, și aduce,
concomitent, un spor de valoare proprietății sale, mărindu-i astfel patrimoniul, acest
lucru întâmplându-se fără a exista un temei juridic justificativ nici pentru proprietar. Ar
fi contrar logicii formale, respectiv principiilor de drept să afirmăm că activitatea
chiriașului, pentru faptul că poartă amprenta intenției, este ilicită; acesta, deși a acționat
fără a avea un temei juridic justificativ, nu a încălcat regulile de conduită pe care legea
sau obiceiul locului le impune (art. 1349 Cod civil, ca reper pentru ceea ce înseamnă,
în ochii legiuitorului, o faptă ilicită); intenția sa a fost strict aceea de a-și crea un spațiu
de locuit care să corespundă standardelor minime în domeniul locativ; consecința faptei
sale nu a constat în atingerea drepturilor sau intereselor legitime ale proprietarului (art.
1349 Cod civil, ca reper, de data aceasta, pentru ceea ce, în viziunea legiuitorului
contemporan, înseamnă daună), ci, dimpotrivă, în crearea unui beneficiu acestuia. Deci,
în sarcina chiriașului nu se poate pune o faptă ilicită și, cu atât mai puțin, prejudiciabilă
pentru proprietar; activitatea sa întreagă a rămas în sfera licitului, având drept
consecință îmbogățirea fără justă cauză a proprietarului.
Desigur, am plecat de la premisa că art. 1345 Cod civil, referindu-se la
îmbogățirea, respectiv la însărăcirea corelativă acesteia, solicită ca acestea să nu fie
urmarea unui eveniment, a unui fenomen, a unui act material imputabil îmbogățitului,
dar, în egală măsură, nici însărăcitului. Însă, după cum am arătat, imputabilitatea
presupune, pentru a avea o semnificație juridică, deopotrivă, ilicit și vinovăție, întrucât
ea este inerentă răspunderii civile pentru fapta proprie. Or intenția/culpa gravă a
însărăcitului a condus la diminuarea patrimoniului său și la mărirea celui al
îmbogățitului, primului neputându-i-se reține, concomitent, săvârșirea unei fapte ilicite,
întrucât conduita caracterizată prin rea-credință, în materia în discuție, nu presupune o
faptă ilicită în sine; reaua-credință a însărăcitului se obiectivează în acțiunea acestuia în
lipsa unui temei juridic justificativ, în pofida cunoașterii acestui fapt ori în condițiile în
care, deși nu l-a cunoscut, ar fi trebuit să-l cunoască; intenția sa nu a fost aceea de a-l
vătăma pe îmbogățit (care ar fi presupus, cu necesitate, caracterul ilicit al faptei sale),
ci aceea de a-și crea sieși un beneficiu, acceptând, ca o consecință inerentă, faptul că,
prin aceasta, îi va crea un beneficiu și îmbogățitului. Din aceste cauze, considerăm că
tratamentul juridic al însărăcitului a cărui culpă gravă sau intenție constituie însăși cauza
însărăcirii sale, respectiv a îmbogățirii corelative a îmbogățitului, nu poate consta în
pierderea completă a dreptului la restituire; el nu poate fi pedepsit ca și când fapta sa ar
fi o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție și prejudiciabilă pentru îmbogățit, care astfel ar
fi îndreptățit să rețină, cu titlu de reparație, întregul beneficiu procurat de către însărăcit;
o astfel de soluție ar bulversa complet principiile răspunderii civile, deturnând
concomitent această instituție juridică de la funcțiile sale tradiționale.
Pe de altă parte, având în vedere textul art. 1338 Cod civil, în materia gestiunii
de afaceri începute sau continuate de către gerantul care a cunoscut sau ar fi trebuit să
cunoască împotrivirea geratului, situația gestorului de afaceri căruia, în această situație,
îi este recunoscut dreptul la primirea cheltuielilor necesare făcute în interesul gestiunii
ar fi, în mod inexplicabil, mult mai favorabilă decât aceea a însărăcitului care a acționat
știind sau trebuind să știe că nu are un temei juridic justificativ în acest sens, însă care
nu și-a asumat rolul de gestor de afaceri, neacționând cu intenția de a administra
interesele îmbogățitului. Însărăcitul are în vedere, în primul rând, uneori, obținerea unui
beneficiu propriu (nu neapărat evaluabil în bani, precum în exemplul mai sus prezentat,
al chiriașului, care, prin actele materiale făcute, își sporește confortul locativ), acceptând
în acest scop, și mărirea patrimoniului îmbogățitului și sperând că își va recupera de la
acesta cheltuielile sau investițiile făcute; alteori, însărăcitul urmărește realizarea unui
profit propriu (patrimonial), scontat din plata, de către îmbogățit, a prestațiilor
executate, căruia însă, în mod necesar, îi va spori, prin activitatea sa, patrimoniul,
precum în exemplele arătate din practica judiciară și din literatura de specialitate
franceze, al mecanicului auto, respectiv al arendașului; aceasta este intenția cu care
însărăcitul avansează cheltuielile sau cu care face investițiile cu care se însărăcește, și
niciodată aceea de a-l vătăma pe îmbogățit; însărăcitul mizează pe faptul că îmbogățitul,
văzându-și mărit patrimoniul, îi va restitui toate cheltuielile făcute, acoperindu-i astfel
întreaga investiție și rămânând, eventual, și cu un profit; acest profit (fie patrimonial,
fie nepatrimonial) constituie mobilul acțiunii însărăcitului și nicidecum vătămarea
drepturilor sau intereselor legitime ale îmbogățitului. De cealaltă parte, îmbogățitul va
invoca, în apărarea sa, lipsa unui temei juridic justificativ al intervenției însărăcitului și,
pe cale de consecință, a vreunei obligații de restituire, însă aceasta nu îl poate îndreptăți
să păstreze întregul beneficiu în detrimentul însărăcitului; în acest fel, îmbogățitul s-ar
îmbogăți, similar cum s-a însărăcit însărăcitul, tot în lipsa unui temei juridic justificativ.
În nici unul dintre exemplele de mai sus, îmbogățitul nu îi va putea opune însărăcitului
cauza justificată a îmbogățirii sale consacrată la art. 1346, lit. c Cod civil, întrucât
însărăcitul, deși a lucrat și în interesul său personal, nu a făcut asta în mod exclusiv, ci
a acceptat sau chiar a urmărit și mărirea patrimoniului îmbogățitului, mizând chiar că
aceasta îl va determina pe îmbogățit să-i restituie cheltuielile sau investițiile făcute, care
i-au profitat deopotrivă. Tocmai de aceea, într-o astfel de ipoteză, trebuie să intervină
mecanismul corector al îmbogățirii fără justă cauză, cu ajutorul căruia pierderile pe care
și le-a cauzat însărăcitul, cu intenție sau din culpă gravă, respectiv beneficiile aduse
îmbogățitului vor fi distribuite între cei doi de o manieră echitabilă, căci, până la urmă,
echitatea este principiul care fundamentează însuși acest mecanism.
Plecând, în sensul celor de mai sus, de la textul art. 1347, alin. 2 Cod civil,
ajungând la cele ale art. 1639 și următoarele, din materia restituirii prestațiilor,
aplicabile cu caracter de principiu în ipoteza îmbogățirii fără justă cauză, nu putem să
nu observăm textul art. 1643, alin. 2 Cod civil, care dispune: „Atunci când cauza
restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat
în starea în care se găsește la momentul introducerii acțiunii, fără despăgubiri, afară de
cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii”. Este singurul text,
din materia restituirii prestațiilor, care tratează ipoteza în care cauza restituirii este
imputabilă creditorului. În acest context, imputabilitatea nu are în vedere ilicitul
delictual, căci textele art. 1635 – 1649 nu se aplică în materia răspunderii civile
delictuale, ci doar legătura dintre persoana creditorului restituirii și fapta sa, care
constituie cauza restituirii, care îi poate fi atribuită acestuia; imputabilitatea din materia
restituirii prestațiilor are rolul de a-i așeza în antiteză pe cel căruia i se datorează cauza
restituirii cu cel care nu are nici o legătură cu aceasta, precum și de a scoate în evidență
că, într-o anume ipoteză de fapt, cauza restituirii nu este străină părților raportului
juridic de restituire, ci este legată de acțiunea/inacțiunea uneia dintre ele (culpabilă sau
nu); ea nu are în vedere nici măcar culpa celui căruia i se datorează cauza restituirii
(neexcluzând-o, însă), căci, din întreaga economie a textelor legale care reglementează
în această materie, rezultă că cel care a cauzat din culpă nașterea obligației de restituire
este denumit ca fiind cel din a cărui culpă provine obligația de restituire: „… obligația
de restituire provine din culpa sa …”. Aplicând deci textul art. 1643, alin. 2 Cod civil
în materia restituirii prestațiilor în ipoteza îmbogățirii fără justă cauză rezultă că
însărăcitul care a cauzat însărăcirea sa, respectiv îmbogățirea îmbogățitului este
creditorul căruia îi este imputabilă cauza restituirii. Or textul analizat nu îl exclude pe
creditor de la restituire, ci doar de la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin pierderea
parțială a bunului ce face obiectul restituirii (pierdere care poate consta, conform alin.
1 al art. 1643 Cod civil, fie într-o deteriorare a acestuia, fie într-o altă scădere de
valoare); și într-un astfel de caz însă, făcând aplicarea principiului qui certat de damno
vitando anteponendus est ei qui certat de lucro captando, dacă pierderea parțială este
cauzată din culpa debitorului restituirii (în cazul nostru, a îmbogățitului), atunci
creditorului acesteia (adică, însărăcitului) îi sunt datorate și despăgubiri.
Și în alte cazuri particulare, tratamentul juridic al însărăcitului de rea-credință
constă în îndreptățirea acestuia la recuperarea cheltuielilor necesare (făcute cu
conservarea sau cu evitarea pieirii totale sau parțiale a bunului îmbogățitului) ori/și a
celor utile (efectuate cu punerea în valoare a bunului îmbogățitului), în măsura sporului
de valoare adus bunului/patrimoniului îmbogățitului; un astfel de exemplu îl constituie
posesorul de rea-credință care a făcut cheltuieli și/sau investiții privind bunul
adevăratului proprietar ori în vederea obținerii productelor sau fructelor produse prin
exploatarea respectivului bun (art. 566, alin. 2, 3, 4 Cod civil); un alt exemplu, tot din
materia drepturilor reale, este cel al constructorului de rea-credință (însărăcitul) pe
terenul altuia (îmbogățitul), care are dreptul la jumătate din valoarea materialelor și a
manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului (art. 582 Cod civil) ș.a.
În concluzie, în opinia noastră, cu caracter de principiu, intenția sau culpa gravă
cu care a acționat însărăcitul și care constituie chiar cauza însărăcirii sale nu îl exclude,
de plano, de la restituire, ci el nu este îndreptățit la despăgubiri pentru eventualul
prejudiciu rezultând din pierderea parțială sau totală a bunului supus restituirii, fără
culpa debitorului restituirii, așa cum arată art. 1643 Cod civil. În cazurile particulare,
după cum am văzut, îndreptățirea sa la restituire este circumscrisă/limitată expres de
către legiuitor, însă nu exclusă.
Însă, în ipoteza de lucru în care fapta însărăcitului săvârșită cu intenție sau din
culpă gravă și care este chiar cauza însărăcirii sale constituie o faptă ilicită,
prejudiciabilă pentru îmbogățit, va fi atrasă răspunderea civilă delictuală a însărăcitului,
în temeiul art. 1349 și art. 1357 Cod civil, care va fi astfel obligat la despăgubiri ce vor
fi, eventual, deduse din suma care i se cuvine cu titlu de restituire a îmbogățirii fără
justă cauză.
A treia condiție juridică – însărăcitul să nu aibă și să nu fi avut o altă acțiune în
justiție pentru obligarea îmbogățitului la restituire – este consacrată în art. 1348 Cod
civil și aduce în prim plan caracterul subsidiar al acțiunii în restituirea îmbogățirii fără
justă cauză, manifestat atât în cazul îmbogățirii fără justă cauză directe, cât, mai ales, în
cel al celei indirecte, în care însărăcitul va fi ținut să se îndrepte mai întâi împotriva
debitorului său imediat (cu o acțiune în răspundere contractuală ori delictuală, o acțiune
în garanție, de exemplu) și, numai dacă acesta este insolvabil, împotriva îmbogățitului.
A patra condiție juridică – îmbogățirea să subziste la data sesizării instanței –
este solicitată in terminis în cuprinsul alin. 1 al art. 1347 Cod civil. Condiția este ferm
și clar formulată; indiferent de valoarea pe care a avut-o, în timp, începând cu data
primirii, îmbogățirea, dacă aceasta a dispărut la data exercitării acțiunii în restituirea
prestațiilor, condiția nu este îndeplinită și îmbogățitul nu va fi obligat la restituire,
cererea însărăcitului fiind respinsă ca lipsită de obiect. Soluția este în concordanță cu
aceea pe care o consacră art. 1181 din Legea de punere în aplicare a Codului civil, nr.
71/2011, conform căruia, dacă bunul supus restituirii a pierit în mod fortuit și nu a fost
asigurat, iar debitorul obligației de restituire a fost de bună-credință sau obligația de
restituire nu provine din culpa sa, obligația de restituire se stinge potrivit art. 1642 Cod
civil. Condiția analizată nu este însă îndeplinită, în opinia noastră, dacă bunul care este
supus restituirii a pierit fortuit, însă a fost asigurat, în prealabil, de către debitorul
obligației de restituire (îmbogățitul), care va încasa astfel indemnizația de asigurare, pe
care va trebui, prin urmare, să o restituie însărăcitului sau, dacă nu a încasat-o încă, săi
cedeze acestuia dreptul de a primi această indemnizație.
În ceea ce privește efectele îmbogățirii fără justă cauză, aceasta dă naștere unui
raport juridic obligațional între însărăcit și îmbogățit, în cadrul căruia însărăcitul este
creditorul obligației de restituire, iar îmbogățitul, debitorul acesteia.
Îmbogățitul este ținut să-i restituie însărăcitului ceea ce a primit, în principiu, în
natură, iar, în subsidiar, prin echivalent bănesc, în situațiile în care restituirea nu poate
avea loc în natură din cauza imposibilității sau a unui impediment serios ori dacă
restituirea privește prestarea unor servicii deja efectuate (art. 1640, alin. 1 Cod civil).
Regulile care guvernează obligația de restituire sunt cele ale art. 1639 și
următoarele Cod civil.
Acestea însă trebuie coroborate cu regula consacrată în textul art. 1345 Cod civil,
care dispune că îmbogățitul „este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale
suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale
îmbogățiri”. Cu alte cuvinte, întotdeauna îmbogățitul va fi ținut la restituirea către
însărăcit a ceea ce a primit, însă numai până la concurența celei mai mici dintre cele
două valori – cea a îmbogățirii, respectiv cea a însărăcirii.
Când însă se apreciază valoarea îmbogățirii, respectiv aceea a însărăcirii?
Întrucât îmbogățirea este supusă variației – chiar textul art. 1643, alin. 1 Cod
civil face vorbire despre aceasta: bunul ce face obiectul restituirii poate suferi o pierdere
parțială constând într-o deteriorare sau o altă scădere de valoare, datorată folosinței
normale a acestuia ori unei alte împrejurări neimputabile îmbogățitului, putându-se
astfel ajunge ca, la momentul introducerii acțiunii în restituirea îmbogățirii fără justă
cauză, îmbogățirea să se fi diminuat considerabil – aprecierea valorii îmbogățirii se va
face la data sesizării instanței (după cum solicită, de altfel, și art. 1347, alin. 1 Cod civil);
deci, la momentul exercitării dreptului la acțiunea în restituirea îmbogățirii fără justă
cauză, se apreciază atât existența, cât și întinderea (valorică) a îmbogățirii.
Regula în materie este aceea a restituirii în natură, potrivit alin. 1 al art. 1640,
excepția fiind constituită de restituirea prin echivalent. Deci problema valorii a ceea ce
trebuie restituit devine acută în situația în care restituirea se va face prin echivalent.
În acest fel, textul art. 1640, alin. 2 Cod civil, care prevede că, în ipoteza
restituirii prin echivalent, valoarea prestațiilor se apreciază la momentul în care
debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie, devine aplicabil exclusiv în cazul în care,
la data exercitării acțiunii în restituirea îmbogățirii fără justă cauză, îmbogățirea mai
subzistă, raportat inclusiv la prevederile art. 1643 Cod civil; reiese foarte clar, din textul
alin. 2 al art. 1640 Cod civil, că, numai dacă debitorul trebuie să restituie ceva, valoarea
a ceea ce trebuie restituit se apreciază raportat la momentul în care acesta a primit ceea
ce trebuie să restituie. Cu alte cuvinte, valoarea însărăcirii este egală cu valoarea a ceea
ce debitorul a primit, la momentul în care a primit. Dacă, între timp, bunul ce face
obiectul restituirii a suferit o pierdere parțială, fie prin deteriorarea sa (aceasta este
ipoteza în care bunul primit este unul individual determinat), fie prin scăderea valorii
sale (de pildă, deprecierea monedei a dus la scăderea valorii sumei de bani primite), iar
această pierdere parțială se datorează folosinței normale a bunului ori unei alte
împrejurări neimputabile debitorului restituirii (îmbogățitului), întrucât el a fost, atât la
data îmbogățirii sale, cât și ulterior, de bună-credință, bunul va fi restituit în starea în
care se găsește la momentul introducerii acțiunii, fără a-l despăgubi pe însărăcit pentru
pierderea astfel suferită. Astfel, pierderea parțială a bunului supus restituirii este
suportată de către creditorul restituirii (adică, de însărăcit). Deci, dacă, la data sesizării
instanței de judecată, valoarea îmbogățirii este inferioară celei a însărăcirii, îmbogățitul
va avea de restituit doar valoarea îmbogățirii sale de la data introducerii acțiunii. Dacă
însă valoarea bunului primit a crescut, de la momentul primirii acestuia până la data
exercitării dreptului la acțiunea în restituirea îmbogățirii fără justă cauză, îmbogățitul
va beneficia de diferența de valoare a bunului respectiv, fiind obligat la restituire numai
în limita valorii pe care bunul primit a avut-o la data primirii sale.
Desigur, îmbogățitul va putea executa de bună voie obligația de restituire, caz în
care valoarea îmbogățirii sale se va aprecia la momentul în care însărăcitul solicită
restituirea.
Dacă însă îmbogățitul nu execută benevol obligația de restituire, însărăcitul are
la dispoziție, după cum am văzut deja, o acțiune în restituirea îmbogățirii fără justă
cauză (actio de in rem verso), care este o acțiune personală, prescriptibilă în termenul
general de prescripție de trei ani, reglementat de art. 1517 Cod civil, care începe să
curgă, potrivit art. 2528 Cod civil, la data când păgubitul a cunoscut (momentul
subiectiv) sau trebuia să cunoască (momentul obiectiv) atât paguba, cât și pe cel care
răspunde de ea.
Pornind de la aceste considerații, într-o recentă soluție de speță, Înalta Curte de
Casație și Justiție (secția I civilă, decizia nr. 383 din 13 februarie 2020) a statuat că: „…
în condiţiile art. 1347 alin. (2) C. civ., cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire, în
condiţiile prevăzute la art. 1639 şi următoarele, iar art. 1640 C. civ. prevede că dacă
restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment
serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se
face prin echivalent. În acest caz, valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care
debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie.
În speţă, cauza restituirii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză a pârâţilor o
constituie lucrările realizate la imobilul proprietatea acestora cu sume de bani provenind
de la reclamantă. Prin urmare, momentul la care trebuie apreciată valoarea creanţei
reclamantei este acela al realizării lucrărilor, acesta fiind momentul în care debitorul a
primit ceea ce trebuie să restituie.
Având un asemenea fundament legal, instanţele de fond au arătat cu deplin temei
că valoarea creanţei trebuie stabilită luându-se în considerare cursul leu-euro de la data
realizării lucrărilor, iar nu de la data sesizării instanţei, legiuitorul impunând regula că
eventuala depreciere a puterii de cumpărare a banilor până la data sesizării instanţei este
suportată de cel însărăcit, de vreme ce, în lumina art. 1345 C. civ., îmbogăţitul de
bună-credinţă este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogăţirii sale,
chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare. În acelaşi context, însărăcitul are
dreptul să i se restituie doar valoarea însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obţinute de
îmbogăţit sunt mai mari”.
Dacă cele mai sus citate ilustrează foarte bine ceea ce deja am concluzionat
vizavi de întinderea obligației de restituire, nu putem fi de acord cu următorul
raționament al aceleiași instanțe de judecată, cuprins în aceeași decizie: „Pe de altă
parte, ceea ce se apreciază la data sesizării instanţei, în condiţiile art. 1347 alin. (1) C.
civ…. este doar existenţa îmbogăţirii, faptul că aceasta subzistă la data sesizării instanţei
de către cel însărăcit”.
Lecturarea textului art. 1347, alin. 1, în coroborare cu cel al art. 1640, alin. 2 Cod
civil poate, prima faciae, să conducă la această concluzie. Însă, o analiză atentă a acestor
două texte normative va releva faptul că, in concreto, așa cum, de altfel, s-a afirmat și
în literatura de specialitate, momentul sesizării instanței de judecată trebuie să fie și
momentul raportat la care se apreciază valoarea îmbogățirii, întrucât, dacă, la acest
moment, valoarea îmbogățirii este mai mică decât cea de la data la care prestațiile au
fost primite, din cauza pierderii parțiale a bunului supus restituirii (ca urmare a
folosinței normale a acestuia ori a unei alte împrejurări neimputabile debitorului),
îmbogățitul de bună-credință va fi obligat la restituirea acestuia în starea care se găsește
la momentul introducerii acțiunii, fără despăgubiri (art. 1643 Cod civil). Ar fi un non
sens, în opinia noastră, să se constate, la data introducerii acțiunii, că valoarea
îmbogățirii care a subzistat până la acel moment este de 100, de exemplu, pentru ca
valoarea restituirii la care va fi obligat îmbogățitul să fie de 120, întrucât atât era aceasta
la momentul primirii prestației. Aceasta, deoarece, condiția art. 1347, alin. 1 Cod civil
nu poate fi o condiție care să verifice exclusiv existența interesului procesual al
reclamantului – însărăcit, la data introducerii cererii, adică a interesului de a acționa,
așa cum este acesta reglementat la art. 33 C.pr.civ.; pentru a constitui o condiție valabilă
de exercitare a acțiunii civile, interesul de a acționa trebuie să fie, conform aceluiași text
legal, determinat, legitim, personal, născut și actual; prezintă interes pentru noi
exigențele de a fi „născut și actual” ale interesului, care evocă ideea că interesul trebuie
să existe când se declanșează demersul procesual, un interes trecut neputând justifica o
cerere în justiție, după cum s-a afirmat în doctrina juridică. Cum interesul semnifică
avantajul de ordin material (în ipoteza noastră) urmărit a fi realizat de către însărăcit,
exigența actualității acestuia la momentul introducerii acțiunii îi circumscrie și limitele
cererii de chemare în judecată, el neputând deci solicita îmbogățitului decât maxim ceea
ce acesta mai are în patrimoniu, la data exercitării dreptului la acțiunea în restituirea
îmbogățirii fără justă cauză.
Pe de altă parte, dacă însărăcirea reprezintă o pierdere, aceasta, din momentul în
care s-a produs, nu mai suferă schimbări – o pierdere nu se augmentează, nu se
diminuează, rămâne la fel -, pe când îmbogățirea, reprezentând avantajul, beneficiul
primit de către îmbogățit, aceasta poate varia în timp, căci valoarea aduce celui care o
are fie plus-valoare, fie minus-valoare, în funcție de condițiile pieței, respectiv de alte
împrejurări, putând chiar să dispară (prin pieirea fortuită a bunului, de pildă), caz în care
nu mai putem discuta despre o îmbogățire pe seama însărăcirii altuia, întrucât nu mai
există, la data la care este solicitată restituirea lui, avantajul.
Așa se explică diferența dintre cele două momente în care se apreciază
însărăcirea, respectiv îmbogățirea.
Bibliografie suplimentară:
1. L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, Editura Universul
Juridic, București, 2020, p. 279 - 318.

DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I

CURS 12
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ (EXTRACONTRACTUALĂ) (I)
NOȚIUNEA, PARTICULARITĂȚILE, PRINCIPIILE, FUNCȚIILE,
DELIMITAREA, FORMELE, FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII CIVILE.
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ (1). CONCEPT, FELURI,
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA PROPRIE A
PERSOANEI FIZICE
RĂSPUNDEREA CIVILĂ
NOȚIUNE
Instituţie deosebit de largă şi complexă a dreptului civil, răspunderea civilă este
una din formele de manifestare a răspunderii juridice.
Codul civil, deși nu cuprinde un text care să definească răspunderea civilă în
general, tratează despre aceasta în Cartea a V – a, intitulată „Despre obligații”, în cadrul
Titlului al II – lea, „Izvoarele obligațiilor”, Capitolul al IV – lea, „Răspunderea civilă”.
Capitolul în discuție cuprinde șase secțiuni.
Prima dintre acestea înfățișează principiul răspunderii civile delictuale (art. 1349
Cod civil) pentru prejudiciile cauzate de nerespectarea regulilor de conduită impuse de
lege sau de obiceiul locului ori de atingerea drepturilor sau a intereselor legitime ale
altor persoane, prin fapta proprie, dar și, în cazurile anume prevăzute de lege, prin fapta
altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza noastră, precum și de ruina edificiului.
Concomitent, în cuprinsul art. 1350 Cod civil, este circumscrisă regula generală
a răspunderii civile contractuale, consecință a neexecutării prejudiciabile a obligațiilor
născute dintr-un contract.
Secțiunea a II –a reglementează cauzele exoneratoare de răspundere în general,
făcând vorbire, în acest sens, despre: forța majoră, cazul fortuit, fapta victimei și fapta
terțului, exercițiul normal al unui drept, alte cauze de exonerare; tot în cadrul acestei
secțiuni se statuează asupra convențiilor privind răspunderea, a clauzelor valabile de
limitare ori de înlăturare a acesteia, a forței juridice, în același sens, a anunțurilor făcute
de către unele persoane.
În cadrul secțiunilor următoare se stabilesc regulile răspunderii civile delictuale
pentru fapta proprie (art. 1357 – 1371 Cod civil), ale răspunderii pentru fapta altuia (art.
1372 – 1374 Cod civil), ale răspunderii pentru prejudiciul cauzat de animale sau de
lucruri (art. 1375 – 1380 Cod civil), dar și ale reparării prejudiciului în cazul răspunderii
civile delictuale (art. 1381 – 1395 Cod civil).
Din acest capitol însă lipsesc, în afara dispozițiilor generale cuprinse în art. 1350
Cod civil, reglementările alcătuitoare ale regimului juridic al răspunderii civile
contractuale, al căror sediu se află în aceeași Carte – a V – a -, dar în cadrul Titlului al
V – lea, Capitolul II, intitulat „Executarea silită a obligațiilor”, secțiunile I – IV, în
cuprinsul art. 1516 – 1548 Cod civil, după cum am văzut deja.
Din litera şi spiritul acestor texte de lege, putem defini conceptul de „răspundere
juridică civilă” ca fiind „un raport de obligaţii în temeiul căreia o persoană este
îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute
de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare”.
Așadar, un raport juridic obligațional se naște între cel răspunzător și victimă:
primul devine debitor al obligației de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta juridică
ilicită a sa ori a persoanei pentru care este chemat de lege să răspundă, iar secundul
devine creditor al acestei obligații. Nici unul, nici celălalt nu și-au dorit acest lucru.
Astfel, chiar dacă făptuitorul a cauzat prejudiciul printr-un fapt voluntar, obligația de
reparare a acestuia se naște în sarcina sa involuntar: el a dorit, a urmărit ori a acceptat
producerea prejudiciului, însă în nici un moment nu a dorit să devină debitor al
obligației de reparare a acestuia. Deci, nu propria-i voință îl obligă, ci legea, care leagă
de fapta sa ilicită prejudiciabilă consecința constând în nașterea, în patrimoniul
făptuitorului ori în cel al persoanei responsabile civilmente pentru acesta, a îndatoririi
de a acoperi paguba cauzată victimei pentru a o repune pe aceasta în situația în care sar fi
găsit dacă fapta ilicită prejudiciabilă nu s-ar fi săvârșit. Iată că faptul juridic ilicit
este izvor de obligații. Deci problema răspunderii juridice civile se discută tot în
registrul izvoarelor obligațiilor.
Concomitent, răspunderea civilă este şi o instituţie juridică (fundamentală)
alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligaţia
oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală
sau contractuală pentru care este chemată de lege să răspundă.
PARTICULARITĂȚILE
Specificul răspunderii civile, care îi acordă nota de disonanţă principială faţă de
celelalte forme ale răspunderii juridice, constă în îndatorirea de reparare integrală a unui
prejudiciu, obligaţie care incumbă autorului faptei ilicite sau persoanei responsabile
civilmente. În acest sens, s-a afirmat, în principiu, că „...a răspunde din punct de vedere
civil înseamnă, în fapt, a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu
înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil”.
Răspunderea civilă ocupă un loc central în cadrul răspunderii juridice în general.
Ea „tinde să ocupe centrul dreptului civil, deci al dreptului în totalitatea sa; în fiecare
materie, în toate direcţiile se ajunge la această problemă a răspunderii, în dreptul public
şi în dreptul privat, în domeniul persoanelor sau al familiei, ca şi în acela al bunurilor;
ea este a tuturor momentelor şi a tuturor situaţiilor”. În acest sens, răspunderea civilă
are caracter de drept comun în raport cu răspunderea ce se antrenează în aproape toate
celelalte ramuri ale sistemului de drept.
Temeiul tragerii la răspundere civilă îl reprezintă fapta ilicită civilă,
prejudiciabilă și, în quasitotalitatea situațiilor, săvârșită cu vinovăție.
Protecția eficientă a victimei reprezintă obiectivul principal al răspunderii civile,
ceea ce implică însă asigurarea cadrului juridic pentru repararea prejudiciului în toate
ipotezele apariției acestuia, chiar și în absența culpei așadar, și nu numai în situațiile
descrise de ipotezele art. 1357 Cod civil.
Specificul răspunderii civile constă în a restabili cât mai fidel posibil echilibrul
social distrus de apariția prejudiciului ca urmare a săvârșirii faptei juridice ilicite și de
a repune victima, pe cheltuiala făptuitorului ori pe aceea a persoanei chemate de lege să
răspundă, în situația în care s-ar fi aflat dacă faptul păgubitor nu s-ar fi produs.
Ideea dominantă a răspunderii civile este cea de justiție comutativă; cu alte
cuvinte, scopul principal al acestei instituții juridice este acela de a se înapoia ceea ce
s-a pierdut ori de a se repara ceea ce s-a distrus, în așa fel încât victima să fie, în cele
din urmă, neprejudiciată, deci paguba să îi fie reparată. În discordanță cu răspunderea
penală, răspunderea civilă nu are o funcție remuneratorie, care să proporționeze
răspunderea cu vinovăția făptuitorului. Indiferent de forma de vinovăție și de gradul
acesteia – fie că este vorba de intenție, de culpă gravă sau ușoară – singur prejudiciul
este cel care se constituie în măsura reparației. Acesta trebuie să fie integral acoperit,
nici mai mult, nici mai puțin, chiar dacă apare într-o disonanță flagrantă cu forma sau
cu gradul de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta ilicită; de pildă, în cazurile în care
o faptă ilicită comisă dintr-o culpă gravă cauzează un prejudiciu insignifiant ori invers,
când o faptă ilicită săvârșită dintr-o culpă ușoară determină apariția unui prejudiciu
semnificativ.
Înspre atingerea acestei finalități – aceea de așeza pe primul plan interesele
victimei, care trebuie repusă, pe cât posibil, în situația în care s-ar fi aflat dacă fapta
ilicită păgubitoare nu s-ar fi produs -, doctrina și jurisprudența au fost nevoite să se
reorienteze și înspre alte fundamente ale răspunderii juridice civile, precum: riscul,
garanția, echitatea și, recent, principiile precauției și al prevenției. Cu concursul acestor
fundamente, în anumite situații, chiar și în absența vinovăției autorului faptei ilicite
prejudiciabile, răspunderea civilă poate fi antrenată, în persoana celui ținut de lege să
răspundă, victima obținând în acest fel repararea pagubei.
Răspunderii civile îi lipsește aproape în totalitate latura punitivă, aceasta fiind
lăsată în seama altor răspunderi, aparținând unor ramuri de drept diferite (răspunderea
penală, răspunderea contravențională, răspunderea disciplinară etc.). Cu toate acestea,
în doctrina juridică răspunderea civilă mai este încă definită prin raportare exclusivă la
caracterul său de pedeapsă: „sancțiune patrimonială cu caracter reparator constând în
obligația unei persoane fizice sau persoane juridice care a produs altuia un prejudiciu
printr-o faptă ilicită și culpabilă, de a-l repara prin plata unei despăgubiri”.
Totuși, prin antrenarea răspunderii civile se urmărește și educarea făptuitorului
în sensul de a preveni săvârșirea de către acesta, în viitor, a unor fapte juridice
prejudiciabile similare; aceasta este manifestarea concretă a funcției preventiveducative a
răspunderii civile și care, trebuie să admitem, conține și o latură
sancționatorie; educarea în scopul prevenției are întotdeauna rezonanță la indivizii care
prezintă conștiința faptelor lor negative și a urmărilor antisociale ale acestora; or,
obligarea actantului a cărui conduită a fost antisocială la a repara dauna creată victimei
prin fapta sa înseamnă, printre altele, trezirea, în conștiința acestuia, a unui gând, a ideii
de represiune a societății împotriva sa, determinată de fapta sa ilicită păgubitoare;
individul în cauză, pentru a fi educat în sensul de a nu mai săvârși în viitor astfel de
fapte reprobabile, este necesar să perceapă, mai întâi, obligarea sa la acoperirea
prejudiciului ca pe o pedeapsă, pentru ca, dorind să nu mai fie pedepsit, să evite
comiterea unor fapte similare.
Tocmai de aceea, culpa continuă a reprezenta un element esențial al răspunderii
civile, continuând, cu caracter de regulă, a o fundamenta. Eventuala renunțare la
fundamentul subiectiv ar putea determina o răsturnare a valorilor juridice și morale ale
societății care, în final, ar putea genera o destabilizare a vieții sociale. Modelarea
comportamentelor membrilor societății depinde în primul rând de conștiința lor, de
înțelegerea limitării libertății, potrivit regulilor impuse și, pe cale de consecință,
conștientizarea nevoii de a le respecta. Aceasta este principala condiție pentru
asigurarea ordinii și armoniei sociale.
Așa fiind, răspunderea obiectivă, fără vinovăție, întemeiată pe fundamentele mai
sus amintite, este admisă numai în cazurile de excepție expres prevăzute de lege.
Caracteristicile esenţiale ale răspunderii civile pot fi rezumate în cele ce
urmează.
Astfel, o primă caracteristică esenţială a răspunderii civile este aceea că ea nu
se declanşează din oficiu, ci numai la stăruinţa titularului dreptului subiectiv lezat.
A doua caracteristică priveşte identitatea dintre sancţiunea civilă aplicată celui
ce a săvârşit fapta ilicită şi obligaţia de a repara prejudiciul, având menirea de a satisface
interesele personale și patrimoniale ale victimei prejudiciate. Cu alte cuvinte, tragerea
la răspundere a autorului prejudiciului se rezumă strict la obligarea acestuia la a o
dezdăuna pe victimă, întinderea despăgubirii fiind egală cu aceea a prejudiciului suferit.
A treia caracteristică este aceea că răspunderea civilă intervine, de regulă, numai
când fapta ilicită constituie atât o încălcare a dreptului obiectiv, cât şi a unor drepturi
subiective sau a unor interese legitime ale unor persoane. Cu alte cuvinte, deşi
încălcarea dreptului obiectiv constituie o condiţie necesară, ea nu este şi suficientă
pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, trebuind a fi complinită de lezarea unor
drepturi subiective sau a unor interese legitime ale unor indivizi.
A patra caracteristică relevă faptul că gradul de culpabilitate a făptuitorului nu
joacă nici un rol în stabilirea întinderii răspunderii civile, instanţa orientându-se, în acest
sens, exclusiv, după cuantumul prejudiciului încercat de victimă.
A cincea caracteristică atribuie răspunderii civile un caracter patrimonial. Unica
ţintă a acesteia este patrimoniul victimei, urmărind înlăturarea consecinţelor
păgubitoare suferite de aceasta. Autorul faptei ilicite nu va fi ţinut să execute personal
sancţiunea ce i-a fost aplicată (ca în dreptul penal), el putând fi substituit, în acest scop,
de o altă persoană, în condiţiile legii.
PRINCIPIILE
• Enunțarea principiilor
Analizând textele legale în materie, începând cu cel al art. 1349 alin. 2 Cod civil
și continuând cu cele ale art. 1350, art. 1385, art. 1386, respectiv al art. 1531 Cod civil,
dar și doctrina și practica de specialitate, ne raliem opiniei majoritate potrivit căreia la
baza răspunderii civile stau două principii: principiul reparării integrale a prejudiciului
și principiul reparării în natură a prejudiciului.
• Principiul reparării integrale a prejudiciului
Codul civil consacră expres, în materia răspunderii civile delictuale, în cuprinsul
art. 1385, principiul reparării integrale a prejudiciului, dispunând, în cadrul alin. 1:
„Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Așadar, regula în
domeniu, în concepția redactorilor acestui act normativ, o reprezintă acoperirea în
totalitate a pagubei suferite de către victimă, iar, doar cu caracter de excepție și numai
atunci când legea prevede în acest fel, căci „exceptio est strictissime interpretationis”,
prejudiciul nu va fi reparat în integralitatea lui. Dispoziția de principiu este
acompaniată, în aceeași măsură, de textele art 1349 alin. 2 și art. 1386 Cod civil care,
instituie, pe de o parte, obligaţia generală de reparare a prejudiciului, și, pe de altă parte,
evocă ideea reparării lui în totalitate.
Obligaţia reparării integrale a prejudiciului se referă atât la răspunderea
delictuală, cât şi la cea contractuală, așa cum statuează textul art. 1531 alin. 1 Cod civil.
Scopul, în urma executării obligaţiei de reparare, este acela de a readuce victima
în situaţia anterioară producerii prejudiciului.
Prin repararea integrală a prejudiciului se înţelege înlăturarea tuturor
consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situaţia
anterioară (restitutio in integrum), în situaţia în care s-ar fi găsit dacă actul prejudiciabil
nu s-ar fi produs. Este vorba aşadar nu de situaţia propriu-zis anterioară momentului
producerii faptei dăunătoare, ci de situaţia care ar fi existat cu adevărat dacă această
faptă nu s-ar fi produs. Aceasta presupune, pe de o parte, a acoperi dauna provocată în
ambele sale componente: pierderea efectiv suferită de către cel prejudiciat (damnum
emergens), câștigul pe care, în condiții obișnuite, acesta ar fi putut să îl realizeze și de
care a fost lipsit (lucrum cessans), precum și, pe de altă parte, a restitui cheltuielile pe
care cel păgubit le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului, așa cum arată,
cu caracter de noutate în materie, textul art. 1385 alin. 3 și cel al art. 1531 alin. 2 Cod
civil, fără deosebire între dauna materială şi cea morală, aceasta din urmă fiind în fiecare
caz permisibilă la o apreciere de reparare pecuniară din partea instanţei de judecată.
Pe lângă cele două componente ale prejudiciului, stabilite de dispozițiile art.
1084 Cod civil 1864, Codul civil actual introduce un element novator; este vorba despre
luarea în calcul, la stabilirea reparației, și a cheltuielilor pe care victima le-a făcut pentru
evitarea sau limitarea prejudiciului iminent; asemenea cheltuieli pot consta, de pildă, în
reparațiile efectuate de către victimă bunului avariat, reparații fără de care degradarea
acestuia s-ar fi agravat, mergând până la distrugerea substanței sale, cu consecința
producerii unui prejudiciu mai mare decât cel inițial.
Reprezintă „prejudiciu efectiv” pierderea unor valori pe care le posedă
persoana prejudiciată, iar „câştig nerealizat”, neprimirea de către persoana
prejudiciată a valorii materiale pe a cărei primire putea să se bizuie, dacă nu s-ar fi
săvârşit fapta cauzatoare de prejudiciu. În aplicarea acestei idei, practica judiciară a
statuat că „despăgubirile acordate victimei trebuie să constituie o justă şi integrală
reparaţie a pagubei cauzate prin fapta ilicită a autorului”; „este de principiu că victima
unui fapt ilicit are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit”; întinderea
despăgubirilor este determinată de „principiul reparaţiei integrale a prejudiciului”.
La stabilirea cuantumului despăgubirii nu trebuie să se ia în considerare nici
starea materială a autorului prejudiciului ori cea a familiei acestuia, nici situația sa
personală, nici starea materială a persoanei vătămate, nici reprezentarea pe care
victima o are asupra întinderii prejudiciului. Chiar lipsit în întregime de mijloace
materiale, făptuitorul va fi obligat la repararea prejudiciului cauzat.
De asemenea, gravitatea vinovăţiei nu trebuie să constituie un criteriu de
evaluare a despăgubirilor, autorul prejudiciului fiind ţinut să repare integral paguba
cauzată, chiar şi din culpa cea mai uşoară, așa cum atestă, de altfel, și textul art. 1357
alin. 2 Cod civil. Ceea ce înseamnă că aceeași formă a vinovăției, precum și același grad
al acesteia nu implică echivalența prejudiciilor, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nu
presupune obligarea făptuitorilor la aceeași reparație. Cu alte cuvinte, se face o totală
abstracție, în operațiunea de determinare a cuantumului despăgubirilor, ca echivalent al
prejudiciului suferit de către victimă, atât de persoana și de resursele materiale ale
acesteia din urmă, cât și de forma și de gradul de vinovăție cu care făptuitorul a săvârșit
fapta ilicită, de persoana și de posibilitățile materiale ale acestuia. Evaluarea
despăgubirii se va efectua ținând seama exclusiv de cuantumul prejudiciului cauzat,
reparația nestabilindu-se nici prin apreciere și nici prin analogie. Urmărindu-se
repunerea victimei în situația anterioară producerii faptului ilicit, reparația trebuie să
fie una adecvată, adică să aibă ca măsură prejudiciul suferit și nimic altceva decât
prejudiciul, în așa fel încât, în urma despăgubirii sale, victima, raportat la situația sa
dacă fapta ilicită nu ar fi avut loc, să nu sufere nici o pierdere, dar nici un câștig.
Gravitatea culpei poate constitui un criteriu de apreciere a întinderii
despăgubirilor în ipoteza în care, la producerea prejudiciului au concurat atât fapta
autorului, cât şi cea a victimei, vorbind, în acest caz, de culpa concurentă a celor doi. În
același sens statuează, de lege lata, și dispozițiile art. 1371 Cod civil.
Unele dintre aceste elemente, precum situația patrimonială a victimei, pot fi
avute însă în vedere eventual numai la stabilirea modalităţii de plată a despăgubirilor
(plata globală sau în rate a acestora).
Sub condiţia ca prejudiciul să fi fost consecinţa cauzală a faptei ilicite culpabile
a autorului, va trebui reparat atât prejudiciul previzibil, cât şi cel ce nu a putut fi
anticipat la momentul săvârşirii faptei, cu excepţia ipotezei răspunderii civile
contractuale, caz în care se cere a fi reparat doar prejudiciul previzibil la momentul
încheierii contractului, potrivit art. 1533 Cod civil. Chiar şi în această ipoteză,
vinovăţia sub forma dolului (adică a intenției ori a culpei grave) atrage după sine
obligaţia de a repara şi prejudiciul imprevizibil, așa cum stipulează același text legal.
Ultimul alineat al art. 1385 învederează, cu caracter de noutate absolută în
materie în legislația țării noastre, în legătură cu fațetele acestui principiu, că este supus
reparației și prejudiciul constând în pierderea unei șanse. Prin pierderea unei șanse se
înțelege pierderea posibilității unei persoane de a realiza un câștig sau de a evita o
pagubă, ceea ce poate duce la un prejudiciu pentru persoana în cauză.
Pentru a repara prejudiciul suferit prin pierderea unei şanse, instanţa trebuie să
distingă între aceasta şi posibilitatea unui risc care ar putea surveni, înlăturând, în viitor,
şansa.
Pentru a fi indemnizabil un prejudiciu ce decurge din pierderea unei şanse, s-a
statuat că: trebuie probată existenţa acestuia şi a legăturii de cauzalitate cu fapta
ilicită; şansa pierdută trebuie să fie reală şi serioasă, iar nu ipotetică. În atare condiţii,
instanţa trebuie să ţină cont, în evaluarea daunelor-interese, de faptele întâmplătoare
care afectează realizarea şansei pierdute.
Stabilirea despăgubirii se face, în acest caz, potrivit ultimei teze a alin. 4 al art.
1385, prin metoda calculului probabilităților, „reparația fiind proporțională cu
probabilitatea obținerii avantajului” ori a evitării pagubei, ținându-se, concomitent, cont
de împrejurări și de situația concretă a victimei.
Prejudiciul sub forma pierderii unei șanse poate îmbrăca numeroase forme, atât
în cadrul răspunderii civile delictuale, cât și în acela al răspunderii civile contractuale,
păgubitul putând, în principal, să fie confruntat cu pierderea șansei de a obține un
avantaj, a aceleia de a evita un eșec ori o pagubă sau chiar, ieșind din sfera prejudiciilor
patrimoniale, a aceleia de a avea o viață normală. Caracterul de continuitate al
prejudiciului deschide, în baza art. 1386 alin. 3, calea unei despăgubiri sub formă de
prestații periodice.
În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea va putea fi sporită, redusă sau
suprimată dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat,
pentru a se asigura, de fiecare dată, o deplină concordanță între prejudiciu și reparație.
Jurisprudența autohtonă, precum și cea străină, aplicau aceste corijări ale
despăgubirilor, chiar neexistând un suport legislativ expres în acest sens, mergând însă
pe ideea de echitate, de îmbogățire fără justă cauză și, în unele situații, chiar pe
principiul reparării integrale a prejudiciului, după caz. Noutatea însă, pe care actualul
Cod civil o aduce, constă în faptul că, spre deosebire de soluțiile din practica
judecătorească amintită, care, aproape în unanimitatea lor, aveau în vedere doar
despăgubirile acordate sub forma unor prestații periodice, soluția legislativă propusă ia
în discuție „despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat”, deschizând astfel
calea revizuirii și a cuantumului unei reparații acordate sub forma unei sume globale,
fără ca acesta să constituie un impediment în calea unei noi hotărâri judecătorești
pronunțate în speță, privind noi manifestări ale prejudiciului, noi consecințe ale
aceleiași fapte prejudiciabile, care nu au putut fi avute în vedere în cadrul judecății
anterioare; într-un astfel de caz, nu poate fi invocată excepția autorității lucrului judecat,
obiectul dedus judecății în cel de-al doilea proces fiind unul cu totul diferit.
• Principiul reparării în natură a prejudiciului
Ca regulă, repararea prejudiciilor trebuie să se facă în natură.
Codul civil statuează, în cuprinsul art. 1386 alin. 1 prima parte, că „Repararea
prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare ...”, consacrând
astfel, cu valoare de principiu, pentru prima oară în legislația noastră civilă, regula
reparării în natură a prejudiciului, cu finalitatea reașezării victimei în situația
anterioară, adică în aceea în care s-ar fi aflat dacă fapta ilicită prejudiciabilă nu s-ar
fi produs.
Doar în ipoteza în care reparația în natură nu este posibilă sau în aceea în care
victima nu este interesată de o astfel de reparație, textul legal permite, cu caracter de
excepție deci, ca reparația să se facă prin plata unei despăgubiri, care va fi stabilită
prin acordul părților sau, în lipsa acestuia, prin hotărâre judecătorească.
Repararea în natură a prejudiciului exprimă activitatea sau operaţia materială,
concretizată în: restituirea bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu
altul de acelaşi fel, remedierea stricăciunilor sau defecţiunilor cauzate unui lucru,
distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia etc.
Repararea în natură poate consta şi într-o operaţie juridică, cum ar fi ignorarea de către
instanţa de judecată a faptului revocării intempestive a unei oferte de a contracta şi
constatarea prin hotărâre judecătorească a faptului că acel contract a fost încheiat în
momentul acceptării.
Aşadar, deşi repararea în natură constituie principiul care asigură îndeplinirea
exactă a obligaţiei asumate de debitor în favoarea creditorului ori impusă de legiuitor,
repararea prin echivalent este modalitatea la care se recurge fie datorită imposibilităţii
reparării totale ori numai în parte în natură, fie atunci când aceasta constituie
modalitatea cea mai potrivită pentru acoperirea prejudiciului, fie atunci când victima nu
este interesată de repararea în natură.
Repararea în natură are o aplicare limitată în domeniul răspunderii civile
delictuale. În astfel de cazuri, în care repararea în natură nu poate intra în discuţie,
repararea prejudiciului se face prin echivalent bănesc. Despăgubirea acordată în astfel
de ipoteze trebuie să fie stabilită nu prin apreciere, ci în raport cu prejudiciul suferit de
persoana vătămată.
O altă problemă controversată în doctrina juridică, dar şi în practica judiciară
vizează determinarea momentului în funcţie de care se apreciază echivalentul
prejudiciului ce nu poate fi reparat în natură. Apreciem, alături de alţi autori că o justă
şi integrală despăgubire o reprezintă aceea calculată la momentul pronunţării hotărârii
judecătoreşti. Luarea în considerare a oricărui alt moment ar putea conduce la o
despăgubire inferioară sau, dimpotrivă, care ar putea depăşi valoarea reală a
prejudiciului încercat de către victimă.
Cu toate acestea, cu privire la momentul vizavi de care se va aprecia cuantumul
despăgubirii avute în vedere când reparația în natură nu este posibilă sau victima nu
este interesată în acest sens, legislatorul actual stabilește, cu caracter de regulă în
materie, în cuprinsul alin. 2 al art. 1386 Cod civil, că va fi avută în vedere, dacă prin
lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului. Pentru argumentele mai sus
arătate, pe care nu înțelegem a le reitera, apreciem această soluție ca fiind defavorabilă
victimei.
Pentru a se apropia cât mai mult de dezideratele – principii ale răspunderii civile
– repararea integrală şi repararea în natură a pagubei suferite de către victimă – în
practica judecătorească, de regulă, se recurge la cumulul reparării în natură a
prejudiciului cu repararea prin echivalent bănesc, impunându-se debitorului pârât
obligaţii alternative de a da, de a face ori de a nu face, iar, în caz de neîndeplinire, de
obligare la despăgubiri reprezentând valoarea bunului, a prestaţiei ce constituie obiectul
obligaţiei de a face ori de a nu face şi, de asemenea, creditorul reclamant poate fi
autorizat să îndeplinească obligaţia de a face ori de a nu face, însă pe cheltuiala
debitorului pârât, așa cum statuează, de altfel, în materia răspunderii civile contractuale,
dispozițiile art. 1528 și art. 1529 Cod civil.
Deși repararea în natură este un principiu cu largă aplicare, în primul rând, cu
privire la prejudiciile materiale sau patrimoniale cauzate direct bunurilor unei persoane,
totuși poate fi avută în vedere o astfel de reparare, cel puțin parțială, și în cazul
prejudiciilor nepatrimoniale sau morale, concretizându-se într-un anumit act sau fapt
capabil de a provoca o „restitutio in integrum” a drepturilor personale nepatrimoniale
încălcate.
Codul civil reglementează expres cu privire la apărarea drepturilor
nepatrimoniale în cuprinsul Cărții I intitulate „Despre persoane”, Titlul al V – lea, art.
252 – 257.
Astfel, după ce art. 252 Cod civil antamează principiul ocrotirii personalității
umane – „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor strâns legate de ființa
umană, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieții
private, creația științifică, artistică, literară sau tehnică, precum și a oricăror alte drepturi
nepatrimoniale” – art. 253 Cod civil expune mijloacele nepatrimoniale prin care se
asigură posibilitatea reparării în natură a prejudiciilor următoare încălcării drepturilor
mai sus enunțate, acordând instanței de judecată, la solicitarea victimei, posibilitatea de
a dispune:
a) încetarea imediată și interzicerea, pentru viitor, a încălcării dreptului victimei;
b) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
c) obligarea autorului la îndeplinirea oricăror măsuri necesare pentru încetarea
faptei ilicite, repararea prejudiciului, spre a ajunge la restabilirea dreptului încălcat.
În cazurile în care repararea acestor prejudicii prin mijloacele enunțate nu are
forța de a repune victima în situația anterioară, dispozițiile art. 253 alin. 4 prevăd expres
că victima poate solicita și o reparație patrimonială cu finalitatea compensării, atenuării
sau alinării durerilor fizice și a suferințelor psihice ale victimei.
FUNCȚIILE
• Liminarii. Enunțarea funcțiilor
Întreaga literatură de specialitate, precum și jurisprudența în materie, luând în
discuție reglementarea instituției juridice a răspunderii civile în Codul civil de la 1864,
susţin că răspunderea civilă îndeplineşte două funcţii importante: funcţia reparatorie şi
funcţia preventiv-educativă.
• Funcţia preventiv-educativă
Prin influenţa exercitată asupra conştiinţei indivizilor, alături de celelalte forme
ale răspunderii juridice, răspunderea civilă îndeplineşte o importantă funcţie educativă.
Natura juridică de sancţiune a răspunderii civile - „o sancțiune specifică dreptului civil,
aplicată pentru săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii” - este cea care
determină această funcţie – cel ce săvârşeşte o faptă ilicită prejudiciabilă va fi tras la
răspundere de către societate, care urmăreşte restabilirea ordinii de drept încălcate astfel
– motiv pentru care răspunderea civilă capătă un scop educativ şi, implicit, preventiv.
Astfel, prin teama pe care eventualitatea obligării la reparaţii o poate provoca în
conştiinţa oamenilor, răspunderea civilă contribuie la diminuarea numărului faptelor
ilicite păgubitoare şi la respectarea obligaţiilor asumate prin acte juridice.
S-a afirmat, în doctrina juridică, pe de altă parte, că răspunderea civilă previne
cauzarea unor prejudicii şi întăreşte disciplina contractuală. Acesta reprezintă cel de-al
doilea aspect al funcției preventiv-educative a răspunderii civile: cel preventiv. Ca o
urmare imediată și logică a rolului educativ al răspunderii civile se manifestă rolul
preventiv al acesteia: cel ce este educat de către societate sau se autoeducă în scopul de
a fi prudent, de a adopta, în permanență, o conduită prin care să nu aducă atingere
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, conduita prescrisă prin lege sau
prin obiceiul locului, nu face altceva decât să încerce prevenirea săvârșirii de fapte
ilicite prejudiciabile, să urmărească preîntâmpinarea producerii oricăror prejudicii.
Prin aceasta, răspunderea civilă constituie un mijloc profilactic, de insuflare în
conştiinţa oamenilor a necesităţii de a acţiona cu o grijă sporită, mereu trează, de a nu
prejudicia pe alţii, de a respecta drepturile şi interesele celorlalţi, de a respecta legea,
condiţie absolut necesară în orice stat de drept.
Dincolo de litera normelor cuprinse în art. 1349 Cod civil (în materia răspunderii
civile delictuale), respectiv în art. 1350 Cod civil (în domeniul răspunderii civile
contractuale), rolul preventiv al răspunderii civile transpare flagrant din întreaga
reglementare a acestei instituții juridice. Cu titlu de exemplu, invocăm doar prevederile
art. 1371 alin. 1 Cod civil, ilustrative în acest sens, potrivit cărora victima prejudiciului,
care nu a evitat cauzarea ori mărirea acestuia, în tot sau în parte, deși putea să o facă, va
fi obligată să suporte partea din prejudiciu astfel pricinuită. Orice persoană este așadar
chemată de legiuitor să prevină: atât făptuitorul, căruia îi este prohibit să aducă atingere
prin faptele sale, active sau inactive, patrimoniului ori persoanei victimei, cât și aceasta
din urmă, care are obligația de a acționa de o așa manieră încât să limiteze sau chiar, de
poate, să preîntâmpine, în totalitate, prejudiciul. Căci dacă va adopta o conduită pasivă,
deși avea posibilitatea de a se manifesta altfel, din victimă, va fi recalificată în făptuitor
și obligată să suporte prejudiciul cauzat prin contribuția sa.
Rezidă, din toate cele de mai sus, că, sub raportul funcției sale preventiveducative,
răspunderea civilă se apropie de cea penală, prezentând însă particularități
notabile. Astfel, în general, cu excepția amenzilor și a confiscărilor, pedeapsa penală își
produce efectul preventiv-educativ printr-o acțiune directă asupra persoanei
făptuitorului, pe când răspunderea civilă vizează întotdeauna doar patrimoniul acestuia.
• Funcţia reparatorie
Cu toate acestea, este evident că „funcţia reparatorie exprimă esenţa răspunderii
civile, adică ideea de reparare a unui prejudiciu”. Fără prejudiciu, problema răspunderii
civile nu se pune. Temeiul răspunderii civile îl constituie tocmai ideea de reparare a
prejudiciului și nu aceea de pedepsire a autorului faptei. Acesta este rezonul pentru care,
deși, așa cum am văzut în cele de mai sus, răspunderea civilă se aseamănă cu cea penală,
totuși, aceasta (răspunderea civilă) nu poate fi percepută ca o pedeapsă civilă. Înseși
definițiile răspunderii civile care includ această instituție juridică în genul proxim al
sancțiunilor ni se par, din această perspectivă, improprii.
Specificul răspunderii civile, care îi acordă nota de disonanţă principială faţă de
celelalte forme ale răspunderii juridice, constă în îndatorirea de reparare integrală a unui
prejudiciu, obligaţie care incumbă autorului faptei ilicite sau persoanei responsabile
civilmente. În acest sens, s-a afirmat, în principiu, că „... a răspunde din punct de vedere
civil înseamnă, în fapt, a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu
înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil”.
Ideea transpare flagrant din cuprinsul întregii reglementări a instituției juridice a
răspunderii civile din Codul civil.
Funcţia reparatorie constituie temeiul existenţei răspunderii civile, cu scopul
precis de a fi readus la stadiul iniţial patrimoniul victimei.
În susţinerea acestei idei învederăm, pe de altă parte, că singura măsura a
reparaţiei este dată de cuantumul prejudiciului. Cu alte cuvinte, prejudiciul arată limitele
reparaţiei, despăgubirii la care este îndreptăţită victima şi ţinut făptuitorul. O
despăgubire mai mică decât cuantumul prejudiciului suferit nu ar constitui o reparaţie
justă – care să se înscrie în linia unuia dintre cele mai importante principii ale reparării
prejudiciului – acoperirea integrală a acestuia. O despăgubire mai mare ar conduce la o
îmbogăţire fără justă cauză a victimei, în dauna făptuitorului.
DELIMITAREA ŞI FORMELE RĂSPUNDERII CIVILE
Forme ale răspunderii juridice, răspunderea civilă și răspunderea penală
prezintă anumite similitudini, dar mai ales trăsături specifice, care le individualizează.
Dincolo de caracteristicile răspunderii juridice, mai sus enumerate, care definesc
ambele răspunderi analizate aici, ceea ce leagă indubitabil răspunderea civilă de
răspunderea penală este fundamentul subiectiv al acestora. Atât pentru răspunderea
civilă, cât și pentru cea penală vinovăția autorului faptei ilicite constituie atât o condiție
sine qua non a antrenării acestora, cât și fundamentul însuși, ideea logico-juridică ce
explică tragerea la răspundere a actantului.
De aici derivă o altă trăsătură comună a celor două răspunderi: funcția
preventiv-educativă specifică atât răspunderii civile, cât și celei penale.
Faptele juridice care tulbură echilibrul social pot să atragă, concomitent, atât
răspunderea penală, cât și pe cea civilă. Astfel se întâmplă ori de câte ori, prin
săvârșirea unei infracțiuni, se cauzează și un prejudiciu.
În afara acestor caracteristici comune, cele două răspunderi înfățișează, fiecare,
un regim juridic clar, bine definit, deosebit, care o particularizează pe una față de
cealaltă.
Pornind de la modalitatea de reglementare, răspunderea penală este guvernată
de principiul legalității; sistemul răspunderii penale este un sistem analitic, de speță;
atât incrimarea faptei ca infracțiune, cât și sancțiunea acesteia fiind prevăzute, cu
necesitate, în textele legale, nu poate fi conceput un caz de răspundere penală în afara
enumerării exhaustive pe care o cuprinde legea penală (nullum crimen sine lege, nulla
poena sine lege); dimpotrivă, răspunderea civilă se înfățișează ea însăși ca un principiu
cu o sferă largă de aplicare, orice faptă ilicită cauzatoare de prejudicii atrăgând, de
regulă, obligația făptuitorului ori a persoanei răspunzătoare de a le repara; sistemul
răspunderii civile este un sistem sintetic.
În privința efectelor antrenării celor două răspunderi, pedeapsa penală se
stabilește în funcție de gravitatea obiectivă și subiectivă a infracțiunii, cuantumul
eventualului prejudiciu cauzat prin aceasta victimei constituind un criteriu secundar în
acest sens; mai mult, chiar în lipsa unui prejudiciu astfel generat, elementele constitutive
ale infracțiunii sunt întrunite, autorul acesteia fiind pedepsit; despăgubirea datorată
victimei pentru repararea prejudiciului, în cadrul răspunderii civile, se fixează
independent de forma ori de gradul de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta ilicită,
luându-se în considerare exclusiv cuantumul pagubei cauzate de respectiva faptă; fără
prejudiciu, răspunderea civilă este de neconceput, căci principala sa finalitate constă
tocmai în repararea acestuia pentru a se repune victima sa în situația în care s-ar fi aflat
dacă fapta ilicită păgubitoare nu s-ar fi produs.
Din punctul de vedere al subiectelor raportului juridic de răspundere, în cazul
răspunderii penale, subiectul activ este întotdeauna statul, acesta fiind singurul titular
al dreptului de a-l trage la răspundere pe infractor; în cazul răspunderii civile, subiectul
activ al raportului juridic de răspundere este victima prejudiciului sau o altă persoană
îndreptățită la despăgubire, intervenția concretă a statului, ca exponent al societății,
nefiind necesară, simpla eventualitate a constrângerii realizate de către acesta fiind
suficientă pentru ca făptuitorul sau persoana răspunzătoare pentru fapta acestuia să
repare, benevol, prejudiciul cauzat; forța coercitivă a statului, când se manifestă, o face
doar pentru a o sprijini pe victimă să obțină despăgubirea la care este îndreptățită,
aceasta rămânând însă subiectul activ al raportului juridic de răspundere civilă; în
acțiunea în răspundere civilă, făptuitorul sau persoana răspunzătoare pentru fapta
acestuia nu răspunde față de stat, ci față de victimă sau de persoana îndreptățită la
despăgubire; de aceea, acțiunea civilă este, de regulă, la dispoziția victimei prejudiciului
(cu excepția situațiilor în care aceasta poate fi pornită de către procuror), nimic neputând
împiedica părțile să convină asupra reparației sau a comportamentului făptuitorului ori
al persoanei răspunzătoare pentru ca victima să poată fi despăgubită, repusă, pe cât
posibil, în situația în care s-ar fi aflat dacă fapta ilicită nu s-ar fi întâmplat; dimpotrivă,
acțiunea penală se exercită, cu caracter de principiu, din oficiu, de către Ministerul
Public, existând de la această regulă doar câteva excepții expres și limitativ stipulate de
legea penală, când procesul penal poate porni numai la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate. Mai mult, în cazul răspunderii civile, putem afla obligația de reparare a
prejudiciului în sarcina asiguratorului ori chiar în cea a unui fond de garantare (cum
este, spre pildă, Fondul de protecție a victimelor străzii), care nu au alt rol decât pe acela
de a o feri pe victimă ori pe persoana îndreptățită la despăgubire de insolvabilitatea
făptuitorului sau/și de a nu își putea repara prejudiciul întrucât făptuitorul este
necunoscut (în cel de-al doilea caz). Materia penală este cu totul străină de ideea
răspunderii pentru fapta altuia. Referitor la obiectul raportului juridic de răspundere,
în mod obișnuit (cu excepția situațiilor în care legea penală prevede drept sancțiune
pedeapsa amenzii sau pe cea a confiscării), în cazul răspunderii penale, acesta este
reprezentat de persoana făptuitorului, putându-se astfel vorbi despre aceasta ca despre
o răspundere personală; pe cale de consecință, moartea inculpatului ori încetarea
persoanei juridice făptuitoare stinge procesul penal, iar decesul condamnatului stinge
executarea pedepsei; în cazul răspunderii civile, obiectul raportului juridic de
răspundere este, de regulă (cu excepția situațiilor în care, prejudiciul constă în lezarea
unor drepturi nepatrimoniale ale victimei), patrimoniul făptuitorului sau cel al
persoanei ținute să răspundă pentru fapta ilicită prejudiciabilă a acestuia, putându-se
astfel vorbi despre aceasta ca despre o răspundere patrimonială; prin urmare, moartea
debitorului reparației nu stinge dreptul victimei la acțiunea civilă, care poate fi intentată
sau, după caz, continuată, împotriva moștenitorilor acestuia; aceasta, deoarece obligația
de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită se naște în legătură cu patrimoniul
făptuitorului ori cu cel al persoanei răspunzătoare pentru fapta acestuia și nu în legătură
cu persoana făptuitorului ori cu aceea a celei responsabile civilmente.
Din perspectiva funcțiilor îndeplinite, principala funcție a răspunderii penale
este cea sancționatorie, pe când, în cazul răspunderii civile, rolul primordial revine
funcției reparatorii; finalitatea răspunderii penale este așadar aceea de a-l pedepsi pe
infractor, pe când scopul răspunderii civile este acela de a acoperi paguba suferită de
către victima faptei ilicite.
Pe de altă parte, termenele de prescripție prevăzute de legea penală atât pentru
dreptul material la acțiune al statului împotriva infractorului pentru condamnarea
acestuia, cât și pentru executarea pedepsei sunt mai lungi decât cele prevăzute în legea
civilă pentru dreptul material la acțiune al victimei ori al persoanei îndreptățite la
despăgubire împotriva făptuitorului ori al celui ținut de lege să răspundă pentru acesta.
Relativ la capacitatea persoanelor fizice de a răspunde, în materie penală,
minorul sub 14 ani nu răspunde, cel care are vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspunde
numai dacă împotriva sa se face dovada faptului că, la săvârșirea infracțiunii, a lucrat
cu discernământ, iar minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde, fiind prezumat
de lege că are discernământ; în materie civilă, minorii care nu au împlinit vârsta de
14 ani (cărora le sunt asimilate persoanele puse sub interdicție judecătorească) sunt
prezumați relativ că nu au avut discernământ la momentul săvârșirii faptei ilicite
prejudiciabile, iar minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, dimpotrivă, sunt prezumați
relativ că, la data săvârșirii faptei, aveau discernământ și deci capacitate delictuală,
urmând a fi ținuți răspunzători pentru prejudiciile astfel cauzate.
CUMULUL RĂSPUNDERII CIVILE (DELICTUALE) CU
RĂSPUNDEREA PENALĂ. AUTORITATEA DE LUCRU JUDECAT A
HOTĂRÂRII PENALE PENTRU INSTANȚA CIVILĂ ȘI EFECTELE
HOTĂRÂRII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL
• Cumulul răspunderii civile (delictuale) cu răspunderea penală
Problema cumului răspunderii civile cu răspunderea penală apare în acele situații
în care fapta ilicită civilă constituie, concomitent, și infracțiune. Este cazul acelor fapte
penale prin care se cauzează un prejudiciu victimei. În astfel de ipoteze, cele două
răspunderi pot fi antrenate cumulativ, simultan sau succesiv, neexcluzându-se una pe
cealaltă datorită scopului lor diferit.
Dintru început (chiar dacă prematur în cadrul demersului nostru științific, în care
nu au fost încă explicate formele răspunderii civile), trebuie să facem precizarea că
problema cumulului nu poate fi primită decât între răspunderea civilă delictuală și
răspunderea penală, art. 19 alin. 1 din noul C.pr.pen. specificând acest lucru cu maximă
claritate: „acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la
răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru
prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale”.
Premisa de la care se pleacă în deslușirea acestei probleme este cea a dreptului
de opțiune al victimei sau, după caz, al persoanei îndreptățite la despăgubire, între a
promova acțiunea civilă în fața instanței penale ori în cea a celei civile. Art. 19 alin. 2
din noul C.pr.pen. statuează că „acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de
succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a
părţii responsabile civilmente”. Așadar, promovarea acțiunii civile este lăsată la libera
apreciere a victimei prejudiciului ori a persoanei îndreptățite la despăgubire, nefiind
pornită din oficiu precum acțiunea penală.
Dacă victima prejudiciului sau succesorii în drepturi ai acesteia aleg să intenteze
acțiunea civilă în fața instanței de drept penal, pentru a putea face acest lucru este
necesar ca, în prealabil, să fie pornit procesul penal. Această condiție este stipulată
neechivoc de către textul alin. 1 al art. 19 din noul C.pr.pen., mai sus citat.
În situația în care procesul penal nu este încă declanșat ori este suspendat, cel
îndreptățit la repararea prejudiciului nu are acest drept de opțiune, iar dacă dorește să
obțină această reparare o poate face numai în fața instanței de drept civil.
Dreptul de opțiune al victimei ori al persoanei îndreptățite la despăgubire poate
fi exercitat o singură dată, potrivit principiului electa una via non datur recursus ad
alteram. Însă pentru aplicarea acestui principiu este strict necesar ca acest drept de
opțiune să fi existat in concreto, adică, la momentul intentării acțiunii civile, cel îndrituit
la aceasta era în situația de a se adresa fie instanței civile, fie celei penale. Ce consecințe
are aplicarea acestui principiu? Dacă victima prejudiciului ori, după caz, succesorii în
drepturi ai acesteia au optat pentru inițierea acțiunii civile în cadrul celei penale, aceștia
nu mai pot părăsi procesul penal decât în cazurile expres și limitativ descrise de alin. 2,
alin. 3 și alin. 6 ale art. 27 din C.pr.pen.: i) dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală
a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, situație în care probele administrate în cursul
procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile (alin. 2); ii) dacă procesul penal a
fost suspendat (alin. 3), caz în care, la reluarea acestuia, acţiunea introdusă la instanţa
civilă se suspendă până la soluționarea în primă instanță a cauzei penale, dar nu mai
mult de un an, potrivit dispozițiilor alin. 7 al aceluiași text legal; iii) dacă prejudiciul sa născut
ori a fost descoperit după constituirea ca parte civilă în cadrul procesului penal
(alin. 6).
Dacă, dimpotrivă, cel îndreptățit la repararea prejudiciului nu a avut posibilitatea
efectivă de a alege și a promovat acțiunea civilă în fața instanței de drept civil, acesta
poate părăsi această instanță și promova acțiunea civilă în cadrul procesului penal a
cărui acțiune a început ulterior sau care a fost reluat după suspendare, potrivit textului
art. 27 alin. 4 din C.pr.pen. Chiar și în această situație, conform ultimei teze a acestui
articol, părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre,
chiar nedefinitivă.
Dacă acțiunea civilă a fost intentată în fața instanței civile și reclamantul nu
părăsește această instanță pentru a se constitui parte civilă în cadrul procesului penal,
judecata în faţa instanţei civile se suspendă după punerea în mişcare a acţiunii penale şi
până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an, conform
textului alin. 7 al art. 27 din C.pr.pen. Este vorba despre aplicarea principiului „penalul
ține în loc civilul”; cauza de suspendare este una obligatorie, instanța civilă fiind ținută
să constate existența acesteia și să dispună suspendarea procesului, fără a putea să
aprecieze oportunitatea acesteia.
În fața instanței de drept penal, tragerea la răspundere civilă delictuală a
inculpatului se face, așa cum statuează art. 19 alin. 2 din noul C.pr.pen., potrivit legii
civile, adică dispozițiilor de drept comun din materia răspunderii civile delictuale pentru
fapta proprie sau pentru fapta altuia (art. 1357 – 1374 Cod civil), iar repararea
prejudiciului material sau moral cauzat prin infracțiune se face, potrivit alin. 5 al art. 19
din C.pr.pen., după aceleași reguli, instituite în cuprinsul reglementării referitoare la
răspunderea civilă delictuală din Codul civil (art. 1381 – 1393).
Instanța de drept penal se pronunță prin aceeași hotărâre atât asupra acțiunii
penale, cât și a celei civile, mai puțin în cazurile expres și limitativ enumerate de art. 25
alin. 5 și 6 din C.pr.pen., în care lasă acțiunea civilă nesoluționată.
Este limpede că cel îndrituit la despăgubire nu poate promova, concomitent,
acțiunea civilă atât în fața instanței civile, cât și în a celei penale, cu scopul și cu
rezultatul de a obține o dublă despăgubire pentru prejudiciul suferit de pe urma
infracțiunii. Tocmai pentru a se evita acest lucru, legiuitorul a instituit măsura
obligatorie a suspendării procesului civil de îndată ce se pune în mișcare acțiunea
penală, până la soluționarea în primă instanță a celui penal. În acest fel, victima
prejudiciului sau o altă persoană îndreptățită la despăgubire va obține repararea daunei
o singură dată, doar în fața instanței de drept penal, dacă s-a constituit parte civilă în
procesul penal, sau doar în fața instanței de drept civil, dacă nu a alăturat acțiunea civilă
celei penale.
De la această regulă există doar două excepții, enumerate expres și limitativ de
art. 27 din C.pr.pen.: în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă
se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea
definitivă a instanţei penale, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa
civilă (alin. 5); persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acţiune la
instanţa civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca
parte civilă (alin. 6).
În primul caz așadar acțiunea civilă în cadrul procesului penal nu a fost
promovată de către cel îndrituit la despăgubire, acesta neexercitându-și astfel dreptul la
opțiune între cele două instanțe; în această situație, acestuia îi va fi permis să intenteze
o acțiune civilă în fața instanței civile, însă, pentru ca cererea sa să poată fi admisă, el
trebuie să dovedească, cu ajutorul unor probe noi, care nu au existat sau nu au putut fi
cunoscute de către instanța penală și nu au fost administrate în cadrul procesului penal,
că, prin hotărârea definitivă a instanței penale, prejudiciul nu a fost acoperit în totalitate,
fiind mai mare decât despăgubirea pe care a fost obligat inculpatul să i-o plătească.
În cea de-a doua situație, reclamantul solicită instanței civile obligarea
făptuitorului la repararea unui prejudiciu care nu a fost cunoscut ori care s-a născut doar
după momentul în care s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal; de reținut,
în această ipoteză, că textul legal face vorbire despre un nou prejudiciu sau despre unul
deja născut, dar necunoscut până la constituirea ca parte civilă a victimei ori, după
caz, a persoanei îndreptățite la despăgubire, și nu despre mărirea prejudiciului existent
și cunoscut, a cărui reparare a fost solicitată în fața instanței de drept penal, însă într-un
cuantum mai mic decât cel real; într-adevăr, aceasta este singura interpretare care, în
opinia noastră, poate fi dată textului legal analizat, coroborat cu cel al alin. 5 al art. 20
din C.pr.pen., care oferă părții civile facultatea ca, până la terminarea cercetării
judecătorești în procesul penal, să își mărească întinderea pretențiilor relative la dauna
a cărei reparare a solicitat-o inițial în acțiunea civilă și astfel să obțină repararea
integrală a prejudiciului suferit; prin „prejudiciu născut după constituirea ca parte
civilă”, apreciem că se înțelege, în lumina art. 27 alin. 6, coroborat cu art. 20 alin. 5 din
noul C.pr.pen, un cu totul alt prejudiciu decât cel reclamat a fi reparat prin cererea de
constituire ca parte civilă, o altă formă de prejudiciu ori o manifestare nouă a
prejudiciului inițial.
• Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale pentru instanța civilă
și efectele hotărârii civile în procesul penal
Facultatea victimei sau a persoanei îndreptățite la despăgubire de a promova
acțiunea civilă fie în fața instanței civile, fie în cea a celei penale și chiar de a cumula
cele două căi, în cazurile de excepție mai sus amintite, deschide posibilitatea de a fi
pronunțate, pe latură civilă, hotărâri judecătorești contradictorii sau de a i se acorda
reclamantului (în procesul civil) - parte civilă (în procesul penal) o dublă reparație
pentru acoperirea aceluiași prejudiciu, care își are cauza în aceeași faptă ilicită.
Soluția acestei probleme a fost imaginată de către legiuitorul civil și de către cel
procesual penal sub forma instituirii unor reguli speciale relative la autoritatea de lucru
judecat a hotărârii penale pentru instanța civilă și la efectele pe care le produce hotârârea
civilă în procesul penal.
Astfel, Codul civil se preocupă de această chestiune în cuprinsul art. 1365,
intitulat marginal „Efectele hotărârii penale”, stipulând că instanța civilă nu este legată
de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a
procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului
faptei ilicite.
C.pr.pen., în cuprinsul art. 28, denumit „Autoritatea hotărârii penale în procesul
civil şi efectele hotărârii civile în procesul penal”, statuează, în același sens, dar și în
completarea dispozițiilor civile, că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate
de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa
faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, precum și că instanţa civilă nu este legată de
hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte
existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite (alin. 1).
În privința efectelor pe care hotărârea civilă le are asupra instanței penale, același
text legal, la alin. 2, stipulează că hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost
soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare
penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei
acesteia.
Analiza comparativă a celor două texte de lege – art. 1365 Cod civil și art. 28 din
C.pr.pen. – relevă faptul că, pentru a desluși pe deplin modul de soluționare a problemei
prezentate, privind concursul dintre procesul civil și cel penal în materia acțiunii în
repararea prejudiciului, este necesar ca aceste articole să fie citite și interpretate
coroborat.
În urma acestui demers obținem că, în primul rând, instanța civilă este îndrituită
să ignore dispozițiile legii penale; pentru că textul de lege nu distinge, nici noi nu o
putem face (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), ceea ce înseamnă că
art. 1365 Cod civil se referă atât la normele de drept material penal, cât și la cele de
drept procesual penal. Ce presupune aceasta? Că instanța civilă sesizată cu soluționarea
unei cereri în despăgubire pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, chiar dacă
aceasta este, concomitent, și infracțiune, va judeca în concret asupra noțiunilor de
„prejudiciu” și de „vinovăție” utilizând în exclusivitate principiile și regulile din materia
răspunderii civile delictuale, fără a se raporta câtuși de puțin la cele din materia penală.
Astfel, pentru categoria juridică a „vinovăției”, va aplica dispozițiile art. 1357 alin. 2,
respectiv ale art. 1358 Cod civil, iar pentru cea a „prejudiciului”, cele ale art. 1381 –
1393 din același act normativ, toate, dispoziții cu caracter general în materie, cu rol de
drept comun în întreaga materie a răspunderii civile delictuale.
În al doilea rând, în privința efectelor hotărârii penale definitive, trebuie distins
după cum aceasta este una de condamnare ori una de achitare a inculpatului sau de
încetare a procesului penal.
Hotărârea definitivă de condamnare pronunțată de către instanța de drept penal
are, în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă în despăgubire, autoritate de lucru
judecat (atât sub forma pozitivă a acesteia, cât și sub aceea negativă) cu privire la
existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o (art. 28 alin. 1, teza I din noul C.pr.pen.).
Pe cale de consecință, instanța civilă mai poate judeca neîngrădit cu privire la două
aspecte: i) existența și forma vinovăției și ii) existența și întinderea prejudiciului, însă
numai în limitele impuse de dispozițiile alin. 5 și 6 ale art. 27 din noul C.pr.pen.
Hotărârea penală definitivă de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului
penal nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile în ceea ce privește
existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, așa cum statuează
dispozițiile art. 1365 Cod civil, precitate, ceea ce înseamnă că, relativ la aceste aspecte,
instanța civilă poate aprecia neîngrădit. De altfel, în quasitotalitatea situațiilor în care
instanța penală poate pronunța achitarea inculpatului sau dispune încetarea procesului
penal (art. 16 alin. 1, lit. b, e, f, g, i, j, precum și art. 486 alin. 2 din noul C.pr.pen.),
aceasta, conform art. 25 alin. 5 din noul C.pr.pen., lasă acțiunea civilă nesoluționată,
rămânând astfel instanței civile, în integralitate, rezolvarea acestei probleme.
În ceea ce privește efectele hotărârii definitive a instanței civile prin care a fost
soluționată acțiunea civilă, art. 28 alin. 2 din noul C.pr.pen. statuează că această hotărâre
nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa
faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Aceasta înseamnă că
instanța penală nu este legată de dispozițiile instanței civile privind aceste trei condiții
ale răspunderii penale, putând judeca neîngrădită în acest sens. Intepretând per a
contrario textul alin. 2 al art. 28 din noul C.pr.pen., concluzionăm că hotărârea civilă
definitivă prin care a fost soluționată cererea în repararea prejudiciului a victimei ori,
după caz, a unei alte persoane îndreptățite la despăgubire are autoritate de lucru judecat
în fața instanței penale în ceea ce privește existența prejudiciului, a cuantumului acestuia
și a modalității de reparare. Acest lucru rămâne așadar apanajul exclusiv al instanței
civile, mai puțin în singurul caz în care victima sau, după caz, persoana îndreptățită la
despăgubire nu a formulat o acțiune în repararea prejudiciului în fața instanței civile.
FUNDAMENTAREA RĂSPUNDERII CIVILE
• Explicarea problemei
A căuta fundamentul răspunderii civile presupune a răspunde la următoarea
întrebare: „Ce motiv permite reținerea răspunderii unui individ față de altul?”.
Astfel, pot fi semnalate trei mari teorii: teoria răspunderii subiective, teoria
răspunderii obiective și teoriile mixte (eclectice), care încearcă fundamentarea
răspunderii pe un temei mixt.
Toate acestea sunt susceptibile a întemeia diferitele cazuri de răspundere civilă
delictuală reglementate în Codul civil actual, în cuprinsul Capitolului al IV – lea,
„Răspunderea civilă”, al Titlului al II – lea, „Izvoarele obligațiilor”, al Cărții a V – a,
„Despre obligații”.
• Teoria răspunderii subiective
În prezența unui prejudiciu, pentru a obține repararea acestuia, nu este suficient
ca victima să dovedească existența relației de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul
prejudiciabil; ea trebuie, de asemenea, să stabilească raportul de cauzalitate dintre
voința autorului faptei și prejudiciul apărut; cu alte cuvinte, adaptarea acestei voințe la
rezultatul păgubitor. Deci, numai dacă se va demonstra că această voință este culpabilă,
fie pentru că a fost dirijată înspre obținerea acestor consecințe, fie pentru că, indiferent
de motiv, a condus la același rezultat prejudiciabil, actantul dând dovadă de lipsa
precauției și a prudenței pe care putea și trebuia să le aibă, agentul care personifică
această voință este răspunzător de comportamentul său inadecvat.
Aceasta este fapta ilicită culpabilă, fundamentul răspunderii civile subiective,
pentru că izvorul său este căutat și localizat în voința unui individ, subiect gânditor și
observator, care are deplina conștiință a faptelor sale antisociale și a urmărilor negative
ale acestora.
Dacă prejudiciul experimentat de către victimă nu poate fi atașat unei fapte
culpabile, ci doar unui concurs fortuit de împrejurări, vom spune că acesta este urmarea
unui caz fortuit sau a forței majore, situație în care repararea sa va rămâne în sarcina
victimei. Dacă, dimpotrivă, printre evenimentele care au concurat la producerea
prejudiciului, unul dintre acestea se datorează unei fapte culpabile a unei persoane,
atunci acea persoană va fi răspunzătoare în măsura participării sale directe la apariția
pagubei.
Textele Codului civil invocă cu claritate aceasta: art. 1357 alin. 1 obligă pe acela
din a cărui vinovăție s-a cauzat un prejudiciu, la repararea acestuia.
Victima prejudiciului este ținută, în acest caz, să dovedească: existența unei fapte
ilicite, bineînțeles, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre acestea două – toate
de până acum, elemente obiective - și, nu în ultimul rând, vinovăția făptuitorului –
elementul subiectiv, cel care leagă indisolubil persoana de fapta sa și de consecințele
acesteia.
În această teorie, răspunderea civilă apare ca o sancțiune specifică dreptului civil,
cu caracter reparator, aplicabilă numai în cazul săvârșirii de fapte ilicite prejudiciabile
săvârșite cu vinovăție. Din acest motiv, pentru a putea fi antrenată, trebuie să se
fundamenteze pe vinovăția făptuitorului, căci numai cel culpabil poate fi chemat să
răspundă. Așadar, răspunderea este condiționată de atitudinea făptuitorului sau a
persoanei răspunzătoare civilmente față de fapta prejudiciabilă și de consecințele
acesteia.
• Teoria răspunderii obiective
Teoria care a zdruncinat complet eșafodajul răspunderii subiective a fost cea a
riscului, inițiată de către doctrina germană, bazată pe o diviziune a faptelor oamenilor,
în fapte periculoase, creatoare de risc, pentru care răspunderea se antrenează fără culpă,
pe temei obiectiv (cum ar fi: supravegherea animalelor, întrebuințarea unor mașini etc.)
și fapte obișnuite, care nu implică riscuri, pentru ale căror consecințe dăunătoare se
răspunde pe ideea de culpă.
Literatura juridică franceză, pornind de la ideea că răspunderea civilă nu este o
sancțiune, ea reprezentând, de facto, o reparație care are ca finalitate repunerea victimei
în situația în care s-ar fi aflat dacă nu se săvârșea fapta ilicită, a concluzionat că singura
necesitate o constituie repararea prejudiciului, neinteresând vinovăția persoanei
răspunzătoare. În acest fel, răspunderea nu mai este subiectivă, întemeiată pe aprecierea
conduitei autorului prejudiciului, ci obiectivă, fundamentată pe faptul material al
cauzalității: este răspunzător acela care, prin fapta sa, a cauzat prejudiciul. Aceasta,
deoarece, este just ca cel ce beneficiază de consecințele profitabile ale unei activități,
de beneficiile acesteia, să suporte și consecințele dăunătoare ale acestei activități, în
măsura în care aceasta este una prejudiciabilă. Acela care încasează profitul, trebuie să
suporte și riscul. Ubi emolumentum, ibi onus. Aceasta este teoria riscului profit.
Aplicabilitatea sa restrânsă însă doar la activitățile lucrative, determinând condiționarea
antrenării răspunderii persoanei responsabile civilmente de caracterul profitabil sau nu
al activității sale, a creat necesitatea modificării acestei teorii prin lărgirea sferei sale de
activitate.
În acest fel a apărut teoria riscului creat, o altă formă a teoriei riscului, care
afirmă că termenul „profit”, ce reprezintă contrapartida sarcinii reparației pagubei
create, trebuie înțeles în sensul său cel mai larg. Astfel, orice profit, atât pecuniar, cât și
moral justifică obligația de reparare a prejudiciului creat prin activitatea profitabilă. Un
automobilist, de exemplu, fie că desfășoară o activitate lucrativă, efectuând, contracost,
transporturi, fie că se plimbă cu mașina pentru simpla sa plăcere, obține din această
activitate un profit, în primul caz, pecuniar, iar în cel de-al doilea, moral. Este just, din
acest motiv a-i incumba obligația de reparare a prejudiciului creat prin activitatea sa.
O variantă a acestei concepții o reprezintă aceea a teoriei riscului de activitate,
potrivit căreia acolo unde există autoritatea se află și riscul reparării pagubelor create
prin activitatea celor subordonați.
Răspunderea fondată pe ideea de risc este o răspundere obiectivă, cauzală: ea are
la bază raportul de cauzalitate obiectiv, care leagă prejudiciul de cel care l-a produs,
prin intermediul faptei ilicite.
În ipotezele caracterizate prin existența unor raporturi de autoritate, în cadrul
cărora cei care încredințează funcții altora au dreptul de a le da ordine, dispoziții,
îndrumări celor care desfășoară respectiva activitate, persoanele care exercită
autoritatea răspund pentru prejudiciile cauzate prin activitatea altora, activitate pe care
o organizează și o conduc. În această concepție, răspunderea apare ca un revers al
autorității: cine are autoritate, are răspundere. Raportul de autoritate – subordonare nu
este altceva decât o relație socială specială existentă între făptuitor și persoana
responsabilă, cu un conținut strict juridic, fără nici o conotație economică ori de ierarhie
socială; este, de fapt, un raport juridic. Existența acestui raport juridic între făptuitor și
persoana răspunzătoare explică posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale ale
acesteia din urmă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită a primului. Riscul nu
reprezintă, în această variantă, altceva decât contrapartida autorității pe care cel obligat
la supraveghere o exercită asupra autorului nemijlocit al faptei ilicite păgubitoare. Este
vorba așadar despre riscul de autoritate, ca formă a garanției pe care supraveghetorul o
oferă societății în privința comportamentului adecvat al celui supravegheat, în cadrul
acesteia. Cel ținut la supraveghere garantează suportarea riscului autorității exercitate
asupra prepusului, a minorului sau a bolnavului psihic pus sub interdicție etc.
• Teoriile mixte (eclectice)
Susținătorii acestei noi concepții au văzut în teoria riscului, pe care au respins-o
în totalitate, una materialistă și prea puțin umană; ea se reduce la constatarea existenței
prejudiciului și la descoperirea celui care l-a cauzat; este necesar însă ca Dreptul să
salveze valorile morale și spirituale; nu se poate limita, astfel, la a constata doar
prejudiciul și cauza acestuia, ci trebuie să aprecieze conduite, să elaboreze judecăți de
valoare.
Mergând pe această idee, teoreticienii au definit vinovăția care stă la baza
răspunderii civile nu neapărat ca pe o culpă morală, cu alte cuvinte o atitudine care
reflectă intenția, neglijența sau imprudența făptuitorului. Constituie o faptă culpabilă
orice comportament al autorului prejudiciului care nu ar aparține unui om normal,
avizat. Aceasta este o „culpă socială”, iar nu una „morală”, o „culpă in abstracto”, „o
culpă obiectivă” sau o „culpă fără culpabilitate”.
Acestei teorii îi este imputabilă deformarea sensului propriu al cuvântului
„culpă”, căruia i se atribuie o conotație total diferită de cea obișnuită. Două critici au
fost formulate împotriva acestei concepții:
- în primul rând, ea se găsește în contradicție cu ea înseși; respingând teoria
riscului în numele moralei, considerând-o materialistă, și admițând, pe de altă parte, că
vinovăția civilă este distinctă de cea morală, constituie două idei ireconciliabile;
- consecințele unei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție (intenționate, din
imprudență sau din neglijență) nu sunt aceleași cu ale faptelor moralmente ireproșabile
pe care le desemnează; vinovăția, în sensul propriu al cuvântului, are, în legislație și în
jurisprudență, consecințe care nu pot fi atașate conceptului de „culpă civilă fără conținut
moral” sau „culpă socială”.
• Teoria garanției
În fața acestui impas, a fost propusă o nouă teorie, aceea a garanției, pe care să
se fundamenteze, în anumite cazuri, antrenarea răspunderii civile.
Privind lucrurile din perspectiva victimei care, în urma săvârșirii faptei ilicite,
încearcă un prejudiciu, deci o atingere a drepturilor sale care ar trebui garantate de către
legiuitor, aceasta ar fi îndreptățită la o reparație, care nu ar reprezenta altceva decât
sancțiunea aplicată făptuitorului de către legiuitorul garant în scopul protejării
drepturilor subiective încălcate prin fapta ilicită. Eminentul jurist susține, în sprijinul
teoriei sale, că prejudiciile se divid în două categorii: prejudicii corporale și materiale;
prejudicii economice și morale.
Repararea daunelor corporale și materiale este garantată obiectiv, fără să fie
necesară dovada culpei făptuitorului.
Repararea daunelor economice și morale nu este garantată obiectiv, ele putând fi
cauzate prin exercițiul normal al unor drepturi, motiv pentru care, pentru angajarea
răspunderii civile trebuie să fie făcută proba culpei autorului lor.
Această deosebire de tratament apare din diferența între modurile în care, în
cadrul acestei concepții, sunt protejate, pe de o parte, dreptul la viață, integritate
corporală și la integritatea materială a bunurilor, iar, pe de altă parte, dreptul la onoare,
la critică, la concurență etc.
Din acest motiv, toți cei care încalcă dreptul la securitatea corporală a victimei,
precum și la integritatea bunurilor sale materiale, cauzând în acest fel prejudicii, au
obligația de a le repara în temeiul ideii de garanție obiectivă.
În celelalte cazuri, pentru antrenarea răspunderii este necesară dovada culpei
făptuitorului, în aceste situații garanția fiind una subiectivă, culpa rămânând o condiție
necesară și intrinsecă pentru angajarea ei.
Cu toate că scopul principal al construcției ideii de garanție a fost acela de a
înlătura „unele neajunsuri ale teoriei răspunderii obiective și ale teoriei răspunderii
subiective, justificând, totodată, în anumit fel, coexistența celor două temeiuri ale
instituției”, nici această teorie nu și-a găsit rezonanță în rândul majorității doctrinarilor.
• Fundamentul răspunderii civile în dreptul român actual
Mergând pe linia înaintașilor francezi, o perioadă lungă de timp, doctrina
autohtonă, dar și practica judiciară au susținut ideea de culpă ca unic fundament al
răspunderii civile.
La 1921 s-a avansat ideea că, în situațiile de răspundere pentru fapta altuia,
pentru lucruri, animale și ruina edificiului, aceasta derivă din „noțiunea mai largă de
garanție”.
În perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale, ideea de risc a prins puțin
teren în fundamentarea răspunderii pentru lucruri și animale.
Începând cu anii 1960, jurisprudența din țara noastră a admis existența unor
cazuri de răspundere obiectivă în ipoteza răspunderii pentru lucruri, a răspunderii
comitenților pentru faptele prepușilor lor.
În dreptul civil autohton contemporan, în principiu, răspunderea civilă – în
special aceea pentru fapta proprie - se întemeiază pe ideea de vinovăție.
Cu caracter derogator de la această regulă, fundamentarea obiectivă pe ideea de
garanție a răspunderii în cazul celor care răspund pentru fapta minorului ori pentru cea
a interzisului judecătoresc, în cel al răspunderii comitentului pentru faptele prepusului,
al răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, de animale și de ruina
edificiului, pentru prejudiciile cauzate de aeronave, de accidente nucleare, pentru
prejudiciile cauzate printr-un act ilegal al unei autorități publice, prin erori judiciare, de
către produsele cu defecte, pentru prejudiciile ecologice și nu numai a fost admisă, în
prezent, fără rezerve, atât de doctrină, cât și de practica judecătorească.
Ideea de garanție însă în dreptul nostru a avut și are un înțeles diferit.
În ipoteza răspunderii civile indirecte, pentru fapta altuia, s-a considerat că
garanția se aseamănă cu fidejusiunea, fără a fi identice: ori de câte ori o persoană este
răspunzătoare pentru fapta ilicită prejudiciabilă săvârșită de o alta, răspunderea primeia
se adaugă celei de a doua, în temeiul legii, jucând rolul unei veritabile garanții de
solvabilitate pentru victimă. Actualmente, teoria garanției obiective, rămânând să
fundamenteze răspunderea indirectă, pentru fapta altuia, este conjugată cu ideea riscului
de autoritate ori cu aceea a riscului de activitate, la care se poate adăuga și ideea de
echitate.
În celelalte cazuri, ideea se prezintă ca o garanție a comportamentului lucrului,
al animalului sau al edificiului, fiind vorba despre o răspundere directă a păzitorului
juridic sau a proprietarului acestuia. În aceste situații, garanția nu se adaugă la
răspunderea altei persoane, ci ea explică declanșarea și mecanismul răspunderii proprii.
REGLEMENTAREA ŞI FELURILE RĂSPUNDERII CIVILE
DELICTUALE
• Reglementare
Așa cum am învederat deja, Codul civil, deși nu cuprinde un text care să
definească răspunderea civilă în general, tratează despre aceasta în Cartea a V – a,
intitulată „Despre obligații”, în cadrul Titlului al II – lea, „Izvoarele obligațiilor”,
Capitolul al IV – lea, „Răspunderea civilă”. Capitolul în discuție cuprinde șase secțiuni.
Prima dintre acestea înfățișează principiul răspunderii civile delictuale (art.
1349) pentru prejudiciile cauzate de nerespectarea regulilor de conduită impuse de lege
sau de obiceiul locului ori de atingerea drepturilor sau a intereselor legitime ale altor
persoane, prin fapta proprie, dar și, în cazurile anume prevăzute de lege, prin fapta
altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza noastră, precum și de ruina edificiului.
Secțiunea a II –a (art. 1351 – 1356) reglementează cauzele exoneratoare de
răspundere în general, făcând vorbire, în acest sens, despre: forța majoră, cazul fortuit,
fapta victimei și fapta terțului, exercițiul normal al unui drept, alte cauze de exonerare;
tot în cadrul acestei secțiuni se statuează asupra convențiilor privind răspunderea, a
clauzelor valabile de limitare ori de înlăturare a acesteia, a forței juridice, în același
sens, a anunțurilor făcute de către unele persoane.
În cadrul secțiunii a treia (art. 1357 - 1371 Cod civil) este reglementată
răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.
În cuprinsul celei de-a patra și celei de-a cincea secțiuni (art. 1372 – 1380) este
instituită, răspunderea pentru fapta altuia, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
lucruri în general, răspunderea pentru ruina edificiului și răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de animale.
Textele art. 1381 - 1393 Cod civil, așezate în cea de-a șasea secțiune, tratează
despre repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale.
Desigur, în legi speciale sunt truvabile texte care reglementează în această
materie (de exemplu, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Codul de
procedură civilă, Legea nr. 265/2006 privind protecția mediului, Legea nr. 240/2004
privind răspunderea producătorilor pentru prejudiciile cauzate de produse cu defecte,
Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daunele nucleare, Legea nr.
95/2006, Titlul al XV - lea privind răspunderea personalului medical pentru prejudiciile
cauzate pacienților, Codul de procedură penală ș.a.).
• Noțiunea de răspundere civilă delictuală
Răspunderea civilă delictuală este o specie a genului răspunderii civile.
Raportul juridic civil obligațional de răspundere delictuală va lua naștere ori de
câte ori, printr-o acțiune sau printr-o omisiune, s-a adus atingere unui drept subiectiv
sau unui interes legitim al unei persoane, cauzându-i-se, în acest fel, un prejudiciu.
Codul civil nu definește răspunderea civilă delictuală; din acest motiv, meritul
unei definiții a răspunderii civile delictuale trebuie recunoscut doctrinei și, deopotrivă,
jurisprudenței în materie.
Având în vedere principalele trăsături caracteristice ale răspunderii civile
delictuale, doctrina noastră juridică a definit-o ca fiind: acea formă a răspunderii civile
care constă într-un raport de obligații în temeiul căreia o persoană este îndatorată să
repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege,
prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
Instituția răspunderii civile delictuale reprezintă anasamblul normelor juridice
care guvernează nașterea, dinamica și stingerea raportului juridic civil obligațional ce
are ca izvor fapta ilicită extracontractuală, comisivă sau omisivă.
Prin interpretarea acestui text normativ, răspunderea civilă delictuală poate fi
definită ca fiind „îndatorirea oricărei persoane de a repara integral toate prejudiciile
cauzate altuia prin încălcarea obligației de a respecta regulile de conduită pe care
legea sau obiceiul locului le impune și de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor
legitime ale altora”.
• Felurile răspunderii civile delictuale
Felurile răspunderii civile delictuale în doctrina juridică tradițională
Din analiza textelor legale care reglementează instituția juridică a răspunderii
civile delictuale, literatura juridică autohtonă a concluzionat în privința existenței a trei
feluri de răspundere civilă delictuală: răspundere pentru fapta proprie, răspundere
indirectă sau pentru fapta altei persoane, răspundere pentru prejudiciile cauzate de
lucruri, de animale sau de ruina edificiului.
Codul civil reglementează instituția răspunderii civile directe sau pentru fapta
proprie, în cuprinsul art. 1349, fixând ideea că orice persoană care a avut discernământ
în momentul săvârșirii unei fapte ilicite prejudiciabile este îndatorată la repararea
tuturor prejudiciilor astfel cauzate, fiind obligată să le acopere integral.
Doar cu caracter de excepție, „în cazurile anume prevăzute de lege”, textul alin.
3 al art. 1349 stabilește că o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta
altuia ...
Așadar, linia urmată este aceeași cu cea a Codului civil de la 1864: regula în
materie o constituie răspunderea directă, pentru fapta proprie, iar excepțiile sunt expres
prevăzute de lege.
Răspunderea indirectă sau pentru fapta altei persoane are un caracter derogator
de la regula răspunderii directe, pentru fapta proprie, acoperind situații de excepție,
menite să suplinească insuficiența principiului, mai ales în situațiile în care autorul
faptei este insolvabil sau lipsit de discernământ, victima fiind, în acest fel, amenințată
în sensul de a nu i se repara prejudiciul suferit. Tocmai în scopul protejării ei împotriva
insolvabilității autorului prejudiciului ori a nerăspunderii acestuia, artizanii Codului
civil au gândit, în unele cazuri, în considerarea unei relații speciale existente între
făptuitor și persoana responsabilă civilmente, o răspundere complementară, indirectă, a
acesteia din urmă.
Sunt reglementate două cazuri de răspundere civilă delictuală indirectă sau
pentru fapta altuia, în cuprinsul secțiunii a 4 – a din cadrul Capitolului al IV – lea, Tiltul
al II – lea, Cartea a V – a a Codului civil, care se intitulează „Răspunderea pentru fapta
altuia”.
În cadrul acestei secțiuni sunt tratate cazurile de răspundere:
- pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție (art. 1372) și
- a comitenților pentru prepuși (art. 1373).
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, de animale și de ruina
edificiului are rolul de a completa, asemenea răspunderii indirecte, pentru fapta altuia,
câmpul de acțiune al răspunderii civile delictuale directe, pentru fapta proprie, acordând
victimelor prejudiciilor cauzate de „comportamentul” lucrurilor, al animalelor ce le
avem sub pază sau de ruina edificiilor pe care le avem în proprietate șansa restabilirii
situației anterioare, prin repararea daunelor astfel suferite. Este vorba, în toate aceste
cazuri, de o răspundere directă, însă nu pentru fapta proprie, ci în calitatea de păzitor
juridic al lucrului sau al animalului de care ne servim în activitatea noastră ori în
calitatea de proprietar al edificiului a cărui ruină a generat paguba.
Codul civil tratează, cu caracter de excepție – ”în cazurile anume prevăzute de
lege” – răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ori de animalele aflate sub
paza juridică a unei persoane, precum și de ruina edificiului, statuând-o, la nivel general,
în cuprinsul art. 1349 alin. 3 teza a II – a.
Secțiunea a 5 – a din cadrul Capitolului al IV – lea, Tiltul al II – lea, Cartea a V
– a se intitulează „Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri”, în
cuprinsul acesteia fiind reglementate:
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1375);
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1376);
- răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1378).
Cu caracter de noutate față de Codul civil de la 1864, actuala reglementare se
preocupă de un nou caz de răspundere: este vorba despre răspunderea unei persoane
care ocupă un imobil, chiar fără nici un titlu, pentru prejudiciul cauzat prin căderea
sau aruncarea din imobil a unui lucru, menită să faciliteze situația victimei care,
aflându-se în fața unui astfel de prejudiciu, nu poate antrena răspunderea pentru lucruri,
condițiile acesteia neputând fi întrunite (art. 1379); în măsura în care însă sunt
îndeplinite și condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un
drept de opțiune în vederea reparării prejudiciului: de a marșa pe acest text de lege –
”alte cazuri de răspundere”, art. 1379 – sau de a se prevala de textul art. 1376, în funcție
de interesul său; art. 1379 alin. 2 acordă victimei acest drept de opțiune.
Felurile răspunderii civile delictuale după criteriul fundamentului său
Așa cum am constatat deja, în funcție de fundamentul său, răspunderea civilă
delictuală este, în dreptul civil român, de două feluri: subiectivă, întemeiată pe ideea de
vinovăție și obiectivă, având la bază o altă justificare decât culpa persoanei responsabile
civilmente.
Răspunderea civilă delictuală subiectivă are ca fundament ideea de vinovăție,
dovedită sau prezumată legal, având ca domeniu de aplicare exclusiv răspunderea
pentru fapta proprie a persoanei fizice (art. 1357 Cod civil).
Răspunderea civilă delictuală obiectivă are la bază ideea de garanție, sub
diferitele sale forme, având ca domeniu de aplicare:
- răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție
judecătorească (art. 1372 Cod civil)
- răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor (art. 1373
Cod civil);
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1376 Cod civil);
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1375 Cod civil);
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului (art. 1378 Cod
civil);
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative ilegale (Legea
nr. 554/2004 – a contenciosului administrativ);
- răspunderea Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare (Legea nr.
303/2004 și art. 538 – 542 din noul Cod de procedură penală;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor (Legea nr.
204/2004);
- răspunderea pentru prejudiciile sau daunele ecologice (Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului);
- răspunderea pentru daunele nucleare (Legea nr. 703/2001).
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ A PERSOANEI FIZICE
PENTRU FAPTA PROPRIE
• Noțiunea de răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie constituie, așa cum am
decelat deja, principiul în materie.
Regula juridică consacrată în litera art. 1357 Cod civil traduce și sancționează
obligația morală de a nu vătăma pe altul, constituind cel mai bun instrument al politicii
de prevenire a unui prejudiciu, căci orice om este chemat să acționeze cu maximă
diligență pentru a nu fi obligat la repararea prejudiciului creat altuia.
Răspunderea pentru fapta proprie apare astfel ca fiind aceea care sancționează
fapta ilicită prejudiciabilă săvârșită de către o persoană. Principiul este expus de textul
art. 1357 alin. 1 Cod civil în felul următor: ”cel care cauzează altuia un prejudiciu printro
faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să-l repare”.
Răspunderea pentru fapta proprie este o răspundere directă și apare ca o specie
a răspunderii civile delictuale; această formă de răspundere implică obligarea la
repararea prejudiciului a însăși persoanei care a săvârșit fapta păgubitoare; ea constituie
domeniul principal al răspunderii fundamentate pe vinovăția făptuitorului.
• Condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie. Enunțare
Textul art. 1357 Cod civil dispune: ”Cel care cauzează altuia un prejudiciu printro faptă ilicită,
săvârșită cu vinovăție, este obligat să-l repare”. Cu alte cuvinte,
răspunderea civilă, sub forma obligației de a repara un prejudiciu, este atrasă de o faptă
ilicită, existența prejudiciului produs unei alte persoane – „...altuia un prejudiciu...”,
raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu –„...faptă...care cauzează
altuia un prejudiciu” și vinovăția făptuitorului – „... săvârșită cu vinovăție ...”.
Acestea sunt cele patru condiții necesare și suficiente pentru antrenarea
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Există însă opinii în literatura de specialitate care, printre condițiile esențiale ale
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, menționează și capacitatea delictuală.
Ne alăturăm opiniilor care nu rețin capacitatea delictuală ca o condiție distinctă,
esențială a răspunderii pentru fapta proprie, ea constituind, de fapt, doar un element al
vinovăției autorului faptei ilicite prejudiciabile.
Făcând dovada tuturor celor patru condiții enumerate – fapta ilicită, prejudiciul,
raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei –
victima, căruia, în calitatea sa de reclamant, îi incumbă această obligație, în temeiul art.
249 Cod de procedură civilă, va putea antrena răspunderea făptuitorului pentru fapta sa
prejudiciabilă, urmând a-și recupera în integralitate și, pe cât posibil, în natură,
prejudiciul suferit.
Dovada oricărei condiții se poate face cu orice mijloc de probă.
• Fapta ilicită
În sensul cel mai larg, conduita ilicită poate fi definită ca fiind împrejurarea ce
determină naşterea raportului juridic de aplicare a sancţiunii, adică a raportului de
constrângere.
Aşadar, conduita ilicită este, de facto, un fapt juridic ilicit, care contravine
ordinii de drept.
Din punct de vedere material, realizarea conduitei ilicite se poate înfăptui fie prin
comiterea unui fapt prohibit, deci printr-o acţiune, fie prin omiterea săvârşirii unui fapt
prescris ca obligatoriu de lege, adică printr-o inacţiune.
Acţiunea constituie modalitatea cea mai frecventă de realizare a conduitei ilicite
de toate genurile, „este o activitate pozitivă prin care se face ceva, se execută ceva”.
Această activitate trebuie să fie conştientă şi să lezeze drepturi legal recunoscute,
interese legitime ori să nesocotească obligaţii juridic impuse.
Inacţiunea constă într-un fapt negativ, într-o abţinere de la acţiune a unei
persoane obligate să îndeplinească anumite fapte pozitive, legalmente stabilite.
Coroborând dispozițiile textului legal sus-citat cu cele ale art. 1349 alin. 1 din
noul Cod civil, conchidem că fapta ilicită, condiție a răspunderii civile delictuale pentru
fapta proprie, constă în încălcarea, prin acțiune ori prin inacțiune, a regulilor de
conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune, aducându-se atingere astfel
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Prin noua reglementare este instituită în sarcina oricărei persoane îndatorirea de
a respecta regulile de conduită impuse de lege sau prin obiceiul locului și de a nu aduce
atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Încălcarea acestei
îndatoriri echivalează cu săvârșirea unei fapte ilicite.
Alături de prevederile imperative ale legii, ale obiceiului locului, la care art. 1349
Cod civil face trimitere expresă, bunele moravuri trebuie să constituie ghidajul
întregului comportament al omului în cadrul societății. în literatura juridică, bunele
moravuri au fost definite ca fiind „totalitatea regulilor de bună-conduită în societate,
reguli care s-au conturat în conștiința majorității membrilor societății și a căror
respectare s-a impus ca obligatorie, printr-o experiență și practică îndelungată, în
vederea asigurării ordinii sociale și binelui comun , adică a apărării și realizării
intereselor generale ale unei societăți date”. Bunele moravuri reprezintă o sumă de
norme generale de conduită socială, care impun, în toate cazurile, un comportament
bazat pe prudență și diligență. Categoria juridică a bunelor moravuri se află într-o
continuă transformare; aceasta urmărește, în permanență, schimbările și evoluția
mentalității fiecărei societăți referitoare la ceea ce este fundamental și necesar a fi
respectat din punctul de vedere al moralei sociale. Tocmai de aceea, bunele moravuri
nu se constituie într-un cod de reguli imuabile, ci, mai degrabă, într-un set de norme
sociale valabile hic et nunc; în acest fel, judecătorul este solicitat să aprecieze in
concreto conformitatea unei anumite conduite a făptuitorului cu aceste reguli de
comportament general valabile și obligatorii.
Pentru prima oară în legislația civilă autohtonă legea conferă expressis verbis
protecție intereselor legitime ale unei persoane, pe lângă drepturile sale subiective.
Astfel, coroborând textele art. 1349, art. 1357 și art. 1359 din noul Cod civil, aflăm că
autorul unei fapte ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este
urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin
felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv.
Dispoziția art. 1359, intitulat marginal „Repararea prejudiciului constând în
vătămarea unui interes”, are valoarea unui principiu, cu aplicabilitate nu doar în materia
răspunderii civile pentru fapta proprie, ci și în celelalte ipoteze de răspundere, norma
instituind (dacă mai era necesar, având în vedere textul art. 1349 alin. 1 și 2), regula
răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin încălcarea intereselor legitime și serioase
ale unei persoane, ridicând în acest fel aceste interese la același rang cu drepturile
subiective civile.
Pentru a se întâmpla însă acest lucru, adică pentru a fi atrasă răspunderea civilă
pentru vătămarea unui interes al altei persoane, interesul trebuie să îndeplinească
cumulativ anumite condiții, expres stipulate în cuprinsul art. 1359.
Prima dintre acestea solicită ca interesul să fie legitim. Consultând Dicționarul
explicativ al limbii române, ediția 1998, aflăm că legitim, -ă (adj.) are semnificația de
a fi întemeiat pe lege, a fi justificat prin lege. Așadar, ori de câte ori un interes al unei
persoane este în concordanță cu litera legii, acesta este legitim. Desigur, legea este
privită aici în sens larg, înțelegându-se prin aceasta atât orice act normativ, cât și regulile
de conduită fixate de bunele moravuri, dar și de obiceiul locului, pe care artizanii noului
Cod civil îl așează pe același palier cu legea. Un interes care contravine legii în sens
larg este, prin urmare, nelegitim.
A doua condiție a interesului privește seriozitatea acestuia. Din perspectivă
semantică, „seriozitatea” poate avea un dublu sens: unul cantitativ, caz în care condiția
solicită o anumită consistență a interesului încălcat, altfel spus o afectare semnificativă
a acestuia și nu una derizorie; unul calitativ, seriozitatea interesului presupunând o
evaluare a acestuia din perspectiva conformității sale cu exigențele morale și/sau legale,
calitate care i-ar conferi însă legitimitate. Având în vedere că pe această din urmă
însușire – legitimitatea – legislatorul a avut-o în vedere ca o condiție separată a
interesului, conchidem că seriozitatea acestuia vizează, de fapt, primul sens, cel
cantitativ, fiind necesară în acest fel o vătămare semnificativă a interesului în cauză.
A treia condiție reclamă interesului ca, prin felul în care se manifestă, să creeze
aparența unui drept subiectiv. Distincția dintre cele două concepte – cel al dreptului
subiectiv și cel al interesului legitim – a născut și suscită în continuare numeroase
discuții, atât doctrina, cât și jurisprudența dovedindu-se oscilante de-a lungul timpurilor.
Definiția dată dreptului subiectiv de Ihering, ca fiind un interes juridicește protejat, pare
să nu lase loc unei categorii intermediare de interese. Fie interesul este protejat juridic,
caz în care el este, de facto, un drept subiectiv, fie nu se bucură de protecție juridică,
situație în care el nu interesează dreptul. Totuși, între cele două concepte există o
categorie intermediară de interese, acelea care prin felul în care se manifestă, creează
aparența unui drept subiectiv. Distincția dintre interesul legitim și dreptul subiectiv este
tot mai acceptată de doctrină. Propunându-și a examina opozabilitatea interesului
legitim, autorul unui studiu de specialitate afirmă că „neprotejat prin dreptul subiectiv,
interesul legitim – tolerat de dreptul obiectiv – permite titularului său să procedeze în
fapt la orice acțiune care nu are caracter ilicit și care permite atingerea interesului”.
Doar răspunzând cumulativ tuturor celor trei exigențe mai sus analizate, interesul
vătămat poate constitui cauza angajării răspunderii civile pentru fapta proprie a
făptuitorului, născându-se obligația acestuia de a repara prejudiciul astfel creat.
Abuzul de drept reprezintă o problemă care, în literatura de specialitate din țara
noastră, dar și în practica judiciară, a suscitat discuții în sensul în care ar putea sau nu
să constituie izvor al raportului juridic civil obligațional de răspundere, atât timp cât,
este un truism că qui suo jure utitur neminem laedit, adică, „cel ce uzează de dreptul
său nu lezează pe nimeni”.
Analizând conținutul art. 15, care statuează principiul abuzului de drept, se
observă că noua reglementare civilă dă curs, pe de o parte, mai vechii tradiții autohtone
în materie, păstrând linia trasată deja atât de literatura de specialitate în domeniu, cât și
de jurisprudență, potrivit cărora, așa cum am învederat, criteriul abuzului de drept este
acela al scopului social: orice drept subiectiv trebuie exercitat cu bună-credință, potrivit
finalității pentru care a fost instituit și ocrotit legal, titularul acestuia respectând limitele
stabilite în acest sens prin lege lato sensu, iar, pe de altă parte, adoptă și concepția
subiectivă asupra abuzului de drept, privind astfel această instituție juridică dintr-o
îndoită perspectivă. Astfel, ori de câte ori exercitarea dreptului subiectiv este efectuată
cu rea-credință ori prin exces și lipsă de rezonabilitate, depășind limitele intrinseci ale
acelui drept, deturnându-l de la scopul pentru care acesta a fost recunoscut și protejat
prin lege, urmărind vătămarea sau păgubirea altei persoane, titularul acestuia săvârșește
un abuz de drept.
Textul art. 15 Cod civil nu definește abuzul de drept, așa cum indică denumirea
sa marginală, ci consacră un principiu al exercitării drepturilor civile, învederând că
încălcarea acestuia în exercitarea unui drept subiectiv constituie abuz de drept.
Interpretând dispoziția art. 15 din Codul civil, doctrina juridică a definit abuzul de drept
ca fiind „exercitarea unui drept subiectiv în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul sau
într-o manieră excesivă și nerezonabilă, contrară bunei-credințe”.
Coroborând aceste dispoziții legale, ale art. 15, cu cele ale art. 1353, mai sus
citate, rezidă că abuzul de drept devine izvor de obligații, constituindu-se în factorul
declanșator al raportului juridic civil de răspundere.
Această prevedere legală este în deplină concordanță cu aceea a art. 15 din
același act normativ, împreună cu care, coroborate fiind, dau dimensiunile reale ale
abuzului de drept.
Astfel, pentru a se discuta de un abuz de drept ca factor declanșator al raportului
juridic de răspundere civilă trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- să existe un drept subiectiv civil pe care titularul său să îl exercite;
- să se cauzeze un prejudiciu unei alte persoane;
- prejudiciul să fie urmarea exercitării dreptului subiectiv civil, cu alte cuvinte,
să existe un raport de cauzalitate între prejudiciu și exercitarea dreptului respectiv;
- exercitarea dreptului subiectiv civil să se fi făcut cu intenția de a cauza
respectivul prejudiciu ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe;
din formularea textului art. 15 Cod civil, la care cel al art. 1353 face trimitere, făcând
vorbire despre abuzul de drept, rezultă cu puterea evidenței că abuzul de drept nu
presupune neapărat intenția de a vătăma sau de a păgubi pe altul, adică reua-credință a
titularului dreptului subiectiv; într-adevăr, în cuprinsul textului legal analizat această
condiție de existență a abuzului de drept este stipulată alternativ (cu ajutorul conjuncției
disjunctive „ori”) cu aceea a exercitării dreptului subiectiv „într-un mod excesiv și
nerezonabil, contrar bunei-credințe”; așadar, pentru a fi în prezența unui abuz de drept
„este suficientă lipsa bunei-credințe, caracterizată prin aceea că, datorită neglijenței sau
nepăsării titularului dreptului subiectiv, exercitarea acestuia se face într-o manieră
excesivă și nerezonabilă, de natură să afecteze drepturile sau interesele legitime ale
altuia”; reaua-credință desemnează intenția sau culpa gravă, însă lipsa bunei-credințe
nu presupune, cu necesitate, existența relei-credințe, ci, pornind de la faptul că
bunacredință este caracterizată prin intenția dreaptă, prin diligența și prudența celui ce
exercită dreptul subiectiv, ori de câte ori conduita umană eșuează în a verifica aceste
exigențe, dă dovadă de ușurință ori de imprudență; de aceea, concluzionând, abuzul de
drept, în concepția redactorilor Codului civil, poate fi săvârșit atât cu intenție, cât și din
culpă.
În această a doua variantă a sa însă, criteriul subiectiv – care impune dovada
vinovăției titularului dreptului - este edulcorat de cel obiectiv, victima, pentru a proba
abuzul de drept, putând apela și la criteriul moral al bunei-credințe (respectiv la cel al
relei-credințe) și la criteriul economic al exercițiului excesiv și nerezonabil. Apreciem
că, vizavi de semantica părții a doua a art. 15 Cod civil impune o relație copulativă între
„în mod excesiv și nerezonabil” și „contrar bunei-credințe”, virgula existentă ținând
locul conjuncției copulative „și”.
În acest sens, în opinia noastră, chiar și în acest caz, dovada abuzului de drept va
implica, cu necesitate, și proba vinovăției titularului dreptului, bineînțeles, sub forma
culpei, nefiind suficient a se face dovada elementului obiectiv al nerezonabilității ori al
excesivității căci, pe de o parte, în ansamblul său, reglementarea abuzului de drept în
Codul civil ilustrează îmbrățișarea de către redactorii acestuia a teoriei eclectice (care
îmbină teoria subiectivă cu aceea obiectivă privind abuzul de drept) și, pe de altă parte,
a proba că exercițiul dreptului subiectiv s-a făcut „contrar bunei-credințe” echivalează
cu a dovedi lipsa de prudență și de diligență din partea titularului acelui drept în modul
de valorificare a acestuia. De aceea, primim cu rezerve opinia exprimată în literatura de
specialitate juridică potrivit căreia, în această a doua sa formă, răspunderea civilă
delictuală pentru abuzul de drept ar putea fi obiectivă, neinteresând, între elementele
acesteia, vinovăția făptuitorului.
Odată verificate cumulativ aceste patru condiții, titularul dreptului subiectiv civil
– făptuitorul abuzului de drept prejudiciabil - va fi obligat la repararea prejudiciului
creat, devenind subiect pasiv al raportului juridic de răspundere civilă delictuală pentru
fapta proprie.
Nu ne aflăm în prezența abuzului de drept, când titularul dreptului subiectiv l-a
exercitat cu bună-credință, rezonabil, în limitele intrinseci și extrinseci ale acestuia,
chiar în situația în care a fost lezat un drept subiectiv ori un interes legitim al altuia și i
s-a cauzat un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial.
Desigur, abuzul de drept poate fi săvârșit, ca orice altă faptă ilicită prejudiciabilă,
atât prin comisiune, cât și prin omisiune, în acest din urmă caz titularul dreptului
subiectiv civil rămânând cu intenție ori din culpă în pasivitate, cauzând, în acest fel, un
prejudiciu unei alte persoane.
Dovada abuzului de drept se poate face prin orice mijloc de probă, fiind o
chestiune de fapt.
Tragerea la răspundere a făptuitorului se va face în temeiul art. 15, coroborat cu
art. 1349, art. 1353 și art. 1357 din noul Cod civil.
Abuzul de drept nu trebuie confundat cu ipoteza lipsei dreptului. Astfel, pentru
a vorbi despre un abuz de drept, așa cum am învederat deja, prima condiție necesară,
dar nu și suficientă, este aceea a existenței unui drept subiectiv civil care, prin
exercitarea sa, să fie deturnat de la scopul pentru care a fost recunoscut și proteguit
legal. Absența sau lipsa dreptului subiectiv civil se caracterizează prin exercitarea de
către o persoană a unui drept al cărui titular nu este, ca de exemplu instalarea fără titlu
într-un apartament vacant, cauzând în acest fel prejudicii veritabilului titular al dreptului
subiectiv civil respectiv. Desigur, și într-o astfel de situație, făptuitorul va fi tras la
răspundere, fiind ținut a repara prejudiciul creat, însă temeiul tragerii sale la răspundere
va fi doar art. 1349 coroborat cu art. 1357 din noul Cod civil, victima neputându-și
sprijini acțiunea și pe dispozițiile art. 15, respectiv art. 1353 din același act normativ, în
speță nefiind vorba despre un abuz de drept, ci despre o absență a acestuia. Identică este
situația în care titularul unui drept subiectiv civil exercită prerogativele conferite de acel
drept în afara limitelor extrinseci ale acestuia. De exemplu, utilizarea de către un
comerciant a unei mărci în afara limitelor teritoriale pentru care i s-a acordat
permisiunea folosirii acesteia, violând în acest fel clauza de neconcurență din contractul
încheiat cu victima.
De asemenea, nu constituie abuz de drept încălcarea unor norme imperative cu
ocazia exercitării unui drept subiectiv și nici exercitarea anumitor drepturi cu scopul
fraudării legii sau a intereselor unei terțe persoane. Astfel, deși și în situația fraudei se
exercită un drept subiectiv, acesta nu se folosește abuziv, ci pentru a crea o aparență de
regularitate, ilicită fiind operațiunea juridică, finalitatea urmărită, adică eludarea legii.
• Prejudiciul
Dreptul la reparație este condiționat de existența prejudiciului: „orice prejudiciu
dă dreptul la reparație” – art. 1381 Cod civil.
Prejudiciul este nu numai condiția răspunderii, dar și măsura ei, autorul faptei
ilicite prejudiciabile răspunzând numai în limita pagubei cauzate .
În materie delictuală, condiția prejudiciului, ca element esențial al răspunderii
civile, este solicitată de textul art. 1349 și art. 1357 Cod civil, acesta fiind urmarea faptei
ilicite culpabile a celui chemat să-l repare.
Codul civil nu conține nici o definiție a prejudiciului, motiv pentru care a revenit,
de-a lungul timpului, doctrinei și jurisprudenței sarcina de a o contura.
Prejudiciul constituie o condiție sine qua non a antrenării răspunderii civile,
reprezentând rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al
încălcării drepturilor subiective și a intereselor legitime ale unei persoane .
Pentru ca existenţa prejudiciului să constituie așadar temei al naşterii raportului
juridic civil de răspundere civilă este necesar ca prejudiciul să fie consecinţa încălcării
unui drept subiectiv sau a unui interes legitim, așa cum, de altfel, solicită și art. 1349,
respectiv art. 1359 Cod civil.
Dacă ipoteza încălcării unui drept subiectiv nu ridică nici un semn de întrebare
cu privire la necesitatea reparării prejudiciului cauzat prin aceasta, nu la fel de clar stau
lucrurile în cazul în care prejudiciul apare ca urmare a încălcării unui interes legitim al
unei persoane, interes rezultat dintr-o situaţie de fapt şi care nu corespunde unui drept
subiectiv.
Practica judiciară a statuat în această problemă că autorul prejudiciului este
obligat să-l repare şi în unele situaţii când a fost cauzat unor persoane prin încălcarea
unui simplu interes care nu corespunde unui drept subiectiv.
La fel, literatura juridică este favorabilă acestei orientări. Se apreciază, în acest
sens, că atingerea unui simplu interes izvorât dintr-o situaţie de fapt dă dreptul la
repararea prejudiciului astfel cauzat dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii:
a) situaţia de fapt să fi avut caracter de stabilitate, “o permanenţă îndestulătoare
pentru a justifica presupunerea că ar fi continuat şi în viitor”, “o asemenea stabilitate şi
permanenţă încât să se poată deduce că cel ce presta întreţinerea (situaţia de fapt în speţă
– n.n.), în fapt, îşi asumase un adevărat angajament juridic în acest sens”; cu alte
cuvinte, așa cum solicită textul art. 1359 Cod civil, „prin felul în care se manifestă,
(interesul legitim – n.n.) creează aparența unui drept subiectiv;
b) să fie vorba despre vătămarea unui interes legitim, adică licit şi moral, în caz
contrar cel prejudiciat neavând dreptul la reparaţie.
c) acestor două condiții, textul art. 1359 Cod civil le adaugă seriozitatea
interesului lezat, condiție deja analizată în cadrul discuției noastre despre fapta ilicită.
Existenţa interesului vătămat şi caracterul său licit şi moral sunt împrejurări de
fapt, putând fi dovedite deci prin orice mijloace de probă. Acordarea şi întinderea
despăgubirilor se stabilesc de către instanţa de judecată cu aplicarea principiului
reparării integrale și, pe cât posibil, în natură a pagubei.
Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare este necesar a fi îndeplinite
patru condiţii: să fie cert, să fie direct, să nu fi fost reparat și să fie personal.
Un prejudiciu este cert când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi, totodată,
poate fi evaluat în prezent.
Certitudinea unui prejudiciu viitor se definește atât prin existența sa, cât și prin
posibilitatea de a-i fi determinată întinderea, cel puțin provizoriu.
Așadar, în lumina noii reglementări sunt reparabile prejudiciile actuale și cele
viitoare sub condiția certitudinii lor.
Sunt certe toate prejudiciile actuale şi cele viitoare şi sigure.
Prin prejudiciu actual se înţelege acela care s-a produs în totalitate până la data
când se cere repararea lui.
Prejudiciile viitoare şi sigure sunt acele prejudicii care, deşi nu s-au produs, este
sigur că se vor produce, putând fi evaluate în prezent, pe baza unor elemente suficiente.
Art. 1385 alin. 2 statuează în acest sens că „se vor putea acorda despăgubiri și pentru
un prejudiciu viitor, dacă producerea lui este neîndoielnică”.
Aşa, de exemplu, în situaţia în care victima unei fapte ilicite a rămas cu o
incapacitate de muncă permanentă, prejudiciul este cert, deşi o bună parte din el se va
produce în viitor. Despăgubirile acordate în astfel de situaţii trebuie să acopere nu numai
prejudiciul actual, constând, de exemplu, în efectuarea unor cheltuieli pentru îngrijirea
sănătăţii, dar şi pe cel viitor, constând, de pildă, în diminuarea veniturilor. Chiar dacă
acestea nu suferă nici o modificare, trebuie să se țină seama de diminuarea capacității
de muncă inerente vătămării suferite, de sporirea nevoilor de viață ale celui vătămat și
de efortul suplimentar depus de către acesta, așa cum, de altfel, statuează și art. 1387
Cod civil.
Prejudiciile viitoare şi eventuale, a căror producere în viitor este nesigură, sunt
lipsite de caracterul cert. Astfel de prejudicii nu sunt supuse reparării. Ele obligă la
reparare numai după ce s-au produs sau este sigur că se vor produce. Astfel, este un
simplu prejudiciu eventual cel invocat de părintele victimei, care la data decesului
acesteia, nu întrunea condiţiile pentru primirea unei pensii de întreţinere. Simpla
împrejurare invocată de părinte că, în viitor, ar fi posibil să se afle, din cauza vârstei, în
incapacitate de a munci, reprezintă o pură eventualitate, care nu poate justifica
acordarea actuală a despăgubirilor.
Nu este însă eventual prejudiciul încercat de copilul minor al cărui părinte a
decedat, chiar dacă, la data morţii, părintele nu presta efectiv întreţinerea copilului său,
deoarece acesta din urmă ar fi putut oricând obţine obligarea părintelui la plata unei
pensii de întreţinere.
Este vorba aici de prejudiciul constând în pierderea unei şanse, de dispariţia
sigură a unei eventualităţi favorabile.
În drept, „pierderea șansei” este, în general, prezentată, percepută, prin referirea
la latura sa pozitivă, care constă în pierderea unui câștig, a unui avantaj, așa cum
mărturisește jurisprudența în materie: „pierderea reparabilă a unei șanse o constituie
dispariția actuală și certă a unei eventualități, a unei posibilități favorabile”.
Dar, noțiunea în cauză nu este mai puțin susceptibilă de a fi cercetată și prin
prisma laturii sale negative, care se referă la pierderea șansei de a evita apariția unui
eveniment nefericit, a unei pagube; sub această formă, doctrina pierderii șansei
îndeplinește funcția preventivă a răspunderii civile, prin care se urmărește prevenirea
apariției unui prejudiciu: va fi angajată răspunderea (civilă) a aceluia care, prin fapta sa
(activă/inactivă), nu a împiedicat producerea unui prejudiciu, făcând ceva prin care a
înlăturat posibilitatea evitării acestuia sau, dimpotrivă, nefăcând ceva prin care ar fi
putut înlătura această posibilitate.
Legiuitorul nostru s-a oprit (în cuprinsul tezei I a alin. 4 al art. 1385 din Codul
civil) la cele două valențe summa divisio ale acestui tip de prejudiciu, cantonând sfera
reglementării la pierderea șansei de a obține un avantaj și a aceleia de a evita o pagubă,
pentru care despăgubirea va fi proporțională cu procentul în care acel avantaj s-ar fi
putut realiza (în primul caz) ori (în cel de-al doilea caz) cu procentul în care paguba
respectivă ar fi putut fi evitată.
Cea de-a doua teză a aceluiași text normativ indică modalitatea de stabilire a
despăgubirii, arătând că aceasta se face prin metoda calculului probabilităților,
„reparația fiind proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului”, ținându-se,
concomitent, cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.
Textul art. 1385 alin. 4 din noul Cod civil alocă prejudiciului sub forma pierderii
unei șanse un loc aparte, stabilindu-i un regim special în raport cu celelalte categorii
deja clasice ale prejudiciilor: cele certe, actuale și viitoare. A fost în acest mod
recunoscută necesitatea reparării și a unui astfel de prejudiciu, care poate fi actual, cât
și viitor, dar cert.
Pentru a fi indemnizabil un prejudiciu ce decurge din pierderea unei şanse, s-a
statuat că: trebuie probată existenţa acestuia şi a legăturii de cauzalitate cu fapta ilicită;
şansa pierdută trebuie să fie reală şi serioasă, iar nu ipotetică.
Din analiza acestor condiții impuse în materie de către soluțiile jurisprudențiale,
se desprind cu ușurință concluziile că prejudiciul manifestat sub forma pierderii unei
șanse este un prejudiciu real și cert, actual, dar succesiv sau continuu (adică, apărut la
momentul judecării cauzei, dar cu repercusiuni clare, repetate, în viitor sau având
caracter de continuitate) ori viitor (care încă nu s-a manifestat, dar, cu siguranță, se va
produce).
Șansa pierdută trebuie să fie reală și serioasă, doar o astfel de pierdere putând
anvizaja un prejudiciu cert, real, care să deschidă calea spre reparație.
De asemenea, prejudiciul sub forma pierderii unei șanse trebuie să se afle în
raport de cauzalitate cu fapta reproșată pârâtului, deci trebuie să fie direct, în caz contrar
pretenția reclamantului fiind respinsă.
Concluzionând asupra acestei noi forme de prejudiciu în legislația civilă
autohtonă, definim, alături de alți autori, inspirați dintr-o decizie de speță, pierderea
șansei ca fiind dispariția probabilității unui eveniment favorabil sau pierderea de către
o persoană a posibilității de a realiza un câștig ori, după caz, de a evita o pagubă, ceea
ce poate avea ca rezultat cauzarea unui prejudiciu pentru acea persoană ori o categorie
distinctă de prejudiciu reparabil prin angajarea răspunderii delictuale care privește
acele consecințe negative cauzate în mod direct prin săvârșirea unei fapte ilicite care
constau în ratarea posibilității reale și serioase privind producerea unui eveniment
favorabil pentru viața victimei care i-ar fi putut aduce împliniri în viața personală sau
în plan economic prin realizarea unor proiecte.
Doar prejudiciul direct trebuie reparat, căci el singur este legat prin legătura
de cauzalitate de fapta ilicită. Cu alte cuvinte, daunele-interese nu cuprind daunele
indirecte – acelea care nu se află în raport de cauzalitate cu faptul nerespectării
obligaţiei) şi nici daunele întâmplătoare (care nu sunt o consecinţă necesară a
nerespectării obligaţiei).
Noțiunea de prejudiciu direct nu se confundă cu noțiunea de prejudiciu cauzat în
mod direct.
Prejudiciul direct reprezintă dauna care este o consecință nemijlocită a faptei
ilicite păgubitoare, de care se conexează printr-un raport de cauzalitate.
Sfera prejudiciului direct cuprinde prejudiciul cauzat în cadrul unei legături
cauzale directe, cât și indirecte (prin ricoșeu, reflectare sau repercusiune – art. 1390,
1391 Cod civil).
Prejudiciul indirect apare când între el și neexecutarea obligațiilor nu există nici
un raport de cauzalitate.
Așadar, condiția analizată privește prejudiciul direct, apărut atât în cadrul unei
legături cauzale directe, cât și a uneia indirecte.
Cea de-a treia condiție pe care trebuie să o îndeplinească prejudiciul pentru a fi
reparabil este aceea de a fi personal, adică să fie suferit de persoana care solicită
repararea lui.
Calitate procesuală activă în cadrul acțiunii în repararea prejudiciului are doar
victima directă a faptei ilicite prejudiciabile sau o altă persoană îndreptățită la
despăgubire, fie că este succesoarea în drepturi a primeia, fie că este o victimă indirectă.
De asemenea, exigența caracterului personal al prejudiciului este verificată și în
cazurile în care, în cadrul aceleiași acțiuni în despăgubiri, se solicită repararea
prejudiciilor rezultate din încălcarea unor drepturi subiective ori ale unor interese care
aparțin unor întregi categorii de persoane (de exemplu, un grup de salariați, un grup de
coproprietari, membrii unei anumite profesii etc.). În astfel de cazuri este vorba despre
prejudiciile colective, acele prejudicii care sunt cauzate unui grup de persoane de către
unul și același eveniment. Prejudiciul colectiv trebuie distins de prejudiciul cauzat „în
masă”, care reprezintă efectul produs asupra unui număr mare de persoane sau de bunuri
al unui fapt ilicit păgubitor unic, care poate consta însă și într-un ansamblu de fapte
ilicite prejudiciabile care au o origine comună. Prejudiciul colectiv nu reprezintă
agregatul prejudiciilor individuale ale membrilor grupului respectiv. Acesta se situează
între prejudiciul individual, acela suferit de către membrii grupului, și prejudiciul social.
Este vorba așadar despre violarea unui drept subiectiv ori a unui interes comun fiecărui
membru al grupului, dar care transcende interesului individual al acestora.
În atare situații, fiecare dintre victimele prejudiciului colectiv are un drept
propriu la acțiune, putând solicita repararea prejudiciului pe care doar ea însăși l-a
suferit, însă avantajele unei acțiuni colective sunt incontestabile: ca reclamant poate sta
o singură persoană (fizică ori juridică – o asociație a profesioniștilor, a consumatorilor,
un sindicat etc.), seriozitatea prejudiciului a cărui reparare se reclamă este dincolo de
orice îndoială față de aceea a prejudiciului suferit în mod individual, de către fiecare
membru al grupului, printr-o singură acțiune în justiție se tranșează o problemă care ar
fi putut face obiectul unui număr mult mai mare de procese ș.a.
O a patra condiție necesar a fi îndeplinită pentru ca un prejudiciu să poate fi
reparat solicită, logic, ca acesta să nu fi fost reparat încă.
De regulă, cel ce trebuie să acopere prejudiciul este cel ce a săvârşit fapta ilicită.
În practică însă întâlnim frecvent situaţii când o altă persoană decât autorul
prejudiciului remite victimei sume de bani prin care s-a acoperit total sau parţial
dauna. Aceste sume se plătesc fie de către o persoană care nu are nici o obligaţie, fie de
una obligată la plată în temeiul altor raporturi juridice decât răspunderea civilă, de
exemplu, cele născute din asigurarea de răspundere civilă profesională a făptuitorului.
În toate aceste cazuri se aplică principiul potrivit căruia victima poate obţine o
singură reparaţie integrală a prejudiciului suferit; ea nu poate cumula două sau mai
multe despăgubiri pentru aceeaşi pagubă.
Prejudiciile sunt susceptibile de mai multe clasificări în funcţie de diferite
criterii.
Astfel, după natura intrinsecă a prejudiciilor, ele sunt patrimoniale (materiale)
şi nepatrimoniale (morale).
Prejudiciile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic, putând fi
evaluate pecuniar. Dintre acestea, pot fi enumerate: distrugerea, degradarea ori
sustragerea unui bun, vătămarea sănătății unei persoane urmată de diminuarea
permanentă sau pierderea definitivă a capacității de muncă și a câștigului astfel obținut
al victimei, pierderea, în tot sau în parte a unui drept patrimonial (exemplu: dreptul la
întreținere).
Prejudiciul patrimonial are trei fațete, putându-se face vorbire despre prejudiciul
patrimonial stricto sensu, care constă într-o pagubă provocată prin distrugerea sau
degradarea unui bun aparținând victimei, despre consecințele economice ale atingerilor
aduse integrității fizice ale persoanei [care cuprind atât prejudiciile suferite de către
chiar victima faptei ilicite (cum ar fi, de exemplu: cheltuielile necesare îngrijirilor
medicale, prejudicii care rezultă din asistarea unei terţe persoane, în caz de necesitate,
pierderea unui câştig sau a speranţei unui câştig datorată incapacităţii profesionale
temporare sau permanente, obligarea de a recurge la un personal salariat pentru a
executa sarcinile pe care victima le îndeplinea ea însăşi, cheltuielile pentru aparatură şi
locuinţă indispensabile unei vieţi normale a victimei cu handicap grav, cheltuielile
ocazionate cu soluţionarea procesului pentru acordarea de despăgubiri), cât și
prejudiciile suferite de victimele prin ricoșeu sau mediate (apropiaţii victimei, prin care
înţelegem: părinţii, fraţii, copiii, soţul, concubinul, prietenii intimi, pe de o parte, iar, pe
de altă parte, toţi cei care erau în relaţii de interes cu defunctul, de regulă, orice persoană
care dovedeşte că a suferit o daună personală, cu excepţia făptuitorului ce a cauzat
prejudiciul imediat), care cuprind toate prejudiciile materiale pe care însăși victima lear fi
putut suferi, în măsura în care acestea au fost suportate de către victimele mediate
din patrimoniul lor, precum și cheltuielile normale cu înmormântarea defunctului,
pierderea întreținerii prestate de către defunct] și despre dauna pecuniară (sau
prejudiciul economic pur), când nu este vorba despre o vătămare a unui lucru corporal
determinat, ci de o pagubă bănească urmare a neexecutării unei obligații, a executării
necorespunzătoare a acesteia sau a executării sale tardive.
Prejudiciile nepatrimoniale sau daunele morale nu pot fi evaluate în bani şi sunt
consecinţe ale atingerii sau încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale (cum ar fi:
decesul, durerile fizice sau psihice, atingerile provocate armoniei fizice și înfățișării
unei persoane, atingerile aduse onoarei, demnității, prestigiului sau reputației unei
persoane, dreptului la protecția vieții private, drepturilor nepatrimoniale de autor și de
inventator, restrângerea posibilităților ființei umane de a se bucura de satisfacțiile și
plăcerile vieții ș.a.).
În această categorie de prejudicii nepatrimoniale sunt cuprinse, fără excepție,
suferințele și durerile de natură fizică sau psihică, pe care le încearcă victima unui fapt
ilicit și culpabil, pe lângă pagubele de natură patrimonială ce pot fi cauzate pe această
cale. Aceste dureri fizice și psihice sunt cele mai frecvente și mai obișnuite, dar, în
același timp, și cele mai grave dintre urmările vătămătoare cauzate de atingerile și
lovirile corporale.
După cum un prejudiciu aduce atingere fiinţei umane înseşi sau, fizic, se
plasează în afara acesteia prejudiciile pot fi cauzate direct persoanei umane şi cauzate
direct bunurilor acesteia.
Prejudiciile cauzate direct persoanei umane sunt şi ele susceptibile de diverse
clasificări. Astfel, după domeniul personalităţii umane încălcate, există:
- prejudicii cauzate personalităţii fizice (leziuni, boli,
infirmităţi etc);
- prejudicii cauzate personalităţii afective (traumele psihice
cauzate de moartea unei rude apropiate, de exemplu);
- prejudicii cauzate personalităţii sociale (atingeri aduse
onoarei, demnităţii, reputaţiei, numelui etc).
Prejudiciile cauzate direct bunurilor se divid în:
- prejudicii cauzate avutului public şi
- prejudicii cauzate proprietăţii private.
După cum consecinţele dăunătoare ale faptei au putut sau nu să fie prevăzute în
momentul comiterii acesteia, prejudiciile pot fi previzibile şi imprevizibile.
Cele previzibile sunt acelea care, în mod obiectiv, au putut fi prevăzute în
momentul săvârşirii faptei ilicite.
Dimpotrivă, cele imprevizibile nu puteau fi, în mod obiectiv, prevăzute la
momentul respectiv.
În funcţie de perioada de timp în care se produc, prejudiciile sunt instantanee
sau succesive.
Prejudiciile instantanee sunt consecinţe dăunătoare ce se produc dintr-o dată sau
într-o perioadă de timp foarte scurtă.
Prejudiciile succesive sunt consecinţe dăunătoare care se produc continuu sau
într-o perioadă îndelungată de timp.
În funcţie de raportul dintre fapta ilicită şi daună, prejudiciile pot fi directe sau
indirecte.
Prejudiciile directe sunt consecinţe nemijlocite ale faptei ilicite păgubitoare, de
care se conexează printr-un raport de cauzalitate.
Tot ca prejudiciu direct apare şi aşa-numitul prejudiciu prin ricoşeu, reparabil în
măsura în care se stabileşte că este consecinţa aceleiaşi fapte ilicite, produsă însă asupra
unei alte persoane.
Prejudiciile indirecte nu pot stabili o legătură cauzală cu fapta ilicită, nefiind o
consecinţă nemijlocită a acesteia.
În privința probei prejudiciului, elementele acestuia sunt stabilite de către
judecător plecând de la datele concrete și verificabile pe care le deține. Aceste elemente
de fapt, alegate de către părți pentru a-și susține acțiunea, sunt administrate în justiție
conform regulilor stabilite de Codul civil și de cel de procedură civilă.
Potrivit dispozițiilor art. 249 Cod de procedură civilă, ei incumbit probatio qui
dicit, non qui negat. Așadar, dovada existenței și a cuantumului prejudiciului revine
reclamantului – în speță, victimei sau persoanei îndreptățite la despăgubire – care are la
dispoziție în acest sens toate mijloacele legale de probă.
• Raportul de cauzalitate
Existența raportului de cauzalitate constituie o condiție generală a răspunderii
civile, delictuale ori contractuale, condiție solicitată expres de dispozițiile legale în
materie – art. 1349, art. 1357, art. 1530, art. 1533 Cod civil – în care se face vorbire
despre prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită ori despre prejudiciul care trebuie
să fie consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.
Raportul de cauzalitate, ca o condiție esențială a răspunderii civile, se constituie
într-un element obiectiv al acesteia, format dintr-o înlănțuire de circumstanțe pe care
judecătorul are sarcina de a le decela. Caracterul obiectiv al raportului de cauzalitate
se referă la faptul că orice fenomen își are izvorul în alte fenomene, este efectul unor
cauze materiale obiective, independente de atitudinea subiectivă a autorului faptei
ilicite.
”Dacă există cauza, există și efectul; iar dacă nu există cauza, nu există nici
efectul; nici o cauză și nici un efect nu pot exista vreodată unul fără celălalt, neexistând
nici un efect dacă nu există o cauză care să îl producă”.
Ori de câte ori există aceeași cauză și aceleași condiții eficiente, se produce cu
necesitate același rezultat.
Legătura cauzală trebuie stabilită de către reclamant, fiind un element autonom
al răspunderii civile, independent de fapta ilicită și de prejudiciu; stabilirea acesteia
constă în dovada existenței neîndoielnice a unui raport de tipul cauză – efect între cele
două: fapta ilicită și prejudiciu. Proba relației de cauzalitate se poate face prin orice
mijloc legal de probă, inclusiv prin prezumții.
În materia răspunderii civile delictuale, dovada existenței raportului de
cauzalitate incumbă întotdeauna persoanei îndreptățite la despăgubiri, adică
reclamantului; aceasta, pentru că relația de cauzalitate constituie una dintre condițiile
cărora răspunderea civilă delictuală le este subordonată.
Destul de frecvent întâlnită în practică este proba existenței raportului de
cauzalitate cu ajutorul prezumției întemeiate pe excluderea oricăror altor circumstanțe
sau condiții din lanțul cauzal decât pe aceea despre care se alegă că se constituie în
cauza prejudiciului, cele înlăturate nepermițând în nici o ipoteză explicarea apariției
daunei. Însă, pentru ca o astfel de prezumție să funcționeze, excluziunea tuturor
celorlaltor potențiale cauze trebuie să fie una totală, absolută. Într-o decizie de speță, sa
statuat în acest fel în sensul reținerii în sarcina unui centru de transfuzii sanguine,
pentru a se exonera de răspundere, a necesității dovezii că produsele furnizate de către
acesta nu prezintă vicii, raportul de cauzalitate dintre prejudiciul suferit de către un
pacient care a efectuat la respectivul centru o transfuzie sanguină (descoperind ulterior
că este contaminat cu un anumit virus care, din punct de vedere științific, este stabilit
că nu se poate transmite decât printr-o astfel de procedură medicală) și fapta unității
sanitare fiind prezumat.
Un prejudiciu constituie efectul unor cauze multiple. În fața unei astfel de
diversități, judecătorul este pus în fața necesității de a alege dintre toate evenimentele,
circumstanțele, condițiile care au anticipat prejudiciul respectiv doar pe acelea care
trebuie reținute efectiv în cauzalitatea acestuia.
Doctrina, secondată de practica judiciară, a conceput mai multe teorii care, în
aplicarea lor, să faciliteze sarcina judelui de a face această alegere.
Sistemul ”unității indivizibile dintre cauză și condiții” a fost elaborat de către
Mihail Eliescu, care, referindu-se la cauzalitatea prejudiciului afirma: „... socotim că
asemenea condiții exterioare, care au contribuit precumpănitor la realizarea efectului
păgubitor, alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă”.
Acest sistem se constituie în rezultanta tuturor celorlalte, cuprinzând astfel în
câmpul cauzal atât condițiile externe, care, „fără a produce efectul păgubitor, au
favorizat totuși producerea acestui efect, înlesnind nașterea procesului cauzal, grăbind
și favorizând dezvoltarea lui sau agravându-i ori asigurându-i rezultatele negative ... au
contribuit precumpănitor la realizarea efectului păgubitor ...”, cât și împrejurarea
cauzală determinantă, care, împreună, „alcătuiesc o unitate indivizibilă, în cadrul căreia
asemenea condiții dobândesc, și ele, prin interacțiune cu cauza, caracter cauzal”.
Unitatea acestor împrejurări este dată de faptul că ele concură, ca un tot unitar,
la producerea prejudiciului, fiind astfel necesar a se recunoaște eficiența cauzală a
fiecăruia dintre elementele complexului cauzal.
Prin urmare, între cauza principală și condițiile externe, favorizatoare, care
îndeplinesc rolul unui veritabil catalizator, există o unitate indivizibilă, în cuprinsul
raportului de cauzalitate intrând nu numai faptele care constituie cauza necesară și
directă a rezultatului păgubitor, dar și condițiile cauzale, respectiv celelalte fapte,
evenimente, împrejurări, circumstanțe care, nefiind capabile a provoca singure
prejudiciul respectiv, au acționat concertat, favorizând, grăbind, agravând sau asigurând
efectul negativ al împrejurării cauzale determinante.
Acesta este singurul sistem capabil a explica, în dreptul civil, antrenarea
răspunderii instigatorilor, complicilor, favorizatorilor, tăinuitorilor, pe care, de altfel,
textul art. 1369 Cod civil o reține.
Acest sistem însă conține în el cu atât mai mult și pluralitatea de cauze, ținând
seama de participarea lanțurilor cauzale la producerea prejudiciului.
În acest fel, cauzalitatea unei pagube concrete poate fi raportată, concomitent,
atât la conduita ilicită a făptuitorului, cât și la cauza străină, neimputabilă acestuia,
ambele având, atât putere cauzală, cât și rol cauzal efectiv raportat la prejudiciul suferit
de către victimă. Este vorba, într-o astfel de situație, de o coparticipare a faptei ilicite și
a cauzei străine la producerea prejudiciului. Într-un astfel de caz, sub aspectul nexului
cauzal, cauza străină absoarbe doar o parte din cauzalitatea totală, căreia i se datorează
fizionomia pagubei. În atare condiții, profesionistul va fi ținut la a repara doar o parte
din prejudiciul experimentat de către persoana îndreptățită la despăgubire, partea care
se află într-un raport de cauzalitate cert cu conduita sa neconformă. Pentru cealaltă parte
a pagubei, care nu se află într-o relație cauzală certă cu fapta sa, acesta nu va fi chemat
să răspundă.
În cadrul unei astfel de relații cauzale complexe așadar, cauza străină va fi în
măsură să-l exonereze doar parțial de răspunderea civilă pe făptuitor. Aceasta, în
temeiul raționamentului qui potest plus, potest minus – dacă această cauză străină este
capabilă să exonereze total de răspundere, atunci ea poate libera și parțial – dar și în
aplicarea rațională a dispozițiilor art. 1533 Cod civil, care impun daunelor-interese
(precum și despăgubirilor destinate a acoperi prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită
delictuală) la care urmează a fi obligat făptuitorul exigența de a constitui consecințe
directe și necesare ale neexecutării obligației.
În acest fel se recunoaște, în aplicarea sistemului unității indivizibile dintre cauză
și condiții (în speța de față fiind, de fapt, vorba numai de cauze care concură, ca un tot,
la producerea prejudiciului) eficiența cauzală a fiecăruia dintre elementele complexului
cauzal.
Cauzalitatea este percepută de către redactorii Codului civil și ca un instrument
preferat de individualizare a reparației, fiind primul dintre cele două criterii de împărțire
a sarcinii reparației între cei care răspund solidar: între cei care răspund solidar, sarcina
reparației se împarte proporțional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea
prejudiciului, iar, doar subsidiar, în situația în care această participare nu poate fi
stabilită, sarcina reparației se va împărți potrivit cu intenția sau cu gravitatea culpei
fiecărui participant (art. 1383 Cod civil). Așadar, cauzalitatea, prin intermediul faptei
ilicite, face legătura dintre prejudiciu și făptuitor, ca artizan al faptei ilicite, obligândul pe
acesta la repararea doar a prejudiciilor pe care faptele sale le-a cauzat, care sunt
consecința directă, obligatorie a acestor fapte.
• Vinovăția
Pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată, nu
este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul
produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi
avut o vină atunci când a săvârșit-o, să fi acționat deci cu vinovăție.
Pentru a se putea vorbi despre vinovăție, este necesară o legătură subiectivă,
psihologică între autor și fapta ilicită. Cu alte cuvinte, este necesar ca făptuitorul să
posede facultatea, pe de o parte, de a aprecia corect, clar, sănătos, la urma urmei,
circumstanțele faptei și, pe de altă parte, de a-și conforma conduita în funcție de această
apreciere. El trebuie să fie deci capabil, să aibă discernământ, să înțeleagă semnificația
faptei sale și a urmărilor acesteia. Doar în acest fel această legătură subiectivă se poate
forma.
Conținutul acestei legături psihologice existente între actant și fapta sa exprimă,
de facto, vinovăția acestuia, apreciată în literatura de specialitate autohtonă ca fiind
atitudinea pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite sau la momentul
imediat anterior săvârșirii acesteia, față de faptă și de urmările sale.
În analiza vinovăției se cercetează, de facto, latura subiectivă a faptei, atitudinea
pe care autorul ei a avut-o față de faptă și de urmările acesteia, la momentul săvârșirii
ei, implicând studiul existenței a două elemente strâns unite între ele: cel intelectiv și
cel volitiv.
Factorul intelectiv se referă la reprezentarea totală sau parțială a conținutului, a
semnificației și a obiectivelor însușite, contrare valorilor, prin înfăptuirea a ceea ce e de
înfăptuit, la care se adaugă proiectarea mentală a desfășurării cauzal normative a acestei
înfăptuiri.
Dar reprezentarea nu e suficientă. Ea e corelată cu factorul volitiv, cu voința,
omul fiind o ființă liberă să aleagă între alternative. Voința impulsionează ca
reprezentarea să se convertească în fapte (acțiuni sau inacțiuni), împlinite astfel încât
scopul să fie realizat.
Vinovăția rămâne și pe viitor ideea care explică tragerea la răspundere civilă
pentru fapta proprie, fiind cu claritate relevat acest lucru încă din primul alineat al art.
16 al actualului Cod civil: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde
numai pentru faptele sale săvârșite cu intenție sau din culpă”.
Actualul Cod civil se ocupă, în comparație cu cel de la 1864, în mod expres de
vinovăție, nedefinind-o, dar descriindu-i formele în cuprinsul art. 16 din Capitolul III al
Titlului preliminar.
Astfel, potrivit alin. 2 al art. 16, „Fapta este săvârșită cu intenție când autorul
prevede rezultatul faptei sale și fie urmărește producerea lui prin intermediul faptei, fie,
deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat”.
Conform tezei I a alin. 3 al aceluiași text normativ, „Fapta este săvârșită din culpă
când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că
nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă”.
Așadar, în materia răspunderii civile delictuale, vinovăția se poate înfățișa fie
sub forma intenției, fie sub cea a culpei.
Intenția directă se caracterizează prin faptul că făptuitorul își dă seama de
caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele acesteia și urmărește ca ele să
se producă.
Intenția indirectă constă în aceea că făptuitorul își dă seama de caracterul
antisocial al faptei sale, prevede consecințele acesteia și, cu toate că nu le urmărește,
acceptă posibilitatea producerii lor.
Culpa cu prevedere sau imprudența se manifestă în sensul că făptuitorul își dă
seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele ei, pe care nu le
acceptă, sperând, în mod ușuratic, că ele nu se vor produce.
Culpa fără prevedere sau neglijența – făptuitorul nu își dă seama de caracterul
antisocial al faptei și nu prevede consecințele acesteia, deși trebuia și putea, în
circumstanțele date, să le prevadă.
Intenția așadar este voința dirijată spre săvârșirea unui anume fapt juridic ilicit.
Neglijența se caracterizează prin lipsa voinței celui care, prevăzând sau trebuind
să prevadă rezultatul ilicit al acțiunii sale, nu a depus diligența și prudența solicitate de
către circumstanțe pentru a împiedica rezultatul ilicit nedorit.
Rezidă, din cele afirmate, că fără vinovăție acționează acel autor care nu a avut
reprezentarea caracterului antisocial al faptei sale, nu a prevăzut și nici nu trebuia să
prevadă urmările ei păgubitoare, factorul intelectiv lipsind din componența vinovăției.
Previziunea se prezumă, dar aceasta poate fi înlăturată, dovedindu-se cauza externă
autorului faptei, care l-a împiedicat să-și poată reprezenta.
De asemenea, nu se face vinovat de producerea faptei cel care, deși are
semnificația antisocială a acesteia și a urmărilor sale, nu o săvârșește din propria-i
voință, fiind constrâns la aceasta. În acest caz, lipsește, dintre elementele vinovăției,
factorul volitiv. El se poate libera astfel de răspundere dovedind cauza externă
constrângătoare.
Cu privire la gradele vinovăției, redactorii Codului civil fac referire doar la culpa
gravă pe care o circumscriu în cuprinsul tezei a doua a alin. 3 al art. 16: „Culpa este
gravă atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care nici persoana
cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese”.
Problema gradelor vinovăției s-a pus pentru prima oară în dreptul roman, în
materie contractuală, distingându-se între culpa gravă (culpa lata), culpa ușoară (culpa
levis) și culpa foarte ușoară (culpa levissima).
Culpa lata reprezintă acea atitudine a făptuitorului de care nici cel mai mărginit
om nu s-ar fi făcut vinovat. Deși este asimilată, în special în materie contractuală, din
punctul de vedere al efectelor sale, intenției, culpa gravă nu se identifică cu aceasta.
Intenția presupune conștiința și voința de a cauza dauna, de a face rău. Culpa gravă nu
comportă intenția de a face rău, prezentând doar o gravitate particulară: aceea a unui act
grav, neglijență grosolană pe care nici omul cel mai puțin avizat nu ar comite-o.
Culpa levis se apreciază în raport cu atitudinea unui bonus pater familias, în
sensul că acesta nu s-ar fi făcut vinovat de o asemenea culpă. Ea îmbracă forma
neglijenței sau a imprudenței.
Culpa levissima este aceea de care nu s-ar fi făcut vinovat un superior pater
familias.
Textul art. 1357 alin. 3 din actualul Cod civil stipulează că „Autorul prejudiciului
răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.
Textul legal în discuție introduce modelul „celui mai diligent și prudent om”, în
detrimentul celui al „omului de o diligență și prudență medii”, ridicând astfel până la
cel mai înalt nivel - acela al lui superior pater familias - ștacheta privind grija cu care
fiecare dintre noi trebuie să acționăm față de interesele societății și ale semenilor noștri.
Așadar, persoanele care nu ating nivelul de diligență și de prudență solicitat de către
societate unui om cu capacitate superioară, de a fi prudent și diligent, sunt în culpă.
Textul art. 1358 Cod civil, intitulat „Criterii particulare de apreciere a culpei”,
care dispune că „Pentru aprecierea culpei se va ține seama de împrejurările în care s-a
produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum și, dacă este cazul, de
faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exercițiul activității sale”.
Legiuitorul a adoptat așadar soluția de mijloc, potrivit căreia culpa se va aprecia
după criteriul obiectiv, avându-se în vedere toate elementele, circumstanțele,
împrejurările obiective - externe personalității făptuitorului - în care s-a săvârșit fapta
ilicită prejudiciabilă, cum sunt: infirmitățile psihice grave care exclud posibilitatea de
informare sau posibilitatea fizică de a împiedica producerea prejudiciului ori extinderea
lui; circumstanțele concrete de timp și de loc; felul activităților în cursul cărora s-a
săvârșit fapta păgubitoare; dacă fapta a fost săvârșită de către un profesionist în
exercițiul profesiunii sale.
Activitatea concretă, ilicită și prejudiciabilă, a făptuitorului trebuie raportată deci
la etalonul stabilit de către societate pentru conduita celui mai diligent și mai prudent
om, însă nu având în vedere, în acest sens, un model abstract, universal valabil, ci tiparul
impus de ansamblul tuturor circumstanțelor, împrejurărilor, evenimentelor, condițiilor
obiective, străine de persoana făptuitorului, care a caracterizat fapta ilicită concretă.
Nu vor fi avute în vedere însușirile interne, subiective ale actantului, cum sunt:
vârsta, sexul, temperamentul, nepriceperea, neîndemânarea, lipsa de instruire etc., ci
doar acele împrejurări concrete care au constituit circumstanțele externe în care a fost
săvârșită fapta ilicită, independente de conduita făptuitorului, care nu puteau fi
schimbate prin faptele sale (de exemplu, starea de lipsă de discernământ, exclusivă de
culpă, cauzată de beție, consumul de substanțe halucinogene ori de narcotice poate fi
indusă voluntar sau poate fi accidentală; în primul caz, avându-se în vedere faptul că,
prin propria-i voință, făptuitorul și-a provocat o astfel de stare, la stabilirea etalonului
celui mai diligent și prudent om nu se va lua în considerare acest aspect; în a doua
situație, când starea de inconștiență a fost accidentală, fără nici o legătură cu conduita
făptuitorului, la stabilirea modelului celui mai prudent și diligent om se va avea în
vedere acest aspect: activitatea concretă a celui ce a săvârșit fapta ilicită se va raporta
la conduita celui mai prudent și diligent om aflat în aceeași stare de inconștiență,
indiferent de cauza acesteia: beție involuntară, inhalare accidentală de substanțe
halucinogene etc.).
În privința culpei de tehnică profesională, prin transpunerea principiului general
în materie, aceasta poate fi definită ca o greșeală pe care cel mai diligent și mai prudent
practician, acționând în aceleași circumstanțe în care a acționat făptuitorul, nu ar fi
comis-o. Rezultatul acesteia se concretizează într-un eșec pe care activitatea celui mai
diligent și mai prudent profesionist, desfășurată în aceleași împrejurări, nu l-ar fi
înregistrat.
În privința probei vinovăției civile delictuale, principiul în această materie este
fixat de mai vechea regulă pretoriană eius incumbit probari, qui dicit, non qui negat,
consacrând ideea că victima prejudiciului trebuie să facă dovada elementelor
răspunderii civile delictuale, atât a celor obiective, cât și a celui subiectiv, în speță, a
vinovăției făptuitorului, așa cum, de altfel, statuează și textul art. 249 Cod de procedură
civilă.
Dovada vinovăției presupune a proba atât factorul intelectiv, cât și pe cel volitiv
care, împreună, caracterizează atitudinea antisocială a făptuitorului.
Datorită acestor dificultăți, practica judiciară va apela la criteriul obiectiv de
delimitare (superior pater familias), așa cum a fost acesta prezentat mai sus, victima
prejudiciului neputând dovedi direct vinovăția, ci, pornind de la elementele de ordin
obiectiv, coroborate cu circumstanțele reale și personale ale cauzei, etalonează conduita
făptuitorului cu aceea a celui mai diligent și mai prudent om. Dovada depășirii tiparelor
unei astfel de conduite model echivalează, practic, cu proba vinovăției celui ce a săvârșit
fapta prejudiciabilă.
Bibliografie suplimentară:
1. Florin I. Mangu, Răspunderea civilă. Constantele răspunderii civile,
Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 5 - 129; 145 – 203; 220 – 238;
2. L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, Editura Universul
Juridic, București, 2020, p. 318 - 374.
DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I
CURS 13
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ (II).
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ A PERSOANEI JURIDICE
PENTRU FAPTA PROPRIE.
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ A COMITENTULUI PENTRU
FAPTA PREPUSULUI.
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA MINORULUI
SAU A CELUI PUS SUB INTERDICȚIE JUDECĂTOREASCĂ
• Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei
juridice
Asimilarea persoanelor juridice cu persoanele fizice din punctul de vedere al
aptitudinii lor de a fi titulare de drepturi şi obligaţii trebuia, necesarmente, să opereze şi
în privinţa răspunderii civile a acestora. Prin urmare, una dintre manifestările calității
de persoană juridică este răspunderea pentru actele și faptele sale juridice, răspundere
care apare ca o componentă a participării persoanei juridice, în nume propriu, la
circuitul civil.
De aceea, întocmai ca şi persoana fizică, persoana juridică are capacitatea de a
răspunde pentru faptele sale care au cauzat altuia o pagubă.
Activitatea persoanei juridice se realizează exclusiv prin mijlocirea persoanelor
fizice care, în exercitarea atribuţiilor lor de serviciu, săvârşesc şi fapte ilicite,
generatoare de prejudicii, care angajează răspunderea civilă atât a lor, cât şi a persoanei
juridice.
În acest sens, care este natura juridică a răspunderii persoanei juridice? Este o
răspundere pentru fapta proprie sau pentru fapta altuia?
Legiuitorul a adoptat ambele soluţii.
Art. 219 Cod civil (intitulat marginal „Răspunderea pentru fapte juridice”)
stipulează că „(1) Faptele ... ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși
persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor
încredințate”. Dispoziţia se referă numai la organe, adică la acele persoane fizice care -
în virtutea legii, a actelor constitutive sau a statutelor – au puterea de a lua hotărâri în
numele persoanei juridice şi de a o reprezenta în justiţie şi faţă de terţi. Faptele lor ilicite
sunt considerate ca fiind ale persoanei juridice înseşi şi dau naştere răspunderii civile
directe. De aceea, în raporturile cu cel păgubit, prejudiciul cauzat de organele persoanei
juridice este considerat ca un prejudiciu cauzat de însăși persoana juridică. Persoana
juridică răspunde pentru faptele acestora ca pentru propriile ei fapte. Angajatul, așa
cum am învederat deja, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, îşi pierde propria
personalitate în favoarea celei a persoanei juridice.
Dimpotrivă, art. 1373 alin. 1 Cod civil, declarându-i pe comitenţi răspunzători
pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor, consacră cu privire la aceştia răspunderea
pentru fapta altuia. Dispoziţia se referă numai la prepuşi, adică la acele persoane fizice
ale căror atribuţii se limitează doar la actele de executare şi a căror personalitate rămâne,
ca atare, distinctă de aceea a persoanei juridice.
De aceea, dacă fapta ilicită prejudiciabilă nu a fost săvârşită de către organele de
conducere ale persoanei juridice, ci de către un reprezentant al acesteia, cu prilejul
exercitării funcţiilor ce i-au fost încredinţate, răspunderea civilă a persoanei juridice va
fi angajată ca o răspundere pentru fapta altuia.
Pe parcursul a cinci articole ( art. 219 – art. 224), artizanii noului Cod civil
tratează problema răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanei juridice.
Astfel, textul art. 219, intitulat „Răspunderea pentru fapte juridice”, stipulează,
similar, dar nu identic cu cel al art. 35 alin. 3 și 4 din Decretul nr. 31/1954, că „(1)
Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana
juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor
încredințate. (2) Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care leau
săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți”.
Textul legal citat preia din vechea reglementare în materie, art. 35 alin. 3 și 4 din
Decretul nr. 31/1954, ficțiunea juridică potrivit căreia „faptele juridice ale organului
persoanei juridice sunt faptele acesteia înseși”, iar obligațiile născute din aceste fapte,
ca urmare a faptului că legea leagă de producerea lor anumite efecte juridice, devin
obligațiile persoanei juridice înseși. În plus față de textul art. 35 din Decretul nr.
31/1954, noua reglementare extinde sfera de cuprindere a ficțiunii juridice și la faptele
juridice licite săvârșite de către organele persoanei juridice – plata nedatorată, gestiunea
de afaceri și îmbogățirea fără justă cauză – care însă nu fac obiectul preocupării noastre
actuale.
Concluzia de mai sus atrage cu necesitate o alta: întrucât în cazul faptelor ilicite
prejudiciabile ale organelor persoanei juridice ne aflăm, de facto, în fața unei răspunderi
pentru fapta proprie a persoanei juridice înseși, rezultă că, pentru angajarea acestei
răspunderi, este necesară dovada tuturor elementelor răspunderii civile delictuale pentru
fapta proprie: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și
prejudiciu și, în fine, vinovăția.
Victima prejudiciată este ţinută la proba tuturor elementelor necesare angajării
răspunderii pentru fapta proprie, pornind de la fapta organelor persoanei juridice. Odată
această dovadă făcută, în cazul în care făptuitorul face parte din categoria organelor
persoanei juridice, se va declanșa răspunderea directă a acesteia din urmă, întrucât,
potrivit art. 219 Cod civil, faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana
juridică.
Lipsind o definiție legală a „organului” persoanei juridice (fiind truvabile, în
acest sens, doar o definiție a organelor de administrare, în cuprinsul art. 209 Cod civil:
„au calitatea de organe de administrare ... persoanele fizice sau persoanele juridice care,
prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acționeze, în raporturile cu
terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice”, precum și o
enumerare exemplificativă a persoanelor care, îndeplinind funcțiile acolo arătate, fac
parte din „organele” persoanei juridice: „administratori, cenzori, directori”) a fost
exprimată, în literatura de specialitate, opinia potrivit căreia „într-o formulare generică,
sunt organe ale persoanei juridice toți cei care îndeplinesc atribuții specifice conforme
cu scopul propus și o reprezintă în raporturile sale față de terțe persoane, fără a putea
fi asimilați cu prepușii sau cu reprezentanții săi”.
În ceea ce privește organul persoanei juridice, acesta poate fi unipersonal sau
colegial, însă, în ambele situații, acesta trebuie să exercite atribuții fie de conducere a
persoanei juridice (care constau în direcționarea întregii activități a acesteia și
exprimarea voinței sale juridice: adunarea generală a asociaților, consiliul director), fie
de administrare a acesteia (prin care se aduc la îndeplinire dispozițiile organului
director, cum sunt: administratorul, consiliul de administrație, consiliul de supraveghere
etc.) – (distincția dintre organul de conducere și organul de administrare fiind etalată
expressis verbis de către artizanii Codului civil în cuprinsul art. 212), cu care este
învestit fie prin dispozițiile legii, fie prin cele ale actelor constitutive ale persoanei
juridice – statut, contract de societate, regulament. Această învestire are loc, conform
dispozițiilor art. 194, ale art. 200 sau ale art. 205 Cod civil, începând fie cu momentul
acordării personalității juridice respectivei persoane juridice, care poate fi data
înregistrării acesteia, fie cu momentul actului de dispoziție prin care se înființează, fie
cu data recunoașterii ori cea a autorizării înființării sale, fie data îndeplinirii oricărei
alte cerințe prevăzute de lege. Momentul încetării activității persoanei juridice – printrunul
dintre modurile de încetare a acesteia, enumerate la art. 244 Cod civil: constatarea
ori declararea nulității, fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desființare
ori alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege - va reprezenta și încetarea activității
organelor sale. Există însă posibilitatea modificării actelor constitutive, în timpul
existenței persoanei juridice, în sensul înființării sau desființării unor organe ale sale, al
extinderii sau, dimpotrivă, al restrângerii competențelor lor, situație în care durata
învestirii se modifică în consecință.
În concluzie, raliindu-ne la opinia exprimată recent în literatura de specialitate,
apreciem că are calitatea de organ al persoanei juridice acea persoană fizică sau colectiv
de persoane cărora legea sau actul constitutiv le recunoaște dreptul de a reprezenta
persoana juridică în mod obișnuit sau doar pentru o anumită operațiune, cu atribuții de
conducere sau de administrare a acesteia.
De aceea, opinăm că, prin definiția cuprinsă în textul art. 209 alin. 2 Cod civil,
legiuitorul nu a avut în vedere organele de administrare stricto sensu ale persoanei
juridice, adică doar pe administrator sau consiliul de administrație, ci, prin atribuțiile
aici descrise, a anvizajat și organele de execuție (pe director, consiliul director), luând
în discuție astfel sensul larg al noțiunii de „administrare” a unei persoane juridice.
Concomitent, faptele ilicite păgubitoare trebuie să aibă legătură cu atribuțiile sau
cu scopul funcțiilor încredințate celor ce le-au săvârșit.
Astfel, gânditorii Codului civil, referindu-se la „legătura (faptei ilicite
prejudiciabile a organului persoanei juridice – n.ns.) cu atribuțiile sau cu scopul
funcțiilor încredințate” au inclus în sfera acțiunilor ilicite păgubitoare care atrag
răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice toate acele fapte
care se află într-un raport de conexitate cu exercițiul funcției - în fapt, cu atribuțiile
conferite de funcția respectivă și cu finalitatea acestor atribuții – în așa fel încât
atribuțiile sau funcția să fi fost condiția necesară pentru producerea prejudiciului sau
pentru înlesnirea precumpănitoare a acestei produceri. Legătura de loc, de timp sau de
mijloace cu atribuțiile sau cu funcția încredințată va îndeplini cu succes rolul acestei
conexiuni. Exercitarea normală, anormală a funcției, dar, în aceeași măsură, și abuzul
de funcție pot constitui așadar izvoare de obligații civile delictuale atât pentru făptuitorii
direcți – persoana/ele fizică/e alcătuitoare ale organului – cât și pentru persoana juridică
însăși, care este obligată față de terți, în temeiul dispozițiilor art. 219 din noul Cod civil,
să repare prejudiciile create acestora prin respectivele fapte.
Aceasta înseamnă că este îndestulător să existe un raport de conexitate între
exercițiul funcției și fapta ilicită, în așa fel încât funcția să fi reprezentat condiția
necesară pentru producerea prejudiciului sau pentru înlesnirea precumpănitoare a
acestei produceri.
Organul, fie el de conducere, fie de administrare, constituie, așa cum am văzut,
o parte intrinsecă a persoanei juridice; însă, concomitent, acesta reprezintă și o persoană
fizică (în cazul organului unipersonal) sau chiar mai multe persoane fizice (organul
colegial) – fiecare dintre ele fiind subiecte de drept distincte, de sine stătătoare,
deosebite de persoana juridică, capabile delictual.
Ficțiunea juridică construită în cuprinsul art. 219 Cod civil, potrivit căreia fapta
ilicită a organului este fapta persoanei juridice înseși, nu numai că nu exclude, dar,
dimpotrivă, implică săvârșirea acestei fapte ilicite de către persoana sau persoanele
fizice alcătuitoare ale organului; prin urmare, o astfel de realitate nu le-ar putea exonera
de răspundere pe aceste persoane – motivând că fapta ilicită prejudiciabilă, deși
săvârșită de către ele, nu este a lor, ci a persoanei juridice a cărei voință au reprezentato la
momentul acțiunii – ci, dimpotrivă, dubla lor calitate – aceea de persoane fizice și
aceea de organ parte lăuntrică a persoanei juridice – implică o dublă răspundere.
Este vorba, în primul rând, despre răspunderea civilă delictuală a persoanei
juridice, despre care am tratat deja în rândurile de mai sus, întemeiată pe dispozițiile
art. 219 Cod civil.
În al doilea rând, este vorba despre răspunderea personală civilă delictuală a
persoanelor fizice care intră în componența organului de conducere sau de administrare
al persoanei juridice. Aceasta se explică logic prin aceea că organul, neavând
personalitate juridică, nu are nici capacitate delictuală, neputând fi tras la răspundere
civilă; în acest fel, rămân a răspunde, de fapt, pentru propriile lor fapte ilicite
prejudiciabile, persoanele fizice care alcătuiesc organul.
Aceasta este, de facto, și soluția consacrată de către legiuitor în cuprinsul art. 219
alin. 2 Cod civil, potrivit căruia „Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară
a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți”.
Așadar, din aceeași faptă ilicită prejudiciabilă se nasc două raporturi de
răspundere civilă delictuală: primul, între victimă și persoana fizică făptuitoare care face
parte din organ, iar al doilea, între victimă și persoana juridică.
Victima, în calitatea sa de creditor, are doi debitori, pe care îi poate trage la
răspundere fie separat, fie împreună.
Persoana juridică va fi trasă la răspundere în temeiul art. 219 alin. 1 Cod civil,
coroborat cu art. 1357 din același act normativ.
Răspunderea civilă a persoanei fizice va fi atrasă în baza dispozițiilor alin. 2 al
art. 219 Cod civil, coroborate, de asemenea, cu cele ale art. 1357 Cod civil, trebuind
desigur, în acest caz, să dovedească și vinovăția făptuitorului.
Victima are facultatea de a solicita răspunderea concomitentă a celor două
entități juridice distincte, a fiecăreia pe temeiul de drept corespunzător ei, putând deci
cumula cele două răspunderi civile. Aceasta însă rămâne, așa cum inițial am arătat, o
„facultate”, rezultatul unei favori acordate victimei de către legislator, păgubitul
neputând fi obligat să cumuleze răspunderea persoanei juridice cu aceea a persoanei
fizice.
Este evident însă că acest cumul nu înseamnă că păgubitul ar putea realiza un
câștig peste cuantumul despăgubirii care reprezintă valoarea pagubei. Principiul
reparației integrale a prejudiciului, care domină materia răspunderii civile, nu îngăduie
ca acțiunea în daune să constituie o sursă de câștig. Astfel, prin atragerea concomitentă
a celor două răspunderi civile delictuale, victima va fi în măsură să își acopere integral
prejudiciul suferit, însă nu va putea pretinde și nici obține o despăgubire mai mare decât
valoarea acestuia.
În măsura în care organul de conducere este unul colegial, persoanele care îl
alcătuiesc vor răspunde solidar față de victima prejudiciului, în temeiul dispozițiilor art.
219 alin. 2, coroborate cu cele ale art. 1357, precum și cu cele art. 1382 Cod civil.
Dacă victima hotărăște să urmărească în același timp atât persoana/ele fizică/e,
cât și pe cea juridică, răspunderea acesteia din urmă va fi, de asemenea, solidară cu
aceea a persoanei/lor fizice, din examinarea prevederilor art. 219, coroborate cu cele ale
art. 1382 Cod civil rezultând că sunt îndeplinite pe deplin condițiile esențiale nașterii
solidarității pasive delictuale: prejudiciul unic, pluralitatea de debitori și obligația
fiecăruia pentru totalitatea prestației, obligație care rezultă indubitabil din lege.
Deoarece fapta ilicită a organului obligă însăși persoana juridică, iar declarațiile plurale
de voință ale membrilor organelor de conducere se topesc într-o singură decizie sau,
după caz, absență de decizie, care constituie în mod indubitabil fapta ilicită indivizibilă
a majorității membrilor, se impune concluzia că răspunderea tuturor celor chemați în
judecată se încadrează în rândul obligațiilor solidare. Pentru existența obligației solidare
delictuale este suficientă producerea efectului principal al solidarității și anume
împiedicarea diviziunii obligației, prin dreptul victimei de a urmări, pentru totalitatea
prestației, pe oricare dintre debitori (deci și persoana juridică), drept care este expres
consacrat de dispozițiile art. 1382 Cod civil.
Așadar, membrii organului de conducere răspund, fără distincție dacă sunt sau
nu angajații persoanei juridice în a cărei conducere sau administrare figurează. Însă nu
toți poartă aceeași răspundere. Cei care, în cadrul organului de conducere sau de
administrare, au votat contra deciziei a cărei obiectivare a constituit-o fapta ilicită ori
s-au abținut de la vot sau nu au luat parte la votare nu sunt chemați să răspundă, căci,
de principiu, nimeni nu răspunde delictual decât pentru fapta proprie.
Aceeași soluție este valabilă și în cazul în care dauna este provocată de neluarea
unei măsuri, când numai cei care prin votul lor au împiedicat luarea măsurii vor fi
răspunzători.
Studiul dispozițiilor art. 219 Cod civil relevă, cu evidență, că fapta ilicită
prejudiciabilă săvârșită de către organele persoanei juridice se constituie în izvorul a nu
mai puțin de trei raporturi juridice obligaționale de răspundere: unul, între persoana
juridică și victimă; unul, între organ și victimă; unul între persoana juridică și organul
său.
Într-adevăr, în cuprinsul alin. 1 al textului analizat este invocat primul raport
juridic de acest fel: „Faptele ... ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă
însăși persoana juridică ...”, în calitatea acesteia de debitor, desigur, față de victima
prejudiciată, creditor.
Alin. 2 al aceleiași norme juridice le dezvăluie pe celelalte două raporturi juridice
obligaționale de răspundere: „Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a
celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică ...” – cel de-al doilea raport juridic
-, „... cât și față de terți” – cel de-al treilea raport juridic.
Textul legal citat constituie, în opinia noastră, temeiul juridic al unei veritabile
acțiuni în răspundere puse la dispoziția persoanei juridice împotriva membrilor
organului său. Plecând de la prezumția că legiuitorul are proprietatea termenilor,
coroborată cu interpretarea sistemică a normei cuprinse în art. 219 alin. 2 Cod civil, de
unde rezultă faptul că acțiunea persoanei juridice împotriva organului său își află
temeiul juridic în același text normativ cu aceea a terțului vătămat (căreia nu i se poate
contesta caracterul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală), în concepția
legislatorului fiind situate, ambele, pe același plan juridic, îndrăznim să afirmăm că
acțiunea persoanei juridice împotriva organului său are caracterele și natura juridică
ale unei acțiuni în răspundere, în care poziția persoanei juridice este aceea a victimei
faptei ilicite prejudiciabile săvârșite de către membrii organului său.
În acest fel, persoana juridică, în calitatea sa de creditor al organului său, își
afirmă independența dreptului său de creanță, care nu este nici unul derivat din
instituția juridică a subrogației legale, nu este nici un drept de regres, ci este unul
originar, care își revendică izvorul exclusiv în fapta juridică ilicită păgubitoare săvârșită
de către membrii organului său. Analiza interpretativă a art. 219 alin. 2 Cod civil indică,
fără putință de tăgadă, faptul că fapta ilicită prejudiciabilă a organului persoanei juridice
constituie, concomitent, izvorul a două raporturi juridice obligaționale de răspundere:
atât cel al raportului juridic dintre organ și victima păgubită, cât și cel al raportului
juridic dintre organ și persoana juridică.
În privința primului, lucrurile sunt clare.
Rămân însă de clarificat câteva aspecte referitoare la cel de-al doilea.
Cu privire, în primul rând, la forma răspunderii organului față de persoana
juridică: este una civilă, delictuală sau contractuală ori una de dreptul muncii?
Credem că forma acesteia este dictată de raportul juridic preexistent între
persoana juridică și membrii organului său.
Astfel, acțiunea în răspundere îndreptată de către persoana juridică împotriva
membrilor organului său va avea caracterul unei acțiuni în răspundere civilă
contractuală ori de câte ori între aceștia există un contract valabil încheiat (de exemplu,
contractul de management încheiat între persoana juridică și administrator). Fapta ilicită
păgubitoare a organului a fost săvârșită în executarea respectivului contract, prejudiciul
suferit de către persoana juridică fiind urmarea neexecutării sau a executării
necorespunzătoare a acestuia.
Aceeași acțiune va putea fi grefată, în opinia noastră, pe contractul individual de
muncă existent între persoana juridică și organul acesteia (de pildă, directorii sunt legați
prin intermediul unui astfel de contract de persoana juridică), caz în care acțiunea va
avea caracterele uneia patrimoniale.
În cazul în care între persoana juridică și membrul/ii organului său nu există un
contract (numit), expres și valabil încheiat, totuși nu putem afirma, apreciem, că
răspunderea organului pentru prejudiciul cauzat este una delictuală. Aceasta, deoarece,
potrivit dispozițiilor art. 209 alin. 3 Cod civil, între cei doi actori există întotdeauna un
raport juridic (care preființează momentului săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile de
către organ) care este asimilat, de către legiuitor, celui născut din contractul de mandat,
deși nu este vorba, în speță, despre un veritabil astfel de contract. Pornind de la
dispozițiile textului art. 209 alin. 3 Cod civil, potrivit cărora „raporturile dintre persoana
juridică și cei ce alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie,
regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau
statut”, în cauză este vorba, așa cum am subliniat deja, doar despre o analogie, în
realitate negăsindu-ne într-un veritabil contract de mandat, ci într-un raport juridic
guvernat de regulile care statornicesc un adevărat sistem de control și de răspundere
ierarhică. Regulile contractului de mandat se aplică prin analogie. Utilizarea de către
legiuitor a raționamentului ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet se explică
prin aceea că, în materia de față, în realitate, nu este vorba despre un adevărat contract
de mandat, persoanele care intră în componența organelor persoanei juridice neavând,
de facto, calitatea de părți ale unui asemenea contract sau ale unui raport de reprezentare
legală, neavând puteri de reprezentare a persoanei juridice, poziția organului din care
ele fac parte identificându-se cu aceea a persoanei juridice înseși. De aceea, raporturile
juridice existente între persoana juridică și persoanele alcătuitoare ale organelor acesteia
doar „se aseamănă” cu cele specifice contractului de mandat, nefiind identice.
Îndrăznim astfel, în lumina dispozițiilor art. 209 alin. 3 Cod civil, să afirmăm că
aceasta este regula în materie, textul analizat subliniind cu evidență acest lucru: (per a
contrario) numai în cazul în care prin lege, prin actul de constituire sau prin statut se
prevede altfel (deci numai în cazuri de excepție), raporturile dintre persoana juridică și
cei ce alcătuiesc organele sale de administrare nu sunt supuse, prin analogie, regulilor
mandatului. Așadar, lipsa unei prevederi legale, statutare ori convenționale exprese,
contrare literei art. 209 alin. 3 Cod civil, determină întotdeauna aplicabilitatea acestei
norme juridice supletive, care este în măsură, în opinia noastră, în cazul de față, să
imprime acțiunii în răspundere a persoanei juridice împotriva organului său forma unei
acțiuni în răspundere civilă contractuală, căci, potrivit art. 1350 alin. 3 Cod civil, „Dacă
prin lege nu se prevede altfel, nici una dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor
răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai
favorabile”.
În raporturile dintre codebitorul plătitor, membru al organului, și persoana
juridică despăgubită (când regresul se îndreaptă împotriva celorlalți membri ai
organului colectiv de conducere de către cel care a acoperit în întregime – sau doar
parțial, dar cu depășirea propriei cote - paguba produsă persoanei juridice prin fapta
ilicită prejudiciabilă), în soluționarea acestei probleme credem că trebuie avut grijă să
nu cădem în capcana întinsă de dispozițiile art. 1382 – 1384 Cod civil, care
reglementează în materia solidarității pasive în domeniul răspunderii civile delictuale,
iar nu în aceea a solidarității pasive în cadrul răspunderii contractuale. În acest sens, în
opinia noastră, rezolvarea acestei probleme trebuie căutată în textele art. 1443 – 1460
Cod civil, care dispun asupra obligațiilor solidare între debitori, în general.
Raportându-ne la cele din urmă norme juridice, soluția se prefigurează astfel:
după ce unul dintre codebitori, obligat fiind în solidar, în temeiul art. 219 alin. 2 Cod
civil, alături de ceilalți membri ai organului persoanei juridice, plătește acesteia în
integralitate suma datorată, el va avea, la rândul său, un drept de regres împotriva
colegilor săi debitori, subrogându-se de drept în locul persoanei juridice plătite, în
temeiul art. 1596 lit. c) Cod civil; în regresul său, el nu-și va putea recupera decât
diferența dintre suma plătită persoanei juridice și partea care corespunde propriei sale
contribuții la cauzarea prejudiciului, având posibilitatea de a cere codebitorilor săi
numai partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, fiind nevoit în acest fel să își
divizeze urmărirea, nebucurându-se de beneficiul solidarității acestora, chiar dacă se
subrogă în drepturile persoanei juridice creditoare, potrivit art. 1456 alin. 1 din Codul
civil.
Conform aceluiași text legal, intitulat marginal „Regresul între codebitori”,
părțile ce revin fiecăruia dintre codebitorii solidari sunt prezumate ex legem ca fiind
egale; prezumția este însă una relativă, căci însuși legiuitorul acordă facultatea de a se
ajunge la o altă soluție, care ar putea rezulta fie din convenția părților, fie din lege, fie
din împrejurări.
În privința fundamentului răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a
persoanei juridice, ne raliem opiniei deja exprimate în literatura de specialitate conform
căreia persoana juridică trebuie să își asume răspunderea pentru prejudiciile cauzate
altor persoane, în calitate de garant pentru riscul de activitate desfășurată în societate,
în mod direct, independent de orice conduită culpabilă.
Obligația de garanție, în temeiul căreia persoana juridică este chemată să
răspundă, nu privește doar „garanția de solvabilitate” a persoanelor care intră în
componența organului de conducere sau de administrare, adevăratele făptuitoare ale
faptei ilicite prejudiciabile, ci este o garanție obiectivă, pentru întreaga activitate în care
a fost creat și introdus un risc de producere a unor prejudicii în societate. Activitatea
unei persoane juridice presupune implicarea activă în viața socială, în vederea realizării
intereselor pentru care a fost înființată. Energiile membrilor fondatori se unesc pentru
desfășurarea unor activități creatoare, constructive, productive. Aceasta presupune
desfășurarea unor activități specifice, care implică riscul producerii unor prejudicii
terților. Interesului licit, recunoscut și protejat juridic, în vederea căruia a fost înființată
persoana juridică, îi corespunde obligația asumării responsabilității riscurilor faptelor
sale și garantarea reparării pagubei. Deci, din rațiuni de echitate socială, răspunderea
persoanei juridice trebuie fundamentată obiectiv, pe ideea garanției pentru riscul de
activitate creat în societate.
În această formă poate fi explicată cu succes răspunderea civilă delictuală a
persoanei juridice pentru propria-i faptă ilicită păgubitoare chiar în condițiile în care ea
nu se poate îndrepta, la rându-i, cu o acțiune în răspundere împotriva organului său,
rămânându-i să suporte în integralitate (sau cel puțin în parte) despăgubirile avansate
terțului prejudiciat.
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ A COMITENȚILOR PENTRU
FAPTELE ILICITE PREJUDICIABILE ALE PREPUȘILOR LOR
Răspunderea comitenților pentru prepuși își are sediul materiei în cuprinsul art.
1373 C. civ.
Textul art. 1373 alin. 2 C. civ. se preocupă (pentru prima oară, în legislația
românească) de definirea noțiunilor de „comitent” și de „prepus”.
Astfel, din analiza dispoziției legale precitate rezultă că orice persoană fizică sau
juridică, fără deosebire în funcție de organizarea acesteia din urmă ori de faptul că este
sau nu un profesionist, indiferent dacă persoana în discuție este organizată după regulile
de drept privat sau după cele ale dreptului public, statul putând fi și el comitent, care
organizează în interesul său o activitate specifică, este comitent. Comitent este cel care,
în temeiul unui contract sau al legii, „are îndreptățirea de a exercita direcția,
supravegherea și controlul asupra îndeplinirii funcției pe care i-a încredințat-o
prepusului”. Aşadar, comitentul este persoana fizică sau juridică îndreptăţită să dea
instrucţiuni, să direcţioneze, să îndrume şi să controleze prepusul, în temeiul unui raport
de prepuşenie. Poate fi comitent orice persoană fizică sau juridică, în măsura în care
exercită îndrumarea, controlul şi direcţionarea prepuşilor săi în cadrul unui raport de
prepuşenie.
Prepusul este persoana fizică care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări pe
seama sau în interesul comitentului sau al altuia și asupra căreia comitentul exercită
direcția, supravegherea și controlul în ceea ce privește maniera de îndeplinire a
funcțiilor încredințate. „Prepusul este cel care acceptă să facă ceva în interesul altuia,
sub direcția, supravegherea și controlul acestuia”. Prepusul este persoana care primeşte
instrucţiunile, directivele sau îndrumările de la comitent, cu obligaţia corelativă pentru
acesta de a le urma şi de a se supune întocmai ordinelor primite. Referitor la noţiunea
de prepus, în literatura juridică s-a arătat că aceasta are o accepţiune destul de vastă şi
de complexă ce înglobează varietatea „ocupaţiilor intelectuale cât şi a celor manuale,
pe care omul nu poate să le îndeplinească singur în activitatea sa”. Cuprinsul acestei
afirmaţii a fost parţial criticat, acceptându-se faptul că noţiunea de prepus face referire
atât la ocupaţiile intelectuale, cât şi la cele manuale, dar dezaprobându-se aserţiunea că
ocupaţiile pe care omul le-ar putea exercita singur nu pot forma obiectul raportului de
prepuşenie, raţiunea acestui dezacord constând în faptul că această afirmaţie contrazice
realitatea economică contemporană. S-a arătat aşadar că există ocupaţii care se pot
realiza fie individual, fie în cadrul unui raport de subordonare. Oricum, s-a reținut că nu
este vorba despre „direcție și control” în sens tehnic, ci juridic; astfel, pentru a fi prepus,
este suficient să acționezi pe seama sau în interesul altcuiva și să îi fi subordonat
acestuia din punct de vedere juridic, nereclamând pentru aceasta ca cel care dă
instrucțiunile să posede cunoștințe de specialitate în doemniul în care prepusul
acționează sau autorizația de efectua el însuși, ca persoană fizică, activitatea desfășurată
de către prepus; în acest sens, s-a afirmat că industriașul rămâne comitentul angajaților
săi cu toate că el nu are habar despre funcționarea mașinilor, a utilajelor cu care aceștia
lucrează în interesul său, tot așa cum este comitent pentru șoferul său proprietarul unei
mașini care nu posedă însă permis de conducere.
Pentru a putea fi angajată răspunderea comitentului pentru faptele prejudiciabile
ale prepusului este absolut necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite toate
condiţiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de art. 1349 și art. 1357 Cod civil,
respectiv condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale. Această cerinţă se deduce
tocmai din caracterul special al acestei răspunderi pentru fapta altuia, în care
răspunderea pentru fapta proprie şi răspunderea pentru fapta altuia sunt independente,
putând fi angajate separat sau în mod concurent, avându-se în vedere interesele victimei,
aceasta având facultatea de a solicita repararea prejudiciului pe temeiul răspunderii
pentru fapta proprie, numai de la prepus, în temeiul art. 1357 Cod civil, în baza
răspunderii pentru fapta altuia, numai de la comitent, în temeiul art. 1373 Cod civil, sau
de a invoca ambele temeiuri în mod simultan, angajând, în acest fel, răspunderea civilă
atât a prepusului, cât și pe cea a comitentului, în solidar, conform art. 1382 Cod civil.
Aşadar, victima prejudiciului, pentru a putea beneficia de posibilitatea tragerii la
răspundere a comitentului pentru fapta prepusului său, va trebui să facă dovada
existenţei prejudiciului, a existenţei faptei ilicite a prepusului, a existenţei raportului de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi a existenţei vinovăţiei prepusului.
Pentru a se putea angaja răspunderea comitentului pentru faptele prepuşilor,
cumulativ îndeplinirii condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie în ceea ce privește persoana prepusului, căci aceasta este premisa esențială a
existenței răspunderii comitentului, trebuie îndeplinite două condiţii speciale, şi
anume: (1) existenţa raportului de prepuşenie şi (2) săvârşirea faptei prejudiciabile
de către prepus în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor ce i-au fost
încredințate, condiții solicitate expressis verbis de către legiuitor în cuprinsul alin. 1 al
art. 1373 C. civ.
Aceste condiţii, alături de cele generale, trebuie să fie dovedite când persoana
prejudiciată urmăreşte, pentru obţinerea reparaţiei, doar pe comitent sau atât pe comitent
cât şi pe prepusul ce i-a cauzat paguba, solicitând obligarea în solidar a acestora la
repararea prejudiciului, în temeiul art. 1382 Cod civil. Când însă victima urmărește în
judecată numai pe prepus, nu se va ridica problema răspunderii comitentului şi implicit
nu va fi necesară îndeplinirea celor două condiţii speciale ale antrenării acesteia, ci
numai întrunirea condiţiilor cerute pentru angajarea răspunderii pentru fapta proprie a
prepusului, așa cum acestea sunt solicitate de textele art. 1349, respectiv art. 1357 Cod
civil: existența faptei ilicite, existența prejudiciului, existența unui raport de cauzalitate
dintre fapta ilicită și prejudiciu și, nu în ultimul rând, existența vinovăției prepusului.
Raportul de prepuşenie este definit ca un raport de subordonare dintre prepus şi
comitent în cadrul căruia comitentul a încredinţat o funcţie prepusului, funcţie pe care
acesta din urmă a acceptat să o primească. Raportul de prepușenie este un raport
juridic, subordonarea prepusului față de comitent fiind o subordonare juridică,
obiectivare a dependenței social-economice existente între cei doi.
Acest criteriu de subordonare este considerat în unanimitate în literatura de
specialitate ca fiind esenţial pentru existenţa raportului de prepuşenie. Cu toate
acestea, subordonarea, deși un criteriu necesar, nu poate constitui un criteriu suficient
pentru existența raportului de prepușenie; în acest sens, s-a afirmat în literatura de
specialitate că celălalt element esențial al acestui raport îl constituie îndeplinirea de
către prepus a unei funcții încredințate de către comitent, în interesul acestuia din
urmă, ceea ce presupune, cu necesitate, autoritatea comitentului asupra prepusului.
Privind lucrurile din perspectiva comitentului, între comitenţi şi prepuşi se
stabilesc, astfel, raporturi de autoritate.
Autoritatea presupune puterea de direcţie, supraveghere şi control asupra
prepuşilor, aşa încât pentru a fi în prezenţa raportului de prepuşenie nu este necesar
contactul direct şi permanent al comitentului cu prepusul său. Dreptul comitentului de
a direcționa activitatea prepusului, de a controla felul în care o îndeplinește și de a
supraveghea comportamentul acestuia nu presupune și exercitarea acestuia în fapt, fiind
suficient ca acest drept să existe de jure.
În literatura de specialitate s-a arătat că raportul de prepuşenie prezintă
următoarele trei elemente constitutive: acordul de voinţe realizat, expres sau tacit, între
comitent şi prepus; îndeplinirea unor funcţii sau activităţi de către prepus în contul
comitentului; acceptarea de către prepus a poziţiei sale de subordonare faţă de
comitent, căruia îi recunoaşte o autoritate ce se concretizează într-o putere de
supraveghere, direcţie şi control în îndeplinirea funcţiei pe care urmează să o
desfăşoare.
Pentru a se putea antrena răspunderea comitentului pentru faptele prepuşilor lor,
implicit pentru îndeplinirea condiţiei a existenţei raportului de prepuşenie între cei doi,
este necesar ca acest raport să existe în momentul săvârşirii faptei de către prepus.
Aşadar, chiar dacă la momentul introducerii acţiunii în justiţie, între comitent şi prepus
nu există un raport de subordonare, această situaţie nu exonerează comitentul de
obligaţia sa de a răspunde pentru fapta ilicită şi prejudiciabilă săvârşită de prepus
deoarece decisivă este existenţa raportului de prepuşenie la momentul săvârşirii faptei.
În privința surselor acestui raport de prepuşenie, acestea pot fi, așa cum indică
fără echivoc textul art. 1373 alin. 2 Cod civil, contractul sau legea.
Potrivit art. 1373 alin. 1 Cod civil, în vederea antrenării răspunderii civile
delictuale a comitentului pentru fapta prepusului lui, prejudiciul trebuie să fie cauzat de
prepus printr-o faptă săvârșită „în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor
încredințate”.
Necesitatea îndeplinirii aceleiași condiții rezultă și din interpretarea alin. 3 al
aceluiași text legal, unde se stipulează că, în situația în care victima prejudiciului
cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei
prejudiciabile, că prepusul a acționat „fără nici o legătură cu atribuțiile sau cu scopul
funcțiilor încredințate”, comitentul este exonerat de răspundere.
„Funcţia încredinţată” este acea însărcinare dată de comitent spre executare
prepusului, în interesul comitentului şi sub direcţia, supravegherea și controlul acestuia,
cu condiţia acceptării de către prepus a acestui raport de subordonare în executarea
funcţiei încredinţate.
De aceea, numai în acest caz, în care faptul ilicit comis de prepus are legătură cu
atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, se angajează răspunderea comitentului.
Opinia dominantă în literatura juridică, la care ne raliem și noi, susținea
interpretarea extensivă a sintagmei „cu prilejul îndeplinirii funcției” truvabile în
cuprinsul Decretului nr. 31/1954, interpretare pe care, de facto, au avut-o în vedere
artizanii actualului Cod civil, când, înlocuind sintagma „în funcțiile ce li s-au
încredințat” (cu referire la răspunderea comitenților pentru faptele ilicite prejudiciabile
ale prepușilor lor), s-au oprit asupra uneia care exprimă elocvent concepția majorității
literaturii de specialitate, dar și a aceleia a practicii judiciare în materie, în sensul
angajării răspunderii comitentului atât în situațiile în care prepusul a abuzat de funcția
încredințată, când și în cazurile în care exercitarea funcției a constituit doar un prilej
pentru comiterea faptei ilicite, sub condiția ca fapta săvârșită să fie în legătură cu
atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate sau cel puțin să existe această aparență,
care a determinat victima să creadă, în mod legitim, că prepusul a acționat în legătură
cu funcția care i-a fost încredințată. Astfel, este îndeajuns ca funcția să fi constituit doar
un pretext pentru săvârșirea faptei ilicite sau să fi contribuit doar la înlesnirea producerii
prejudiciului, pentru ca răspunderea comitentului să poată fi angajată. Aceasta înseamnă
că numai când fapta ilicită săvârșită de prepus este cu totul străină de funcțiile ce i-au
fost încredințate, neavând absolut nici o legătură cu acestea, nu va putea constitui temei
al răspunderii comitentului, caz în care va fi angajată doar răspunderea personală a
prepusului.
Sintagma „în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate” va
descrie așadar nu numai faptele ilicite săvârșite cu viclenie ori nedibăcie, neglijență sau
imprudență, în limitele atribuțiilor organului respectiv, ci și pe acelea comise prin
abaterea atribuțiilor funcției de la scopul lor, când funcția a fost doar instrumentul
delictului civil, doar prilejul săvârșirii acestuia. Aceasta înseamnă că este îndestulător
să existe un raport de conexitate între exercițiul funcției și fapta ilicită, în așa fel încât
funcția să fi reprezentat condiția necesară pentru producerea prejudiciului sau pentru
înlesnirea precumpănitoare a acestei produceri.
Astfel, comitentul nu răspunde dacă: prepusul a acționat în afara
atribuțiilor sale, comitentul nu autorizase în prealabil o asemenea acțiune și fapta
săvârșită de către prepus are un scop străin de atribuțiile funcțiilor ce i-au fost
încredințate, fiind îndreptată fie înspre satisfacerea unui interes personal al
prepusului, fie al altuia, însă în nici un caz al comitentului, toate acestea trebuind să
fie probate, bineînțeles, de către comitentul care este chemat să repare prejudiciul cauzat
prin fapta ilicită a prepusului.
Cu alte cuvinte, se cere ca prepusul, în săvârșirea faptei ilicite prejudiciabile, să
acționeze în temeiul raportului de prepușenie, cu ocazia funcției încredințate,
folosind-o pe aceasta drept un prilej pentru săvârșirea faptei prejudiciabile, sau să
creeze victimei aparența legitimă că acționează în legătură cu atribuțiile sau cu
scopul funcțiilor ce i-au fost încredințate (de exemplu, a fost reținută răspunderea
comitentului pentru fapta prepusului său care, neavând o astfel de însărcinare, a creat
victimelor sale credința legitimă că acesta acționa pe seama și în interesul comitentului,
în legătură cu atribuțiile ce i-au fost încredințate, săvârșind, în fapt, un abuz de
încredere).
În ceea ce priveşte legătura de timp, se arată că răspunderea comitentului va fi
angajată pentru prejudiciul produs de prepus în timpul serviciului, inclusiv acela al
pauzelor, al orelor suplimentare aprobate de organul competent, în perioada când este
de serviciu pe unitate, în timpul întreruperilor sau suspendării lucrurilor, deoarece
acestea sunt inerente timpului de muncă şi formează cu acesta un întreg. Totuşi,
comitentul nu va răspunde de prejudiciile cauzate de prepus în zilele nelucrătoare, în
zilele de concediu, în timpul deplasării de la locuinţă la locul de muncă sau în alte
situaţii asemănătoare, deoarece între toate acestea nu există o legătură de conexitate
între fapta prepusului şi exerciţiul faptei sale.
Raportul de loc se referă la faptul că răspunderea comitentului va fi angajată
pentru prejudiciile cauzate de prepus, prin săvârşirea unei fapte ilicite la locul său de
muncă, respectiv acolo unde el îşi exercită atribuţiile de serviciu.
Legătura de mijloace constă în producerea de prejudicii de către prepus, prin
utilizarea mijloacelor pe care comitentul i le-a pus la dispoziţie, respectiv autovehicule,
instrumente, aparate, utilaje, chiar dacă acestea sunt folosite de prepus în afara locului
de muncă şi a timpului de lucru.
În tentativa doctrinei de a găsi un temei juridic potrivit pentru fundamentarea
răspunderii comitentului au fost emise varii teorii; unele dintre acestea se integrează în
categoria teoriilor subiective, întemeiate pe ideea de vinovăţie, iar altele, în categoria
teoriilor obiective, care explică această răspundere pe alte temeiuri decât culpa.
Dintre toate acestea, o apreciem ca fiind cea mai seducătoare și mai bine
întemeiată pe aceea bazată pe teoria obiectivă a garanției, care, de altfel, așa cum am
învederat deja, fundamentează, în general, răspunderea civilă delictuală pentru fapta
altuia.
În decelarea efectelor răspunderii comitentului pentru fapta ilicită prejudiciabilă
a prepusului său trebuie plecat de la regula fundamentală în materia acestei răspunderi,
în special și în aceea a răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, în general,
conform căreia răspunderea comitentului este independentă de aceea a prepusului său
și invers.
Tocmai așa se explică prerogativa victimei de a angaja, la libera sa alegere, fie
doar răspunderea comitentului, întemeindu-și cererea pe dispozițiile art. 1373 Cod civil,
fie doar pe aceea a prepusului, în baza art. 1357 Cod civil, fie pe ambele, pe temeiuri
diferite, atrăgând, în acest fel, răspunderea solidară atât a comitentului, cât și pe cea a
prepusului, conform art. 1382 Cod civil, până la concurența reparării integrale a
prejudiciului suferit. Aceasta, întrucât rostul răspunderii comitentului este doar de a
proteja victima de eventuala insolvabilitate a prepusului său.
În situația în care mai mulți prepuși ai aceluiași comitent au comis fapta ilicită
păgubitoare, răspunderea prepușilor față de victimă va fi solidară, în temeiul art. 1357
și al art. 1382 Cod civil; mai mult, victima va putea angaja concomitent răspunderea
solidară atât a tuturor prepușilor, cât și a comitentului lor, pentru fapta acestora, în baza
aceluiași text al art. 1382 Cod civil, coroborat, de această dată, atât cu cel al art. 1357
Cod civil, în ceea ce îi privește pe prepuși, cât și cu acel al art. 1373 Cod civil, relativ
la comitent.
Dacă mai mulți prepuși ai unor comitenți diferiți au cauzat victimei un prejudiciu
prin aceeași faptă ilicită, aceasta din urmă va avea opțiunea de a chema în judecată, în
solidar, numai pe prepuși ori numai pe comitenții acestora sau atât pe prepuși, cât și pe
comitenții lor, concomitent, în baza art. 1382 Cod civil, care, fără nici o distincție, îi
ține răspunzători în solidar pe toți cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă.
Odată despăgubită victima, în integralitate, de către comitent, acesta se poate
îndrepta cu o acțiune în regres, întemeiată pe dispozițiile art. 1384 Cod civil, împotriva
prepusului său, angajând răspunderea sa pentru fapta proprie, bazată pe art. 1357 Cod
civil, condiționată de dovedirea vinovăției prepusului, reclamând de la acesta întreaga
sumă pe care comitentul a plătit-o victimei cu titlu de despăgubire, căci comitentul, în
calitatea sa de garant al victimei, a plătit pentru prepus, nu alături de acesta, neputând
fi reținut faptul că a avut și comitentul o contribuție proprie la cauzarea prejudiciului,
pe care să fie obligat să o scadă din suma solicitată la plată prepusului, cât timp nu este
angajată răspunderea comitentului pentru fapta sa proprie, în temeiul art. 219 Cod civil.
Dreptul de regres al comitentului este întemeiat pe instituția juridică a răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie, iar nu pe instituția juridică a răspunderii patrimoniale a
salariatului, din dreptul muncii.
Prepusul acționat singur în justiție nu poate utiliza nici regresul, nici instituția
juridică a chemării în garanție a comitentului său ori a asigurătorului de răspundere
civilă a acestuia întrucât ideea de garanție și, implicit statutul de garant al acestuia din
urmă funcționează doar în avantajul victimei, iar nicidecum în acel al prepusului, care
nu poate invoca, pentru a-și limita ori pentru a se exonera de răspundere, în beneficiul
său, textul art. 1373 Cod civil.
Dimpotrivă, comitentul acționat singur în judecată de către victimă îl poate
chema în garanție pe prepusul său, pe de o parte, pentru a preîntâmpina un al doilea
proces, în care să se regreseze împotriva acestuia și, pe de altă parte, pentru ca hotărârea
pronunțată să îi fie opozabilă și prepusului, dobândind și față de acesta autoritatea
lucrului judecat.
Dacă însă se dovedește faptul că, la cauzarea prejudiciului, au contribuit atât
fapta ilicită săvârșită cu vinovăție a prepusului, cât și aceea a comitentului, atunci va fi
angajată răspunderea acestora în solidar, în baza art. 1382 Cod civil, însă pe temeiuri
diferite: în privința prepusului, pe art. 1357 Cod civil; în privința comitentului, atât pe
art. 1373 Cod civil, pentru fapta prepusului, cât și pe art. 219 coroborat cu art. 1357 Cod
civil, pentru fapta proprie. Într-o astfel de situație, așa cum am reținut deja, regresul
comitentului împotriva prepusului va fi limitat, acesta neputând recupera partea din
despăgubire care corespunde propriei sale contribuții la cauzarea prejudiciului, potrivit
alin. 4 al art. 1384 Cod civil.
În ipoteza cauzalității complexe, în care prejudiciul suferit de către victimă este
urmarea directă și necesară a sinergiei unui caz de forță majoră sau a faptei unui terț ori
a faptei culpabile a victimei și a faptei ilicite săvârșite cu vinovăție de către prepus,
comitentul acționând ca un garant al victimei pentru repararea prejudiciului cauzat prin
fapta prepusului său nu va putea fi ținut la a repara mai mult decât este ținut însuși
prepusul; cu alte cuvinte, în atare situații, comitentul nu va putea fi obligat să plătească
victimei cu titlu de despăgubiri decât partea din dezdăunări necesară a acoperi
prejudiciul care este cauzat de fapta ilicită săvârșită cu vinovăție a prepusului său;
pentru restul de despăgubiri, victima fie se va putea îndrepta împotriva terțului, fie va
rămâne nedespăgubită dacă la producerea prejudiciului a concurat un caz de forță
majoră sau propria-i faptă ilicită săvârșită cu vinovăție.
Conform dreptului comun în materie, comitentul va fi exonerat totalmente de
răspundere în situația în care va face dovada faptului că prejudiciul a fost cauzat de o
cauză străină, care nu îi este imputabilă prepusului și care, intervenind, a rupt, absorbind
în întregime, legătura de cauzalitate dintre fapta prepusului și prejudiciu: forța majoră,
fapta terțului asimilată acesteia, fapta culpabilă a victimei. De asemenea, răspunderea
comitentului nu va putea fi atrasă, în opinia noastră, așa cum am învederat deja, nici
dacă fapta prepusului este săvârșită fără vinovăție. În asemenea ipoteze, condițiile
răspunderii comitentului nu sunt întrunite.
Dacă fapta victimei, respectiv aceea a terțului nu au întrunit caracterele forței
majore însă au fost săvârșite cu vinovăție, ne aflăm în fața unui raport cauzal complex,
în care două cauze concură la producerea prejudiciului, ipoteză în care fiecare lanț
cauzal astfel creat trebuie valorificat. Cu alte cuvinte, într-o atare situație, răspunderea
comitentului va fi angajată doar pentru partea din prejudiciu care este urmarea directă
și necesară a faptei ilicite săvârșite cu vinovăție a prepusului său, ținându-se cont că, la
producerea prejudiciului, a participat și fapta vinovată a victimei sau aceea a terțului,
acestora fiindu-le imputabilă partea din prejudiciu care se află într-o legătură directă și
necesară cu fapta lor. Aceeași soluție va fi aplicată, mutatis mutandis, dacă, la
producerea prejudiciului, au concurat atât fapta culpabilă a terțului, cât și forța majoră,
comitentul urmând a răspunde doar pentru ceea ce el este obligat să garanteze, adică
pentru partea din prejudiciu care se află în legătură directă și necesară de cauzalitate cu
fapta ilicită culpabilă a prepusului său.
Întrucât însă răspunderea comitentului este una obiectivă, care se angajează în
baza unei veritabile prezumții de responsabilitate, așa cum am văzut deja, acesta nu se
poate exonera dovedind intervenția unei cauze străine care nu-i este lui însuși
imputabilă și nici absența vinovăției sale, întrucât, pe de o parte, legiuitorul, în cuprinsul
art. 1373 Cod civil, a omis deliberat să consacre un text similar celui din art. 1372 alin.
3 din același act normativ, care permite tuturor persoanelor care pot fi chemate să
răspundă pentru fapta copilului minor sau a persoanei puse sub interdicție
judecătorească să probeze intervenția unei forțe majore care să absoarbă legătura de
cauzalitate dintre fapta copilului sau a interzisului judecătoresc și aceea a persoanei
responsabile civilmente, îngreunând, în acest fel, până la a o legifera sub forma unei
prezumții de responsabilitate, răspunderea comitentului și, pe de altă parte, această
răspundere nu se întemeiază pe culpa comitentului, fiind una obiectivă, care se
antrenează indiferent dacă acesta a depus toată diligența și toată prudența pentru a
preîntâmpina fapta ilicită prejudiciabilă a prepusului său.
De asemenea, comitentul se poate exonera de răspundere în temeiul alin. 3 al art.
1373 Cod civil, așa cum am văzut deja, probând faptul că victima prejudiciului cunoștea
sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că
prepusul a acționat fără nici o legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA MINORULUI SAU A CELUI PUS SUB
INTERDICȚIE
Codul civil în vigoare consacră răspunderea civilă delictuală pentru fapta unor
anumite alte persoane, restrângând însă sfera acestora din urmă de la „persoanele pentru
care suntem obligați a răspunde” – așa cum o circumscriau dispozițiile art. 1000 alin.
(1)C. civ. 1864 – la aceea a „minorilor sau a persoanelor puse sub interdicție” – astfel
cum statuează însuși titlul art. 1372, precum și textul alin. (1) al aceleiași norme juridice
din Codul civil în vigoare.
Din analiza alin. (1) al acestui text de lege se desprinde cu ușurință domeniul de
aplicare al său, atât în privința persoanelor pentru care se răspunde, cât și în ceea ce
privește persoanele chemate de lege să răspundă.
În legătură cu persoanele pentru care se răspunde, norma analizată face vorbire,
pe de o parte, despre minori, iar, pe de altă parte, despre persoane puse sub interdicție.
Conform art. 38 alin. (2) C. civ., „persoana devine majoră la împlinirea vârstei
de 18 ani”, așa încât, în categoria minorilor poate fi încadrată cu succes orice persoană
aflată sub vârsta de 18 ani, indiferent că împotriva sa joacă prezumția relativă de
existență a discernământului, întrucât, la data săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile, avea
vârsta de 14 ani împliniți, sau că în favoarea sa funcționează prezumția relativă de
inexistență a discernământului, deoarece, la momentul comiterii faptei reprobabile, nu
împlinise încă vârsta de 14 ani, prezumții consacrate în cuprinsul art. 1366 C. civ.
În privința persoanelor puse sub interdicție judecătorească, textul art. 164 din
același act normativ califică pentru această măsură de ocrotire pe orice persoană „care
nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației
ori debilității mintale”, nefăcând nicio referire la vârsta acesteia, mai mult, putând fi pus
sub interdicție judecătorească inclusiv minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă. De
la data la care hotărârea judecătorească de punere sub interdicție a rămas definitivă,
aceasta își produce efectele, potrivit dispoziției de principiu cuprinse în art. 169 C. civ.,
astfel că, începând cu acea dată, persoana pusă sub interdicție va avea vocația includerii
sale în sfera persoanelor pentru care se răspunde civil delictual, conform textului art.
1372 din aceeași reglementare.
Cu referire la persoanele chemate de lege să răspundă, textul supus studiului face
vorbire despre „cel care, în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri
judecătorești este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție”.
Obligația de supraveghere poate avea, așa cum stipulează expressis verbis textul
analizat, izvor diferit, putându-și găsi sorgintea în lege, într-un contract ori într-o
hotărâre judecătorească.
În privința minorilor, ea incumbă, potrivit legii, în primul rând, părinților
acestora; în acest sens, dispozițiile art. 493 C. civ. statuează că „părinții au dreptul și
îndatorirea de supraveghere a copilului minor”.
Alte persoane cărora le revine, prin efectul combinat al legii și al unei hotărâri
judecătorești (întrucât prin hotărârea judecătorească nu se instituie în sarcina celor
numiți să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție judecătorească o
astfel de obligație, ci, în dispozitivul acesteia, sunt menționate doar aceste persoane,
cărora obligația de supraveghere le incumbă în temeiul legii), obligația de supraveghere
sunt: părinții adoptatori ai minorului, care, în temeiul art. 471 alin. (1) din același act
normativ, ca un efect al adopției, dobândesc față de copilul adoptat toate drepturile și
îndatoririle părintești pe care le aveau față de acesta părinții săi firești, care pierd, prin
efectul adopției, potrivit dispozițiilor art. 470 alin. (2)C. civ., toate drepturile și
obligațiilor lor în legătură cu copilul, încetând raporturile de rudenie între adoptat și
descendenții săi, pe de o parte, și părinții săi firești și rudele acestora, pe de altă parte.
Astfel, chiar dacă fapta ilicită prejudiciabilă a fost săvârșită de către minorul abia
adoptat, părinții adoptatori sunt cei care vor răspunde în temeiul art. 1372 alin. (1)C.
civ., în ciuda faptului că lor nu le poate fi imputată nicio culpă în educația minorului,
răspunderea acestora fiind una obiectivă, independentă de orice culpă, fundamentată,
așa cum am antamat deja, pe ideea de garanție de autoritate.
În aceeași categorie de persoane responsabile civilmente în temeiul legii și al
hotărârii judecătorești intră și tutorii minorilor și cei ai interzișilor judecătorești, precum
și curatorii speciali ai minorilor numiți de către instanța de tutelă în condițiile art. 159
C. civ., care sunt, de facto, tutori provizorii, cu aceleași atribuții pe care le au tutorii
definitivi, potrivit art. 116 C. civ., iar nu cei care dobândesc calitatea de curatori speciali
în temeiul art. 150 din același act normativ, care nu au decât atribuții în domeniul
încheierii actelor juridice de către cei pe care îi ocrotesc; de asemenea, răspunzători
pentru faptele ilicite prejudiciabile săvârșite de către interzișii judecătorești pot fi, în
temeiul art. 1372 C. civ., curatorii speciali ai acestora, numiți de către instanța de
judecată, în temeiul art. 167 C. civ., până la instituirea tutelei. În situația în care minorul
are însă și un tutore sub a cărui ocrotire este așezat, dar și (cel puțin) un părinte firesc
decăzut din drepturile părintești (ipoteză descrisă de art. 511 C. civ.), este firesc, așa
cum just s-a observat în literatura de specialitate autohtonă, ca, pentru prejudiciile
cauzate de către copil printr-o faptă ilicită, să răspundă, în principiu, părintele sau
părinții decăzuți din drepturile părintești, în sarcina cărora subzistă toate obligațiile pe
care le au față de copiii lor minori, inclusiv aceea de supraveghere. Într-un astfel de caz,
răspunderea tutorelui ar trebui să fie subsidiară, putând fi antrenată numai în măsura în
care, dintr-o cauză sau alta, răspunderea părintelui/părinților minorului nu poate fi
angajată. Am afirmat „în principiu” deoarece, în opinia noastră, într-o astfel de situație,
trebuie făcute anumite nuanțări, în funcție de cum cauza care a stat la baza ieșirii
copilului de sub autoritatea părintească este una legitimă sau, dimpotrivă, este una
nelegitimă, datorată, de exemplu, vinovăției părinților. În primul caz, se justifică
nerăspunderea părinților pentru fapta ilicită prejudiciabilă a copilului lor minor, căci
discutăm despre încetarea de iure a autorității părintești, care justifică răspunderea
părinților, pe când, în cel de-al doilea, nu, căci, într-o astfel de situație, este vorba despre
încetarea doar de facto a autorității părintești.
În aceeași sferă intră și persoanele cărora un copil minor le este dat în plasament
printr-o hotărâre judecătorească; asistenții maternali (care pot dobândi obligația de
supraveghere a minorului și în temeiul contractului de muncă pe care îl încheie);
unitățile sanitare publice în care se află bolnavii psihici puși sub interdicție
judecătorească, cu privire la care s-a dispus măsura internării; centrele de reeducare și
centrele de detenție în care sunt internați infractori minori.
În categoria persoanelor a căror obligație de supraveghere reprezintă efectul
combinat al legii și al contractului încheiat cu cei sub ocrotirea cărora se află minorul
sau interzisul judecătoresc, ar putea fi enumerate: cadrele didactice din învățământul
preuniversitar și meseriașii care instruiesc ucenici minori, însă doar dacă prejudiciul a
fost cauzat de către minor în timpul activităților care presupuneau îndeplinirea obligației
de supraveghere (orele de curs sau de ucenicie, de pregătire profesională, pauzele);
persoanele care, în calitate de profesioniști, își asumă, printr-un contract, misiunea de a
instrui, a reeduca, a trata, a recupera sau a organiza timpul liber al minorilor sau al
bolnavilor psihic aflați sub interdicție judecătorească (cum sunt asociațiile sau fundațiile
care înființează centre de reeducare și recuperare prin muncă a persoanelor cu handicap
psihic, spitalele private, clinicile psihiatrice private, sanatoriile, taberele de vacanță,
creșele, grădinițele, orfelinatele, pensiunile etc.) ori supraveghetorii de cămine pentru
elevi sau monitorii de sport (schi, înot ș.a.).
Tutorii convenționali, numiți prin contract de mandat încheiat în formă autentică,
în temeiul art. 114 C. civ., de către părinți pentru copiii lor minori, respectiv în baza art.
166 din același act normativ, de către persoanele cu capacitate de exercițiu deplină
pentru ipotezele în care ar fi puse sub interdicție judecătorească, sunt, de asemenea,
răspunzători, în temeiul art. 1372 C. civ., pentru prejudiciile pe care cei ce se află sub
ocrotirea lor le cauzează terților prin faptele ilicite pe care le săvârșesc. Obligația lor de
supraveghere își are izvorul atât în contractul încheiat, prin care singuri și-au asumato, cât și
în lege, atribuțiile lor fiind clar stabilite în cuprinsul Codului civil, în materia
tutelei minorului și în aceea a interzisului judecătoresc, fiind indiferent faptul că tutorele
este desemnat prin contract sau prin hotărâre judecătorească, de către instanța de tutelă.
Nu în ultimul rând, în categoria celor care își asumă obligația de
supraveghere a unui minor sau a unui interzis judecătoresc printr-un contract, intră,
în general, toate persoanele care, prin voința lor, acceptă să se nască în sarcina lor
obligația de a supraveghea un minor (bonele, rudele copilului, prietenii părinților
acestuia etc.) ș.a. ori un interzis judecătoresc (infirmierele, spre exemplu), acceptând să
organizeze și să controleze, cu titlu permanent, modul de viață al acestuia.
Așadar, sfera deosebit de largă a persoanelor pentru care se răspunde, precum și
sfera persoanelor răspunzătoare în temeiul art. 1372 C. civ. constituie, în opinia noastră,
argumente de neînlăturat că textul legal în discuție instituie un principiu general de
răspundere pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite săvârșite de persoanele
prezumate de lege ca fiind lipsite de discernământ în plan delictual, precum și de
minorii cu vârsta între 14 și 18 ani.
Denumirea marginală a textului art. 1372 – „Răspunderea pentru fapta minorului
sau a celui pus sub interdicție” – relevă cu claritate că prima condiție a răspunderii civile
delictuale a celui obligat la supraveghere este existența „faptei minorului sau a
interzisului judecătoresc”. Cu toate că titlul antecitat al articolului analizat nu
menționează expres, ca în cazul răspunderii pentru fapta proprie (reglementată în
cuprinsul art. 1357 Cod civil), caracterul ilicit al faptei păgubitoare, cea pentru care se
răspunde, acesta reprezintă totuși unul din elementele constitutive ale răspunderii.
Condiția caracterului ilicit al faptei rezultă însă atât din denumirea Capitolului IV al
Titlului al II – lea al Cărții a V – a a Codului civil, care cuprinde reglementarea
respectivă – „Răspunderea civilă”, cât și din dispoziția cu caracter general din art. 1165
Cod civil, care se referă la „fapta ilicită” atunci când determină izvoarele obligațiilor.
Astfel încât, în analiza răspunderii pentru fapta altuia nu poate intra în discuție o altă
faptă decât cea „ilicită a altuia”, căci pentru nici o altă faptă nu este angajată răspunderea
civilă. Deci, prima condiție generală a răspunderii civile a celui obligat la supraveghere
este existența faptei ilicite a minorului sau a persoanei puse sub interdicție
judecătorească.
Apoi, ultima propoziție a alin. 1 al ultimului text legal mai sus invocat dispune
că supraveghetorul „răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă
persoane”, fiind vorba, în acest sens, despre minorul sau despre cel pus sub interdicție
judecătorească aflat sub supravegherea primului. Așadar, fapta ilicită a acestora din
urmă trebuie să fi cauzat altuia (oricărui terț în afara celui obligat la supraveghere) un
prejudiciu, ceea ce ne conduce, cu necesitate, la celelalte două condiții generale ale
răspunderii civile ale celui care în temeiul legii, al unei hotărâri judecătorești ori al unui
contract are îndatorirea de a supraveghea: existența prejudiciului și a raportului de
cauzalitate dintre acesta și fapta ilicită.
Relativ la vinovăția autorului nemijlocit al prejudiciului, dincolo de orice
discuție, legiuitorul a stabilit cu claritate, în cuprinsul art. 1372 alin. 2 Cod civil, că:
„Răspunderea (celui îndatorat să supravegheze – n.n.) subzistă chiar în cazul când
făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie”. Astfel,
vinovăția făptuitorului nu prezintă pentru victimă nici cea mai mică importanță în
acțiunea pe care aceasta o îndreaptă împotriva persoanei responsabile civilmente, a cărei
răspundere se va angaja, potrivit textului legal citat, indiferent dacă autorul direct al
prejudiciului a săvârșit fapta ilicită cu vinovăție sau nu. Acest lucru nu face decât să
sublinieze caracterul principal al acestei răspunderi, în raport cu aceea a autorului direct
al prejudiciului.
Deci, am concluzionat asupra necesității existenței, în persoana minorului sau a
interzisului judecătoresc, a tuturor elementelor obiective ale răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie a acestuia, ca o primă premisă a angajării răspunderii
civile delictuale a supraveghetorului pentru fapta altuia.
Al doilea, pe lângă aceste condiții cu valoare generală, răspunderea pentru fapta
altuia întemeiată pe dispozițiile art. 1372 Cod civil intervine numai dacă sunt întrunite
încă două condiții speciale, care se grefează pe cele generale: (1) minoritatea sau,
după caz, statutul juridic de persoană pusă sub interdicție al autorului faptei ilicite
prejudiciabile și (2) existența obligației de supraveghere a autorului nemijlocit în
sarcina persoanei răspunzătoare, obligație născută ori direct din lege, ori dintr-o
hotărâre judecătorească, ori dintr-un contract.
Minoritatea sau, după caz, statutul de persoană pusă sub interdicție
judecătorească trebuie să existe în momentul în care autorul direct al prejudiciului a
săvârșit fapta ilicită păgubitoare.
Este important faptul că textul analizat – cel al art. 1372 alin. 1 Cod civil – face
vorbire despre „un minor”, nefăcând nici o distincție din punctul de vedere al
discernământului acestuia, așa cum face art. 1366 din același act normativ. În aceste
condiții, rezultă că minorul pentru care se răspunde este, așa cum deja am arătat, potrivit
prevederilor art. 38 alin. 2 Cod civil, orice persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani,
deci care nu este majoră, indiferent că, în lumina textului art. 1366, minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani este prezumat legal relativ că nu are discernământul faptelor
sale, iar minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se bucură de prezumția legală
relativă de discernământ, acordându-i-se capacitate delictuală.
Nici în privința persoanei puse sub interdicție judecătorească nu se face vreo
distincție în funcție de vârsta acesteia, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 1366
alin. 1 Cod civil, oricum aceasta se bucură de prezumția lipsei discernământului faptelor
sale ca o consecință directă a punerii ei sub interdicție, indiferent de vârsta la care se
află.
Odată cu emanciparea, minorii devin singuri răspunzători pentru faptele lor
ilicite prejudiciabile.
Mai mult decât atât, începând cu această dată, minori înșiși pot fi ținuți
răspunzători pentru faptele ilicite prejudiciabile ale copiilor lor, întrucât răspunderea
întemeiată pe dispozițiile art. 1372 Cod civil este, așa cum vom vedea în cele ce
urmează, una obiectivă, de plin drept, fundamentată pe ideea de garanție, independentă
așadar de orice vinovăție a celui chemat de lege să repare prejudiciul cauzat prin fapta
ilicită a altuia.
Relativ la cea de-a doua condiție specială a răspunderii pentru fapta altuia
întemeiate pe dispozițiile art. 1372 Cod civil, privind existența obligației de
supraveghere a autorului nemijlocit în sarcina persoanei răspunzătoare, obligație
născută ori direct din lege, ori dintr-o hotărâre judecătorească, ori dintr-un contract, este
necesar ca și aceasta să fie îndeplinită la momentul săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile.
Așa cum am antamat deja și cum vom dezvolta în cele ce urmează, după cum se
exprimă și literatura de specialitate autohtonă, din perspectiva conținutului său, prin
obligația de supraveghere se înțelege îndatorirea și puterea persoanei în sarcina căreia
s-a născut de a organiza, de a dirija și de a controla activitatea autorului faptei ilicite
prejudiciabile; aceasta, deoarece persoana aflată sub supraveghere este un minor sau un
interzis judecătoresc, adică o persoană care, datorită stării sale fizice și psihice, trebuie
să se afle sub îngrijirea și sub autoritatea unei alte persoane. Astfel, înțelesul termenului
de „supraveghere” devine asemănător cu acela al celui de „pază”, utilizat de legiuitor
pentru determinarea lucrurilor pentru care avem obligația de a răspunde civil; mutatis
mutandis, transbordând această noțiune din sfera răspunderii civile delictuale pentru
prejudiciile cauzate de lucruri în general, în aceea a răspunderii civile delictuale pentru
fapta altei persoane, deducem că, în cauză, este vorba despre obligația de îngrijire și
control legată de starea fizică și mentală a persoanei supravegheate și de riscul pe care
o astfel de stare îl generează pentru terți, de a fi prejudiciați prin faptele acelei persoane.
În privința izvorului acestei obligații de supraveghere, dispozițiile art. 1372
alin. 1 Cod civil se referă, așa cum am antamat deja, la: lege, contract sau hotărâre
judecătorească.
Aceste trei surse trebuie să constituie originea obligației de supraveghere înseși,
care trebuie să fie stipulată expres în fiecare dintre ele (desigur, în chiar această formă
sau sub forma altor îndatoriri, de pildă aceea de îngrijire, în cuprinsul cărora să intre, ca
o componentă inerentă, obligația de supraveghere), întrucât existența acestei obligații,
împreună cu consecința ei – atragerea răspunderii pentru fapta celui supravegheat – nu
se poate prezuma.
Cât privește modul de executare a obligației de supraveghere, în literatura de
specialitate s-a afirmat că textul legal analizat ar trebui să facă referire la „supravegherea
cu titlu permanent” a minorului sau a celui pus sub interdicție judecătorească, deoarece
numai în acest mod poate fi acceptată ideea exercitării unei autorități privind controlul
modului de viață și organizarea activității persoanei supravegheate.
Achiesând la această idee, credem totuși că se impun câteva precizări.
Astfel, caracterul „permanent” al supravegherii nu are nici o legătură cu
întinderea temporală a acestei obligații, cu perioada de timp în care celui obligat la
supraveghere îi incumbă această îndatorire. Durata existenței obligației de supraveghere
în sarcina acestei persoane poate fi oricare, scurtă sau lungă, obligația în speță putând
fi, într-o anumită perioadă de timp, intermitentă (existând, de exemplu, doar pentru
câteva ore pe zi, zilnic, din trei în trei zile, săptămânal sau la alte intervale de timp),
alternantă cu îndatorirea de supraveghere ce incumbă altei persoane (de pildă, obligația
de supraveghere a minorului de către cadrul didactic alternează cu aceea a bonei, în
fiecare zi, în funcție de un orar prestabilit).
Ceea ce este important însă, din acest punct de vedere, este să se stabilească, la
momentul exact al săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile, cine anume avea îndatorirea de
supraveghere, trebuind sau putând, în acest sens, să observe, să dirijeze, să controleze,
să îndrume modul de viață și activitatea făptuitorului și, în acest fel, să preîntâmpine
săvârșirea faptei ilicite prejudiciabile de către acesta.
Supravegherea „cu titlu permanent” nu presupune contactul material direct și
continuu cu cel supravegheat, căci supraveghetorul răspunde pentru fapta ilicită
prejudiciabilă a acestuia și dacă, la momentul săvârșirii ei, supravegheatul era „scăpat”
de sub observarea directă a persoanei responsabile, deși trebuia să se afle sub aceasta.
În acest sens, apreciem că „titlul permanent” cu care trebuie să se exercite
supravegherea se referă nu atât la întinderea temporală a obligației de supraveghere, cât
la modul în care aceasta trebuie executată: continuu, neîntrerupt pe toată perioada de
timp (indiferent de întinderea acesteia) în care această îndatorire îi incumbă persoanei
responsabile.
Fundamentul răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită prejudiciabilă a
minorului sau a persoanei puse sub interdicție îl constituie garanția suportării riscului
de autoritate, care incumbă celui care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătorești ori
al unui contract este obligat să supravegheze minorul sau persoana pusă sub interdicție.
Este o idee pur obiectivă. Se poate vorbi deci și în ceea ce privește răspunderea
bazată pe prevederile art. 1372 Cod civil ca despre o răspundere obiectivă, de plin
drept, opinie exprimată de altfel și în literatura de specialitate autohtonă contemporană.
În privința exonerării sale de răspundere, singura posibilitate a persoanei
chemate de lege să răspundă o constituie, așa cum am văzut deja, dovada unei cauze
străine care a pus-o în imposibilitatea de a împiedica săvârșirea acțiunii păgubitoare.
Această cauză străină constă evident în forța majoră, fapta victimei sau fapta unei
terțe persoane. În acest sens s-a pronunțat și practica judiciară autohtonă, în
interpretarea, de această dată însă, a textului art. 1000 alin. 5 din Codul civil de la 1864,
dar și cea străină, cu referire la textul art. 1384 alin. 7 din Codul civil francez (în ambele
aceste texte legale este truvabilă, în privința părinților minorului, aceeași cauză
exoneratoare de răspundere pe care o găsim în cuprinsul art. 1372, alin. 3, fraza I Cod
civil român). Astfel, s-a arătat că, prin „cauză străină care face imposibilă împiedicarea
acțiunii păgubitoare” a minorului se înțelege „un eveniment imprevizibil și irezistibil,
care nu a permis părinților să împiedice fapta prejudiciabilă a copilului”. În același sens,
s-a dispus, în interpretarea aceluiași alin. 7 al art. 1384 din Codul civil francez, că
singură forța majoră sau fapta victimei ar putea exonera părinții de răspunderea de plin
drept pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori care locuiesc împreună cu ei.
Răspunderea părinților, respectiv a tutorilor pentru copiii minori este însă
agravată față de aceea a celorlalte persoane care pot fi chemate să răspundă pentru fapta
acestora. Astfel, potrivit art. 1372, alin. 3, fraza a doua, în cazul părinților sau, după caz,
al tutorilor, exonerarea lor de răspundere se poate face numai dovedind că fapta
copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care și-au îndeplinit
îndatoririle decurgând din exercițiul autorității părintești. Aceasta, deoarece atât
părinților, cât și tutorilor, le incumbă nu numai obligația de supraveghere a copilului
(art. 492, art. 487, art. 134 Cod civil), ci și aceea de educare a lui, motiv pentru care ori
de câte ori fapta ilicită a copilului a constat într-o asemenea acțiune, respectiv a fost
săvârșită în atare împrejurări care denotă carențe în educația copilului, răspunderea
acestora va fi atrasă.
În privința efectelor răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia întemeiată
pe dispozițiile art. 1372 Cod civil, pentru decelarea acestora trebuie avute, din nou, în
vedere, caracterele acestei răspunderi.
Astfel, discutând despre o răspundere indirectă, independentă, principală, în
raport cu răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a autorului direct al
prejudiciului, întemeiată pe prevederile art. 1357 din același act normativ, răspunderea
civilă delictuală a celui obligat la supraveghere, bazată pe dispozițiile art. 1372, poate
fi antrenată, prin acțiunea civilă a victimei prejudiciului sau a persoanei îndreptățite la
despăgubire, indiferent de faptul că răspunderea pentru fapta proprie a făptuitorului
nemijlocit a fost angajată sau nu.
În acest fel, victima are trei posibilități: prima, de a intenta acțiunea în
despăgubiri exclusiv împotriva minorului sau a interzisului judecătoresc, fiind, în acest
sens, ținută să probeze, în persoana acestuia, cumulativ toate cele patru elemente ale
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, solicitate de textul art. 1357 Cod civil,
inclusiv vinovăția acestuia; a doua, de a se îndrepta exclusiv împotriva persoanei
responsabile, dovedind toate condițiile generale și speciale mai sus discutate și de a
solicita obligarea acesteia la repararea integrală a pagubei, în temeiul art. 1372 din
același act normativ; a treia, de a solicita obligarea concomitentă, atât a făptuitorului
direct, cât și a persoanei răspunzătoare, la repararea prejudiciului suferit, urmărind pe
fiecare dintre aceștia pe temeiul potrivit fiecăruia: art. 1357, pentru făptuitorul
nemijlocit, respectiv art. 1372, pentru cel obligat la supraveghere, fiind ținută să
dovedească, în privința fiecăruia, toate condițiile necesare solicitate de cele două texte
legale pe care și-a întemeiat acțiunea în pretenții.
În situația în care acțiunea victimei se va admite, deopotrivă, față de ambii pârâți,
aceștia vor fi obligați, potrivit dispozițiilor art. 1382 Cod civil, în solidar.
Fiind obligată la repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a minorului sau
a persoanei puse sub interdicție judecătorească, persoana răspunzătoare, stingând în
integralitate datoria, are o acțiune în regres îndreptată împotriva făptuitorului direct,
întemeiată pe prevederile art. 1384 Cod civil.
Textul legal antemenționat statuează însă asupra existenței acestui drept de
regres împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul doar în condițiile în care acesta este
răspunzător pentru prejudiciul cauzat (art. 1384 alin. 1). Cu alte cuvinte, pentru a avea
câștig de cauză în acțiunea în regres îndreptată împotriva autorului direct al
prejudiciului, persoana responsabilă trebuie să dovedească, în privința acestuia,
existența tuturor celor patru condiții ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie
solicitate de prevederile art. 1357, inclusiv vinovăția acestuia.
În acest sens, persoana răspunzătoare se va confrunta cu două situații distincte,
în funcție de cum vârsta minorului este sub 14 sau peste 14 ani.
Dacă minorul are sub 14 ani, potrivit dispozițiilor art. 1366 alin. 1 Cod civil, el
se bucură de prezumția legală relativă a lipsei discernământului faptelor sale. În aceeași
situație se găsește, potrivit aceleiași dispoziții legale, și interzisul judecătoresc. În aceste
condiții, persoana responsabilă va fi ținută să probeze că, la momentul săvârșirii faptei
ilicite prejudiciabile, minorul sub 14 ani sau interzisul judecătoresc a avut
discernământul faptelor sale deci capacitate delictuală.
Soluția este total diferită în cazul în care autorul nemijlocit avea, la momentul
săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani. În acest caz,
potrivit textului art. 1366 alin. 2 din același act normativ, împotriva lui joacă prezumția
legală relativă a existenței discernământului, ceea ce ușurează sarcina persoanei
răspunzătoare. Pentru a se exonera de răspundere, în speță, pentru a respinge acțiunea
în regres a persoanei responsabile, minorul va trebui, de data aceasta el, să facă dovada
că, la momentul comiterii faptei ilicite păgubitoare, nu avea discernământul faptelor
sale, răsturnând, în acest fel, prezumția instituită de art. 1366 alin. 2.
Dreptul de regres al persoanei responsabile civilmente este unul total, atât timp
cât, la producerea prejudiciului, nu a participat și ea în mod direct. Astfel, potrivit alin.
4 al art. 1384 Cod civil, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din
despăgubire care corespunde propriei sale contribuții la cauzarea prejudiciului.
Actualul Cod civil se preocupă în mod special de răspunderea civilă delictuală a
părinților pentru faptele ilicite prejudiciabile ale copiilor lor minori în cuprinsul frazei
a doua a alin. 3 al art. 1372, intitulat marginal „Răspunderea pentru fapta minorului sau
a celui pus sub interdicție”.
Însă, pentru ca instituția juridică a răspunderii părinților pentru faptele copiilor
lor minori să fie percepută la veritabila sa dimensiune, să fie înțeleasă în adevăratul ei
sens, textul legal supracitat trebuie coroborat cu cel al art. 1374 alin. 1 din același act
normativ: „Părinții nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerințele
răspunderii persoanei care avea obligația de supraveghere a minorului”.
Concomitent, pentru buna înțelegere a mecanismului de funcționare a
răspunderii părinților și pentru corecta decelare a condițiilor de angajare a acesteia, cele
două texte normative mai sus citate, care reglementează strict în materia în discuție,
trebuie integrate în sistemul de norme care se preocupă de protecția și de promovarea
drepturilor copilului, de autoritatea părintească, de tot ceea ce privește relațiile dintre
părinți și persoana copilului lor minor.
Din studiul conținutului alin. 1 al art. 1372 Cod civil se desprind condițiile
speciale ale angajării acestei răspunderi: i) copilul să fi fost minor la data săvârșirii
faptei ilicite prejudiciabile și ii) minorul, la data comiterii faptei, să se fi aflat sub
supravegherea părinților săi.
În privința condiției privind minoritatea copilului pentru a cărui faptă ilicită
prejudiciabilă se răspunde, nu avem ce adăuga față de considerațiile făcute pe marginea
acesteia relativ la principiul răspunderii civile delictuale pentru fapta minorului sau a
celui pus sub interdicție judecătorească.
Cea de-a doua condiție însă prezintă anumite particularități față de regimul
comun în materie, pe care le von releva în cele ce urmează.
Avându-i în prim-planul de interes pe părinți și pe copiii minori ai acestora,
raportul de autoritate-subordonare dintre persoana responsabilă civilmente și persoana
autorului direct al prejudiciului capătă, în relația dintre aceștia, valențe specifice,
îmbrăcând haina raportului juridic de autoritate părintească, pe care legiuitorul l-a
avut în vedere în mod deosebit, disociind cu claritate, expressis verbis, în cuprinsul art.
1372 Cod civil, răspunderea civilă delictuală a părinților pentru faptele copiilor lor de
cea a tuturor celorlalte persoane cărora, în temeiul legii, al unui contract ori al unei
hotărâri judecătorești le-ar putea incumba obligația de supraveghere a unui minor.
Apreciem, alături de alți autori, că fundamentul răspunderii părinților pentru
faptele ilicite păgubitoare ale minorilor lor constă în ideea de garanție privind riscul
autorității părintești.
În raport cu răspunderea celorlalte persoane care pot fi ținute să răspundă
pentru fapta prejudiciabilă a minorului, răspunderea părinților este una subsidiară.
Textul art. 1374, alin. 1 Cod civil statuează cu maximă claritate acest lucru, arătând că
părinții nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerințele răspunderii persoanei
care avea obligația de supraveghere a minorului. Așadar, părinții se exonerează de
răspundere dacă dovedesc că, la momentul săvârșirii faptei ilicite de către copilul lor,
acesta se afla sub supravegherea altei persoane. Cu toate acestea, dacă cel căruia îi
incumba, la acel moment, obligația de supraveghere, va reuși să se exonereze de
răspundere probând că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă (art. 1372, alin. 3, prima
frază Cod civil), răspunderea părinților se va reactiva, întrucât aceasta înseamnă,
implicit, că fapta minorului a fost urmarea modului defectuos în care aceștia și-au
exercitat atribuțiile decurgând din exercițiul autorității părintești. Va fi astfel aproape
imposibil (un fel de probatio diabolica) pentru părinți să facă dovada faptului că
educația pe care i-au oferit-o minorului a fost una fără cusur, care nu poate justifica
fapta ilicită prejudiciabilă săvârșită de către acesta.
Tot în sensul subsidiarității răspunderii părinților în raport cu celelalte persoane
care pot fi ținute să răspundă pentru faptele minorilor, este și textul alin. 2 al art. 1374
Cod civil, care dispune că nici o altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru
fapta prejudiciabilă a minorului care avea calitatea de prepus. Deci, pentru minorul
prepus, în primul rând, va fi chemat să răspundă comitentul acestuia, însă, dacă el va
reuși să se exonereze de răspundere, în condițiile art. 1373 Cod civil, răspunderea
părinților se va reactiva, fapta minorului ajungând să fie prezumată ca fiind urmarea
modului defectuos în care aceștia și-au exercitat atribuțiile decurgând din exercițiul
autorității părintești.
Victima însă va avea dreptul de a opta între temeiul răspunderii pentru fapta
minorilor (art. 1372 Cod civil) și cel al răspunderii pentru fapta prepușilor (art. 1373
Cod civil) ori de câte ori calitatea de părinte se confundă cu aceea de comitent al
minorului care a săvârșit fapta ilicită.
Bibliografie suplimentară:
1. Florin I. Mangu, Răspunderea civilă. Constantele răspunderii civile, Editura
Universul Juridic, București, 2014, p. 272 – 317;
2. Florin I. Mangu, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Universul Juridic,
București, 2015, p. 29 – 177;
3. L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, Universul Juridic,
București, 2020, p. 376 - 394.
DREPT CIVIL. OBLIGAȚII I
CURS 14
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ (III).
RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIUL CAUZAT DE ANIMALE SAU DE
LUCRURI. ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE RĂSPUNDEREA CIVILĂ
CONTRACTUALĂ ȘI CEA DELICTUALĂ. PROBLEMA CUMULULUI
CELOR DOUĂ RĂSPUNDERI ȘI A DREPTULUI DE OPȚIUNE. CAUZELE
EXONERATOARE DE RĂSPUNDERE. CLAUZELE LIMITATIVE SAU
EXONERATOARE DE RĂSPUNDERE
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU PREJUDICIILE
CAUZATE DE LUCRURI ÎN GENERAL ȘI DE ANIMALE
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este reglementată în cuprinsul
art. 1376, alin. 1 Cod civil, cu titlu marginal omonim, care dispune: „Oricine este
obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub
paza sa”.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este consacrată în tectul art.
1375 Cod civil, care statuează: „Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el
răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă
acesta a scăpat de sub paza sa”.
Pentru a înțelege adevărata dimensiune a instituțiilor juridice a răspunderii pentru
lucruri în general și a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale, textul art.
1376, respectiv cel al art. 1375 Cod civil trebuie coroborate cu cel al art. 1377 din același
act normativ, intitulat marginal „Noțiunea de pază”, care afirmă: „În înțelesul
dispozițiilor art. 1375 și art. 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori
cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract sau chiar numai în fapt,
exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a
lucrului și se servește de acesta în interes propriu”.
De asemenea, cu aceeași valoare în materie, trebuie privit și textul art. 1380 Cod
civil, denumit „Cauze de exonerare”, în care se arată că „În cazurile prevăzute la art.
1375, 1376, 1378 și 1379 nu există obligație de reparare a prejudiciului, atunci când
acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseși ori a unui terț sau este urmarea unui
caz de forță majoră”.
Dispoziția alin. 1 al art. 1376 este de o generalitate absolută. Acest text de lege
nu distinge între lucrurile mobile și cele imobile (acestora din urmă, doar în cazurile în
care nu sunt îndeplinite condițiile solicitate de textul art. 1378 Cod civil), între cele
solide, lichide sau gazoase, între cele periculoase sau nepericuloase, între cele cu
dinamism propriu, aflate în mișcare, și cele inerte, aflate în repaus, între cele care
prezintă un viciu intern și cele care nu prezintă un astfel de viciu.
În acest fel, doctrina și jurisprudența, în unanimitate, au concluzionat că, sub
incidența art. 1376 Cod civil, intră toate lucrurile corporale, neînsuflețite care sunt
susceptibile de a face obiectul pazei juridice și privitor la care nu există, în Codul civil
sau în alte legi speciale, texte legale care să reglementeze răspunderea civilă delictuală
pentru prejudiciile pe care acestea le cauzează.
Pornind de la textul art. 1375 Cod civil, în stabilirea domeniului de aplicare al
acestuia, vom avea în vedere animalele susceptibile de apropriere sau, mai bine zis,
de a face obiectul pazei juridice, căci legiuitorul așază, prima dată, această răspundere,
pe umerii proprietarului animalului, pentru ca apoi, cu caracter alternativ, prin utilizarea
conjuncției disjunctive „sau”, să se îndrepte înspre cel care se servește de animal.
În această foarte vastă categorie intră: toate animalele domestice, adică, așa
cum le-a definit Curtea de Casație a Franței încă din anul 1861, într-o decizie de speță:
ființele animate care trăiesc cresc, se nasc, se reproduc sub acoperișul omului și sub
îngrijirea acestuia; animalele sălbatice din ariile protejate de tip faunistic, din
grădinile zoologice, din centrele de reabilitate, din sanctuare, din circuri, menajerii
și folosite legale în scopuri artistice, din crescătoriile de vânat autorizate și din
complexele de vânătoare, aflate în stare de captivitate ori semicaptivitate.
Pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice care trăiesc în libertate va fi
angajată răspunderea civilă delictuală în condițiile Legii nr. 407/2006, a vânătorii și
protecției fondului cinegetic, care se preocupă, în cuprinsul art. 13, de această problemă.
Astfel, în ipoteza prejudiciilor produse culturilor agricole, silvice și animalelor
domestice de către animalele sălbatice din speciile de faună de interes cinegetic,
despăgubirile se vor suporta de către gestionarul fondului de vânătoare, după o
modalitate stabilită prin Hotărâre a Guvernului. Răspunderea civilă pentru prejudiciile
cauzate de vânatul din speciile strict protejate, enumerat în anexa nr. 2 la Lege, va fi
angajată în persoana autorității publice centrale care răspunde de protecția mediului,
după o procedură reglementată tot prin Hotărâre de Guvern.
Pentru a fi angajată această răspundere, este necesar, în primul rând, să fie
întrunite toate condițiile generale obiective ale răspunderii civile delictuale: existența
unei „fapte” a lucrului sau a animalului, a unui prejudiciu și a raportului de cauzalitate
dintre acestea două, atât art. 1375, cât și art. 1376 Cod civil stipulând expressis verbis
că vinovăția nu este una dintre condițiile generale ale acestui caz de răspundere.
Condiția specială a răspunderii civile delictuale pentru fapta lucrului în general
și pentru fapta animalului este solicitată expressis verbis de către legiuitor atât în
cuprinsul art. 1375, cât și în cel al art. 1376 Cod civil: lucrul sau animalul a cărui faptă
a cauzat prejudiciul să se fi aflat, la momentul producerii acestuia, în paza juridică a
unei persoane.
Cu caracter de noutate în legislaţia noastră civilă, Codul civil în vigoare,
propunându-și să definească, în cuprinsul art. 1377, intitulat marginal „Noțiunea de
pază”, paza juridică asupra unui lucru sau asupra unui animal, ne oferă, de facto,
definiția păzitorului juridic, statuând că: „În înțelesul dispozițiilor art. 1375 și 1376, are
paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale
sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și
supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes
propriu”.
„Paza juridică” reprezintă cheia răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile
cauzate de lucruri sau de animale, problema cardinală a acestei instituții juridice,
întrucât pentru aceste prejudicii răspunde doar păzitorul juridic al acestora, atât timp cât
lucrul sau animalul se află sub paza sa și chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.
La modul cel mai simplu, prin „pază juridică” se poate înțelege „stăpânirea”
asupra unui lucru sau a unui animal.
Din studiul normei juridice cuprinse în art. 1377 Cod civil se desprind, pe de o
parte, elementele pazei juridice, pe de altă parte, sursele, izvoarele posibile ale acesteia
și, nu în ultimul rând, persoanele care pot fi calificate drept „păzitori juridici” ai unui
lucru sau ai unui animal.
În privința elementelor pazei juridice, acestea apar a fi trei: „controlul”,
„supravegherea” și „servirea” de lucrul sau de animalul în cauză.
„Controlul” semnifică faptul că păzitorul juridic poate comanda asupra acelui
lucru, că are facultatea de a dispune asupra poziției respectivului lucru în spațiu, că are
prerogativa dirijării sale și că are, concomitent, posibilitatea împiedicării producerii
unui prejudiciu printr-un comportament anormal al acestuia. Cine are această
prerogativă asupra unui lucru / animal este îndatorat să preîntâmpine producerea
oricăror pagube, să aibă o grijă continuă ca lucrul să nu scape de sub controlul său.
„Supravegherea” presupune puterea păzitorului juridic de a observa, de a păzi cu
grijă, cu autoritate, de a urmări ceea ce se întâmplă cu lucrul.
„Servirea” arată îndrituirea păzitorului juridic de a se folosi de lucru în interes
propriu, de a-l utiliza în desfășurarea activității sale, de a-și satisface nevoile economice
cu ajutorul acestuia.
Orice exercită în concret deci, în fapt, aceste prerogative asupra unui lucru
/animal, în mod independent, este păzitorul juridic al respectivului lucru/animal,
indiferent de titlul (temeiul juridic) în baza căruia face acest lucru și chiar independent
de existența vreunui titlu care ar putea să-i confere astfel de puteri asupra
lucrului/animalului.
De aceea, poate fi, în egală măsură, păzitor juridic al unui lucru/animal
proprietarul acestuia, dar și hoțul, întrucât acesta și l-a însușit pe nedrept, cu intenția de
a și-l apropria, comportându-se astfel cu lucrul sau cu animalul respectiv precum un
proprietar.
Între aceste extreme, a celui care are asupra lucrului/animalului toate aceste
prerogative în temeiul dreptului său absolut de proprietate, respectiv a celui care nu are
nici un temei juridic care să-i confere astfel de prerogative, dar care exercită în fapt
aceste puteri asupra lucrului/animalului (hoțul), există o categorie de păzitori juridici
care, în virtutea faptului că ei au dreptul (real sau personal) de a se folosi de
lucrul/animalul respectiv, au numai o parte a pazei juridice a acestuia, anume asupra
folosinței lucrului/animalului. Astfel, în temeiul unui act juridic (contract sau act juridic
unilateral), se poate ajunge la situația de drept în care o persoană (sau mai multe) să fie
titulara dreptului de proprietate asupra lucrului/animalului, iar o altă persoană (sau mai
multe) să fie titulara unui drept real sau personal asupra lucrului/animalului respectiv,
în temeiul căruia se folosește în interes propriu de acesta, exercitând, în mod
independent, controlul și supravegherea sa, însă exclusiv în ceea ce privește folosința
acestuia. În aceste cazuri, paza juridică este divizată, scindată, împărțită între proprietar
și cel care are folosința lucrului/animalului (detentorul precar: chiriașul, împrumutatul,
uzuarul, uzufructuarul, titularul dreptului de abitație, de exemplu, precum și orice altă
persoană care, deținând temporar un lucru/animal al altuia, este obligată să-l restituie –
art. 918 Cod civil; de asemenea, plecând de la dispozițiile art. 918 Cod civil, se poate
ajunge la situația în care detenția precară asupra unui lucru/animal să fie exercitată de
către o persoană care stăpânește respectivul lucru/animal cu îngăduința proprietarului,
fără însă a avea un titlu în acest sens). Proprietarul exercită paza juridică a structurii
interne a lucrului/animalului (deci va răspunde pentru prejudiciile cauzate de lucru /
animal, dacă acestea se datorează unui defect, unui viciu intern al lucrului/animalului,
care nu provine din modul în care acesta a fost utilizat), în timp ce detentorul precar
exercită paza juridică a lucrului/animalului doar în măsura în care i-o permite
prerogativa folosinței acestuia (deci va răspunde pentru prejudiciile cauzate de lucru /
animal, dacă acestea se datorează modului în care acesta a fost utilizat).
Dacă oricare dintre aceste prerogative lipsește, nu poate fi angajată răspunderea
civilă delictuală pentru lucruri / animale întrucât nu poate fi reținută ca îndeplinită
condiția pazei juridice în persoana celui chemat să răspundă. Astfel, s-a statuat, într-o
decizie de speță, că, în cazul unui joc colectiv, precum cel de football, nici unul dintre
jucători nu are controlul individual al mingii, motiv pentru care nu s-a putut antrena
răspunderea pentru lucruri în persoana nici unuia dintre aceștia.
Dimpotrivă, s-a reținut că, chiar în lipsa unor cunoștințe adecvate de exploatare
a unui lucru, care nu îi permitea păzitorului juridic al acestuia să exercite asupra sa o
supraveghere corespunzătoare, răspunderea acestuia va fi angajată întrucât, în calitatea
sa de păzitor juridic, acesta avea dreptul și îndatorirea de a urmări ceea ce se întâmplă
cu lucrul care a constituit instrumentul producerii unui prejudiciu, neputându-se
exonera de această răspundere invocând propria sa imprudență.
Paza juridică nu presupune necesitatea contactului material, direct cu lucrul, ci
se poate rezuma la întrunirea cumulativă a tuturor celor trei elemente ale acesteia în
persoana celui chemat să răspundă, care poate exercita astfel toate aceste prerogative
prin intermediul unei alte persoane (păzitorul material) sau poate să nu le exercite deloc,
în fapt; este suficient însă ca el să le dețină, deci, cu alte cuvinte, să aibă puterea de a
stăpâni lucrul/animalul. Tocmai de aceea, dacă el a abandonat lucrul/animalul sau dacă
l-a pierdut, acesta nu iese de sub paza sa juridică, ci continuă să rămână astfel până când
intră în paza juridică a altei persoane (a hoțului sau a găsitorului, de pildă).
Pentru că paza juridică este o situație de fapt și nu una de drept, pentru că
răspunderea analizată este atrasă de comportamentul anormal al unui lucru / animal și
nu de fapta proprie a păzitorului juridic și pentru că răspunderea civilă delictuală pentru
fapta lucrului este una obiectivă, găsindu-și fundamentul în ideea de garanție,
neprezentând nici o relevanță existența sau inexistența discernământului păzitorului
juridic, acestuia nu îi este solicitată capacitatea delictuală pentru a putea îndeplini
această calitate și pentru a i se angaja răspunderea civilă în temeiul art. 1375 sau al art.
1376 Cod civil. Așadar, pot fi păzitori juridici și minorii prezumați de legiuitor ca fiind
lipsiți de discernământ (cei care au sub vârsta de 14 ani), persoanele puse sub interdicție
judecătorească (art. 1366 Cod civil), precum și orice alte persoane care, la momentul
cauzării prejudiciului prin comportamentul anormal al lucrului / al animalului de care
se foloseau în interes propriu, aveau asupra acestuia și o exercitau în mod independent
puterea de control și de supraveghere și, implicit, îndatorirea de a lua toate măsurile,
toate precauțiile de natură a preîntâmpina cauzarea, de către lucrul / animalul respectiv,
a unor pagube altor persoane (art. 1367 Cod civil).
În stabilirea fundamentului acestei răspunderi trebuie plecat de la premisa că
răspunderea pentru fapta lucrului sau a animalului este o răspundere obiectivă, bazată
pe cauzalitatea dintre „fapta” lucrului sau a animalului și prejudiciu, care se angajează,
așa cum însuși legiuitorul precizează, atât în cuprinsul art. 1375, cât și în cel al art. 1376
alin. 1 Cod civil, „independent de orice culpă” a celui chemat să repare prejudiciul.
Apoi, trebuie avut în vedere că această răspundere este una directă, principală,
care se angajează în persoana păzitorului juridic având în vedere această calitate a sa.
Pornind de la aceste premise, se observă că obligația de reparare a prejudiciului
cauzat de către un lucru sau de către un animal apasă pe umerii celui care a introdus
respectivul lucru sau animal în circuitul material și în cel juridic, în general, pentru a
obține din aceasta un avantaj. De aici, apreciem, alături de alți autori, că păzitorul
juridic al lucrului este dator societății să garanteze pentru „comportamentul”
lucrului sau al animalului în privința tuturor activităților la care acesta este
întrebuințat, sub forma asigurării oricărui terț de faptul că orice prejudiciu cauzat
de „comportamentul anormal” al respectivului lucru sau animal îi va fi reparat.
Așadar, ideea de garanție este legată, în cauză, de aceea a comportamentului lucrului,
care, în momentul producerii prejudiciului, nu este altceva decât obiectivarea unui caz
fortuit, adică a unei împrejurări imprevizibile pentru cel care este chemat să răspundă
și inevitabile. Această împrejurare aduce în atenție ideea de risc, care desemnează
intervenția unui eveniment străin de orice culpă a celui ținut la reparație, legat de
activitatea privită prin ea însăși. Astfel apare ideea conform căreia este just ca cel care
introduce în societate un anumit risc, legat de utilizarea lucrului sau a animalului pe
care îl are în pază, să suporte prejudiciile cauzate de manifestarea acestui risc. Este
vorba despre riscul de activitate, căci, prin folosirea de lucrul sau de animalul respectiv
în interesul său propriu, omul – păzitor juridic nu face altceva decât să își prelungească
în societate propria sa activitate.
Însă, teoria riscului de activitate, s-a apreciat, pe bună dreptate, în doctrină,
trebuie, în mod obligatoriu, să fie raportată la ideea de pază juridică, „căci numai
prin intermediul acesteia se pot stabili limitele în interiorul cărora este echitabil ca cel
chemat în judecată să suporte riscul survenit … paza juridică este instituția prin
intermediul căreia teoria garanției se completează cu teoria riscului, pentru
fundamentarea răspunderii pe care o analizăm. Prin această asociere a celor două teorii,
se ajunge ca debitorul, căruia i se impută riscul creat și care răspunde pe motive de
echitate și echilibrare a patrimoniului, să fie învestit cu calitatea de păzitor juridic,
calitate care-l obligă să ferească pe cei de-al treilea de pagubele pe care lucrul le-ar
putea pricinui și să ia măsuri pentru a evita prejudicierea celor din jur împotriva
daunelor pe care lucrul ar putea să le pricinuiască acestora”.
Odată dovedite toate condițiile răspunderii analizate, victima are dreptul de a
solicita obligarea păzitorului juridic al lucrului / animalului la repararea prejudiciului
cauzat prin „fapta” acestuia.
Dacă, în timpul producerii prejudiciului, lucrul sau animalul se afla în paza
materială a unei alte persoane decât păzitorul juridic al acestuia, victima are deschisă
calea unei acțiuni în justiție împotriva acesteia, însă numai pe aceea a acțiunii în
răspundere civilă pentru fapta proprie întemeiată pe dispozițiile art. 1357 Cod civil, căci
păzitorul material nu exercită puterea de direcție, supraveghere și control asupra
lucrului sau a animalului în mod independent și nu se folosește de acesta în interes
propriu, aceste atribute rămânând exclusiv, așa cum am văzut deja, în persoana
păzitorului juridic, iar textul art. 1375, al art. 1376, coroborate cu cel al art. 1377 Cod
civil stabilesc răspunderea obiectivă, independentă de orice culpă, numai în sarcina
acestuia din urmă, ca o contrapondere a prerogativelor pe care le are asupra lucrului sau
a animalului aflat în paza sa, precum și a faptului că se folosește de acesta în interes
propriu.
Păzitorul material este cel care are contactul material, direct cu lucrul/animalul
și care direcționează, supraveghează și controlează lucrul/animalul sub îndrumarea și
pentru păzitorul juridic al acestuia, iar niciodată independent, neputându-se folosi de
lucru/animal în interes propriu.
Dacă însă, datorită ușurinței determinate de necesitatea dovedirii doar a unor
elemente obiective, precum și de funcționarea, în favoarea sa, a prezumțiilor pe care se
întemeiază cele două cazuri de răspundere, victima va alege să solicite repararea
prejudiciului de la păzitorul juridic al lucrului sau al animalului, acesta, în urma
despăgubirii celui păgubit, va avea acțiune în regres împotriva păzitorului material al
lucrului, însă întemeiată tot pe art. 1357 Cod civil, dependentă de dovada vinovăției
acestuia în activitatea de supraveghere a lucrului sau a animalului.
O a treia posibilitate a victimei este aceea de a-i acționa în judecată atât pe
păzitorul juridic al lucrului sau al animalului, cât și pe cel material, concomitent; întrun astfel
de caz însă, aceasta trebuie să își întemeieze cererea diferit: împotriva
păzitorului juridic, în baza art. 1375 ori a art. 1376 Cod civil, iar împotriva păzitorului
material, în baza art. 1357 Cod civil. Păzitorul juridic și păzitorul material vor fi ținuți
în solidar la repararea prejudiciului suferit de către victimă, însă numai în cazul în care
aceasta reușește să facă dovada îndeplinirii tuturor condițiilor necesare angajării
ambelor cazuri de răspundere, ceea ce înseamnă că, la producerea prejudiciului au
participat atât fapta culpabilă a păzitorului material, cât și „fapta ” lucrului sau a
animalului, aflându-ne astfel în prezența unui lanț cauzal complex. Între cei doi
răspunzători pentru același prejudiciu, există posibilitatea desocotirii în cadrul unei
acțiuni în regres ori chiar a uneia în chemare în garanție, în procesul demarat de către
victimă, pe care o poate formula oricare dintre ei împotriva celuilalt, urmând ca sarcina
reparației să fie împărțită după criteriul obiectiv al cauzalității, adică proporțional cu
participarea fiecăreia dintre cele două fapte la producerea prejudiciului.
Fiind singur acționat în judecată de către victimă, păzitorul juridic al lucrului are
posibilitatea chemării în garanție a păzitorului material, pentru a evita ulterior o acțiune
separată, în regres împotriva acestuia, cerere care îi va fi admisă dacă va proba existența,
în persoana acestuia din urmă, a tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale pentru
fapta proprie, solicitate de textul art. 1357 Cod civil, arătând, de facto, că prejudiciul
suferit de către victimă nu este urmarea directă și necesară a „faptei” lucrului sau a
animalului.
Odată angajată însă răspunderea civilă delictuală a păzitorului material al
lucrului, care a fost obligat în temeiul art. 1357 Cod civil, la repararea întregii pagube
suferite de către victimă, acesta nu mai beneficiază de un drept de regres împotriva
păzitorului juridic al lucrului, fiind ținut singur răspunzător pentru fapta sa ilicită
săvârșită cu vinovăție, întrucât răspunderea obiectivă este și trebuie să fie subsidiară,
angajându-se ori de câte ori se probează că prejudiciul nu este urmarea directă și
necesară a unei fapte ilicite comise cu vinovăție. În plus, hotărârea judecătorească de
condamnare a păzitorului material la repararea întregului prejudiciu dobândește
autoritate de lucru judecat în ceea ce privește aspectul conform căruia paguba
experimentată de către victimă a fost generată în integralitate prin fapta ilicită culpabilă
a păzitorului material. Or, această autoritate a lucrului judecat, sub forma sa pozitivă,
va putea fi opusă, în opinia noastră, de către păzitorul juridic al lucrului sau al
animalului, într-o eventuală acțiune în regres a păzitorului material împotriva acestuia.
Însă, păzitorul material are un drept la acțiune împotriva păzitorului juridic ori
de câte ori, prin „fapta” lucrului sau a animalului pe care acesta din urmă îl are sub paza
sa, se cauzează un prejudiciu păzitorului material; temeiul unei astfel de acțiuni este,
bineînțeles, art. 1375 sau art. 1376 Cod civil, după caz. Această însă numai dacă o
eventuală astfel de obligație a păzitorului juridic, de a repara orice prejudiciu suferit de
către păzitorul material și cauzat prin „fapta” lucrului sau a animalului aflat sub paza
sa, nu este stipulată în cuprinsul unui contract încheiat între cei doi, caz în care, natural,
răspunderea păzitorului juridic va fi una întemeiată contractual.
Textul art. 1380 Cod civil este pe cât de clar, pe atât de categoric: „În cazurile
prevăzute la art. 1375, 1376 … nu există obligație de reparare a prejudiciului, atunci
când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseși ori a unui terț sau este urmarea
unui caz de forță majoră”.
Acest text legal trebuie neapărat coroborat cu prevederea inserată în cuprinsul
art. 1375 și al art. 1376 Cod civil, conform căreia răspunderea civilă delictuală
întemeiată pe aceste texte legale este angajată „independent de orice culpă” a celui
chemat să răspundă pentru „fapta” lucrului sau a animalului pe care îl are sub paza sa
juridică.
Deci, ori de câte ori prejudiciul nu este urmarea directă și necesară a „faptei”
lucrului sau a animalului, ci este cauzat exclusiv de un caz de forță majoră ori de
fapta victimei înseși sau de fapta unui terț, care însă întrunesc caracterele forței
majore, păzitorul juridic este exonerat de răspundere.
Dacă însă prejudiciul nu este generat exclusiv de un caz de forță majoră, de
fapta victimei sau de aceea a unui terț, care prezintă aceste caracteristici, ci și de
„fapta” lucrului sau a animalului aflat sub paza juridică a celui chemat să
răspundă pentru acesta, ne aflăm în prezența unei relații cauzale complexe, cu o
pluralitate de cauze care au contribuit la apariția prejudiciului. Într-un astfel de caz,
trebuie recunoscută eficiența fiecăreia dintre aceste cauze care, în parte, formează câte
un lanț cauzal cu prejudiciul suferit de către victimă. În acest sens, răspunderea
păzitorului juridic trebuie să fie limitată la partea din prejudiciu cauzată de
„fapta” lucrului sau a animalului pe care acesta l-a avut sub pază, întrucât el, în
temeiul obligației sale de garanție, nu poate fi chemat să răspundă și pentru pagubele
generate de cauze străine sferei sale de activitate, pentru care el trebuie să garanteze.
Dacă însă fapta victimei nu prezintă caracterele forței majore, dar a
contribuit parțial la producerea prejudiciului, pentru ca aceasta să poată limita
răspunderea păzitorului juridic doar pentru partea din prejudiciu care a fost
generată de „fapta” lucrului sau a animalului care se afla sub paza sa este necesar
să fie săvârșită cu vinovăție; soluția contrară ar conduce la posibilitatea ca păzitorul
juridic să își poată limita răspunderea probând simpla existență cauzală a victimei la
locul producerii prejudiciului, ceea ce ar fi profund inechitabil pentru aceasta din urmă,
nefiind posibil ca fapta neculpabilă să absoarbă, fie și parțial, cazul fortuit.
În cazul în care fapta terțului nu întrunește caracterele forței majore, dar a
contribuit parțial la producerea prejudiciului, alături de aceea a lucrului sau a
animalului, pentru a putea limita răspunderea păzitorului juridic al acestuia, este
necesar, de asemenea, să fie săvârșită cu vinovăție, întrucât, pentru fapta sa proprie,
terțul va răspunde în condițiile art. 1357 Cod civil; într-o atare situație, victima fie se va
îndrepta împotriva amândurora dintre cei doi răspunzători pentru repararea
prejudiciului, urmărind, în temeiul art. 1382 Cod civil, în solidar, atât pe terț, căruia
trebuie să îi dovedească vinovăția, în baza art. 1357 Cod civil, cât și pe păzitorul juridic
al lucrului sau al animalului, conform art. 1375 sau art. 1376 Cod civil. Dacă însă
victima va urmări doar pe păzitorul juridic al lucrului sau al animalului, obligându-l pe
acesta să repare întregul prejudiciu, el va avea un drept de regres împotriva terțului
culpabil a cărui faptă se află în raport de cauzalitate parțială cu prejudiciul reparat,
pentru partea din despăgubire pe care a plătit-o victimei excedând cota aferentă „faptei”
lucrului sau a animalului, singura pentru care păzitorul juridic trebuie să răspundă.
• Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea
din imobil a unui lucru (actio de effusis et dejectis)
Cu caracter de noutate, Codul civil în vigoare, în cuprinsul art. 1379, intitulat
marginal (cam neinspirat, în opinia noastră) „Alte cazuri de răspundere”, consacră
răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea unui
lucru dintr-un imobil, stipulând: „(1) Cel care ocupă un imobil, chiar fără nici un titlu,
răspunde pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru.
(2) Dacă, în cazul prevăzut la alin. (1), sunt îndeplinite și condițiile prevăzute pentru
prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un drept de opțiune în vederea reparării
prejudiciului”.
Așezarea textului art. 1379 Cod civil în secțiunea a 5 – a, intitulată „Răspunderea
pentru prejudiciul cauzat de lucruri sau de animale” indică, în urma interpretării sale
sistemice, faptul că acest caz de răspundere nu este decât o aplicație particulară a
răspunderii pentru lucruri în general, reglementată la art. 1376 Cod civil.
În privința persoanelor care pot fi chemate să răspundă în baza art. 1379
Cod civil, ipoteza normei juridice arată că aceasta este aplicabilă oricărui ocupant al
unui imobil, indiferent că acesta viețuiește în respectivul imobil în baza unui titlu sau în
lipsa acestuia: „cel care ocupă un imobil, chiar fără nici un titlu …”.
În lumina acestei dispoziții legale, înțelegem că, în sfera persoanelor care pot fi
ținute răspunzătoare în baza acestei norme juridice a art. 1379 Cod civil, intră toate
persoanele care folosesc un imobil, atât cu titlu: proprietarul (superficiarul) sau un
alt titular de drepturi reale (uzuarul, uzufructuarul, titularul dreptului de abitație),
titularul unui drept de creanță (locatarul, comodatarul), cât și fără titlu: persoanele care
viețuiesc într-un imobil cu știința titularului unui drept real sau de creanță asupra
acestuia, fiind tolerate acolo, utilizând imobilul respectiv în lipsa unui drept de folosință
asupra acestuia (real sau de creanță), în temeiul unui act de bună-voință al titularului
dreptului, de caritate, făcut cu scopul de a le ajuta, dar și persoanele care folosesc
imobilul fără știința titularului dreptului real sau de creanță asupra acestuia, ocupândul
abuziv.
Referitor la lucrurile care pot fi aruncate sau care cad dintr-un imobil și, în
acest fel, cauzează terților prejudicii, atrăgând răspunderea ocupantului imobilului în
temeiul art. 1379 Cod civil, opinăm că, în lipsa unei precizări exprese a legiuitorului în
acest sens, acestea pot fi orice lucruri mobile corporale(vaze, vase, obiecte de
mobilier etc.), care au fost ab initio astfel, precum și cele care, fiind, la un moment
dat, lucruri imobile prin destinație (lucrurile mobile care au fost încorporate,
așezate sau prinse în / pe / de imobil) au devenit mobile prin desprinderea lor de
imobilul de care au fost atașate (țigle, jgheaburi, ferestre, glastre, firme,
ornamente, antene ș.a.), cu precizarea că, în privința acestora din urmă, este necesar
să nu fie îndeplinite condițiile solicitate pentru angajarea răspunderii civile delictuale a
proprietarului imobilului în temeiul art. 1378 Cod civil, pentru ruina acestuia, acest text
legal constituind o prevedere cu caracter special față de cea a textului art. 1379 Cod
civil, iar specialia generalibus derogant.
Condițiile generale care, în opinia noastră, trebuie să fie îndeplinite în speță
sunt: existența unui prejudiciu, manifestarea împrejurării constând în căderea sau
în aruncarea dintr-un imobil a unui lucru (fapta ilicită), existența unei legături de
cauzalitate dintre prejudiciu și împrejurarea constând în căderea sau în aruncarea
dintr-un imobil a unui lucru.
Pentru ca să poată fi angajată răspunderea în temeiul art. 1379, este necesar ca
victima să dovedească, pe lângă existența prejudiciului, a împrejurării căderii sau
aruncării lucrului și a legăturii cauzale dintre acestea, și alte două condiții speciale: (1)
că lucrul a căzut sau a fost aruncat din / de pe un imobil susceptibil de a fi „ocupat”
și (2) faptul că imobilul din care a căzut sau din care a fost aruncat acest lucru este
ocupat de către persoana chemată să răspundă.
(1) Lucrul care a cauzat prejudiciul trebuie să fi căzut sau să fi fost aruncat din /
de pe un imobil, adică din / de pe o construcție, din / de pe o clădire care este astfel
calificată din punct de vedere juridic și care este susceptibilă de a fi „ocupată”, condiția
nefiind îndeplinită dacă lucrul a fost aruncat sau a căzut dintr-un copac, dintr-un stâlp
de electricitate, de pe o movilă de pământ. Lucrul poate fi aruncat sau poate cădea de
pe imobil, din interiorul acestuia, de la o fereastră, de la un balcon etc. Imobilul
respectiv trebuie să poată fi „ocupat”, adică să poată fi utilizat de către o persoană fizică
sau juridică în scopul locuirii în el sau al desfășurării unei alte activități specific umane,
fără nici o limitare în acest sens (de la folosirea acestuia pentru stabilirea sediului social
al unei societăți comerciale, până la depozitarea, în interiorul său, de deșeuri toxice,
spre exemplu).
(2) Despre conceptul de „ocupant” al unui imobil răspunzător pentru prejudiciile
cauzate de lucrurile care cad sau sunt aruncate din acesta, legiuitorul nu face nici o
precizare, evitând să îl definească, arătând doar că el poate avea sau nu un titlu în
temeiul căruia să ocupe imobilul respectiv.
Din singură această mențiune – „cel care ocupă un imobil, chiar fără nici un
titlu” – ne dăm seama că, aidoma noțiunii de „pază juridică”, și noțiunea de „ocupare”
a unui imobil în contextul art. 1379 Cod civil este o stare de fapt, care nu se confundă
nici cu proprietatea, nici cu posesia, nici cu detenția, nici cu un alt drept real sau de
creanță asupra imobilului respectiv. De asemenea, termenul „ocuparea” unui imobil nu
are nimic de-a face nici cu noțiunea de „ocupațiune”, care, potrivit dispozițiilor art. 941
Cod civil, este o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun
mobil, iar în speța în discuție ceea ce este ocupat este un imobil.
Textul legal nu precizează nimic nici relativ la perioada de timp care ar trebui să
se scurgă de la momentul în care persoana chemată să răspundă începe să folosească
imobilul din care a căzut sau a fost aruncat lucrul și până la momentul producerii în
acest fel a prejudiciului, pentru ca cel ce utilizează acel imobil să fie considerat
„ocupant”. În opinia noastră, aceasta trebuie să fie o perioadă de timp rezonabilă, din
care să rezulte că persoana chemată să răspundă folosește imobilul respectiv în interesul
său, viețuind acolo sau desfășurând alte activități cu titlu permanent, denotând o
veritabilă stăpânire de fapt a acestuia. Apreciem că numai în atare condiții se poate
justifica răspunderea persoanei chemate să repare prejudiciul cauzat prin căderea sau
aruncarea unui lucru din acel imobil, căci numai în acest fel, adică exercitând o
veritabilă stăpânire de fapt a imobilului, acestuia i se poate reține, în contrapartidă, în
sarcină obligația de garanție față de societate cu privire la modul în care este utilizat
acel imobil, numai așa aceasta dobândind puterea de a evita producerea prejudiciului
respectiv, prin preîntâmpinarea aruncării sau a căderii lucrului din imobil. De aceea, nu
credem că, spre exemplu, un musafir venit în vizită pentru o scurtă perioadă de timp
(câteva ore) sau un prieten poate avea calitatea de ocupant al imobilului din care a căzut
sau a fost aruncat lucrul producător de prejudicii. Pentru a se putea discuta de
„ocuparea” unui imobil trebuie ca cel care este chemat să răspundă în această calitate
să folosească în mod constant spațiul respectiv; această folosință nu trebuie să fie una
continuă, bineînțeles, ci una normală, adecvată scopului pentru care este utilizat
imobilul. Astfel, „ocupantul” nu trebuie să stea în imobilul respectiv 24 de ore din 24,
să nu îl părăsească deloc, ci poate să plece și să se întoarcă după bunul său plac și în
funcție de nevoile sale sociale și profesionale. Ceea ce contează, în opinia noastră, este
faptul că el folosește imobilul în mod permanent, în perioada de timp în care îl ocupă.
Calitatea de „ocupant” al imobilului trebuie apreciată de la caz la caz, în concret,
în funcție și de calitatea și de natura actelor de stăpânire pe care le face acesta asupra
imobilului respectiv, iar nu numai de perioada de timp în care el se folosește de acesta,
toate caracteristicile stăpânirii sale (perioada, felul, titlul etc.), coroborate, conducând
la calificarea sa drept „ocupant” sau nu. Astfel, cel care a forțat intrarea într-o casă cu
scopul de a se instala acolo pentru cel puțin o noapte, neutilizând casa respectivă ziua,
prejudiciul producându-se în intervalul de timp în care el se folosește în interes propriu
de imobil, considerăm că este ocupant al acestuia.
În ceea ce privește fundamentul acestei răspunderi, trebuie plecat de la ideea că
art. 1379 Cod civil nu consacră decât un caz particular al răspunderii pentru lucruri în
general.
Doar ideea de garanție poate explica această răspundere în care vinovăția
ocupantului imobilului din / de pe care a căzut sau a fost aruncat lucrul este trecută pe
un plan secund, neinteresând deloc în raporturile dintre acesta și victima prejudiciului,
ci doar în cele dintre coocupanții aceluiași imobil ori dintre ocupant și persoana aflată
în momentul producerii prejudiciului în imobil și care se face vinovată de aruncarea sau
de căderea lucrului, fără însă a avea calitatea de ocupant. O astfel de opțiune a
legiuitorului exhibă prioritatea pe care o acordă acesta funcției reparatorii a răspunderii
civile delictuale, particularizată, în toate cazurile de răspundere pentru fapta altuia ori
pentru lucrurile sau animalele pe care le avem sub pază, de atașarea la aceasta a unei
funcții suplimentare, a celei de garanție obiectivă, conjugată, în fiecare caz în parte, de
ideea particulară care explică, de la caz la caz, rațiunea angajării acelei răspunderi.
Răspunderea ocupantului imobilului nu este angajată în calitatea sa de făptuitor, ci în
aceea de garant, în cazul de față, că, în activitatea sa de utilizare a imobilului respectiv
în interesul său personal sau al familiei sale, nu va fi periclitată securitatea socială și
nici nu va fi lezat interesul public, prin cauzarea de prejudicii de către lucrurile pe care,
ocupând imobilul, le are sub paza sa juridică și că, în măsura în care astfel de prejudicii
sunt totuși generate, el le va repara, fără a fi nevoie, pentru aceasta, să i se dovedească
vinovăția.
Odată dovedite toate condițiile antrenării acestei răspunderi, mai sus evidențiate,
ocupantul imobilului va fi obligat să repare în integralitate prejudiciul cauzat victimei,
aceasta având un drept de acțiune împotriva lui, în acest sens, întemeiat, așa cum am
văzut deja, pe dispoziția art. 1379 Cod civil.
Dacă această calitate, de „ocupant” al imobilului din / de pe care a căzut sau a
fost aruncat lucrul cauzator de prejudiciu au avut-o, la momentul respectiv, mai multe
persoane, nu importă faptul că acestea aveau sau nu un titlu în temeiul căruia ocupau
respectivul imobil ori că sunt persoane fizice sau juridice, răspunderea lor față de
victimă, dacă aceasta alege să le acționeze în judecată concomitent, va fi una solidară,
întemeiată pe dispozițiile art. 1379 Cod civil, coroborate cu cele ale art. 1382 din același
act normativ.
În urma reparării întregului prejudiciu cauzat victimei, de către unul sau mai
mulți ocupanți ai imobilului în speță, acesta / aceștia au un drept de regres împotriva
aceluia sau acelora, după caz, care, prin fapta lui / lor ilicită săvârșită cu vinovăție, a /
au cauzat, de facto, prejudiciul respectiv, aruncând lucrul din / de pe imobil ori
provocând căderea acestuia, indiferent că acesta / aceștia avea /u, la momentul
producerii prejudiciului, calitatea de ocupant /ți al / ai imobilului sau nu. Temeiul
acțiunii în regres îl va constitui art. 1357 Cod civil, coroborat cu cel al art. 1384 din
același act normativ, trebuind, pentru a i / li se atrage răspunderea, să i / li se dovedească
vinovăția.
În raporturile dintre oricare ocupant al imobilului la momentul producerii
prejudiciului și victimă, în ipoteza în care primul are cunoștință despre faptul că
prejudiciul este urmarea directă și necesară a faptei ilicite săvârșite cu vinovăție a unui
alt ocupant sau a unei alte persoane care, fără a avea această calitate, se afla, la
momentul respectiv, în / pe imobil, victimei nu i se poate opune acest lucru ca o cauză
de exonerare de răspundere a ocupantului imobilului chemat în judecată; cel mult, în
urma arătării ocupantului vinovat, victima își poate exercita dreptul de a renunța la
judecată împotriva primului și de a-l acționa ulterior pe cel de-al doilea, tot pe temeiul
obiectiv al art. 1379 Cod civil sau, la libera sa alegere, în baza art. 1357 din același act
normativ, însă acest lucru nu îi poate fi impus victimei, căreia nu îi poate fi refuzată
șansa de a angaja răspunderea civilă delictuală obiectivă a ocupantului imobilului; de
asemenea, tot la alegerea sa, victima poate solicita despăgubiri de la ambii ocupanți,
nerenunțând la judecată împotriva primului, ci urmărind atragerea răspunderii sale în
solidar cu cel de-al doilea; în fine, victima nu poate fi obligată să o acționeze în judecată
pe persoana vinovată de producerea prejudiciului care, la momentul cauzării acestuia,
se afla în / pe imobil, însă care nu are calitatea de ocupant al acestuia, întrucât, în acest
fel, i s-ar refuza, de asemenea, victimei, facultatea de a apela la răspunderea obiectivă
instituită de art. 1379 Cod civil, mult mai facil de angajat împotriva oricărui sau a tuturor
ocupanților imobilului, față de care victima nu trebuie să facă dovada vinovăției
acestora.
Victima însă nu este obligată să apeleze la dispoziția de excepție a art. 1379 Cod
civil, ci poate să îl urmărească în judecată pentru fapta proprie, în baza art. 1357 Cod
civil, pe cel care se face vinovat de aruncarea sau de căderea din / de pe imobil a lucrului
cauzator de prejudiciu, urmând însă a-i dovedi acestuia vinovăția.
Ocupantul imobilului acționat în judecată are însă posibilitatea chemării în
garanție a unui alt ocupant, însă numai pe temeiul răspunderii acestuia pentru propria-i
faptă săvârșită cu vinovăție, în baza art. 1357 Cod civil, căci, în raporturile dintre
coocupanți, art. 1379 Cod civil nu poate fi invocat, garanția pe care trebuie să o ofere
fiecare dintre aceștia fiind doar în beneficiul victimei, niciodată în acela al celor care au
aceeași calitate, de ocupanți ai imobilului respectiv; de asemenea, o poate chema în
garanție pe persoana care, aflându-se în imobil, la data producerii prejudiciului, nu are
această calitate, dar se face vinovată de cauzarea acestuia, tot în temeiul art. 1357 Cod
civil, trebuind, și de această dată, să îi dovedească vinovăția.
În cazul în care din / de pe imobilul în discuție sunt aruncate sau cad mai multe
lucruri, ocupantul sau ocupanții acestuia va răspunde pentru toate prejudiciile cauzate
(în solidar, dacă sunt mai mulți), indiferent dacă îi aparține paza juridică a fiecărui lucru
(sau cui aparține paza juridică asupra fiecărui lucru, în situația mai multor ocupanți),
căci victimei nu i se poate solicita să își divizeze urmărirea în acest sens, întrucât, pe de
o parte, textul art. 1379 Cod civil nu stipulează o astfel de obligație a acesteia și, pe de
altă parte, obligația de garanție privind utilizarea în condiții normale, neprejudiciabile,
a imobilului ocupat, care incumbă fiecărui ocupant al acestuia, este incompatibilă cu
dovada faptului că unul sau altul dintre lucrurile aruncate sau căzute din / de pe imobil
nu se afla sub paza sa juridică; așa cum am văzut deja, prezumția de pază juridică asupra
oricărui lucru căzut sau aruncat din / de pe imobil, joacă împotriva fiecăruia dintre
ocupanții acestuia, fiind una irefragabilă.
Potrivit art. 1380 Cod civil, precitat, ocupantul imobilului se poate exonera de
răspundere exact în aceleași condiții ca și păzitorul juridic al unui lucru sau al unui
animal, invocând, în acest sens, în apărarea sa, fapta victimei înseși, fapta terțului,
ambele prezentând caracterele forței majore, forța majoră însăși, arătând că întreaga
cauzalitate a producerii prejudiciului a fost absorbită de către aceasta.
De asemenea, în același condiții, își poate limita răspunderea, dovedind că, la
producerea prejudiciului, a participat și fapta săvârșită cu vinovăție a victimei sau fapta
vinovată a terțului ori un caz de forță majoră, care a preluat parțial cauzalitatea generării
pagubei.
Fiind obligat să garanteze exclusiv pentru partea din prejudiciu care este urmarea
directă și necesară a împrejurării căderii sau aruncării din / de pe un imobil a lucrului,
acesta va răspunde proporțional cu participarea lucrului respectiv la cauzarea
prejudiciului.
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU PREJUDICIILE
CAUZATE DE RUINA EDIFICIULUI
Textul art. 1378 Cod civil, intitulat marginal „Răspunderea pentru ruina
edificiului”, consacră, de facto, răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate
prin ruina atât a unui edificiu, cât și a unei construcții de orice fel, statuând:
„Proprietarul unui edificiu sau al unei construcții de orice fel este obligat să repare
prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părți din ele, dacă aceasta
este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție”.
Acest text legal trebuie coroborat cu cel al art. 1380 Cod civil, în cuprinsul căruia
legiuitorul enumeră limitativ cauzele exoneratoare de răspundere pe care proprietarul le
poate invoca în apărarea sa: „În cazurile prevăzute la … art. 1378 … nu există obligație
de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat de fapta victimei înseși ori
a unui terț sau este urmarea unui caz de forță majoră”.
Legiuitorul operează, în cuprinsul art. 1378 Cod civil, cu două noțiuni: „edificiu”
și „construcție de orice fel”.
Relativ la conceptul de „edificiu”, care era utilizat în mod exclusiv de textul art.
1002 Cod civil 1864, s-a afirmat în literatura de specialitate că acesta reprezintă orice
construcție realizată de către om prin asamblarea trainică a unor materiale, care, prin
încorporarea lor în sau la sol ori la o altă construcție, devine, în mod durabil, un imobil
în natura sa, indiferent de destinația sa concretă. Din această definiție au fost desprinse
și caracteristicile edificiului: de esența acestuia este încorporarea sa în pământ; trebuie
să aibă caracter de continuitate și de durabilitate; nu este neapărat să se înalțe deasupra
solului, putând fi construit în totalitate în pământ.
În lumina acestora, sunt edificii, spre exemplu: un perete încorporat în sol printro fundație
de beton, o poartă care are, de asemenea, o fundație, un balcon, o balustradă
a unei terase, o scară fixă, un panou decorativ prins pe peretele unui imobil etc.
Dimpotrivă, nu sunt edificii: o baracă dintr-un șantier, așezată acolo doar pe
durata desfășurării lucrărilor, un fir electric fixat în exteriorul unui imobil, un ornament
de beton așezat pe o fereastră, dar neîncorporat în zidărie, o palisadă, zăpada acumulată
pe acoperișul unei case, un arbore etc.
Sfera „construcțiilor de orice fel” este distinctă de aceea a edificiilor, cuprinzând
toate lucrările făcute de mâna omului, prin asamblarea trainică a unor materiale(lemn,
beton, fier, zidărie etc.) cu caracter de continuitate și de durabilitate, așezate pe sol,
neîncorporate în acesta. Ceea ce diferențiază, în opinia noastră, edificiile de construcții
este tocmai această încorporare în sol, care este de esența primelor, nefiind însă
specifică secundelor. Astfel, în categoria „construcții de orice fel” am încadra: baraca
așezată în șantier pe durata derulării lucrărilor; un gard mobil; un separator de trafic din
beton, mobil; o casă de vacanță fixată pe piloni; o rulotă, în perioada în care este așezată
pe sol, servind la adăpostirea celor care o dețin; un cort militar, de campanie, așezat pe
sol pe durata desfășurării exercițiilor sau a luptelor, mobilierul urban așezate pe sol etc.
Pentru angajarea acestei răspunderi, în rândul condițiilor generale ale
răspunderii nu este necesar să fie numărată și vinovăția proprietarului edificiului
sau al construcției, fiind suficient să se dovedească existența prejudiciului, ruina
edificiului sau a construcției ori desprinderea unor părți din acestea (fapta) și
legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și această ruină sau desprindere a unor
părți din respectivul edificiu sau respectiva construcție.
Prin ruina edificiului, în sensul larg al cuvântului, se înțelege dărâmarea,
surparea, dezagregarea totală sau parțială a edificiului sau a construcției, inclusiv
desprinderea și căderea unor elemente structurale sau componente ale acestora.
Din studiul art. 1378 Cod civil, se desprind condițiile speciale ale angajării
acestei răspunderi, care trebuie să fie îndeplinite cumulativ, alături de cele generale, de
drept comun: (1) ruina edificiului sau a construcției ori desprinderea unor părți din
acestea să se datoreze lipsei de întreținere sau unui viciu de construcție și (2) la
data producerii prejudiciului, edificiul sau construcția să se fi aflat în proprietatea
persoanei chemate să răspundă.
Explicația logico – filosofico – juridică a angajării răspunderii proprietarului în
temeiul art. 1378 Cod civil trebuie căutată în îndatorirea acestuia de a garanta întregii
societăți că edificiul sau construcția pe care le are în proprietate nu vor pricinui nimănui
nici un prejudiciu, iar dacă acest lucru se va întâmpla, el îl va repara în integralitate. O
astfel de obligație de garanție a fost caracterizată, în mod just, în literatura de
specialitate, ca fiind o veritabilă sarcină a proprietății clădite, o adevărată obligație
propter rem. Cu ajutorul acestei categorii juridice, combinate cu aceea a garanției
obiective, se explică angajarea în sarcina proprietarului a răspunderii civile delictuale
pentru ruina edificiului.
Odată ce a plătit victimei prejudiciului întreaga despăgubire datorată pentru
repararea în integralitate a acestuia, proprietarul edificiului sau al construcției are un
drept de regres împotriva: coproprietarilor săi, alături de care a fost obligat, pentru
partea din despăgubire ce aparține fiecăruia, scăzând însă partea ce-i revine lui
(coroborând textul art. 1384 Cod civil cu acelea ale art. 1345 – 1348 Cod civil, din
materia îmbogățirii fără justă cauză); vânzătorului imobilului (pe temeiul garanției
pentru vicii ascunse); arhitectului sau antreprenorului (printr-o acțiune în răspundere
contractuală, dacă se dovedește viciul de construcție, căruia îi este asimilat și cel de
proiectare și dacă între proprietarul obligat la despăgubire și aceștia a existat un raport
contractual; în caz contrar, proprietarul plătitor va avea împotriva acestora o acțiune
întemeiată delictual, pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, în baza art.
1357 Cod civil, fiind necesară dovedirea vinovăției acestora); locatarului,
comodatarului, uzufructuarului, uzuarului ori prepusului său (tot pe temei contractual,
dacă acestora le revenea obligația de întreținere a imobilului, a cărei neîndeplinire a
cauzat ruina acestuia ori desprinderea unor părți din el); autorității publice locale care a
refuzat sau a întârziat eliberarea autorizației de construcție necesare pentru repararea
imobilului (pe temei delictual, în baza art. 1357 Cod civil, coroborat cu prevederile
Legii contenciosului administrativ, nr. 554/2004, însă numai dacă solicitarea eliberării
autorizației de construcție s-a făcut la o dată la care, dacă aceasta era eliberată în
termenul legal, lucrările efectuate în temeiul ei puteau preveni ruina ori desprinderea
unor părți din edificiul sau din construcția respectivă, căci, în caz contrar, el și-ar invoca
propria culpă în apărarea sa).
Proprietarul plătitor al despăgubirii, care, la momentul producerii prejudiciului,
avea un drept de proprietate afectat de o condiție suspensivă, care însă s-a împlinit
ulterior atrăgându-i răspunderea pentru ruina edificiului sau a construcției, are un drept
de regres împotriva proprietarului sub condiție rezolutorie de la momentul producerii
pagubei, întrucât acestuia îi incumba, la acea dată, întreținerea edificiului sau a
construcției; reușind să dovedească neglijența acestuia, proprietarul care a fost obligat
la despăgubire își va recupera întreaga sumă plătită de la proprietarul vinovat de ruina
edificiului sau a construcției, antrenând răspunderea acestuia în temeiul art. 1357 Cod
civil, pentru fapta sa proprie, săvârșită cu vinovăție. Acest lucru nu se poate întâmpla
însă decât dacă proprietarul obligat la despăgubire a fost ținut să plătească pentru
prejudiciul cauzat prin ruina edificiului sau a construcției datorată lipsei de întreținere,
întrucât numai cu privire la acest aspect el poate antrena răspunderea fostului proprietar,
iar nu și în cazul în care ruina este urmarea unui viciu de construcție sau de proiectare,
caz în care nu se va putea regresa decât, așa cum am arătat deja, împotriva
constructorului sau a arhitectului, dovedind, din nou, vinovăția acestuia, tot în baza art.
1357 Cod civil.
În stabilirea cauzelor exoneratoare de răspundere sau a celor care limitează doar
răspunderea proprietarului, trebuie plecat, în primul rând, de la ideea că răspunderea
analizată nu este una bazată pe vinovăția proprietarului, așa încât, logic, acesta nu se va
putea exonera de răspundere dovedind faptul că a dat dovadă de diligență și de prudență
în scopul de a preveni producerea prejudiciului. Acest lucru nu este posibil, deoarece,
așa cum am arătat deja, pentru angajarea răspunderii sale în temeiul art. 1378 Cod civil,
nu este câtuși de puțin importantă conduita sa, care nu se solicită a fi analizată de către
norma juridică în discuție. El este garantul stării edificiului sau a construcției, chiar dacă
ignoră acest lucru și chiar dacă nu este nimic de reproșat lui în această privință.
În al doilea rând, din studiul art. 1380 Cod civil, se desprinde ideea că
proprietarul se poate exonera de răspundere dovedind faptul că prejudiciul nu se
datorează ruinei edificiului sau a construcției sale, ci este urmarea directă și necesară a
unei cauze străine, care nu îi este imputabilă; forța majoră, fapta victimei înseși sau
aceea a unui terț, care prezintă însă, ambele, caracterele forței majore. Odată făcută
proba existenței unor astfel de împrejurări care au cauzat prejudiciul, proprietarul
dovedește că, de facto, edificiul sau construcția care s-a ruinat nu a constituit decât un
instrument pasiv prin care s-a manifestat intervenția cauzei străine, care a absorbit
întreaga cauzalitate a generării pagubei. Pe cale de consecință, într-o atare situație, ruina
are doar aparent valoare cauzală, prăbușirea sau surparea ori dezagregarea edificiului
sau a construcției fiind determinate de elemente extrinseci acestora (factori externi,
precum cutremurul, inundația), care au avut un rol hotărâtor în dărâmarea lor.
Desigur, dacă fapta victimei înseși sau aceea a terțului nu a prezentat caracterele
forței majore, aceasta nu îl poate exonera de răspundere pe proprietar, însă, în măsura
în care aceasta este săvârșită cu vinovăție și a avut o participare cauzală la producerea
prejudiciului, este just și echitabil ca, proporțional, răspunderea proprietarului să fie
diminuată până la concurența valorii din despăgubire datorată pentru repararea părții
din prejudiciu care constituie urmarea directă și necesară a ruinei edificiului cauzate de
lipsa de întreținere sau de un viciu de construcție.
La fel se întâmplă și în ipoteza în care doar o parte din cauzalitatea producerii
prejudiciului este preluată de forța majoră, urmând ca proprietarul să răspundă numai
pro rata, pentru partea din prejudiciu care se datorează ruinei edificiului sau construcției
din cauza lipsei de întreținere sau a viciului de construcție.
În astfel de cazuri, ne aflăm în ipoteza unui nex cauzal complex, în care două
împrejurări cu valoare de cauze concură la producerea prejudiciului, stabilind, fiecare
dintre ele, câte un lanț cauzal cu acesta.
ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE RĂSPUNDEREA CIVILĂ
DELICTUALĂ ŞI CEA CONTRACTUALĂ. PROBLEMA CUMULULUI
CELOR DOUĂ FELURI ALE RĂSPUNDERII CIVILE
Din capul locului se impune precizarea că, în ipoteza acceptării ideii cumulului
celor două forme ale răspunderii civile, este exclusă posibilitatea cumulării a două
reparaţii, care, prin întinderea lor însumată, ar depăşi valoarea prejudiciului suferit,
îmbogăţind, astfel, fără justă cauză, victima.
O altă accepţiune a acestei noţiuni ar putea descrie posibilitatea victimei de a-şi
crea propriul sistem de reparaţie a prejudiciului, unul eclectic, prin îmbinarea
elementelor celor mai favorabile sieşi din cadrul reglementărilor celor două forme de
răspundere. Cu alte cuvinte, aplicarea unui sistem hibrid, în cadrul unei acţiuni civile
similare motivate simultan atât pe temei contractual, cât şi pe temei delictual. O astfel
de soluţie ar permite încălcarea flagrantă a regulilor legale care guvernează în materia
celor două forme de răspundere civilă sub forma unor regimuri organice unitare.
Este posibilă doar intentarea unei acţiuni întemeiate fie pe regulile răspunderii
contractuale, fie pe cele ale răspunderii delictuale.
Practica judiciară, doctrina autohtonă, dar şi cea străină se pronunţă în sensul
existenţei principiului non-cumulului, al non-opţiunii între acţiunea contractuală şi cea
delictuală ori de câte ori prejudiciul este urmarea neexecutării obligaţiilor contractuale.
În ipoteza în care paguba experimentată de victimă este rezultatul cauzal al
neexecutării unei obligaţii contractuale asumată de făptuitor în contractul încheiat cu
aceasta, acoperirea prejudiciului se poate face doar în urma promovării şi a admiterii
unei acţiuni în răspundere contractuală.
Soluţia contrară ar încălca dispoziţiile art. 1350 precum şi pe cele ale art. 1270
și art. 1280 ale Codului civil, imixtionând în voinţa comună a părţilor contractante,
declarată la momentul încheierii contractului, dar şi în domeniul de aplicare al
răspunderii contractuale, care este o răspundere specială, ce derogă de la cea de drept
comun – cea delictuală. În acest sens, potrivit principiului specialia generalibus
derogant, regulile răspunderii civile contractuale se vor aplica cu prioritate în cazul în
care acţiunea în repararea prejudiciului este determinată de neexecutarea totală, parţială,
executarea necorespunzătoare ori tardivă a unei obligaţii născute dintr-un contract
încheiat între cel păgubit şi păgubitor.
Debitorul contractual, când şi-a dat consimţământul la încheierea contractului a
înţeles cu siguranţă că angajarea răspunderii sale se va face numai în limitele condiţiilor
legale şi convenţionale ale răspunderii contractuale. Pe cale de consecinţă, este injust,
inadmisibil să i se aplice rigorile unei răspunderi sancţionate mai aspru.
Obligaţiile contractuale sunt particulare şi relative, luând naştere prin voinţa
contractanţilor şi numai în măsura stabilită de ei.
Dacă s-ar admite un drept de opţiune al creditorului contractual, i s-ar oferi
posibilitatea acestuia de a introduce acţiunea pe temei delictual şi în cazul în care dreptul
la acţiunea pe temei contractual s-a stins prin prescripţie ori de a pretinde despăgubiri
pentru orice prejudiciu, cu toate că debitorul răspunde numai pentru cel prevăzut sau
previzibil la momentul contractării.
De la principiul neadmiterii opţiunii între cele două acţiuni, delictuală sau
contractuală, există o singură excepţie, opţiunea fiind permisă în ipoteza în care
neexecutarea contractului constituie, concomitent şi o infracţiune (cum ar fi
înşelăciunea în convenţii, abuzul de încredere prin refuzul restituirii bunului primit în
depozit etc), caz în care cel păgubit are facultatea de a obţine despăgubiri fie pe calea
unei acţiuni delictuale, fie pe cea a celei contractuale.
În ipoteza comiterii unei infracţiuni, potrivit legii de procedură penală, în situaţia
în care victima a suferit un prejudiciu, aceasta are alegerea de a se constitui parte civilă
în procesul penal sau de a deschide în faţa unei instanţe civile o acţiune în repararea
pagubei încercate.
Dacă acţiunea civilă este grefată pe procesul penal, în mod necesar ea va fi una
în răspundere delictuală, așa cum, de altfel, am învederat deja.
Aceasta, deoarece s-a apreciat că instanţa penală nu are competenţa de a judeca
asupra pretenţiilor întemeiate pe raporturi contractuale, ci doar asupra acelora derivate
dintr-o infracţiune, așa cum statuează art. 19, alin. 1 C.pr.pen. Aceasta va fi, de altfel,
calea cea mai uzitată în practică, datorită avantajelor prezentate pentru părţile din
procesul penal.
Totuşi, posibilitatea opțiunii între răspunderea civilă contractuală, promovată în
fața instanței civile, și cea delictuală, intentată în fața instanței penale, nu există în cazul
reglementat de dispoziţiile art. 19, alin. 3 Codul de procedură penală, când victima unui
prejudiciu, apărut ca urmare a unei infracţiuni ce constă în neexecutarea unei obligaţii
contractuale de către debitorul său, fiind o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, se consideră din oficiu parte civilă în procesul
penal, în care acţiunea civilă a fost pornită din oficiu de către procurorul care este obligat
să susţină interesele civile ale unei astfel de persoane. Fiind de ordine publică,
imperative, dispoziţiile legale preenunţate impun, practic, victimei o acţiune civilă
întemeiată pe regulile răspunderii delictuale.
Totuşi, în cazul în care, după acordarea din oficiu a despăgubirii de către instanţa
penală, apare problema unei diferenţe de despăgubire, care rezultă din probe noi sau
care a fost descoperită după constituirea ca parte civilă în cadrul procesului penal, partea
vătămată are facultatea de a se adresa instanţei civile înspre repararea acesteia; în acest
caz însă apreciem, în lumina dispozițiilor art. 1350 Cod civil, că victima nu are dreptul
de opţiune între acţiunea în răspundere contractuală şi cea în răspundere delictuală, atât
timp cât fapta ilicită prejudiciabilă, chiar infracțiune fiind, reprezintă, de facto,
încălcarea lato sensu a obligațiilor asumate printr-un contract valabil încheiat; temeiul
acțiunii în repararea daunelor cauzate nu poate fi, în acest caz, în fața instanței de drept
civil, decât cel al răspunderii civile contractuale.
Astfel este cazul în care în contract a existat o clauză penală al cărei cuantum
este superior prejudiciului suferit, acţiunea civilă întemeiată pe regulile răspunderii
civile contractuale este mai avantajoasă decât cea întemeiată pe delict. Aceasta din urmă
apare preferabilă pentru victimă doar în situaţia în care prejudiciul real este mai mare
decât cuantumul despăgubirilor stipulate în clauza penală.
Pentru înlăturarea acestui inconvenient au fost propuse două soluţii:
a) în măsura neacoperirii integrale de către instanţa penală a pagubei încercate
de către victimă, aceasta să aibă dreptul de a se adresa în acest sens, pentru diferenţa
dintre prejudiciul dovedit în cadrul acţiunii civile delictuale alăturate acţiunii penale şi
cuantumul daunelor stipulat în clauza penală, instanţei civile, cu o acţiune în răspundere
civilă contractuală;
b) o soluţie preferabilă celei de mai sus ar fi aceea a acordării posibilităţii de
alegere între cele două forme ale răspunderii civile chiar în faţa instanţei care a fost
învestită cu soluţionarea acţiunii penale; cuantumul clauzei penale va constitui doar
temeiul stabilirii valorii despăgubirii civile acordate, nu însă şi temeiul încadrării
juridice a faptei infracţionale sau criteriul aprecierii pedepsei penale; în împrejurarea în
care prejudiciul produs constituie, potrivit legii penale, un criteriu de încadrare a faptei
precum şi de stabilire a pedepsei penale, în cadrul procesului penal va fi necesară
dovada existenţei efective a prejudiciului, simpla referire la clauza penală nefiind
suficientă.
Codul civil actual tranșează, cu destulă claritate, imperativ, problema dreptului
la opțiune între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală, printro
„normă cu valoare de principiu”, prin care s-a interzis înlăturarea aplicării regulilor
răspunderii civile contractuale, de către oricare dintre părțile contractului, în favoarea
altor reguli care i-ar fi mai favorabile, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege
(unul dintre acestea fiind, în opinia noastră, chiar cel de mai sus, consacrat în cuprinsul
art. 19, alin. 1 C.pr.pen.).
O altă ipoteză în care, deşi obligaţia încălcată a fost una contractuală,
răspunderea civilă a păgubitorului va fi întemeiată pe reglementările răspunderii
delictuale, este aceea în care fapta prejudiciabilă a fost rezultatul intenției sau al culpei
grave a debitorului. În acest caz, potrivit dispoziţiilor art. 1533 Cod civil, făptuitorul va
fi ţinut a repara atât prejudiciul prevăzut ori previzibil, cât şi pe cel neprevăzut sau
imprevizibil la momentul contractării.
CAUZELE CARE EXCLUD RĂSPUNDEREA CIVILĂ
Cauzele care exclud răspunderea civilă constituie acele situații sau împrejurări
în prezența cărora nu sunt întrunite una sau mai multe condiții cerute imperativ de lege
pentru nașterea în sarcina unei persoane a obligației de reparare a prejudiciului.
Situațiile și împrejurările care exclud răspunderea civilă pot privi caracterul ilicit
al faptei prejudiciabile, raportul de cauzalitate dintre aceasta și prejudiciu sau vinovăția
făptuitorului.
Situațiile care exclud caracterul aparent ilicit al faptei sunt: legitima apărare,
starea de necesitate, îndeplinirea unei îndatoriri legale sau ordinul legal dat de o
autoritate competentă, consimțământul victimei, exercitarea normală a unui drept
subiectiv.
În atare ipoteze, deși fapta săvârșită cauzează un prejudiciu victimei, răspunderea
făptuitorului nu este angajată, caracterul ilicit al faptei fiind înlăturat de circumstanțele
speciale ale săvârșirii faptei.
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL ILICIT AL FAPTEI
PREJUDICIABILE
• Legitima apărare
Legiuitorul a atribuit legitimei apărări – cauză care înlătură caracterul ilicit al
faptei prejudiciabile – textul art. 1360 Cod civil, în care, evitând să definească noțiunea,
precizează doar că „(1) Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a
cauzat agresorului un prejudiciu”.
În lipsa unei definiții oferite de către legiuitorul civil, suntem nevoiți, pentru
aceasta, a apela la legea penală în materie. Astfel, conform art. 19 alin. 2 din noul Cod
penal, „Este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac
material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile
acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului”.
Din analiza textului legal precitat pot fi desprinse cu ușurință condițiile pe care
o anumită faptă ilicită trebuie să le îndeplinească pentru a fi fost săvârșită în legitimă
apărare:
- să existe un atac material, direct, imediat (iminent sau actual, pe punctul de a
se dezlănțui sau în desfășurare) și injust;
- atacul să pună în pericol persoana făptuitorului, a altuia, drepturile sale ori ale
altuia ori un interes general;
- fapta ilicită să constituie într-adevăr o „apărare”, adică să fie proporțională cu
gravitatea atacului.
Iminența sau actualitatea atacului este dată de durata de timp aproape
imperceptibilă dintre atac și pericolul grav ce amenință persoana sau interesele ei, încât
acțiunea în apărare se impune. Când intervalul de timp dintre începerea atacului și
pericolul ce îl prezintă este mai îndelungat, atributul „imediat” cerut de lege nu este
realizat. Cu alte cuvinte, într-un atare caz pericolul nu mai constituie o realitate
prezentă, ci este vorba de eventualitatea survenirii pericolului, deci de o amenințare cu
producerea unui pericol.
Stările conflictuale anterioare dintre părţi nu pot fi considerate atac imediat şi
injust, decât dacă sunt urmate de un act de violenţă de natură a pune în pericol grav
persoana sau drepturile celui atacat. Ca urmare, pentru a fi întrunite cerinţele legitimei
apărări, riposta trebuie să vizeze înlăturarea unui atac material, direct, imediat şi injust,
de natură a pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat.
De asemenea, nu sunt întrunite condițiile legitimei apărări nici în situația în care
atacul încă nu s-a declanșat, nefiind efectiv, existând doar o apreciere de ordin subiectiv
din partea făptuitorului în sensul că victima ar putea declanșa un atac.
În cazul în care fapta ilicită prejudiciabilă este comisă după ce atacul victimei a
încetat, nu ne mai aflăm în prezența legitimei apărări, deoarece, pe de o parte, nu sunt
întrunite condițiile unui atac imediat și, pe de altă parte, atacul nu mai prezintă pericol
pentru făptuitor.
Atacul „material” se realizează prin acțiuni sau inacțiuni ce pun în pericol
valoarea apărată prin dispoziția legală. Un atac verbal sau în scris nu justifică legitima
apărare.
Atacul este „direct” când fapta ilicită creează un pericol nemijlocit pentru
valoarea ocrotită; pentru ca atacul să fie socotit direct, nu este necesar contactul
nemijlocit al făptuitorului cu valoarea atacată.
Persoana care răspunde atacului sub imperiul legitimei apărări nu se bucură de
voință de acțiune.
Dacă fapta ilicită prejudiciabilă reprezintă, pe de o parte, o infracțiune, iar, pe de
altă parte, este săvârșită prin depășirea limitelor legitimei apărări (în situația în care
apărarea nu este proporțională cu atacul, fiind excesivă), textul art. 1360 alin. 2 Cod
civil prevede că cel ce a comis o astfel de faptă va putea fi obligat la plata unei
indemnizații adecvate și echitabile victimei. Cu referire la caracterul necesar al apărării,
jurisprudența a statuat că acesta „trebuie analizat nu numai în raport de gravitatea
atacului, ci și de posibilitățile pe care le are cel atacat de a-l înfrunta. Mijloacele cu care
cel aflat în fața unui atac înțelege să-și salveze viața sau integritatea corporală sunt la
aprecierea sa, neputându-i-se reproșa că s-a folosit de instrumente mai periculoase decât
cele întrebuințate de agresor”. În același sens, s-a apreciat că, pentru a fi reţinută
legitima apărare ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, este necesar ca între
atac şi apărare să existe o anumită proporţionalitate, în sensul că rezultatul produs în
urma apărării să nu fie mai grav decât cel ce reprezintă urmarea atacului.
Cât privește indemnizația pe care, într-o atare situație, caracterizată prin
depășirea limitelor legitimei apărări, făptuitorul poate fi ținut să o plătească victimei,
este de remarcat faptul că aceasta nu are caracter de despăgubire, neavând rolul de
reparare a prejudiciului cauzat, întrucât raportul juridic născut între făptuitor și victimă
nu este unul de răspundere civilă delictuală, ci unul care se întemeiază pe ideea de
echitate, care solicită o „indemnizație adecvată”, iar nu o „reparație integrală”. În
fixarea cuantumului acestei indemnizații, judecătorul va avea în vedere, desigur, atât
circumstanțele interne, cele care țin de persoana făptuitorului, cât și pe cele externe,
independente de acesta; în urma analizării tuturor acestor factori, el va constata că
infracțiunea în cauză a fost săvârșită cu depășirea limitelor legitimei apărări, apreciind
asupra a cât de justificată a fost riposta făptuitorului, în funcție de provocarea la care a
fost supus din partea victimei. Data nașterii dreptului victimei la indemnizație este
aceeași cu cea a hotărârii definitive de obligare a făptuitorului la aceasta, iar nu data
cauzării prejudiciului, precum în cazul răspunderii civile delictuale (art. 1381 alin. 2
Cod civil).
Conform art. 1362 Cod civil, dacă infracțiunea săvârșită prin depășirea limitelor
legitimei apărări a fost comisă în interesul unei terțe persoane, cel prejudiciat se va putea
îndrepta împotriva acesteia din urmă cu o acțiune întemeiată pe instituția juridică a
îmbogățirii fără justă cauză (art. 1345 – 1348 Cod civil), pentru a recupera valoarea cu
care a fost însărăcit.
Dacă fapta săvârșită prin depășirea limitelor legitimei apărări constituie un fapt
juridic ilicit civil, dar nu întrunește condițiile de existență ale unei infracțiuni, autorul
nu va obligat la nici o despăgubire.
• Starea de necesitate
Starea de necesitate este reglementată de către redactorii Codului civil în
cuprinsul art. 1361, care stipulează: „Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau
a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu
sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile
îmbogățirii fără justă cauză”.
După cum lesne se poate remarca, legiuitorul civil nu definește starea de
necesitate, motiv pentru care, pentru circumscrierea sferei acestei noțiuni trebuie, din
nou, să apelăm la dispozițiile noului Cod penal în materie, care, în cuprinsul art. 20,
stipulează: „Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de
la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un
interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat”.
Analizând acest din urmă text legal, extragem cu ușurință, din conținutul său,
condițiile pe care trebuie să le îndeplinească fapta pentru a fi fost săvârșită în stare de
necesitate:
- să existe un pericol iminent;
- acest pericol să amenințe integritatea corporală sau sănătatea făptuitorului ori a
altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general;
- pericolul să fie inevitabil, să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea
faptei prejudiciabile; aprecierea caracterului inevitabil al pericolului se face în concret,
prin luarea în considerare a tuturor împrejurărilor în care persoana a fost nevoită să
acţioneze sub ameninţarea pericolului;
- urmările faptei comise să nu fie mai grave decât cele care s-ar fi putut produce
dacă pericolul nu era înlăturat; cu alte cuvinte, valoarea pagubei astfel create să fie
sensibil inferioară celei care a fost evitată.
În măsura în care fapta prejudiciabilă întrunește cumulativ aceste condiții,
aceasta nu prezintă un caracter ilicit și, pe cale de consecință, nu poate constitui izvor
al unui raport juridic civil obligațional de răspundere civilă delictuală.
Totuși, între făptuitor și victimă se poate naște, în speță, în viziunea legiuitorului,
un raport juridic civil obligațional întemeiat pe instituția juridică a îmbogățirii fără justă
cauză. Desigur, pentru a se întâmpla acest lucru este necesar ca toate condițiile
îmbogățirii fără justă cauză să fie întrunite cumulativ. În acest caz, obligația care se
naște este, în opinia noastră și nu numai, una de restituire a valorii îmbogățirii și nu una
de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta săvârșită în stare de necesitate. Raportul
juridic întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză poate lua naștere între făptuitor, în
calitate de îmbogățit, și victimă, în calitate de însărăcit, însă tot atât de bine, în locul
făptuitorului, în postura îmbogățitului poate fi regăsit un terț, în interesul căruia să se fi
comis fapta în stare de necesitate, așa cum atestă art. 1362 Cod civil. Din aceste motive,
credem că legiuitorul, în mod eronat a făcut vorbire în cuprinsul art. 1361 Cod civil
despre obligația făptuitorului de a „repara prejudiciul cauzat” alături de „regulile
instituției îmbogățirii fără justă cauză”. Obligația de reparare a prejudiciului, izvorâtă
dintr-un fapt juridic ilicit păgubitor, ține făptuitorul la a o despăgubi pe victimă până la
concurența cuantumului prejudiciului, în așa fel încât aceasta, în urma dezdăunării sale,
să se afle în situația în care s-ar fi aflat dacă fapta ilicită nu s-ar fi comis. Or, o astfel de
îndatorire nu se regăsește în sarcina celui ce s-a îmbogățit pe seama altuia; în acest caz,
obligația de restituire ia naștere dintr-un fapt juridic licit și constă în îndatorirea
îmbogățitului de a-i restitui însărăcitului numai valoarea îmbogățirii sale – în cazul de
față, „valorile economice salvate prin fapta săvârșită în stare de necesitate” – chiar dacă
însărăcirea victimei este mai mare; în sens invers, însărăcitul are dreptul la restituirea
doar a valorii însărăcirii sale, chiar dacă îmbogățitul și-a sporit cu mai mult de atât
patrimoniul. Iată de ce, într-adevăr, în speță, găsim optimă incidența instituției juridice
a îmbogățirii fără justă cauză, care nu poate fi însă asociată cu ideea de „reparare a unui
prejudiciu”, ci cu aceea de „restituire a îmbogățirii”; mai ales pentru că, așa cum am
învederat deja, fapta săvârșită în stare de necesitate nu are caracter ilicit.
Pe ideea de echitate, încă în anul 1934, s-a susținut în literatura juridică autohtonă
dreptul victimei de a primi o indemnizare în cazul în care este pusă în fața unui
prejudiciu cauzat pentru apărarea drepturilor ori intereselor altuia ori a interesului
general.
Un exemplu de faptă săvârșită sub imperiul stării de necesitate ni-l pune la
dispoziție însuși legiuitorul, în cuprinsul art. 1363 Cod civil, intitulat marginal
„Divulgarea secretului comercial”, statuând că „o persoană se poate exonera de
răspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că
divulgarea a fost impusă de împrejurări grave, ce priveau sănătatea sau siguranța
publică”; divulgarea secretului comercial în orice alte circumstanțe constituie o faptă cu
caracter ilicit, care, în măsura în care este și prejudiciabilă, antrenează răspunderea
civilă pentru prejudiciul astfel cauzat.
Nu ne aflăm în prezența unei fapte săvârșite în stare de necesitate, dacă situația
în care s-a aflat făptuitorul la momentul comiterii acesteia se datora unei conduite
culpabile anterioare proprii; astfel, un conducător auto care intră în coliziune cu un zid
al unei case pentru a evita impactul cu un pieton este, în principiu, justificată de starea
de necesitate în care se afla șoferul; însă, nu poate fi reținută starea de necesitate dacă
șoferul însuși a creat pericolul care amenința pietonul prin faptul că a rulat cu
autoturismul având o viteză excesivă, peste limita legală permisă în acel loc.
• Săvârșirea faptei prejudiciabile în îndeplinirea unei activități impuse
sau permise de lege sau în executarea unui ordin al superiorului
Textul art. 1364 Cod civil, intitulat marginal „Îndeplinirea unei activități impuse
ori permise de lege” statuează: „Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege
sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să își dea
seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșite în asemenea împrejurări”.
După cum lesne se poate observa, redactorii acestui text legal au introdus sub
aceeași umbrelă două cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile; este
vorba despre îndeplinirea unei obligații care ia naștere dintr-o prevedere legală cu
caracter imperativ și/sau efectuarea unei activități permise de lege, pe de o parte, și, pe
de altă parte, de punerea în executare a unui ordin dat de către superior.
Întrucât însă regimul juridic al celor cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei
este într-o oarecare măsură diferit, vom vorbi pe rând despre fiecare dintre acestea.
Cât privește îndeplinirea unei activități impuse de lege, autorul unui fapt juridic
prejudiciabil poate, în mod evident, să se exonereze de răspundere dacă dovedește că
activitatea sa este conformă cu o prevedere legală imperativă, care, în acest fel, suprimă
caracterul ilicit al acțiunii ori al omisiunii sale. Acest principiu a fost unanim admis atât
în doctrină, cât și în jurisprudență. Dimpotrivă, se înțelege că făptuitorul va fi obligat la
răspundere dacă, prin fapta sa păgubitoare, el încalcă o prevedere imperativă a legii; în
acest caz caracterul ilicit al faptei sale există, așa cum, de altfel, statuează și textul art.
1349 Cod civil. În aprecierea acestei cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei este,
bineînțeles, necesar să se țină cont de ierarhia actelor normative, precum și de caracterul
lor general sau special. Sub cupola exoneratoare de răspundere a prevederii legale
imperative nu intră însă faptele prejudiciabile săvârșite de către făptuitor cu vinovăție,
indiferent de forma acesteia, pe care era în măsură să le evite; spre exemplu, i s-a reținut
răspunderea unui autor care a acționat prea brutal pentru a-i acorda ajutor unei persoane
aflate în pericol. Aceeași este soluția și în cazul în care fapta prejudiciabilă este săvârșită
cu depășirea a ceea ce prescrie cu caracter imperativ ipoteza normei legale.
Cu referire la efectuarea unei activități permise de lege, este vorba, în acest caz,
despre o autorizare din partea legiuitorului de a se îndeplini o anumită activitate care,
în lipsa acestei autorizări, ar avea caracter ilicit. De exemplu, în legislația noastră
internă, mai precis în cuprinsul Legii nr. 51/1995 privind organizarea exercitării
profesiei de avocat, la art. 39 alin. 3 se prevede că „ avocatul nu răspunde penal pentru
susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată şi cu respectarea prevederilor alin.
(2), în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe
administrative de jurisdicţie şi nici dacă sunt în legătură cu consultaţiile oferite
justiţiabililor ori cu formularea apărării în acea cauză, dacă ele sunt făcute cu
respectarea normelor de deontologie profesională”. Astfel de prevederi legale sunt
truvabile și în privința exonerării de răspundere civilă. Efectul justificativ al acestor
„imunități”, constând în înlăturarea caracterului ilicit al faptei prejudiciabile – trebuie
interpretat restrictiv, constituind o excepție de la regula generală. Prin urmare,
judecătorul nu va putea extinde, pe cale de analogie, permisiunea legii la ipoteze pe care
aceasta nu le reglementează expressis verbis. În schimb, răspunderea făptuitorului
pentru faptele prejudiciabile săvârșite în limitele prevăzute expres de lege este
totalmente înlăturată. Cu toate acestea, dacă se poate dovedi împotriva autorului unei
astfel de fapte vinovăția sa, indiferent de forma acesteia, precum și faptul că acesta ar fi
putut evita producerea în acest fel a unui prejudiciu, răspunderea sa va fi angajată.
Ordinul superiorului constituie, de asemenea, o cauză de înlăturare a caracterului
ilicit al faptei prejudiciabile. Pentru a avea însă acest efect, această cauză exoneratoare
de răspundere trebuie să îndeplinească anumite condiții. Astfel, prima dintre acestea
solicită ca cel care dă ordinul să aibă legitimitate; aceasta presupune ca persoana fizică
sau juridică respectivă să fie învestită cu autoritate și să acționeze în limitele
competenței sale. Nu este facil a fi îndeplinită cu exactitate, întotdeauna această
condiție, întrucât există situații în care cel care dă ordinul creează doar aparența
legitimității, precum și a faptului că acționează în limitele propriilor sale competențe;
în astfel de cazuri, a pretinde făptuitorului să cunoască acest lucru ar constitui o exigență
excesivă, motiv pentru care, în atare ipoteze, rămâne la latitudinea judecătorului, care
trebuie să dea dovadă de suplețe, aprecierea asupra îndeplinirii ori nu a acesei condiții,
putând face, în acest sens, chiar și aplicarea teoriei aparenței, plecând întotdeauna de la
prezumția bunei-credințe ce joacă în favoarea făptuitorului; în acest fel, el va putea să
contureze nuanțele necesare ale legitimității celui care a dat ordinul care a stat la baza
săvârșirii faptei prejudiciabile. A doua condiție solicită ca ordinul dat să fie legal. Un
ordin vădit ilegal sau contrar bunelor moravuri nu poate justifica săvârșirea unei fapte
prejudiciabile. Se impun însă câteva distincții. Astfel, pentru a nu avea caracter
justificativ, adică efect de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, ordinul trebuie să fie
vădit ilegal, în caz contrar, în care subordonatul care îl execută nu a putut, nu putea și
nici nu trebuia să își dea seama de caracterul ilegal al acestuia, judecătorul este chemat
din nou la suplețe și la aplicarea teoriei aparenței în drept pentru a-l exonera de
răspundere pe făptuitor. Dacă subordonatul nu are posibilitatea de a se sustrage de la
executarea ordinului vădit ilegal, în sensul că acesta poate fi dus la îndeplinire prin forță,
acesta echivalează unei veritabile cauze de forță majoră, fiind un eveniment extern,
imprevizibil, absolut inevitabil și invincibil, verificând toate condițiile solicitate în acest
sens de textul art. 1351 alin. 2 Cod civil; într-o atare situație, subordonatul-făptuitor va
fi, desigur, exonerat de răspundere pentru fapta prejudiciabilă săvârșită. Dacă,
dimpotrivă, subordonatul-făptuitor avea posibilitatea de a refuza executarea ordinului
vădit ilegal și nu a făcut-o, comițând în acest fel fapta păgubitoare, aceasta va avea un
caracter ilicit și îi va fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru repararea
respectivului prejudiciu. De asemenea, chiar în executarea ordinului legal,
subordonatului-făptuitor i se va reține răspunderea civilă delictuală pentru repararea
prejudiciului cauzat prin săvârșirea cu vinovăție a unei fapte prejudiciabile obiectivate
într-o conduită caracterizată prin exces de zel din partea acestuia, sub forma depășirii
limitelor ordinului primit ori a atribuțiilor care îi incumbă, sau într-o activitate neglijentă
ori imprudentă.
• Săvârșirea faptei prejudiciabile în exercitarea normală și legală a
unui drept subiectiv
Această cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei prejudiciabile este
reglementată de dispozițiile art. 1353 Cod civil, precitat. Ne regăsim, în această ipoteză,
așa cum am învederat deja, în fața aplicării principiului neminem laedit qui suo jure
utitur. Pentru a avea efect exonerator de răspundere, exercitarea unui drept subiectiv
trebuie să fie normală, în limitele sale extrinseci și intrinseci, potrivită cu scopul pentru
care acesta a fost recunoscut, în acord cu ordinea publică, cu bunele moravuri și cu
buna-credință, așa cum solicită textul art. 14 alin. 1 Cod civil, precitat. Orice depășire a
acestor limite ale exercitării normale ale unui drept subiectiv constituie, așa cum văzut
deja, un abuz de drept care, fiind prejudiciabil, este de natură a atrage răspunderea civilă
delictuală a făptuitorului.
Există însă drepturi subiective a căror exercitare nu este susceptibilă de abuz.
Este vorba despre așa-zisele drepturi disceționare sau drepturi absolute, care, chiar dacă
sunt exercitate cu intenția a de a cauza un prejudiciu, nu atrag răspunderea civilă a
titularului lor. Ideea generală în aceste situații este aceea că exercitarea celor mai multe
dintre ele implică o apreciere pur personală din partea titularului, care trebuie să și-o
manifeste cât mai liber posibil; or, atragerea unei eventuale sancțiuni pentru un abuz de
drept ar limita nepermis această libertate. Este vorba, spre exemplu, despre: dreptul de
a exhereda pe succesibilii nerezervatari, dreptul de a solicita partajul bunurilor aflate în
coprprietate, în lipsă de convenții contrare, dreptul de revocare a donațiilor între soți,
dreptul de a contracta, cu excepția contractelor forțate, dreptul moral de autor.
CAUZELE CARE EXCLUD EXISTENȚA RAPORTULUI DE
CAUZALITATE
• Explicarea noțiunii; aspecte comune
Exigența unui raport de cauzalitate cert nu ne împiedică cu nimic în acțiunea de
a califica drept cauzală o faptă ilicită, chiar dacă aceasta nu ar trebui să conducă, în mod
sigur sau chiar probabil, în condițiile concrete ale manifestării sale, la prejudiciu.
În situația unei pluralități de cauze, cauzalitatea unei fapte ilicite vizavi de
leziunea suferită de către victimă poate fi reținută, chiar dacă nu este sigur că prejudiciul
concret nu ar fi putut apărea ca efect al unei alte cauze, care ar fi acționat singură.
Cu toate acestea, această altă cauză va prelua în contul său întregimea leziunii
suferite de către victimă dacă ea rupe puterea cauzală a faptei anterioare sau dacă
privează de orice putere cauzală concretă fapta posterioară ei.
În acest fel, faptei ilicite care se găsește la originea procesului prejudiciabil și
care prezintă, prin ea însăși sau în concurs cu alte condiții favorizante, un risc concret
pentru dreptul subiectiv ori pentru interesul legitim al victimei, i se poate nega,
finalmente, orice cauzalitate vizavi de prejudiciile efective suferite de către aceasta,
întrucât, în geneza prejudiciului, a intervenit o cauză străină comportamentului
neadecvat originar, care a absorbit toată cauzalitatea pagubei. Pentru ca acest lucru să
se poată întâmpla, este necesar ca această cauză străină să nu se constituie într-o
emanație a faptei ilicite inițiale, să nu reprezinte o urmare logică a acesteia, ci,
dimpotrivă, să apară ca o ”eventualitate excepțională”, ca un eveniment care
”inaugurează, în seria cauzelor, un curs nou, revoluționar”. Cu alte cuvinte, cauza
străină să nu poată fi, așa cum solicită clar dispozițiile art. 1351 și 1352 Cod civil,
imputabilă făptuitorului. Această cauză străină nu este așadar altceva decât efectul
hazardului ori fapta unui terț - culpabilă sau nu – sau chiar fapta culpabilă a victimei
înseși. Însă, pentru ca această cauză străină să poată absorbi întreaga cauzalitate a
pagubei experimentate de către victimă, abolind caracterul cauzal efectiv al faptei ilicite
originare, este necesar să întrunească exigențele unui caz fortuit sau a unei forțe majore,
așa cum statutează expressis verbis textul legal preinvocat. Pe lângă aceste atribute,
pentru a fi reținută drept singură cauză generatoare a prejudiciului, cauza străină trebuie
să fie capabilă ea însăși să producă in concreto paguba survenită.
Cauza străină, neimputabilă făptuitorului, care răspunde exigențelor de mai sus,
se poate manifesta anterior sau concomitent comportamentului neadecvat al acestuia,
suprapunându-se astfel peste fapta ilicită a autorului, și, cu toate acestea, poate fi
considerată drept singura cauză generatoare a prejudiciului, când conduita făptuitorului,
deși ilicită, nu are nici rol cauzal și nici putere cauzală in concreto, nefiind astfel în
măsură a înlătura procesul cauzal declanșat de evenimentul străin sau a interfera cu
acesta.
Într-o astfel de situație, în care cauza străină absoarbe întreaga legătură de
cauzalitate cu prejudiciul, conduita culpabilă a făptuitorului va rămâne nesancționată
din punct de vedere civil, el urmând a fi exonerat total de răspundere.
Dacă însă, alături de cauza străină, concură și fapta celui chemat să răspundă ori
a celui pentru care se răspunde, exonerarea pârâtului de răspundere va fi doar una
parțială, proporțională cu partea din prejudiciu cauzată de cauza străină, întrucât lanțul
cauzal al prejudiciului suferit de către victimă este unul complex.
Textul art. 1351 Cod civil, intitulat marginal „Forța majoră și cazul fortuit”,
debutează, în aliniatul (1) cu descrierea mecanismului de înlăturare a răspunderii
făptuitorului în prezența uneia dintre cele două cauze exoneratoare – forța majoră sau
cazul fortuit: „Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea
este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit”.
La art. 1352 Cod civil, legiuitorul se preocupă de celelalte două cauze care
înlătură raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Acest text legal este
denumit marginal „Fapta victimei sau a terțului”.
Deși aceste cauze străine sunt exoneratoare de răspundere, în principal, pentru
că, așa cum am arătat, ele absorb, în parte sau în tot, cauzalitatea prejudiciului, totuși
ele sunt strâns legate și de vinovăția făptuitorului, căci atât forța majoră, cât și cazul
fortuit (dar și fapta terțului care întrunește condițiile acestora, după caz) trebuie să fie
neimputabile autorului faptei ilicite, după cum am văzut deja. Aceasta se reflectă, în
spectrul condițiilor sine qua non ale celor două cauze străine, în condiția
imprevizibilității evenimentului forță majoră sau caz fortuit.
Or, în materia răspunderii civile delictuale, (im)previzibilitatea este strâns legată
de problema vinovăției, așa cum este aceasta definită la art. 16 Cod civil, reținându-se
că autorul faptei ilicite este vinovat ori de câte ori trebuia să prevadă atât caracterul
ilicit, cât și rezultatul socialmente dăunător al acesteia. Deci, dacă vorbim despre un
eveniment imprevizibil, de producerea acestuia și intervenția sa în lanțul cauzal al
prejudiciului nu poate fi considerat vinovat făptuitorul; atât forța majoră, cât și cazul
fortuit sunt astfel exclusive de orice formă de vinovăție din partea autorului faptei ilicite.
Aceasta face ca imprevizibilitatea evenimentului fortuit să trebuiască a fi analizată prin
prisma acelorași criterii prin care este apreciată și vinovăția (în privința
imprevizibilității rezultatului negativ al faptei ilicite), întrucât, în caz contrar, dacă am
opera cu criterii diferite, am ajunge la concluzia ilogică potrivit căreia s-ar putea reține
vinovăția făptuitorului pentru producerea evenimentului fortuit, deși acesta era
imprevizibil; or, pornind chiar de la definiția vinovăției civile, nu se poate concluziona
asupra necesității previzibilității unui rezultat socialmente dăunător, în condițiile în care
cauza acestuia (adică producerea evenimentului care l-a generat) nu trebuie să fie
prevăzută.
De aceea, este necesar ca, în materia imprevizibilității evenimentului fortuit, să
operăm cu aceleași criterii cu care operăm în materia imprevizibilității rezultatului
negativ al faptei ilicite, adică în aceea a vinovăției.
Textul art. 1351 Cod civil va trebui așadar corelat cu cel al art. 16, respectiv cu
cele ale art. 1357, alin. 2 și 1358 Cod civil.
Având în vedere această concluzie, premisele care trebuie să fundamenteze
raționamentele din materia cauzelor străine exoneratoare de răspundere sunt (în ceea ce
privește condiția imprevizibilității evenimentului fortuit) următoarele (deja câștigate, în
cursurile precedente, însă pe care le reamintim, bref, aici):
- forma de vinovăție pentru care este angajată răspunderea civilă delictuală
pentru fapta proprie a persoanei fizice este aceea a celei mai ușoare culpe (art. 1357,
alin. 2 Cod civil);
- vinovăția civilă se apreciază in abstracto, având în vedere etalonul celui mai
prudent și diligent om (întrucât doar acesta ar fi trebuit să prevadă caracterul ilicit al
faptei comise, precum și rezultatul socialmente dăunător al acesteia) din aceeași
categorie cu făptuitorul, care trebuie plasat în aceleași împrejurări în care s-a produs
prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, ținându-se cont, dacă este cazul, de
faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi;
- forța majoră și cazul fortuit sunt exclusive de orice formă de vinovăție.
Concluzia la care conduc aceste premise: în aprecierea capacității de prevedere
a evenimentului fortuit de către autorul faptei ilicite (atât în ceea ce privește producerea
acestuia, cât și, logic, consecințele sale negative) trebuie avut în vedere etalonul celui
mai prudent și diligent om, aflat în aceleași împrejurări externe (străine de persoana
autorului faptei ilicite) în care s-a produs prejudiciul.
Însă, distincția de reglementare (care nu există în toate legislațiile civile
continentale, în sistemul de drept romano-germanic) pe care o evidențiază alin. 2 și 3
ale art. 1351 Cod civil determină existența anumitor particularități în această privință,
care fac deosebirea dintre forța majoră și cazul fortuit, de care ne vom ocupa, printre
altele, în cele ce urmează.
• Forța majoră
Aliniatul 2 al art. 1351 Cod civil, definind forța majoră, statuează: „Forța majoră
este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil”.
Un astfel de eveniment trebuie așadar să aibă, cumulativ, un caracter exterior,
imprevizibil, irezistibil și insurmontabil.
Principala rațiune pentru care forța majoră exonerează de răspundere se
fundamentează pe irezistibilitatea, inevitabilitatea evenimentului imprevizibil și
exterior, pe imposibilitatea de a preîntâmpina producerea acestui eveniment și de a evita
efectele sale păgubitoare, în fapt, pe imposibilitatea prevenirii apariției prejudiciului.
De aceea, evenimentul ce constituie forță majoră nu poate fi imputat unei greșeli
a celui chemat să răspundă.
De asemenea, forța majoră constă într-o împrejurare externă și invincibilă fără
relație cu lucrul care a provocat dauna.
Forța majoră nu trebuie să fie datorată faptei culpabile a celui care o invocă și
nici „condiționată” de aceasta.
În ipoteza în care există o „coparticipare” a forței majore cu fapta lucrului sau cu
fapta culpabilă a celui ce o invocă, aflându-ne astfel în prezența unei pluralități de cauze
care provoacă prejudiciul, avem, de facto, o relație cauzală complexă de care trebuie să
se țină seama la stabilirea răspunderii celui ce invocă forța majoră. Acesta nu va fi ținut
răspunzător decât pentru partea de prejudiciu cauzată de fapta lucrului al cărui păzitor
juridic era sau de fapta proprie, soluția contrară încălcând flagrant atât criteriul
normalității, cât și pe cel obiectiv al realității.
În sensul art. 1351 Cod civil, forța majoră constituie orice eveniment extern, ce
nu a fost previzibil în mod normal la momentul producerii prejudiciului și care a pus
victima în imposibilitatea preîntâmpinării acestuia, precum și a înlăturării efectelor sale.
Cazurile de forță majoră, fiind fapte materiale, vor putea fi dovedite prin orice mijloc
de probă, neexistând nici o îngrădire legală cu privire la admisibilitatea probelor. Mai
mult, în litigiile în care se invocă forța majoră, instanțele sunt datoare să administreze
toate probele ce se impun pentru a stabili, exact și neîndoios, dacă faptul material alegat
poate fi calificat ca forță majoră. Potrivit principiilor generale în materie de probe,
făptuitorul care invocă forța majoră trebuie să dovedească evenimentul care îl
exonerează de răspundere (art. 249 C.pr.civ. – eius incumbit probari, qui dicit, non qui
negat).
De facto¸ ceea ce trebuie să probeze făptuitorul pentru a se exonera de răspundere
este faptul că prejudiciul nu se află într-un raport de cauzalitate cu fapta sa ilicită, ci
este urmarea directă și necesară a unui eveniment extern, imprevizibil, absolut
invincibil și inevitabil.
În privința condiției exteriorității evenimentului, acesta verifică această exigență
cât timp constă într-o împrejurare externă, ce nu are legătură nici cu lucrul sau cu
animalul care a produs prejudiciul, nici cu însușirile sale, nici cu activitatea desfășurată
de către făptuitor, nici cu conduita acestuia, nici măcar cu persoana sa ori cu aceea a
celui pentru a cărui faptă ilicită prejudiciabilă reclamantul este chemat să răspundă. De
cele mai multe ori, evenimentele de forță majoră sunt fenomene naturale extraordinare:
cutremure grave, inundații catastrofale, alunecări de teren, trăsnete, tornade etc.. De
asemenea, în categoria forței majore pot intra evenimente sociale extraordinare
provocate de către oameni, cum ar fi războaiele, revoluțiile. Nu intră însă, spre exemplu,
sub umbrela forței majore, o obnubilare pasageră a facultăților mentale ale făptuitorului.
De asemenea, nu constituie un caz de forță majoră manifestarea unui viciu intrinsec
lucrului care a cauzat prejudiciul, față de păzitorul juridic al structurii acestuia. În orice
caz, se apreciază că nu există un astfel de eveniment despre care să se poată spune că
reprezintă un caz de forță majoră întotdeauna; totul depinde de circumstanțele în care
acest eveniment survine; astfel, s-a arătat în jurisprudență că poleiul constituie un caz
de forță majoră în situația în care apare pe o suprafață izolată, fiind imprevizibil în
condițiile atmosferice generale; dimpotrivă, nu constituie o cauză exoneratoare de
răspundere, forță majoră, apariția poleiului în circumstanțe atmosferice și geografice
care îl făceau previzibil. Exterioritatea evenimentului forță majoră nu presupune ca
acesta să fie un eveniment complet din afara activității umane, în general, ci ca el să își
aibă originea în afara activității desfășurate de către făptuitor la momentul producerii
prejudiciului; de aceea, ceea ce reprezintă un eveniment forță majoră pentru un subiect
de drept, pentru altul poate reprezenta doar un caz fortuit, întrucât apare și se manifestă
în sfera de activitate a autorului faptei ilicite.
Cu referire la condiția imprevizibilității, prima observație care se impune a fi
făcută, în contextul art. 1351, alin. 2 Cod civil, este aceea că legiuitorul nu atașează
acestei condiții a forței majore exigența „absolutului”, pe care o asociază caracterelor
inevitabil și invincibil ale forței majore. În aceeași ordine de idei, trebuie reținut că
redactorii Codului civil caracterizează evenimentul de forță majoră ca fiind unul
„imprevizibil”, în comparație cu cazul fortuit, despre care statuează că „... nu poate fi
prevăzut ... de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi
produs”. Așadar, forța majoră se află, din perspectiva previzibilității sale, între o
imprevizibilitate „absolută” și una „relativă”, neverificând nici una, nici alta dintre cele
două exigențe. Ce ar fi însemnat ca forța majoră să fie un eveniment „absolut”
imprevizibil? Aceasta ar fi presupus ca, la nivelul actual al științei și al cunoașterii
umane, nimeni să nu fi putut prevedea apariția respectivului eveniment; cu alte cuvinte,
imposibilitatea de prevedere s-ar aprecia având ca etalon prudența și diligența unei
persoane ce dă dovadă de toată grija de care este capabil un om în activitatea sa; este
vorba despre o apreciere in abstracto, în care se are în vedere modelul abstract al omului
celui mai cunoscător și cu cea mai mare capacitate de prevedere (pornind de la textul
art. 1357, alin. 2 Cod civil). Ce ar presupune, la polul opus, ca forța majoră să fie
„relativ” imprevizibilă? Aceasta ar însemna ca, din acest punct de vedere, să nu se
deosebească deloc de cazul fortuit; însuși legiuitorul, în cuprinsul alin. 3 al art. 1351
Cod civil explică faptul că, pentru ca un eveniment să fie „relativ” imprevizibil, acesta
nu ar putea să fie prevăzut de către însuși cel chemat să răspundă dacă evenimentul nu
s-ar fi produs; în acest caz, aprecierea este una tot in abstracto, însă având în vedere
modelul celui mai prudent și diligent om din aceeași categorie din care face parte și
făptuitorul, pus în aceleași împrejurări în care s-a săvârșit fapta, străine de persoana
făptuitorului. Așadar, imprevizibilitatea evenimentului ce constituie forța majoră nu se
apreciază nici cu măsura abstractă, obiectivă, a celui mai diligent și mai prudent om,
dar nici cu cea concretă, subiectivă, având în vedere însușirile personale ale
făptuitorului.
În jurisprudența Curții de Casație a Franței, condiția imprevizibilității forței
majore a constituit un măr al discordiei. Astfel, în fața a cât mai multor critici, prima
cameră civilă a instanței supreme franceze, precum și cea comercială a afirmat că
„irezistibilitatea este singură constitutivă de forță majoră”; cu alte cuvinte, pentru ca un
eveniment să fie considerat ca fiind unul de forță majoră, este îndeajuns să fie irezistibil,
nefiind necesar a fi imprevizibil; această afirmație abruptă a fost imediat însă temperată
de impunerea a altor două condiții cumulative: 1) ca previzibilitatea evenimentului să
nu fi putut schimba nimic, adică, chiar dacă ar fi fost prevăzut, efectele sale să nu fi
putut fi înlăturate și 2) făptuitorul să fi întreprins toate măsurile necesare pentru a
împiedica realizarea sa. De exemplu, într-o decizie de speță, a decis că boala survenită
la o persoană în vârstă, chiar dacă nu este imprevizibilă, constituie totuși caz de forță
majoră, fiind irezistibilă. Cea de-a doua cameră civilă însă a rămas fidelă condiției
imprevizibilității, statuând, spre exemplu, într-o speță, că o alunecare de teren, fiind
previzibilă, datorită faptului că proprietarul acestuia îi cunoștea instabilitatea, nu
constituie un caz de forță majoră; la fel, în alte două decizii pronunțate în aceeași zi, a
considerat că prezența unui pieton pe trecerea la nivel de cale ferată când barierele erau
lăsate nu constituie un caz de forță majoră pentru compania de căi ferate întrucât aceasta
nu a făcut nici o dovadă în sensul că nu ei îi incumba obligația de a se asigura că, la
momentul trecerii trenului pe acel pasaj, nici un pieton nu este prezent, motiv pentru
care i s-a refuzat acesteia exonerarea totală de răspundere; de asemenea, căderea
victimei dintr-un tren în mișcare nu constituie, pentru aceeași companie, un caz de forță
majoră exonerator de răspundere în integralitate întrucât nu este un eveniment pe care
aceasta nu-l putea prevedea.
Pornind de la afirmația primei camere civile a Curții de Casație a Franței „singură
irezistibilitatea evenimentului caracterizează forța majoră”, în doctrina franceză s-a
afirmat că irezistibilitatea constituie singura caracteristică obiectivă și permanentă a
forței majore, fiind un criteriu exclusiv de decelare a acesteia. Irezistibilitatea comportă
un dublu aspect: pe de o parte, inevitabilitatea și, pe de altă parte, insurmontabilitatea
(invincibilitatea, așa cum textul art. 1351 alin. 2 Cod civil o denumește). Pentru ca
evenimentul survenit să constituie o cauză exoneratoare de răspundere prin absorbția
întregii cauzalități a prejudiciului ori numai a unei părți a acesteia, este atât necesar, cât
și suficient ca acesta să verifice exigența irezistibilității, adică să fie invincibil și
inevitabil. Dimpotrivă, dacă evenimentul în cauză nu este unul irezistibil, acesta nu
poate constitui un caz de forță majoră.
Și în literatura juridică din țara noastră, tributară Codului civil 1864, s-a afirmat
că, în raporturile patrimoniale dintre unitățile socialiste, forța majoră urmează a fi
caracterizată nu prin prisma celor două condiții cumulative din dreptul clasic (cea a
imprevizibilității și cea a insurmontabilității – n. ns.), ci printr-o singură condiție, a
caracterului de neînlăturat, a imposibilității obiective de executare a prestației.
O asemenea teză nu poate fi însă acceptată de lege lata în sistemul de drept
românesc, devreme ce legiuitorul, în cuprinsul art. 1351 alin. 2 Cod civil, solicită
expressis verbis condiția imprevizibilității evenimentului de forță majoră.
Lămurind acest aspect, întrebarea care rămâne este următoarea: cum se apreciază
imprevizibilitatea? În rândurile de mai sus am concluzionat doar asupra a cum nu se
apreciază aceasta, neoferind însă nici un răspuns acestei interogații.
Doctrina și jurisprudența franceze actuale interpretează condiția
imprevizibilității evenimentului de forță majoră destul de suplu, afirmând că judecătorul
trebuie să cerceteze doar dacă respectivul eveniment a fost „rezonabil imprevizibil”; cu
alte cuvinte, imprevizibilitatea evenimentului trebuie raportată la diligența și prudența
de care ar da dovadă un om mediu, cu o prudență și o diligență normale; „evenimentul
trebuie să fie imprevizibil luând în considerare capacitatea de imaginație și analiză a
unui om mediu instruit”; este vorba despre etalonul abstract al lui bonus pater familias.
Acest arhetip se construiește având în vedere exclusiv împrejurările în care s-a produs
evenimentul de forță majoră, străine de persoana pârâtului (a celui care ar fi fost chemat
să răspundă), ținându-se însă seama, după caz, de faptul că acesta este un profesionist
și că prejudiciul a fost cauzat în exercitarea profesiei sale. Astfel, aprecierea
imprevizibilității se face prin adaptarea standardului unui „bun părinte de familie” la
activitatea pe care o desfășoară pârâtul și având în vedere gradul său de pregătire și
specializarea sa în domeniul respectiv. Nu se vor avea însă în vedere însușirile personale
ale pârâtului, precum capacitatea sa intelectuală, conformația sa fizică, starea sănătății
sale, situația sa familială etc. Această abordare vine însă la pachet cu aceea conform
căreia, în sistemul de drept francez, forța majoră este asimilată cazului fortuit, cele două
nefiind reglementate ca două cauze exoneratoare diferite.
Deși, cu o altă ocazie, ne-am arătat atașamentul față de această abordare privind
forța majoră – cauză exoneratoare de răspundere, plecând și de la premisa că, pentru a
se putea discuta de un caz fortuit, este necesar doar ca făptuitorul însuși să nu fi putut
prevedea, respectiv împiedica fapta prejudiciabilă, aprecierea acestuia făcându-se in
concreto, ținând astfel seama de toate calitățile, respectiv tarele făptuitorului, în prezent,
ne manifestăm scepticismul cu privire la această opinie. Ne întemeiem îndoielile privind
justețea ei pe diferența evidentă de reglementare a celor două cauze exoneratoare de
răspundere, la art. 1351 Cod civil, nu numai în privința exteriorității evenimentului forță
majoră ori a caracterului absolut inevitabil și invincibil al acestuia, față de evenimentul
caz fortuit, ci și în ceea ce privește imprevizibilitatea acestora.
Textul art. 1351, alin. 2 Cod civil face vorbire despre un eveniment imprevizibil
și atât, fără a raporta această imprevizibilitate la ceva. Alin. 2 al aceluiași text legal face
referire la un eveniment care nu poate fi prevăzut de către cel chemat să răspundă, deci
este cât se poate de clar că, și în această privință, cazul fortuit este relativizat în raport
cu forța majoră. Aceasta nu ar trebui însă să ne determine să credem că
imprevizibilitatea sau inevitabilitatea cazului fortuit ar trebui raportate in concreto,
având în vedere persoana însăși a făptuitorului, cu toate calitățile și tarele acestuia; în
acest fel, am avea atâtea cazuri fortuite câte persoane există, întrucât fiecare dintre noi
suntem diferiți, neexistând identitate nici între gemenii monozigoți măcar, în ceea ce
privește capacitatea noastră cognitivă, care se află într-o indisolubilă legătură cu aceea
de a prevedea producerea unui anume eveniment. De aceea, credem că relativitatea
cazului fortuit are în vedere totuși un model al omului care face parte din aceeași
categorie cu făptuitorul, construit după chipul și asemănarea acestuia, însă având o
capacitate cognitivă etalon, care ar trebui să adopte un standard de conduită – acela al
celui mai prudent și diligent om din categoria din care face parte făptuitorul; cu alte
cuvinte, pentru a construi modelul omului la care trebuie să ne raportăm pentru a aprecia
dacă însuși cel chemat să răspundă ar fi putut să prevadă, respectiv să împiedice
evenimentul caz fortuit, va trebui să considerăm, după caz, categoria profesională din
care face parte făptuitorul, educația pe care a primit-o, experiența profesională a
acestuia (nu cea efectiv acumulată, ci aceea pe care ar fi trebuit să o aibă raportat la
vechimea sa în profesie, precum și la gradul profesional pe care îl are), categoria de
vârstă, eventualele infirmități fizice ale acestuia (cu care s-a născut ori pe care le-a
dobândit pe parcursul vieții, anterior producerii evenimentului fortuit), starea sănătății
sale din momentul producerii evenimentului fortuit (fără a lua în considerare
deteriorarea acesteia din chiar culpa sau intenția făptuitorului), genul său, mediul social
din care provine și în care activează, în general toate caracteristicile obiective ale sale,
mai puțin cele care îl individualizează în raport cu persoanele care fac parte din aceeași
categorie căreia el însuși îi aparține și care îi sunt strict personale, subiective (cum ar fi,
de exemplu, capacitatea sa cognitivă – întrucât, în materia capacității delictuale,
discernământul diminuat nu are nici o relevanță juridică, ci doar lipsa acestuia -,
pregătirea sa profesională - referindu-ne aici la preocuparea sa de a se perfecționa din
acest punct de vedere ori, dimpotrivă, la lipsa sa de interes în acest sens -, modul în care
își gestionează propriile afaceri, prudența și diligența de care dă dovadă în activitatea
cotidiană); aceasta, raportat la prevederile art. 1358 Cod civil, potrivit cu care vinovăția
se apreciază ținând seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de
persoana autorului faptei; după ce am obținut toate aceste date privind elementele
constitutive, definitorii ale modelului pe care trebuie să îl construim, va trebui să ne
raportăm la cel mai prudent și cel mai diligent om din categoria respectivă, căci textul
art. 1357, alin. 2 Cod civil arată că suntem ținuți răspunzători pentru cea mai ușoară
culpă. Or, cum cazul fortuit exclude orice formă de vinovăție, înseamnă că modelul la
care trebuie să ne raportăm este cel al omului celui mai prudent și diligent din categoria
din care face parte făptuitorul, căci numai acela nu ar fi putut prevedea producerea
respectivului eveniment. După cum am arătat deja, cea mai ușoară culpă este aceea de
care nu s-ar fi făcut vinovat doar cel mai prudent și diligent om care face parte din
aceeași categorie cu făptuitorul, deoarece numai acesta ar fi putut prevedea caracterul
ilicit al faptei sale și urmările negative ale acesteia. Deci, dacă evenimentul caz fortuit
este exonerator de răspundere, întrucât, printre altele, înlătură orice vinovăție din partea
făptuitorului, care nu l-a putut prevedea, înseamnă că acesta trebuie să fie înzestrat cu
capacitatea cognitivă, deci cu puterea de reprezentare pe care o are cel mai prudent și
diligent om din aceeași categorie cu făptuitorul.
Raportat la aceste concluzii, având în vedere faptul că imprevizibilitatea
evenimentului forță majoră nu este una relativă, dar nici una absolută, după cum rezultă
din art. 1351, alin. 2 Cod civil, înseamnă că se situează necesarmente între cele două
extreme (tertium non datur). Credem că premisa de la care trebuie să plecăm este aceea
că, având în vedere alin. 2 al art. 1357 Cod civil, precum și faptul că forța majoră este
exclusivă (la fel ca și cazul fortuit) de orice formă de vinovăție, tocmai datorită
imprevizibilității evenimentului caracterizat astfel, etalonul la care ar trebui să ne
raportăm când măsurăm imprevizibilitatea acestui eveniment este, așa cum am arătat
deja, tot cel al celui mai prudent și diligent om. Este clar însă că nu poate fi vorba despre
același etalon ca cel utilizat în cazul fortuit, deci nu vorbim despre cel mai prudent și
diligent om din aceeași categorie cu făptuitorul. Alin. 2 al art. 1351 Cod civil ar trebui
citit deci în antiteză cu alin. 3 al aceluiași text legal, în sensul: cât timp cazul fortuit este
un eveniment care nu poate fi prevăzut de către cel chemat să răspundă, forța majoră
este un eveniment care nu trebuie să fie prevăzut nu numai de către cel chemat să
răspundă, ci în general, însă acest în general nu trebuie înțeles ca reprezentând totalitatea
subiectelor de drept, căci atunci am verifica o imprevizibilitate absolută, ci ca incluzând
doar pe acele subiecte de drept care fac parte din aceeași clasă căreia îi aparține și
făptuitorul. Aceasta înseamnă că etalonul trebuie construit fără a avea în vedere nici o
trăsătură subiectivă, caracteristică făptuitorului însuși (capacitatea sa cognitivă,
experiența dobândită în concret, pregătirea profesională pe care a dobândit-o, mediul
social din care provine, preocuparea pentru administrarea propriilor afaceri, prudența și
diligența de care dă dovadă în activitatea de zi cu zi), ci doar pe acelea care, dintr-o
perspectivă obiectivă, îl definesc pe acesta (vârstă, gen – în măsura în care acesta
contează, infirmitate fizică originară sau dobândită anterior producerii evenimentului
fortuit, categorie profesională), raportându-ne, după caz, la pregătirea profesională pe
care ar fi trebuit să o aibă, având în vedere vechimea pe care făptuitorul o are în profesie,
respectiv gradul său profesional, cel mai prudent și diligent profesionist. Ajungem astfel
tot la o sferă de persoane în care făptuitorul poate fi încadrat, însă mult mai largă decât
categoria folosită în ipoteza cazului fortuit, construită utilizând exclusiv acele
caracteristici obiective ale făptuitorului, pe care am numit-o clasă; din această clasă de
subiecți de drept pot face parte mai multe categorii de subiecți (de exemplu, din clasa
medicilor stomatologi, pot face parte categoriile: medic rezident, medic specialist,
medic primar stomatolog; cel mai prudent și diligent om din această clasă ar trebui să
constituie etalonul folosit pentru măsurarea imprevizibilității evenimentului forță
majoră, în sensul că nici acela nu ar fi trebuit să prevadă producerea evenimentului
fortuit). Deci nu este avut în vedere modelul abstract al celui mai prudent și diligent om,
ci un model temperat de trăsăturile definitorii obiective ale făptuitorului. Evenimentul
forță majoră apare astfel ca un eveniment general imprevizibil pentru orice om care face
parte din clasa căreia îi aparține făptuitorul. Aceasta nu presupune imprevizibilitatea
absolută, care implică imposibilitatea de a fi prevăzut de orice om de pe Pământ, care
s-ar fi aflat în aceleași împrejurări în care s-a produs prejudiciul (în aceleași
circumstanțe de loc, de timp, de vreme etc.)
În ceea ce privește momentul la care trebuie apreciată imprevizibilitatea
evenimentului de forță majoră, în cazul răspunderii civile delictuale, acesta este cel al
producerii faptei prejudiciabile.
Pentru ca un eveniment să fie considerat imprevizibil, nu este necesar ca el să nu
se mai fi produs niciodată, ci este suficient ca, în momentul producerii sale, să nu existe
nici o rațiune pentru care s-ar crede că acest eveniment se va produce.
Cât privește condițiile invincibilității și inevitabilității, așa cum am învederat
deja, acestea, împreună, alcătuiesc atributul irezistibilității evenimentului de forță
majoră. Textul art. 1351 alin. 2 Cod civil atașează acestor condiții exigența
„absolutului”. Irezistibilitatea presupune imposibilitatea, pentru cel obligat, să
acționeze într-un fel oarecare, adică să prevină producerea evenimentului și apariția
consecințelor sale dăunătoare (acesta fiind inevitabil) și să înlăture consecințele
negative ale acestuia (evenimentul fiind invincibil sau insurmontabil). Condiția
irezistibilității, disecată în cuprinsul alin. 2 al art. 1351 Cod civil în aceea a
invincibilității și în cea a inevitabilității, exhibă superioritatea forței majore asupra
omului care o înfruntă.
A fi inevitabil presupune, așa cum am antamat deja, a fi imposibil de prevenit
atât în ceea ce privește producerea evenimentului în sine, cât și în privința consecințelor
păgubitoare ale acestuia. Examenul inevitabilității privește perioada în care evenimentul
încă nu s-a produs și, logic, nu au apărut nici consecințele sale dăunătoare.
Pentru ca evenimentul de forță majoră să fie invincibil, trebuie să nu poată fi
înlăturate consecințele sale negative. Examenul invincibilității privește perioada de timp
ulterioară producerii evenimentului și a consecințelor păgubitoare ale acestuia.
Așadar, inevitabilitatea constituie irezistibilitatea în fața evenimentului de forță
majoră înaintea producerii acestuia și a apariției consecințelor sale dăunătoare, iar
invincibilitatea reprezintă irezistibilitatea în fața evenimentului de forță majoră după
producerea sa și a consecințelor sale păgubitoare.
Caracterul absolut al inevitabilității și al invincibilității evenimentului de forță
majoră solicită aprecierea foarte severă a acestor atribute, după un standard abstract,
obiectiv al celui mai prudent și mai diligent om, adică al lui superior pater familias.
Irezistibilitatea, atât în privința inevitabilității, cât și în cea a invincibilității, trebuie să
fie raportată la orice persoană cu o diligență și cu o prudență maxime, iar nu numai la
cel care, în lipsa evenimentului de forță majoră, ar fi fost chemat să răspundă.
Inevitabilitatea și invincibilitatea evenimentului de forță majoră variază în
funcție de progresele tehnicii și ale științei în momentul producerii evenimentului; ceea
ce, la un moment dat, poate fi absolut imposibil de prevenit și de înlăturat, în viitor
poate fi evitat și surmontat.
În privința efectelor forței majore, trebuie făcută distincția între câteva situații
posibile.
Prima dintre acestea este aceea în care evenimentul de forță majoră se constituie
în singura cauză a prejudiciului. Într-o atare ipoteză, desigur, așa cum statuează, de
altfel, și alin. 1 al art. 1351 Cod civil, răspunderea este înlăturată în totalitate.
În cazul în care evenimentul de forță majoră constituie cauză a prejudiciului
alături de o împrejurare sau mai multe care reprezintă un/mai multe caz/uri fortuit/e,
răspunderea va fi înlăturată, cu siguranță, în ceea ce privește partea din prejudiciu
determinată de evenimentul de forță majoră, iar, în măsura în care ne aflăm într-o
situație în care cazul fortuit înlătură, la rândul său, răspunderea civilă delictuală, acesta
va avea același efect cu cel al forței majore, cu urmarea exonerării totale de răspundere.
Dacă însă ne aflăm într-una dintre situațiile în care cazul fortuit nu înlătură răspunderea
civilă delictuală, răspunderea pârâtului va fi proporțională cu partea din prejudiciu
cauzată de cazul fortuit.
În ipoteza în care forța majoră intră în concurs cu alte fapte sau împrejurări care
nu constituie cazuri fortuite (comportamentul prejudiciabil al unui animal sau fapta
păgubitoare a unui lucru, spre exemplu), contribuind la cauzarea prejudiciului
împreună, răspunderea pârâtului va una proporțională cu partea din prejudiciu cauzată
de respectiva faptă ori împrejurare. Dacă însă animalul sau lucrul a constituit doar un
simplu instrument pasiv prin mijlocirea căruia forța majoră a cauzat singură prejudiciul,
aceasta este în măsură să-l exonereze în totalitate de răspundere pe pârât.
În cuprinsul art. 1371 alin. 2 Cod civil, legiuitorul se preocupă și el de ipoteza
cauzalității complexe, caracterizată prin sinergia forței majore sau a cazului fortuit sau
a faptei terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă și cea a făptuitorului,
soluționând-o exact în sensul celor mai sus expuse: cel chemat să răspundă va fi ținut
numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, în cazul în care la cauzarea
acestuia au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța
majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă.
• Cazul fortuit
Alin. 2 al art. 1351 Cod civil statuează: „Cazul fortuit este un eveniment care nu
poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă
evenimentul nu s-ar fi produs”.
Asemeni forței majore, cazul fortuit se prezintă ca o cauză exoneratoare de
răspundere.
Cu toate acestea, importante diferențe fac deosebirea dintre cele două instituții
juridice.
Astfel, în primul rând, este de observat că legiuitorul nu mai solicită, precum în
cazul forței majore, ca împrejurarea, evenimentul care constituie caz fortuit, să fie
„extern”. Într-o atare situație, se poate afirma, în temeiul principiului ubi lex non
distinguit, nec nos distinguerre debemus, că evenimentele sau împrejurările care pot
constitui caz fortuit pot fi atât interne, cât și externe, raportat la sfera de activitate a
celui care ar fi fost chemat să răspundă.
O primă categorie de împrejurări sau evenimente care pot fi cazuri fortuite este
aceea a celor care își au cauza în câmpul de activitate a pârâtului, fiind intrinseci
lucrurilor și animalelor acestuia, însă neimputabile persoanei respective; acestea sunt
cazurile fortuite cu etiologie internă.
A doua sferă de împrejurări sau evenimente care pot constitui cazuri fortuite o
reprezintă cele care nu își au cauza în câmpul de activitate a persoanei chemate să
răspundă, nu sunt nici imputabile acesteia, ci au o etiologie externă; spre exemplu, pot
intra în această categorie evenimentele naturale care se produc în mod obișnuit în unele
locuri, în funcție de factorii pedo-climatici și de cei geografici.
În al doilea rând, în ceea ce privește atributele care caracterizează evenimentul
sau împrejurarea de caz fortuit, aceasta trebuie să fie, aidoma celei de forță majoră,
imprevizibilă și inevitabilă.
Diferența însă, față de forța majoră apare în contextul caracterului
imprevizibilității și al inevitabilității.
Am văzut mai sus care este deosebirea dintre cele două cauze exoneratoare de
răspundere în privința previzibilității evenimentului.
La fel stau lucrurile și cu condiția inevitabilității evenimentului caz fortuit,
devreme ce legiuitorul adoptă aceeași poziție ca și în cazul imprevizibilității: „...
eveniment care nu poate fi ... împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă
dacă evenimentul nu s-ar fi produs”; spre deosebire de forța majoră, unde condiția
inevitabilității evenimentului era apreciată la modul „absolut”, exigență solicitată
expressis verbis de către redactorii alin. 2 al art. 1351 Cod civil, în situația cazului fortuit
inevitabilitatea acestuia trebuie să fie una „relativă”, acest atribut fiind apreciat prin
luarea în considerare a diligențelor de care a fi capabil cel mai diligent om din categoria
din care face parte făptuitorul.
Principalul efect al cazului fortuit este acela al excluderii răspunderii civile
delictuale, mai puțin în situațiile în care legea prevede expres că aceasta este atrasă chiar
și în ipoteza în care prejudiciul este urmarea unui caz fortuit. În astfel de situații, ne
aflăm în prezența răspunderii civile delictuale pentru caz fortuit, care nu poate fi
înlăturată decât dacă pârâtul va face dovada unui caz de forță majoră, a faptei victimei
ori a faptei terțului, sub condiția ca acestea din urmă să prezinte caracterele forței
majore, așa cum solicită expressis verbis textul art. 1352 Cod civil.
• Fapta victimei și fapta terțului
Textul art. 1352 Cod civil, intitulat marginal „Fapta victimei sau a terțului”,
dispune: „Fapta victimei înseși și fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu au
caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile
în care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de
răspundere”.
Această normă juridică trebuie citită coroborat cu cea inserată în cuprinsul art.
1371 Cod civil, a cărui denumire marginală este „Vinovăția comună. Pluralitatea de
cauze” și în care se stipulează că: „(1) În cazul în care victima a contribuit cu intenție
sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în
parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de
prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care la
cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din
culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este
obligat să răspundă”.
Așadar, pot exista două situații în care fapta ilicită prejudiciabilă intră în concurs
cu cea a terțului sau a victimei.
Prima dintre acestea este aceea în care fapta terțului sau cea a victimei întrunește
condițiile forței majore sau a cazului fortuit. Într-o atare ipoteză, pârâtul este exonerat
de răspundere total în măsura în care fapta terțului sau cea a victimei a absorbit întreaga
cauzalitate a prejudiciului; dacă însă, fapta victimei sau a terțului concură, împreună cu
aceea a pârâtului, la cauzarea prejudiciului, acesta din urmă va fi doar parțial exonerat
de răspundere, proporțional cu partea din prejudiciu cauzat de către terț sau de către
însăși victima. În această situație, nici fapta terțului, nici aceea a victimei nu este necesar
să fie săvârșită cu vinovăție pentru a avea ca efect exonerarea totală sau parțială de
răspundere a pârâtului. Pentru ca fapta terțului sau a victimei, care întrunește condițiile
cazului fortuit, însă nu le întrunește pe cele ale forței majore, să fie exoneratoare totală
sau parțială de răspundere, este necesar ca, în ipoteza de lucru concretă, cazul fortuit să
constituie o cauză exoneratoare sau limitativă de răspundere; este exigența pe care
însuși legiuitorul o solicită expressis verbis în cuprinsul art. 1352 Cod civil; în caz
contrar, fapta victimei sau a terțului va avea acest efect exonerator sau limitativ de
răspundere numai în condițiile în care verifică exigențele forței majore; este, de pildă,
așa cum am mai afirmat, cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, de
animale sau de ruina edificului, toate acestea fiind veritabile ipoteze de răspundere
pentru caz fortuit, în care numai forța majoră sau fapta victimei ori a terțului, care
prezintă caracterele forței majore este capabilă a limita sau a exonera de răspundere pe
păzitorul juridic al lucrului sau al animalului sau, după caz, pe proprietarul edificiului;
este ceea ce, de altfel, statuează cu maximă claritate și textul art. 1380 Cod civil.
În literatura juridică de specialitate se apreciază, interpretând restrictiv textul art.
1380 Cod civil (intitulat marginal „Cauze de exonerare”, care reglementează asupra
acestor cauze în materia răspunderii civil de delictuale pentru prejudiciul cauzat de
lucruri sau de animale și care dispune: „În cazurile prevăzute la art. 1375, 1376, 1378
și 1379 nu există obligație de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat
exclusiv de fapta victimei înseși ori a unui terț sau este urmarea unui caz de forță
majoră”), că: în ipoteza cazurilor de răspundere obiectivă, întemeiată pe ideea de
garanție obiectivă, cum ar fi răspunderea pentru lucruri și pentru animale, „soluția
adoptată de Codul civil pentru exonerarea de răspundere obiectivă, atunci când se
invocă fapta victimei, este de apărare totală, iar nu parțială de răspundere, dacă fapta
victimei a cauzat exclusiv dauna, și numai dacă această faptă are caracterele unei forțe
majore”, „… obligația de reparare a prejudiciului nu există doar atunci când este cauzat
exclusiv de fapta victimei ori a unui terț sau este urmarea unui caz de forță majoră”.
Fără a dori să dezvoltăm, în acest stadiu al studiului nostru, problema relației cauzale
complexe dintre forța majoră și fapta lucrului, de care ne vom ocupa pe larg într-o altă
lucrare consacrată în integralitate răspunderii civile delictuale obiective, totuși apreciem
că, la acest punct, se impun câteva precizări succinte ale opiniei noastre care nu
concordă cu cea exprimată deja în doctrină. Astfel, privim cu anumite rezerve aceste
afirmații pentru motivele ce succed. Formularea normei juridice cuprinse în textul art.
1380 Cod civil este una destul de clară, neechivocă, nelăsând loc interpretării în ceea ce
privește soluția descrisă expressis verbis în ipoteza sa: păzitorul juridic al lucrului sau
al animalului ori, după caz, proprietarul edificiului sau cel ce ocupă, chiar fără nici un
titlu, imobilul din care a căzut sau a fost aruncat un lucru va fi exonerat total de
răspundere dacă și numai dacă prejudiciul este cauzat exclusiv de un eveniment de forță
majoră ori de fapta victimei sau de cea a terțului care întrunește însă condițiile forței
majore; într-o astfel de situație, raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și „fapta” sau
„comportamentul” lucrului ori al animalului nu există întrucât întreaga cauzalitate este
absorbită de evenimentul de forță majoră; aceasta din urmă constituie cauza unică a
prejudiciului. Însă, reglementarea, în ipoteza normei juridice analizate, doar a cazului
de exonerare totală de răspundere a păzitorului juridic al lucrului sau al animalului ori,
după caz, a proprietarului edificiului, poate fi interpretată, în opinia noastră, ca o lacună
legislativă, dar în nici un caz ca o restrângere, în materie, a posibilității păzitorului
juridic ori a proprietarului de a se exonera parțial de răspundere; astfel, în cazul în care
fapta victimei sau a terțului, asimilate forței majore, ori evenimentul de forță majoră
constituie cauza doar în parte a prejudiciului suferit de către victimă, răspunderea
păzitorului juridic al lucrului sau al animalului ori a proprietarul edificiului va trebui
angajată proporțional cu partea din prejudiciu care este urmarea directă și necesară a
„faptei” sau a „comportamentului” lucrului ori al animalului, iar nu pentru întregul
prejudiciu; o soluție contrară ar înfrânge, pe de o parte, principiul cauzalității, obligând
păzitorul juridic sau proprietarul să repare un prejudiciu care nu constituie urmarea
directă și necesară a „faptei” sau a „comportamentului” lucrului, încălcând, în acest fel
dispoziția art. 1533 Cod civil, despre care am conchis deja că are o aplicabilitate
generală în materia răspunderii civile și, pe de altă parte, ar perverti răspunderea
păzitorului juridic sau, după caz, a proprietarului dintr-una pentru caz fortuit, cum este
reglementată de lege lata, într-una pentru forță majoră; or, astfel de consecințe sunt
inacceptabile; singura concluzie, în speță, este aceea a admiterii unei exonerări parțiale
de răspundere a păzitorului juridic sau, după caz, a proprietarului, în măsura în care
prejudiciul a fost cauzat de către evenimentul de forță majoră ori de fapta terțului sau a
victimei, asimilată forței majore; ne aflăm, în acest caz, în prezența unei relații cauzale
complexe dintre „fapta” sau „comportamentul” lucrului și forța majoră. Soluția trebuie
să fie aceeași, pentru aceleași considerente, dar și pentru că este legitim ca, chiar
previzibilă, evitabilă și surmontabilă, o faptă ilicită culpabilă trebuie să antreneze o
parte din răspundere, și în cazul în care, neîntrunind caracterele forței majore, fapta
victimei este una săvârșită cu vinovăție, înscriindu-se, concomitent, în nexul cauzal al
prejudiciului; o astfel de faptă intră în concurs cu aceea a lucrului sau a animalului,
contribuind la cauzarea prejudiciului și trebuie, pentru acest motiv, să limiteze
răspunderea păzitorului juridic ori a proprietarului; așa este, de exemplu, victima care
ignoră un anunț ce îi semnala un anumit pericol, intrând, de pildă, într-o curte în care
este mușcată de un câine periculos, deși pe poarta de la intrare se găsea un anunț:
„Atenție, câine periculos!” sau victima care, trecând pe stradă, prin fața unui astfel de
animal care se afla în lesa stăpânului, face o manevră prin care îl provoacă pe acesta să
o muște; desigur, într-un astfel de caz, partajarea răspunderii va rămâne apanajul
exclusiv al judecătorului care nu va avea la dispoziție în acest sens decât criteriul
obiectiv al cauzalității. Exact la fel ar trebui să stea lucrurile și în privința faptei ilicite
culpabile a terțului care a intrat, alături de „fapta” sau de „comportamentul” lucrului sau
al animalului, în lanțul cauzal al prejudiciului suferit de către victimă.
A doua situație este aceea în care fapta victimei sau a terțului nu întrunește
condițiile forței majore sau pe cele ale cazului fortuit. Într-o astfel de ipoteză, pentru ca
pârâtul să fie exonerat total sau parțial de răspundere este însă necesar ca fapta victimei
sau a terțului să fie una săvârșită cu vinovăție. De asemenea, aceasta trebuie să fi
contribuit fie la cauzarea, fie la mărirea prejudiciului. Mai mult, în cazul victimei, este
suficient ca aceasta să fi putut evita, în tot sau în parte, apariția prejudiciului și să nu o
fi făcut; într-acest din urmă caz, victima dă dovadă de o flagrantă rea-credință, pe care
legiuitorul o califică drept o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție pentru care ea însăși este
chemată să răspundă; desigur, nu se pune problema, în nici unul dintre cele două cazuri
(în cel în care a contribuit fie la cauzarea, fie la mărirea prejudiciului, precum și în cel
în care, deși putea să o facă, nu a evitat, în tot sau în parte, producerea acestuia) ca
victima să-și plătească sieși despăgubiri, ci angajarea răspunderii sale va avea ca efect
limitarea răspunderii sau, după caz, exonerarea de răspundere a pârâtului.
În ambele situații, efectul exonerator de răspundere al faptei victimei sau a
terțului își are explicația în faptul că aceasta fie absoarbe întreaga cauzalitate a
prejudiciului, fie intră în concurs cu fapta pârâtului, contribuind doar în parte la
producerea pagubei.
Cât despre „terț”, dacă mai este necesar a circumscrie sfera acestei noțiuni în
materia răspunderii civile delictuale, atunci afirmăm că acesta a fost definit ca fiind
orice persoană cu excepția pârâtului, a victimei și a acelora pentru care pârâtul ar putea
fi obligat să răspundă: copiii minori, elevii, interzișii judecătorești, prepușii, autorii
viciului ascuns al lucrului sau ai viciului de construcție ori a lipsei de întreținere a
edificiului care s-a ruinat.
CAUZELE CARE EXCLUD VINOVĂȚIA
Stabilirea existenței elementului psihic, ca temei al răspunderii civile delictuale
presupune, cu necesitate, aflarea, în context, a ambelor elemente care intră în structura
vinovăției: elementul intelectiv și elementul volitiv.
Ori de câte ori unul dintre acestea lipsește, fie elementul intelectiv, datorită lipsei
discernământului autorului, fie cel volitiv, din cauza constrângerii exercitate asupra
făptuitorului pentru a-l determina să săvârșească fapta ilicită prejudiciabilă, nu putem
vorbi de existența vinovăției și, pe cale de consecință, de posibilitatea angajării
răspunderii civile delictuale a actantului.
• Lipsa discernământului
Prezența discernământului făptuitorului este o condiție sine qua non pentru
existența vinovăției și angajarea răspunderii juridice civile a acestuia. Viceversa: lipsa
discernământului atrage după sine lipsa vinovăției actantului.
Atât existența intenției, cât și cea a imprudenței presupun, în mod necesar, că
făptuitorul avea, la momentul comiterii faptei ilicite prejudiciabile, discernământ și
anume că el era capabil să-și dea seama de urmările faptei sale; fiindcă, în lipsa acestei
facultăți, autorul nu ar putea urmări producerea pagubei ori accepta posibilitatea
pricinuirii acesteia și nici să prevadă rezultatul pe care socotește el că nu se va produce.
De asemenea, în cazul neglijenței, coroborând textul art. 16 alin. 3, cu cel al art. 1349
alin. 2 Cod civil, necesitatea discernământului nu poate fi tăgăduită; astfel, deși primul
text legal invocat statuează că este suficient, pentru ca făptuitorul să fie considerat că a
săvârșit fapta ilicită prejudiciabilă din culpă fără prevedere, ca el să fi trebuit să prevadă
rezultatele negative ale faptei sale, fără a solicita expres și condiția posibilității autorului
de a prevedea aceste consecințe, cel de-al doilea text suplinește această lacună,
consacrând principiul potrivit căruia „Cel care, având discernământ, încalcă această
îndatorire (adică săvârșește o faptă ilicită prejudiciabilă) răspunde de toate prejudiciile
cauzate, fiind obligat să le repare integral”.
Capacitatea delictuală sau capacitatea de a răspunde a unei persoane apare astfel
ca aptitudinea de a evalua coerent consecințele juridice ale faptei sale și de a suporta,
concomitent, sancțiunile prevăzute de lege și aplicate de organele competente în urma
săvârșirii faptei.
Capacitatea delictuală este o formă a capacității juridice, prin care se
desemnează aptitudinea persoanei fizice de a da socoteală, în fața societății, pentru
faptele ilicite săvârșite de ea, de a evalua corect semnificația sancțiunii juridice
corespunzătoare acestor fapte și de a suporta consecințele negative pe care exercitarea
constrângerii de stat, cu ocazia aplicării și executării acelei sancțiuni, le presupune ca
necesare și inevitabile.
Odată stabilită capacitatea delictuală a făptuitorului, urmează a i se stabili
vinovăția, care nu este implicată de simpla prezență a discernământului.
Vinovăția reprezintă un proces psihic, intelectiv și volițional, complex, având ca
premisă necesară, dar nu suficientă, discernământul, ca fundament al capacității
delictuale. Astfel, doar o persoană cu discernământ este capabilă să dezvolte un proces
volițional intern, în ambele sale laturi – intelectivă și volitivă – care presupune, pe de o
parte, cunoașterea scopului acțiunii și a mijloacelor cu ajutorul cărora se poate atinge
acest scop, înțelegerea, chibzuirea și deliberarea asupra acestor posibilități, urmate, pe
de altă parte, de luarea, în mod liber, a unei hotărâri de a acționa într-o formă sau în
alta; în acest moment, voința de a săvârși fapta ilicită, deși deplin formată, nu are încă
nici o semnificație juridică, rămânând în stadiul unui proces psihic lăuntric, până când
hotărârea capătă o exteriorizare obiectivă, concretizată în săvârșirea faptei ilicite, de
care însă legea leagă consecințe juridice: nașterea raportului juridic civil de răspundere
delictuală, în cadrul căruia făptuitorul va fi obligat la repararea pagubelor cauzate prin
fapta sa.
Din punctul de vedere al dreptului, ceea ce interesează este rezultatul obiectivizat
al acestui proces psihic, voința concretizată în săvârșirea faptei ilicite. Printr-un astfel
de act, practic, voința, hotărârea de a acționa se transformă în vinovăție – element al
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
În cadrul acestui proces psihic complex, denumit generic vinovăție,
discernământul este, de fapt, liantul dintre diferitele secvențe psihice în care sunt etalate,
pe rând, soluțiile, căile posibile, licite sau ilicite, prin care actantul își poate atinge
scopul fixat. Aceste posibilități de a acționa îi apar agentului, inițial, precum piesele
unui puzzle, întreaga planșă fiind obținută prin concursul nemijlocit al
discernământului, aptitudine cu ajutorul căreia făptuitorul discerne, adică: pătrunde,
judecă, apreciază conținutul fiecăreia dintre soluțiile găsite, efectele pozitive sau
negative ale acestora, caracterul lor licit sau ilicit, reușind în acest fel să își creeze
veritabile scenarii corespunzătoare fiecărei posibilități de acțiune, după care alege liber,
în deplină cunoștință de cauză, cu precizie, una dintre soluții, pe care urmează a o
obiectiva, săvârșind astfel fapta.
În acest chip, discernământul, fundament al capacității delictuale, constituie o
condiție sine qua non a vinovăției.
Este lesne de înțeles, prin urmare, de ce o persoană fără discernământ nu este
trasă la răspundere: pentru că o astfel de persoană nu înțelege caracterul antisocial și,
prin urmare, ilicit al faptei sale, nefiind capabilă să prefigureze consecințele păgubitoare
ale acesteia și, în consecință, să aleagă judicios între o faptă licită și una ilicită. Lipsind
această aptitudine, desfășurarea procesului volițional intern este puternic afectată, fapta
săvârșită ajungând să constituie obiectivarea unei hotărâri de a acționa adoptate haotic,
în urma unor corelații ilogice și având la bază repere eronate în privința distincției dintre
bine și rău, dintre licit și ilicit. Or, o astfel de hotărâre, exteriorizată prin săvârșirea
faptei ilicite, nu se poate transforma în vinovăție, întrucât nici unul dintre elementele
componente ale acesteia – factorul intelectiv și cel volitiv – nu corespund standardelor
minime ale unor procese intelectiv-cognitive.
Incapacitatea delictuală presupune o lipsă totală de discernământ, care, pentru
a exonera de răspundere pe făptuitor, trebuie să fie concomitentă cu fapta ilicită și
păgubitoare. Lipsa doar în parte a discernământului nu influențează nici existența și
nici întinderea răspunderii civile.
Cum arătam, problema discernământului și deci a capacității delictuale se reduce
la o problemă de probă. Existența sau inexistența discernământului, constituind, din
punct de vedere juridic, o stare de fapt, este posibil a fi probată prin orice mijloc de
probă. Între aceste mijloace, fără îndoială, un loc important îl ocupă expertiza
medicopsihiatrică, însă nici măcar aceasta nu constituie o probă absolută, judecătorul fiind
suveran, până la urmă, în a aprecia, în concret, de la caz la caz, asupra existenței
discernământului sau a lipsei acestuia, la momentul săvârșirii faptei ilicite, și, de aici,
asupra vinovăției făptuitorului.
Ca principiu, sarcina probei aparține victimei prejudiciului, potrivit regulii eius
incumbit probari, qui dicit, non qui negat, așa cum, de altfel, solicită și textul art. 249
Cod de procedură civilă, însă datorită specificității obiectului probei în această materie
– procesul psihic al făptuitorului, care a precedat săvârșirea faptei ilicite – victima are
o sarcină foarte dificilă, uneori, aproape imposibilă.
Acesta este motivul pentru care, tradițional, având ca finalitate ușurarea sarcinii
probei care apăsa asupra victimei prejudiciului asemeni unei probatio diabolica, legea
civilă instituie regula capacității delictuale, făcând din incapacitatea delictuală
excepția în materie. Astfel, cel care nu este lipsit total de discernământ este prezumat
de legea civilă că are, pe deplin, discernământul corespunzător tipului de om care
servește de etalon al gradului de prudență și diligență de care trebuie să dea dovadă
orice membru al societății.
În acest fel, întreaga sarcină a probei existenței discernământului făptuitorului la
momentul săvârșirii faptei este ridicată de pe umerii victimei, care se bucură de această
prezumție legală relativă, în temeiul căreia cel care a săvârșit fapta ilicită este prezumat
a avea capacitate delictuală, putându-se libera de răspundere doar dacă face dovada că,
la momentul înfăptuirii acțiunii păgubitoare, era lipsit complet de discernământ,
aflându-se într-o stare de incapacitate delictuală.
Textul art. 1367 Cod civil, intitulat marginal „Răspunderea altor persoane lipsite
de discernământ”, este așezat imediat după cel numit „Răspunderea minorului și a celui
pus sub interdicție judecătorească” (art. 1366 Cod civil), de unde rezultă că acele „alte
persoane” la care denumirea normei face referire sunt, de facto, toate persoanele majore
care nu sunt puse sub interdicție judecătorească.
Articolul analizat statuează că cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător
dacă, în momentul în care a săvârșit fapta păgubitoare, era într-o stare, chiar vremelnică,
de tulburare a minții care l-a pus în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale.
Cu alte cuvinte, norma juridică inserată în cuprinsul art. 1367 Cod civil, privită sistemic
și în coroborare cu cea aflătoare în textul art. 1366 din același act normativ, precizează
că o persoană majoră, nepusă sub interdicție judecătorească, nu este răspunzătoare
pentru fapta ilicită prejudiciabilă pe care a săvârșit-o, dacă, în momentul comiterii
acesteia, nu avea discernământ.
Ceea ce reglementează legislatorul în cuprinsul art. 1367 Cod civil este, de fapt,
excepția în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanelor
majore nepuse sub interdicție judecătorească.
Art. 1367 alin. 1 Cod civil escamotează o prezumție legală relativă de
discernământ, prezent în momentul comiterii faptei ilicite prejudiciabile, împotriva
tuturor persoanelor majore nepuse sub interdicție judecătorească; faptul cunoscut, vecin
și conex pe care trebuie să-l probeze reclamantul și care declanșează mecanismul
prezumției: pârâtul, la momentul săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile, era major și
nepus sub interdicție judecătorească; proba contrară admisibilă, pe care trebuie să o
producă pârâtul pentru a înlătura prezumția și, în acest fel, pentru a se exonera de
răspundere: în momentul în care a săvârșit fapta păgubitoare era lipsit de discernământ,
aflându-se într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minții, care l-a pus în neputință
de a-și da seama de urmările faptei sale.
Ceea ce trebuie reținut însă, în această privință, este aceea că exoneratoare de
răspundere este lipsa totală a discernământului, o simplă diminuare a acestuia neavând
această capacitate. Într-adevăr, acest lucru rezultă fără echivoc din chiar titlul marginal
al textului art. 1367 alin. 1 Cod civil, care solicită ca, pentru a nu fi răspunzător,
făptuitorul, la momentul săvârșirii faptei ilicite păgubitoare, să fi fost lipsit de
discernământ.
Pe de altă parte, alin. 2 al aceluiași text legal statuează că starea vremelnică de
tulburare a minții făptuitorului nu trebuie să fi fost autoprovocată, prin beția produsă de
alcool, de stupefiante sau de alte substanțe, caz în care chiar făcând proba lipsei sale de
discernământ la momentul săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile, pârâtul nu se va putea
exonera de răspundere; în caz contrar, cel care a cauzat prejudiciul rămâne răspunzător,
el fiind pedepsit pentru greșeala sa anterioară – culpa remota – pe care a comis-o având
discernământ: aceea de a-și fi provocat starea de tulburare a minții cu scopul de a săvârși
fapta ilicită; într-un astfel de caz, suprimarea discernământului este previzibilă și voită
sau acceptată conștient, nicidecum accidentală, devenind incident principiul nemo
auditur propriam turpitudinem allegans.
Dovada acestui fapt va trebui să fie făcută, în opinia noastră, tot de către pârât,
odată cu proba lipsei sale, chiar vremelnice, de discernământ trebuind să indice și cauza
acesteia, care să fie o alta decât cea menționată de textul art. 1367 alin. 2 in fine Cod
civil. Numai în acest fel, răsturnarea prezumției de discernământ ce funcționează
împotriva sa îi va putea beneficia pârâtului, exonerându-l de răspundere.
Analizând sistemic și comparativ dispozițiile legale cuprinse în art. 1366 și art.
1367 din Codul civil, putem concluziona fără echivoc asupra faptului că, în cuprinsul
celor două texte legale, legislatorul face referire la cauze distincte ale lipsei de
discernământ, motiv pentru care tratamentul juridic al persoanelor vizate de cele două
articole este diferit, chiar diametral opus. Astfel, cât timp în cuprinsul art. 1366 alin. 1
se face vorbire despre minori sub vârsta de 14 ani și despre persoane puse sub interdicție
judecătorească, ambele categorii fiind alcătuite din persoane reputate ca fiind lipsite, de
regulă, în permanență, de discernământ și, implicit, de capacitate delictuală, textul art.
1367 tratează despre persoanele a căror lipsă de discernământ nu este notorie, nefiind,
în principiu, permanentă, ci, dimpotrivă, accidentală și, uneori, chiar vremelnică.
Distincția dintre cele două categorii de subiecte de drept este netă. Prima dintre
acestea – reprezentată de către minorii cu vârsta sub 14 ani și de către bolnavii psihici
puși sub interdicție – beneficiază de prezumția de incapacitate delictuală. Cea de-a
doua categorie – cuprinzând persoanele care, la momentul săvârșirii faptei
păgubitoare, se aflau într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minții, care le-au
pus în neputința de a-și da seama de urmările faptelor lor – nu se bucură de această
prezumție, fiind, dimpotrivă, prezumate legal relativ că au avut, la momentul săvârșirii
faptei, discernământ. Stă în sarcina lor, pentru a se exonera de răspundere în temeiul
art. 1367, să probeze contrariul: lipsa de discernământ cauzată de tulburarea minții. În
această categorie de persoane, împotriva cărora joacă prezumția de capacitate
delictuală, intră, în primul rând, toți bolnavii psihici nepuși sub interdicție
judecătorească, iar, în al doilea rând, orice persoană sănătoasă mintal, dar care, fortuit,
în momentul comiterii faptei ilicite, era în neputință de a-și da seama de urmările
acesteia, datorită unei stări de tulburare a minții, chiar dacă această stare s-a manifestat
vremelnic, adică doar în momentul acțiunii păgubitoare. Formula utilizată de către
legiuitor – „tulburare a minții” – este destul de generoasă, putând cuprinde, în sfera sa,
așa cum am învederat deja, atât alterările mintale de scurtă durată – care pot ține doar
atât cât a fost comisă fapta ilicită prejudiciabilă -, cât și pe cele de lungă durată, mai
ales că legislatorul precizează expressis verbis faptul că această tulburare poate fi „chiar
vremelnică”.
Așadar, de lege lata, în principiu, în cazul incapacității delictuale a făptuitorului
la momentul săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile, răspunderea civilă a acestuia nu va fi
atrasă, iar victima nu va putea obține, în consecință, obligarea lui la repararea
prejudiciului creat.
Textul art. 1366 alin. 2 Cod civil statuează că minorul care a împlinit vârsta de
14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedește că a fost lipsit
de discernământ la data săvârșirii faptei ilicite păgubitoare.
În acest caz, prezumția este evidentă, nemaifiind nevoie să se recurgă la o
interpretare per a contrario a textului legal: toți minorii care, la data săvârșirii faptei
ilicite prejudiciabile, aveau împlinită vârsta de 14 ani, sunt prezumați că, la acea dată,
aveau discernământ, fiind astfel ținuți răspunzători pentru consecințele faptelor lor
ilicite păgubitoare.
Faptul cunoscut, vecin și conex pe care trebuie să-l dovedească reclamantul
pentru a declanșa mecanismul prezumției: la data comiterii faptei prejudiciabile,
minorul avea împlinită vârsta de 14 ani.
Prezumția este una relativă, împotriva sa admițându-se proba contrară. Această
probă, pe care, pentru a se exonera de răspundere, este ținut să o facă pârâtul – făptuitor
constă în dovada faptului că, la data săvârșirii faptei, a fost lipsit de discernământ.
Alin. 1 al art. 1366 Cod civil tratează despre discernământul făptuitorilor care, la
data săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile, fie erau minori care nu împliniseră încă vârsta
de 14 ani, fie erau puși sub interdicție judecătorească, fiind minori sau majori, după caz.
În privința acestor categorii de persoane, legiuitorul instituie, fără echivoc, în
cuprinsul textului legal analizat, prezumția lipsei de discernământ.
Faptul cunoscut, vecin și conex care trebuie dovedit de către chiar pârâtul –
făptuitor pentru a declanșa mecanismul prezumției: la data săvârșirii faptei, pârâtul nu
împlinise vârsta de 14 ani sau era pus sub interdicție judecătorească. Odată dovedit acest
lucru, prin intermediul prezumției, pârâtul reușește, de facto, să facă proba lipsei sale
de discernământ la data comiterii faptei păgubitoare.
Prezumția este un relativă întrucât admite răsturnarea sa prin proba contrară.
Aceasta trebuie făcută însă de către reclamant – victima sau o altă persoană îndreptățită
la despăgubire - și constă în dovada faptului că, la data săvârșirii faptei ilicite
păgubitoare, pârâtul avea discernământ. Odată făcută această probă, prezumția lipsei de
discernământ este răsturnată, iar pârâtului i se va angaja răspunderea civilă delictuală
pentru fapta proprie, fiind ținut răspunzător pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa.
Dacă nu face această dovadă, reclamantul este în pericol de a rămâne cu
prejudiciul nereparat.
Afirmația de mai sus corespunde doar parțial realității întrucât, prin excepție, cel
puțin o categorie de victime – aceea a celor care încearcă prejudicii cauzate de către
copii minori sau de către interziși judecătorești pentru care răspund persoanele chemate
în acest scop de către art. 1372 Cod civil - își va vedea acoperită paguba din patrimoniul
altor persoane (cel al celor responsabile civilmente) decât din cel al făptuitorului.
Cu toate acestea, în ipotezele în care nu există persoane responsabile civilmente
pentru prejudiciile cauzate de către făptuitorii aflați în incapacitate delictuală la
momentul producerii pagubei – de exemplu, minorii sub vârsta de 14 ani care nu se află
sub ocrotire părintească ori alienații sau debilii mintali – victimele acestor prejudicii se
află într-o situație extrem de nefavorabilă, trebuind să suporte ele însele paguba creată.
În literatura juridică franceză a ultimelor decenii ale secolului trecut au fost
propuse câteva soluții acestei probleme.
Una dintre acestea avea la bază ideea de echitate, în temeiul căreia cel lipsit de
discernământ în momentul făptuirii acțiunii păgubitoare va putea fi obligat la o reparație
totală sau parțială dacă, din împrejurările cauzei și, mai ales, din compararea stărilor
materiale a sa și a victimei, rezultă că făptuitorul dispune, în propriul patrimoniu, de
mijloace îndestulătoare pentru a acoperi paguba creată.
În jurisprudența autohtonă, în anul 1972, în practica Tribunalului Suprem, este
truvabilă o primă decizie prin care un minor lipsit de discernământ, care a incendiat o
importantă suprafață de pădure, cauzând importante pagube avutului public, a fost
obligat, pe considerente de echitate, la despăgubiri, avându-se în vedere faptul că acesta
avea posibilitățile materiale necesare în acest sens. Peste aproape 15 ani, într-o speță în
care integritatea corporală a unei persoane fizice a fost vătămată prin fapta ilicită a unui
făptuitor fără discernământ, aceleași considerente de echitate au fundamentat obligarea
celui ce a cauzat prejudiciul la despăgubiri, în raport cu posibilitățile sale materiale,
„fiind împotriva principiului echității ca victima faptei ilicite ... să suporte integral
paguba ce i s-a produs”; înspre această finalitate s-a opinat că trebuie verificată „situația
patrimonială a pârâtului, veniturile de care acesta dispune, nevoile de întreținere,
stabilind, în funcție de aceste elemente, obligația de reparare, după caz, în totalitate sau
parțială, a prejudiciului suferit de reclamantă”.
Prin urmare, este de notat că jurisprudența din țara noastră a admis, întemeiat pe
ideea de echitate, obligarea, în mod direct și nemijlocit, a făptuitorului lipsit de
discernământ la repararea pagubei cauzate altuia prin fapta sa ilicită, în cazul și în
limitele în care situația sa materială îi permite și, concomitent, justifică o astfel de
măsură. S-a apreciat că soluția conferită de o astfel de practică ar trebui, fără îndoială,
să fie consacrată și legislativ, în viitorul cod civil.
Preponderența funcției reparatorii a răspunderii civile față de cea preventiveducativă,
manifestă chiar în reglementarea civilă de la 1864, este cu atât mai evidentă
în ideologia actualului Cod civil care, în temeiul principiului echității, pe care deja, în
deceniile trecute, așa cum am văzut, au fost fundamentate câteva soluții
jurisprudențiale, se orientează spre interesele legitime ale victimei și mai puțin spre
sancționarea unei conduite vinovate a autorului, într-o perioadă în care se afirmă tot mai
des că „astăzi prejudiciul este în centrul răspunderii civile, este o noțiune cardinală”.
Astfel, în cuprinsul art. 1368 din noul Cod civil, intitulat „Obligația subsidiară
de indemnizare a victimei”, este rezolvată pe cale legislativă problema obligării, în
anumite condiții, a unei persoane lipsite de discernământ autoare a unui prejudiciu, la
plata către victimă a unei indemnizații.
Potrivit Codului civil de la 1864, dar și Codului civil în vigoare, răspunderea
pentru prejudiciul cauzat de astfel de autori revine altor persoane, sub rezerva întrunirii
condițiilor prevăzute expres de către lege. Într-o astfel de situație, în care răspunderea
persoanei care avea, în noua reglementare, îndatorirea de supraveghere a autorului
prejudiciului poate fi angajată, iar persoana răspunzătoare este solvabilă, victima își va
vedea paguba reparată, finalitatea răspunderii fiind atinsă.
Situația este total diferită când răspunderea persoanei responsabile civilmente
pentru prejudiciul cauzat de către cel pe care trebuia să îl supravegheze nu poate fi
angajată, caz în care victima este pusă în fața necesității suportării pagubei
experimentate.
Soluția acestei dificile probleme o acordă, din păcate însă doar parțial, textul art.
1368 din actualul Cod civil, care stipulează: „(1) Lipsa discernământului nu îl scutește
pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizații către victimă ori de câte ori nu poate
fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l
supraveghea. (2) Indemnizația va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ținându-se
seama de starea patrimonială a părților”.
Noutatea legislativă concretizată în cuprinsul acestui text legal reprezintă ecoul
art. 345 din proiectul Codului civil român de la 1971, ideea fiind animată și atunci, ca
și acum, de inechitatea la care soluția clasică – aceea a suportării integrale a pagubei de
către însăși victima – conducea, inechitate exprimată, în contextul socio-politic al
deceniului al VIII – lea al veacului trecut prin formula „ar fi contrar regulilor de
conviețuire socială ca păgubitul să suporte singur paguba”. Imediata reacție a practicii
judecătorești la apariția art. 345 în cadrul proiectului Codului civil român de la 1971 a
constat, așa cum am învederat deja, în adoptarea, începând cu anul 1972, a unor soluții
de speță curajoase în raport cu tradiționalul fundament exclusiv subiectiv al răspunderii
civile delictuale pentru fapta proprie – bazat pe ideea de vinovăție a autorului faptei, ca
o condiție sine qua non a antrenării răspunderii acestuia – soluții care obligau persoane
lipsite de discernământ la momentul săvârșirii faptei ilicite la suportarea, uneori
parțială, iar alte ori totală, a pagubei produse. Toate soluțiile astfel adoptate au fost
întemeiate pe ideea de echitate.
Aceeași idee o evocă, la prima vedere, și textul art. 1368 din Codul civil, în
cuprinsul alin. 2, unde dispune că „indemnizația va fi stabilită într-un cuantum echitabil
…”, făcând astfel din această idee – a echității – fundamentul obligației subsidiare de
indemnizare a victimei de către autorul prejudiciului lipsit, la momentul acțiunii, de
discernământ.
Titlul articolului analizat evocă, expressis verbis, ideea de subsidiaritate, făcând
vorbire, așa cum am văzut deja, despre „obligația subsidiară” ce incumbă autorului
faptei ilicite de a o indemniza pe victima prejudiciului. Aceasta înseamnă că există, cu
necesitate, o obligație principală, care revine altcuiva, față de care obligația făptuitorului
este una secundară; este vorba despre obligația de reparare a prejudiciului cauzat
victimei de către autorul lipsit de discernământ, obligație care este în sarcina „persoanei
care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea” pe făptuitor.
Trimiterea realizată de către legiuitor este una, prima faciae, simplă de descifrat:
art. 1372 Cod civil face vorbire, în același timp, despre „obligația de supraveghere” (la
care trimite expres art. 1368), care incumbă unei persoane „în temeiul legii, al unui
contract ori al unei hotărâri judecătorești” și despre minori și persoanele puse sub
interdicție, ca făptuitori care, la momentul comiterii faptei păgubitoare, nu aveau
discernământ. Așadar, textul art. 1368 și cel al art. 1372 se află într-o strânsă corelație;
aceeași concluzie o augmentează și alin. 2 al art. 1372: „răspunderea subzistă chiar în
cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie”,
făcând din răspunderea persoanei obligate la supraveghere una principală, independentă
de cea a făptuitorului aflat în incapacitate delictuală datorată lipsei sale de discernământ.
În primul rând deci, pentru fapta ilicită prejudiciabilă a acestuia din urmă, este
chemat să răspundă cel care, în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri
judecătorești, avea obligația de a-l supraveghea pe făptuitor; doar în situația în care, în
principal, răspunderea celui obligat la supraveghere nu poate fi angajată, în subsidiar
ajunge obligat însuși făptuitorul care, chiar lipsit de discernământ la momentul comiterii
acțiunii păgubitoare, va fi ținut să indemnizeze victima ”într-un cuantum echitabil,
ținându-se seama de starea patrimonială a părților”. Cu certitudine deci, art. 1368 face
trimitere la prevederile art. 1372, iar persoanele vizate, în primul rând, de prevederile
art. 1368, ca fiind obligate în subsidiar la indemnizarea victimei, sunt minorii și cei puși
sub interdicție judecătorească, lipsiți de discernământ la momentul săvârșirii faptei
prejudiciabile.
Rămâne însă întrebarea: acestea două – minorii și interzișii judecătorești – sunt
singurele categorii de persoane avute în vedere de dispozițiile art. 1368 Cod civil?
Există opinii în literatura de specialitate potrivit cărora răspunsul la această întrebare
este unul afirmativ.
Dispozițiile art. 1373 din acest act normativ, în materia răspunderii comitenților
pentru prepuși, după ce, la alin. 1, prevăd: „comitentul este obligat să repare prejudiciul
cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile
sau cu scopul funcțiilor încredințate”, la alin. 2, definind comitentul, arată că: „este
comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția,
supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări
în interesul său ori al altuia”. Așadar, pe lângă persoanele care au obligația de
supraveghere a minorilor și a interzișilor judecătorești, comitenții au și ei, printre altele,
puterea de supraveghere a prepușilor lor, fiind, de asemenea, ținuți să repare prejudiciile
cauzate de către aceștia. În măsura în care, la momentul săvârșirii faptei ilicite, prepusul
era lipsit de discernământ, pe de o parte, iar, pe de altă parte, răspunderea comitentului
pentru prejudiciul cauzat de către prepusul său nu poate fi angajată, nu își găsesc
aplicare în cauză prevederile art. 1368 din actualul Cod civil, în temeiul cărora prepusul
să fie obligat a o indemniza pe victimă într-un cuantum echitabil, ținându-se seama de
starea patrimonială a părților? Nu vedem, prima faciae, nici un impediment în aplicarea,
în speța de față, a dispozițiilor legale respective.
Pe urmă, în opinia noastră, odată cu introducerea acestei dispoziții legale a art.
1368, artizanii Codului civil au dorit să înfrângă situația inechitabilă în care se află
victima unui prejudiciu creat de către o persoană lipsită de discernământ la momentul
comiterii faptei ilicite, prejudiciu de care nu este răspunzătoare nici o altă persoană; în
acest sens, eșuăm în a înțelege de ce au imaginat obligația făptuitorului de indemnizare
a victimei exclusiv ca pe o obligație subsidiară, care se naște doar în cazul în care „nu
poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l
supraveghea” pe autorul lipsit de discernământ la momentul săvârșirii faptei ilicite; cu
alte cuvinte, considerăm legitimă întrebarea: de ce, în temeiul principiului echității,
clamat expres de către legiuitor în cuprinsul alin. 2 al art. 1368, nu a fost acordată
posibilitatea de a-și vedea, chiar și parțial, reparat prejudiciul și victimelor prejudiciilor
create de către celelalte categorii de persoane care, la momentul săvârșirii faptei ilicite,
erau lipsite de discernământ, altele decât minorii, interzișii judecătorești și, așa cum am
arătat, în opinia noastră, și prepușii?
Astfel, ce se întâmplă cu victimele prejudiciilor create prin faptele ilicite ale
persoanelor aflate în incapacitate delictuală la momentul acțiunii și pentru care nu există
persoane responsabile civilmente care să fie ținute la repararea prejudiciilor respective?
Este vorba aici despre toate categoriile de persoane pe care le vizează dispozițiile art.
1367 din Codul civil, care se referă la „răspunderea altor persoane lipsite de
discernământ”. Soluția oferită de către legislator nu cuprinde și aceste din urmă
categorii de persoane – în care intră, așa cum am arătat deja, bolnavii psihici majori,
nepuși sub interdicție judecătorească precum și toate persoanele majore, sănătoase din
punct de vedere psihic, dar care, la momentul comiterii acțiunii păgubitoare, au fost
lipsite accidental de discernământ – lăsând victimele prejudiciilor cauzate prin faptele
acestora să suporte singure, în integralitate, pagubele. Aceasta, deoarece, limitându-se
la autorii de fapte ilicite care sunt obligați în subsidiar, numai în cazul în care „nu poate
fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-i
supraveghea”, legiuitorul îi exclude, implicit, pe cei obligați în principal. Desigur,
aceștia din urmă, în temeiul dispozițiilor art. 1367 alin. 1, nu sunt răspunzători pentru
prejudiciile cauzate întrucât, la momentul săvârșirii faptei ilicite, nu au avut
discernământ, nefiind astfel vinovați. Însă, din acest punct de vedere, situația lor juridică
este identică cu aceea a celor care, la momentul comiterii acțiunii păgubitoare, erau
minori sau puși sub interdicție judecătorească. De aici, se naște întrebarea: dacă
situațiile juridice sunt identice, de ce soluțiile oferite sunt diferite? Nu ar fi trebuit oare,
în temeiul principiului general al Dreptului, ubi eadem este ratio, ibi idem solutio esse
debet, ca și victimele prejudiciilor persoanelor vizate de textul art. 1367 din Codul civil
să se bucure de aceeași soluție legislativă, oferită de art. 1368 din același act normativ,
de care se bucură victimele pagubelor create prin faptele ilicite ale minorilor și ale
interzișilor judecătorești? În opinia noastră, singurul răspuns pertinent la această
întrebare este cel afirmativ.
Mai mult, ce se întâmplă cu victimele prejudiciilor cauzate prin faptele ilicite ale
minorilor sau ale persoanelor puse sub interdicție în cazul în care, deși răspunderea
persoanelor care aveau obligația de supraveghere a acestora este angajată, paguba
rămâne nereparată datorită insolvabilității acestor persoane responsabile civilmente?
Din nefericire însă gânditorii actualului Cod civil nu au avut în vedere aceste
aspecte, depărtându-se flagrant de dispozițiile art. 345 din cuprinsul proiectului Codului
civil român de la 1971, precum și de dispozițiile art. 1107 din proiectul Codului civil
român de la 2004, unde se preciza că persoana lipsită de discernământ va putea fi totuși
obligată la o reparație dacă nimeni nu avea îndatorirea de a o supraveghea, dacă
despăgubirea nu a putut fi obținută de la cel obligat să o supravegheze sau dacă ar fi
contrar regulilor de conviețuire socială ca păgubitul să suporte singur paguba. Iată cum
toate aceste probleme pe care le-am ridicat mai sus au căpătat o soluție unitară,
fundamentată pe același principiu – cel al echității – însă, din păcate, nu în cuprinsul
actualului Cod civil, ci în cel al proiectului de la 1971 și în cel de la 2004 al Codului
civil român.
Lacuna legislativă sesizată deschide calea unei discriminări între cele două
categorii de victime, contravenind flagrant dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Constituția
României, care stipulează, pe marginea egalității în drepturi a tuturor cetățenilor țării
noastre: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări”.
În acest fel, în temeiul principiului echității, pe care, de altfel, legiuitorul își
sprijină expres, în cuprinsul art. 1368 alin. 2 din Codul civil în vigoare, soluția aleasă,
apreciem că trebuiau obligate la indemnizarea victimelor toate persoanele care, la
momentul săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile, nu aveau discernământ, indiferent de
cauza lipsei acestuia, și, prin urmare, nu sunt răspunzătoare de aceste prejudicii.
Desigur, sunt excluse persoanele care și-au provocat ele însele starea de lipsă de
discernământ și care, în temeiul principiului nemo auditur propriam turpitudinem
allegans, răspund pentru prejudiciul creat prin fapta lor ilicită, potrivit dispozițiilor alin.
2 al art. 1367 din Codul civil. Textul legal al art. 1368 din acest act normativ ar fi trebuit
astfel să se aplice atât categoriilor de persoane vizate de art. 1366, cât și celor avute în
vedere în cuprinsul art. 1367.
Concepția tradițională, aceea a fundamentului subiectiv al răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie, bazat pe vinovăția dovedită a făptuitorului faptei ilicite
prejudiciabile, menținută și de către redactorii Codului civil - „Dacă prin lege nu se
prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârșite cu intenție sau din
culpă” (art. 16 alin. 1); „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,
săvârșită cu intenție sau din culpă, este obligat să îl repare” (art. 1357 alin. 1) – impune
exigența vinovăției ca o condiție sine qua non a răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie. În acest fel, cine nu este vinovat, nu răspunde. Iar, printre altele, nevinovat este
și cel care, la momentul comiterii acțiunii păgubitoare, nu avea discernământ, fiind deci
incapabil delictual. Ca o consecință firească așadar a fundamentului subiectiv al
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie apar dispozițiile art. 1366, respectiv
ale art. 1367 alin. 1 din Codul civil în vigoare, care extrag din rândul persoanelor
răspunzătoare pentru prejudiciile create prin propriile lor fapte ilicite pe acelea lipsite
de discernământ în momentul acțiunii. Aceasta nu este altceva decât aplicarea pură a
principiului răspunderii pentru vinovăție, enunțat în cuprinsul art. 16 alin. 1, coroborat
cu art. 1357 alin. 1 Cod civil, în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie.
În cadrul art. 1368, gânditorii actualului Cod civil instituie o excepție de la acest
principiu, pe care o fundamentează expressis verbis în alin. 2 al acestui text legal, pe
ideea de echitate, statuând astfel că indemnizația la care va fi obligat autorul
prejudiciului, lipsit de discernământ la momentul acțiunii, „va fi stabilită într-un
cuantum echitabil, ținându-se seama de starea patrimonială a părților”.
„Echitatea” evocă o opoziție împotriva rigidității dreptului, adică a legii. Ea
presupune căutarea unui echilibru între drepturile individuale, echilibru ce operează
prin egalitate. Concomitent, echitatea presupune, utilizând o formulă matematică, o
proporționalitate între doi termeni. Astfel înțeleasă, echitatea apare ca o anticipație a
dreptului natural, adică a aceluia dedus din natura lucrurilor, pretutindeni aceeași
(această natură a lucrurilor).
Echitatea are ca scop înlăturarea parțială sau totală a regulii de drept, de a-i
modera aplicarea în considerarea circumstanțelor individuale ale fiecărui caz. Ea poate
îmbrăca două forme: echitatea obiectivă și echitatea subiectivă. „Echitatea obiectivă”
este un sistem de reguli normative creat de judecători în paralel cu un alt sistem
preexistent, care a devenit prea rigid. Scopul regulilor create de jurisprudență este acela
de a adapta sistemul preexistent la transformările sociale sau la cele morale. „Echitatea
subiectivă” mai poate fi denumită și „judecata în echitate”. Într-o asemenea situație,
judecătorul nu instituie reguli normative, ci doar înlătură norma stabilită de sistemul
preexistent în speța dedusă judecății. Judecătorul procedează în acest fel cu finalitatea
îndreptării unei mari nedreptăți pe care aplicarea normei impuse de sistemul preexistent
ar genera-o. În acest fel echitatea nu este altceva decât o supapă prin care dreptul își
elimină rigiditatea, prin care acesta respiră.
Textul art. 1368 din Codul civil deschide calea spre acțiunea „echității
subiective”, acordând instanței de judecată posibilitatea aprecierii, de la caz la caz,
asupra posibilității obligării celui ce a săvârșit fapta ilicită prejudiciabilă, fiind lipsit, la
momentul acțiunii, de discernământ, la plata unei indemnizații către victimă. Aceasta,
tocmai pentru a îndrepta, în măsura posibilului, nedreptatea care, în speța dedusă
judecății, s-ar crea prin aplicarea strictă, rigidă a regulilor răspunderii civile delictuale,
conform cărora făptuitorul nu este răspunzător de prejudiciul cauzat, aflându-se, la
momentul comiterii acțiunii păgubitoare, într-o stare de incapacitate delictuală, iar
victima rămâne, în acest fel, să suporte întreaga pagubă. Prin supapa deschisă de către
legiuitor, împărțitorul de dreptate are posibilitatea ca, în temeiul echității, să înlăture
aplicarea regulilor inflexibile ale răspunderii civile delictuale și să creeze victimei
posibilitatea de a-și vedea, măcar parțial, acoperit prejudiciul suferit.
În doctrină s-a încercat calificarea juridică a obligației de indemnizare a victimei,
obligație prevăzută în sarcina autorului prejudiciului, persoană lipsită de discernământ,
dacă nu sunt întrunite condițiile pentru ca o altă persoană să răspundă pentru fapta sa.
Au fost propuse, în acest sens, mai multe soluții.
Astfel, s-a apreciat că ne aflăm în prezența unei răspunderi subsidiare, având ca
fundament fie „culpa obiectivă”, fie „culpa fără imputabilitate”.
O altă opinie a susținut că obligația de indemnizare născută în sarcina
făptuitorului lipsit de discernământ este întemeiată pe principiul echității sociale și
justiției comutative, ulterior precizând că este vorba despre o obligație delictuală,
deoarece se naște prin săvârșirea unei fapte ilicite de către un minor sau de o persoană
pusă sub interdicție, care ne conduce pe terenul răspunderii civile delictuale subsidiare
cu caracter obiectiv, având ca fundament ideea sau principiul echității ori ideea de
garanție care are ca suport echitatea.
Alții apreciază că nu este vorba despre o răspundere civilă delictuală, ci de o
obligație de reparare care are ca izvor de sine stătător echitatea sau, în alți termeni,
obligația de indemnizare a victimei nu are ca temei răspunderea civilă, ci pur și simplu
echitatea.
Tindem să ne raliem acestei ultime opinii, făcând însă următoarele precizări, cu
titlu de argumente care justifică opinia adoptată.
Așa cum am învederat deja, în cuprinsul art. 16 alin. 1, Codul civil statuează
principiul răspunderii civile bazate pe vinovăția făptuitorului, circumscriindu-l, în
dispozițiile art. 1357 alin. 1, la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie,
arătând, în acest sens, că „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,
săvârșită cu intenție sau din culpă, este obligat să îl repare”. Răspunderea civilă
delictuală pentru fapta proprie apare în acest fel ca o răspundere subiectivă,
fundamentată pe ideea de vinovăție, care constituie, concomitent, o condiție sine qua
non a antrenării răspunderii făptuitorului.
Ca un corolar al acestui principiu – al răspunderii civile delictuale subiective
pentru fapta proprie – apare ideea: persoana lipsită de discernământ la momentul
comiterii acțiunii păgubitoare, incapabilă delictual deci, neputând fi considerată
vinovată pentru producerea unei fapte ilicite prejudiciabile, fapta neputându-i fi
imputată, nu răspunde civil delictual.
Ideea este consacrată expressis verbis în cuprinsul art. 1366 și în cel al art. 1367
Cod civil, primul text legal făcând vorbire despre minori și despre persoanele puse sub
interdicție judecătorească, iar cel de-al doilea, despre bolnavii psihici majori nepuși sub
interdicție judecătorească, precum și despre toate persoanele majore sănătoase psihic,
dar care, în momentul săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile, erau într-o stare, chiar
vremelnică, de tulburare a minții care le-a pus în neputință de a-și da seama de urmările
faptelor lor (cu alte cuvinte, erau lipsite de discernământ).
Putem reconsidera acest corolar ca pe o regulă în materie și, de ce nu, ca pe un
principiu, el nefiind altceva decât imaginea oglindită a principiului răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie bazate pe vinovăția făptuitorului. Astfel, cât timp
principiul în forma sa pură stabilește: „doar cel vinovat răspunde”, imaginea sa
răsturnată dezvăluie că „cel nevinovat nu răspunde”. Or, așa cum deja am stabilit,
persoana lipsită de discernământ nu poate fi considerată vinovată pentru faptele sale,
deci nu răspunde pentru prejudiciile cauzate prin acestea.
În considerarea celor expuse, apreciem că tezele conform cărora obligația de
indemnizare a victimei, care revine persoanei lispite de discernământ - autor al
prejudiciului, este una delictuală, atrăgând în sarcina făptuitorului o răspundere civilă
delictuală obiectivă, înfrâng flagrant principiul răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie bazate pe vinovăția făptuitorului, stabilind un caz de răspundere civilă delictuală
pentru fapta proprie fundamentată obiectiv, pe alte temeiuri decât pe vinovăția autorului
faptei ilicite.
Or, în acest fel, se ajunge la o situație paradoxală: pentru aceeași faptă ilicită
prejudiciabilă, persoana lipsită de discernământ la momentul comiterii acțiunii
păgubitoare nu răspunde, pe de o parte, în temeiul art. 1366 sau în cel al art. 1367, iar,
pe de altă parte, răspunde, în temeiul art. 1368.
Mai mult, analizând denumirea articolului 1368 din Codul civil – „Obligația
subsidiară de indemnizare a victimei” – observăm chiar și din partea legiuitorului o
îndepărtare de la ideea de răspundere. Cât timp, titlul art. 1366 și cel al art. 1367 fac
vorbire despre ”Răspunderea minorului și a celui pus sub interdicție judecătorească” și
despre „Răspunderea altor persoane lipsite de discernământ”, titlul art. 1368 face
referire la „obligația de indemnizare”. În aceeași ordine de idei, textul art. 1366 și cel al
art. 1367 se referă la ”răspunderea pentru prejudiciul cauzat”, pe când art. 1368
utilizează sintagma „plata unei indemnizații”.
De asemenea, pe când textele art. 1366, respectiv art. 1367 Cod civil introduc
principii de nerăspundere, aplicabile obligatoriu ori de câte ori făptuitorul nu avea, la
momentul săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile, discernământ, dispozițiile art. 1368 nu
instituie o regulă de răspundere în materie, cu aplicabilitate generală, care ar paraliza,
prin efectele sale, normele cuprinse în art. 1366 și art. 1367, ci doar deschide instanței
de judecată calea echității, pe al cărei fundament să își sprijine soluția de obligare a
făptuitorului la plata unei indemnizații către victimă, de la caz la caz. Astfel, judecătorul
nu este obligat, ori de câte ori constată starea de solvabilitate a făptuitorului, să îl oblige
pe acesta la repararea prejudiciului creat victimei, ci, dimpotrivă, împărțitorul de
dreptate este suveran în a decide, în cazul concret dedus judecății, dacă, având în vedere
situația patrimonială a părților, este echitabil să așeze în sarcina celui ce a comis fapta
ilicită obligația de plată a unei indemnizații către victima prejudiciului. Așa stând
lucrurile, soluția este, de facto, la lumina și la înțelepciunea judecătorului, căruia
legiuitorul i-a conferit doar facultatea de a putea lua în considerare această soluție.
Dacă, dimpotrivă, admitem ideea că textul art. 1368 Cod civil instituie o
răspundere civilă delictuală obiectivă pentru fapta proprie a făptuitorului lipsit, la
momentul săvârșirii faptei ilicite, de discernământ, ar însemna ca instanța de judecată
să fie obligată, în temeiul articolului analizat, ca, ori de câte ori cel ce a comis fapta
ilicită este găsit solvabil, să așeze în sarcina acestuia obligația de a plăti victimei
prejudiciului o indemnizație. Or, o astfel de soluție ar înfrânge însuși principiul echității,
gândindu-ne doar la cazul în care, deși este solvabil, făptuitorul are o situație
patrimonială precară, iar victima, din contră, este insignifiant afectată de prejudiciul
experimentat, având o situație patrimonială foarte bună. Credem că nu aceasta a fost
intenția legiuitorului. Dimpotrivă, soluția constă în a lăsa, așa cum am arătat deja, la
latitudinea judecătorului, obligarea sau nu a făptuitorului la plata unei indemnizații către
victimă, de la caz la caz.
Astfel stând lucrurile, înclinăm să susținem că obligația făptuitorului de plată a
unei indemnizații către victimă nu are izvor delictual, căci fapta sa ilicită rămâne,
potrivit dispozițiilor art. 1366 sau ale art. 1367, nesancționată, el nefiind răspunzător
pentru prejudiciul astfel creat.
Dacă, în principiu, dreptul de creanță al victimei sub forma „dreptului la
reparație”, se naște, potrivit dispozițiilor art. 1381 alin. 2 din Codul civil, „din ziua
cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat”, în situația
în care acțiunea ilicită păgubitoare este comisă de către o persoană care, la momentul
acțiunii, nu avea discernământ, dreptul la reparație al victimei nu se naște împotriva
făptuitorului (ci doar împotriva celui chemat să răspundă pentru acesta) din ziua
producerii prejudiciului, întrucât făptuitorul nu este răspunzător pentru acesta.
Împotriva celui ce a comis fapta ilicită prejudiciabilă, fiind, la momentul acțiunii, lipsit
de discernământ, dreptul de creanță sub forma dreptului la „plata unei indemnizații” se
naște doar din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care
instanța de judecată constată că este echitabil, ținându-se seama de situația patrimonială
a părților, ca făptuitorul să fie obligat la plata unei indemnizații către victimă. Or,
corelativă dreptului de creanță este, în primul caz, obligația de reparație, iar, în cel deal
doilea, obligația de plată a unei indemnizații. Acestea se nasc în același moment cu
drepturile de creanță cărora le dau substanță.
Așa fiind lucrurile, în prima situație, obligația la repararea prejudiciului se naște
în patrimoniul făptuitorului la momentul cauzării prejudiciului, având ca sursă fapta
ilicită păgubitoare; în acest fel, începând cu data săvârșirii faptei ilicite, reparând
prejudiciul de bună-voie, făptuitorul, în calitatea sa de debitor, face o plată valabilă,
stingând astfel obligația sa; în cazul în care nu execută benevol această obligație,
victima se va adresa instanței de judecată care va constata existența, în patrimoniul
victimei, a creanței și va pronunța o hotărâre de obligare a făptuitorului la repararea
prejudiciului creat prin fapta sa ilicită; hotărârea judecătorească prin care se realizează
acest lucru va fi una de condamnare, prin care, în urma constatării existenței creanței la
despăgubire a victimei încă din ziua cauzării prejudiciului, obligă pe cel ce l-a produs
a-l repara.
În cel de-al doilea caz, obligația la plata unei indemnizații ia naștere în
patrimoniul făptuitorului care a fost lipsit, la momentul săvârșirii faptei ilicite, de
discernământ, la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de obligare a
acestuia în temeiul art. 1368 din Codul civil, având ca izvor însăși hotărârea
judecătorească pronunțată în echitate; hotărârea judecătorească prin care se realizează
acest lucru va fi una constitutivă, prin care se creează un statut juridic inexistent până
la acea dată, dând naștere dreptului de creanță al victimei, respectiv obligației corelative
a făptuitorului de plată a unei indemnizații; aceasta, deoarece judecătorul este suveran
în a decide dacă făptuitorul va fi sau nu obligat, în temeiul echității, la plata
indemnizației către victimă, după ce va cântări asupra cuantumului prejudiciului suferit
de către aceasta, precum și asupra situației patrimoniale a părților; până la momentul în
care decizia judecătorului devine eficace – data rămânerii irevocabile a acesteia –
creanța victimei nu există, la fel cum nu există nici obligația corelativă a celui ce a
săvârșit fapta prejudiciabilă; acesta este motivul pentru care, dacă făptuitorul plătește
victimei, anterior acestui moment, o indemnizație cu titlu de despăgubire, apreciem că
el face o plată nedatorată, supusă restituirii în temeiul dispozițiilor art. 1341 din Codul
civil.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 1385 alin. 1 din acest act normativ,
„prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Așadar, măsura
reparației este dată de întinderea prejudiciului, neputând fi, în principiu, nici mai mare,
nici mai mică decât acesta. Indemnizația la care face referire art. 1368, la care poate fi
obligat făptuitorul lipsit de discernământ, se stabilește „într-un cuantum echitabil”, iar
nu în funcție de întinderea prejudiciului, putând fi mai mică sau cel mult egală cu acesta.
Cuantumul prejudiciului va fi avut în vedere, în acest caz, într-un singur scop: acela de
a fixa limita maximă a indemnizației, pentru a se preîntâmpina îmbogățirea fără justă
cauză a victimei.
Deosebirea dintre cele două obligații – cea de reparație și cea de plată a unei
indemnizații – este evidentă.
La fel de evidentă este și diferența dintre instituția răspunderii civile delictuale
pentru fapta proprie și cea a echității subiective: cât timp prima are ca finalitate
repunerea victimei în situația anterioară momentului săvârșirii faptei ilicite
prejudiciabile, indiferent de situația patrimonială a părților, cea de-a doua are ca scop
stabilirea unui echilibru între făptuitor și victimă, a unei situații echitabile, ținându-se,
dimpotrivă, cont de starea patrimonială a părților.
Acestea fiind spuse, conchidem asupra acestei probleme considerând, alături de
alți autori, că obligația făptuitorului de plată a unei indemnizații către victima
prejudiciului își are izvorul în „echitatea subiectivă”, în temeiul căreia judecătorul îl
poate obliga pe cel lipsit de facultățile mintale la indemnizarea victimei, înfrângând
astfel regula potrivit căreia lipsa discernământului înlătură orice obligație de reparare a
daunei.
În cazul în care persoana lipsită de discernământ va fi obligată la plata unei
indemnizații către victimă, instanța de judecată, pentru a stabili cuantumul acesteia, va
trebui să aibă în vedere, potrivit dispozițiilor alin. 2 al art. 1368 din Codul civil, două
criterii: valoarea prejudiciului cauzat victimei (pentru ca indemnizația acordată să nu
depășească această valoare) și situația patrimonială a părților. Apoi, în funcție de
posibilitățile economice ale făptuitorului, persoană lipsită de discernământ, se va stabili,
într-un cuantum echitabil, indemnizația. Sintagma „indemnizație în cuantum echitabil”
nu trebuie să ne ducă neapărat cu gândul la o reparație parțială. În toate cazurile în care
persoana lipsită de discernământ are o situație patrimonială confortabilă, care i-ar
permite, fără să-i afecteze condițiile normale de viață și de eventuală pregătire
profesională, să repare întregul prejudiciu cauzat, va putea fi obligată în consecință.
• Constrângerea
Așa cum am învederat deja, pentru a ne afla în prezența vinovăției, este necesar
ca ambele elemente care intră în structura acesteia – elementul intelectiv și cel volitiv –
să existe și să caracterizeze atitudinea făptuitorului în momentul săvârșirii faptei ilicite
prejudiciabile.
Lipsa elementului volitiv indică faptul că autorul a avut reprezentarea corectă a
faptelor sale, precum și a consecințelor negative ale acesteia, însă, deși nu a dorit să
săvârșească fapta ilicită prejudiciabilă, totuși a comis-o, aflându-se sub imperiul unei
constrângeri, fie de natură fizică, fie psihică.
Constrângerea constituie așadar o cauză exoneratoare de răspundere civilă
delictuală prin faptul că, sub imperiul său, fapta ilicită păgubitoare nu poate fi săvârșită
cu vinovăție.
În funcție de obiectul său, constrângerea poate de două feluri: constrângere fizică
și constrângere psihică.
Codul civil nu reglementează, în textele sale, constrângerea, nici pe cea fizică,
nici pe cea morală, motiv pentru care, așa cum am procedat și în cazul altor instituții
juridice (de pildă, starea de necesitate), pentru definirea și pentru aflarea caracteristicilor
acestei cauze exoneratoare de răspundere vom apela la litera noului Cod penal.
Codul penal reglementează constrângerea fizică în cuprinsul art. 24, dispunând:
„Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei
constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”. Din analiza acestui text legal
pot fi desprinse atât noțiunea, cât și condițiile acesteia cauze exoneratoare de
răspundere.
Constrângerea fizică se traduce în exercitarea unor violențe fizice de către o
persoană împotriva alteia, cu scopul de a o determina să săvârșească, contrar voinței
sale, un fapt juridic ilicit.
Pentru ca actele de violență care constituie obiectivarea constrângerii să aibă ca
efect exonerarea de răspundere a făptuitorului, trebuie să îndeplinească anumite condiții
cumulative.
Prima dintre acestea solicită existența in concreto a unor fapte materiale de
constrângere fizică, exercitate în mod deliberat de către o persoană asupra
făptuitorului, obligându-l, în acest fel, să acționeze într-un anumit sens ori, dimpotrivă,
împiedicându-l să acționeze. Forța fizică a constrângătorului trebuie să acționeze direct
asupra autorului pentru a-i anihila rezistența.
A doua condiție impune ca această constângere să fie de o așa natură încât să
blocheze orice posibilitate de manifestare a voinței victimei. Astfel, forța care realizează
constrângerea fizică trebuie să fie superioară puterii fizice a făptuitorului, să fie pentru
acesta irezistibilă.
A treia condiție prevede că forța care exercită constrângerea să fie de natură
umană, căci dacă aceasta se datorează naturii ori animalului, ne aflăm în prezența unui
caz fortuit ori a forței majore.
În fine, o ultimă condiție solicită ca făptuitorul să nu fi avut nici o posibilitate de
a se sustrage de la violența exercitată asupra lui și, mai ales, să nu fi avut nici o
contribuție la declanșarea acesteia.
Constrângerea morală este reglementată în cuprinsul art. 25 din noul Cod penal,
care statuează: „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza
unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana
făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod”.
Din analiza acestei dispoziții legale rezultă că prin constrângere psihică se
înțelege o cauză exoneratoare de răspundere care suprimă libertatea de voință a
autorului, care acționează nefiind determinat de propria-i voință, ci de amenințarea cu
un pericol grav pe care i-o face o altă persoană, care ar putea să cauzeze un rău persoanei
făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea
faptei ilicite prejudiciabile.
Spre deosebire de constrângerea fizică, cea morală trebuie să fie obiectivată în
acte de pură amenințare, fără nici o violență fizică; amenințarea poate fi însă asociată
cu anumite violențe fizice, cu rol subsidiar, de a învedera seriozitatea amenințării
respective, dar constrângerea psihică va exista doar când suprimarea voinței autorului
se datorează exclusiv amenințării.
Pentru a ne afla în prezența acestei cauze exoneratoare de răspundere, trebuie să
fie îndeplinite cumulativ mai multe condiții.
Prima dintre acestea solicită, logic, să existe un act de amenințare exercitat de o
așa manieră încât să inspire persoanei amenințate temerea producerii unui rău vizând
viața, integritatea corporală, sănătatea sa ori ale altuia și care nu ar putea fi înlăturat în
alt mod decât acționând potrivit voinței amenințătorului.
A doua condiție impune ca amenințarea să fie gravă, astfel încât pericolul care
planează asupra valorilor sociale amenințate să apară ca inevitabil pentru făptuitor în
cazul în care acesta nu acționează conform voinței amenințătorului.
A treia condiție prevede ca pericolul cu care este amenințat făptuitorul să fie
iminent, iar nu prefigurat în viitor, chiar dacă, în acest din urmă caz, apare ca fiind unul
cert.
A patra condiție solicită amenințării să fie directă, adică să fie exercitată
nemijlocit împotriva autorului faptei ilicite prejudiciabile; amenințarea făcută împotriva
altuia nu este de natură a altera voința făptuitorului și, în acest caz, să îl exonereze de
răspundere pe acesta.
În același sens se pronunță și jurisprudența în materie, afirmând: „Constrângerea
morală, cauză care înlătură caracterul penal al faptei prevăzută în art. 46 alin. (2) C. pen.
(este vorba despre Codul penal vechi – n.ns.), presupune îndeplinirea următoarelor
condiţii: să existe o acţiune de constrângere exercitată de o persoană asupra psihicului
unei alte persoane, prin ameninţare; ameninţarea să creeze un pericol grav pentru
făptuitor sau pentru o altă persoană, în cazul în care nu ar săvârşi fapta prevăzută de
legea penală; pericolul cu care se ameninţă să nu poată fi înlăturat decât prin săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală”.
În toate aceste situații, în care fapta ilicită prejudiciabilă a fost săvârșită de către
făptuitor sub imperiul constrângerii exercitate asupra sa, victima nu va avea acțiune în
răspundere împotriva acestuia întrucât el nu a săvârșit fapta cu vinovăție.
ALTE CLAUZE DE EXONERARE. ART. 1354 COD CIVIL
Codul civil în vigoare se remarcă, în materia răspunderii civile, printre altele,
prin prezenţa, cu caracter de noutate, a art. 1354, intitulat marginal „Alte cauze de
exonerare”, conform căruia „victima nu poate obține repararea prejudiciului cauzat de
… lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit cu titlu gratuit decât dacă dovedește
intenția sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă”.
Textul de lege - al art. 1354 Cod civil – așezat în secțiunea a 2 - a, intitulată
„Cauze exoneratoare de răspundere”, a Capitolului al IV – lea, „Răspunderea civilă”, al
Titlului al II – lea, „Izvoarele obligațiilor”, al Cărții a V - a, „Despre obligații”, a
Codului civil, denumit el însuși, așa cum am evocat mai sus, „Alte cauze de exonerare”,
este menit, fără putință de tăgadă, să reglementeze anumite cazuri în care persoana/ele
care ar fi fost chemată/e de lege să răspundă pentru prejudiciul cauzat de lucrurile sau
de animalele pe care le are/au în paza sa/lor juridică ori în proprietate nu va/vor putea
fi trasă/e la răspundere pe temei obiectiv, în baza art. 1375, al art. 1376 ori a art. 1378
Cod civil, ci doar în temeiul art. 1357 – 1371 Cod civil, pe temei subiectiv, pentru
prejudiciile cauzate prin propria lor faptă.
Cu alte cuvinte, rolul dispoziției legale precitate este de a-l exonera de răspundere
pe păzitorul juridic al unui lucru sau al unui animal, în temeiul art. 1375 ori al art. 1376
Cod civil, sau pe proprietarul unui edificiu, în baza art. 1378 Cod civil, ori de câte ori
acesta se va afla în ipoteza legală descrisă, reușind să dovedească faptul că victima
prejudiciului s-a folosit în mod gratuit de lucrul / de animalul / de edificiul al cărui
comportament anormal sau a cărui ruină a cauzat prejudiciul.
Norma juridică analizată nu face nici o deosebire după cum prejudiciul suferit de
către victimă este urmarea unei „fapte ilicite delictuale” (în cauză, a comportamentului
anormal al unui lucru sau al unui animal ori a ruinei unui edificiu), săvârșite în afara
unui raport contractual între păzitorul juridic al lucrului / al animalului sau proprietarul
edificiului și victimă, ori a unei neexecutări a obligațiilor contractuale ce incumbau
păzitorului juridic al lucrului / animalului ori proprietarului edificiului, în cadrul unui
contract încheiat între acesta și cel prejudiciat. Aplicând principiul ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus și interpretând sistemic textul legal analizat,
observând așezarea sa în mijlocul unei secțiuni dedicate cauzelor exoneratoare de
răspundere eficiente atât în materia răspunderii civile delictuale, cât și în aceea a
răspunderii civile contractuale, putem concluziona că ipoteza acestuia descrie atât
cazuri de răspundere civilă contractuală, cât și de răspundere civilă delictuală. Așadar,
art. 1354 Cod civil își găsește aplicarea atât în situația în care între victimă și păzitorul
juridic al lucrului / al animalului ori proprietarul edificiului care a cauzat prejudiciul a
existat, la momentul producerii prejudiciului, un contract, cât și în aceea în care, între
aceste persoane, nu a existat, la data respectivă, o relație contractuală.
Am arătat deja, în materia răspunderii civile contractuale, cum funcționează în
domeniul respectiv cauza exoneratoare de răspundere consacrată la art. 1354 Cod civil,
motiv pentru care, în cele ce urmează, ne vom opri asupra incidenței acesteia în materia
răspunderii civile delictuale.
Art. 1354 Cod civil își găsește aplicarea, așa cum am anticipat deja, chiar și în
lipsa unui contract încheiat între păzitorul juridic ori proprietarul lucrului și victima
prejudiciului. Este situația în care între cele două subiecte de drept se încheie un anumit
acord de voințe, care nu reprezintă însă un contract, ci are ca obiect doar prestarea unui
serviciu benevol din partea făptuitorului, cu ajutorul lucrului al cărui păzitor juridic sau
proprietar este, cu caracter de ajutor acordat în temeiul relațiilor sociale strânse existente
între cei doi, ori punerea la dispoziția victimei, de către păzitorul juridic al lucrului, al
animalului ori de către proprietarul edificiului, al acestui lucru, animal ori edificu, din
pură complezență, pentru satisfacerea unei simple plăceri a victimei. De asemenea,
incidența art. 1354 Cod civil poate fi observată și în cadrul acelor rapoerturi existente
între făptuitor și victimă, în care, în lipsa unui contract încheiat între aceștia, făptuitorul
îi acordă victimei un ajutor dezinteresat. Desigur, într-o astfel de ipoteză, nu se mai
ridică problema formei răspunderii civile angajate, aceasta fiind întotdeauna delictuală,
însă ceea ce rămâne în discuție este natura juridică a acestei răspunderi, din punctul de
vedere al fundamentului său – Este una obiectivă sau una subiectivă? - forma de
vinovăție pentru care se angajează răspunderea și temeiul tragerii la răspundere civilă
delictuală a făptuitorului, a păzitorului juridic sau a proprietarului lucrului. Așa cum
arată art. 1354 Cod civil, temeiul tragerii la răspundere al făptuitorului, al păzitorului
juridic sau al proprietarului lucrului îl constituie tot art. 1357 – 1371 Cod civil –
răspunderea civilă pentru fapta proprie -, iar forma de vinovăție cu care aceasta trebuie
să fi fost săvârșită rămâne intenția sau culpa gravă, întrucât păzitorul juridic sau
proprietarul lucrului / al animalului, respectiv al edificiului nu poate fi chemat să
răspundă în baza art. 1375, a art. 1376 sau a art. 1378 Cod civil. Ceea ce presupune
excluderea posibilității victimei de a angaja împotriva persoanei chemate de lege să
răspundă o răspundere întemeiată obiectiv.
Reamintim aici, cu accent pe problema răspunderii civile delictuale, criteriile
utilizate în circumscrierea noțiunii de „folosință cu titlu gratuit a unui bun”.
Astfel, pentru a ne afla sub incidența dispoziției art. 1354 Cod civil, trebuie
îndeplinite cumulativ următoarele condiții, în ipoteza în care cel prejudiciat s-a folosit
cu titlu gratuit de lucrul, de animalul ori de edificiul celui care, potrivit legii, ar fi fost
chemat să răspundă:
- prestatorul serviciului sau păzitorul juridic al lucrului, al animalului ori
proprietarul edificiului să fi consimțit dezinteresat la utilizarea acestuia de către
victima prejudiciului, adică pentru a-i satisface acesteia o dorință sau pentru a-i presta
un serviciu oarecare; această condiție este verificată, după cum am antamat deja, atât
în situațiile în care între persoana chemată de lege să răspundă și victimă s-a încheiat
un contract dezinteresat, în baza căruia prima i-a prestat celei de-a doua un serviciu
constând în depunerea propriilor diligențe în acest scop ori utilizând în acest sens bunul
pe care îl avea în paza sa juridică ori al cărui proprietar era, cât și în situațiile în care
între cele două persoane există un anume acord de voințe în temeiul căruia păzitorul
juridic sau proprietarul, după caz, al lucrului, al animalului, respectiv al edificiului îi
prestează victimei, personal sau utilizând respectivul lucru, animal sau edificiu, un
serviciu din pură complezență, creându-i acesteia din urmă o anumită satisfacție,
provocându-i o anumită plăcere, îndeplinindu-i o simplă dorință, fără ca acest acord de
voințe să reprezinte un contract – este ceea ce bunul samaritean a făcut pentru cel
bolnav, pe cale l-a întâlnit în calea sa – un act de într-ajutorare specific uman, un gest
pur altruist, un exemplu de solidaritate socială, fără intenția de a produce, prin acesta,
vreun efect juridic.
Utilizarea clandestină a unui lucru presupune folosirea acestuia fără știința
păzitorului său juridic ori a proprietarului acestuia (cum ar fi, spre exemplu, un pasager
care călătorește cu un mijloc de transport în comun fără a fi achiziționat, în prealabil,
un bilet, deși avea această obligație sau un ocupant abuziv al unui imobil ori un hoț sau
un găsitor al unui lucru pe care și l-a însușit pe nedrept). În atare situații, nu poate fi
vorba despre nici o manifestare de voință din partea păzitorului juridic sau a
proprietarului lucrului / animalului / edificiului utilizat clandestin, manifestare care să
constituie un „titlu” al utilizatorului; dimpotrivă, cel care se folosește clandestin de
lucrul / de animalul / de edificiul cuiva, face acest lucru „fără nici un titlu”, deși, în mod
evident, gratuit, întrucât nu oferă în schimbul acelei folosințe nici o contraprestație; de
aceea, în opinia noastră actuală, apreciem că art. 1354 Cod civil nu este aplicabil
ipotezelor în care victima a utilizat clandestin lucrul / animalul / edificiul aflat în paza
juridică, respectiv în proprietatea celui care ar fi fost chemat de lege să răspundă.
Esențială, în acest caz, este distincția netă între primele ipoteze descrise, în care, între
victima prejudiciului și păzitorul juridic al lucrului, al animalului sau proprietarul
edificiului există un acord de voințe, și ipoteza utilizatorului clandestin al lucrului, care
face aceasta fără consimțământul prealabil al păzitorului juridic, respectiv al
proprietarului lucrului. Aceasta nu înseamnă că legiuitorul a dorit să îl favorizeze pe
utilizatorul clandestin, oferindu-i posibilitatea de a angaja împotriva păzitorului juridic,
respectiv a proprietarului lucrului, animalului sau edificiului de care s-a folosit gratuit,
dar fără titlu, răspunderea obiectivă, agravată, întemeiată pe dispozițiile art. 1375, art.
1376 sau art. 1378 Cod civil. Nu ar putea fi conceput ca cel ce folosește lucrul, animalul
sau edificiul fără știința păzitorului juridic sau a proprietarului, adică „fără titlu”, să aibă
o situație juridică preferențială față de utilizatorul „cu titlu”, căruia lucrul i-a fost
încredințat de către păzitorul juridic sau de către proprietarul acestuia. Chiar dacă nu
prin jocul art. 1354 Cod civil, soluția problemei utilizatorului clandestin al lucrului este,
până la urmă, similară celei propuse de acest text legal. Astfel, utilizatorul clandestin,
prin folosința lucrului, a animalului sau a edificiului respectiv, fără consimțământul
păzitorului juridic sau al proprietarului acestuia, săvârșește el însuși o faptă ilicită cu
vinovăție, motiv pentru care el nu și-ar putea întemeia pe propria sa conduită ilicită un
drept subiectiv – acela de a invoca prezumțiile care joacă împotriva păzitorului juridic
sau a proprietarului, în temeiul art. 1375, al art. 1376 ori al art. 1378 Cod civil, pentru
a antrena răspunderea civilă delictuală obiectivă a acestuia; i.e. „nimeni nu poate să-și
facă un drept din propria sa turpitudine”. Mai mult, folosirea clandestină a lucrului
presupune uzurparea pazei juridice a acestuia de la adevăratul păzitor juridic sau de la
proprietar, prin scoaterea lucrului de sub puterea de direcție, supraveghere și control a
acestuia, fără consimțământul său, ori cu scopul de și-l însuși pe nedrept (e.g. hoțul), ori
fără acest scop (de pildă, vecinul care a luat un lucru doar cu intenția de a-l folosi
temporar și de a-l returna apoi), ori prin transformarea pazei materiale asupra lucrului
în pază juridică (spre exemplu, păstorul unui animal, care îl folosește în interes propriu,
fără știința păzitorului juridic al acestuia); toate aceste categorii de uzurpatori au
dobândit paza juridică asupra lucrului respectiv, având puterea de a dispune în mod
independent și în interes propriu de acesta, verificând, în acest fel, condițiile solicitate
de dispozițiile art. 1377 Cod civil, care prevăd posibilitatea existenței „chiar numai în
fapt”, adică „fără nici un titlu” a pazei juridice asupra unui lucru / animal. Or, în această
calitate, de veritabili păzitori juridici ai lucrului, ai animalului sau ai edificiului
respectiv, nici unul dintre acești trei uzurpatori nu poate invoca împotriva celui
deposedat fără consimțământul său prezumțiile consacrate în art. 1375, art. 1376 sau
art. 1378 Cod civil, devenind, dimpotrivă, ei înșiși răspunzători față de terți pentru
prejudiciile cauzate de lucrul sau de animalul care se află în paza lor juridică (chiar și
temporară). Fără a intra, în acest loc, în mai multe detalii despre acest subiect, ne
mărginim să mai afirmăm că nici unul dintre acești uzurpatori nu poate invoca, pentru
a-și limita răspunderea sau pentru a se exonera de aceasta, în fața terțului victimă, faptul
că paza juridică a lucrului sau a animalului al cărui comportament anormal a cauzat
prejudiciul este scindată între el și adevăratul păzitor juridic, întrucât, în perioada
utilizării clandestine a lucrului / a animalului, uzurpatorul a dobândit, temporar, în
întregime paza juridică a acestuia, atât a structurii, cât și a utilizării lui. Uzurpatorul
pazei juridice nu se poate bucura de o situație mai favorabilă decât acela care folosește
lucrul / animalul/ edificiul cu consimțământul păzitorului juridic sau al proprietarului
acestuia, putând angaja răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a celui din
urmă, săvârșită din culpă foarte ușoară sau ușoară. De aceea, păzitorul juridic sau, după
caz, proprietarul lucrului, al animalului ori al edificiului va putea fi tras la răspundere,
în temeiul art. 1357 – 1371 Cod civil, pentru fapta sa proprie, numai dacă victima –
utilizator clandestin, uzurpator al pazei juridice - va face dovada faptului că acesta a
săvârșit o faptă ilicită cu intenție sau din culpă gravă, iar aceasta se află într-un raport
de cauzalitate cu prejudiciul experimentat de către ea. Soluția este dictată de faptul că,
practic, păzitorului juridic sau proprietarului (chiar standardizat la nivelul unui superior
pater familias) nu îi poate fi pretins să prevadă faptul că lucrul, animalul sau edificiul
său ar putea fi utilizat în mod clandestin de către cineva și că va cauza, în acest fel,
prejudicii respectivului utilizator, neputându-i-se impune, în acest sens, să ia toate
măsurile de prevenire a ieșirii respectivului bun de sub paza sa juridică, pentru a i se
putea reține, ulterior, încălcarea acestei îndatoriri, ca o faptă ilicită culpabilă, săvârșită
din culpă ușoară sau foarte ușoară, aflată în legătură de cauzalitate cu prejudiciul suferit
de către victimă. I.e. fapta ilicită săvârșită cu vinovăție de către uzurpator, constând în
scoaterea, fără consimțământul păzitorului juridic ori al proprietarului, de sub paza
juridică a acestuia, a respectivului lucru / animal / edificiu și utilizarea sa „fără nici un
titlu”, înlătură culpa foarte ușoară și pe cea ușoară a păzitorului juridic / a proprietarului,
lăsând loc doar culpei grave sau intenției (cu care prima este, de altfel, asimilată);
- folosința să fi fost efectivă și normală, adică potrivită cu destinația lucrului, a
animalului ori a edificiului; utilizarea respectivului lucru / animal / edificiu trebuie să
se facă ori de către păzitorul juridic al acestuia sau de către proprietarul său împreună
cu victima prejudiciului (spre exemplu, cazul transportului benevol al victimei cu
ajutorul autoturismului persoanei chemate de lege să răspundă), ori de către aceasta din
urmă exclusiv (cum ar fi folosirea de către victimă a unui autoturism pe care l-a
împrumutat de la păzitorul juridic al acestuia), ori în mod exclusiv de către păzitorul
juridic / proprietarul lucrului, al animalului ori al edificiului, după caz (spre pildă,
realizarea unei anumite lucrări în beneficiul victimei, de către păzitorul juridic al
lucrului / al animalului ori de către proprietarul edificiului, cu ajutorul respectivului
lucru, animal sau edificiu: practicarea unei găuri într-un perete cu ajutorul unui
rotopercutor, transportul unor anumite materiale cu căruța trasă cai, depozitarea unor
anumite bunuri într-o clădire); această utilizare a lucrului, în toate ipotezele descrise,
trebuie să fi fost făcută potrivit destinației acestuia, adică pentru realizarea scopului
pentru care a fost creat / împrumutat respectivul lucru / edificiu ori prin îndeplinirea
unor anumite activități pentru care animalul în cauză este potrivit; lucrul, animalul sau
edificiul în discuție trebuie să fi fost utilizat efectiv pentru realizarea activității prestate
în folosul victimei, să fi avut un rol activ în acest sens, iar nu doar unul pasiv, pentru
ca, între comportamentul anormal al acestuia și prejudiciu să existe un raport de
cauzalitate;
- victima să se fi folosit cu titlu gratuit de lucrul / de animalul / de edificiul aflat
în paza juridică ori în proprietatea persoanei chemate de lege să răspundă, fiind permis
ca aceasta să urmărească, prin activitatea prestată, realizarea unui beneficiu
nepatrimonial, atât timp însă cât nu urmărește realizarea unui avantaj patrimonial, care
ar exclude respectiva prestație din categoria celor „cu titlu gratuit”, transformând-o întruna
cu titlu oneros.
Așa cum just s-a observat în literatura de specialitate, considerente de echitate se
opun, în astfel de situații, în care victima s-a folosit cu titlu gratuit de lucrul / de animalul
sau de edificiul aflat în paza juridică, respectiv în proprietatea celui care ar fi fost chemat
să răspundă pentru prejudiciul cauzat prin „fapta” respectivului lucru, ca păzitorul
juridic sau proprietarul să fie tras la răspundere pentru o faptă săvârșită din culpă foarte
ușoară sau ușoară ori potrivit regimului juridic agravat al răspunderii pentru lucruri,
independent de orice vinovăție din partea sa. Tocmai de aceea, soluția pe care legiuitorul
a avansat-o, în cuprinsul art. 1354 Cod civil, potrivit căreia răspunderea, în astfel de
cazuri, este atrasă numai pentru fapta proprie și doar în condițiile în care victima
prejudiciului dovedește intenția ori culpa gravă a făptuitorului sau a păzitorului juridic,
este optimă.
Prevederea legală analizată constituie, apreciem, expresia directă a aplicării
conjugate a principiilor echității și al bunei-credințe în materia răspunderii civile;
punând în balanță, pe un taler, interesul exclusiv al victimei în favoarea căreia a fost
prestat serviciul gratuit, iar, pe celălalt taler, faptul că, prin aceasta, făptuitorul nu a
urmărit nici un câștig patrimonial, sancționarea acestuia din urmă pentru o faptă, chiar
ilicită, dar săvârșită din culpă ușoară / foarte ușoară, ar constitui o gravă inechitate, care
ar fi expresia, de facto, a pedepsirii bunei-credințe a acestuia; o astfel de politică
legislativă ar fi în măsură să conducă la distrugerea solidarității sociale, la diminuarea,
până la dispariție, a într-ajutorării între membrii unei societăți; or, intenția legislatorului,
manifestată cu evidență în cuprinsul art. 1354 Cod civil, este cu totul alta, opusă,
conducând, dimpotrivă, la încurajarea cooperării, solidarității, într-ajutorării între
subiectele de drept.
CLAUZELE LIMITATIVE ȘI EXONERATOARE DE RĂSPUNDERE
CIVILĂ
• Consimțământul victimei. Clauzele de nerăspundere
Legiuitorul se preocupă, în cuprinsul art. 1355 Cod civil, de clauzele privind
răspunderea.
Caracterul ilicit al faptei prejudiciabile nu există în cazul în care, anterior
săvârșirii acesteia, victima a consimțit, printr-o convenție sau printr-un act juridic
unilateral, la comiterea unei fapte, cunoscând riscul producerii în acest fel a unui
prejudiciu. Într-o atare situație vorbim, de facto, despre o clauză de nerăspundere pentru
prejudiciul care a fost cauzat.
Consimțământul victimei se poate manifesta în diferite forme și poate produce
efecte diferite. O primă formă este reprezentată de acceptarea producerii unei fapte
prejudiciabile, iar o a doua formă, de asumarea anumitor riscuri generatoare de daune.
Clauzele de nerăspundere sub forma acceptării săvârșirii unei fapte ilicite
prejudiciabile sunt reglementate în cuprinsul art. 1355, alin. 1 – 3 Cod civil, care
stipulează: „(1) Nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale,
răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție
sau din culpă gravă. (2) Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru
prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență, bunurilor victimei. (3)
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu
poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii”.
În ceea ce privește prima categorie, aceea a prejudiciilor patrimoniale, universal
valabilă rămâne, de lege lata, regula, deja instaurată sub imperiul vechiului Cod civil,
potrivit căreia prin convenții sau acte juridice unilaterale, nu se poate nici limita, nici
exclude răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu
intenție sau din culpă gravă (alin. 1 al art. 1355 Cod civil).
Așa fiind, rămâne că sunt valabile doar clauzele care exclud sau limitează
răspunderea pentru prejudiciile patrimoniale cauzate prin fapte ilicite săvârșite din
culpă: ori dintr-o simplă imprudență ori din neglijență (alin. 2 al art. 1355 Cod civil).
Într-o atare situație, așa cum just s-a observat în doctrina juridică, victima nu își dă
consimțământul la producerea prejudiciului, ci la săvârșirea unei fapte potențial
păgubitoare. Este vorba aici despre regula volenti non fit injuria – celui care consimte
nu i se face dreptate – victima prejudiciului își pierde dreptul la repararea acestuia
întrucât a consimțit, anterior apariției lui, la comiterea faptei potențial păgubitoare.
Consimțământul victimei trebuie să fie prealabil apariției prejudiciului pentru a se putea
vorbi despre o clauză de limitare a răspunderii ori de nerăspundere, neavând caracterul
unei astfel de clauze acordul victimei, după producerea prejudiciului, prin care renunță
la despăgubirea datorată de autorul faptei; o astfel de înțelegere este, bineînțeles,
valabilă, însă ea echivalează unei tranzacții menite să preîntâmpine nașterea unui
eventual litigiu ori chiar să stingă o acțiune în despăgubiri deja promovată. Astfel de
clauze de limitare sau de înlăturare a răspunderii civile, fiind derogatorii de la dreptul
comun în materie – art. 1381 Cod civil: „Orice prejudiciu dă dreptul la reparație” – sunt
de strictă interpretare, putând fi aplicate exclusiv după litera lor și la cazurile anume
prevăzute în ele.
Referitor la cea de-a doua categorie de prejudicii – cele cauzate integrității fizice
sau psihice ori sănătății victimei – răspunderea civilă, indiferent că este vorba despre
cea delictuală ori despre cea contractuală, nu poate fi nici limitată, nici înlăturată decât
în condițiile prevăzute de lege. așadar, în materie, principiul îl constituie nevalabilitatea
unor astfel de clauze, iar excepția de la acesta, validitatea lor în cazurile expres
reglementate de lege. Există astfel de domenii în care unele fapte potențial vătămătoare
pentru integritatea fizică, cea psihică ori pentru sănătatea victimei sunt excluse din sfera
ilicitului civil devreme ce săvârșirea lor a fost consimțită; de regulă, aceste cazuri sunt
acelea în care o astfel de faptă este comisă în interesul particular al victimei (de
exemplu, o intervenție chirurgicală) sau în interesul general (spre pildă, transfuzia de
sânge), dar și în situația unor întreceri sportive. Clauzele de nerăspundere sunt însă total
prohibite în situațiile în care faptele ilicite prejudiciabile sunt săvârșite împotriva vieții
victimei, precum și în cazurile în care sunt interzise explicit de legea imperativă, cum
este cea referitoare la traficul de persoane.
În toate ipotezele în care clauzele de nerăspundere ori de limitare a acesteia sunt
permise de lege, pentru a fi valabile, acestea trebuie să îndeplinească anumite condiții.
În primul rând, consimțământul victimei la săvârșirea faptei potențial păgubitoare
trebuie să fi existat cu adevărat, adică voința sa să fi fost reală, conștientă și expresă;
astfel, s-a apreciat într-o decizie de speță că atitudinea tolerantă a unui proprietar care
așteaptă, pentru a cere reparația, reiterarea abuzurilor comise de vecinul său nu se
analizează absolut deloc ca o acceptare oarecare care ar avea drept efect să-l priveze de
dreptul său la o reparație integrală. Apoi, consimțământul victimei trebuie să fie liber
exprimat, să privească drepturi asupra cărora aceasta poate dispune, să nu existe
dispoziții legale care să-l interzică.
Cea de-a doua formă a consimțământului victimei privește asumarea unor
riscuri generatoare de daune. Redactorii Codului civil se preocupă de această problemă
în cuprinsul alin. 4 al art. 1355, care statuează: „Declarația de acceptare a riscului
producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de
a obține plata despăgubirilor”.
În aceste situații, victima, fără a consimți la cauzarea prejudiciului, acceptă însă
să-și asume anumite riscuri.
Consecințele actului său juridic sunt diferite după cum, în cauză, riscurile a căror
producere a acceptat-o sunt normale sau, după caz, anormale ori excesive.
În situația riscurilor normale și previzibile, asupra cărora victima a fost informată
în prealabil ori pe care le cunoștea din propria-i experiență, ale unei activități pe care
victima o desfășoară (de exemplu, o activitate sportivă potențial riscantă), sau al cărei
subiect este (de pildă, efectuarea asupra ei a unei intervenții chirurgicale riscante)
acceptarea acestora echivalează, de regulă, cu renunțarea la dreptul la repararea
prejudiciilor cauzate prin apariția riscurilor acceptate. În atare situații, intenția sau culpa
gravă a făptuitorului care a contribuit la apariția riscului este de natură a atrage însă
răspunderea acestuia. În orice caz, regula se aplică, în materie sportivă, numai între
competitori, nu și spectatorilor care, chiar dacă au cunoscut riscurile, nu le-au și acceptat
în mod necesar. Chiar și în acest din urmă caz însă, fapta culpabilă, imprudentă, a
spectatorului-victimă de a se așeza prea aproape de sportivi, într-un loc periculos și
interzis, a fost sancționată de către jurisprudența franceză, prin reținerea unei culpe
comune cu aceea a făptuitorului și, în consecință, prin diminuarea reparației la care era,
în mod normal îndreptățit.
Cât privește riscurile anormale, când victima acceptă producerea unui astfel de
risc, doctrina juridică franceză s-a pronunțat în sensul partajării răspunderii între victimă
și făptuitor, fundamentate pe o culpă comună: victima a comis greșeala, din cutezanță
sau din inconștiență, de a fi acceptat aceste riscuri, expunându-se, în realitate, unui
veritabil pericol, contribuind, în acest fel, la producerea prejudiciului prin fapta sa
culpabilă; pe cale de consecință, aceasta este îndreptățită doar la o reparație parțială a
prejudiciului suferit.
Când însă evenimentul care a cauzat dauna este atât de excepțional sau atât de
grav încât a constituit un risc imprevizibil pentru victimă, răspunderea îi aparține
exclusiv și în integralitate făptuitorului, fără a fi luată în considerare acceptarea de către
victimă a riscurilor mai mici; de pildă, în cazul unei nave care a naufragiat participând
la o competiție sportivă de înalt nivel, riscurile pe care competitorii le-au acceptat sunt
cele normale și previzibile, decurgând din activitatea normală sportivă desfășurată, și
nu cel imprevizibil, excepțional, anormal, al decesului survenit ca urmare a
naufragiului.
Ceea ce este de reținut însă, în materia acestei cauze de exonerare de răspundere,
este faptul că, în oricare dintre formele sale, consimțământul victimei dat în sensul
liberării debitorului de orice răspundere denotă absența voinței acestuia din urmă de a
se obliga juridic, obligațiile sale fiind astfel asumate sub o condiție suspensivă pur
potestativă. O astfel de clauză de nerăspundere, chiar dacă nu este expres menționat în
cuprinsul Codului civil, este supusă sancțiunii nulității absolute în temeiul art. 1403 Cod
civil.
• Anunțurile privitoare la răspundere
Textul art. 1356 Cod civil introduce, pentru prima dată în legislația noastră civilă
(după cunoștințele noastre), problema anunțurilor privitoare la răspundere.
Alin. 2 al acestui text legal privește incidența unui anunț în materia răspunderii
civile delictuale, statuând: „Printr-un anunț nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea
delictuală pentru prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunț poate avea însă
valoarea semnalării unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări, dispozițiile art. 1371
alin. (1)”.
Așadar, o primă observație logică și facilă este aceea că, în materia răspunderii
civile delictuale, un anunț nu poate constitui, nemijlocit, o cauză exoneratoare sau
limitativă de răspundere.
Cu toate acestea, însă acesta nu este total inutil; în literatura juridică de
specialitate s-a apreciat în mod judicios, după părerea noastră, că prezența unui astfel
de anunț constituie faptul vecin și conex care, odată dovedit de către făptuitor sau de
către o altă persoană răspunzătoare pentru prejudiciul suferit de către victimă, dă naștere
unei prezumții relative de vinovăție împotriva victimei care a ignorat ceea ce anunțul
respectiv aducea la cunoștința publicului. Într-adevăr, victima care a suferit un
prejudiciu în urma neluării în seamă a unui astfel de anunț nu mai poate invoca în
apărarea sa lipsa sa de vinovăție; cel puțin o culpă cu prevedere poate fi reținută în
seama ei; într-o astfel de situație, în aplicarea textului art. 1371 Cod civil, intitulat
marginal „Vinovăția comună. Pluralitatea de cauze”, fapta ilicită culpabilă a victimei
intră în concurs cu aceea a făptuitorului, cauzând sinergic prejudiciul; pe cale de
consecință, răspunderea făptuitorului ori a persoanei chemate de lege să răspundă pentru
cel a cărui faptă a cauzat prejudiciul va fi redusă proporțional, cu partea din prejudiciu
care constituie urmarea directă și necesară a faptei ilicite culpabile a victimei.
Bibliografie suplimentară:
1. Florin I. Mangu, Răspunderea civilă. Constantele răspunderii civile, Editura
Universul Juridic, București, 2014, p. 129 – 145; 203 – 220; 238 - 272;
2. Florin I. Mangu, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Universul Juridic,
București, 2015, p. 177 - 294;
3. L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, Universul Juridic,
București, 2020, p. 394 – 409; 431 - 451; 321 – 329; 337 - 343.