Infracțiuni contra autorității: aspecte commune

 Noţiune: Sunt infracţiunile care au ca obiect juridic comun relaţiile sociale pentru a căror evoluţie
corespunzătoare este necesară protejarea autorităţii instituţiilor publice.
 Prin autoritate se înţelege, alternativ:
 1) dreptul (reflectat în atribuţii specifice) conferit autorităţilor şi instituţiilor publice de a-şi impune
voinţa faţă de destinatarii activităţii lor prin luarea de decizii şi puterea de a asigura îndeplinirea lor;
 2) organ sau instituţie din cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice şi persoanele care le reprezintă;
 3) prestigiul de care trebuie să se bucure cei menţionaţi.

Aspecte commune
 Faptele incriminate sunt periculoase deoarece împiedică autorităţile şi instituţiile publice să-şi
îndeplinească sarcinile de importanţă vitală pentru societate.
 Protecţia penală reglementată în Titlul III, Capitolul I din C.p. este acordată numai acelor instituţii care
reprezintă în sens juridic o autoritate. Acest termen se înţelege în sensul de autoritate oficială
(recunoscută prin lege) şi având competenţe legale materializate în acte producătoare de consecinţe
juridice.
 Subiectul activ este, în regulă generală, neindividualizat de lege (excepţie: funcţionar public la art. 259
C.p. - sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, custode la art. 260 C.p. - ruperea de sigilii - şi la art. 261
C.p. - sustragerea de sub sechestru).
 Participaţia este posibilă la toate infracţiunile şi în toate formele ei, mai puţin coautoratul la art. 258 alin.
3 C.p. (uzurparea de calități oficiale prin portul fără drept de uniforme sau semne distinctive).
 Subiectul pasiv principal este instituţia publică a cărei autoritate a fost periclitată prin săvârşirea faptei.
 Subiect pasiv secundar poate fi funcționarul public (de exemplu la ultraj).
 Latura obiectivă: Infracţiunile contra autorităţii pot fi săvârşite atât prin acţiuni, cât şi prin inacţiuni.
 Întotdeauna, când elementul material constă într-o inacţiune, este necesar să se stabilească în sarcina
făptuitorului existenţa unei obligaţii legale pe care acesta, nerespectând-o, a produs consecinţa negativă
prevăzută de norma juridică.
 Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale ce depind în existenţa şi evoluţia
lor de autoritatea subiectului pasiv principal al infracţiunii
 Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
 La unele infracţiuni poate exista şi un obiect juridic adiacent, constând în relaţiile sociale privind
protejarea vieții, integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei reprezentante a autorităţii, în aceste
cazuri legătura de cauzalitate urmând a fi dovedită de organul judiciar.
 Latura subiectivă: Toate infracţiunile din acest capitol se săvârşesc cu intenţie directă sau indirectă. În
unele situații vinovăția se prezintă ca intenție depășită (anumite cazuri de ultraj)
 Tentativa se pedepseşte expres numai în cazul art. 259 C.p. (sustragerea sau distrugerea de înscrisuri),
deși, indirect, apare incriminată și la ultraj .
 Sancţiunea: unele fapte sunt sancţionate cu pedepse alternative (închisoare sau amendă).
 Ultrajul (art. 257 C.p.)
 Ultrajul constă în periclitarea exercitării autorităţii publice de stat prin violenţe fizice sau psihice
exercitate asupra reprezentantului unei asemenea autorităţi.
 Obiectul infracţiunii de ultraj. În cazul ultrajului, protecţia legiuitorului vizează un fascicul mai
restrâns de relaţii sociale, care privesc autoritatea de stat. Textul de lege pretinde erga omnes ca
funcţionarul care exercită autoritatea de stat să nu constituie obiectul unor fapte ce aduc atingere
libertăţii ori integrităţii corporale sau sănătăţii lui.
 Şi în acest caz obiectul ocrotirii penale este complex deoarece alături de autoritatea de stat (obiect
juridic special principal) se protejează, inevitabil, persoana funcţionarului care este reprezentantul ei.
 Subiecţii. Infracţiunea are un subiect pasiv complex. În cadrul acestuia partea vătămată principală şi
mediată este un organ ce înfăptuieşte puterea de stat.
 Subiectul pasiv adiacent este un funcţionar ce îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de
stat. Ca atare, funcţionarul trebuie să facă parte dintr-un organ al puterii de stat, al administraţiei de stat
şi, în acelaşi timp, să efectueze acte ce implică exerciţiul autorităţii de stat. Când funcționarul este
judecător sau procuror, fapta va constitui ultraj judiciar (art. 279 C.p.) ca infracțiune contra înfăptuirii
justiției.
 Practica judiciară recunoaşte această calitate, spre exemplu: subofiţerului (maistru militar), poliţistului,
primarului.
 Sunt subiect pasiv adiacent al ultrajului şi funcţionarii care au ca atribuţii de serviciu executarea
dispoziţiilor emise de către un organ al autorităţii de stat. Spre exemplu executorul judecătoresc asupra
căruia se săvârşeşte o ameninţare sau o violenţă prin opunerea de rezistenţă faţă de executare unei
hotărâri judecătorești. În acest caz, însă, fapta se va încadra atât în art. 257 C.p., cât și la art. 287 C.p.
(neexecutarea hotărârilor judecătorești).
 Conţinutul infracţiunii de ultraj. Latura obiectivă. Elementul material al faptei coincide cu cel
prezentat la infracţiunile de ameninţare (art. 206 C.p.), loviri sau alte violenţe (art. 193 C.p.), vătămare
corporală (art. 194 C.p.), loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C.p.) ori omor (art. 188-189
C.p.).
 Ameninţarea se săvârşeşte contra funcţionarului, nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă.
Fapta săvârşită nemijlocit comportă prezenţa funcţionarului în momentul şi la locul săvârşirii ei.
 Când intervin, „mijloace de comunicare directă” înseamnă că funcţionarul nu se găseşte în locul unde
autorul proferează ameninţările, dar acestea sunt percepute efectiv de funcţionar, însă printr-o anumită
intermediere (telefon, scrisoare, e-mail, IM, SMS etc.), care produce, în general, acelaşi efect pe care
funcţionarul l-ar resimţi dacă ar fi fost prezent la locul săvârşirii faptei.
 Mijloc de comunicare directă este şi situaţia în care intermediar este o altă persoană însărcinată să-i
comunice funcţionarului amenințarea.
 Conţinutul infracţiunii de ultraj. Latura obiectivă. Elementul material al faptei coincide cu cel
prezentat la infracţiunile de ameninţare (art. 206 C.p.), loviri sau alte violenţe (art. 193 C.p.), vătămare
corporală (art. 194 C.p.), loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C.p.) ori omor (art. 188-189
C.p.).
 Ameninţarea se săvârşeşte contra funcţionarului, nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă.
Fapta săvârşită nemijlocit comportă prezenţa funcţionarului în momentul şi la locul săvârşirii ei.
  Când intervin, „mijloace de comunicare directă” înseamnă că funcţionarul nu se găseşte în locul unde
autorul proferează ameninţările, dar acestea sunt percepute efectiv de funcţionar, însă printr-o anumită
intermediere (telefon, scrisoare, e-mail, IM, SMS etc.), care produce, în general, acelaşi efect pe care
funcţionarul l-ar resimţi dacă ar fi fost prezent la locul săvârşirii faptei.
 Mijloc de comunicare directă este şi situaţia în care intermediar este o altă persoană însărcinată să-i
comunice funcţionarului amenințarea.
 Fapta se săvârşeşte asupra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat, „aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu” sau „în legătură cu exercitarea acestor
atribuţii”. Aceste două condiţii esenţiale sunt alternative, deşi au un element comun, şi anume faptul că
funcţionarul este, în momentul săvârşirii faptei, un reprezentant efectiv al autorităţii de stat. Faţă de un
asemenea funcţionar fapta se poate săvârşi atunci când el îşi exercită efectiv funcţia, adică numai atunci
când face acte ce produc consecinţele juridice specifice funcţiei respective. Dar fapta se mai poate
comite şi atunci când funcţionarul nu-şi exercită efectiv funcţia, în acest caz fiind obiectul acţiunii
infracţionale deoarece anterior efectuase anumite acte prin intermediul cărora a exercitat autoritatea de
stat.
 În toate cazurile, actele efectuate de funcţionar sunt de competenţa sa. Neîndeplinirea acestei condiţii
face ca ultrajul să nu existe.
 Atunci când fapta se săvârşeşte asupra funcţionarului aflat în exerciţiul atribuţiilor sale, nu este necesar
ca ea să aibă vreo legătură cu actele de serviciu ale subiectului pasiv, întrucât şi în acest caz autoritatea
este primejduită.
Această condiţie ca fapta să aibă legătură cu actele de serviciu ale funcţionarului este obligatorie numai atunci
când acesta nu-şi exercită efectiv funcţia, pe care însă o deţine. Spre exemplu, funcţionarul întâlnit întâmplător
de persoana pe care anterior o arestase este violentat de către aceasta din urmă
 Exercitarea atribuţiilor de serviciu nu este legată, în concepţia legiuitorului, de programul de serviciu sau
de locul acestuia. În acest sens, practica judiciară a considerat incidente dispoziţiile privitoare la ultraj în
situaţia în care fapta s-a săvârşit contra funcţionarului care se pregătea să intre în serviciu.
 În situaţia în care funcţionarul îşi exercită abuziv funcţia (de ex., prin depăşirea atribuţiilor, prin
nesocotirea cadrului legal în care trebuie să efectueze acte de serviciu, printr-o comportare lipsită de
răspundere sau arbitrară) el nu mai este protejat de norma juridică prevăzută în art. 257 C.p..
 Atunci când fapta este săvârşită împotriva a doi sau mai mulţi funcţionari cu aceeaşi ocazie sunt
aplicabile regulile concursului de infracţiuni, deoarece autoritatea de stat este protejată prin intermediul
protecţiei acordate fiecărui reprezentant al său, căruia îi sunt inevitabil ocrotite drepturile fundamentale
cuprinse în obiectul special al infracţiunii.
 Atunci când fapta este săvârşită împotriva a doi sau mai mulţi funcţionari cu aceeaşi ocazie sunt
aplicabile regulile concursului de infracţiuni, deoarece autoritatea de stat este protejată prin intermediul
protecţiei acordate fiecărui reprezentant al său, căruia îi sunt inevitabil ocrotite drepturile fundamentale
cuprinse în obiectul special al infracţiunii.
 Atunci când ultrajul constă în efectuarea mai multor ipostaze ale elementului material prevăzute la alin.
1 al art. 257 C.p., săvârşite asupra aceluiaşi subiect pasiv adiacent, fapta va fi calificată după regulile
infracţiunii unice (art. 257 C.p. alin. 1), reținându-se forma cea mai grea, care absoarbe în mod natural
formele mai blânde de violență împotriva persoanei, iar în alte cazuri nu pot exista decât alternativ.
 Dacă, însă, unele acţiuni ale autorului alcătuiesc elementul material al faptei simple, prevăzute la alin. 1,
iar altele ale variantei asimilate de la alin. 2, vor fi incidente dispoziţiile privitoare la concursul de
infracțiuni.
 Când fapta lezează valori ocrotite în texte diferite, din raţiuni diferite, va exista un concurs de infracţiuni
(real sau ideal, după caz).
 Spre exemplu, încercând să-şi asigure scăparea după ce a furat un bun, autorul săvârşeşte acte de
violenţă contra unui poliţist. Tâlhăria va intra, în acest caz, în concurs cu ultrajul.
 Latura subiectivă. Ultrajul se săvârşeşte cu intenţie, directă sau indirectă. De altfel, majoritatea faptelor
ce alcătuiesc elementul material al ultrajului, fiind infracţiuni autonome, au o asemenea formă de
vinovăţie. Excepții întâlnim în cazul lovirilor cauzatoare de moarte și în unele ipoteze ale vătămării
corporale, când făptuitorul acționează cu intenție depășită.
 Un element esenţial îl constituie ştiinţa făptuitorului că persoana vătămată este reprezentantul, în funcţie,
al unei autorităţi de stat.
 Săvârşind infracţiunea, autorul urmăreşte sau numai acceptă periclitarea bunei desfăşurări a raportului
juridic prin intermediul căruia se desfăşoară autoritatea.
 Formele infracţiunii şi sancţiunea. Tentativa la ultraj nu este incriminată, dar este posibilă și
incriminată la unele dintre infracțiunile ce constituie elementul său material, astfel că tentativa la acestea
va atrage regimul sancționator prevăzut pentru ultraj. Consumarea faptei este apreciată în funcţie de
momentul consumativ al infracţiunilor ce alcătuiesc elementul material al ultrajului. Este posibilă forma
continuată şi, rar, cea continuă (de ex. în anumite modalităţi faptice ale ameninţării).
 Sancţiunea. Varianta tip prevăzută la alin. 1 al art. 257 C.p. prevede majorarea cu o treime a limitelor
speciale ale pedepselor prevăzute pentru infracțiunile de ameninţare, lovire sau alte violenţe, vătămare
corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ori omor.
 În art. 257 alin. 2 C.p. se prevede că același tip de pedeapsă se aplică și în cazul săvârşirii unei
infracţiuni împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de
stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea
atribuţiilor de serviciu.
 În acest caz este vorba, în mod logic, despre alte infracțiuni decât cele de la alin. 1, având ca subiect
pasiv direct, nemijlocit funcționarul public, cerința-condiție esențială fiind acea ca faptele să fie
săvârșite în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu de
către funcționarul respectiv.
 La alin. 3 sunt incriminate identic și faptele comise în condiţiile arătate la alin. 2, dar care privesc orice
infracțiune comisă asupra unui membru de familie al funcţionarului public.
 Aceste infracţiuni se comit împotriva unui membru de familie al funcționarului public care exercită
autoritatea de stat (ascendent şi descendent, frate sau soră, copiii acestora, precum şi persoanele devenite
prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude, soţ ori persoane care au stabilit relaţii asemănătoare acelora
dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu funcționarul), în scop de intimidare
sau de răzbunare în legătură cu exercitarea de către acest funcționar a atribuţiilor de serviciu.
 Faptele la care se referă art. 257 alin. 3 C.p. sunt infracţiuni contra autorităţii deoarece incriminarea lor
mai gravă constituie, în concepţia legiuitorului, doar o măsură penală de protecţie a autorităţii publice,
motiv pentru care limitele pedepsei se majorează cu o treime.
 În cazul incriminării de la alin. 4, faptele prevăzute în alineatele 1-3, comise asupra unui poliţist sau
jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se
 sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite se majorează cu
jumătate.
 Se observă că majorarea de pedeapsă este identică cu cea prevăzută la ultrajul judiciar (art. 279 C.p.) și
creează aceleași probleme în privința tratamentului sancționator al ultrajului prin omor.

Uzurparea de calități oficiale (art. 258 C.p.)

 Art. 258 C.p. alin. 1 incriminează fapta persoanei fizice care folosește fără drept o calitate oficială care
implică exerciţiul autorităţii de stat, însoţită sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate.
 Obiectul juridic specific privește protejarea autorității împotriva actelor de uzurpare a funcției publice de
stat de către persoane neîndreptățite, precum și protecția încrederii pe care cetățenii trebuie să o aibă în
persoanele purtătoare de autoritate de stat.
 În această variantă fapta nu prezintă un obiect material.
 Subiectul activ nu este circumstanțiat, subiectul pasiv principal fiind autoritatea de stat al cărei prestigiu
este afectat prin fapta uzurpatorului funcției publice.
 Subiect pasiv secundar poate fi persoana care se încrede în actele întocmite de falsul funcționar public.
 Elementul material din cadrul laturii obiective este reprezentat de acțiunea de folosire a unei calităţi
oficiale care implică exerciţiul autorităţii de stat, existând două condiții esențiale de existență:
 - folosirea calității oficiale să fie efectuată fără drept, adică în afara atribuțiilor legal stabilite pentru
exercitarea autorității de stat.
 - folosirea calității oficiale să fie însoţită sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate (de
exemplu întocmirea unui proces-verbal de constatare a unei contravenții).
 Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru prestigiul și încrederea de care trebuie să se
bucure autoritățile publice.
 Legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată rezultă din chiar materialitatea
faptelor (ex re).
 Latura subiectivă este caracterizată de elementul subiectiv reprezentat de vinovăție sub forma intenției
directe calificate prin scopul îndeplinirii sau ratificării actelor îndeplinite în legătură cu acea calitate
oficială uzurpată.
 Tentativa, deși posibilă, nu este incriminată.
 Consumarea infracțiunii intervine atunci când făptuitorul îndeplinește un act în legătură cu calitatea
oficială pe care anterior și-a arogat-o samavolnic, fie la declinarea falsei calități oficiale după ce a
îndeplinit actul specific acelei funcții.
 Participația penală este posibilă sub orice formă.
 Pedeapsa în cazul acestei variante a uzurpării de calități oficiale este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau
amenda (de la 180 la 300 de zile-amendă).
 Potrivit incriminării de la alin. (2), cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta funcţionarului public care
continuă să exercite o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, după ce a pierdut acest drept
conform legii.
 În acest caz subiectul activ este circumstanțiat în persoana unui fost funcționar public purtător de
autoritate de stat, funcție pe care a pierdut-o din orice motiv: pensionare, demisie, concediere, încetarea
funcției.
 Condiția – cerință esențială este ca făptuitorul să cunoască faptul că nu mai deține funcția publică de
autoritate și că nu mai are astfel dreptul de a întocmi acte specifice acelei funcții.
 În alin. (3) art. 258 C.p. este prevăzută o variantă agravată pentru variantele incriminate în alin. (1) sau
alin. (2) atunci când faptele au fost săvârşite de o persoană care poartă, fără drept, uniforme sau semne
distinctive ale unei autorităţi publice, pedeapsa în acest caz fiind închisoarea de la unu la 5 ani.
 Agravanta are în vedere faptul că uniforma și semnele distinctive aparținând autorităților publice sunt de
natură a stabili și certifica autoritatea pe care o exercită funcționarii publici (polițiști, militari, vameși
etc.), putând induce în eroare pe cei care beneficiază de actele întocmite sau împotriva cărora sunt
folosite actele întocmite de o persoană care a uzurpat calitatea de funcționar public.
 Dacă sunt numai purtate uniforme sau semne distinctive, chiar fără drept, dar și fără întocmirea vreunui
act specific funcției publice, fapta nu mai este incriminată.
 Noţiune. Art. 259 C.p. incriminează sustragerea sau distrugerea unui înscris păstrat sau deţinut de către
o persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice
ori care este supusă controlului sau supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului
serviciu public, respectiv de către autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice care
administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.
 Obiectul infracţiunii. Fapta are ca obiect juridic relaţiile sociale privitoare la asigurarea păstrării în
condiţii corespunzătoare a înscrisurilor aflate la o unitate dintre cele prevăzute în art. 176 C.p. sau art.
175 alin. 2 C.p..
 Textul de lege apără şi desfăşurarea normală a relaţiilor de serviciu din organizaţiile la care face referire
art. 176 C.p..
 Obiectul material îl constituie înscrisurile (dosare, registre, documente etc.) ce se află în păstrarea sau
deţinerea unei instituţii publice.
 Potrivit 253 alin. (3) C.p., distrugerea unui înscris ce face parte din patrimoniul cultural constituie
variantă agravată a infracțiunii de distrugere.
 Obiect material al acestei fapte de sustragere nu îl pot constitui înscrisurile care sunt titluri de valoare,
precum şi moneda de hârtie. Sustragerea acestora este furt, iar distrugerea lor va constitui infracțiune de
distrugere.
 Subiecţii. Art. 259 alin. 2 C.p. prevede un autor calificat în persoana funcţionarului public care se află
în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
 În sensul legii, prin atribuţii de serviciu se înţeleg numai acele împuterniciri care sunt specifice
statutului funcţionarului ce a comis fapta.
 Structura şi conţinutul infracţiunii. În situaţia acestei infracţiuni este necesară preexistenţa unor
înscrisuri care se află în păstrarea sau deţinerea vreuneia dintre unităţile sau persoanele prevăzute în art.
176 C.p..
 Prin „păstrare” se înţelege o deţinere în sensul unei detenţii precare. Păstrarea are ca substanţă a sa
caracterul vremelnic, temporar al deţinerii înscrisului.
 În raţiunea legii, „deţinerea” s-ar înscrie ca un termen antonimic faţă de „păstrare” în sensul că
unitatea posedă, are în proprietate, înscrisul respectiv. În acest sens, credem că termenii care ar fi
 exprimat mai bine voinţa legiuitorului ar fi fost „detenţia” (pentru „păstrare”) şi „posesia” în locul a
ceea ce în textul în vigoare este „detenţia”.
 În Codul penal de la 1864 exista o normă juridică (art. 204) parţial asemănătoare. Legiuitorul de atunci a
folosit, în aceleaşi intenţii ca şi cel contemporan, termenii de înscrisuri „puse” în arhive etc. sau „date
în păstrare” unui funcţionar public. Este evident că prin primul termen se înţelege posesia înscrisului,
iar prin cel de-al doilea un fenomen provizoriu asemănător detenţiei precare din dreptul civil. Atunci
când înscrisul este păstrat de un funcţionar se înţelege că acesta îl deţine ca reprezentant al unităţii,
detenţia în sens juridic având-o, de fapt, aceasta din urmă.
 În toate situaţiile se va avea în vedere conţinutul înscrisului, forţa sa probantă care este diminuată sau
anihilată complet prin săvârşirea faptei. Astfel, se va putea aprecia dacă a apărut sau nu rezultatul
specific infracţiunii.
 Urmarea constă într-o stare de pericol pentru autoritatea publică. Nu este necesar, pentru existenţa
acestui element al laturii obiective, ca să apară vreun prejudiciu în urma săvârşirii faptei.
 Raportul de cauzalitate apare instantaneu la momentul săvârşirii distrugerii sau sustragerii înscrisului.
 Vinovăţia autorului constă în intenţie (directă sau indirectă).
 Autorul ştie că înscrisul se află în păstrarea sau detenţia vreuneia dintre unităţile prevăzute în art. 176
C.p..
 Forme: Tentativa atât a formei tipice a infracţiunii (alin. 1), cât și a agravantei din alin. (2) este
incriminată. Ea reprezintă începerea actelor care vizează distrugerea sau sustragerea înscrisului, dar are
loc întreruperea lor mai înainte ca înscrisul să fi fost nimicit, degradat (cu afectarea posibilităţii de
folosire a înscrisului conform scopului pentru care a fost produs sau a intrat în posesia făptuitorului).
 Consumarea se apreciază după regulile privitoare la această formă a faptei expuse la infracţiunile de furt
şi distrugere. Fapta poate avea un caracter continuat.
 Sancţiunile prevăzute de art. 259 C.p. au în vedere pedeapsa în cazul faptei tip de la alin. (1) cu
închisoarea de la unu la 5 ani.
 Dacă fapta este săvârşită de un funcţionar public în exercitarea atribuţiilor de serviciu, limitele speciale
ale pedepsei se majorează cu o treime.

Ruperea de sigilii (art. 260 C.p.)

 Noţiune. Înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat este sancţionată în art. 260 C.p.
(corespunzând art. 243 din C.p. anterior). Fapta prezintă pericol nu numai pentru autoritatea organului
care a aplicat sigiliul, dar ea poate îngreuna şi activitatea acestuia.
 Subiecţii. Fapta are subiect activ calificat - custodele - în varianta agravantă. Acesta poate fi
proprietarul, detentorul precar al bunurilor sau orice altă persoană care a dobândit poziţia juridică de
custode.
 Custode poate fi chiar debitorul, dar atunci când făptuitorul este doar debitorul obligaţiei al cărei obiect
este bunul sigilat, fără a exista o învestire distinctă cu privire la custodie, fapta nu se va încadra în art.
260 alin. 2 C.p., ci în alin. 1 al aceluiaşi text de lege.
 Structura şi conţinutul infracţiunii. Ruperea de sigilii are ca situaţie premisă un sigiliu legal aplicat,
menit să conserve o anumită situaţie de fapt.
 Conţinutul constitutiv. Elementul material al faptei este alcătuit din acţiunea alternativă de înlăturare ori
de distrugere a sigiliului.
 Înlăturarea semnifică îndepărtarea, ridicarea sigiliului în alte condiţii decât cele legale.
 Distrugerea reprezintă nimicirea sigiliului, astfel încât caracteristicile lui (semnul, imaginea de care se
foloseşte autoritatea) nu mai sunt identificabile, chiar şi în cazul in care este vorba despre o degradare
parţială, dar care are acelaşi rezultat.
 Sigiliul nu constituie un obstacol material pus exclusiv pentru a păzi bunul de o eventuală sustragere, ci
are rolul de a semnala intenţia autorităţii de a indisponibiliza sau conserva acel bun.
 Urmarea faptei constă într-o stare de pericol pentru existenţa şi evoluţia autorităţii organului care
aplicat sigiliul.
 Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
 Latura subiectivă este reprezentată de intenţie (directă sau indirectă).
 Forme şi sancţiuni. Tentativa, deşi posibilă, nu este incriminată.
 Consumarea faptei se produce instantaneu, la momentul înlăturării sau distrugerii sigiliului. Fapta poate
avea caracter continuat.
 Sancţiunea este diferenţiată după cum ea se referă la forma simplă a faptei (închisoare de la 3 luni la un
an sau amendă de la 120 la 240 de zile-amendă) ori la agravantă (închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau
amendă de la 120 la 240 de zile-amendă).
 Varianta agravată. Agravanta legală a infracţiunii depinde numai de situaţia autorului care, în acest
caz, este custodele bunurilor sigilate.

Sustragerea de sub sechestru (art. 261 C.p.)

 Noţiune. Luarea unui bun prin nesocotirea sechestrului aplicat conform legii este sancţionată în art. 261
C.p..
 Fapta prezintă pericol nu numai pentru autoritatea organului care a aplicat sechestrul, dar ea poate, și în
acest caz, îngreuna activitatea acestuia.
 Subiecţii. Fapta are ca subiect activ calificat custodele în varianta agravantă. Acesta poate fi
proprietarul, detentorul precar al bunurilor sau orice altă persoană care a dobândit poziţia juridică de
custode.
 Custode poate fi și în acest caz chiar debitorul, dar atunci când făptuitorul este doar debitor al obligaţiei
având ca obiect bunul sechestrat, fără a exista o învestire distinctă cu privire la custodie, fapta nu se va
încadra în art. 261 alin. 2 C.p., ci în alin.1 al aceluiaşi text de lege.
 Structura şi conţinutul infracţiunii. Sustragerea de sub sechestru are ca situaţie premisă un sechestru
legal aplicat.
 Prin sechestru legal aplicat înţelegem aplicarea unui sechestru cu respectarea condiţiilor de formă
prescrise de lege.
 Se verifică astfel competenţa organului ce a dispus sechestrul, competenţa organului care a aplicat
efectiv sechestrul şi modul în care s-a efectuat sechestrarea, în sfârşit, respectarea cerinţelor privitoare la
natura bunurilor ce pot fi sechestrate.
 Instanţa penală este îndrituită să cerceteze legalitatea sechestrului deoarece această situaţie este o cerinţă
esenţială a normei juridice penale, iar, pe de altă parte, în dreptul nostru procesual penal, chestiunile
prealabile, de care depinde rezolvarea cauzei, intră în competenţa de soluţionare tot a instanţei penale,
chiar dacă prin natura lor aceste chestiuni sunt de competenţa altei instanţe. Dacă însă instanţa civilă a
decis cu privire la legalitatea sechestrului, hotărârea ei (dacă este definitivă) are autoritate de lucru
judecat în faţa instanţei penale (art. 52 alin. ultim C.p.p.).
 Conţinutul constitutiv. Elementul material al faptei este indicat în text prin cuvântul sustragere.
Sustragerea nu este sinonimă cu sustragerea în scop de însuşire pe care o întâlnim în cazul furtului
deoarece există infracţiunea de sustragere de sub sechestru chiar şi atunci când luarea bunului sechestrat
s-a făcut în alt scop decât acela al însuşirii pe nedrept.
 Totuşi, în sens obiectiv, sustragerea se apreciază după aceleaşi criterii ca şi luarea de la furt, adică
elementul material va exista ori de câte ori bunul luat de făptuitor a fost scos de sub imperiul
sechestrului trecând în puterea de dispoziţie a făptuitorului.
 Sustragerea de sub sechestru nu are caracterul unei infracţiuni complexe, de aceea ea va intra în concurs
ideal cu infracţiunea de furt, când sustragerea s-a făcut în condiţiile art. 228, 229 sau 230 C.p..
 Urmarea faptei constă, în principal, în consecinţele ce se pot ivi ca urmare a lezării prestigiului
organului care a aplicat sechestrul. Pot apărea şi alte urmări, cum ar fi: împiedicarea efectivă a activităţii
autorităţii cu privire la bunurile sustrase de sub sechestru, o diminuare a patrimoniului unei persoane
fizice sau juridice etc. Toate aceste urmări secundare nu sunt însă condiţii sine qua non pentru existenţa
urmării imediate impusă de art. 261 C.p..
 Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
 Latura subiectivă este reprezentată de intenţie (directă sau indirectă). Cunoaşterea de către făptuitor a
existenţei sechestrului nu se poate prezuma decât în cazul custodelui, necesitând dovedirea ei de organul
judiciar care instrumentează în cauză pentru celelalte persoane.
 Forme şi sancţiuni. Tentativa, deşi posibilă - având în vedere caracteristicile elementului material, nu
este pedepsită.
 Consumarea faptei se produce în momentul în care luarea bunului a condus la ieşirea lui din sfera
sechestrului şi trecerea în stăpânirea de fapt a autorului, indiferent dacă acesta din urmă face sau nu acte
de dispoziţie asupra bunului. Fapta poate avea un caracter continuat.
 Sancţiunea este diferenţiată după cum ea se referă la forma simplă a faptei (închisoare de la 3 luni la un
an sau amenda de la 120 la 240 de zile-amendă) ori la agravantă (închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau
amenda de la 120 la 240 de zile-amendă).
 Varianta agravată. Agravanta legală a infracţiunii depinde numai de situaţia autorului care, în acest
caz, este custodele bunurilor sechestrate.
 Elementul material al faptei custodelui nu constă în neîndeplinirea unor obligaţii ce îi revin în cadrul
raportului juridic al cărui subiect este, ci numai în acţiunea de sustragere a bunurilor pe care le-a primit
în custodie. Spre exemplu, nu va constitui această infracţiune situaţia în care custodele nu se prezintă cu
bunurile la data şi la locul fixat pentru vânzarea lor la licitaţie.
Infracţiuni privind frontiera de stat
 Acest grup de infracțiuni a fost introdus în Titlul III, Capitolul II din Codul penal prin preluarea din
legile speciale care le prevedeau (OUG nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, OUG nr.
194/2002 privind regimul străinilor în România).
 Cele patru infracțiuni (Trecerea frauduloasă a frontierei de stat – art. 262 C.p.; Traficul de migranţi – art.
263 C.p.; Facilitarea şederii ilegale în România – art. 264 C.p. și Sustragerea de la măsurile de
îndepărtare de pe teritoriul României – art. 265) au ca obiect juridic comun relațiile sociale privind
protecția frontierei de stat a României, precum și relațiile sociale privind regimul juridic stabilit pentru
străinii aflați în România.
Trecerea frauduloasă a frontierei de stat – art. 262 C.p.
 Alin. (1) al art. 262 C.p. incriminează intrarea sau ieşirea din ţară prin trecerea ilegală a frontierei de
stat a României.
 Prin această faptă este afectată suveranitatea României în general și cea teritorială în special, făptuitorul
sfidând ordinea de stat instituită prin trasarea frontierei de stat a României.
 Obiectul juridic se referă la frontiera de stat a României care face obiect al protecției penale împotriva
încălcării regimului juridic de trecere a acesteia exclusiv prin punctele de trecere a frontierei autorizate
de statul român prin înțelegere cu statele vecine sau unilateral (în cazul frontierelor aeriene, fluviale și al
celor de la Marea Neagră).
 Obiectul material este reprezentat de frontiera de stat a României, astfel cum este stabilită prin lege, în
conformitate cu prevederile tratatelor internaţionale, convenţiilor sau înţelegerilor încheiate de statul
român cu statele vecine.
 Potrivit art. 1 lit. (a) din Ordonanţa de urgenţă nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României,
frontiera de stat este linia reală sau imaginară care trece, în linie dreaptă, de la un semn de frontieră la
altul ori, acolo unde frontiera nu este marcată în teren cu semne de frontieră, de la un punct de
coordonate la altul; la fluviul Dunărea şi celelalte ape curgătoare frontiera de stat este cea stabilită prin
acordurile, convenţiile şi înţelegerile dintre România şi statele vecine, cu luarea în considerare a faptului
că principiul general acceptat de dreptul internaţional fluvial este acela că frontiera trece pe mijlocul
şenalului navigabil principal, iar la apele curgătoare nenavigabile, pe la mijlocul pânzei de apă; la Marea
Neagră frontiera de stat trece pe la limita exterioară şi limitele laterale ale mării teritoriale a României.
 Frontiera de stat a României delimitează teritoriul statului român de teritoriul fiecăruia dintre statele
vecine şi marea teritorială a României de zona contiguă.
 În plan vertical frontiera de stat delimitează spaţiul aerian şi subsolul statului român de spaţiul aerian şi
subsolul fiecăruia dintre statele vecine.
 Subiectul activ nu este circumstanțiat, subiectul pasiv fiind statul român.
 Ca situație premisă se reține regimul frontierei de stat a României, astfel cum este stabilit prin legi
speciale.
 Elementul material din cadrul laturii obiective este reprezentat de o acțiune de trecere a frontierei de stat
a României, fie la intrarea pe teritoriul României, fie la ieșirea din România, cerința-condiție esențială
fiind ca fapta să fie săvârșită în mod ilegal, adică în afara punctelor de trecere a frontierei.
 Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru relațiile sociale care impun respectarea regimului
juridic al frontierei de stat a României, legătura de cauzalitate rezultând din materialitatea faptei.
 Latura subiectivă este caracterizată de elementul subiectiv reprezentat de vinovăția sub forma intenției,
directe sau indirecte.
 Tentativa se pedepsește.
 Participația penală este posibilă sub toate formele.
 Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda (de la 180 la 300 de zile-amendă).
 La alin. (3) este prevăzută o cauză de impunitate, în sensul că nu se pedepsește fapta săvârşită de o
victimă a traficului de persoane sau de minori.
 La alin. (2) al art. 262 C.p. este prevăzută o variantă agravată a infracțiunii de trecere frauduloasă atunci
când fost săvârşită:
 a) în scopul sustragerii de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse ori a unei
măsuri educative, privative de libertate;
 b) de către un străin declarat indezirabil ori căruia i-a fost interzis în orice mod dreptul de intrare sau de
şedere în ţară.
 În aceste cazuri subiectul activ este calificat, la lit. a) fiind o persoană care se sustrage fie de la tragerea
la răspundere penală (urmărire sau judecată), fie de la executarea unei pedepse privative de libertate sau
a unei măsuri educative privative de libertate, afectând astfel înfăptuirea justiției.
 La lit. b) a alin. (2) subiectul activ este un străin declarat indezirabil (persona non grata) ori căruia i-a
fost interzis în orice mod dreptul de intrare sau de şedere în ţară și care intră în România trecând
fraudulos frontiera.
 Textul incriminator agravează tratamentul sancționator și pentru străinul care îndeplinește aceste condiții
(indezirabil și expulzabil) care iese din România prin trecerea frauduloasă a frontierei (adică fără știrea
autorităților române, prin alte locuri decât PCTF).
 Tentativa este posibilă și este incriminată.
 Pedeapsa în cazul acestei variante agravate este închisoarea de la unu la 5 ani.
 Urmărirea penală și judecata se derulează potrivit regulilor comune.
Traficul de migranţi (art. 263 C.p.)
 Traficul de migranți reprezintă fapta celui care racolează, îndrumă, călăuzește, transportă, transferă sau
adăpostește o persoană în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României.
 Este vorba despre o infracțiune mijloc în legătură cu trecerea frauduloasă a frontierei de stat a României,
dar poate fi în legătură și cu o infracțiune de încălcare a regimului juridic al străinilor în România pentru
care reprezintă un act preparator incriminat distinct.
 Infracțiunea nu are obiect material decât la varianta agravată, fiind o infracțiune de pericol pentru
relațiile sociale care impun respectarea regimului juridic al frontierei de stat a României.
 Subiectul activ nu este circumstanțiat, subiectul pasiv principal fiind statul român, iar cel pasiv secundar
este reprezentat de victimele traficului de migranți.
 Și în acest caz situația premisă constă în existența regimului juridic al frontierei de stat a României.
 Elementul material din cadrul laturii obiective constă într-o acțiune alternativă de racolare, îndrumare,
călăuzire, transport, transfer sau adăpostire a unei persoane, cerința-condiție esențială atașată
elementului material fiind ca faptele să fie comise în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a
României de către persoana respectivă.
 Urmarea imediată este o stare de pericol pentru regimul juridic al frontierei de stat a României, legătura
de cauzalitate rezultând din materialitatea faptei.
 Latura subiectivă este caracterizată de elementul subiectiv reprezentat de intenția directă calificată prin
scopul trecerii frauduloase a frontierei.
 În această variantă simplă, pedeapsa pentru traficul de migranți este închisoarea de la 2 la 7 ani.
 Tentativa se pedepsește.
 Consumarea infracțiunii are loc la momentul finalizării oricăreia dintre acțiunile ce formează elementul
material, în scopul prevăzut de lege.
 Participația penală este posibilă sub orice formă.
 Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror (art. 56 alin. 3 lit. d) C.p.p.,
raportat la art. 11, alin. 1, punctul 1, litera (a) din OUG nr. 78 din 16 noiembrie 2016), competența de
judecată în primă instanță aparținând tribunalului (art. 36 alin. 1 lit. c) C.p.p.).
 În alin. (2) al art. 263 este prevăzută o variantă agravată a traficului de migranți atunci când fapta a fost
săvârşită:
 a) în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial;
 b) prin mijloace care pun în pericol viaţa, integritatea sau sănătatea migrantului;
 c) prin supunerea migrantului la tratamente inumane sau degradante.
 În aceste cazuri forma de vinovăție este intenția directă calificată prin scop (la lit. a), intenția depășită (la
lit. b), respectiv intenția directă sau indirectă (la lit. c).
 Pedeapsa în această variantă este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
 Tentativa se pedepsește.
Facilitarea şederii ilegale în România (art. 264 C.p.)
 În varianta tip de la alin. (1) al art. 264 C.p., este fapta persoanei care facilitează, prin orice mijloace,
rămânerea ilegală pe teritoriul României a unei persoane, victimă a unei infracţiuni de trafic de
persoane, de minori sau de migranţi, care nu are cetăţenia română şi nici domiciliul în România.
 Obiectul juridic special se referă relațiile sociale privind ordinea de drept ce impun măsuri îndreptate
împotriva traficului de persoane, inclusiv de minori, și a traficului de migranți. Este o incriminare
distinctă, prin voința legiuitorului, a unei complicități ulterioare la una dintre infracțiunile de trafic de
persoane sau de migranți.
 Fapta nu are un obiect material, fiind o infracțiune de pericol. Obiect material, în cazul obiectului juridic
secundar, este corpul victimelor supuse traficului de persoane, minori sau migranți.
 Subiectul activ nu este circumstanțiat.
 Subiectul pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar sunt victimele traficului de persoane sau
de migranți.
 Situația premisă constă în preexistența unei infracțiuni de trafic de persoane, minori sau migranți.
 În cadrul laturii obiective, elementul material constă într-o acțiune de facilitare, în orice mod, a
rămânerii ilegale în România a unei persoane pătrunse pe teritoriul țării noastre ca victimă a unei
infracțiuni de trafic de persoane sau de migranți.
 Urmarea imediată este o stare de pericol pentru starea de normalitate, de legalitate în privința interzicerii
traficului de persoane sau de migranți.
 Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
 Latura subiectivă este caracterizată de intenție, directă sau indirectă, ce presupune cunoașterea de către
făptuitor a stării de victimă a unei infracţiuni de trafic de persoane, de minori sau de migranţi a străinului
nedomiciliat în România căruia îi facilitează rămânerea în această țară.
 Pedeapsa pentru această variantă tip este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi. Dacă mijlocul folosit constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul
de infracţiuni.
 Tentativa nu se pedepsește, consumarea infracțiunii având loc atunci când se consumă facilitarea, în
orice mod (cum ar fi adăpostire, angajare ilegală), a rămânerii în România.
 Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror (art. 56 alin. 3 lit. d) C.p.p.,
raportat la art. 11, alin. 1, punctul 1, litera (a) din OUG nr. 78 din 16 noiembrie 2016), competența de
judecată în primă instanță aparținând tribunalului (art. 36 alin. 1 lit. c) C.p.p.).
 La alin. (2) al art. 263 C.p. este prevăzută o variantă agravată a faptei de la alin. (1) atunci când fapta a
fost săvârşită:
 a) în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial;
 b) de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
 În prima ipoteză făptuitorul urmărește un scop patrimonial, în timp ce în a doua ipoteză subiectul activ
este calificat, având calitatea de funcționar public (în sensul art. 175 C.p.) și acționând în exercitarea
atribuțiilor de serviciu.
 În aceste cazuri pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
 La alin. (3) al art. 264 C.p. este prevăzută o variantă atenuată a faptelor de la alin. (1) și (2) atunci când
sunt săvârşite cu privire la un alt străin aflat ilegal pe teritoriul României (decât victima unui trafic de
persoane sau de migranți), în acest caz limitele speciale ale pedepsei reducându-se cu o treime.
 Tentativa nu este pedepsită.
 Participația penală este posibilă sub orice formă.
Sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României (art. 265 C.p.)
 Este fapta străinului faţă de care s-a dispus măsura îndepărtării de pe teritoriul României ori a fost
dispusă interzicerea dreptului de şedere de a se sustrage de la executarea obligaţiilor instituite de
autorităţile competente împotriva sa.
 Este astfel sancționată nerespectarea de către subiectul activ a obligației de a nu reveni pe teritoriul
României după ce a fost expulzat sau după ce s-a dispus față de el interzicerea dreptului de şedere ca
urmare a săvârșirii unei încălcării a legii române.
 Obiectul juridic special se referă la relațiile sociale privind ordinea de drept încălcată prin faptele
străinului față de care s-a dispus expluzarea sau interzicerea dreptului de ședere în România. Fapta nu
are obiect material.
 Subiectul activ este circumstanțiat în persoana unui cetățean străin față de care autoritățile române au
dispus expulzarea sau interzicerea de a mai rămâne te teritoriul României ca urmare a săvârșirii unei
contravenții sau a unei infracțiuni.
 Subiectul pasiv principal este statul, iar cel secundar este autoritatea publică care a dispus măsura
expulzării sau a interzicerii de a mai rămâne pe teritoriul României.
 Situația premisă este reprezentată tocmai de existența dispoziției de expulzare sau de obligare a
străinului să se supună executării obligaţiilor instituite de autorităţile competente care i-au interzis
dreptului de şedere.
 Elementul material din cadrul laturii obiective constă într-o acțiune de sustragere în orice mod
(ascundere, revenire, deghizare etc.) de la executarea obligaţiilor instituite de autorităţile competente
privind expulzarea sau interzicerea șederii în România.
 Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru prestigiul autorității care a dispus măsura
împotriva străinului ca și o stare de pericol pentru ordinea publică, legătura de cauzalitate fiind imediată.
 Fapta se comite cu intenție, directă sau indirectă.
 Pedeapsa pentru această infracțiune este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda (de la 120 la 240 de
zile-amendă).
 Tentativa nu se pedepsește.
Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
 Titlul IV - Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, în C.p. 2009, art. 266-288.
 Obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, acestea devenind
raporturi juridice cu un conţinut complex de drepturi şi obligaţii conexe, la a căror ocrotire concură şi
legea penală.
 Obiectul juridic special este alcătuit din relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, care pentru
evoluţia lor normală pretind o anumită conduită fie din partea tuturor (inducerea în eroare a organelor
judiciare, influenţarea declaraţiilor, răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, sustragerea sau distrugerea
de probe ori de înscrisuri), fie numai din partea unei anumite categorii de persoane (omisiunea sesizării,
mărturia mincinoasă, compromiterea intereselor justiţiei, cercetarea abuzivă, represiunea nedreaptă etc.).
 La majoritatea infracţiunilor obiectul juridic este complex, deoarece alături de justiţie sunt ocrotite în
subsidiar şi alte valori sociale, cum ar fi: libertatea, demnitatea persoanei sau avutul său ori relaţiile de
serviciu.
 Obiectul material. Infracţiunile contra justiţiei au un obiect material numai în măsura în care considerăm
ca făcând parte din sfera valorilor concret ocrotite de norma incriminatoare înseşi actele materiale pe
care le întocmesc sau le efectuează organele de justiţie. La unele infracțiuni există un obiect juridic
secundar (de ex. corpul persoanei la represiunea nedreaptă, cercetare abuzivă, supunere la rele
tratamente, tortură, ultraj judiciar, evadare; un bun la tăinuire, sustragerea sau distrugerea de probe ori
de înscrisuri).
 Subiectul activ este, în general, necircumstanţiat. Sunt unele fapte penale pentru care legea prevede
anumite condiţii în legătură cu autorul: martor, procuror, judecător, avocat, polițist, funcționar public.
 Subiectul pasiv principal este pentru toate infracţiunile statul, deoarece justiţia este o formă
fundamentală de exercitare a puterii sale. Statul este reprezentat în acest caz prin organul judiciar a cărui
activitate a fost periclitată sau perturbată prin săvârşirea faptei.
 La unele infracţiuni întâlnim un subiect pasiv adiacent: judecător, procuror, avocat, suspect, inculpat,
condamnat etc..
 Latura obiectivă. La majoritatea infracţiunilor elementul material constă într-o acţiune (de ex. inducerea
în eroare a organelor judiciare, evadarea ş.a.). Este posibilă şi inacţiunea (nedenunţarea, omisiunea
sesizării etc.).
 Urmarea imediată constă, în principal, în primejduirea bunei desfăşurări a activităţii de justiţie, fără ca,
de regulă, să fie necesar să se ajungă la un asemenea rezultat.
 În subsidiar poate apărea şi o altă urmare constând în periclitarea libertăţii, demnităţii persoanei sau a
sănătăţii şi integrităţii ei corporale ori chiar moartea (cazul, spre pildă, al infracţiunilor de supunere la
rele tratamente, represiune nedreaptă, tortură, ultraj judiciar ş.a.).
 Raportul de cauzalitate se naşte, de regulă, din materialitatea însăşi a acţiunii sau inacţiunii
făptuitorului, dar la unele dintre infracțiuni, care au și o componentă de rezultat în ceea ce privește
obiectul juridic secundar, urmarea imediată trebuie riguros dovedită.
 Latura subiectivă. Infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei se comit cu intenţie, directă sau indirectă.
Unele infracţiuni se pot săvârşi şi din culpă (de ex. omisiunea sesizării, înlesnirea evadării) sau cu
intenție depășită (de exemplu unele modalități ale ultrajului judiciar, tortura).
 Tentativa acestor infracţiuni este incriminată numai în ceea ce priveşte tortura, evadarea şi înlesnirea
evadării (art. 282, 285 și 286 C.p.).
 Sancţiuni. Legiuitorul a prevăzut pentru infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei în general pedepse cu
închisoarea datorită importanţei relaţiilor sociale ocrotite de către normele juridice din acest capitol. În
unele cazuri (art. 266, 267, 268, 269, 270, 271, 273, 277, 278, 284, 287 și 288 C.p.) alături de sancţiunea
închisorii apare şi aceea a amenzii.
 Cauze speciale de înlăturare a răspunderii penale există la infracţiunile de inducere în eroare a organelor
judiciare, mărturie mincinoasă, obstrucţionarea justiţiei, nedenunţare, favorizarea făptuitorului, tăinuire.
 În sfârşit, există circumstanţe de agravare a răspunderii penale (mărturie mincinoasă, tortură, evadare,
înlesnirea evadării).
Nedenunțarea (art. 266 C.p.)
 Noţiune. Prin nedenunţare se înţelege omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane.
 Spre deosebire de incriminarea din Codul penal anterior (art. 262), care impunea obligația denunțării
anumitor infracțiuni specific determinate, legiuitorul Codului penal în vigoare a menținut obligația de
denunțare numai în cazul faptelor îndreptate contra vieții persoanei sau care au avut ca urmare moartea
acesteia.
 Este vorba despre omucideri sau despre orice fapte prevăzute de legea penală care au ca urmare
praeterintenționată decesul victimei, fapte pentru care legiuitorul a impus, sub sancțiune penală,
obligația de a le aduce la cunoștința autorităților judiciare.
 Obiectul infracţiunii. Prin această incriminare se protejează acele relaţii sociale privind realizarea
justiţiei, pentru a căror normală evoluţie este necesar ca autorităţile să fie informate de îndată cu privire
la săvârşirea unor infracţiuni grave contra persoanei.
 Subiecţii. Subiectul activ nu este circumstanţiat, subiectul pasiv fiind statul, ca titular al justiției,
reprezentat de organul judiciar a cărui activitate este îngreunată.
 Conţinutul constitutiv. Situaţia premisă constă în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală contra
vieţii dintre cele enunţate în textul de lege şi în lipsa căreia nedenunţarea nu poate exista. Elementul
material constă întotdeauna într-o omisiune, o nerespectare a obligaţiei legale de a denunţa săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală. Ceea ce se denunţă este o faptă săvârşită (în formă consumată sau
în forma tentativei), iar potrivit Codului penal cerința privește o faptă prevăzută de legea penală, nu
 neapărat o infracțiune (care poate fi astfel caracterizată numai după rămânerea definitivă a hotărârii
penale).
 Obligaţia de denunţare trebuie adusă la îndeplinire de îndată, adică neîntârziat, fără a exista un termen
legal stabilit, respectarea obligaţiei urmând a fi apreciată de la caz la caz. Termenul de „denunţ” are aici
înțelesul de „înştiinţare”, ceea ce înseamnă că nu trebuie îndeplinite toate condiţiile de formă prevăzute
de art. 289-290 C.p.p. .
 Obligaţia de denunţare subzistă şi atunci când subiectul activ nu cunoaşte cine este făptuitorul, dar are
ştiinţă despre săvârşirea faptei.
 O condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii este aceea ca subiectul să nu fi fost în vreo legătură
anticipată sau concomitentă cu participanţii la fapta principală, în caz contrar fapta sa putând reprezenta
complicitate la acea infracţiune.
 Fapta este o infracţiune de pericol pentru înfăptuirea justiţiei în ceea ce priveşte activitatea de
descoperire a unor fapte prevăzute de legea penală săvârşite şi a persoanelor care le-au comis. Raportul
de cauzalitate rezultă ex re.
 Latura subiectivă este caracterizată prin vinovăţie sub forma intenţiei. Făptuitorul trebuie să cunoască
săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală fie din surse demne de încredere, fie nemijlocit. Atunci
când scopul nedenunţătorului va fi de a-l ajuta astfel pe făptuitorul infracţiunii principale să scape de
urmărirea penală, fapta sa va constitui numai nedenunţare, nu şi favorizarea făptuitorului (prevăzută la
269 C.p.), lipsind latura obiectivă a infracţiunii de favorizare.
 Formele infracţiunii şi sancţiunea. Consumarea faptei are loc instantaneu la momentul în care, luând
cunoştinţă de săvârşirea vreuneia dintre faptele a căror denunţare este obligatorie, făptuitorul nu şi-a
îndeplinit această obligaţie de îndată. Este posibilă forma continuă şi cea continuată.
 Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda (de la 120 la 240 de zile-
amendă).
 Cauze de nepedepsire. Atunci când fapta este săvârşită de un membru de familie nu se pedepsește (alin.
2 al art. 266 C.p.).
 De asemenea, nu se pedepsește persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva
unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează autorităţile competente despre
aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală
a autorului sau a participanţilor.
Omisiunea sesizării (art.267 C.p.)
 Noţiune. Funcţionarii publici au obligaţia de a sesiza organele competente, prevăzute de lege, despre
săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală de care au luat cunoştinţă cu ocazia serviciului. [1]
 [1] Art. 267. - (1) Funcţionarul public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a
organelor de urmărire penală se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
 (2) Când fapta este săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.
 Prin textul art.267 C.p. legiuitorul a incriminat fapta acelui funcţionar public care, în exercitarea
atribuţiilor serviciului său, află despre săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi nu sesizează de
îndată despre aceasta autoritățile.
 Obiectul infracţiunii. Ceea ce protejează legea prin norma juridică din art. 267 C.p. sunt relaţiile
sociale privind înfăptuirea justiţiei, pentru a căror existenţă este necesar ca orice funcţionar public care,
 în decursul efectuării serviciului său, ia cunoştinţă despre săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, să anunţe de îndată organul de urmărire penală.
 În subsidiar, incriminarea apără și relaţiile de serviciu, dar ea rămâne o normă juridică ce constituie, în
principal, un mijloc penal de protejare a justiţiei.
 Obiectul material nu poate fi „actul de serviciu” în care funcţionarul nu a menţionat, deşi era obligat la
aceasta, infracţiunea despre care a luat cunoştinţă, deoarece fapta nu este o infracţiune de serviciu sau în
legătură cu serviciul.
 Subiecţii. Omisiunea sesizării poate fi săvârşită numai de funcţionarii publici.
 Noțiunea de funcționar public corespunde înțelesului dat de art. 175 C.p.
 Fapta este o infracţiune corelativă şi subsecventă, care se află într-un raport necesar cu fapta
nedenunţată, faţă de care are o poziţie secundară. Omisiunea sesizării este o infracţiune autonomă, dar
existenţa ei depinde de fapta principală prevăzută de legea penală, căreia îi este totdeauna ulterioară.
Fapta de referinţă nu este individualizată de lege, dar ea este săvârşită totdeauna în legătură cu serviciul
nedenunţătorului ei.
 Calitatea de funcţionar public, prevăzută de art. 267 alin.1 C.p., trebuie să existe la momentul săvârşirii
faptei. Deci, în acest sens, această calitate este o situaţie premisă a infracţiunii.
 Conţinutul constitutiv. Conduita făptuitorului constă în omisiunea sesizării de îndată a unei fapte
prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul său, elementul material al faptei fiind alcătuit
totdeauna dintr-o inacţiune. Eventualele acte comisive pe care le-ar săvârşi făptuitorul (spre exemplu,
întocmirea unor acte de serviciu astfel încât din ele să nu rezulte faptul că a luat cunoştinţă de o
infracţiune în legătură cu serviciul său), nu fac parte din elementul material al faptei (nu se încadrează în
„omisiunea sesizării faptei”), ci sunt, eventual, mijloace de probă pentru dovedirea neîndeplinirii
obligaţiei de denunţare.
 Ceea ce nu se denunţă este o faptă prevăzută de legea penală săvârşită în legătură cu serviciul în cadrul
căruia funcționarul public îşi îndeplineşte sarcinile.
 Art. 267 Cod penal stabilește că sesizarea se face către „organele de urmărire penală”. Denunţul făcut
chiar de îndată, dar altui organ decât celui de urmărire penală, nu îl exonerează pe făptuitor de
răspundere penală, în afară de cazul în care a fost determinat la aceasta de împrejurări independente de
voinţa lui.
 Nu există obligaţia de sesizare atunci când subiectul, luând cunoştinţă despre o infracţiune săvârşită în
legătură cu serviciul, săvârşește şi el, în legătură cu aceasta, o altă infracţiune. Argumentul este acela că,
dacă ar denunţa prima infracţiune (pe care nu a săvârşit-o şi la care nu a participat în niciun fel), s-ar
autodenunţa ca făptuitor al infracţiunii proprii, care nu era posibilă decât datorită existenţei primei fapte.
 Urmarea infracţiunii apare sub forma unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.
 Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
 Vinovăţia constă în intenţie - directă sau indirectă - precum şi în culpă (ambele modalităţi).
 Formele infracţiunii şi sancţiunea. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a epuizat
intervalul de timp obiectiv necesar subiectului activ pentru a aduce la cunoştinţa autorităţii indicate de
lege existenţa infracţiunii.
 Acest interval de timp se apreciază realist, în funcţie de posibilităţile pe care efectiv le avea la îndemână
şi pe care le cunoştea subiectul activ.
 Infracţiunea poate avea un caracter continuu, atunci când se prelungeşte dincolo de momentul
consumării ei.
 În forma tipică (art. 267 alin.1 C.p.), pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda (de la
180 la 300 de zile-amendă).
 Când fapta este săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda (de la 120
la 240 de zile-amendă).

Inducerea în eroare a organelor judiciare (art. 268 C.p.)

 Noţiune. Este fapta aceluia care, prin intermediul unui denunţ sau al unei plângeri, sesizează existenţa
unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită
persoană, cunoscând că aceasta este nereală, sau prezintă probe neadevărate în scopul de a dovedi
existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană.[1]

[1] Art. 268. - (1) Sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte
prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană,
cunoscând că aceasta este nereală, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
    (2) Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de
legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană, se pedepseşte cu închisoarea de la unu
la 5 ani.
    (3) Nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară,
înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a
făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale.
 Fapta este de natură a perturba normala desfăşurare a activităţii de justiţie, căreia îi fixează un obiectiv
inexistent sau parţial neadevărat (fie că fapta imputată nu există, fie că, dacă ea există, nu a fost săvârşită
de persoana indicată ori se falsifică probe) şi este incriminată de legiuitor în două variante
corespunzătoare alin.1 şi 2 ale art. 268 C.p..
 Obiectul infracţiunii. În cazul inducerii în eroare a organelor judiciare structura relaţiilor sociale
ocrotite de norma juridică este complexă.
 În primul rând este vorba de relaţii sociale specifice înfăptuirii justiţiei, pentru a căror ocrotire statul
pretinde să nu se facă sesizări mincinoase în sensul că o anumită persoană ar fi săvârşit o faptă prevăzută
de legea penală, precum şi să nu se producă ori să se ticluiască probe nereale în sprijinul vreunei
învinuiri, pentru fapte reale sau nu.
 Obiectul juridic special adiacent este alcătuit din relaţiile sociale privitoare la demnitatea şi libertatea
persoanei căreia i se pune, pe nedrept sau în mod ilicit, în sarcină săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală.
 Subiecţii. Sunt coautori la inducerea în eroare a organelor judiciare şi făptuitorii care se înţeleg să
săvârşească unul fapta prevăzută în alin.1, iar celălalt fapta prevăzută în alin. 2 al art. 268 Cod penal.
 Inducerea în eroare a organelor judiciare, denumită anterior „Denunţarea calomnioasă”, are ca subiect
pasiv secundar persoana care este în mod mincinos denunțată că a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală.
 Orice persoană poate fi subiect pasiv adiacent al acestei infracţiuni, căci legea nu instituie vreo condiţie
specială pentru cel vizat prin învinuirea mincinoasă.
 Sesizarea mincinoasă se referă la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o anume
persoană. Această persoană trebuie să fie suficient descrisă pentru ca organul care primește denunţul să
o poată individualiza numai pe baza elementelor cuprinse în sesizare. Nu este îndeplinită această
condiţie dacă denunţătorul lasă să se înţeleagă că fapta ar fi fost săvârşită de un cerc nedeterminat de
persoane.
 În cazul în care mai multe persoane sunt prezentate mincinos că ar fi comis aceeaşi faptă sau fapte
diferite, dar prin acelaşi denunţ, suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni. Aceeaşi soluţie se
impune şi în cazul în care aceeaşi faptă este pusă succesiv, în chip mincinos, pe seama mai multor
persoane.
 În legătură cu subiectul pasiv imediat, în literatura juridică exista o problemă controversată privind cazul
în care o persoană inocentă era indicată cu rea-credinţă că a săvârşit o faptă penală care s-a şi comis în
realitate, dar de către o altă persoană.
 Într-o asemenea situaţie, unii autori susţineau că nu ar putea fi vorba de denunţ calomnios în sensul legii
penale (azi inducere în eroare a organelor judiciare), deoarece denunţătorul „n-a pus inutil în mişcare
aparatul de stat respectiv”, adică cercetările efectuate au avut ca rezultat descoperirea unei fapte
prevăzute de legea penală şi nu contează dacă denunţătorul a fost de bună sau de rea-credinţă cu privire
la persoana nevinovată acuzată.
 Alţi autori considerau, dimpotrivă, că şi în acest caz făptuitorul comitea fapta prevăzută şi pedepsită în
art. 259 C.p. anterior, opinie pe care o împărtăşim, fiind în concordanţă cu voinţa legiuitorului,
valabilitatea opiniei subzistând a fortiori și sub noua incriminare a faptei.
 Finalitatea justiţiei nu se realizează oricum şi cu orice preţ, ci într-un climat (pe care organele de justiţie
sunt obligate să-l creeze şi să-l întreţină) de consideraţie maximă şi ocrotire judiciară a intereselor
legitime ale persoanei, a onoarei, demnităţii şi reputaţiei acesteia.
 Mai mult, în acest caz organul de justiţie a desfăşurat (evident nu din vina sa) o activitate
necorespunzătoare (având ca obiect un om nevinovat), ceea ce înseamnă tot o perturbare a justiţiei,
creându-se pericolul diminuării eficienţei sale şi a respectului public faţă de ea.
 Conţinutul infracţiunii. Latura obiectivă. Infracţiunea încorporează două variante (forma tip şi o
variantă agravantă) corespunzătoare celor două alineate ale art. 268 C.p..
 În structura art. 268 C.p. fapta prevăzută în alin. 1 constituie incriminarea tipică și este reprezentată de o
acţiune de sesizare penală cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu
săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală.
 Prin această sesizare se înţelege o acuzaţie care nu are corespondent în realitatea obiectivă. Caracterul
mincinos al denunțului sau plângerii se referă obligatoriu la situaţia persoanei bănuite, căreia i se pune în
seamă săvârşirea unei fapte penale pe care ea nu a comis-o.
 Sesizarea păstrează un caracter mincinos şi atunci când dintr-un fapt real se construiește, prin
falsificarea trăsăturilor sale, o faptă prevăzută de legea penală care, prin denunţ sau plângere, este pusă
pe seama unei persoane.
 Sesizarea mincinoasă trebuie să fie făcută prin denunţ sau plângere. Aceste noţiuni le găsim definite în
art. 289-290 C.p.p., dar pentru a produce efectele prevăzute de art. 268 C.p. nu este necesar ca denunţul
sau plângerea să îndeplinească condiţiile prevăzute în textele de procedură.
 Astfel, plângerea sau denunţul pot să nu cuprindă numele, prenumele, domiciliul petiţionarului.
Înştiinţate fiind de săvârşirea unei potențiale infracţiuni, chiar printr-o sesizare anonimă, organele
 judiciare iau totuşi măsurile necesare elucidării situaţiei, pierzând timp şi mijloacele materiale pentru o
cercetare fără obiect.
 Aceeaşi rezolvare se impune şi în cazul sesizării semnate cu un nume fictiv sau cu pseudonim.
 Sesizarea mincinoasă trebuie să se refere în mod obligatoriu la „săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală”. Elementele oferite de autorul sesizării trebuie să corespundă noţiunii astfel cum este descris
acest concept în Codul penal.
 Nu este necesar ca denunţătorul să dea o calificare precisă faptei penale imputate, fiind suficient ca, din
descrierea faptei, să rezulte că aceasta este o faptă prevăzută de legea penală.
 În ambele variante prevăzute de art. 268 C.p. urmarea constă în pericolul punerii în mişcare în mod
inutil sau greșit a aparatului de justiţie, în scopul cercetării unui fenomen infracţional care fie că nu
există, fie că nu a fost săvârşit de persoana care a devenit, ca urmare a denunţului, obiect al activităţii
judiciare, fie mijloacele folosite sunt ilegale. Persoana denunţată este primejduită şi ea în ceea ce
priveşte libertatea şi demnitatea ei.
 Raportul de cauzalitate rezultă, în toată complexitatea sa, ex re.
 Latura subiectivă. Vinovăţia făptuitorului constă numai în intenţie, directă sau indirectă. Inducerea în
eroare se comite de regulă cu intenţie indirectă deoarece făptuitorul nu urmărește împiedicarea activităţii
de justiţie, dar acceptă producerea acestui rezultat în scopul lezării demnităţii şi libertăţii celui vizat de
sesizare. Mai rar, fapta se comite cu intenţie directă, în care făptuitorul urmărește numai împiedicarea
activităţii de justiţie.
 Nucleul vinovăţiei îl constituie reaua-credinţă cu care făptuitorul face denunțul ori plângerea
mincinoasă sau, respectiv, produce ori ticluiește probe neadevărate în sprijinul dovedirii existenței unei
fapte prevăzute de legea penală.
 Reaua-credinţă trebuia dovedită de acuzare. Ea se probează distinct de probaţiunea eventualei legături
dintre faptul imputat şi persoana în sarcina căreia el era pus.
 Stabilirea netemeiniciei probelor, a caracterului confuz şi vădit insuficient al datelor pe care s-a sprijinit
sesizarea, coroborată cu dovedirea ştiinţei făptuitorului despre toate acestea, pot conduce la concluzia
existenţei relei-credinţe a denunţătorului.
 Dacă făptuitorul avea cunoştinţă despre împrejurări care relevau lipsa de vinovăţie a celui vizat de
sesizare sau inexistenţa caracterului penal al faptei ori imposibilitatea tragerii la răspundere penală a
celui acuzat şi nu le menţionează (direct sau indirect) în denunţ, atunci reaua-credinţă a sa este dovedită.
 Scoaterea de sub urmărire penală a celui denunţat, cu motivarea că acesta nu a săvârşit faptele care i-au
fost imputate, nu constituie în sine o probare a inducerii în eroare a organelor judiciare, sesizarea putând
să fi fost totuşi făcută cu bună-credinţă, autorul ei fiind convins, din datele ce le deţinea, că denunţul său
este conform cu realitatea.
 Formele infracţiunii. Consumarea coincide cu momentul depunerii la organul judiciar a plângerii sau
denunţului neadevărat, fiind vorba de o infracţiune de pericol.
 Uneori infracţiunea se poate prezenta în formă continuată (de ex., se introduc, la diferite intervale de
timp, denunțuri mincinoase, în realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale). Caracterul continuat al
infracţiunii nu este cu nimic afectat de faptul că unele acţiuni pot primi calificarea din art. 268 alin.1
C.p., iar altele pe aceea corespunzătoare alin. 2 al aceluiaşi articol.
 Varianta agravată. Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unei fapte
prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană, constituie agravanta
infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare.
 Prin producerea unei probe nereale se înţelege prezentarea, înfăţişarea de mijloace de probe mincinoase,
în scopul de a face organele respective să ia drept veridică existența faptei și a făptuitorului indicat.
 Ticluirea este activitatea de născocire a unor probe mincinoase. În această modalitate de săvârşire a
infracţiunii, autorul, el însuşi, construieşte mijloacele de probe mincinoase, pe care apoi le aduce la
cunoştinţa unor organe judiciare, în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori
săvârşirea acesteia de către o anumită persoană.
 Fapta se referă la producerea sau ticluirea de probe mincinoase în scopul dovedirii existenței unei fapte
prevăzute de legea penală și a identității făptuitorului ei, învinuire preexistentă sau dedusă din înseşi
aceste probe. Textul are incidenţă și în situaţia în care făptuitorul nu caută să învinuiască o anume
persoană, ci doar să perturbe activitatea judiciară în orice alt scop, prin prezentarea falsă a unei fapte
prevăzute de legea penală.
 Sancţiunea. Pedeapsa pentru inducerea în eroare a organelor judiciare este închisoarea de la 6 luni la 3
ani sau amenda (de la 180 la 300 de zile-amendă) pentru fapta prevăzută şi pedepsită în alin. 1 al art. 268
C.p. şi închisoarea de la unu la 5 ani în cazul agravantei de la alin. 2.
 În art. 268 alin. 3 C.p. legiuitorul a înscris o cauză de nepedepsire pentru cel care a săvârşit inducerea în
eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a
acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că
denunţul, plângerea sau probele sunt nereale.
Favorizarea făptuitorului (art. 269 C.p.)
 Noţiune. Art. 269 C.p. incriminează ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării
cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri
privative de libertate. [1]
 [1] Art. 269. - (1) Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o
cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
 (2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta
săvârşită de autor.
 (3) Favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
 Art. 264 C.p. anterior incrimina fapta aceluia care sprijinea un infractor, fără o înţelegere stabilită
înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii anteriorare, pentru a se sustrage răspunderii penale,
consecinţelor legale ale săvârşirii infracţiunii ori pentru a beneficia de avantajele create prin
infracţiune (această ultimă parte, reprezentând favorizarea reală a infractorului, fiind incriminată azi în
art. 270 C.p. ca infracțiune de tăinuire).
 Rezultă că art. 269 C.p. se referă la favorizarea personală, dar nu a unui infractor, ci a unei persoane care
a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, situație care se deduce logic, chiar dacă textul incriminator
este eliptic (și prin aceasta criticabil), referindu-se doar la „făptuitor”, fără a mai spune ce a înfăptuit,
deducându-se aceasta din referirile la împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală,
tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.
 Obiectul infracţiunii. Favorizarea făptuitorului are ca obiect juridic special relaţiile sociale privitoare la
înfăptuirea justiţiei, pentru a căror rezolvare nestingherită cei care au comis fapte prevăzute de legea
 penală nu trebuie să fie ajutaţi să se sustragă raportului juridic penal ori raportului juridic de executare a
pedepsei sau a unei măsuri privative de libertate.
 Activitatea judiciară care este periclitată este tocmai activitatea organelor competente pe parcursul
procesului penal, începând cu actele de urmărire penală şi terminând cu cele de executare.
 Fapta poate avea ca obiect material elementele obiective cărora, potrivit legii de procedură penală, li se
poate atribui calitatea de mijloace de probă în procesul penal.
 Situaţia premisă în cazul favorizării făptuitorului este conturată de o faptă prevăzută de legea penală
săvârşită de altă persoană decât favorizatorul.
 Cel care profită de activitatea favorizatorului este întotdeauna un făptuitor. În textul art. 264 C.p.
anterior se menţiona că ajutorul este dat „unui infractor”. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că fapta
favorizată poate fi azi nu numai o infracţiune, adică o faptă pentru care să se poată legalmente pune în
mișcare acţiunea penală, ci orice faptă prevăzută de legea penală, chiar dacă nu s-a comis cu forma de
vinovăție cerută de lege sau există cauze justificative ori de neimputabilitate. Din momentul comiterii
faptei şi până în momentul executării sancţiunii penale, făptuitorul poate oricând să apară ca un
beneficiar al favorizării, inclusiv în cazul sustragerii de la arestarea preventivă sau de la executarea unei
măsuri educative privative de libertate.
 Făptuitorul favorizat poate fi, în conformitate cu dispoziţiile art. 46-48 C.p., un autor, co-autor,
instigator sau complice la comiterea unei fapte pe care legea o prevede și o pedepseşte ca infracţiune
consumată sau ca tentativă.
 Favorizatorul unui făptuitor, fiind la rândul său o persoană care a comis o faptă prevăzută de legea
penală, poate fi şi el favorizat.
 Legea nu mai condiţionează expres existenţa favorizării de absenţa vreunei înţelegeri, stabilite înainte
sau în timpul faptei de referinţă, între favorizator şi cel favorizat (care face ca fapta să fie calificată
complicitate), considerându-se azi că textul art. 48 alin. (2) referitor la complicitate este suficient pentru
a se subînțelege că, în cazul favorizării făptuitorului, nu există vreo înțelegere anterioară sau
concomitentă între cei doi (favorizat și favorizator).
 Art. 48 alin. (2) C.p.: Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul
săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă
după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
 Conţinutul infracţiunii. Latura obiectivă. Ajutorul dat unui făptuitor poate consta dintr-o acţiune sau
dintr-o inacţiune. Spre exemplu, făptuitorul, portar la o întreprindere, nu a controlat intenţionat pe cel
care scoate din unitate bunuri furate. Aici favorizarea se săvârşește prin omisiune. Sau făptuitorul
ascunde pe cel evadat pentru ca acesta să nu fie prins (favorizarea se săvârşește în acest caz printr-o
acţiune).
 Actele comisive prin care ajutorul este dat pot avea consistenţă materială ori pot fi de ordin moral, în
orice caz, însă, ajutorul dat făptuitorului trebuie să aibă aptitudinea de a-l sprijini pe acesta, de a-i sluji
pentru a se sustrage de la cercetare într-o cauză penală, de la tragere la răspundere penală sau de la
executarea unei pedepse ori a unei măsuri privative de libertate.
 Fapta incriminată constă în ajutorul dat unui făptuitor în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor
într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de
libertate.
 Fapta aceasta mai era denumită în literatura de specialitate favorizare personală.
 Ajutorul acordat făptuitorului trebuie să vizeze cercetarea penală, urmărirea penală, judecata sau
executarea pedepsei, a unei măsuri preventive ori educative privative de libertate în sensul îngreunării
acestora (creării de dificultăţi) sau împiedicării lor (a le face imposibil de efectuat).
 Ajutorul se poate da oricând în intervalul de timp de la săvârşirea faptei de referință şi până la
executarea pedepsei. Ajutorul poate fi nemijlocit (direct) sau mediat (de ex. prin intermediul unei terţe
persoane).
 Atunci când cel favorizat este ajutat prin mijloace care constituie prin ele însele infracţiuni, se aplică
regulile concursului de infracţiuni.
 Urmarea constă în crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei penale. Dacă ajutorul oferit nu
a fost primit de făptuitor sau nu s-a folosit de el, fapta de favorizare nu există.
 Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
 Latura subiectivă. Fapta este incriminată numai atunci când se săvârşește cu intenţie (directă sau
indirectă), deoarece legiuitorul, fixând o anume finalitate activităţii favorizatorului, indică voinţa sa de a
nu pedepsi fapta de favorizare a făptuitorului decât atunci când s-a comis cu intenţie.
 Formele infracţiunii şi sancţiunea. Favorizarea făptuitorului se consumă în momentul în care s-a
produs pericolul de lezare a valorii apărate de lege. Era posibilă forma continuă sau continuată.
 Fapta de favorizare a făptuitorului se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani sau cu amendă (de la 180
la 300 de zile-amendă).
 Nu se poate aplica favorizatorului o pedeapsă care să depăşească pe aceea prevăzută de lege pentru fapta
autorului favorizat (art. 269 alin. 2 C.p.). Explicaţia constă în pericolul întotdeauna mai redus pe care-l
reprezintă favorizarea în raport cu fapta favorizată.
 Favorizarea săvârşită de un membru de familie (în sensul art. 177 C.p.) nu se pedepsește (art. 269 alin.3
C.p.).
Tăinuirea (art. 270 C.p.)
 În Codul penal tăinuirea apare ca o infracțiune contra înfăptuirii justiţiei, fiind incriminată în Titlul IV,
art. 270 [1]. Incriminarea este asemănătoare în conținut, iar pedeapsa (închisoarea de la unu la 5 ani sau
amenda) este mai aspră în ceea ce privește minimul special al pedepsei cu închisoarea, dar mai blândă în
ceea ce privește maximul special în comparație cu incriminarea din art. 221 C.p. anterior.
 [1] „Art. 270 C.p. - (1) Primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către
o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia, se pedepseşte cu închisoare
de la unu la 5 ani sau cu amendă.
 (2) Pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta
săvârşită de autor.
 (3) Tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
 Noţiune şi caracterizare. Infracţiunea de tăinuire - prevăzută în art. 270 C.p. – este fapta aceluia care
primește, dobândește, transformă ori înlesnește valorificarea unui bun despre care fie a cunoscut, fie a
prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia.
 Structura şi conţinutul infracţiunii de tăinuire. Tăinuirea periclitează relaţiile sociale privitoare la
înfăptuirea justiţiei.
 Incriminarea protejează, în subsidiar, și relaţiile sociale patrimoniale prin aceea că fapta de tăinuire
asigură clandestinitatea faptelor prevăzute de legea penală ce aduc atingere patrimoniului sau a celor din
care a rezultat un bun.
 Pentru infracţiunea de tăinuire, situaţia premisă constă într-o faptă prevăzută de legea penală din care
provine bunul tăinuit. Ambele fapte se află într-o legătură obiectivă, care nu atinge cu nimic caracterul
autonom al tăinuirii, ce constă în aceea că existenţa faptei secundare nu este de conceput fără prealabila
săvârşire a faptei principale.
 Datorită aceleiaşi autonomii, tăinuitorul va răspunde penal chiar dacă această răspundere nu este
incidentă în cazul autorului (sau participanţilor) faptei principale. Spre exemplu, autorul faptei principale
este un minor sub 14 ani.
 Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acțiune care se săvârşeşte în modalităţi normative cu
caracter alternativ:
 Primirea reprezintă o detenţie precară a bunului. Spre exemplu, bunul este primit în gaj (ipotecă
mobiliară), depozit etc. În cazul acestei modalităţi, caracterul ei esenţial îl constituie acceptarea
temporară a bunului în sfera de stăpânire patrimonială a autorului.
 Dobândirea înseamnă luarea în stăpânire cu caracter definitiv a bunului. Autorul se comportă faţă de
bun ca un veritabil proprietar. Este cazul cumpărării bunului, primirii lui în dar etc.
 Transformarea bunului semnifică modificarea sa astfel încât să-şi piardă cel puţin aspectul exterior, care
îl poate face uşor de recunoscut de către persoana vătămată ( de ex. vopsire, demontare etc.).
 Înlesnirea valorificării bunului constă în ajutorul efectiv care se dă ca bunul să fie înstrăinat în schimbul
obţinerii unui avantaj material (vânzare, recrutare a cumpărătorilor ş.a.).
 Tăinuirea vizează un spectru mai larg de acţiuni decât simpla ascundere, această faptă săvârşindu-se
chiar dacă autorul nu s-a preocupat de existenţa clandestinităţii ei.
 Bunul poate fi adus la tăinuitor nu numai de către autorul faptei principale, ci şi de către un participant la
această faptă (instigator sau complice) ori chiar de către o persoană de bună-credinţă. Este suficient că
reala provenienţă a bunului este cunoscută tăinuitorului sau că a prevăzut-o din împrejurările concrete.
 Ascunderea bunului constituie tăinuire nu numai atunci când în schimbul ei se urmăreşte obţinerea unui
folos material, așa cum exista cerința potrivit incriminării tăinuirii din Codul penal anterior, adică va
reprezenta o primire în toate împrejurările, adică inclusiv atunci când tăinuitorul nu are niciun avantaj
personal.
 Urmarea imediată a faptei este, de regulă, o stare de pericol pentru relaţiile sociale privind înfăptuirea
justiției perturbate prin săvârşirea faptei principale, în sensul că apare, datorită activităţii tăinuitorului,
pericolul pierderii definitive a bunului, precum şi îngreunarea efectuării justiţiei în acea cauză.
 Rezultatul infracţiunii poate consta şi într-o pagubă (transformarea sau degradarea bunului, distrugerea
sau aducerea sa în stare de neîntrebuinţare datorită, spre exemplu, condiţiilor necorespunzătoare în care
a fost ţinut de tăinuitor).
 Tăinuitorul nu răspunde în solidar cu autorul faptei principale pentru paguba care a fost creată de acesta
din urmă prin fapta sa. Tăinuitorul va fi ţinut să despăgubească partea civilă numai pentru paguba creată
prin însuşi faptul tăinuirii. În acest sens, lămurirea datelor privitoare la raportul de cauzalitate are o
mare importanţă, deoarece paguba ce s-ar imputa tăinuitorului trebuie să provină nemijlocit din
elementul material al faptei sale.
 Latura subiectivă. Tăinuirea are ca formă de vinovăţie numai intenţia (directă sau indirectă).
 Între tăinuitor şi autorul faptei principale nu există vreo înţelegere, intervenită înainte sau în timpul
acesteia, cu privire la ulterioara tăinuire. O înţelegere de acest gen ar schimba calificarea faptei în
complicitate la infracțiunea din care provine bunul (Decizia nr. 2/2008 a Î.C.C.J. – Complet R.I.L.).
 Tăinuitorul trebuie să ştie că bunul provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală, chiar fără să
cunoască natura acesteia, sau să fi putut să prevadă, din împrejurările concrete, care este proveniența sa
reală.
 Intenţia poate fi calificată prin scopul ei atunci când făptuitorul urmărește obţinerea, pentru sine sau
pentru altul, a unui folos de natură exclusiv materială, care nu este necesar să se şi realizeze.
 Formele infracţiunii. Consumarea presupune săvârşirea oricărei ipostaze normative în scopul prevăzut
de lege. Fapta poate avea forma continuată.
 Datorită caracterului ei autonom, tăinuirea poate avea forma continuată chiar dacă bunurile provin din
fapte penale săvârşite de autori diferiţi, dar rezoluţia infracţională a tăinuitorului este, desigur, unică.
 Tentativa, deși posibilă, nu este incriminată.
 Sancţiuni. Tăinuirea se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă (de la 180 la 300 de
zile-amendă).
 Pedeapsa aplicată de către instanţă nu poate fi mai mare decât maximul special prevăzut de lege pentru
fapta din care a provenit bunul (art. 270 alin. 2 C.p.).
 Tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu are relevanţă penală, nefiind pedepsită (art. 270 alin. 3
C.p.).
 Dispoziţia are valabilitate chiar dacă autorul faptei din care provine bunul nu este membru de familie cu
tăinuitorul, dar, dacă acesta din urmă ar fi denunţat fapta principală, s-ar fi ajuns la condamnarea
membrului de familie care a fost în raport cu fapta principală participant, nedenunţător, favorizator sau
tăinuitor al acesteia.
Obstrucţionarea justiţiei (art. 271 C.p.)
 Este fapta persoanei care, fiind avertizată asupra consecinţelor faptei sale asupra activității organelor de
urmărire penală sau de judecată, fie împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze,
în condiţiile legii, un act procedural, fie refuză să pună la dispoziţia organului de urmărire penală,
instanţei sau judecătorului sindic, în tot sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile
deţinute, care i-au fost solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze
penale sau civile în general (inclusiv de drept administrativ-fiscal, de drept al muncii, privind insolvența
sau privind litigiile între profesioniști).[1]
 [1] Art. 271 C.p. - (1) Persoana care, fiind avertizată asupra consecinţelor faptei sale:
 a) împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze, în condiţiile legii, un act
procedural;
 b) refuză să pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot sau
în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate în mod explicit, în
condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau
cu amendă.
 (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate pentru infracţiunea care
formează obiectul procesului penal.
 Așa cum s-a arătat în Expunerea de motive la proiectul de Cod penal 2009, „preocuparea pentru
asigurarea autorităţii justiţiei şi a desfăşurării în cele mai bune condiţii a procedurilor judiciare,
inclusiv prin mijloace penale, este întâlnită şi în diferite legislaţii penale europene precum art. 366 din
codul penal italian, art. 463 din codul penal spaniol, art. 434-15-1 din codul penal francez, art. 192 -
193 din codul penal olandez şi în Capitolul 17 - Secţiunea 13 alin.(2) din codul penal suedez, care
conţin reglementări similare”.
 Dacă obiectul juridic generic este reprezentat de relațiile sociale privind înfăptuirea justiției, obiectul
juridic specific se referă acel fascicul de relații sociale privind, alternativ, realizarea unor acte de
procedură, administrarea unor mijloace materiale de probă (date, informaţii, înscrisuri) sau punerea la
dispoziția organului de urmărire penală, a instanţei ori a judecătorului sindic a bunurilor deţinute de
subiectul activ, protejarea acestor relații sociale fiind esențială pentru buna administrare a justiției.
 Fiind o infracțiune de pericol, obstrucţionarea justiţiei nu are un obiect material, datele sau informaţiile
pe suport material, ca și înscrisurile reținute sau bunurile deținute de făptuitor și nepredate, deși i-au fost
solicitate explicit, fiind numai mijlocul de săvârșire a acestei infracțiuni, iar nu entitatea materială în
care se regăsește valoarea socială ocrotită penal.
 Subiectul activ al acestei infracțiuni nu este circumstanțiat, el putând fi orice persoană care răspunde
penal, cu excepția suspectului sau inculpatului în cauza penală întrucât la alin. (2) al art. 271 este
prevăzută o cauză justificativă prin care se înlătură caracterul penal al faptei atunci când subiectul activ
al infracțiunii de obstrucționare a justiției este chiar persoana urmărită sau judecată pentru infracţiunea
care formează obiectul procesului penal. Suspectul sau inculpatul nu poate fi obligat să aducă probe
împotriva propriei persoane.
 Această prevedere este în concordanță cu cea din art. 99 alin. (2) Cod procedură penală potrivit cu care
„suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească
nevinovăţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare”.
 Răspunderea penală a persoanei juridice poate fi reținută cu relativă ușurință în cazul acestei infracțiuni.
 Participația penală este posibilă sub toate formele.
 Subiectul pasiv principal este statul român, ca titular al dreptului de înfăptuire a justiției, iar subiect
pasiv secundar, dar direct, nemijlocit, este organul judiciar a cărui activitate este periclitată sau
perturbată prin săvârșirea infracțiunii.
 Obstrucționarea justiției poate fi comisă numai în cadrul și în timpul derulării unei proceduri judiciare și
niciodată înainte de declanșarea acesteia întrucât textul incriminator prevede că făptuitorul trebuie să fie
avertizat de organele de urmărire penală sau de judecată asupra consecinţelor faptei sale, numai după
acest moment putându-se consuma infracțiunea.
 În cadrul conținutului constitutiv regăsim ca situație premisă existența procedurii judiciare.
 Elementul material din cadrul laturii obiective este reprezentat alternativ de una dintre cele două acțiuni:
 1) împiedicarea organului de urmărire penală sau a instanţei să efectueze, în condiţiile legii, un act
procedural, cerința esențială atașată elementului material în această modalitate fiind aceea ca fapta să fie
săvârșită fără drept, sau
 2) refuzul de a pune la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot
sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate în mod
explicit, în condiţiile legii, fie în faza de urmărire penală, fie în faza de judecată sau într-un proces civil,
în vederea soluţionării unei cauze.
 În această ipoteză nu poate fi vorba despre simpla omisiune de a transmite date, informaţii, înscrisuri sau
bunuri deţinute de făptuitor, ci despre o acțiune conștientă a acestuia de refuz expres sau implicit la o
cerere expresă, neechivocă, făcută în temeiul legii, din partea organului judiciar, care a avertizat anterior
autorul despre consecințele penale ale refuzul său.
 De altfel, potrivit art. 10 alin. (2) Cod procedură civilă „dacă o parte deţine un mijloc de probă,
judecătorul poate, la cererea celeilalte părţi sau din oficiu, să dispună înfăţişarea acestuia, sub
sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare” stabilite între 50 și 700 lei, potrivit art. 187 punctul (2) Cod
procedură civilă, literele de la (d) la (i), iar în cadrul procesului penal predarea obiectelor, înscrisurilor
sau a datelor informatice se face potrivit art. 170 C.p.p.
 Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, el poate fi ridicat silit de organul de
urmărire penală, prin ordonanţă, sau de instanţa de judecată, prin încheiere, potrivit art. 171 C.p.p..
 Rezultă din coroborarea acestor texte de lege că infracțiunea de obstrucționare a justiției, în modalitatea
prevăzută de art. 271 alin. (1) litera (b) C.p., poate fi săvârșită numai în ipoteza în care instanța civilă are
nevoie de obținerea unui mijloc de probă esențial pentru soluționarea cauzei, deținut de o parte în
procesul civil, iar aceasta din urmă, deși amendată și avertizată asupra consecințelor faptei sale, refuză
să pună la dispoziţia instanţei sau judecătorului sindic mijlocul de probă solicitat, ori în ipoteza în care
organul de urmărire penală sau instanța penală are nevoie de obiecte, înscrisuri ori date informatice pe
care nu le poate obține pe cale de ridicare silită și pune în vedere persoanei care le deține să le predea,
sub sancțiune penală în caz de refuz.
 Dacă actul procedural împiedicat de făptuitor nu este efectuat în condiţiile legii sau dacă datele,
informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute și refuzate la predare nu i-au fost solicitate făptuitorului în
mod explicit și în condiţiile legii, fapta nu va fi infracțiune de obstrucționare a justiției, în aceste ipoteze
organul judiciar depășindu-și atribuțiile legale și nemaifiind protejat de norma penală.
 Urmarea imediată constă în starea de pericol ce se creează pentru buna înfăptuire a justiției, iar legătura
de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată rezultă din materialitatea faptei, nefiind
necesară probarea ei distinctă.
 Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea este caracterizată de elementul subiectiv ce se prezintă sub
forma intenției directe sau indirecte, făptuitorul fiind avertizat asupra consecinţelor faptei sale și
acționând în deplină cunoștință de cauză.
 Mobilul și scopul, deși nu sunt determinante pentru existența acestei infracțiuni, pot fi reținute în vedere
individualizării pedepsei.
 Tentativa, deși posibilă la modalitatea împiedicării, nu este incriminată. Consumarea infracțiunii are loc
la momentul în care se produce împiedicarea efectivă a organului de urmărire penală sau a instanţei să
efectueze un act procedural în condițiile stabilite de aceasta, respectiv la momentului refuzului
neechivoc al făptuitorului – fie prin negare expresă a predării datelor, informaţiilor, înscrisurilor sau
bunurilor deţinute, fie prin lăsarea să treacă a termenului limită acordat pentru conformarea la cerința
explicită a organului judiciar.
 Obstrucționarea justiției se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă între 120 şi 240
de zile-amendă. Competența de judecată în primă instanță aparține judecătoriei.

Influenţarea declaraţiilor – art. 272 C.p.

 Potrivit alin. (1) al art. 272 C.p., influențarea declarațiilor reprezintă încercarea de a determina sau
determinarea unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, prin corupere, prin constrângere ori prin altă
faptă cu efect vădit intimidant comisă asupra sa ori asupra unui membru de familie, să nu sesizeze
organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase
ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.
 Incriminarea apare ca o combinație între infracțiunea prevăzută în art. 261 din Codul penal anterior
(Încercarea de a determina mărturia mincinoasă) și incriminările existente în art. 434-5, 434-8 și 434-15
ale Codului penal francez.
 De altfel acest lucru rezultă și din Expunerea de motive la proiectul de Cod penal 2009, unde se arată că
reglementări similare au fost relativ recent adoptate și de alte coduri penale europene, cum ar fi „§160
din Codul penal german, art. 464 din Codul penal spaniol, art. 377bis din Codul penal italian, art. 434-
5, art. 434-8, art. 434-15 din Codul penal francez (texte introduse prin Ordonanţa nr. 2000-916 din 19
septembrie 2000 în vigoare de la 1 ianuarie 2002) şi Capitolul 15 - Secţiunea 9 din Codul penal
finlandez (introdus prin Legea 563 din 1998).”
 Obiectul juridic specific acestei infracțiuni este complex, pe de o parte fiind vorba despre relațiile
sociale privind derularea în condiții normale a procesului penal, atât în faza de urmărire, cât și în faza de
judecată, fără afectarea demersului de aflare a adevărului și restabilire a ordinii de drept, precum și
neafectarea procesului civil sau a unei alte proceduri judiciare.
 Pe de altă parte reținem și relațiile sociale condiționate în existența și normala lor derulare de respectarea
libertății psihice a persoanelor care sunt participanți în procesul penal sau civil ori în cadrul altei
proceduri judiciare.
 În cazul existenței unei constrângeri fizice poate exista un obiect material secundar constând în corpul
persoanei asupra căreia s-a exercitat.
 Subiectul activ nu este circumstanțiat prin vreo calitate cerută de lege, iar subiectul pasiv secundar este
un participant în procesul penal sau civil ori într-o altă procedură judiciară: parte, martor, expert,
interpret sau un membru de familie al acestuia. Noțiunea „membru de familie” este definită de art. 177
C.p.
 Ca situație premisă în cadrul conținutului constitutiv al infracțiunii se reține alternativ fie o faptă
prevăzută de legea penală, urmată sau nu de urmărire penală și eventual de judecată, fie o cauză civilă
sau orice altă procedură judiciară în derulare.
 Elementul material în cadrul laturii obiective este reprezentat de o acțiune încercată sau reușită de
determinare a unei persoane, indiferent de calitatea acesteia în proces, săvârșită prin corupere, prin
constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant comisă asupra sa ori asupra unui membru de
familie, să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea
declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură
judiciară.
 Spre deosebire de infracțiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă, prevăzută de art. 261
din Codul penal anterior, și care era o instigare neurmată de executare la săvârșirea infracțiunii de
mărturie mincinoasă, influențarea declarațiilor cuprinde atât instigarea nereușită, cât și instigarea urmată
de o mărturie mincinoasă, dar și de alte fapte cu sau fără conotație penală: nedenunțare (care este
infracțiune atunci când omisiunea privește o infracțiune contra vieții sau având ca urmare moartea unei
persoane), omisiunea sesizării (care este infracțiune atunci când este săvârșită de un funcționar public
care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în
cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, nu înştiinţează de îndată autorităţile), obstrucționarea justiției
 (prin neprezentarea unor probe), dar și omisiunea de a da declarații sau retragerea unor declarații ori
nedepunerea unor probe care nu au fost solicitate expres de organul judiciar.
 Influențarea participantului întru-un proces se face prin corupere, prin constrângere sau prin altă faptă cu
efect vădit intimidant. Coruperea se realizează prin acordarea unor avantaje în bani sau alte foloase
direct către subiectul pasiv adiacent sau indirect, mediat, prin intermediul unei alte persoane, inclusiv un
membru al familiei acestuia, pentru a determina subiectul pasiv nemijlocit să nu sesizeze organele de
urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu
prezinte probe. Același comportament poate fi determinat de făptuitor și prin constrângere, fizică sau
psihică, constrângerea psihică putând fi exercitată și prin intermediul constrângerii fizice asupra unui
membru de familie al victimei. Legiuitorul face referire și la „altă faptă cu efect vădit intimidant” pentru
a sublinia că intimidarea nu se limitează la constrângere, dar exprimarea este destul de vagă și poate
atrage critici de aplicare a analogiei în materie penală, reprezentând o încălcare a principiului legalității
incriminării prin neclaritatea textului incriminator.
 Potrivit art. 272 alin. (1), teza a doua, dacă actul de intimidare sau corupere constituie prin el însuşi o
infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
 Urmarea imediată principală este crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiției, indiferent dacă
acțiunile urmărite de fătuitor pentru a fi realizate de victima sa au fost sau nu duse la îndeplinire,
subiectul pasiv direct, nemijlocit având de suportat o stare de pericol pentru libertatea sa psihică sau
chiar o restrângere a acesteia.
 Legătura de cauzalitate rezultă ex re, infracțiunea fiind în esență una de pericol.
 Sub aspect subiectiv infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă, însă calificată prin
scopul urmărit, anume ca cel influențat să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii,
să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală,
civilă sau în orice altă procedură judiciară.
 Tentativa, prin voința legiuitorului, este inclusă în elementul material al faptei. Consumarea infracțiunii
are loc la momentul coruperii, contrângerii sau influențării vitimei în alt mod intimidant.
 Influențarea declarațiilor se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.
 Competența de judecată în primă instanță aparține judecătoriei.
 Potrivit art. 272 alin. (2) C.p. nu constituie infracţiune înţelegerea patrimonială dintre infractor şi
persoana vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la
plângere prealabilă sau pentru care intervine împăcarea.
 Prin aceasta legiuitorul a căutat să protejeze dreptul la apărare al suspectului sau inculpatului, care are la
dispoziție mijloace juridice de a nu fi tras la răspundere penală în cazul în care se împacă cu persoana
vătămată sau aceasta își retrage plângerea prealabilă formulată.
Mărturia mincinoasă (art. 273 C.p.)
• Noţiune. Mărturia mincinoasă, în varianta tip, este fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau
în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în
legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat. Falsitas in judicio este
incriminată în art. 273 C.p..
• Obiectul incriminării. Incriminarea protejează relaţiile sociale privitoare la activitatea de stabilire a
adevărului într-o cauză în care se ascultă martori, dar în varianta agravată de la alin. 2 și experţi sau
interpreţi.
• Obiectul juridic special este, şi în acest caz, complex. În el se regăsesc ca valori sociale ocrotite atât
justiţia, cât şi persoana, ale cărei atribute esenţiale (libertate, demnitate, patrimoniu) pot fi atinse prin
mărturia mincinoasă.
• Subiecţii. Infracţiunea de mărturie mincinoasă nu poate fi săvârşită decât de o anumită categorie de
persoane, alcătuită din martori (inclusiv cu identitate protejată ori aflați în Programul de protecţie a
martorilor sau investigatori sub acoperire), experţi sau interpreţi care sunt prezenţi în această calitate
într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, în conformitate cu legea,
și au fost solicitaţi.
• Martorul este persoana care are cunoştinţă despre o faptă sau despre o împrejurare de natură să
servească la aflarea adevărului în procesul judiciar şi care, din această cauză, este chemată pentru a fi
ascultată în proces. Potrivit prevederilor art. 114  alin. (1) C.p.p., poate fi audiată în calitate de martor
orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza
penală.
• Art. 273 C.p. se referă nu numai la martorul din procesul penal, ci şi la cel din procesul civil sau la cel
chemat în orice altă procedură în care se ascultă martori.
• Martor cu identitate protejată este persoana care are calitatea de martor amenințat (în sensul art. 125
C.p.p) și care, în temeiul art. 126 alin. (1) lit. (c) C.p.p., beneficiază de protecţia datelor de identitate,
prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa.
• Martorul aflat în Programul de protecţie a martorilor este persoana care are calitatea de martor în
sensul C.p.p. și, prin declaraţiile sale, furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea
adevărului cu privire la infracţiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea
unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni, fiind inclus în
Programul derulat de Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor, în temeiul Legii nr. 682/2002 privind
protecţia martorilor (republicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 288 din 18.04.2014).
• Investigator sub acoperire este persoana folosită în cadrul metodelor speciale de supraveghere sau
cercetare prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. (g) și alin. (10) C.p.p., anume folosirea unei persoane cu o
altă identitate decât cea reală în scopul obţinerii de date şi informaţii cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni. Procedura de utilizare a investigatorilor sub acoperire este prevăzută în art. 148-150 C.p.p..
• Expertul este persoana care posedă cunoştinţe deosebite într-un anumit domeniu. El este chemat, în
această calitate, într-o cauză judiciară civilă, penală sau administrativă pentru a contribui cu cunoştinţele
sale de specialitate la lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului.
• În situaţia în care expertiza a fost efectuată de un institut de specialitate, nu va răspunde pentru
infracţiunea de mărturie mincinoasă persoana care, fiind angajatul acelui institut, a întocmit raportul de
expertiză neadevărat. O astfel de persoană va răspunde pentru abuz în serviciu sau pentru fals în
înscrisuri.
• Interpretul este o persoană chemată în cauză pentru a ajuta uneia dintre părţi care nu cunoaşte limba
română (sau nu poate comunica din cauza unui handicap) să se facă înţeleasă şi să înţeleagă, precum şi
pentru a traduce unele înscrisuri necesare soluţionării cauzei.
• La mărturia mincinoasă coautoratul, în regulă generală, nu este posibil datorită strictei circumstanţieri a
sferei subiecţilor activi. Pot fi însă coautori experţii care împreună au primit sarcina efectuării unei
expertize și au întocmit un raport unic.
• Situaţia premisă. Pentru mărturia mincinoasă situaţia premisă este denumită sintetic de lege cauză
penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori sau (conform art. 273 alin. 2 lit. c
 C.p.) în care se folosesc serviciile unui expert sau interpret. Era vorba numai de o cauză în care se
înfăptuieşte justiţia, deci un proces de natură contencioasă: penal, civil sau administrativ.
• Intră în sfera acestei situaţii premisă şi cazul în care mărturia mincinoasă se formulează în faţa organului
de urmărire penală. Fapta este infracţiune chiar dacă martorul care a depus mincinos în această fază a
procesului penal nu mai este audiat în instanţă şi aceasta nu folosește, pentru soluţia pe care o dă,
declaraţia acelui martor.
• Conţinutul infracţiunii. Latura obiectivă. Elementul material constă, la fapta tip, în acţiunea
făptuitorului de a face afirmaţii mincinoase sau în omisiunea sa de a spune tot ce ştie, ambele privitoare
la fapte sau împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat.
• A face afirmaţii mincinoase înseamnă a se relata în mod necorespunzător realităţii împrejurări esenţiale
în legătură cu cauza.
• Tăcerea constituie o modalitate de comitere a infracţiunii, dar numai atunci când ea se opune clarificării
unei împrejurări esenţiale despre care martorul este întrebat şi pe care, desigur, acesta o cunoaşte. În
acest caz, tăcerea martorului alterează fundamental depoziţia sa şi induce în eroare organul judiciar, pe
care îl împiedică astfel să descopere adevărul.
• Tăcerea nu va atrage însă această calificare atunci când ea este în realitate un refuz de a răspunde.
• Atunci când fapta se săvârşeşte prin aceea că martorul „nu spune tot ce ştie”, ne găsim în faţa unei
inacţiuni, care se raportează la o obligaţie legală de a răspunde (vezi art. 120 C.pr.pen., art.193 C.pr.civ.
vechi sau art. 319 C.pr.civ. 2010).
• Subiectul activ manifestă cele două atitudini (comisivă sau omisivă, după caz) neapărat în legătură cu
fapte sau împrejurări esenţiale şi cu privire la care este întrebat. Prin expresia fapte sau împrejurări
esenţiale înţelegem orice fapte, date, situaţii sau circumstanţe care, având legătură cu fondul cauzei, au
importanţă în ceea ce priveşte soluţia ce se dă în procesul respectiv.
• Caracterul esenţial al împrejurărilor despre care a fost întrebat martorul nu se determină prin raportarea
acestora la o soluţie efectiv pronunţată, ci prin raportare la obiectul probei, în sensul că proba respectivă
este necesară rezolvării cazului.
• Martorul care prezintă corect împrejurările despre care este întrebat, dar cu rea-credinţă le dă o
interpretare personală eronată, nu săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă, deoarece aprecierea
probelor este de esenţa activităţii organului judiciar, care trebuie să supună unui control extrem de
circumspect toate probele ce se administrează în cauză, conducându-se numai după propria convingere.
• Atunci când persoana căreia i se pun întrebări este un expert, acesta poate şi trebuie să facă unele
aprecieri care, dacă sunt neadevărate, atrag răspunderea pentru mărturie mincinoasă. Acest raţionament
este valabil şi pentru interpret.
• Caracterul mincinos al mărturiei trebuie dovedit.
• Mărturia mincinoasă are ca urmare crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, aptă să
conducă la o soluţionare injustă a cauzei, dar fapta nu este nevoie să şi producă în concret acest rezultat.
• Dacă acest pericol se materializează (s-a influenţat soluţia dată în cauză), atunci acest lucru va fi avut în
vedere la individualizarea pedepsei.
• Este irelevant pentru existenţa infracţiunii dacă s-a produs sau nu un prejudiciu.
• Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
• Latura subiectivă. Infracţiunea de mărturie mincinoasă se săvârşeşte cu intenţie, directă sau indirectă.
Fapta se comite, de regulă, cu intenţie indirectă.
• Martorul poate face afirmaţii neadevărate cu bună-credinţă, deoarece este posibil ca el să prezinte greşit
realitatea obiectivă fără să-şi dea seama de aceste erori, în acest caz fapta nefiind infracţiune, lipsind
vinovăția.
• Formele infracţiunii. Tentativa nu este incriminată.
• Infracţiunea se consumă în momentul în care s-au făcut afirmaţiile mincinoase cu privire la împrejurările
esenţiale respective ori s-au trecut sub tăcere astfel de împrejurări, adică audierea martorului s-a terminat
şi acesta şi-a semnat declaraţia.
• Infracţiunea poate avea forma continuată.
• Sancţiuni. Mărturia mincinoasă se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă (de la
180 la 300 de zile-amendă).
• Mărturia mincinoasă este în variantă agravată atunci când este săvârşită:
• a) de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor;
• b) de un investigator sub acoperire;
• c) de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret;
• d) în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani
sau mai mare.
• În cazul variantelor agravate de la alin. 2 al art. 273 C.p., pedeapsa prevăzută de lege pentru mărturia
mincinoasă este închisoarea de la unu la 5 ani.
• Art. 273 alin. 3 C.p. prevede o cauză de nepedepsire dacă autorul îşi retrage mărturia, în cauzele penale
înainte de reţinere, arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii penale (acțiunea penală este oricum
obligatorie în caz de arestare) ori în alte cauze înainte de a se fi pronunţat o hotărâre „sau de a se fi dat o
altă soluţie”, ca urmare a mărturiei mincinoase, deși în materie procesual civilă sunt numai hotărâri, nu
și „alte soluții”.
• Retractarea mărturiei mincinoase este o cauză personală, de ea profitând numai cel ce a făcut-o, adică
autorul infracţiunii. Participanţii (complicele sau instigatorul) nu beneficiază de efectul ei exonerator de
pedeapsă.
• În redactarea art. 273 alin. 3 C.p., prin hotărâre se înţeleg numai hotărârile prin care s-a soluţionat în
primă instanţă în materie civilă sau administrativă.
• În situaţia în care retragerea mărturiei mincinoase a fost făcută peste limitele temporale stabilite în art.
273 alin. 3 C.p., atunci ea poate avea valoarea unei circumstanţe atenuante (art. 75 alin. 2 lit. a C.p. -
eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii) de care
instanţa de judecată va putea să ţină seama.
• În cauzele penale în care, pe baza mărturiei mincinoase, s-a dispus clasarea cauzei în faza de urmărire
penală, retractarea mărturiei mincinoase poate interveni oricând, dispozițiile alin. (3) al art. 273 fiind pe
deplin aplicabile. Acest lucru servește interesului înfăptuirii justiției, încurajându-se spriijinirea
organelor de urmărire penală în vederea descoperirii faptelor prevăzute de legea penală și tragerii la
răspundere penală a făptuitorilor vinovați.
Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei – art. 274 C.p.
• Aceasta reprezintă o incriminare ex novo a actelor de răzbunare comise prin săvârşirea unor infracţiuni
împotriva unei persoane ori a unui membru de familie al acesteia pe motiv că a sesizat organele de
urmărire penală, a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă
procedură judiciară, urmărindu-se protejarea persoanelor care au contribuit la înfăptuirea justiției prin
înăsprirea tratamentului sancționator aplicabil celor care săvârșesc, ca represalii, infracțiuni îndreptate
împotriva acelor persoane sau a membrilor lor de familie.
• Deși subiectul pasiv direct este un participant la procesul penal sau civil ori în altă procedură judiciară
sau chiar un membru de familie al acestuia, infracțiunea rămâne una contra înfăptuirii jusitiției întrucât
aceasta ajunge să fie afectată mediat, prin persoana vătămată, de conduita infractorului care urmărește
intimidarea celor care contribuie sau ajută la înfăptuirea actului de justiție.
• Incriminarea actelor de răzbunare pentru ajutorul dat justiției reprezintă în fapt o circumstanță agravantă
sui-generis prin care limitele speciale ale pedepsei stabilite de lege pentru infracțiunea săvârșită de
agresor (cum ar fi amenințarea, lovirea sau alte violențe, furtul, tâlhăria, distrugerea, abuzul în serviciu,
supunerea la rele tratamente, cercetarea abuzivă etc.) sunt majorate cu o treime.
• Majorările limitelor de pedeapsă se aplică tuturor și oricăror infracțiuni comise asupra unei persoane ori
a unui membru de familie al acesteia, pe motiv că a sesizat organele de urmărire penală, a dat declaraţii
ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură dintre cele prevăzute în art.
273 C.p., relevant fiind mobilul și scopul săvârșirii acestor infracțiuni: ură, răzbunare.
Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri (art. 275 C.p.)
• Noţiune. Pentru normala desfăşurare a activităţii organelor judiciare, o importanţă deosebită o au
mijloacele materiale de probă și înscrisurile care interesează cauza sau care evidenţiază evoluţia
procesului de soluţionare a acesteia. Legiuitorul a creat un instrument de protecţie penală a acestora
pentru a asigura, în principal, o prevenţie generală corespunzătoare în acest domeniu. [1]
• [1] Art. 275. - (1) Sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de
probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară, se
pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
•    (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează împiedicarea, în orice alt mod, ca un înscris necesar
soluţionării unei cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la destinatar.
• Obiectul infracţiunii. Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri este o faptă care
prejudiciază relaţiile sociale pentru a căror normală evoluţie trebuie să existe o protecție a mijloacelor
materiale de probă și o circulaţie corespunzătoare a înscrisurilor necesare rezolvării cauzelor de către
organele judiciare.
• Obiectul material îl constituie mijloacele materiale de probă și înscrisurile emise de organele judiciare
sau adresate acestor organe. Intră în această noţiune atât originalele înscrisurilor, cât şi copiile, precum şi
manuscrisele care slujesc scopului arătat. Actele notariale nu fac parte din această categorie. De
asemenea, nu pot alcătui obiect material al acestei infracţiuni înscrisurile folosite de organele judiciare,
care exprimă specificul activităţii acestora, dar nu slujesc la rezolvarea unei anumite cauze (actele
persoanei juridice, nu actele specifice activității de înfăptuire a justiției).
• Situaţie premisă. Infracţiunea are ca situaţie premisă existența unor mijloace materiale de probă
(obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la
aflarea adevărului, conform art. 197 C.p.p.) sau un înscris necesar soluţionării unei cauze (aflării
adevărului).
• Înscrisul poate fi emis de un organ judiciar în procesul de soluționare a unei cauze sau îi este destinat în
acelaşi scop.
• Înscrisul consemnează orice măsură care este necesară desfăşurării procesului sau care marchează
finalitatea unei faze a procesului ori consemnează soluţia dată în cauză sau rezolvă chestiuni
premergătoare.
• De asemenea, fac parte din această categorie şi înscrisurile privitoare la executarea hotărârilor ori la
exercitarea unei căi de atac.
• În momentul săvârşirii faptei nu este necesar ca procesul de soluţionare a cauzei să fie în curs. Textul de
lege vorbeşte de înscrisuri „necesare soluţionării unei cauze”. Deci intră în sfera ocrotirii acestui text şi
înscrisurile emise de organele judiciare sau destinate acestora într-un moment în care nu s-a declanşat
procesul de soluţionare a cauzei, eventual se pregăteşte aceasta.
• Prin înscrisuri necesare soluţionării unei cauze se înţeleg înscrisurile cărora organele judiciare le
conferă această valoare chiar dacă ulterior se constată că nu puteau sluji acestui scop. Aceasta deoarece
nimănui, în afară de însuşi organul judiciar, nu îi este permis să aprecieze, cu de la sine putere, care
anume înscris este necesar soluţionării unei cauze şi care nu.
• Conţinutul constitutiv. Art. 275 alin. 1 C.p. sancţionează sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea
ori alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului
într-o procedură judiciară.
• Sustragere înseamnă luarea unui bun fără consimțământul celui care îl deține.
• Prin distrugere se înţelege acţiunea de nimicire a bunului, inclusiv degradarea parţială, dar care face ca
bunul să nu mai poată fi folosit conform destinaţiei sale.
• Reţinere înseamnă a se opri bunul la sine sau la o altă persoană astfel încât organele care l-au emis să
nu-l poată folosi în întreaga lui finalitate.
• Ascundere semnifică privarea organului judiciar de cunoașterea locului unde se află mijlocul material de
probă sau înscrisul.
• Dacă bunul este alterat, trebuia să se constate dacă alterarea a urmărit degradarea bunului (observându-
se, desigur, şi măsura în care s-a reuşit acest lucru) sau s-a intenţionat falsificarea lui. În acest din urmă
caz, fapta nu mai primește calificarea prevăzută în art. 275 C.p., ci pe aceea de inducere în eroare a
organelor judiciare (prin producerea de probe nereale) sau fals material în înscrisuri (dacă sunt realizate
şi celelalte condiţii prevăzute de lege în art. 320 sau 322 C.p.).
• Art. 275 alin. 2 C.p. incriminează împiedicarea, în orice alt mod, ca un înscris necesar soluţionării unei
cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la destinatar. Această variantă a
infracţiunii are ca obiect material un înscris emis de organele judiciare sau destinat acestora.
• A împiedica înseamnă a opri înscrisul să ajungă la destinaţie. Împiedicarea se poate săvârşi atât printr-o
acţiune cât şi printr-o inacţiune. În ceea ce priveşte inacţiunea, trebuie să se constate obligaţia
făptuitorului de a remite înscrisul, situaţie care, dacă nu există, conferă faptei un caracter putativ.
• Expresia „împiedicarea în orice alt mod” arată că mijloacele faptice nu sunt limitate de lege prin vreo
cerinţă specială. Împiedicarea poate fi definitivă sau temporară, iar relevanţa ei este apreciată în mod
suveran de instanţă.
• Urmarea pentru această infracţiune subzistă într-o stare de pericol cu privire la normala desfăşurare a
proceselor de soluţionare a cauzelor aflate în competenţa organelor judiciare. Nu este nevoie ca
soluţionarea cauzei să fie efectiv afectată, ci este suficient, din acest punct de vedere, că s-a creat
 pericolul pentru o asemenea situaţie, fapta fiind săvârșită „în scopul de a împiedica aflarea adevărului
într-o procedură judiciară”, chiar dacă scopul nu este atins de făptuitor.
• Legătura cauzală apare ex re, însă depinde de stabilirea de către organul judiciar a apartenenţei
mijlocului material de probă sau a înscrisului la sfera obiectului material al faptei.
• Latura subiectivă este caracterizată de vinovăția în forma intenţiei, directă la alin. 1 și directă sau
indirectă la alin. 2.
• Pentru săvârşirea infracţiunii este necesar ca făptuitorul să comită fapta în scopul de a împiedica aflarea
adevărului într-o procedură judiciară, respectiv să ştie că împiedică destinaţia firească a unui înscris
emis de un organ judiciar sau destinat acestuia, care este necesar soluţionării unei cauze, şi să fi urmărit
zădărnicirea înfăptuirii justiţiei ori, cel puţin, să fi acceptat acest lucru.
• Formele infracţiunii şi sancţiunea. Actele preparatorii şi tentativa nu se pedepsec. Actele preparatorii
săvârşite de autor pot constitui însă infracţiuni de-sine-stătătoare sau, fiind comise de altă persoană decât
autorul, pot deveni acte de complicitate.
• Consumarea faptei se produce instantaneu la momentul „sustragerii, distrugerii, reţinerii, ascunderii
ori alterării de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, respectiv la momentul împiedicării.
• Infracţiunea se poate prezenta în formă continuată, dar nu şi în formă continuă, aceasta deoarece
„sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea, alterarea sau împiedicarea” sunt acţiuni ori inacţiuni
(atunci când este posibilă şi inacţiunea) de consumare imediată, nesusceptibile de prelungire în timp.
• Fapta, în ambele variante de incriminare, este pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Compromiterea intereselor justiţiei – art. 277 C.p.
• Prin noua incriminare s-a urmărit de către legiuitor o mai bună protecție a datelor şi informaţiilor
obţinute de organele judiciare în cursul unui proces penal, esențiale pentru aflarea adevărului sau pentru
asigurarea dreptului la un proces echitabil al persoanei cercetate, urmărite sau judecate, dar și pentru
protejarea prin mijloace de drept penal a prezumției de nevinovăție.
• Această preocupare pentru protejarea prezumţiei de nevinovăţie prin mijloace penale se observă, așa
cum se arată și în expunerea de motive la Codul penal 2009, şi în legislaţiile țărilor occidentale,
reglementări similare fiind în art. 226-13 şi 434-7-2 din Codul penal francez, art. 379bis din Codul penal
italian, art. 466 din Codul penal spaniol, art. 371 din Codul penal portughez, art. 293 din Codul penal
elveţian şi Capitolul 20 din Codul penal suedez.
• Art. 277 alin. (1) C.p. incriminează faptele de divulgare, fără drept, de informaţii confidenţiale privind
data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă în cursul
urmăririi penale sau judecății de către un magistrat sau un alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de
acestea în virtutea funcţiei.
• Incriminarea are drept scop împiedicarea scurgerilor de informaţii care pot împiedica sau îngreuna
administrarea unei probe și astfel urmărirea penală (de exemplu divulgarea identităţii unui suspect ale
cărui mijloace de comunicaţie sunt sau urmează a fi interceptate, dezvăluirea unei operaţiuni sub
acoperire, divulgarea conţinutului unei autorizaţii de percheziţie care nu a fost încă efectuată,
dezvăluirea de informaţii privind data şi locul în care urmează să se realizeze un flagrant etc.).
• În acelaşi timp, la alin. (2) este incriminată fapta de dezvăluire, fără drept, de mijloace de probă sau de
înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de
soluţionarea definitivă a cauzei, de către un funcţionar care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea
funcţiei.
• Această incriminare corespunde obligaţiei statului de a lua măsurile necesare pentru asigurarea
garantării drepturilor persoanei cercetate sau judecate împotriva încălcării lor de către orice altă
persoană, întrucât încălcarea prezumţiei de nevinovăţie poate angaja răspunderea statului în fața Curții
Europene a Drepturilor Omului.
• Incriminarea urmăreşte împiedicarea celor implicați în procesul penal să prezinte public mijloace de
probă (declaraţii de martori, expertize, înregistrări audio-video, procese-verbale de redare a conţinutului
unor convorbiri înregistrate etc.) dintr-un proces penal în curs de desfăşurare.
• La alin. (3) al art. 277 apare o altă variantă de tip a infracțiunii, constând în dezvăluirea, fără drept, de
informaţii dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această interdicţie
este impusă de legea de procedură penală.
• S-a urmărit în același timp ca noua incriminare să nu permită disimularea sub pretextul protejării
intereselor justiţiei a unor manifestări contrare acestor interese, comise de autorităţi, considerent pentru
care a fost prevăzută o cauză justificativă potrivit căreia divulgarea ori dezvăluirea de acte sau activităţi
ilegale comise de autorităţi într-o cauză penală nu constituie ilicit penal.
• Subiectul activ la această infracțiune este circumstanțiat, în cazul alineatelor (1) și (2), de calitatea de
magistrat sau alt funcționar public implicat, în virtutea funcției, în activitatea judiciară.
• Noțiunea de „magistrat” poate crea însă probleme întrucât, în unele opinii (criticabile), procurorul este și
el magistrat (ca și judecătorul), dar în practica Curții Europene a Drepturilor Omului s-a apreciat că
procurorul român nu este magistrat, neavând garanția de independență decizională specifică
magistraților. Procurorul este însă, în orice caz, funcționar public în sensul art. 175 C.p.
• Prin „alt funcționar public implicat, în virtutea funcției, în activitatea judiciară” se înțelege și un membru
al organelor de poliție judiciară, al organelor de inspecție fiscală ori al organelor speciale de cercetare
penală, dar nu și membrii serviciilor secrete (SRI , SIE, SPP etc.), aceste instituții neavând în atribuții
activitatea judiciară.
• Dacă un intermediar divulgă către o persoană cercetată, suspect sau inculpat, informaţii confidenţiale
privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă de către
organele de urmărire penală, acesta va răspunde, după caz, pentru complicitate la compromiterea
intereselor justiției sau pentru favorizarea făptuitorului, după cum a urmărit sau acceptat una sau alta
dintre aceste urmări.
• În cadrul conținutului constitutiv regăsim o situație premisă constând într-un proces penal în derulare,
aflat în faza de urmărire penală sau de judecată.
• Elementul material al laturii obiective este reprezentat de o acțiune de divulgarea sau de dezvăluire.
Divulgarea reprezintă fapta de a transmite informații confidențiale către o persoană neîndreptățită. În
cazul alin. (1) al art. 277 C.p., divulgarea trebuie să privească informaţii confidenţiale privind data,
timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, cerința esențială
atașată elementului material fiind acea ca dezvăluirea să aibă aptitudinea de a îngreuna sau împiedica
urmărirea penală.
• Dezvăluirea este prezentarea către public a unor date sau informații nedestinate publicității.
• În cazul ipotezei incriminate la alin. (2), dezvăluirea trebuie să privească mijloace de probă sau de
înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de
soluţionare definitivă a cauzei.
• În cazul alin. (3) dezvăluirea, comisă de către un martor, expert sau interpret, privește informaţii dintr-o
cauză penală, atunci când această interdicţie este impusă de legea de procedură penală.
• Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru derularea corespunzătoare a urmăririi penale sau a
judecății.
• Din punct de vedere subiectiv, fapta se săvârșește cu intenție directă sau indirectă.
• Consumarea infracțiunii intervine de îndată ce are loc divulgarea sau dezvăluirea.
• Tentativa, deși posibilă prin pregătirea actelor de divulgarea sau dezvăluire, nu se pedepsește.
• Pedeapsa pentru divulgare este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda (de la 120 la 240 de zile-
amendă), în timp ce pedeapsa pentru dezvăluire, atât în varianta de la alin. (2), cât și în varianta de la
alin. (3), este închisoarea de la o lună la un an sau amenda (de la 120 la 240 de zile-amendă).
Încălcarea solemnităţii şedinţei – art. 278 C.p.
• Este fapta celui care participă sau asistă la o procedură care se desfăşoară în faţa instanţei și
întrebuinţează cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene, de natură să perturbe activitatea instanţei.[1]
• Este în realitate o incriminare a insultei atunci când este comisă în fața instanței, încălcându-se astfel
solemnitatea ședinței de judecată.
• Obiectul juridic specific se referă la relațiile sociale privind apărarea solemnității actului de judecată ca
o cerință a respectării înfăptuirii corecte a justiției și menținerii prestigiului și autorității de care trebuie
să se bucure.
• [1] Art. 278. - Întrebuinţarea de cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene, de natură să perturbe
activitatea instanţei, de către o persoană care participă sau asistă la o procedură care se desfăşoară în faţa
instanţei, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
• Fapta nu prezintă un obiect material fiind o infracțiune de pericol potențial.
• Subiectul activ este circumstanțiat în persoana celui ce participă sau asistă la o procedură care se
desfăşoară în faţa instanţei: judecător (la completul multiplu), parte, apărător, procuror, martor, expert,
interpret, jandarm sau simplu spectator la desfășurarea ședinței publice de judecată sau altă procedură
(de exemplu constatare la fața locului). Dacă fapta este comisă de judecător, procuror sau jandarm
împotriva altor persoane participante, dar fără a perturba activitatea instanței, fapta va fi încadrată ca
purtare abuzivă (art. 296 alin. 1 C.p.)
• Subiectul pasiv principal este statul român, ca titular la justiției, iar subiect pasiv direct, nemijlocit este
persoana care participă la procedurile în fața instanței și căreia îi sunt adresate cuvintele ori gesturile
jignitoare sau obscene: judecător, procuror, părți, apărător, martor, expert, interpret, jandarm sau public
spectator participant la ședința publică de judecată sau la altă procedură în fața instanței.
• Situația premisă constă în existența unei cauze judiciare ce se soluționează în ședință publică, indiferent
dacă este o cauză penală, civilă sau administrativă.
• Elementul material din cadrul laturii obiective este reprezentat de o acțiune de întrebuinţare de cuvinte
ori gesturi jignitoare sau obscene, condiția-cerință esențială atașată elementului material fiind ca fapta să
fie de natură să perturbe activitatea instanţei.
• Cuvintele sau gesturile jignitoare sunt cele care aduc atingere demnității persoanei (onoarei sau
reputației acesteia), punând-o într-o situație stânjenitoare sau umilitoare.
• Cuvintele sau gesturile obscene sunt limbajul trivial, cu utilizarea termenilor argotici, sau gesturile
sugerând ori simulând acte sexuale normale sau perverse.
• Urmarea imediată este o stare de pericol pentru normala desfășurare a actului de justiție, dar și o atingere
adusă demnității persoanelor vizate direct de cuvintele sau gesturile jignitoare ori obscene.
• Legătura de cauzalitate rezultă direct din materialitate faptelor.
• Latura subiectivă este caracterizată de elementul subiectiv reprezentat de vinovăția sub forma intenției,
directe sau indirecte.
• Infracțiunea se consumă la momentul proferării cuvintelor jignitoare sau obscene, fiind de consumare
imediată, ori la momentul adresării gesturilor jignitoare sau obscene.
• Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda (de la 120 la 240 de zile-
amendă).
Ultrajul judiciar – art. 279 C.p.
• Ultrajul judiciar constă în periclitarea îndeplinirii actelor autorității judecătorești prin violenţe fizice sau
psihice exercitate asupra principalilor reprezentanți ai unei asemenea autorităţi, judecătorul și
procurorul, la care legiuitorul a adăugat, pentru „nediscriminare”, și avocatul.
• Obiectul infracţiunii de ultraj judiciar. În cazul ultrajului judiciar, protecţia legiuitorului vizează
relaţiile sociale care privesc înfăptuirea nestingherită a justiției prin asigurarea deplinei independențe a
judecătorului, dar și prin protecția sa (plus a procurorului și avocatului) împotriva agresiunilor psihice
sau fizice în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu (judecător, procuror) sau profesionale (avocatul).
Protecția specială vizează cele trei categorii de persoane și pentru faptele îndeplinite în aceste condiții.
• Şi în acest caz obiectul ocrotirii penale este complex deoarece alături de autoritatea justiției (obiect
juridic special principal) se protejează, inevitabil, persoana reprezentantului ei (judecătorul), la care se
alătură procurorul și avocatul.
• Subiecţii. Infracţiunea are un subiect pasiv complex. Subiectul pasiv principal este statul român,
reprezentat de organul judiciar.
• Subiectul pasiv adiacent este un judecător sau procuror, la care se adaugă, potrivit alin. (4), avocatul.
• Potrivit alin. (3) al art. 279 C.p., protecția penală specială se extinde și asupra membrilor de familie ai
judecătorului, procurorului sau avocatului, aceștia putând fi subiecți pasivi secundari datorită relației
personale pe care o au cu cei care participă la înfăptuirea justiției.
• Conţinutul infracţiunii de ultraj. Latura obiectivă. Elementul material al faptei tip coincide cu cel
prezentat la ultraj (art. 257 C.p.), anume infracţiunile de ameninţare (art. 206 C.p.), loviri sau alte
violenţe (art. 193 C.p.), vătămare corporală (art. 194 C.p.), loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art.
195 C.p.) ori omor (art. 188-189 C.p.).
• Fapta se săvârşeşte împotriva unui judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, iar
în cazul avocatului, atunci când se află în exercitarea atribuțiilor profesionale.
• Atunci când fapta este săvârşită împotriva a doi sau mai mulţi judecători/procurori/avocați cu aceeaşi
ocazie sunt aplicabile regulile concursului de infracţiuni, deoarece autoritatea justiției este protejată prin
intermediul protecţiei acordate fiecăreia dintre persoanele menționate.
• Latura subiectivă. Ultrajul judiciar se săvârşeşte cu intenţie, directă sau indirectă. De altfel, cele mai
multe dintre faptele ce alcătuiesc elementul material al ultrajului, fiind infracţiuni autonome, au o
asemenea formă de vinovăţie. Intenția depășită caracterizează elementul material de la loviri sau alte
violențe (varianta agravată), vătămare corporală și loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
• Un element esenţial îl constituie ştiinţa făptuitorului că persoana vătămată este judecător, procuror sau
avocat în funcţie.
• Formele infracţiunii şi sancţiunea. Tentativa la ultrajul judiciar nu este incriminată, dar este posibilă și
incriminată la unele dintre infracțiunile ce constituie elementul material, astfel că tentativa la acestea va
atrage regimul sancționator prevăzut pentru ultraj.
• Consumarea faptei este apreciată în funcţie de momentul consumativ al infracţiunilor ce alcătuiesc
elementul material al ultrajului. Este posibilă forma continuată şi, rar, cea continuă (de ex. în anumite
modalităţi faptice ale ameninţării).
• Sancţiunea. Varianta tip prevăzută la alin. 1 al art. 279 C.p. prevede majorarea cu jumătate a limitelor
speciale ale pedepselor prevăzute pentru infracțiunile de ameninţare, lovire sau alte violenţe, vătămare
corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ori omor.
• În art. 279 alin. 2 C.p., coroborat cu alin. (4), se prevede că același tip de pedeapsă se aplică și în cazul
săvârşirii unei infracţiuni împotriva unui judecător, procuror sau avocat ori asupra bunurilor acestuia, în
scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu sau profesionale.
• În acest caz este vorba despre orice infracțiuni având ca subiect pasiv direct, nemijlocit judecătorul,
procurorul sau avocatul, cerința-condiție esențială fiind acea ca faptele să fie săvârșite în scop de
intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu sau profesionale ale
acestora.
• La alin. 3 sunt incriminate identic și faptele comise în condiţiile arătate la alin. 2, dar care privesc un
membru de familie al judecătorului, procurorului sau avocatului, în acest caz intrând toate infracțiunile,
adică și infracțiunile de la alin. (1).
• Aceste infracţiuni se comit împotriva unui membru de familie al judecătorului, procurorului sau
avocatului (ascendent şi descendent, frate sau soră, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin
adopţie, potrivit legii, astfel de rude, soţ ori persoane care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre
soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu persoana protejată), în scop de intimidare
sau de răzbunare în legătură cu exercitarea de către această persoană a atribuţiilor de serviciu sau
profesionale.
• Faptele la care se referă art. 279 alin. 3 C.p. sunt infracţiuni contra înfăptuirii justiției deoarece
incriminarea lor mai gravă constituie, în concepţia legiuitorului, doar o măsură penală de protecţie a
justiției, motiv pentru care limitele pedepsei se majorează cu jumătate.
Cercetarea abuzivă – art. 280 C.p.
• Noţiune. În textul art. 280 C.p. sunt cuprinse de fapt două infracţiuni distincte, şi anume: fapta de
cercetare abuzivă, reprezentând întrebuințarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei
persoane aflate în procesul penal, respectiv fapta de producere, falsificare ori ticluire de probe nereale.
[1]
• [1] Art. 280. - (1) Întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane
urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un
judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi
retragă declaraţiile, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a
ocupa o funcţie publică.
•    (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către
un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător.
• Fapta constituie o variantă a abuzului în serviciu contra intereselor persoanei, deoarece subiectul activ
este individualizat, fiind funcţionar public (organ de cercetare penală, procuror sau judecător), iar
 urmarea imediată se răsfrânge în principal asupra bunei desfăşurări a activităţii unor organe de stat care,
în acest caz, sunt organe ce înfăptuiesc justiţia.
• Obiectul infracţiunii. Cercetarea abuzivă și falsificarea probelor sunt fapte care primejduiesc relaţiile
sociale de justiţie penală, însă fapta are şi un obiect juridic secundar, alcătuit din raporturi de ordin
social privitoare la demnitatea, libertatea psihică, integritatea corporală şi sănătatea persoanei.
• Subiecţii. Infracţiunea de arestare nelegală şi cercetare abuzivă are un subiect activ individualizat, fiind
persoana care face parte dintr-un organ de cercetare penală, este procuror sau judecător.
• Subiect pasiv secundar este și el particularizat. Victimă poate fi doar o persoană aflată în curs de
urmărire penală ori de judecată. În aceste faze ale procesului penal garanţiile procesuale prevăzute de
lege trebuie respectate cu rigurozitate. Norma juridică incriminează tocmai o asemenea nerespectare a
acestor reguli de desfăşurare a procesului penal.
• Dacă violenţele sunt exercitate de către un organ de cercetare penală asupra unei persoane care a săvârşit
o faptă care nu intră în competenţa de cercetare a organului respectiv, fapta organului de cercetare
penală nu poate fi reţinută ca cercetare abuzivă întrucât subiectul pasiv adiacent nu este o persoană
urmărită sau judecată. Fapta poate constitui altă infracţiune (purtare abuzivă, ameninţare, loviri sau alte
violenţe etc.).
• Situaţie premisă. Cercetarea abuzivă este o faptă ce are o situaţie premisă specifică, anume preexistenţa
urmăririi penale sau a judecăţii în momentul în care este efectuat elementul material al infracţiunii.
• Conţinutul infracţiunii. Latura obiectivă. În ceea ce priveşte cercetarea abuzivă, elementul material se
săvârşeşte printr-o acţiune („întrebuinţare”). Uneori însă fapta se poate săvârşi şi printr-o inacţiune, ca în
cazul violenţelor.
• Prin promisiuni se înţelege oferirea pentru subiectul pasiv adiacent a unor foloase de ordin moral sau
material. Nu are relevanţă faptul că aceste avantaje au sau nu vreo legătură cu procesul penal în care
victima este implicată.
• Nu intră în elementul material al faptei prezentarea către persoana urmărită sau judecată a avantajelor
legale de care aceasta s-ar bucura dacă ar recunoaşte faptele de care este acuzată sau dacă ar colabora cu
autoritățile judiciare.
• Prin ameninţări se înţelege săvârşirea faptei prevăzute şi pedepsite de art. 206 C.p.. Nu constituie însă
infracţiune ameninţarea victimei cu exercitarea căilor legale împotriva sa sau cu o sancţiune prevăzută
de lege, care urmează a se aplica potrivit procedurii legale. Dar este infracţiune ameninţarea cu o
sancţiune legală care s-ar aplica, însă, ca urmare a unor procedee nelegale care îi sunt anunţate, oricât de
sumar, victimei.
• Prin violenţe se înţelege provocarea vreuneia dintre urmările prevăzute în art. 193 alin. (1) Cod penal.
• Promisiunea, ameninţarea sau violenţa, ca ipostaze ale elementului material al faptei, se pot realiza
alternativ.
• Dacă se realizează cumulativ, aceasta va fi o chestiune de individualizare a pedepsei.
• Este suficientă efectuarea unei singure promisiuni, ameninţări sau violenţe pentru ca infracţiunea să fie
considerată deplin săvârşită, deoarece trebuie să se ţină seama de starea psihică a persoanei supusă
cercetării ori judecăţii penale, care poate fi uşor impresionată de cele mai neînsemnate violenţe,
ameninţări sau promisiuni, fapte cărora în alte condiţii poate nu le-ar fi dat importanţă.
• Nu are nicio influenţă asupra existenţei elementului material faptul că victima este în stare de libertate şi
nu reţinută sau deţinută.
• În principiu, fapta se săvârşeşte direct asupra persoanei urmărite sau judecate, dar se poate acționa și
mediat (în cazul ameninţării sau violenţelor persoana primejduită direct poate fi şi un membru de familie
al victimei, acționându-se astfel indirect asupra celui urmărit).
• Fapta poate intra în concurs ideal cu vătămarea corporală (art. 194 C.p.), cu lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte (art. 195 C.p.), dar nu şi cu vătămarea corporală din culpă (art. 196 C.p.).
• În toate modalităţile normative ale cercetării abuzive, făptuitorul urmăreşte obţinerea de declaraţii sau a
unor declaraţii mincinoase, abținerea de la a da declarații ori retragerea declaraţiilor anterioare.
• Nu se incriminează întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe ca acţiuni ilicite în sine, ci este
necesar ca toate aceste acţiuni nelegale să fie subordonate unui scop: obţinerea de declaraţii din partea
victimei, obținerea unor declarații mincinoase sau retractarea unor declarații anterioare ori abținerea de
la a da declarații.
• Nu interesează dacă declaraţiile ce se solicită sunt sau nu conforme cu realitatea, căci nu este admisibilă
însăşi metoda prin care ele se încearcă a fi obţinute.
• Întrucât legea penală este de strictă interpretare, nu vor constitui element material al acestei fapte
întrebuinţarea de alte modalităţi în scopul obţinerii de declaraţii (de ex. întrebări deosebit de abile care,
derutându-l pe suspect sau inculpat, îl fac să afirme un anumit lucru). În acest caz fapta poate constitui
un abuz în serviciu (art. 297 C.p.).
• În varianta de la alin. 2 (falsificarea de probe) elementul material constă în producerea, falsificarea ori
ticluirea de probe nereale.
• La această infracţiune urmarea constă în pericolul creat pentru buna înfăptuire a justiţiei penale. În
subsidiar coexistă şi o altă urmare şi anume atingerea adusă relaţiilor sociale privitoare la libertatea,
demnitatea, integritatea fizică şi psihică sau sănătatea persoanei.
• Raportul de cauzalitate rezultă ex re, fiind de regulă complex, în sensul că acţiunea făptuitorului
produce două genuri de urmări, constând în periclitarea procesului de înfăptuire a justiţiei şi
primejduirea unor atribute inerente persoanei umane, care în acelaşi timp sunt şi drepturi ale acesteia
(dreptul la libertate, la integritate fizică şi psihică etc.).
• Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte fapta este intenţia (directă sau indirectă).
Săvârşirea faptei din culpă este posibilă, dar în acest caz fapta nu va constitui această infracţiune.
• Subiectul activ trebuie să conştientizeze caracterul nelegal al activităţii sale şi să intenţioneze comiterea
ei.
• Intenţia cu care se săvârşeşte însă cercetarea abuzivă este calificată. Legiuitorul fixează un scop al faptei
şi anume acela al obţinerii de declaraţii din partea subiectului pasiv imediat. Prevederea scopului în text
face ca acest element al laturii obiective să devină indispensabil calificării faptei. El indică totodată că
fapta nu se poate săvârşi din culpă, dar, firesc, nu exclude intenţia indirectă.
• Formele infracţiunii şi sancţiunea. Actele preparatorii nu sunt incriminate, dar vor constitui infracţiuni
dacă sunt săvârşite de alte persoane decât autorul. Spre exemplu, ele vor putea fi considerate acte de
complicitate, condiţia fiind, în acest caz, ca fapta la care ele se referă să fi fost săvârşită.
• Tentativa nu se pedepseşte, deşi este posibilă.
• Cercetarea abuzivă se consumă în momentul întrebuinţării efective de promisiuni, ameninţări sau
violenţe.
• Poate prezenta forma infracţiunii continuate.
• Pedeapsa pentru cercetarea abuzivă, în ambele sale variante, este închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Supunerea la rele tratamente – art. 281 C.p.
•  Noţiune. Supunerea la rele tratamente reprezenta fapta funcţionarului însărcinat cu organizarea,
supravegherea sau paza regimului de reţinere, deţinere ori executare a unei măsuri de siguranţă sau
educative, de a pune persoana aceluia care execută măsura sau sancţiunea respectivă în condiţii
improprii (ilegale) sau inumane de viaţă (art.267 C.p. anterior).[1] Regimul executării reţinerii, deţinerii
sau a unor măsuri de siguranţă ori educative are rolul de a înfăptui importante scopuri de ordinul
dreptului procesual penal sau al dreptului execuţional.
• [1]    Art. 281. - (1) Supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau
educative în alt mod decât cel prevăzut de dispoziţiile legale se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la
3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
•    (2) Supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere
ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative, privative de libertate, se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
• Obiect juridic. Articolul 281 C.p. apără relaţiile sociale de justiţie pentru a căror normală evoluţie era și
este necesar ca reţinerea, deţinerea ori executarea unei măsuri de siguranţă sau educative să se realizeze
fără ca destinatarul lor să fie supus la tratamente primejdioase.
• Pe lângă acest obiect juridic special principal există şi unul adiacent, constând în relaţiile sociale
privitoare la demnitatea, integritatea corporală şi sănătatea persoanei.
• Obiectul material poate consta în corpul persoanei supuse la rele tratamente.
• Subiecţii. În situaţia supunerii la rele tratamente, autor al faptei nu poate fi decât un funcţionar care are
ca atribuţii de serviciu organizarea, conducerea, supravegherea, paza sau tratamentul medico-educativ al
unor persoane aflate în stare de reţinere sau deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau
educative.
• Nu întrunește condiţiile impuse de lege subiectului activ acela care supune la rele tratamente o persoană
la momentul arestării preventive sau la momentul arestării în vederea executării pedepsei deoarece
starea de reţinere sau deţinere nu devenise efectivă, relele tratamente apărând aici ca un moment
premergător reţinerii sau deţinerii. La aceasta se mai adaugă şi specificul elementului material al faptei.
• Situaţie premisă. Infracţiunea se poate săvârşi numai dacă preexistă starea efectivă de reţinere, deţinere
sau de executare a unei măsuri de siguranţă ori educative. Aceste situaţii sunt create printr-o ordonanţă
sau hotărâre, după caz.
• Nu interesează, sub aspectul existenţei infracţiunii, dacă hotărârea sau ordonanţa este sau nu legală şi
temeinică, câtă vreme în baza ei a subzistat starea de reţinere, deţinere sau măsura educativă respectivă.
• Conţinutul constitutiv. Infracţiunea se săvârşește atât printr-o acţiune, cât şi printr-o inacţiune,
constând în supunerea la tratamente ilegale a subiectului pasiv imediat.
• Prin „supunerea la rele tratamente” se înţelege obligarea victimei la o executare deţinerii sau măsurilor
de siguranţă ori educative într-un mod nelegal, care îi periclitează sănătatea, integritatea corporală sau
aduce atingere demnităţii acesteia.
• Obligarea victimei la un asemenea regim poate fi făcută şi prin violenţe fizice (art.193 C.p.) sau prin
presiuni psihice. Aceste violenţe fac parte din relele tratamente.
• Caracterul rău al tratamentului aplicat se dovedeşte prin raportarea victimei la dispoziţiile legale care
reglementează situaţia sa.
• Apreciem însă că nu orice tratament ilicit intră în sfera elementului material al acestei infracţiuni, aşa
cum s-a opinat în doctrină. Ar fi injust ca, spre exemplu, pentru torturi, chinuri extreme suferite de
victimă, pedeapsa aplicată să fie în limitele închisorii de la 6 luni la 3 ani, cât prevede textul art. 281
C.p.. Faptul că aceste acţiuni sunt săvârşite tocmai de funcţionarul care are atribuţii privind executarea
reţinerii, deţinerii sau măsurii de siguranţă ori educative, ar trebui să opereze spre agravarea răspunderii
şi nu spre atenuarea ei, cum s-ar întâmpla dacă şi aceste fapte ar intra în elementul material al
infracţiunii analizate.
• De aceea, socotim că această infracţiune intră în concurs ideal cu faptele prevăzute în art.194, 195 C.p.
sau cu orice altă faptă penală corespunzătoare urmării cauzate de relele tratamente aplicate, pentru care
legiuitorul a prevăzut o pedeapsă mai mare decât aceea menţionată în art. 281 C.p. ori, după caz,
constituie infracţiunea distinctă de tortură (art. 282 C.p.).
• Apreciem însă că nu orice tratament ilicit intră în sfera elementului material al acestei infracţiuni, aşa
cum s-a opinat în doctrină. Ar fi injust ca, spre exemplu, pentru torturi, chinuri extreme suferite de
victimă, pedeapsa aplicată să fie în limitele închisorii de la 6 luni la 3 ani, cât prevede textul art. 281
C.p.. Faptul că aceste acţiuni sunt săvârşite tocmai de funcţionarul care are atribuţii privind executarea
reţinerii, deţinerii sau măsurii de siguranţă ori educative, ar trebui să opereze spre agravarea răspunderii
şi nu spre atenuarea ei, cum s-ar întâmpla dacă şi aceste fapte ar intra în elementul material al
infracţiunii analizate.
• De aceea, socotim că această infracţiune intră în concurs ideal cu faptele prevăzute în art.194, 195 C.p.
sau cu orice altă faptă penală corespunzătoare urmării cauzate de relele tratamente aplicate, pentru care
legiuitorul a prevăzut o pedeapsă mai mare decât aceea menţionată în art. 281 C.p. ori, după caz,
constituie infracţiunea distinctă de tortură (art. 282 C.p.).
• În cazul variantei agravate de la alin. (2), supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei
persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative,
privative de libertate, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului
de a ocupa o funcţie publică.
• Agravanta are ca situație premisă starea de reținere, deținere ori de executare a unei măsuri de siguranţă
sau educative (doar cele privative de libertate), iar elementul material constă într-o acțiune sau inacțiune
prin care se realizează supunerea persoanei vătămate la tratamente degradante ori inumane (cum ar fi
prin înfometare sau hrănire insuficientă sau neigienică, ținerea persoanei în condiții improprii – în
mizerie, frig sau mult prea cald, în locuri infestate, neluminate natural, supunerea la activități umilitoare
etc.).
Tortura (art. 282 C.p.)
• Noţiunea. Art.282 C.p. incriminează fapta de provocare de suferinţe fizice sau psihice puternice unei
persoane de către un funcționar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat
sau de către alte persoane care acţionează la instigarea ori cu consimţământul expres sau tacit al acestuia
într-un scop având legătură cu realizarea atribuţiilor autorităţii oficiale. [1]
• [1] Art. 282. - (1) Fapta funcţionarului public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii
de stat sau a altei persoane care acţionează la instigarea sau cu consimţământul expres ori tacit al
acestuia de a provoca unei persoane puternice suferinţe fizice ori psihice:
•    a) în scopul obţinerii de la această persoană sau de la o terţă persoană informaţii sau declaraţii;
•    b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită
că l-a comis;
•    c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra
unei terţe persoane;
•    d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
•    (2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea
de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
•    (3) Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
•    (4) Tentativa la infracţiunea prevăzută în alin. (1) se pedepseşte.
•    (5) Nicio împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de
ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie, nu poate fi
invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului ori al unei
autorităţi publice.
•    (6) Nu constituie tortură durerea sau suferinţele ce rezultă exclusiv din sancţiuni legale şi care sunt
inerente acestor sancţiuni sau sunt ocazionate de ele.
• Incriminarea este rezultatul aderării României la Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (Legea nr. 19 din 9 octombrie 1990).
• Fapta constă în acțiunea de a-i provoca unei persoane, cu intenţie, dureri ori suferinţe puternice, fizice
sau psihice, cu scopul de a obţine de la această persoană ori de la o persoană terţă informaţii sau
declarații, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta ori o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că
l-a comis, de a o intimida ori de a face presiuni asupra ei sau a unei terţe persoane ori aceeași faptă este
comisă pentru un motiv bazat pe orice formă de discriminare, atunci când o asemenea durere sau astfel
de suferinţe sunt aplicate de către un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat sau de către persoane care acţionează la instigarea sau cu consimţământul expres ori
tacit al acestui funcționar public.
• Obiectul infracţiunii. Din aşezarea acestei infracţiuni în Codul penal rezultă că legiuitorul o consideră
o infracţiune contra înfăptuirii justiţiei şi, ca atare, în principal, relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea
justiţiei, în sensul larg al acestei noţiuni, sunt periclitate prin comiterea elementului material al faptei.
• În subsidiar, dar în inseparabilă legătură cu aceste relaţii sociale, fapta aduce atingere drepturilor omului:
dreptul la viață, la integritate fizică și psihică, la libertate, la demnitate etc..
• Subiecţii. Subiectul activ este calificat, fiind vorba de un funcționar public care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat sau o altă persoană care acţionează oficial, la instigarea sau cu
consimţământul expres ori tacit al acestui funcționar public, personal sau prin interpus. Această din urmă
reprezentare nu este obligatorie să fie oficială prin natura ei.
• Subiectul pasiv nu este determinat de lege. Fapta se poate îndrepta asupra oricărei persoane, indiferent
dacă împotriva ei a fost sau nu iniţiată o procedură oficială. În cazul în care această procedură există, nu
interesează faptul că ea este penală sau are altă natură juridică (administrativă, disciplinară etc.).
• Subiect pasiv al acestei infracţiuni poate fi şi o terţă persoană în raport cu cel supus activităţii oficiale,
pentru ca astfel să se determine cel anchetat să facă declaraţii.
• Conţinutul infracţiunii. Elementul material al laturii obiective constă în provocarea unor puternice
suferinţe fizice sau psihice, condiția-cerință esențială fiind ca acestea să aibă unul din scopurile
prevăzute de lege sau mobilul discriminării.
• Elementul material se analizează judiciar, deoarece fapta nu există dacă instanţa apreciază că durerile
sau suferinţele nu sunt puternice.
• Pot intra în această categorie chiar actele ce alcătuiesc elementul material al faptei prevăzută în art. 193
C.p. alin. 1, dacă instanţa apreciază că intensitatea durerii, oricât de scurtă ar fi ea, este puternică.
• Scopul provocării unei persoane de puternice suferinţe fizice ori psihice constă în:
• a) obţinerea de la această persoană sau de la o terţă persoană de informaţii sau declaraţii;
• Informațiile pot privi o faptă penală deja săvârșită sau care ar urma să fie comisă, iar declarațiile sunt
obținute în timpul unei proceduri judiciare în derulare, fie de la cel torturat, fie de la o terță persoană.
• b) aplicarea unei pedepse victimei pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este
bănuită că l-a comis. Prin pedeapsă se înţelege orice sancţiune injustă, nepermisă de lege, tinzând să
înfrângă voinţa victimei sau doar să-i provoace suferinţe fizice ori morale;
• c) intimidarea victimei înseamnă a-i inspira teamă, spaimă faţă de un posibil rău ce i s-ar putea face ei
sau unei terţe persoane dacă ar acționa într-un anumit fel;
• d) exercitarea de presiuni este reprezentată de constrângerea fizică sau morală a victimei (obiect al
activităţii oficiale sau o terţă persoană). Această constrângere nu trebuie să îndeplinească toate cerinţele
prevăzute de art. 25 C.p., dar acţiunea făptuitorului trebuie să pericliteze serios, semnificativ drepturile
victimei sau ale unei terțe persoane.
• Violențele pot avea însă și un mobil, anume crearea oricărei forme de discriminare, indiferent de temei:
rasă, naționalitate, religie, convingeri, opinii, stare socială, avere, boală etc.
• Toate variantele normative ale elementului material al faptei pot fi comise atât prin acţiuni cât şi, în mod
excepțional, prin inacţiuni (atunci când făptuitorul avea obligația legală de a interveni).
• Urmările faptei sunt prevăzute de lege: punerea în pericol a înfăptuirii justiției și lezarea fizică sau
psihică a victimei torturii. În toate cazurile apare modificarea echilibrului bio-psiho-fiziologic al
victimei. Aceasta suferă o durere violentă fizică sau psihică.
• Raportul de cauzalitate rezultă numai după dovedirea aptitudinii acţiunii sau inacţiunii făptuitorului de a
produce urmarea prevăzută de lege.
• Latura subiectivă constă numai din intenţie (directă sau indirectă) în cazul formei tip pentru urmarea
imediată principală, intenția directă calificată prin scop (în cazul urmării imediate secundare).
• Fapta are un scop constând în încercarea de a se obţine din partea victimei (persoana care este obiectul
activităţii oficiale sau un terţ) declaraţii, mărturisiri, orice fel de informaţii pe care le doreşte agentul. Nu
interesează faptul că aceste declaraţii sunt sau nu conforme cu realitatea, deoarece ele nu pot fi obţinute
în acest mod ilegal.
• Dar fapta se poate comite şi din motive de discriminare socială, economică sau politică. În principiu,
orice formă de discriminare care înfrânge egalitatea în drepturi a cetăţenilor poate constitui mobil al
acestei infracţiuni.
• Forme şi modalităţi. Fapta are două variante agravate constând, pe de o parte, în urmările prevăzute de
art. 194 C.p., pe de altă parte, în moartea victimei (alin. 2 şi 3 ale art. 282 C.p.), ambele variante fiind
caracterizate de vinovăția sub forma intenției depășite. Dacă s-ar urmări sau accepta și vătămarea
 corporală, respectiv moartea victimei, iar nu doar torturarea acesteia, se va reține tortura în concurs cu
vătămarea corporală (art. 194 alin. 2 C.p.), respectiv cu omorul calificat (art. 189 lit. h, eventual și lit. d,
C.p.)
• Tentativa faptei se pedepseşte în cazul variantei tip de la alin. (1).
• Legiuitorul a inserat în textul normei juridice (alin. 5) o dispoziţie menită să împiedice motivarea faptei
de către făptuitor pe orice fel de considerente (stare de război, instabilitate politică etc.), inclusiv prin
invocarea ordinului superiorului sau al unei autorităţi publice.
• Nu vor fi considerate tortură durerile sau suferinţele care rezultă exclusiv din sancţiunile legale şi sunt
inerente acestora ori sunt ocazionate de ele (art. 282 alin. 6 C.p.).
• Sancţiuni. Varianta simplă (art. 282 alin.1 C.p. ) este pedepsită cu închisoare de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi; producerea vreuneia din urmările prevăzute de art. 194 C.p. se
pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar cauzarea morţii
victimei se pedepsește cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Represiunea nedreaptă (art. 283 C.p.)
• Noţiunea. Incriminarea din art. 283 C.p. constituie un mijloc de natură penală pentru împiedicarea
abuzurilor săvârşite în forma represiunii penale îndreptate împotriva unor oameni nevinovaţi. Fapta
constă în punerea în mişcare a unor anumite modalităţi ale represiunii penale împotriva unei persoane
despre care funcţionarul competent a le aplica ştie că este nevinovată. [1] 
• Subiecţii. Represiunea nedreaptă nu poate fi săvârşită decât de un organ judiciar care este abilitat să
pună în mişcare acţiunea penală, să ia o măsură preventivă neprivativă de libertate, să dispună reținerea,
arestarea, să trimită în judecată sau să condamne, adică numai organ de cercetare penală, procuror sau
judecător. Înţelesul acestor situaţii este dat de Codul de procedură penală.
• [1] Art. 283. - (1) Fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de a lua o măsură preventivă neprivativă
de libertate ori de a trimite în judecată o persoană, ştiind că este nevinovată, se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
•    (2) Reţinerea sau arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată, se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
• Conţinutul constitutiv. Fapta se săvârşeşte printr-un număr limitat de acţiuni a căror realizare poate fi
alternativă.
• Represiunea nedreaptă se poate săvârşi în două variante, varianta tip de la alin. (1) al art. 283 C.p. și o
variantă agravată în alin. (2).
• În cazul faptei tip se rețin numai punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea unei măsuri preventive
neprivative de libertate ori trimiterea în judecată a unei persoane nevinovate.
• Prin punerea în mişcare a acţiunii penale se înţelege efectuarea actului de inculpare prevăzut de lege,
situaţie având ca obiect tragerea la răspundere penală a unei persoane (art. 14 C.p.p.). Un asemenea act
este ordonanţa procurorului (art. 309 alin. 1 C.p.p.).
• Plângerea prealabilă nu este actul prin care se pune în mişcare acţiunea penală, ci numai o condiţie
necesară şi prealabilă pentru aceasta.
• Luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate
• Măsurile preventive sunt reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu
și arestarea preventivă (art. 202 alin. 4 C.p.p.), dar neprivative de libertate sunt numai controlul judiciar
și controlul judiciar pe cauţiune.
• Potrivit art. 203 alin. (2) C.p.p., controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune pot fi luate faţă de
inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror şi de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în
procedura de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii de
către instanţa de judecată.
• Trimiterea în judecată este o altă modalitate normativă de săvârşire a infracţiunii. Ea constă în
dispunerea de către procuror prin rechizitoriu a trimiterii inculpatului în faţa instanţei de judecată (art.
327 lit. a C.p.p.).
• În cazul variantei agravate de la alin. (2) al art. 283 C.p., fapta de represiune nedreaptă constă în
reţinerea sau arestarea ori condamnarea cu știință a unei persoane nevinovate.
• Reținerea poate fi luată faţă de suspect sau inculpat de către organul de cercetare penală sau de către
procuror, numai în cursul urmăririi penale, pentru cel mult 24 de ore (art. 209 alin. 3 C.p.p.).
• „A dispune arestarea”, înseamnă a se lua măsura arestării de către instanţa de judecată conform Codului
de procedură penală.
• Potrivit art. 203 alin. (3) C.p.p. arestul la domiciliu poate fi dispus faţă de inculpat, în cursul urmăririi
penale de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară de către
judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii de către instanţa de judecată.
• Arestarea preventivă pot fi luată faţă de inculpat, în aceleași condiții privind competența ca și în cazul
arestului la domiciliu.
• Sub acest aspect, elementul material al faptei există de îndată ce actul care materializează dispunerea
arestării a fost emis. Nu este necesar, pentru existenţa infracţiunii, să se ajungă la arestarea efectivă, la
privarea de libertate a subiectului pasiv secundar. Este suficient că instanţa a emis mandatele de arestare.
• Expresia a condamna (altă acţiune specifică elementului material al faptei) are înţelesul de aplicare a
unei sancţiuni de drept penal. Această sancţiune este aplicată prin intermediul hotărârii judecătoreşti,
constituind o modalitate de rezolvare a acțiunii penale (art. 396 C.p.p.), pronunţarea hotărârii făcând să
existe elementul material al infracţiunii.
• Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există,
constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
• Toate acţiunile ce reprezintă elementul material trebuie să fie săvârşite de către organele competente a le
îndeplini.
• Textul de lege instituie încă o condiţie pentru existenţa infracţiunii şi anume aceea ca acţiunea
subiectului activ să privească o persoană nevinovată. Prin „persoana nevinovată”, în sensul art. 283 C.p.,
se înţelege o persoană aflată într-una din situaţiile prevăzute în art.16 alin. (1), lit.a) - d) C.p.p.
• Urmarea are caracter complex. Efectul principal al faptei (corespunzător obiectului juridic principal)
este o stare de pericol pentru buna desfăşurare a justiţiei, pentru prestigiul şi eficienţa sa. În secundar se
pun în pericol şi alte valori sociale importante, care ţin de persoana subiectului pasiv adiacent, şi anume:
libertatea, onoarea şi prestigiul său.
• Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
• Fapta se săvârşeşte cu intenţie (directă sau eventuală). De regulă vom întâlni intenţia indirectă,
făptuitorul urmărind să lezeze valoarea ocrotită în secundar de legiuitor şi acceptând pentru aceasta şi
crearea pericolului pentru buna desfăşurare a justiţiei.
• Un element indispensabil al laturii subiective îl constituie ştiinţa făptuitorului că persoana supusă
represiunii penale este nevinovată. Dacă ulterior săvârşirii elementului material se constată că aceasta
era totuşi vinovată, vom fi în prezenţa unui fapt putativ, deoarece pericolul pentru activitatea de justiţie
nu a existat, în fapt, niciun moment.
• Este necesar ca făptuitorul să știe că acţionează împotriva unei persoane nevinovate, nu să fie în dubiu
cu privire la această situaţie.
• Forme şi sancţiuni. Momentul consumativ intervine instantaneu în momentul comiterii elementului
material (a oricăreia dintre modalităţile normative ale acestuia).
• Mobilul şi scopul faptei nu interesează, dar cunoaşterea lor ajută la o mai bună individualizare a
pedepsei aplicabile.
• Infracţiunea poate avea un caracter continuat.
• Pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta tip de la alin. (1) este închisoare de la 3 luni la 3 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, iar în cazul variantei agravate de la alin.
(2) pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie
publică.
Asistența și reprezentarea neloiale – art. 284 C.p.
• Art. 284 C.p. incriminează pentru prima dată fapta avocatului sau a reprezentantului unei persoanei care
vatămă interesele clientului sau ale persoanei reprezentate, în cadrul unei proceduri judiciare sau
notariale, în urma unei înțelegeri cu o persoană cu interese contrare în aceeaşi cauză.[1]
• [1] Art. 284. - (1) Fapta avocatului sau a reprezentantului unei persoane care, în înţelegere frauduloasă
cu o persoană cu interese contrare în aceeaşi cauză, în cadrul unei proceduri judiciare sau notariale,
vatămă interesele clientului sau ale persoanei reprezentate se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un
an sau cu amendă.
• (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează înţelegerea frauduloasă dintre avocat sau reprezentantul unei
persoane şi un terţ interesat de soluţia ce se va pronunţa în cauză, în scopul vătămării intereselor
clientului sau ale persoanei reprezentate.
• (3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
• Incriminarea se inspiră din art. 467 C.p. spaniol, art. 371 C.p. portughez, art. 380 C.p. italian și art. 356
C.p. german.
• Obiectul juridic principal vizează relațiile sociale privind respectarea mandatului încredințat, fiind o
infracțiune îndreptată împotriva unei persoane fizice sau juridice are cărei interese sunt încălcate cu rea-
credință de către făptuitor, în cursul înfăptuirii unui act de justiție, astfel înfăptuirea justiției fiind
afectată în mod incidental, sau în cursul unei proceduri notariale.
• Subiectul activ este circumstanțiat în persoana avocatului sau a reprezentantului, legal sau convențional,
al persoanei fizice (împuternicit, mandatar, potrivit art. 80-89 C.p.c. sau art. 88-96 C.p.p.) ori juridice
(administrator, director, președinte de consiliu de administrație, consilier juridic, împuternicit, mandatar
etc.).
• Subiectul pasiv secundar este o persoană fizică sau juridică având calitatea de client (al avocatului) sau
de reprezentat (al reprezentantului) și ale cărui interese sunt vătămate prin fapta subiectului activ.
• Situația premisă constă în existența unei proceduri judiciare sau notariale în care subiectul pasiv este
reprezentat. Menționarea procedurii notariale este o extrapolare a înfăptuirii justiției, notarul public
neavând atribuții jurisdicționale, dar având atribuții în întocmirea actelor juridice autentice (care sunt
titluri executorii, potrivit legii).
• Elementul material constă în cazul faptei tip de la alin. (1) în acțiunea de vătămare a intereselor
clientului sau ale persoanei reprezentate prin înţelegerea frauduloasă dintre făptuitor și o persoană cu
interese contrare în aceeaşi cauză.
• În cazul variantei asimilate de la alin. (2), elementul material constă în înţelegerea frauduloasă dintre
avocat sau reprezentantul unei persoane şi un terţ interesat de soluţia ce se va pronunţa în cauză, în
scopul vătămării intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate.
• În cazul ambelor variante urmarea este o stare de pericol pentru înfăptuirea justiției, însă o urmare
materială în cazul subiectului pasiv secundar, dar direct, nemijlocit, constând într-o vătămare a
intereselor sale în cazul alin. (1), pentru ca varianta de la alin. (2) urmarea imediată să constea într-o
stare de pericol și pentru interesele subiectului pasiv secundar. Aceasta înseamnă că, în cazul alin. (1),
este necesară dovedirea de către organul de urmărire penală a existenței vătămării intereselor clientului
sau ale persoanei reprezentate și a legăturii de cauzalitate, în timp ce în cazul alin. (2) urmarea imediată
este o stare de pericol, pentru care legătura de cauzalitate rezultă imediat și nu trebuie dovedită.
• Fapta poate intra în concurs cu infracțiunea de gestiune frauduloasă, atunci când se vatămă un interes
patrimonial.
• Sub aspectul laturii subiective, fapta se comite cu vinovăție sub forma intenției directe sau indirecte în
afectarea justiției și intenției directe calificate prin scopul vătămării intereselor subiectului pasiv
adiacent.
• Tentativa, deși posibilă la alin. (1), nu este incriminată.
• Consumarea infracțiunii intervine la momentul vătămării intereselor subiectului pasiv (la alin. 1),
respectiv la momentul realizării elementului material la alin. 2 (înţelegerea frauduloasă dintre avocat sau
reprezentantul unei persoane şi un terţ interesat).
• Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
• Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda (de la 120 la 240 de zile-
amendă)
Evadarea (art. 285 C.p.)
• Noţiune. Evadarea este fapta persoanei care se sustrage din starea de privare de libertate (reținere,
deținere) legal aplicată asupra sa. Sediul incriminării este în art.285 Cod penal. [1] Această incriminare
reprezintă intenţia legiuitorului de a asigura condiţii optime pentru desfăşurarea şi finalizarea procesului
penal.
• [1] Art. 285. - (1) Evadarea din starea legală de reţinere sau de deţinere se pedepseşte cu închisoarea de
la 6 luni la 3 ani.
• (2) Când evadarea este săvârşită prin folosire de violenţe sau arme, pedeapsa este închisoarea de la unu
la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
• (3) Se consideră evadare:
•    a) neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere, la expirarea perioadei în
care s-a aflat legal în stare de libertate;
•    b) părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul
locului de deţinere.
• (4) Pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă
la data evadării.
• (5) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte.
• Incriminarea urmăreşte ocrotirea unor relaţii sociale de justiţie penală prin aceea că stabileşte pentru cei
reţinuţi sau deţinuţi în mod legal obligaţia de a nu se sustrage din această situaţie. În cazul art. 285 alin.2
C.p. sunt protejate şi relaţiile sociale privitoare la integritatea corporală şi sănătatea persoanei.
• Autorul este persoana aflată într-o stare de reţinere sau detenţie legală.
• Situaţia premisă. Pentru a realiza conţinutul juridic al evadării, elementul material al faptei trebuie să
fie precedat de existenţa stării legale de reţinere sau detenţie.
• Pentru lămurirea noţiunilor de reţinere sau detenţie, trimitem la Codul de procedură penală.
• Condiţiile legale pentru existenţa reţinerii sau deţinerii prevăzute de Codul de procedură penală trebuie
să se realizeze cumulativ, existând astfel garanţia respectării dreptului fundamental al persoanei la
inviolabilitate.
• Conţinutul infracţiunii. Latura obiectivă. Fapta tip se săvârşeşte printr-o acţiune comisivă. Subiectul
activ se sustrage (fuge) din starea legală de reţinere sau deţinere. Nu este posibilă săvârşirea faptei prin
inacţiune la varianta tip, ci numai la varianta asimilată de la alin. (3).
• Legiuitorul nu a legat de un anumit loc existenţa stării legale de deţinere sau reţinere şi de aceea oriunde
s-ar executa reţinerea sau deţinerea legală, dacă făptuitorul părăseşte în mod nelegal această stare de
fapt, el săvârşeşte infracţiunea de evadare. Astfel, va fi considerat evadat cel care fuge de sub escortă, de
la locul de muncă în executarea unei pedepse privative de libertate sau dintr-un institut medico-educativ
în care a fost internat în stare de arest preventiv ori dintr-o închisoare militară etc.
• În practica judiciară au apărut soluţii contrare date în cazurile în care o persoană reţinută pentru cercetări
părăseşte, fără încuviinţarea organului competent, locul reţinerii. Unele instanţe au hotărât că, în
asemenea situaţii, persoana în cauză a săvârşit infracţiunea de evadare, altele, dimpotrivă, au considerat
că nu sunt întrunite elementele caracteristice ale acestei fapte penale.
• Pentru a da răspunsul corect la această problemă trebuie să observăm că orice reţinere, inclusiv pentru
cercetări, nu poate fi făcută decât în condiţiile prevăzute de lege, dar când acestea din urmă se
realizează, sustragerea dintr-o asemenea stare de reţinere poate fi calificată ca evadare, dacă se întrunesc
şi celelalte condiţii cerute de lege pentru existenţa acestei infracţiuni.
• Evadarea unei persoane, motivată de convingerea că nu se face vinovată de învinuirea ce i se aduce, va
fi pedepsită conform art.285 C.p. chiar dacă ulterior, în cadrul procesului penal, se constată în drept
existenţa acestei nevinovăţii, deoarece fapta a condus la posibilitatea perturbării desfăşurării normale a
procesului judiciar respectiv.
• Dacă prin modul în care se săvârşeşte evadarea (mituire, distrugere etc.) se întrunesc condiţiile unei alte
infracţiuni, atunci va fi concurs de infracţiuni între evadare şi fapta penală respectivă (cu excepţia
violenţelor, care atrag aplicarea agravantei potrivit art.285 alin.2 C.p.).
• Rezultatul faptei constă în periclitarea activităţii de înfăptuire a justiţiei, indiferent de faza în care
aceasta se realizează (urmărire penală, judecată, executare a pedepsei).
• Fapta poate conduce şi la alte urmări care se repercutează asupra subiecţilor pasivi secundari. În unele
cazuri (spre exemplu loviri sau vătămări cauzatoare de moarte) sunt incidente regulile concursului de
infracţiuni.
• Infracţiunea rămâne o faptă de pericol, deoarece urmarea imediată nu trebuie să fie efectiva perturbare,
întârziere sau compromitere a procesului penal.
• Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
• Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie. Eroarea de fapt, cu privire la situaţia de privare de
libertate în care făptuitorul s-ar afla, trebuie dovedită de către acesta din urmă. Este incidentă, depotrivă,
intenţia directă ca şi cea indirectă. Prin modul în care se săvârşeşte fapta, autorul evidenţiază intenţia sa
de a părăsi definitiv (şi nu temporar) starea de privare de libertate.
• Mobilul evadării, scopul ei, precum şi o eventuală anume comportare a celui evadat (chiar pozitivă, în
sensul că făptuitorul îndreaptă urmările nefaste ale faptei sale pentru care a fost reţinut sau deţinut) nu
înlătură existenţa infracţiunii.
• Formele infracţiunii. Tentativa infracţiunii de evadare se pedepseşte. Pentru a exista tentativă va trebui
să se constate că fapta de evadare a început să fie pusă în executare.
• Infracţiunea de evadare se consumă în momentul în care cel aflat în stare legală de reţinere sau deţinere
a ieşit complet de sub imperiul acesteia, devenind liber datorită activităţii sale ilegale. Infracţiunea este
deci de consumare instantanee. Fapta nu poate avea caracterul unei infracţiuni continue şi nici
continuate. Revenirea făptuitorului din proprie iniţiativă în faţa autorităţii are numai efectul unei
eventuale circumstanţe atenuante.
• Sancţiuni. Infracţiunea de evadare se pedepseşte diferenţiat, în funcţie de forma simplă sau agravată pe
care o poate prezenta. Astfel, pentru forma simplă prevăzută de art.285 alin.1 C.p. pedeapsa este
închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Dimpotrivă, pentru formele agravante inserate în art. 285 alin.2 C.p.
pedeapsa prevăzută este închisoarea de la unu la 5 ani.
• Art. 285 alin.4 C.p. conţine o dispoziţie specială privitoare la regimul aplicării pedepsei în cazul
evadării. În conformitate cu aceasta, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la restul
rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării. Este o dispoziţie derogatorie de la regimul recidivei.
• În concret, condamnatul va executa integral pedeapsa pentru evadare şi restul de pedeapsă neexecutată
din pedeapsa în cursul executării căreia a evadat.
• Dacă inculpatul a săvârşit infracţiunea de evadare în timpul în care era reţinut sau arestat preventiv (şi
nu în executarea unei condamnări), pedeapsa aplicată pentru evadare se contopeşte după regulile
concursului de infracţiuni cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea care a determinat arestarea
preventivă. Deci în acest caz nu se va aplica regula prevăzută de art.285 alin.4. Practica judiciară a
confirmat un asemenea punct de vedere.
• Dacă după evadare făptuitorul săvârşeşte o infracţiune, el se va găsi în stare de recidivă. La stabilirea
pedepsei, ca urmare a recidivei, se vor avea în vedere dispoziţiile art. 43 C.p.. Aceasta înseamnă că, în
acest caz, prin pedeapsa anterioară se va înţelege pedeapsa ce se executa la care s-a adăugat pedeapsa
aplicată pentru evadare. Pedeapsa astfel obţinută se contopeşte, conform dispoziţiilor art. 39 -40 C.p., cu
pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită după evadare.
• Sancţiunea pentru tentativa de evadare urmează şi ea regula stabilită în art.285 alin. 4 C.p., deci
pedeapsa pentru tentativa de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută.
• Varianta agravată. Când evadarea se săvârşeşte în anumite împrejurări prevăzute de lege, fapta capătă
un caracter calificat şi se pedepseşte mai sever. Sunt doi factori prevăzuți în art. 285 alin.2 C.p.:
• a) săvârşirea evadării prin folosirea de violenţe;
• b) săvârşirea evadării prin folosirea de arme (în sensul art. 179 C.p.).
• Este suficientă existenţa unui singur factor pentru ca evadarea să aibă un caracter agravat.
• Prin noţiunea de „violenţe” înţelegem violenţa fizică şi cea psihică, inclusiv ameninţarea. Urmările
prevăzute în art. 193 C.p. intră în conceptul de violenţe menţionat în art. 285 alin.2 C.p..
• Potrivit alin. (3) există o variantă asimilată evadării în următoarele ipoteze:
• a) neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere, la expirarea perioadei în care
s-a aflat legal în stare de libertate. Este cazul celor aflați în permisie (acordată potrivit art. 99 din Legea
nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate). Absența justificată
(boală, calamități naturale etc.) nu atrage incidența acestei incriminări.
• b) părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul
locului de deţinere. Este vorba despre clarificarea legală a situației celui care fuge nu din penitenciar, ci
de la locul de muncă aflat în afara acestuia (pentru deținuții care prestează activități lucrative în afara
unității de deținere).
Înlesnirea evadării (art.286 C.p.)
• Noţiune. Pericolul social al infracţiunii este semnificativ pentru înfăptuirea justiţiei. De aceea această
incriminare o găsim în toate legislaţiile, chiar şi în acelea în care autorul evadării nu este pedepsit pentru
fapta sa.
• Înlesnirea evadării înseamnă ajutarea în orice mod a unui reţinut sau deţinut să evadeze. Fapta este
incriminată în art. 286 C.p.[1]
• [1] Art. 286. - (1) Înlesnirea prin orice mijloace a evadării se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5
ani.
• (2) Înlesnirea evadării:
•    a) săvârşită prin folosire de violenţe, arme, substanţe narcotice sau paralizante;
•    b) a două sau mai multor persoane în aceeaşi împrejurare;
•    c) unei persoane reţinute sau arestate pentru o infracţiune sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii
pe viaţă ori cu pedeapsa închisorii de 10 ani sau mai mare ori condamnate la o astfel de pedeapsă se
sancţionează cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
• (3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) sunt săvârşite de o persoană care avea îndatorirea de a-l
păzi pe cel reţinut sau deţinut, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
• (4) Înlesnirea evadării, săvârşită din culpă, de către o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel
care a evadat, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani.
• (5) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1)-(3) se pedepseşte.
• Subiectul activ este individualizat în persoana aceluia care are îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat
în situaţiile prevăzute de art.286 alin. 3 și 4.
• În legătură cu subiectul activ calificat, deosebim două cerinţe esenţiale care trebuie să se realizeze
cumulativ. Pe de o parte, îndatorirea de a păzi pe cei legalmente reţinuţi sau deţinuţi trebuie să fie
oficială (adică să constituie o atribuţie de serviciu permanentă sau temporară), iar pe de altă parte
această îndatorire să existe la momentul săvârşirii faptei în raport cu cel care a evadat sau a încercat
acest lucru.
• În doctrină s-a apreciat în mod just că nu intră în sfera subiecţilor activi calificați, care au îndatorirea de
a păzi, deţinutul care, datorită conduitei sale pozitive, primeşte sarcina de a supraveghea activitatea altor
deţinuţi în procesul muncii. Acesta poate fi complice la fapta de evadare sau poate săvârşi înlesnirea
evadării în formele care nu au un subiect activ calificat.
• Situaţia premisă este identică cu aceea necesară existenţei infracţiunii de evadare: stare legală de
reținere sau de deținere.
• Pentru unele variante ale faptei, din situaţia premisă face parte şi obligaţia de pază a făptuitorului în
raport cu cel care a evadat, precum şi existenţa unei reţineri, arestări sau condamnări pentru o infracţiune
prevăzută de lege cu o pedeapsă mai mare de 10 ani ori cu detențiune pe viață, pentru cel care
beneficiază de înlesnirea evadării.
• Înlesnirea sustragerii din starea nelegală de reţinere sau detenţie nu constituie infracţiune.
• Între infracţiunea de înlesnire a evadării şi aceea de evadare este o legătură indisolubilă în sensul că
existenţa celei dintâi presupune existenţa celei de a doua, în cadrul unui concursus necessarius, fără să
existe, bineînţeles, un coautorat, fiecare făptuitor rămânând autorul propriei sale infracţiuni.
• Conţinutul constitutiv. Infracţiunea se poate săvârşi fie printr-o acţiune, fie printr-o inacţiune. Nu
există modalităţi normative la fapta tip, de aceea se poate săvârşi prin orice mijloace. Când subiectul
activ este chiar persoana care are îndatorirea de a păzi pe cel evadat, fapta se săvârşeşte, de regulă, prin
acţiuni sau inacţiuni prilejuite de îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.
• Este necesar însă ca ajutorul pe care îl dă făptuitorul să fi fost apt de a facilita evadarea. Nu se cere ca
evadarea să fi fost reuşită exclusiv prin înlesnirea ce i s-a acordat.
• În cazul faptelor prin inacţiune, este necesar ca omisiunea făptuitorului să privească obligaţia de serviciu
de a-l păzi pe cel care a evadat.
• Fapta este săvârşită chiar dacă cel evadat este prins de îndată şi chiar dacă cel care face acest lucru este
tocmai persoana care i-a înlesnit evadarea.
• În cazul variantelor agravate de la alin. 2 lit. a) și b) fapta de înlesnire a evadării:
• a) este săvârşită prin folosire de violenţe, arme, substanţe narcotice sau paralizante, în înțelesul deja
prezentat (la art. 193, art. 179 și art. 234 C.p.);
• b) privește două sau mai multe persoane în aceeaşi împrejurare, adică este un sprijin acordat mai multor
evadați.
• La alin. 2 lit. c) înlesnirea evadării are ca situație premisă existența unei persoane reţinute sau arestate
pentru o infracţiune sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori cu pedeapsa închisorii de 10
ani sau mai mare ori condamnate la o astfel de pedeapsă.
• Rezultatul acestei fapte reprezintă o stare de pericol creată pentru buna desfăşurare a activităţii organelor
de justiţie şi pentru procesul executării pedepsei cu care justiţia penală îşi finalizează acţiunea.
• Poate apărea şi o urmare adiacentă, atunci când evadarea ce a fost înlesnită s-a săvârşit în condiţiile art.
286 alin.2 lit. a) C.p.. În acest caz, în raport cu victima imediată, fapta are o urmare obiectivă constând
în îngrădirea libertăţii sau atingerea integrităţii corporale ori sănătăţii persoanei.
• Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
• Latura subiectivă constă, la toate variantele, în intenţie directă sau indirectă. De la această regulă există
o singură excepţie, prevăzută de lege în art.286 alin.4 C.p.: incriminarea aparte a săvârşirii faptei din
culpă şi numai atunci când este săvârşită de o persoană care o anume calitate (persoană care are
îndatorirea de a-l păzi pe cel reţinut sau deţinut).
• Pentru stabilirea culpei se va observa care erau îndatoririle de serviciu ale făptuitorului şi, în raport cu
acestea, care a fost conduita sa concretă care a înlesnit evadarea.
• În ceea ce priveşte variantele prevăzute în art.286 alin. 2 şi 3 C.p. este necesar, din punct de vedere
subiectiv, ca făptuitorul înlesnirii să ştie că ajută la o evadare în condiţiile art.286 alin.2 lit. a) și b) C.p.
sau că înlesneşte evadarea unei persoane reţinute, arestate sau condamnate pentru o infracţiune pentru
care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiune pe viață.
• Scopul sau mobilul activităţii infracţionale sunt irelevante pentru calificarea penală a faptei.
• Formele infracţiunii. Tentativa este incriminată, cu excepţia situaţiei când fapta se săvârşeşte din culpă
(în condiţiile art.286 alin.4 C.p.). Existenţa tentativei presupune începerea realizării actelor de înlesnire
şi întreruperea lor, din motive independente de voinţa făptuitorului, mai înainte ca aceste acte să-şi fi
dobândit aptitudinea de a ajuta efectiv o evadare. Tot tentativă este şi atunci când actele de înlesnire apte
să ajute o evadare au fost integral realizate, dar evadarea nu a mai avut loc (şi nici nu a fost încercată).
Aceasta deoarece urmarea infracţiunii nu poate fi concepută separat de urmarea evadării.
• Infracţiunea s-a consumat în momentul în care s-a săvârşit fie evadarea, fie tentativa evadării.
• Datorită specificului ei fapta nu poate avea forma continuă sau continuată.
• Mai multe acte de înlesnire a aceleiaşi evadări se integrează în elementul material ale aceleiaşi fapte în
formă necontinuată.
• Sancţiuni şi agravante. Forma tip a infracţiunii, de la alin. 1, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5
ani. Înlesnirea evadării de către cel care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat se pedepseşte cu
închisoare în limite majorate cu o treime.
• Înlesnirea evadării în condiţiile art. 286 alin.2 C.p. se sancţionează cu închisoare de la 2 la 7 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă subiectul activ este o persoană care avea îndatorirea de a
păzi pe cel care a evadat, pedeapsa este închisoarea în limite majorate cu o treime.
• Evadarea înlesnită din culpă de către cel care avea obligaţia de a păzi pe cel care a evadat se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani.
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti – art. 287 C.p.
• Incriminarea are în vedere afectarea înfăptuirii justiției prin neaducerea la îndeplinire de bunăvoie a
hotărârilor judecătorești sau chiar prin împotrivire la actele de executare silită. [1]
• [1] Art. 287. - (1) Nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti săvârşită prin:
•    a) împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare;
•    b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat
să îndeplinească un anumit act;
•    c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care
au această obligaţie conform legii;
•    d) neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat;
•    e) neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de
executare adresate angajatorului de către partea interesată;
•    f) nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea şi recalcularea pensiilor;
•    g) împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în baza unei hotărâri
judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2
ani sau cu amendă.
• h) nerespectarea unei măsuri de protecţie dispuse în executarea unui ordin european de protecţie.
•    (2) În cazul faptelor prevăzute în lit. d)-g), acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
• (3) În cazul faptei prevăzute la alin. (1) lit. h), împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
• Obiectul juridic special are în vedere relațiile sociale privind îndeplinirea hotărârilor judecătorești ca
finalitate a actului de justiție în materie civilă.
• Subiectul activ nu este circumstanțiat de lege, dar în cazul alin. 1 lit. a) și g) este persoana care a căzut în
drepturi sau pretenții, fiind obligată prin hotărârea judecătorească la îndeplinirea unui anumit act ori cel
căruia hotărârea îi este opozabilă, în cazul de la lit. b) este un executor judecătoresc, în cazul de la lit. c)
este un organ de poliție sau alt organ al autorității publice care are obligația de a sprijini organul de
executare în punerea în aplicare a hotărârii, în cazul de la lit. d) și e) este angajatorul (persoană fizică sau
juridică), iar în cazul de la lit. f) este un funcționar public din cadrul Casei de Pensii Publice (sau al unei
case de pensii sectoriale ori private).
• Subiectul pasiv secundar este persoana fizică sau juridică ale cărei drepturi și interese, deși recunoscute
de justiție, nu sunt duse la îndeplinire.
• Situația premisă constă în existența unei hotărâri civile (în sens larg) executorii.
• Elementul material este reprezentat de o acțiune sau o inacțiune prevăzută de textul incriminator:
• a) împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare. Este vorba despre
împotrivirea la actele de executare silită pe care le efectuează executorul judecătoresc, cerința fiind ca
această împotrivire să fie de natură să împiedice materializarea executării silite,de exemplu făptuitorul
nu permite accesul în incintă, instalează obstacole, încuie căi de acces etc. Dacă se recurge la violențe
fizice sau psihice față de organul de executare, fapta va intra în concurs cu infracțiunea de ultraj (art. 257
C.p.). Fapta se poate comite printr-o acțiune sau inacțiune.
• b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat
să îndeplinească un anumit act. În acest caz executorul judecătoresc nu se supune hotărârii judecătorești
executorii prin care este obligat la îndeplinirea unui act, de exemplu punerea unei popriri sau instituirea
unui sechestru, organizarea unei licitații, prezentarea unor obiecte sau documente etc.). Și în acest caz
fapta se poate comite printr-o acțiune sau inacțiune.
• c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care au
această obligaţie conform legii. Este vorba despre fapta unui reprezentant al autorității (polițist, primar,
reprezentant al unei instituții abilitate, de ex. o bancă etc.) de a nu sprijini executorul judecătoresc în
aplicarea unei hotărâri. Deși omisivă prin natura ei, fapta poate fi săvârșită și printr-o acțiune, de
exemplu o bancă golește contul bancar al debitorului sau terțului poprit pentru a nu permite instituirea
popririi întrucât și banca era creditor.
• d) neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat. Este
fapta angajatorului (persoană fizică sau juridică) de a nu reintegra în muncă un salariat, imediat după
cererea formulată de acesta, atunci când reintegrarea a fost dispusă de tribunal (la soluționarea litigiului
în fond) sau curtea de apel (în recurs/apel).
• Elementul material poate consta într-o inacțiune, dar poate fi și o acțiune (când reprezentantul
angajatorului dispune refuzul de reintegrare în muncă sau schimbarea condițiilor ori a locului de muncă,
adică angajatul nu este repus în situația anterioară).
• e) neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de
executare adresate angajatorului de către partea interesată. Este vorba despre o omisiune și mai rar o
acțiune de neplată a salariilor restante, astfel cum a fost dispusă această plată de către tribunal sau curtea
de apel.
• f) nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea şi recalcularea pensiilor.
Este o inacțiune sau o acțiune prin care pensionarul este privat de pensie, de plata acesteia sau de
ajustarea in favorem a cuantumului pensiei în plată (prin actualizare cu indicele de acoperire sau de
inflație ori prin recalculare după altă formulă de calcul).
• g) împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în baza unei hotărâri
judecătoreşti. Este o acțiune din partea aceluia căruia îi este opozabilă hotărârea de a împiedica pe cel
care deține un imobil în baza acelei hotărâri să folosească respectivul imobil așa cum dorește.
• h) nerespectarea unei măsuri de protecţie dispuse în executarea unui ordin european de protecţie.
• Acest alineat a fost introdus, cu ignorarea normelor de logică și tehnică legislativă (după pedeapsa
prevăzută pentru alineatele precedente, dar, aparent, nu și pentru acest alineat), prin art. 25 din Legea nr.
151/2016 privind ordinul european de protecţie, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte
normative.
• Ordinul european de protecţie este o decizie adoptată de o autoritate judiciară sau echivalentă a unui stat
membru în legătură cu o măsură de protecţie, pe baza căreia o autoritate judiciară sau echivalentă a altui
stat membru dispune măsura sau măsurile corespunzătoare, în temeiul propriei legislaţii naţionale, în
vederea continuării asigurării protecţiei persoanei protejate.
• Măsura de protecţie este o decizie în materie penală, adoptată în statul emitent, prin care sunt impuse
persoanei care reprezintă un pericol una sau mai multe dintre următoarele interdicţii sau restricţii, pentru
a preveni săvârşirea asupra persoanei protejate a unei fapte penale care i-ar putea pune în pericol viaţa,
integritatea fizică sau psihologică, demnitatea, libertatea personală sau integritatea sexuală, respectiv:
• (i) interdicţia de a se deplasa în anumite localităţi, locuri sau zone definite în care îşi are reşedinţa
persoana protejată sau pe care le vizitează;
• (ii) o interdicţie sau o reglementare a contactului, sub orice formă, cu persoana protejată, inclusiv la
telefon, prin mijloace electronice, prin poştă, prin fax sau orice alte mijloace;
• (iii) o interdicţie sau o reglementare a apropierii de persoana protejată la o anumită distanţă.
• Autoritatea competentă pentru emiterea ordinului european de protecţie, în cazul în care România este
stat emitent, este organul judiciar pe rolul căruia se află cauza în care s-a dispus măsura de protecţie pe
baza căreia se solicită emiterea ordinului european de protecţie.
• În cazul în care România este stat de executare, autoritatea competentă pentru recunoaşterea ordinului
european de protecţie, dispunerea măsurilor pentru executarea acestuia şi dispunerea înlocuirii ori
încetării acestor măsuri este tribunalul în a cărui circumscripţie locuieşte sau va locui ori şi-a stabilit sau
urmează să îşi stabilească domiciliul ori reşedinţa persoana protejată.
• Urmarea imediată, pentru toate modalitățile, este o stare de pericol pentru înfăptuirea justiției, legătura
de cauzalitate rezultând din materialitatea faptei.
• Latura subiectivă este caracterizată de vinovăția sub forma intenției directe sau indirecte.
• Tentativa, deși posibilă la unele variante comisive, nu este incriminată.
• Potrivit alin. (2), în cazul faptelor prevăzute în lit. d)-g), acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, ceea ce semnifică faptul că pentru variantele de la lit. a), b), c) și h)
acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
• Potrivit alin. (3), în cazul faptei prevăzute la alin. (1) lit. h), împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală.
• Pedeapsa prevăzută de lege pentru nerespectarea hotărârilor judecătorești este închisoarea de la 3 luni la
2 ani sau amenda (de la 120 la 240 de zile-amendă).
Neexecutarea sancţiunilor penale – art. 288 C.p.
• Codul penal incriminează distinct, în art. 288, neexecutarea sancțiunilor penale, anume a pedepselor
complementare sau accesorii ori a măsurilor de siguranță privind internarea medicală și interzicerea
ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii, respectiv a măsurilor educative privative de libertate,
dar și neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a pedepselor complementare aplicate unei
instituţii publice, partid politic, sindicat, patronat, organizaţie religioasă ori aparţinând minorităţilor
naţionale sau unei persoane juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.[1]
• [1] Art. 288. - (1) Sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse
complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzute în art. 108 lit. b) şi lit. c), de către
persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.
• (2) Sustragerea de la executarea unei măsuri educative privative de libertate prin părăsirea fără drept a
centrului educativ sau a centrului de detenţie ori prin neprezentarea după expirarea perioadei în care s-a
aflat legal în stare de libertate se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
• (3) Neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a pedepselor complementare aplicate unei
persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 141 se pedepseşte cu amendă.
• Subiectul activ este exclusiv o persoană fizică, chiar și atunci când este vorba despre reprezentantul unei
persoane juridice.
• Situația premisă constă în existența unei condamnări.
• Elementul material constă într-o acțiune sau inacțiune, în funcție de variantele incriminate:
• a)  Sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare (art. 66
C.p.) ori accesorii (art. 65 C.p.) sau a măsurii de siguranţă (internarea medicală și interzicerea ocupării
unei funcţii sau a exercitării unei profesii) de către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste
sancţiuni, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă (de exemplu trecerea frauduloasă a frontierei
de stat – art. 262 C.p. față de fapta de ieșire din țară săvârșită de către condamnatul căruia i s-a interzis
exercitarea dreptului de a părăsi România, așa cum se exemplifică în expunerea de motive la proiectul
de Cod penal). Prevederea legală este discutabilă, cele două infracțiuni având obiect juridic distinct, ar fi
trebuit reținut un concurs ideal de infracțiuni. În plus, neclaritatea incriminării ridică probleme de
neconstituționalitate și apoi de nelegalitate a unei acțiuni penale.
• b) Sustragerea minorului de la executarea unei măsuri educative privative de libertate prin părăsirea fără
drept a centrului educativ sau a centrului de detenţie ori prin neprezentarea după expirarea perioadei în
care s-a aflat legal în stare de libertate. Fapta se poate comite printr-o acțiune (părăsire a centrului) sau
respectiv o inacțiune (neprezentare la centru după expirarea permisiei). Subiectul activ este calificat în
persoana minorului față de care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate.
• c) Neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a pedepselor complementare aplicate [în temeiul
art. 136 alin. 3 lit. c) – f) C.p.] unei instituţii publice, partid politic, sindicat, patronat, organizaţie
religioasă ori aparţinând minorităţilor naţionale sau unei persoane juridice care îşi desfăşoară activitatea
în domeniul presei. Față de aceste persoane juridice nu se poate dispune dizolvarea sau suspendarea
activității, motiv pentru care neexecutarea pedepselor complementare aplicate lor atrage răspunderea
penală a mandatarului sau administratorului lor în calitate de responsabil cu ducerea la îndeplinire a
pedepselor complementare. Textul este lapidar și neclar, noțiunile de „mandatar” și „administrator”
fiind neacoperitoare pentru toate tipurile de persoane juridice menționate.
• Urmarea imediată este o stare de pericol pentru înfăptuirea justiției penale prin nesocotirea hotărârilor de
condamnare sau de sancționare.
• Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptelor.
• Sub aspect subiectiv, faptele se săvârșesc cu intenție, cel mai adesea indirectă.
• Pedepsele prevăzute pentru fiecare variantă incriminată variază:
• - închisoare a de la 3 luni la 2 ani sau amendă (de la 120 la 240 de zile-amendă), dacă fapta nu constituie
o infracţiune mai gravă, în cazul variantei de la alin. (1).
• - închisoare de la 3 luni la un an sau amendă (de la 120 la 240 de zile-amendă) în caz de sustragere a
minorului de la executarea unei măsuri educative privative de libertate prin părăsirea fără drept a
centrului educativ sau a centrului de detenţie ori prin neprezentarea după expirarea perioadei în care s-a
aflat legal în stare de libertate.
• - amendă (de la 60 la 180 de zile-amendă) pentru neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a
pedepselor complementare aplicate unei persoane juridice dintre cele menționate (care nu pot fi
dizolvate sau să li se suspende activitatea).

INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE
 Codul penal 2009, Titlul V, intitulat „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu”, cuprinde în Capitolul I
infracțiunile de corupție, iar în Capitolul al II-lea infracțiunile de serviciu.
 Obiectul juridic generic este alcătuit din relaţiile sociale privitoare la normala evoluţie a relaţiilor de
serviciu, în acest sens pretinzându-se o anumită conduită funcţionarilor publici sau, în alte cazuri,
oricărei persoane care, prin acţiunea sa, poate periclita aceste relaţii sociale.
 Obiectul material la aceste infracţiuni poate exista, el fiind însăşi obiectivarea atribuţiilor de serviciu,
actele materiale ce încorporează atribuţiile făptuitorului.
 La unele infracţiuni poate apărea şi o valoare concretă corespunzătoare obiectului juridic special
adiacent, cum este cazul faptelor incriminate în art. 296 – Purtarea abuzivă, 297 – Abuzul în serviciu și
298 C.p. – Neglijența în serviciu).

Infracţiuni de corupție și de serviciu

 În mod eronat se identifică în sfera obiectului material al acestor infracţiuni valori care nu sunt destinate
ab initio pentru a fi protejate de lege, ci constituie, uneori, mijloace cu care se săvârşeşte infracţiunea.
Spre exemplu, la luarea de mită foloasele injuste obţinute de funcţionarul corupt nu sunt obiect material
al faptei pentru că nu ele constituie obiectul ocrotirii penale, ci actele de serviciu, care pot să nu aibă
obiect material.
 Subiectul activ la luarea de mită este particularizat de lege în persoana unui funcţionar public
(corespunzător art. 175 C.p.), competent să înfăptuiască actul de serviciu prin intermediul căruia s-a
produs urmarea prevăzută de norma juridică.
 Potrivit Deciziei nr. 26/2014 a I.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate,
are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin.1 lit. b) teza a-ll-a din Codul
penal.
 Darea de mită, traficul de influenţă, cumpărarea de influență, dar și purtarea abuzivă, violarea secretului
corespondenței, divulgarea informaţiilor secrete de stat, neglijenţa în păstrarea informaţiilor, obţinerea
ilegală de fonduri, deturnarea de fonduri și cumpărarea de influență pot avea ca subiecţi activi orice
persoane, inclusiv funcţionarii publici.
 Fapta există chiar dacă făptuitorul este competent să înfăptuiască numai o parte din actul de serviciu în
raport cu care s-a săvârşit infracţiunea. Spre exemplu, luarea de mită va exista chiar dacă funcţionarul
îndeplineşte acte premergătoare, dar necesare întocmirii actului de serviciu pe care urmăreşte să-l obţină
mituitorul.
 Participaţia, în toate formele ei, este posibilă la toate infracţiunile. Coautoratul, la faptele cu subiect
activ calificat, va exista, în principiu, numai dacă valabilitatea actului de serviciu prin intermediul căruia
s-a produs urmarea socialmente periculoasă depinde de exercitarea competenţei tuturor făptuitorilor.
 Subiectul pasiv este, în principal, unitatea asupra căreia s-a răsfrânt urmarea prevăzută de lege, fie în
mod obiectiv, fie sub forma unei stări de pericol. Aceasta este fie o unitate publică, fie o altă instituţie cu
personalitate juridică, ori o persoană fizică de la art. 175 alin. (2) C.p. (iar la purtarea abuzivă este orice
angajator). O altă excepție regăsim în art. 302 C.p., referitor la violarea secretului corespondenței, unde
unitatea de drept public sau privat (respectiv persoana fizică de la art. 175 alin. (2) C.p.) este subiect
pasiv doar la varianta agravată.
 La unele infracţiuni există şi un subiect pasiv secundar, dar indispensabil, care este persoana fizică sau
juridică prejudiciată într-un drept al său. Este cazul faptelor incriminate în art. 295 – delapidarea, art.
296 – purtarea abuzivă, art. 297 – abuzul în serviciu, art. 298 – neglijența în serviciu, art. 299 – folosirea
abuzivă a funcţiei în scop sexual, art. 300 – uzurparea funcției, art. 301 – folosirea funcţiei pentru
favorizarea unor persoane, art. 302 – violarea secretului corespondenței).
 Situaţia premisă la infracţiunile cu subiect activ particularizat de lege constă în atribuţiile făptuitorului
de a îndeplini (total sau parţial) actul de serviciu care prilejuieşte săvârşirea faptei.
 Darea de mită are aceeaşi situaţie premisă ca şi luarea de mită, iar traficul de influenţă presupune şi el
existenţa anterioară a unui funcţionar public competent să îndeplinească actul de serviciu în legătură cu
care se primesc ori se încearcă să se obţină foloasele ilicite.
 În toate cazurile situaţia premisă se dovedeşte de către organul judiciar.
 Latura obiectivă a infracţiunilor de corupție și de serviciu constă într-o acţiune sau inacţiune privitoare
la un act de serviciu corespunzător subiectului pasiv şi care, în principal, produce o lezare (sau uneori
numai o stare de pericol) a relaţiilor sociale de serviciu în unitatea respectivă sau o lezare ori punere în
pericol a drepturilor unei alte persoane fizice sau juridice.
 Raportul de cauzalitate rezultă de cele mai multe ori ex re.
 Vinovăţia făptuitorului constă în principal din intenţie directă sau indirectă şi în mod excepţional din
culpă (art. 298, 303, 304 și 305 C.p.).
 Formele de care legea leagă răspunderea penală nu cuprind actele de pregătire şi tentativa (cu excepția
infracțiunilor de delapidare – art. 295, obţinerea ilegală de fonduri – art. 306 și deturnare de fonduri –
art. 307 C.p., unde tentativa este incriminată). Consumarea faptei depinde de elementul material şi de
producerea urmării prevăzute de lege, având în vedere caracterul de infracţiune de pericol, dar şi de
rezultat în anumite cazuri.
 Sancţionarea. Maximul sancţiunii unor infracţiuni prevăzut de lege este de 12 ani (de ex. în cazul
agravantei infracțiunii de divulgare a informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice – art. 304 alin. 3
C.p.).
 Pentru unele infracţiuni este prevăzută de lege şi amenda (art. 296 C.p. – purtarea abuzivă, art. 298 –
neglijența în serviciu, 299 alin. 2 – folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual, art. 300 – uzurparea
funcției, art. 302 – violarea secretului corespondenței, art. 303 alin. 2 – divulgarea informațiilor secrete
de stat, art. 304 – divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice ori art. 305 – neglijența în
păstrarea informațiilor).
 Conform art. 308 C.p., dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-300 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se
aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită,
permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei
persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice (așa-ziși
„funcționari privați”), în acest caz limitele speciale ale pedepselor reducându-se cu o treime.
 Art. 309 C.p. prevede că, dacă faptele prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art.
304, art. 306 sau art. 307 au produs consecinţe deosebit de grave (adică o paguba mai mare de 2
milioane lei, potrivit art. 183 C.p.), limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu
jumătate.

Infracțiuni de corupție
Luarea de mită (art. 289 C.p.)
 Noţiune. Infracţiunea de luarea de mită este fapta funcţionarului public care, încălcându-și îndatoririle
de serviciu, primeşte, pretinde foloase materiale ori acceptă posibilitatea de îmbogăţire în mod injust.
Sediul material este în art. 289 C.p.[1].
 [1] Art. 289. - (1) Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul,
pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de
foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră
în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică
ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
 (2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2),
constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui
act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
 (3) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai
găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
 Raţiunea legii este de a preveni şi combate corupţia unor funcţionari publici (corupție pasivă) care
periclitează grav normala evoluţie a relaţiilor de serviciu, precum şi prestigiul instituţiei respective.[1]
 Obiectul infracţiunii. Luarea de mită are ca obiect juridic special raporturile sociale de serviciu pentru a
căror firească evoluţie se pretinde subiectului activ să nu-şi creeze avantaje materiale (potrivit deciziei
CCR nr. 584/25.09.2018 și nepatrimoniale) ilicite prin exercitarea serviciului său.
 Luarea de mită nu are obiect material, banii sau alte foloase fiind numai mijlocul de săvârșire a
infracțiunii.
 [1] A se vedea şi Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie.
 Potrivit punctelor 62-63 din Decizia CCR nr. 584/25.09.2018 (publicată în M.Of. nr. 1070/18.12.2018),
„legiuitorul nu are competenţa de a limita sfera de cuprindere a infracţiunii analizate doar în funcţie de
natura materială a folosului obţinut, în condiţiile în care intensitatea lezării relaţiilor sociale ocrotite este
aceeaşi, indiferent că folosul obţinut este unul patrimonial sau nepatrimonial. O asemenea diferenţiere
realizată în funcţie de natura folosului, pe de o parte, duce la o dezincriminare a unei categorii de acte de
 corupţie care produc un folos nepatrimonial, iar, pe de altă parte, relevă faptul că legiuitorul, în mod
implicit, acceptă şi tolerează categoriile de acte de corupţie care nu implică un folos patrimonial, ci
nepatrimonial, ceea ce este contrar exigenţelor statului de drept.”
 Această interpretare dată de CCR noțiunii de corupție deschide calea oricăror abuzuri întrucât „folosul
nepatrimonial” poate include practic orice și, nefiind prevăzut de lege, este considerat ilicit.

 Subiecţii. Subiectul activ este întotdeauna un funcționar public (în sensul art. 175 C.p.) sau o persoană
care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în
serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane
juridice, adică un „funcţionar privat” (în sensul art. 308 C.p.). Coautoratul este posibil atunci când
funcționarii corupți trebuie să îndeplinească sau au îndeplinit împreună același act.
 Conţinutul infracţiunii de luare de mită. Latura obiectivă. Elementul material este alcătuit din trei
modalităţi normative, alternative. Acestea sunt: primirea, pretinderea sau acceptarea unor promisiuni,
toate privitoare la foloase injuste. Codul penal 2009 nu mai reține nerespingerea unei promisiuni.
 Primirea înseamnă intrarea efectivă a făptuitorului în posesia folosului ilicit.
 Pretinderea semnifică cererea exprimată fără dubiu de către subiectul activ în sensul că doreşte să
primească folosul nelegal.
 Acceptarea promisiunii reprezintă încuviinţarea neechivocă privind primirea folosului injust.
 Nerespingerea promisiunii ilustra lipsa oricărei riposte corespunzătoare a făptuitorului la oferta de
mituire care i se făcea. Această pasivitate a funcţionarului nu putea fi însă de orice natură, ci ea trebuia
să fie izvorâtă dintr-o atitudine favorabilă ideii de acceptare a mituirii. Datorită echivocului existent în
practică, legiuitorul Codului penal 2009 a renunțat la incriminarea acestei modalități a elementului
material.
 Elementul material al faptei se săvârşea, potrivit C.p. anterior, totdeauna înaintea efectuării sau
neefectuării actului de serviciu ori a realizării lui necorespunzătoare, aceasta diferențiind luarea de mită
de primirea de foloase necuvenite. Actuala incriminare a luării de mită permite și săvârșirea faptei după
efectuarea, neefectuarea, urgentarea sau întârzierea actului de serviciu ori a realizării lui
necorespunzătoare.
 Fapta se comite în legătură cu un folos necuvenit subiectului activ, pe care acesta îl primeşte sau
urmează a-l primi de la mituitor. Prin foloase care nu i se cuvin se înţelege orice folos material care ar
constitui o îmbogăţire fără just temei, adică o sporire a activului sau o diminuare a pasivului
patrimoniului făptuitorului pe calea ilicită a exercitării atribuţiilor sale de serviciu. „Folosul”, potrivit
Deciziei (criticabile) a CCR nr. 584/2018, poate fi imaterial (nepatrimonial).
 Folosul ilicit este dobândit (sau numai urmărit) de către autor în schimbul îndeplinirii, neîndeplinirii ori
întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul efectuării unui act
contrar acestor îndatoriri, dar și pentru urgentarea îndeplinirii actului de serviciu.
 Folosul nelegal putea fi remis funcţionarului înainte sau după încălcarea de către acesta a îndatoririlor de
serviciu, cu menţiunea (care era în acelaşi timp o cerinţă esenţială a conţinutului infracţiunii) că primirea
folosului ulterior efectuării sau neefectuării actului de serviciu trebuia, potrivit C.p. anterior, să fie
precedată de o pretindere, acceptare sau nerespingere a unei promisiuni referitoare la acel folos dobândit
de către funcţionar pentru sine sau pentru altul, acesta fiind şi criteriu esenţial de deosebire a luării de
mită de infracţiunea de primire a unor foloase necuvenite.
 Potrivit C.p. 2009 luarea de mită se reține în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori
întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act
contrar acestor îndatoriri ale făptuitorului, nu în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia
îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor
îndatoriri, cum prevedea C.p. anterior. Din acest motiv luarea de mită poate fi săvârșită și ulterior
 îndeplinirii sau neîndeplinirii actului, potrivit C.p. în vigoare, teoretic acest aspect de „ulterior” putând
reprezenta chiar ani, ceea ce face posibile interpretări și aplicări aberante ale legii penale.
 Atunci când neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu constituie infracţiune prin ea însăşi, luarea de mită va
intra, de cele mai multe ori, în concurs cu acea faptă penală. Nu este concurs atunci când neîndeplinirea
îndatoririlor de serviciu era inevitabilă în condițiile date, altfel făptuitorul ajungea, indirect, să se auto-
denunțe.
 Urmarea infracţiunii constă într-o stare de pericol pentru desfăşurarea corespunzătoare a serviciului în
unitatea al cărei angajat este făptuitorul, precum şi pentru prestigiul acesteia.
 Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
 Latura subiectivă. Vinovăţia cu care se săvârşeşte fapta are numai forma intenţiei, directă sau indirectă,
aceasta deoarece scopul activităţii infracţionale este prevăzut de lege.
 Formele infracţiunii. Consumarea faptei este deplin înfăptuită odată cu realizarea oricăreia din cele trei
modalităţi normative ale elementului material. Intrarea autorului în posesia folosului necuvenit are
relevanţă, din punctul de vedere al consumării faptei, numai în ceea ce priveşte modalitatea primirii.
Infracţiunea poate lesne avea forma continuată.
 Sancţiunea. Luarea de mită se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a
săvârşit fapta.
 Agravanta faptei, prevăzută în alin. 2 al art. 254 C.p. anterior, și care privea numai calitatea subiectului
activ care, în acest caz, era un funcţionar cu atribuţii de control, nu mai este incriminată în C.p. 2009, ci
agravanta se regăsește, în parte, în art. 7 din Legea nr. 78/2000.
 Alin. 2 al art. 289 C.p. prevede o variantă de tip a luării de mită atunci când fapta prevăzută în alin. (1)
este săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), caz în care constituie infracţiune
numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la
îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri. Rezultă că nu este
incriminată nici săvârșirea faptei în legătură cu îndeplinirea, nici în legătură cu urgentarea îndeplinirii
actului de serviciu.
 Confiscarea specială. Potrivit alin. (3) al art. 289 C.p., banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt
supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent. Această
confiscare are natura juridică a confiscării speciale prevăzută de art. 112 C.p.. Acest este un argument că
folosul ar fi exclusiv material.
 Când luarea de mită s-a săvârşit în participaţie, în modalitatea primirii de foloase injuste, se va confisca
de la fiecare participant numai beneficiul realizat personal. Dar ce se face cu foloasele nepatrimoniale?
 Nu pot fi confiscate decât bunurile remise efectiv celui condamnat pentru luare de mită. Este aplicabilă
confiscarea extinsă (art. 1121 alin. 1, lit. m) C.p.)
 Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului, dacă nu există o competență specială
după calitatea persoanei inculpatului.
 Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazul persoanelor prevăzute la
art. 1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
 Potrivit art. 293 C.p., dispoziţiile privind infracțiunea de luare de mită se aplică în mod corespunzător şi
persoanelor care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un
litigiu ce le este dat spre soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se
desfăşoară în baza legii române ori în baza unei alte legi.
 Potrivit art. 243 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal „dispoziţiile art. 293
din Codul penal se aplică indiferent dacă membrii instanţelor de arbitraj sunt români sau străini.”
 Rezultă că subiect activ al luării de mită poate fi și arbitrul chemat să pronunţe o hotărâre cu privire la
un litigiu ce-i este dat spre soluţionare de către părţile în dispută, indiferent dacă procedura arbitrală se
 desfăşoară în baza legii române ori în baza unei alte legi și indiferent dacă membrii instanţelor de
arbitraj sunt cetățeni români sau străini.

Darea de mită (art. 290 C.p.)

 Noţiune. Coruperea activă a unui funcţionar prin promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase
în modurile şi scopurile arătate în art. 289 Cod penal este considerată de legiuitor infracţiune de dare de
mită.[1].
 [1] Art. 290. - (1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în art.
289, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
 (2) Fapta prevăzută în alin. (1) nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice
mijloace de către cel care a luat mita.
 (3) Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost
sesizat cu privire la aceasta.
 (4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat, dacă acestea au fost date
în cazul prevăzut în alin. (2) sau date după denunţul prevăzut în alin. (3).
 (5) Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se
mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
 Darea de mită este o infracţiune corelativă aceleia de luare de mită. Spre deosebire de luarea de mită,
darea de mită este o faptă de corupție în legătură cu serviciul, adică totdeauna autorul ei este exterior
complexului de atribuţii din exercitarea cărora urmăreşte să obţină un avantaj, moral sau material, legal
sau injust. Darea de mită reprezintă corupție activă.
 Conţinutul constitutiv. Elementul material al faptei este alcătuit din trei modalităţi normative şi
alternative: promisiune, oferire ori dare de bani sau alte foloase.
 Promisiunea înseamnă făgăduiala care se face de către subiectul activ funcţionarului de a-i remite bani
sau un alt folos material.
 Oferirea reprezintă înfăţişarea folosului injust funcţionarului public pentru ca acesta, dacă este de acord,
să şi-l poată însuşi.
 Darea folosului semnifică remiterea lui efectivă funcţionarului public.
 Toate variantele elementului material al faptei se raportează la un funcţionar public competent a înfăptui
actul de serviciu pe care îl doreşte mituitorul. Folosul injust este dat funcţionarului public pentru ca
acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, ori să întârzie îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle
sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Folosul injust poate fi dat și
pentru urgentarea îndeplinirii actului.
 Natura folosului şi caracterul său sunt aceleaşi ca şi în cazul luării de mită.
 Elementul material al faptei se săvârşeşte anterior sau ulterior efectuării sau neefectuării actului de
serviciu. Spre exemplu, oferirea unei sume de bani paznicului dintr-o instituție publică de către cel care
avea asupra sa bunuri, sustrase din unitate, pentru ca paznicul să nu-l predea organelor de poliţie.
 Darea de mită poate constitui prin ea însăşi o determinare la săvârşirea unei infracţiuni de către
funcţionarul public care beneficiază de ea, dar aceasta nu-i schimbă natura juridică de faptă penală de-
sine-stătătoare incriminată de art. 290 C.p. (de exemplu, o persoană oferă o sumă de bani unui funcţionar
public pentru ca acesta să distrugă sau să falsifice un înscris oficial).
 Potrivit art. 290 alin. (2) C.p. fapta nu constituie infracţiune de dare de mită atunci când mituitorul a fost
constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita, fiind o cauză specială de neimputabilitate.
 Această constrângere se deosebeşte de aceea prevăzută în art. 25 C.p. deoarece ea nu este întemeiată pe
un pericol grav pentru persoana făptuitorului sau a altuia, ci pe caracterul important şi oportun al
interesului celui care este determinat, în acest mod, să dea mită.
 Potrivit alin. 3 din art. 290 C.p., mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul
de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, fiind o cauză specială de înlăturare a
răspunderii penale.
 Darea de mită se poate săvârşi şi prin intermediar.
 Mituirea a doi funcționari publici aparținând aceleiași instituții, în aceeași împrejurare, constituie o unică
infracțiune de dare de mită.
 Urmarea faptei constă în starea de pericol ce apare cu privire la relaţiile sociale de serviciu datorită
coruperii sau posibilităţii de corupere a funcţionarilor.
 Raportul de cauzalitate se naşte ex re.
 Latura subiectivă: vinovăția rezidă numai în intenţie, directă sau indirectă. Scopul faptei este un element
indispensabil pentru stabilirea vinovăţiei, având aceeaşi importanţă pe care o are în cazul infracţiunii de
luare de mită.
 Forme şi sancţiuni. Tentativa, constând în promisiunea sau oferta de mituire, este, prin voinţa
legiuitorului, asimilată formei consumate.
 Infracţiunea se consumă la momentul realizării oricăreia dintre cele trei modalităţi normative ale
elementului material al faptei. Instantaneu se nasc urmarea imediată şi raportul de cauzalitate.
 Sancţiunea este închisoarea de la 2 la 7 ani.
 Potrivit art. 290 alin. (5) C.p., banii, valorile sau orice alte bunuri materiale oferite sau date sunt supuse
confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
 Nu se confiscă bunuri promise, ci numai cele oferite sau efectiv remise și primite. Când bunurile se
confiscă la funcţionarul care le-a primit, nu mai poate fi incidentă încă o confiscare a contravalorii
aceloraşi bunuri de la mituitor.
 Art. 290 alin. (4) C.p. prevede expres situațiile în care banii, valorile sau orice alte bunuri date se
restituie, arătând că acestea se restituie persoanei care le-a dat numai dacă acestea au fost date în cazul
prevăzut în alin. (2) – când a fost constrâns – sau date după denunţul prevăzut în alin. (3).
 Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror atunci când fapta este de
competența DNA, iar competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului (art. 56, alin. 3, lit.
d C.p.p.).
 Potrivit art. 308, dispoziţiile art. 290, privitoare la funcţionarii publici, se aplică în mod corespunzător şi
faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau
fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în
art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice, în acest caz limitele speciale ale pedepsei fiind
reduse cu o treime.
 Potrivit art. 293 C.p., dispoziţiile privind infracțiunea de dare de mită se aplică în mod corespunzător şi
persoanelor care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un
litigiu ce le este dat spre soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se
desfăşoară în baza legii române ori în baza unei alte legi.
 Potrivit art. 243 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal „dispoziţiile art. 293
din Codul penal se aplică indiferent dacă membrii instanţelor de arbitraj sunt români sau străini.”
 Rezultă că răspunderea penală pentru dare de mită poate fi atrasă și atunci când persoana coruptă este
arbitrul chemat să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce-i este dat spre soluţionare de către
părţile în dispută, indiferent dacă procedura arbitrală se desfăşoară în baza legii române ori în baza unei
alte legi și indiferent dacă membrii instanţelor de arbitraj sunt cetățeni români sau străini.

Traficul de influenţă (art. 291 C.p.)

 Noţiune. Traficul de influenţă este o infracţiune de corupție în legătură cu serviciul şi constă în primirea
de bani sau alte foloase de către o persoană sau pretinderea lor ori acceptarea unor promisiuni în acest
sens pentru a interveni pe lângă un funcţionar public competent să îndeplinească un anume act de
 serviciu, în scopul de a-l determina să facă ori să nu facă acest act sau pentru a urgenta ori întârzia
îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau a îndeplini un act contrar acestor
îndatoriri[1].
 [1] Art. 291. - (1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau
indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă
că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să
îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu
închisoarea de la 2 la 7 ani.
    (2) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai
găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
 Potrivit punctului 600 din Decizia CCR. nr. 650/25.10.2018 (M.Of. nr. 97/07.02.2019), „banii pot fi
efectivi (monede) sau sub formă de valori ori titluri de orice fel echivalând bani, iar prin expresia „alte
foloase” se poate înţelege orice fel de avantaje patrimoniale (de pildă, bunuri, comisioane,
împrumuturi, premii, amânarea plăţii unei datorii, folosinţa gratuită a unei locuinţe, prestaţiuni de
servicii în mod gratuit, promovarea în serviciu), dar şi nepatrimoniale (de pildă, acordarea unui titlu
sau a unui grad, ori a altei distincţii onorifice), toate acestea nefiind legal datorate (foloase
necuvenite), deci având caracter de retribuţie, de plată (răsplata). Foloasele obţinute reprezintă un
contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a persoanei [Decizia nr.489 din 30 iunie 2016,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.661 din 29 august 2016, par.49, cu referire la
infracţiunea de trafic de influenţă]”.
 Conţinutul constitutiv. Elementul material al faptei cuprinde trei modalităţi normative şi anume:
primirea, pretinderea, acceptarea de promisiuni. Aceste noţiuni au acelaşi înţeles ca şi în cazul
infracţiunii de luare de mită. Acceptarea de daruri este cuprinsă în modalitatea primirii de alte foloase.
Modalităţile sunt alternative, dar se referă toate la bani ori alte foloase pe care le primeşte ori urmează să
le primească traficantul de influenţă sau, cu acordul său, orice altă persoană.
 O trăsătură esenţială a conţinutului infracţiunii o constituie faptul că influenţa - reală sau presupusă -
priveşte totdeauna un funcţionar public care exercită în momentul săvârşirii elementului material al
infracţiunii atribuţiile de care depinde efectuarea actului solicitat de cel care a dat, a promis sau de la
care s-au pretins bani ori alte foloase.
 Potrivit art. 291 C.p., traficantul de influență promite să determine funcționarul să îndeplinească, să nu
îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu
sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
 Acest funcţionar public, în regulă generală, nu cunoaşte activitatea traficantului referitoare la atribuţiile
sale de serviciu, în caz contrar fapta sa constituind complicitate la trafic de influenţă, cu condiţia însă să
săvârşească şi acte de ajutorare morală sau materială a traficantului de influenţă respectiv.
 Elementul material al faptei va conduce spre infracţiunea de înşelăciune ori de câte ori funcţionarul,
menţionat chiar generic, prin intermediul funcţiei, nu există în realitate sau nu are în atribuţiile sale
îndeplinirea actului urmărit de cumpărătorul de influenţă.
 În orice situaţie, elementul material al faptei se săvârşeşte înainte de a interveni pe lângă funcţionar sau
cel mult chiar în momentul intervenţiei.
 În cazul în care fapta se săvârşeşte de către un funcţionar public care are şi el atribuţii în legătură cu
actul de serviciu pe care urmează a-l îndeplini funcţionarul de a cărui favoare se prevalează făptuitorul,
va exista un concurs ideal de infracţiuni între luare de mită şi trafic de influenţă. În această situaţie, însă,
cumpărătorul de influenţă este asigurat de făptuitor că va beneficia şi de serviciile ce intră în competenţa
sa.
 Urmarea faptei constă, în principal, într-o stare de pericol pentru normala evoluţie a relaţiilor de serviciu
la care se referă traficantul de influenţă. Raportul de cauzalitate se naşte ex re.
 Latura subiectivă se caracterizează prin vinovăție numai sub forma intenţiei, directă sau indirectă.
 Vinovăţia făptuitorului are un corespondent în atitudinea psihică a cumpărătorului de influenţă, în sensul
că acesta are un interes real de a obţine favoarea unui funcţionar.
 Latura subiectivă are ca element indispensabil scopul, fapt care îi conferă un caracter calificat, fără ca
prin aceasta să înlăture incidenţa intenţiei indirecte.
 Forme şi sancţiuni. Tentativa, constând în pretindere sau acceptarea promisiunii, este transformată, prin
voinţa legii, în formă consumată.
 Consumarea are loc la momentul efectivei primiri, pretinderi ori acceptări de promisiuni, toate
referindu-se la foloase patrimoniale ilicite pentru făptuitor sau pentru oricine altcineva.
 Este posibilă forma continuată.
 Sancţiunea este închisoarea de la 2 la 7 ani.
 Potrivit art. 291 alin. (2) C.p., banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar
când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
 Dispoziţiile privitoare la confiscare nu se aplică în situaţia în care fapta s-a săvârşit prin pretindere sau
acceptare de promisiuni.
 Foloasele patrimoniale care au fost date făptuitorului pentru săvârşirea infracţiunii nu mai pot constitui
obiectul unor pretenţii civile din partea celui care a solicitat săvârşirea faptei.
 Foloasele care au fost date spre a săvârşi infracţiunea se vor confisca de la orice persoană la care se
găsesc, inclusiv de la cel care le-a dat, dacă i-au fost restituite de făptuitor.
 Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror atunci când este competența DNA,
iar competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului (art. 36, alin. 1, lit. a C.p.p.).

Cumpărarea de influenţă – art. 292 C.p.

 Cumpărarea de influenţă este incriminată în art. 292 C.p. ca reprezentând promisiunea, oferirea sau
darea de bani sau alte foloase, direct sau indirect, unui traficant de influență.[1]
 Art. 292. - (1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase, direct sau indirect, unei persoane
care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l
determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui
act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se
pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
 (2) Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost
sesizat cu privire la aceasta.
 (3) Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, dacă au fost date după
denunţul prevăzut în alin. (2).
 (4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se
mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
 Este o incriminare asemănătoare dării de mită, considerându-se pericolul reprezentat de fapta
cumpărătorului de influență ca fiind comparabil celui reprezentat de darea de mită. Este tot o infracțiune
de corupție în legătură cu serviciul exercitat de funcționarul public.
 Subiectul activ nu este circumstanțiat prin vreo calitate, subiectul pasiv fiind tot unitatea la care
activează funcționarul public pe lângă care ar urma să exercite influența traficantul de influență.
 Situația premisă este identică celei de la traficul de influență, anume existența unui interes real (nu
imaginar) al cumpărătorului de influență de a obține serviciile unui funcționar public.
 Elementul material constă alternativ în una dintre acțiunile de promitere, oferire sau dare de bani ori alte
foloase, direct sau indirect, unui traficant de influență, în sensul art. 291 C.p..
 Cumpărătorul de influență urmărește să-l determine pe funcționarul public competent să îndeplinească,
să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de
serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
  Urmarea imediată este o stare de pericol pentru relațiile de serviciu din unitatea la care își desfășoară
activitatea funcționarul public pe lângă care ar urma să intervină traficantul de influență, legătura de
cauzalitate rezultând ex re.
 Latura subiectivă este caracterizată de vinovăția sub forma intenției directe calificate prin scopul urmărit
de cumpărătorul de influență.
 Prin voința legiuitorului, tentativa la această infracțiune (constând în promisiune sau oferire) este și ea
inclusă în fapta tip, reprezentând faptă consumată la momentul comiterii acțiunii.
 Pedeapsa pentru cumpărarea de influență este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi, pedeapsa complementară neregăsindu-se la traficul de influență, ci doar la cumpărarea de
influență.
 Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost
sesizat cu privire la aceasta, adică se autodenunță.
 Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, dar numai dacă au fost date după
denunţ, altfel ar fi fost o fraudare a legii.
 Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se mai
găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Fapte săvârşite de către membrii instanţelor de arbitraj sau în legătură cu aceştia

 Potrivit dispozițiilor art. 293 C.p., dispozițiile privitoare la luarea și darea de mită se aplică, în mod
corespunzător și arbitrilor într-o procedură de arbitraj, indiferent că aceasta se defășoară în baza legii
române sau a unei legii străine.[1] În acest fel este incriminată pentru prima dată corupția la nivelul
instanțelor de arbitraj sau la nivelul arbitrajelor ad-hoc, extinzându-se cadrul incriminării asupra unor
persoane care nu sunt funcționari publici și nici angajați ai unei persoane juridice, în sensul art. 308 C.p.
(în cazul luării de mită), în acest caz subiectul activ fiind calificat exclusiv prin calitatea de arbitru.
 [1] Art. 293. - Dispoziţiile art. 289 şi art. 290 se aplică în mod corespunzător şi persoanelor care, pe
baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre
soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfăşoară în baza legii
române ori în baza unei alte legi.

Variante ale unor infracţiuni de corupţie

 Prin Legea nr. 78/2000 s-a agravat tratamentul sancționator pentru anumiți subiecţi activi în cazul
infracţiunilor de corupţie:
 Potrivit articolului 7 din Legea nr. 78/2000 „Faptele de luare de mită sau trafic de influenţă săvârşite de
o persoană care:
 a) exercită o funcţie de demnitate publică;
 b) este judecător sau procuror;
 c) este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare ori de sancţionare a contravenţiilor;
 d) este una dintre persoanele prevăzute la art. 293 din Codul penal se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută la art. 289 sau 291 din Codul penal, ale cărei limite se majorează cu o treime.”
 Rezultă că întotdeauna limitele de pedeapsă aplicabilă arbitrilor corupți și celor care îi corup sunt mai
mari cu o treime, ceea ce reprezintă un alt mod aberant de legiferare.

Fapte săvârşite de către funcţionari străini sau în legătură cu aceştia – art. 294 C.p.
 Codul penal 2009 incriminează ca fapte de corupție și faptele săvârşite de către funcţionari străini sau în
legătură cu aceştia, potrivit art. 294 [1]:
  [1] Art. 294. - Prevederile prezentului capitol se aplică în privinţa următoarelor persoane, dacă, prin
tratatele internaţionale la care România este parte, nu se dispune altfel:
 a) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor
persoane care exercită atribuţii similare în cadrul unei organizaţii publice internaţionale la care România
este parte;
 b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care România este parte;
 c) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor
persoane care exercită atribuţii similare, în cadrul Uniunii Europene;
 d) persoanelor care exercită funcţii juridice în cadrul instanţelor internaţionale a căror competenţă este
acceptată de România, precum şi funcţionarilor de la grefele acestor instanţe;
 e) funcţionarilor unui stat străin;
 f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin.
 g) juraţilor din cadrul unor instanţe străine.
 Este vorba despre incriminarea faptelor de corupție activă sau pasivă comise în străinătate sau în
România, dar implicând funcționari români sau străini acționând fie în organizații publice internaționale
la care România este parte, fie în adunări parlamentare (cum ar fi Adunarea Parlamentară a Consiliul
Europei, Parlamentul European), organisme din cadrul Uniunii Europene (de ex. Comisia Europeană).
De asemenea, pot fi persoane care exercită funcţii juridice în cadrul instanţelor internaţionale a căror
competenţă este acceptată de România, precum şi funcţionarilor de la grefele acestor instanţe (CEDO,
CJUE, CPI).
 Incriminarea privește și funcționarii publici ai unor state străine, membrii adunărilor parlamentare sau
administrative ale unui stat străin, dar și juraţii din cadrul unor instanţe străine.

INFRACŢIUNI DE SERVICIU
Noţiune
 Codul penal 2009, Titlul V, intitulat „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu”, cuprinde în Capitolul al II-
lea infracțiunile de serviciu. Fac parte dintre aceste infracţiuni faptele penale ce aduc atingere
preponderent serviciului în cadrul persoanelor juridice de drept public sau privat.
 Obiectul juridic generic este alcătuit din relaţiile sociale privitoare la normala evoluţie a relaţiilor de
serviciu, în acest sens pretinzându-se o anumită conduită funcţionarilor publici sau privați ori, în alte
cazuri, oricărei persoane care prin acţiunea sa poate periclita aceste relaţii sociale.
 Obiectul material la aceste infracţiuni poate exista, el fiind însăşi obiectivarea atribuţiilor de serviciu,
actele materiale ce încorporează atribuţiile făptuitorului.
 La unele infracţiuni poate apărea şi o valoare concretă corespunzătoare obiectului juridic special
adiacent, cum este cazul faptelor incriminate în art. 296 C.p. - purtare abuzivă, 297 C.p. – abuz în
serviciu și 298 C.p. – neglijență în serviciu).

 Subiectul activ la majoritatea infracţiunilor este particularizat de lege. El este un funcţionar public (în
sensul art. 175 C.p.), competent să înfăptuiască actul de serviciu prin intermediul căruia s-a produs
urmarea prevăzută de norma juridică, dar, potrivit prevederilor art. 308 C.p., cele mai multe dintre
faptele incriminate pot fi săvârşite și de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori
temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre
cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice, adică se referă la „funcționarul
privat”.
 Violarea secretului corespondenței, divulgarea informaţiilor secrete de stat, neglijenţa în păstrarea
informaţiilor, obţinerea ilegală de fonduri și deturnarea de fonduri pot avea ca subiecţi activi orice
persoane, inclusiv funcţionarii publici sau privați.
 Fapta există chiar dacă făptuitorul este competent să înfăptuiască numai o parte din actul de serviciu în
raport cu care s-a săvârşit infracţiunea.
 Participaţia, în toate formele ei, este posibilă la toate infracţiunile. Coautoratul, la faptele cu subiect
activ calificat, va exista, în principiu, numai dacă valabilitatea actului de serviciu prin intermediul căruia
s-a produs urmarea socialmente periculoasă depinde de exercitarea competenţei tuturor făptuitorilor.
 Subiectul pasiv este, în principal, unitatea asupra căreia s-a răsfrânt urmarea prevăzută de lege, fie în
mod obiectiv, fie sub forma unei stări de pericol. Aceasta este fie o unitate publică, fie o altă instituţie cu
personalitate juridică. O excepție regăsim în art. 302 C.p., referitor la violarea secretului corespondenței,
unde unitatea de drept public sau privat este subiect pasiv doar la varianta agravată, dar și la art. 296
C.p.,unde subiectul pasiv poate fi și un angajator persoană fizică.
 La unele infracţiuni există şi un subiect pasiv secundar, dar indispensabil, care este persoana fizică sau
juridică prejudiciată într-un drept al său. Este cazul faptelor incriminate în art. 295 – delapidarea, art.
296 – purtarea abuzivă, art. 297 – abuzul în serviciu, art. 298 – neglijența în serviciu, art. 299 - folosirea
abuzivă a funcţiei în scop sexual, art. 300 – uzurparea funcției, art. 301 – folosirea funcţiei pentru
favorizarea unor persoane, art. 302 – violarea secretului corespondenței.
 Situaţia premisă la infracţiunile cu subiect activ particularizat de lege constă în atribuţiile făptuitorului
de a îndeplini (total sau parţial) actul de serviciu care prilejuieşte săvârşirea faptei.
 În toate cazurile situaţia premisă se dovedeşte de către organul judiciar.
 Latura obiectivă a infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul constă într-o acţiune sau
inacţiune privitoare la un act de serviciu corespunzător subiectului pasiv şi care, în principal, produce o
lezare (sau uneori numai o stare de pericol) a relaţiilor sociale de serviciu în unitatea respectivă sau o
lezare ori punere în pericol a drepturilor unei alte persoane fizice sau juridice.
 Raportul de cauzalitate rezultă de cele mai multe ori ex re.
 Vinovăţia făptuitorului constă în principal din intenţie directă sau indirectă şi în mod excepţional din
culpă (art. 298, 303, 304 și 305 C.p.).
 Formele de care legea leagă răspunderea penală nu cuprind actele de pregătire şi tentativa (cu excepția
infracțiunilor de delapidare – art. 295, obţinerea ilegală de fonduri – art. 306 și deturnarea de fonduri –
art. 307 C.p., unde tentativa este incriminată).
 Consumarea faptei depinde de elementul material şi de producerea urmării prevăzute de lege, având în
vedere caracterul de infracţiune de pericol, dar şi de rezultat în anumite cazuri.
 Sancţiunea. Maximul sancţiunii este de 12 ani închisoare (art. 304 alin. 3 C.p.), dar în cazul altor
infracţiuni maximul pedepsei prevăzut de lege este de 10 ani și 6 luni (de ex. în cazul agravantei
delapidării, abuzului în serviciu, divulgării de informații secrete de stat sau obținerii ilegale de fonduri
cu consecințe deosebit de grave). Pentru unele infracţiuni este prevăzută de lege şi amenda (art. 296 C.p.
– purtarea abuzivă, art. 298 – neglijența în serviciu, art. 299 – folosirea abuzivă a funcției în scop sexual,
art. 300 – uzurparea funcției, art. 302 – violarea secretului corespondenței, art. 303 – divulgarea
informațiilor secrete de stat, art. 304 – divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice ori art.
305 – neglijența în păstrarea informațiilor).
 Conform art. 308 C.p., dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-300 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se
aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită,
permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei
persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice, în acest
caz al „funcționarilor privați” limitele speciale ale pedepselor reducându-se cu o treime.
 Art. 309 C.p. prevede că, dacă faptele prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art.
304, art. 306 sau art. 307 au produs consecinţe deosebit de grave (adică o paguba mai mare de 2
milioane lei, potrivit art. 183 C.p.), limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu
jumătate.
 Delapidarea (art. 295 C.p.)

• În Codul penal 1968, delapidarea era o infracțiune contra avutului obștesc, prevăzută în Titlul IV al
Părții speciale (art. 223). După abrogarea acestui întreg titlu, prin Legea nr. 140/1996, delapidarea a fost
incriminată prin aceeași lege ca articol nou introdus, 2151, în Titlul III (Infracțiuni contra patrimoniului),
fiind singura infracțiune contra patrimonului având ca subiect pasiv exclusiv o persoană juridică.
• În Codul penal 2009 delapidarea nu mai apare incriminată ca infracțiune contra patrimoniului, ci este
calificată ca infracțiune de serviciu în Capitolul II din Titlul V (Infracţiuni de corupţie şi de serviciu),
art. 295.
• Dacă inițial, în 2009, subiectul activ era în mod necesar doar un funcționar public, prin modificarea
adusă art. 308 (referitor la infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane) de Legea nr.
187/2012, art. 295 apare printre infracțiunile care se aplică în mod corespunzător şi „funcționarilor
privați”.
• Art. 295. - (1) Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru
altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepseşte cu
închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
•    (2) Tentativa se pedepseşte.
• Delapidarea rămâne în continuare ca o infracțiune care protejează, chiar dacă numai în subsidiar,
patrimoniul oricărei persoane juridice.
• Noțiune. Delapidarea înseamnă sustragerea, efectuată de un gestionar sau administrator, a unui bun (în
mod logic bun mobil, chiar dacă textul se referă la „alte bunuri”) din avutul a cărui răspundere materială
o are.
• Obiectul infracţiunii. Delapidarea are azi ca obiect juridic special relaţiile sociale de serviciu din
unităţile publice sau relaţiile sociale specifice scopului existenţei oricăror alte persoane juridice care
funcţionează potrivit legii, legea acordând prin această incriminare protecţie bunei desfăşurări a relaţiilor
de serviciu din unităţile publice sau persoanele juridice private.
• În subsidiar se acordă protecție relațiilor sociale de natură patrimonială care reclamă, pentru existenţa şi
dezvoltarea lor, din partea gestionarilor sau administratorilor unui patrimoniu aparţinând unei persoane
juridice să nu sustragă bunurile care formează obiectul gestiunii sau administrării respective.
• Delapidarea are ca obiect material numai bunurile mobile aflate în gestiunea sau administrarea unui
funcţionar. Legea enunţă obiectul material al faptei prin expresia: „bani, valori sau alte bunuri”.
• „Bani” = biletele de bancă şi monedele româneşti sau străine care au putere circulatorie.
• „Valori” = înscrisurile care încorporează un drept de creanţă realizabil în bani (cecuri, obligaţiuni, titluri
de depozit, titluri de credit ş.a.), metale sau pietre prețioase (inclusiv bijuterii), bunuri cu valoare de
patrimoniu etc..
• „Alte bunuri" = bunurile mobile corporale, altele decât banii sau valorile, care au la rândul lor o valoare
economică şi fac parte din sfera de gestionare sau administrare a subiectului activ.
• Bunul ajuns din eroare în gestiunea sau administrarea unităţii poate fi obiect material al delapidării.
• Bunul mobil sustras trebuie să fi intrat efectiv în sfera de gestionare sau administrare, ca un rezultat al
unui act de serviciu.
• Momentul intrării bunurilor în patrimoniu, din punctul de vedere al materiei delapidării, este dat de o
situaţie de fapt care nu trebuie să aibă neapărat şi o reflectare în evidenţele gestiunii. Dacă gestionarul,
preluând bunurile, sustrage din ele mai înainte de a întocmi formele de intrare în gestiune, săvârşeşte
infracţiunea de delapidare.
• Fapta se poate comite numai în legătură cu bunuri care există realmente în gestiune, indiferent de locul
amplasării lor.
• Nu vor putea constitui obiect material al delapidării bunurile în legătură cu care nu este în niciun mod
angajată răspunderea civilă a unităţii. Din această categorie fac parte, spre exemplu, bunurile
 proprietatea unor persoane, care sunt introduse de gestionar, din diverse motive, în gestiunea sa (spre
exemplu, bunurile tăinuite de gestionar în depozitul său sau bunuri care sunt proprietatea gestionarului
etc.).
• Vor constitui obiect material al delapidării bunurile asupra cărora există drept de creanţă al unei
persoane câtă vreme însă bunul nu a ieşit efectiv din patrimoniul administrat sau gestionat. Spre
exemplu, sumele de bani datorate de unitate unor persoane fizice sau juridice nu vor fi considerate ieşite
din patrimoniu decât în momentul efectivei achitări a obligaţiei băneşti respective.
• În acest sens, va săvârşi o delapidare şi nu o altă infracţiune funcţionarul însărcinat cu plata unor sume
de bani către anumite persoane (casier) care îşi însuşeşte integral sau parţial aceşti bani mai înainte de a-
i fi predat, în fapt, creditorilor.
• Plusurile în gestiune, înţelese ca fiind adaosuri rezultate din natura bunurilor ori din activitatea de
serviciu a gestionarului sau administratorului, aparţin unităţii chiar dacă provenienţa lor are un caracter
fraudulos, putând constitui obiect al infracţiunii de delapidare.
• Mijloacele de plată străine pot şi ele constitui obiectul material al delapidării, ca şi bunurile depozitate
de anumite persoane (de exemplu la garderobă sau bagaje de mână).
• Subiecţii. Subiectul activ al delapidării este circumstanţiat de lege. El este un funcţionar public care
gestionează sau administrează bunuri mobile corporale aparţinând unei persoane juridice sau interesând
acest patrimoniu ori o persoană fizică acționând pentru o persoană juridică de drept privat sau pentru o
persoană fizică definită la art. 175 alin. 2 C.p. (potrivit prevederilor art. 308 C.p.).
• „Funcţionar public” = ceea ce defineşte art. 175 C.p.. Neîndeplinirea acestei cerinţe sau a celei prevăzute
de art. 308 C.p. (persoană acționând ca „funcționar privat”) împiedică incidenţa art. 295 C.p..
• „Gestionar” = angajatul unei persoane juridice, care are ca atribuţii principale de serviciu primirea,
păstrarea şi eliberarea de bani, valori sau alte bunuri aflate în patrimoniul unităţii respective.
Funcţionează după Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi
răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor
publice şi are răspunderea corespunzătoare.
• „Administratorul” = funcţionarul public sau persoana din cadrul unei persoane juridice care are ca
atribuţii de serviciu efectuarea de acte de dispoziţie referitoare la starea şi circulaţia bunurilor din
patrimoniul persoanei juridice.
• Administrarea este o activitate tipică de conducere, implicând realizarea unor acte de planificare,
contractare, repartizare, aprovizionare, livrare etc. privind patrimoniul unităţii.
• Administratorul are un contact material indirect cu bunurile (prin intermediul gestionarului sau al altor
persoane).
• Administrator este, de exemplu, contabilul şef al unităţii, ca şi preşedintele asociaţiei de proprietari [1].
1. Decizia nr. III a Curţii Supreme de Justiţie, Secţiile unite, din 2.12.2002, publicată în M.Of. partea I
nr. 113 din 24.02.2003.
• Participaţia. Coautoratul este posibil la infracţiunea de delapidare numai atunci când autorii au calitatea
cerută de lege pentru subiectul activ în raport cu aceleaşi bunuri care au constituit obiectul sustragerii.
Spre exemplu, făptuitorii sunt doi gestionari ai aceluiaşi depozit de mărfuri sau sunt un gestionar şi un
administrator la acelaşi magazin. Pentru a exista coautoratul, colaborarea infracţională trebuie să fie atât
obiectivă, cât şi subiectivă.
• Atribuţiile de gestionar sau administrator nu se cer în mod obligatoriu şi pentru instigatori sau complici.
Aceştia pot fi chiar din afara unităţii căreia îi aparţin bunurile.
• Conţinutul infracţiunii de delapidare. Latura obiectivă. Fapta se săvârşeşte în modalităţi prin care legea
le prevede restrictiv. Acestea sunt: însuşirea, folosirea, traficarea.
• Prin „însuşire” înţelegem ceea ce în materia furtului am definit drept „luare a bunului”. Făptuitorul
scoate bunul definitiv din posesia unităţii, al cărei patrimoniu, prin urmare, este diminuat, trecându-l în
sfera sa de stăpânire. Nu sunt incidente dispoziţiile art. 295 C.p. atunci când se constată o lipsă în
 gestiune a cărei cauză nu s-a dovedit că a fost însuşirea, folosirea sau traficarea valorilor respective de
către gestionar sau administrator.
• „Folosirea” semnifică luarea temporară a bunului din patrimoniul unităţii pentru a fi întrebuinţat în mod
fraudulos. Caracteristic acestei modalităţi este readucerea bunului în gestiune.
• „Traficarea” este o folosire a bunului (de către un terț) în urma căreia subiectul activ al delapidării
obţine un folos material.
• Folosul material este însă altul decât acela care constă în chiar valoarea de întrebuinţare a bunului. Spre
exemplu, gestionarul împrumută un aparat TV din gestiune unei persoane, pentru o perioadă
determinată, primind pentru aceasta o sumă de bani.
• Însuşirea, folosirea sau traficarea pot fi săvârșite în interesul autorului sau al unei alte persoane.
• Urmarea infracţiunii constă în atingerea (sau posibilitatea acesteia, ca în cazul tentativei) ce se aduce
patrimoniului unităţii prin aceea că bunul este sustras (definitiv sau temporar) de către gestionar sau
administrator și trecut în patrimonul său ori numai valoarea de întrebuințare este însușită.
• Caracteristic urmării imediate a delapidării este o pagubă care se produce realmente, fiind necesară
dovedirea întinderii acestei urmări mai ales pentru urmările deosebit de grave. Având în vedere
caracterul de infracțiune de serviciu al delapidării (infracțiune de pericol în esență), este criticabilă
situația creată de Codul penal, care a plasat în acest capitol infracțiunea de delapidare.
• Paguba va coincide cu valoarea bunului în cazul însuşirii sau cu valoarea uzurii lui (valoarea de
întrebuințare) în situaţia traficării sau folosirii.
• Prejudiciul (aspect esenţial al laturii civile a cauzei) nu se confundă cu „urmarea” ca element
component al laturii obiective a infracţiunii.
• Raportul de cauzalitate apare la infracţiunea de delapidare numai dacă suntem în prezenţa unei reale
însuşiri, folosiri sau traficări.
• Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte numai cu intenţie (directă sau eventuală). Existenţa vinovăţiei
presupune cunoaşterea exactă de către gestionar sau administrator a apartenenţei bunurilor respective la
patrimoniul unităţii.
• Scopul faptei este cuprins în înseşi noţiunile de „însuşire”, „folosire”, „traficare”, ca atare dovedirea
elementului material al faptei ilustrează de îndată existenţa intenţiei.
• Mobilul faptei nu are relevanţă din moment ce făptuitorul a înţeles să-şi realizeze avantaje materiale pe
seama patrimoniului unităţii, dar el poate sluji la dimensionarea mai bună a pericolului faptei.
• Formele infracţiunii. Actele preparatorii, neincriminate, pot uneori constitui infracţiuni de-sine-
stătătoare (spre exemplu, falsificarea unor documente contabile în vederea însuşirii unor bunuri).
• Tentativa este pedepsită (art. 295 alin. 2). Ea poate exista la toate cele trei forme ale elementului
material. În ceea ce priveşte însuşirea, tentativa există atunci când a început activitatea de deposedare a
unităţii de bunul respectiv, dar nu s-a ajuns la trecerea efectivă a bunului în posesia făptuitorului, pentru
ca acesta să realizeze o însuşire.
• În situaţia folosirii sau traficării, există tentativă şi atunci când bunul a fost scos din patrimoniul unităţii
în vederea comiterii acestor acte ilicite, dar autorul nu a reuşit să le înfăptuiască.
• Consumarea faptei se produce, raportat la cele trei ipostaze ale elementului material, atunci când a avut
loc însuşirea (apreciată după teoria apropriaţiunii), efectiva folosire ori traficarea. Delapidarea poate
avea formă continuată.
• Practica judiciară reţine forma continuată a delapidării (deci infracţiune unică) şi în situaţia în care
autorul, casier la două gestiuni separate, dar în cadrul aceleiaşi unităţi, a sustras în mod repetat valori din
ambele gestiuni.
• Variante şi sancţiuni. În art. 295 C.p. pedeapsa pentru delapidare este închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, iar tentativa se pedepseşte, potrivit alin.
(2).
• Potrivit art. 308 limitele de pedeapsă sunt reduse cu o treime,de la 1 an și 4 luni la 4 ani și 8 luni (în
cazul „funcționarilor privați”), iar potrivit art. 309 C.p., delapidarea care a produs consecințe deosebit de
grave atrage majorarea cu jumătate a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege (adică închisoarea
de la 3 la 10 ani și 6 luni).

Purtarea abuzivă (art. 296 C.p.)

 Noţiune. Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, ameninţarea ori lovirea sau alte
violenţe săvârşite de către cel aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu este incriminată în art. 296 C.p..
[1]
 Este o incriminare a unui comportament necorespunzător din partea oricărui angajat.
• [1] Art. 296. - (1) Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană de către cel aflat în exercitarea
atribuţiilor de serviciu se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.
•    (2) Ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe săvârşite în condiţiile alin. (1) se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
• Obiectul juridic special cuprinde relaţiile sociale care depind în existenţa şi evoluţia lor de atitudinea
deferentă, nonviolentă a angajatului în raporturile cu persoanele fizice. Aceste relaţii sociale se referă, în
primul rând, la serviciu, dar, în secundar, ele privesc şi importante atribute ale omului (demnitatea,
libertatea psihică, integritatea corporală sau sănătatea sa).
• Subiectul activ este „cel aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu”, adică un funcţionar public sau
privat, dar și orice angajat la o persoană fizică, raporturile de serviciu nefiind un atribut ce ține exclusiv
de relațiile de muncă cu persoanele juridice.
• Conţinutul constitutiv. Elementul material al faptei tipice consta în „întrebuinţarea de expresii
jignitoare”. Înţelesul acestei noţiuni coincide cu acela al elementului material al infracţiunii de insultă
(art. 205 C.p. anterior, azi considerat abrogat) ca infracțiune contra demnității persoanei (reputației și
onoarei). Elementul material al faptei se exercită nemijlocit asupra subiectului pasiv imediat, care este
prezent la locul unde se săvârşește fapta.
• În cazul variantei agravate de la alin. 2, elementul material coincide cu acela de la infracţiunile de
ameninţare (art. 206 C.p.), respectiv lovirea sau alte violenţe (art. 193 C.p.).
• Urmarea faptei are o structură complexă în sensul că, în principal, se creează o stare de pericol pentru
buna şi normala desfăşurare a relaţiilor de serviciu, iar în secundar se aducea atingere onoarei şi
reputaţiei persoanei. În cazul variantei agravate, subiectului pasiv nemijlocit i se lezează şi libertatea
psihică, sănătatea sau integritatea corporală.
• Raportul de cauzalitate rezultă ex re, inclusiv în cazul variantei agravate de la alin. 2 (prin raportare la
art. 193 alin. 1 C.p.), şi legătura dintre faptă şi urmare nu trebuie dovedită. Legătura de cauzalitate se
dovedește la alin. 2 atunci când urmările sunt cele de la art. 193 alin. 2 C.p..
• Subiectul pasiv care ripostează la o asemenea purtare abuzivă a unui funcţionar ce îndeplineşte o funcţie
care implică exerciţiul autorităţii de stat nu săvârşeşte infracţiunea de ultraj.
• Latura subiectivă este caracterizată de vinovăție sub forma intenţiei, pentru ambele variante de la alin. 1
și 2.
• Forme şi sancţiuni. Tentativa, posibilă la unele modalități normative de săvârșire a faptei, nu este
incriminată. Infracţiunea poate avea un caracter continuat.
• Sancţiunea este, pentru varianta simplă de la alin. 1, pedeapsa cu închisoarea de la o lună la 6 luni sau cu
amendă (de la 120 la 240 de zile-amendă), iar în cazul agravantei de la alin. 2 fapta se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune (amenințare, lovire), ale cărei limite speciale se
majorează cu o treime: închisoarea de la 4 luni la un an și 4 luni sau amenda pentru amenințare,
respectiv închisoarea de la 4 luni la 2 ani și 8 luni sau amenda pentru lovire simplă și închisoarea de la 9
luni la 6 ani și 8 luni sau amenda, pentru producerea unor leziuni traumatice.
• Atunci când amenințarea cu lovirea precede lovirea, se va reține numai infracțiunea de lovire, cu
agravarea limitelor de pedeapsă.
• Dacă amenințarea privește alte aspecte decât lovirea și va fi însoțită de lovire, se va reține concurs de
infracțiuni între amenințare și lovire, cu agravarea limitelor de pedeapsă cu o treime.
• Atunci când prin violenţă s-au comis urmări care corespund art. 194 C.p., se reține un concurs de
infracţiuni între purtarea abuzivă (art. 296 alin. 2 C.p.) și vătămarea corporală (art. 194 C.p.).

Abuzul în serviciu (art. 297 C.p.)

 Noţiune şi caracterizare. Infracţiunea de abuz în serviciu era incriminată în Codul penal anterior în trei
modalităţi: abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 C.p. anterior), abuz în serviciu
prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 C.p. anterior) și abuz în serviciu contra intereselor publice (art.
248 C.p. anterior). Cele trei modalități au fost reunite în art. 297 C.p..[1]
• [1] Art. 297. - (1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte
un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor
sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu
închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
• (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de
inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală,
apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
• Obiectul infracţiunii. Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale de serviciu, pentru
protejarea cărora este necesar ca orice funcţionar public să-şi îndeplinească atribuţiile conform statutului
său juridic, evitând astfel să aducă atingere intereselor legale ale unei persoane.
• În subsidiar, dar în intercondiţionare cu acest obiect juridic principal, sunt protejate relaţiile sociale
privitoare la interesele legale ale persoanelor fizice sau juridice (de drept public sau privat), interese la
care se referă, direct sau indirect, actul de serviciu.
• La alin. 2 obiectul juridic special adiacent îl constituie relaţiile sociale privitoare la capacitatea juridică
a persoanei fizice, iar pe de altă parte, relaţiile sociale referitoare la egalitatea în drepturi a persoanelor.
• Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ este funcţionarul public, menţionat ca atare de textul de lege, dar,
în conformitate cu art. 308 C.p., fapta poate fi comisă și de un „funcţionar privat”.
• Conţinutul infracţiunii. Latura obiectivă. Fapta se comite numai cu prilejul efectuării unui act de
serviciu la care autorul este îndreptăţit să procedeze. Elementul material la fapta tip de la alin. 1 constă
într-o acţiune ori o inacţiune. Autorul nu îndeplineşte actul de serviciu atunci când trebuie să facă acest
lucru ori, dimpotrivă, îl realizează, dar într-un mod necorespunzător și vătămător.
• Potrivit Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale, s-a statuat că prevederile alin. 1 sunt
constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se
înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”, iar prin „lege” se înțelege legislaţia primară - legi şi
ordonanţe ale Guvernului.
• Rezultă că elementul material al abuzului în serviciu în varianta tip de la alin. 1 poate consta exclusiv în
încălcarea unei obligații stabilite prin lege în sens restrâns, iar nu și prin acte normative de forță
inferioară (hotărâri de guvern, ordine de ministru, hotărâri ale organelor publice locale etc.) și categoric
nu prin dispoziții ale unor alte persoane juridice.
• Sarcinile de serviciu stabilite potrivit legislației muncii nu sunt obligații legale, iar încălcarea lor nu
poate constitui infracțiunea de abuz în serviciu.
• În cazul alin. 2, fapta constă în îngrădirea exercitării unui drept al unei persoane ori crearea pentru
aceasta a unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
 orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau
infecţie HIV/SIDA.
• Urmarea infracţiunii constă, în principal, în atingerea adusă calităţii relaţiilor de serviciu din unitatea în
care îşi desfăşoară activitatea subiectul activ, fiind condiţionată, însă, de apariţia unei vătămări aduse
intereselor unei persoane (o pagubă – adică un prejudiciu patrimonial - ori o vătămare a drepturilor sau
intereselor legitime, dar tot consacrate prin lege). Urmarea la alin. 2 constă, în principal, în starea de
pericol ce apare pentru buna evoluţie a relaţiilor de serviciu, această urmare fiind condiţionată însă de
un prejudiciu moral sau material care se aduce persoanei vătămate, prin îngrădirea exercitării unui drept
al său sau prin crearea unei situații de inferioritate.
• Raportul de cauzalitate presupune nu numai dovedirea caracterului incorect al exercitării atribuţiilor de
serviciu de către autor, dar şi relevarea faptului că rezultatul acestei conduite necorespunzătoare a fost,
nemijlocit, o vătămare a drepturilor ori intereselor unei persoane.
• La alin. 2 raportul de cauzalitate rezultă ex re.
• Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte fapta este numai intenţia (directă sau
indirectă). Latura subiectivă la alin. 2 este complexă, în sensul că pe lângă forma de vinovăţie, care este
intenţia, directă sau indirectă, legea prevede şi un anume mobil (cerinţă esenţială), care-l determină pe
autor să facă deosebiri de valoare între oameni pe criterii de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate (handicap), boală cronică
necontagioasă (eroare de reglementare!) sau infecţie HIV/SIDA.
• Formele infracţiunii şi sancţiunea. Actele de pregătire şi tentativa nu se pedepsesc. Pedeapsa prevăzută
de lege este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
• Art. 308 arată că dispoziţiile art. 297 C.p. se aplică și „funcționarilor privați”, dar în acest caz, limitele
speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
• Potrivit art. 309 C.p., dacă faptele prevăzute în art. 297 C.p. au produs consecinţe deosebit de grave,
limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate (devenind închisoare de la 3 la
10 ani și 6 luni).

Neglijenţa în serviciu (art. 298 C.p.)

 Noţiune. Este fapta persoanei care, având calitatea de funcţionar public (sau de „funcţionar privat”, în
sensul art. 308 C.p.), încalcă din culpă o îndatorire de serviciu prin neîndeplinirea acesteia sau prin
îndeplinirea ei defectuoasă, cauzând o pagubă patrimoniului ori o vătămare a drepturilor sau intereselor
legitime ale unei persoane fizice ori juridice.
 Art. 298. - Încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin
neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o
vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
 Obiectul infracţiunii. Neglijenţa în serviciu are ca obiect juridic special raporturile sociale care depind
de exercitarea corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu ale funcţionarilor publici în sensul că aceştia să
nu producă, prin actele de serviciu specifice funcţiei pe care o deţin, o pagubă patrimoniului sau o
vătămare a drepturilor ori intereselor legale ale unei persoane.
 Ca obiect juridic special adiacent întâlnim relaţiile sociale privitoare la patrimoniul și drepturile sau
interesele legale ale persoanelor.
 Conţinutul infracţiunii. Latura obiectivă. Fapta constă într-o acţiune sau o inacţiune efectuată în cadrul
exercitării legale a serviciului care, însă, reprezintă fie o neîndeplinire a îndatoririlor de serviciu
(inacţiune), fie o îndeplinire defectuoasă a acestora (acţiune).
 Și în acest caz obligațiile de serviciu sunt stabilite prin lege în sens restrâns, concluzie desprinsă din
cerința existenței abuzului în serviciu (Decizia Curții Constituționale nr. 518/2017).
 Urmarea infracţiunii tipice se prezintă sub forma a două situaţii alternative: o pagubă pricinuită avutului
unei persoane fizice sau juridice ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legale ale unei persoane.
 Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte numai din culpă.
 Forme şi sancţiuni. Consumarea infracţiunii are loc în momentul producerii efective a urmării prevăzute
de lege. Neglijenţa în serviciu este o infracţiune de rezultat şi nu de pericol. În cazul culpei cu previziune
este posibilă forma continuată, dar şi forma continuă.
 Sancţiunea pentru forma tipică este alternativă: închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda (de la 180 la
300 de zile-amendă).
 Prevederile art. 308 și 309 C.p. se aplică în mod corespunzător.

Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual (art. 299 C.p.)

• În art. 299 C.p. este incriminată pentru prima dată o formă de abuz în serviciu pentru obținerea de
favoruri de natură sexuală de la persoana interesată de actul de serviciu sau de la oricine altcineva, dar
uzând de autoritatea ori superioritatea funcționarului public (sau „privat”, în sensul art. 308 C.p.) asupra
victimei. [1]
• [1] Art. 299. - (1) Fapta funcţionarului public care, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori
a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act
contrar acestor îndatoriri, pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală de la o persoană interesată direct
sau indirect de efectele acelui act de serviciu se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia ori activitatea în
executarea căreia a săvârşit fapta.
• (2) Pretinderea sau obţinerea de favoruri de natură sexuală de către un funcţionar public care se
prevalează sau profită de o situaţie de autoritate ori de superioritate asupra victimei, ce decurge din
funcţia deţinută, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a
săvârşit fapta.
• Obiectul juridic în acest caz este complex, referindu-se atât la relațiile sociale de serviciu, cât și la
relațiile sociale de protejare a libertății vieții sexuale a persoanelor.
• Subiectul activ este calificat în persoana funcționarului public (sau „privat”) care condiționează actul de
serviciu de primirea unor favoruri de natură sexuală sau doar profită de exercitarea funcției pentru a
obține astfel de favoruri de la persoana interesată, direct sau indirect, de acel act de serviciu, iar în
varianta asimilată (de la alin. 2) de la orice persoană față de care autorul se prevalează sau profită de o
situaţie de autoritate ori de superioritate în același scop al obținerii unor favoruri de natură sexuală.
Evident, subiect activ poate fi exclusiv o persoană fizică.
• Subiectul pasiv adiacent, dar direct, nemijlocit, este fie persoana fizică sau juridică interesată de actul de
serviciu, direct sau indirect, fie orice persoană fizică față de care autorul se prevalează sau profită de o
situaţie de autoritate ori de superioritate pentru a-i pretinde sau a obține de la ea favoruri de natură
sexuală.
• Fiind o infracțiune de serviciu, situația premisă constă în existența relațiilor de serviciu în cadrul cărora
făptuitorul acționează.
• Elementul material din cadrul laturii obiective constă într-o acțiune de pretindere sau obținere de
favoruri de natură sexuală, în ambele variante (de la alin. 1 și 2).
• Pretindere are înțelesul de la luarea de mită, adică cererea exprimată fără dubiu de către subiectul activ
în sensul că doreşte să primească favoruri de natură sexuală.
• Obținerea se referă la beneficierea efectivă a făptuitorului de favoruri de natură sexuală care îi sunt
oferite (fără să le fi pretins).
• Condiția-cerință esențială de existență a elementului material al faptei de la alin. 1 constă în săvârșirea
faptei în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la
îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri pentru o persoană
interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu.
• În condițiile faptei incriminate la alin. 2, este necesar ca pretinderea sau obţinerea de favoruri de natură
sexuală de către făptuitor să se săvârșească prin prevalarea sau profitarea de o situaţie de autoritate ori
de superioritate asupra victimei, ce decurge din funcţia deţinută de autor.
• Deși are trăsături asemănătoare faptei de hărțuire sexuală, situațiile nu se confundă: victima nu este
dependentă de făptuitor, nu se află într-un raport de muncă sau asimilat cu făptuitorul, ca la hărțuirea
sexuală, dar făptuitorul are totuși o situație de superioritate ori de autoritate față de victimă care îi
permite să săvârșească un abuz în scopul obținerii unor favoruri de natură sexuală. Putem da ca
exemplu: profesorul în relația cu studentul (dacă este studentul său fapta se încadrează la alin.1, dacă
este un student din facultate, fapta se încadrează la alin. 2). La fel în relația examinator - examinat de
orice fel (examen pentru angajare, pentru obținerea unui permis sau certificat, pentru selecții de orice
fel).
• Favorurile de natură sexuală se referă la orice act destinat să producă făptuitorului o satisfacție sexuală,
indiferent că este un raport sexual, un act sexual de orice natură sau chiar un act de perversiune sexuală
în sens larg (de ex. fetișism, mixoscopie, sado-masochism).
• Urmarea imediată este o stare de pericol pentru relațiile sociale de serviciu, iar în subsidiar o stare de
pericol pentru libertatea vieții sexuale și demnitatea victimei căreia i se pretind favoruri de natură
sexuală, fie pentru a putea beneficia de actul de serviciu, fie pentru că făptuitorul abuzează de funcția sa.
• Legătura de cauzalitate este imediată, rezultând din materialitatea faptei (ex re), nefiind necesar a fi
dovedită.
• Consumarea infracțiunii intervine la momentul pretinderii favorurilor de natură sexuală, indiferent dacă
acestea s-au dat ori nu, sau la momentul obținerii acestor favoruri.
• Fapta este de consumare imediată și nu comportă tentativă.
• Participația penală este posibilă sub orice formă.
• Pedeapsa pentru faptul consumat de la alin. 1 este închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia ori activitatea în executarea
căreia a săvârşit fapta.
• În cazul variantei de la alin. 2, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda (de la 120 la
240 de zile-amendă) şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita
profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
• Potrivit art. 308, dispoziţiile art. 299 se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de „funcționarii
privați”. În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.

Uzurparea funcţiei (art. 300 C.p.)

• Fapta era parțial incriminată în Codul penal anterior ca uzurpare de calități oficiale (art. 240), dar în
actuala incriminare este necesar să producă și efectele de la abuzul în serviciu: o pagubă, o vătămare a
unor drepturi sau interese legitime ori o îngrădire a exercițiului unui drept al unei persoane sau crearea
pentru aceasta a unei stări de inferioritate pe temei discriminatoriu.
• Art. 300. - Fapta funcţionarului public care, în timpul serviciului, îndeplineşte un act ce nu intră în
atribuţiile sale, dacă prin aceasta s-a produs una dintre urmările prevăzute în art. 297 (cauzează o
pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei
persoane juridice ori îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane sau creează pentru aceasta o
situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare
 sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie
HIV/SIDA), se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
• Subiectul activ este circumstanțiat în persoana funcționarului public (sau „privat”).
• Subiectul pasiv direct, nemijlocit, dar secundar este orice persoană fizică sau juridică care suferă efectele
actului îndeplinit de funcționar.
• Fapta poate avea un obiect material numai în ipoteza în care actul se materializează la rândul său.
• Situația premisă constă în existența unor raporturi de serviciu definite în ceea ce privește atribuțiile
funcționarului public.
• Elementul material din cadrul laturii obiective constă în îndeplinirea unui act ce nu intră în atribuţiile
făptuitorului, care își depășește atribuțiile funcției sale, exercitând acte corespunzătoare altei sau altor
funcții publice reglementate prin lege în sens restrâns.
• Deși legiuitorul nu menționează expres, este vorba despre acte care exced competența funcționarului
public, fiind mai mult decât poate acesta îndeplini în mod normal, iar nu fapte de competența
subordonaților săi, pe care le poate, în mod normal, îndeplini.
• Urmarea infracţiunii constă, în principal, în atingerea adusă calităţii relaţiilor de serviciu, fiind
condiţionată, însă, de apariţia unei vătămări aduse intereselor unei persoane (o pagubă ori o vătămare a
drepturilor sau intereselor legitime ori un prejudiciu moral sau material care se aduce persoanei
vătămate, prin atingerea unor drepturi ale sale).
• Raportul de cauzalitate presupune nu numai dovedirea depășirii de către autor a atribuţiilor de serviciu
stabilite prin lege în sens restrâns (în logica deciziilor CCR), dar şi relevarea faptului că rezultatul
acestei conduite necorespunzătoare a fost, nemijlocit, o vătămare a drepturilor sau intereselor unei
persoane.
• Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la unu la 5 ani sau amenda (de la 180 la 300 de zile-
amendă).
• Participarea penală este posibilă.
• Tentativa nu se pedepsește.
• Potrivit art. 308, dispoziţiile art. 300 se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către un
funcționar privat, în acest caz limitele speciale ale pedepsei reducându-se cu o treime.
• Potrivit art. 309, dacă faptele prevăzute în art. 300 au produs consecinţe deosebit de grave (o pagubă mai
mare de 2 milioane lei), limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

Folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane (art. 301 C.p.)

• Noţiune. Infracțiunea, denumită anterior „Conflictul de interese”, a fost modificată prin Legea nr.
193/2017, iar azi reprezintă fapta unui funcţionar public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu,
îndeplineşte un act prin care s-a realizat un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până
la gradul II inclusiv.
• Art. 301. - (1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act
prin care s-a obţinut un folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori un afin până la
gradul II inclusiv se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a
ocupa o funcţie publică pe o perioadă de 3 ani.
• (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazurile în care actul sau decizia se referă la următoarele situaţii:
• a) emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative;
• b) exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu
respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.
• Fapta este periculoasă pentru interesele publice întrucât denaturează caracterul onest al actelor (inclusiv
deciziilor) implicând o instituţie publică sau o persoană juridică de interes public, funcţionarului public
revenindu-i sarcina de a urmări ca actul îndeplinit sau decizia luată să fie exclusiv în interesul unităţii,
 fără a se realiza vreun folos material de către apropiaţi ai funcţionarului respectiv, rude până la gradul II
inclusiv sau parteneri de afaceri.
• Fapta nu prezintă un obiect material.
• Subiectul activ nemijlocit este exclusiv un funcţionar public (după modificarea art. 308 tot prin Legea
nr. 193/2017), încurajându-se astfel „nepotismul” în mediul privat prin ignorarea conflictului de
interese.
• Participaţia este posibilă sub orice formă. Coautoratul este posibil în ipoteza în care doi sau mai mulţi
funcţionari publici emit actul în comun sau participă la luarea unei decizii prin care realizează, direct sau
indirect, un folos material de către fiecare sau în legătură cu fiecare dintre ei, potrivit textului
incriminator.
• Subiect pasiv este unitatea la care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public.
• Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acţiune a funcţionarului public de îndeplinire a unui
act (inclusiv luare a unei decizii).
• Cerinţa esenţială ataşată elementului material este ca fapta să aibă ca urmare realizarea unui folos
patrimonial pentru funcţionarul public, soțul său ori pentru o rudă a sa sau afin până la gradul II inclusiv.
• Potrivit alin. 2 al art. 301 C.p., incriminarea nu se aplică în cazul în care actul sau decizia (dar decizia
este tot un act) privește fie emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative, fie exercitarea unui
drept recunoscut de lege sau îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi
limitelor prevăzute de aceasta.
• Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru onestitatea şi corectitudinea relaţiilor de serviciu
şi nu este necesară producerea unui prejudiciu pentru unitate. Dacă acest prejudiciu există, va exista un
concurs de infracţiuni între conflictul de interese şi abuzul în serviciu (atunci când se încalcă o obligație
de serviciu prevăzută de lege în sens restrâns).
• Legătura de cauzalitate rezultă din chiar materialitatea faptei.
• Latura subiectivă este caracterizată de vinovăția sub forma intenţiei directe sau indirecte, ceea ce
însemna cunoaşterea de către funcţionarul public vinovat a faptului că actul său este de natură să-i aducă
un folos material injust sau să-l aducă unei persoane apropiate făptuitorului dintre cele menţionate în
textul de lege.
• Nu este necesar ca făptuitorul să fi avut drept scop obţinerea folosului material de către sine sau de către
altul cu care se află în anumite relaţii, fiind suficient faptul că acest folos este obţinut ca rezultat al
acțiunii făptuitorului.
• Fapta se consumă la momentul realizării avantajului material de către funcţionarul public, soțul său, ruda
sau afinul până la gradul II, potrivit textului incriminator. Infracțiunea rămâne una de pericol, chiar dacă
se raportează consumarea sa la obținerea unui rezultat material întrucât nu avantajul patrimonial este
ocrotit penal (și nu reprezintă obiect material al acestei infracțiuni), ci relația de serviciu.
• Tentativa, deşi posibilă, nu se pedepseşte.
• Pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie
publică pe o perioadă de 3 ani (în acest caz legiuitorul indicând expres și durata fixă a pedepsei
complementare).
• Competenţa de judecată în primă instanţă aparţinea judecătoriei.

Violarea secretului corespondenţei (art. 302 C.p.)

• Art. 302. - (1) Deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea, fără drept, a unei corespondenţe
adresate altuia, precum şi divulgarea fără drept a conţinutului unei asemenea corespondenţe, chiar atunci
când aceasta a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din greşeală, se pedepsesc cu închisoare de la 3
luni la un an sau cu amendă.
• (2) Interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin telefon sau prin orice
mijloc electronic de comunicaţii se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
• (3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost săvârşite de un funcţionar public care are
obligaţia legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea informaţiilor la care are acces,
pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
• (4) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, către o altă persoană sau către public, fără drept,
a conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat
cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din întâmplare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă.
• (5) Nu constituie infracţiune fapta săvârşită:
• a) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei
infracţiuni;
• b) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror
divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.
• (6) Deţinerea sau confecţionarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare ori de înregistrare a
comunicaţiilor se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
• (7) Pentru faptele prevăzute la alin. (1), acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
• Este fapta persoanei care deschide, sustrage, distrugere sau reţine, fără drept, o corespondenţă adresată
altuia ori divulgă fără drept conţinutul unei asemenea corespondenţe, chiar atunci când aceasta a fost
trimisă deschisă ori a fost deschisă din greşeală.
• În cazul variantei de la alin. 2, fapta constă în interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei
comunicări efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicaţii, pentru ca în alin. 4 să
fie incriminată fapta de divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere către o altă persoană sau către
public, fără drept, a conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care
făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din întâmplare.
• Valoarea socială ocrotită este libertatea persoanei de a purta corespondenţă şi de a comunica la distanţă
cu garantarea secretului corespondenţei şi convorbirilor sale. Relaţiile sociale formate în jurul acestei
valori constituie obiectul juridic special al infracţiunii.
• Infracţiunea poate avea ca obiect material corespondenţa adresată altuia sau aparţinând altuia.
• Subiect activ nemijlocit (autor) poate fi orice persoană.
• În cazul variantei agravate prevăzute la art. 302 alin. 3 C.p. subiectul activ este funcţionar public care
are obligaţia legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea informaţiilor la care are acces.
• Subiecţi pasivi sunt persoanele între care s-a purtat corespondenţa sau convorbirea telefonică ori
comunicarea la distanţă, cu sau fără fir. Infracţiunea există chiar dacă una dintre aceste persoane este
necunoscută (de ex. o scrisoare anonimă sau o comunicare telefonică de la un necunoscut).
• Săvârşirea infracţiunii de violare a secretului corespondenţei, atât în varianta tip, cât şi în varianta
asimilată şi în cea agravată a lor, se grefează pe o situaţie premisă constând în preexistenţa unei
corespondenţe sau a unei convorbiri ori comunicări la distanţă.
• La varianta tipică situaţia premisă presupune o corespondenţă închisă adresată altuia: scrisoare,
telegramă, felicitare etc.
• Elementul material al infracţiunii în varianta tipică poate consta în una dintre acțiunile de deschidere,
sustragere, distrugere sau reţinere, precum și de divulgare a conţinutului unei asemenea corespondenţe.
Condiţia-cerinţă esenţială este ca fapta să fi fost săvârşită fără drept.
• Nu există violarea secretului corespondenţei în cazul persoanelor care au dreptul de a deschide
corespondenţa sau de a controla convorbirile altora (de ex. părinţii faţă de copiii lor minori, tutorele faţă
de pupil, educatorii faţă de copiii încredinţaţi lor etc.).
 • În cazul variantei asimilate de la alin. 2, elementul material constă interceptarea, fără drept, a unei
convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicaţii la
distanță.
• În cazul alin. 4, elementul material constă în acțiunile de divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere,
către o altă persoană sau către public, fără drept, a conţinutului unei convorbiri sau comunicări
interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din
întâmplare.
• Urmarea imediată constă în lezarea secretului corespondenţei, a libertăţii persoanei de a comunica
nestingherit, iar legătura de cauzalitate rezultă ex re.
• Elementul subiectiv al infracţiunii, în toate variantele, îl constituie vinovăţia sub forma intenţiei directe
sau indirecte. Săvârşirea faptei din culpă nu este incriminată.
• Tentativa la această infracţiune nu este incriminată.
• Fapta poate înfăţişa modalităţile corespunzătoare celor două variante în care este incriminată la ain. 1 și
2, prevăzându-se însă la alin. 3 o variantă agravată a lor, atunci când fapta este comisă de un funcţionar
public care are obligaţia legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea informaţiilor la
care are acces.

Forme, modalităţi, sancţiuni, aspecte procesuale

• În cazul variantei tip de la alin. 1 pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda (de la 120 la
240 de zile-amendă).
• Pentru fapta în varianta de la alin. 2 pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda (de la 180
la 300 de zile-amendă).
• În cazul agravatei de la alin. 3 pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
• La alin. 4 pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda (de la 120 la 240
de zile-amendă).
• În cazul faptei de la alin. 1, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate (alin. 7).
• Deși violarea secretului corespondenţei este incriminată în art. 302 C.p. ca infracţiune de serviciu,
potrivit art. 244 din Legea nr. 187/2012 „Dispoziţiile art. 302 din Codul penal se aplică indiferent dacă
faptele au fost săvârşite în cadrul unor relaţii de serviciu sau în afara acestora.”
• Art. 302 Cod penal mai prevede în alin. 5 că nu constituie infracţiune fapta săvârşită:
• a) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei
infracţiuni;
• b) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror
divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.
• În mod surprinzător apare incriminată la alin. 6 deținerea sau confecționarea, fără drept, de mijloace
specific de interceptare ori de înregistrare a comunicațiilor, faptă care se pedepsește cu închisoare de la 3
luni la 2 ani sau cu amendă (de de la 120 la 240 de zile-amendă).

Divulgarea informațiilor secrete de stat – art. 303 C.p.

• Este fapta persoanei care, având cunoştinţă despre informaţii secrete de stat, divulgă astfel de informații
sau deţine, fără drept, în afara îndatoririlor de serviciu, documente ce conțin informaţii secrete de stat și
prin aceasta poate afecta activitatea unei persoane de drept public.
• Art. 303. - (1) Divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de stat, de către cel care le cunoaşte
datorită atribuţiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele unei persoane juridice dintre
 cele prevăzute în art. 176, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
•    (2) Deţinerea, fără drept, în afara îndatoririlor de serviciu, a unui document ce conţine informaţii
secrete de stat, dacă poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. 176, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
•    (3) Persoana care deţine un document ce conţine informaţii secrete de stat, care poate afecta activitatea
uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. 176, nu se pedepseşte dacă predă de îndată documentul
la organul sau instituţia emitentă.
• Fapta reprezintă o încălcare a obligaţiei de apărare a secretului de stat, prevăzută în art. 16 al Legii nr.
182/2002 cu privire la protecţia informaţiilor clasificate. Pericolul ei social decurge din posibilitatea ce
se creează prin divulgarea informaţiilor secrete de stat de afectare în acest mod a activității unei
autorităţi publice, instituţii publice sau altei persoane juridice care administrează sau exploatează
bunurile proprietate publică.
• Divulgarea informațiilor secrete de stat a fost incriminată în art. 303 C.p. într-o variantă tip, în alin. 1, şi
o variantă atenuată în alin. 2.
• Subiectul activ este necalificat, dar are, de regulă, calitatea de funcţionar public (în sensul art. 175 C.p.).
• Fapta, în toate variantele, se grefează pe o situaţie premisă, constând în preexistenţa unor informații
secrete de stat clasificate astfel a căror divulgare ar putea pune în pericol o persoană dintre cele
enumerate la art. 176 C.p..
• Elementul material al infracţiunii poate consta în acţiunea de divulgare (de comunicare sau de dare în
vileag faţă de o persoană neîndreptăţită să le cunoască) a unor informații secrete de stat de către cel care
le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu sau în acţiunea de deţinere a unui document ce conține
informații secrete de stat. În oricare dintre modalităţile sale, pentru ca fapta să constituie elementul
material al infracţiunii, ea trebuie să afecteze interesele unei persoane juridice dintre cele prevăzute
în art. 176 C.p., iar în cazul deținerii să poată afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute
în art. 176 C.p..
• Sub aspect subiectiv, fapta trebuie să fie săvârşită cu intenţie. Săvârşirea din culpă a vreuneia dintre
acţiunile ce constituie elementul material al infracţiunii nu poate constitui divulgarea informațiilor
secrete de stat, însă va constitui infracţiunea de neglijenţă în păstrarea informațiilor (art. 305 C.p.).
• Infracţiunea este susceptibilă de tentativă numai când se săvârşeşte prin acţiunea de divulgare a
informațiilor secrete, dar nu este incriminată.
• Fapta se regăseşte incriminată distinct în art. 407 din Codul penal atunci când se pune în pericol
siguranța națională.
• În varianta simplă, infracţiunea constă în săvârşirea, de către orice angajat care cunoaște informațiile
datorită atribuțiilor de serviciu, a vreuneia dintre acţiunile de divulgare ce pot constitui elementul
material, sancţiunea aplicabilă fiind închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
• În varianta atenuată prevăzută în alin. 2 al art. 303 C.p., infracţiunea constă în deţinerea de către un
angajat, în afara îndatoririlor de serviciu, a unui document ce conține informații secrete de stat,
sancţiunea aplicabilă fiind închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda (de la 120 la 240 de zile-
amendă).
• Potrivit art. 309 C.p., dacă faptele prevăzute în art. 303 au produs consecinţe deosebit de grave (o
pagubă mai mare de 2 milioane lei), limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu
jumătate.
• Competența de judecată în primă instanță aparține tribunalului, conform art. 36 alin. 1 lit. a) C.p.p.
• Potrivit alin. 3, nu se pedepsește persoana care deţine un document ce conţine informaţii secrete de stat,
care poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. 176 C.p, dacă predă de
îndată documentul la organul sau instituţia emitentă.
 Divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice – art. 304 C.p.

• Noțiune. Este fapta de divulgare fără drept, a unor informații de serviciu sau care nu sunt destinate
publicității săvârșită de o persoană care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, afectând astfel
interesele sau activitatea unei persoane.[1]
• [1] Art. 304. - (1) Divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate
publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate
interesele sau activitatea unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
• (2) Divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii, de
către cel care ia cunoştinţă de acestea, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
• (3) Dacă, urmare a faptei prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), s-a săvârşit o infracţiune împotriva
investigatorului sub acoperire, a martorului protejat sau a persoanei incluse în Programul de protecţie a
martorilor, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani, iar dacă s-a comis cu intenţie o infracţiune contra
vieţii, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.
• Obiectul juridic special se referă la relațiile sociale privind protejarea informațiilor secret de serviciu sau
confidențiale.
• Subiectul activ în cazul faptei tip de la alin. 1 este orice angajat (la o persoană fizică sau juridică) care
cunoaște informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii datorită atribuţiilor de
serviciu. Subiectul pasiv secundar este persoana fizică sau juridică ale cărei interese sunt afectate ori a
cărei activitate este perturbată.
• Ca situație premisă reținem existența unor informații secrete de serviciu sau confidențiale, astfel cum s-a
dispus clasificarea lor de către titularul acelor informații, potrivit Legii nr. 182/2002.
• Latura obiectivă: Elementul material constă în acțiunea de divulgare a unor informaţii secrete de serviciu
sau care nu sunt destinate publicităţii, existând două cerințe-condiții esențiale: (i) fapta să fie săvârșită
fără drept; (ii) fapta să aibă ca urmare afectarea intereselor sau activității unei persoane.
• Urmarea imediată, deși trebuie să constea în afectarea intereselor sau activității unei persoane, este o
stare de pericol și nu neapărat o daună, legătura de cauzalitate rezultând direct din probarea elementului
material și a urmării imediate.
• Sub aspect subiectiv, fapta se comite cu intenție. Săvârșirea faptei din culpă atrage incidența art. 305
alin. 2 C.p.
• Infracțiunea se consumă la momentul afectării intereselor sau la momentul afectării activității unei
persoane fizice sau juridice.
• Pedeapsa prevăzută în cazul acestei variante este închisoare de la 3 luni la 3 ani sau amenda (de la 180 la
300 de zile-amendă pentru persoana fizică), iar în cazul săvârșirii faptei din culpă, pedeapsa este
închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amendă (de la 120 la 240 de zile-amendă).
• Potrivit art. 36 alin. (1) lit. (a) C.p.p., competența de judecată în primă instanță aparține tribunalului.
• La alin. 2 este prevăzută o variantă atenuată constând în divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete
de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii de către cel care ia cunoştinţă de acestea în afara
vreunei îndatoriri de serviciu.
• Rezultă că în acest caz subiectul activ nu mai este obligatoriu un funcționar public sau privat ori o altă
persoană aflată în relație de serviciu cu subiectul pasiv principal, ci poate fi orice persoană aflată în
situația de a lua cunoștință despre informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii.
• Și în această variantă elementul material constă în acțiunea de divulgare a informațiilor clasificate,
condiția-cerință esențială fiind și în acest caz ca fapta să fie săvârșită fără drept.
• Urmarea imediată este o stare de pericol pentru deținătorul legitim al informațiilor, legătura de
cauzalitate rezultând din materialitate faptei.
• Pedeapsa în cazul variantei atenuate săvârșite cu intenție este închisoarea de la o lună la un an sau
amenda (de la 120 la 240 de zile-amendă).
• Faptele de la alin. (1) și (2) erau incriminate, în parte, de art. 298 C.p. anterior (Divulgarea secretului
economic).
• Alin. (3) prevede o variantă agravată pentru faptele comise la alineatele anterioare dacă au ca urmare
săvârşirea unei infracţiuni împotriva investigatorului sub acoperire, a martorului protejat sau a persoanei
incluse în Programul de protecţie a martorilor, pedeapsa în această ipoteză fiind închisoarea de la 2 la 7
ani, iar dacă s-a comis cu intenţie o infracţiune contra vieţii, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.
• Potrivit art. 309, dacă faptele prevăzute în art. 304 au produs consecinţe deosebit de grave (o pagubă mai
mare de 2 milioane lei), limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.
• Potrivit art. 305 alin. 2, dacă faptele de la art. 304 C.p. au fost săvârşite din culpă, pedeapsa este
închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amendă (de la 120 la 240 de zile-amendă).

Neglijenţa în păstrarea informațiilor (art. 305 C.p.)

• Noţiune. Reprezintă fapta persoanei care, din neglijenţă, determină distrugerea, alterarea, pierderea sau
sustragerea unui document ce conține informaţii secrete de stat sau care a dat prilejul altei persoane să
afle o asemenea informație secretă.
• Fapta este periculoasă pentru interesele de stat exprimate în documentele ce conțin informaţii secrete de
stat.
• Art. 305. - (1) Neglijenţa care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui
document ce conţine informaţii secrete de stat, precum şi neglijenţa care a prilejuit altei persoane aflarea
unei asemenea informaţii se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
• (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele prevăzute în art. 303 alin. (1) şi art. 304, dacă au fost
săvârşite din culpă.
• Subiectul activ nemijlocit este nu doar un funcţionar public sau privat, indiferent de unitatea la care
lucrează, ci și orice persoană care ajunge în contact cu un document care conține informații secrete de
stat.
• Latura obiectivă. Elementul material consta într-o acţiune sau o inacţiune care a avut ca urmare
distrugerea, pierderea, alterarea sau sustragerea unui document ce constituie informaţie secret de stat sau
a dat prilejul altei persoane să afle un asemenea secret.
• Latura subiectivă: fapta se comite din culpă.
• Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda (de la 120 la 240 de zile-amendă).
• Potrivit alin. (2), cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele prevăzute în art. 303 alin. (1) – divulgarea
informațiilor secrete de stat – şi art. 304 – divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice – ,
dacă au fost săvârşite din culpă.

Obţinerea ilegală de fonduri (art. 306 C.p.)

• Este o incriminare a unei fapte în legătură cu serviciul privind obținerea de finanțări din fonduri publice
naționale sau de garanții pentru finanțare prin folosirea ori prezentarea de documente sau date false,
inexacte sau incomplete. În realitate, este o specie de înșelăciune în formă agravată cu prejudiciu
prezumat la valoarea fondurilor ilicit obținute sau accesate.
• Aceeași faptă, dacă privește fonduri din bugetul UE, este incriminată în art. 181 din Legea nr. 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, caz în care absoarbe infracțiunea de
la art. 306 C.p. dacă se obțin ilegal și fonduri publice naționale (Decizia nr. 2/2016 a Î.C.C.J. – Complet
R.I.L.)
• Art. 306. - (1) Folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, pentru
primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fonduri
 publice, dacă are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2
la 7 ani.
• (2) Tentativa se pedepseşte.
• Incriminarea urmărește protejarea intereselor financiare ale statului și autorităților publice împotriva
faptelor prin care diverse persoane fizice sau juridice accesează fonduri publice prin încălcarea regulilor
de acordare sau garantare.
• Subiectul activ nu este circumstanţiat, putând fi orice solicitant de fonduri sau garanții publice, persoană
fizică sau juridică.
• Subiectul pasiv principal este reprezentat de statul român sau autoritățile publice ale cărei fonduri sunt
accesate şi folosite în mod ilegal, cauzându-li-se un prejudiciu prin întrebuințarea acelor fonduri altfel
decât potrivit regulilor prestabilite de acordare.
• Elementul material al laturii obiective constă într-o acţiune de fals în declaraţii sau uz de fals în
înscrisuri pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute sau
garantate din fonduri publice, cerinţa esenţială ataşată elementului material pentru existenţa infracţiunii
fiind obţinerea pe nedrept a acestor fonduri, indiferent dacă scopul finanțării este legitim și respectat.
• Urmarea imediată constă într-o afectare a intereselor patrimoniale ale subiectului pasiv (prejudiciu),
legătura de cauzalitate fiind imediată.
• Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă şi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
• Tentativa se pedepseşte (potrivit alin. 2). Consumarea are loc la momentul accesării fondurilor publice,
când se cauzează prejudiciul.
• Dacă se folosesc documente false, fapta va putea intra în concurs cu una dintre infracțiunile de fals în
înscrisuri, dar nu și cu uzul de fals, falsul în declarații sau falsul privind identitatea, acestea fiind
absorbite în mod natural în conținutul infracțiunii de la art. 306 C.p.
• Potrivit art. 309 C.p., dacă faptele prevăzute în art. 306 au produs consecinţe deosebit de grave (o
pagubă mai mare de 2 milioane lei), limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu
jumătate.
• Potrivit art. 36 alin. (1) lit. (a) C.p.p., competența de judecată în primă instanță aparține tribunalului.

Deturnarea de fonduri (art. 307 C.p.)4

• Este fapta celui care schimbă destinaţia fondurilor băneşti ori a resurselor materiale alocate unei
autorităţi publice sau instituţii publice, fără respectarea prevederilor legale. Varianta asimilată de la alin.
2 are în vedere schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor provenite din
finanţările obţinute sau garantate din fonduri publice interne (pentru fondurile din bugetele UE fiind
prevăzută o incriminare distinctă în art. 182 al Legii nr. 78/2000).
• Și această incriminare privește protecția fondurilor bănești publice, fără legătură necesară cu raporturile
de serviciu ale făptuitorului, dar și fără reducerea în mod necesar a unui patrimoniu, însă cu afectarea
activității normale a unei autorităţi sau instituţii publice.
• Art. 307. - (1) Schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti ori a resurselor materiale alocate unei autorităţi
publice sau instituţii publice, fără respectarea prevederilor legale, se pedepseşte cu închisoarea de la unu
la 5 ani.
• (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei
fondurilor provenite din finanţările obţinute sau garantate din fonduri publice.
• (3) Tentativa se pedepseşte.
• În cazul faptei tip de la alin. 1 subiectul activ este în regulă generală funcționar public, dar poate fi orice
persoană care reține la sursă contribuțiile datorate de plătitori anumitor bugete sau instituții (de exemplu
contribuțiile individuale la CNPP și CNAS).
 • Subiectul pasiv este autoritatea publică sau instituţia publică căreia îi sunt destinate sau îi aparțin
fondurile băneşti ori resursele materiale.
• Fapta de la alin. (1) era incriminată, în parte, și în art. 3021 C.p. anterior, dar și în legi speciale.
• Elementul material constă în acțiunea de schimbare a destinației fondurilor băneşti ori a resurselor
materiale alocate unei autorităţi sau instituţii publice, condiția-cerință esențială fiind ca fapta să fie
săvârșită fără respectarea prevederilor legale. Schimbarea destinației fondurilor poate privi, de exemplu,
finanțarea altor activități decât cele aprobate în buget sau nevirarea la buget a sumelor reprezentând
contribuții individuale reținute de la angajați cu titlu de asigurări sociale ori nevirarea impozitului pe
venit reținut din drepturile salariale ori asimilate acestora.
• Urmarea imediată principală este o stare de pericol pentru patrimoniul și activitatea autorităţii sau
instituţiei publice, nefiind obligatorie cauzarea unui prejudiciu (de exemplu fondurile aprobate pentru
renovarea unei școli sunt folosite, fără drept, la asfaltarea unui drum de acces la școala respectivă;
patrimoniul nu este afectat, dar activitatea este). Sunt afectate însă raporturile de serviciu prin
împiedicarea finanțării activităților bugetate. Atunci când se produce un prejudiciu, infracțiunea va avea
și o urmare imediată materială.
• Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei pentru starea de pericol și trebuie dovedit în
cazul unui prejudiciu.
• Sub aspectul laturii subiective, elementul subiectiv este caracterizat de vinovăție sub forma intenției
directe sau indirecte, ceea ce presupune cunoașterea de către făptuitor a destinației legale a fondurilor
sau resurselor deturnate, ca și nerespectarea procedurii legale de schimbare a destinației.
• Tentativa este incriminată (potrivit alin. 3) atunci când fapta poate cauza un prejudiciu.
• Pedeapsa pentru fapta consumată este închisoarea de la unu la 5 ani, aceeași pedeapsă fiind prevăzută și
în cazul variantei asimilate de la alin. 2, atunci când făptuitorul, persoană fizică sau juridică, schimbă,
fără respectarea prevederilor legale, destinaţia fondurilor provenite din finanţările obţinute sau garantate
din fonduri publice interne.
• Și în această variantă făptuitorul acționează cu intenție.
• Potrivit art. 309 C.p., dacă faptele prevăzute în art. 307 au produs consecinţe deosebit de grave (o
pagubă mai mare de 2 milioane lei), limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu
jumătate.
• Potrivit art. 36 alin. (1) lit. (a) C.p.p., competența de judecată în primă instanță aparține tribunalului.

INFRACŢIUNI DE FALS

Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori

Caracterizare generală a infracţiunilor

 Noţiuni. Sub această denumire sunt prevăzute acele infracţiuni de fals care constau în alterarea sau
contrafacerea monedelor, timbrelor sau altor valori folosite în relaţiile economico-financiare. Sunt fapte
care pot prezenta un pericol social deosebit prin urmările pe care le pot avea asupra sistemului financiar
naţional, precum şi asupra raporturilor economico-financiare pe plan internaţional.
 Cadru. În primul capitol din Titlul VI al părţii speciale din C.p. sunt cuprinse, în cele 7 articole (art. 310-
316 C.p.), 6 incriminări, potrivit denumirii marginale: falsificarea de monede (art. 310 C.p.), falsificarea
de titluri de credit sau instrumente de plată (art. 311 C.p.), falsificarea de timbre sau efecte poștale (art.
312 C.p.), punerea în circulaţie de valori falsificate (art. 313 C.p.), deţinerea de instrumente în vederea
falsificării de valori (art. 314 C.p.) și emiterea frauduloasă de monedă (art. 315 C.p.).
 Cât priveşte dispoziţia din art. 316 C.p., având denumirea marginală „falsificarea de valori străine”,
aceasta nu reprezintă propriu-zis o incriminare distinctă, ci cuprinde numai o precizare privitoare la
incidenţa normelor incriminatoare prevăzute în art. 310-315 C.p., deci a normelor penale privind
 falsificarea de monede, timbre, titluri de valoare ori instrumente de plată, şi în situaţia în care monedele,
timbrele etc. ar fi emise de un alt stat ori într-un alt stat.
 Trebuie menţionat totodată că, în cadrul acestor incriminări, distingem, pe lângă o incriminare
principală, care constituie infracţiunea de bază, şi incriminări adiacente cum sunt cele privind punerea în
circulaţie a monedei, valorilor sau timbrelor falsificate ori deţinerea în vederea punerii în circulaţie a
monedei sau valorilor falsificate.

Falsificarea de monede (art. 310 C.p.)

 Noţiune şi caracterizare. Este fapta persoanei fizice sau juridice care contraface (produce prin imitare)
monede cu valoare circulatorie ori care alterează (modifică material) monede adevărate pentru a le da,
aparent, o valoare mai mare.
 Fapta prezintă un pericol social evident sub multiple aspecte:
 - punerea în circulaţie a monedelor false (incriminată separat în art. 313 C.p.) poate să surprindă şi să
înşele încrederea celor care le primesc crezând că sunt adevărate;
 - se aduce o gravă atingere încrederii publice în autenticitatea monedei în general, stânjenindu-se
desfăşurarea normală a relaţiilor sociale bazate pe această încredere;
 Art. 310. - (1) Falsificarea de monedă cu valoare circulatorie se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
 (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează falsificarea unei monede, emise de către autorităţile
competente, înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia.
 (3) Tentativa se pedepseşte.
 - se pune în pericol şi poate fi prejudiciat sistemul financiar, stânjenindu-se controlul riguros asupra
emisiunii şi circulaţiei semnelor monetare.
 Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale a căror desfăşurare normală este condiţionată de
apărarea încrederii publice în autenticitatea monedelor aflate în circulaţie, precum şi în legalitatea
operaţiunilor efectuate şi poate avea ca obiect material fie materialele din care este confecţionată
valoarea falsificată (în cazul contrafacerii), fie moneda adevărată asupra căreia se exercită acţiunea de
falsificare (în cazul alterării).
 Cât priveşte materialele din care este confecţionată moneda falsă şi care formează obiectul material al
infracţiunii în cazul contrafacerii, acestea pot fi diferite, în funcţie de structura materială a monedei ce
urmează să fie falsificată prin contrafacere: hârtie specială, mase plastice, aliaj metalic corespunzător,
diferite substanţe etc.
 Moneda contrafăcută nu este însă obiect, ci produs al infracţiunii. Această monedă falsă poate însă
constitui obiectul material al infracţiunii derivate de punere în circulaţie de valori falsificate (art. 313
C.p.).
 În cazul falsificării prin alterarea monedei adevărate, obiectul material îl constituie monedele și
bancnotele cu putere circulatorie: moneda metalică sau moneda de hârtie ori plastic (la noi în țară
biletele de bancă emise de Banca Naţională a României, care are monopolul emisiunii monetare).
 Subiecţii infracţiunii. Autor al falsificării de monede poate fi orice persoană fizică sau juridică.
 Caracteristic acestei infracţiuni este faptul că, de regulă, se săvârşeşte de către o pluralitate de subiecţi
activi.
 Subiect pasiv principal este instituţia care a emis monedele care au fost falsificate, iar uneori poate exista
şi un subiect pasiv secundar şi anume persoana indusă în eroare care a primit o monedă falsă.
 Structura şi conţinutul infracţiunii. a) Situaţie premisă. Săvârşirea infracţiunii presupune preexistenţa
unei monede care să servească fie ca model în cazul contrafacerii, fie ca obiect în cazul alterării acesteia,
în aşa fel ca produsul falsificării să corespundă aparent monedei adevărate.
 Este necesar însă ca monedele să fie cu putere circulatorie în sensul că produsul falsificării trebuie să
corespundă monedei cu putere circulatorie, chiar dacă a rezultat din alterarea unei monede care nu mai
avea putere circulatorie. Aceeaşi situaţie premisă trebuie să existe şi atunci când falsificarea priveşte
monede străine (art. 316 C.p.).
 b) Conţinutul constitutiv. Elementul material constă în acţiunea de falsificare a monedei, acţiune
realizată fie prin contrafacerea (confecţionarea prin imitare) de monedă, fie prin alterarea (modificarea)
conţinutului sau formei unei monede adevărate.
 Pentru existenţa infracţiunii se cere ca moneda sau valoarea falsificată să corespundă uneia dintre
monedele cu putere circulatorie, altfel fapta nu constituie falsificare de monedă, ci eventual fals în
înscrisuri sau înşelăciune.
 Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru sistemul financiar naţional, raportul de cauzalitate
rezultând din materialitatea faptei.
 Elementul subiectiv constă în vinovăţie sub forma intenţiei.
 Tentativa este incriminată şi este posibilă atunci când făptuitorul este descoperit înainte ca el să fi reuşit
să producă monedele falsificate.
 Pedeapsa pentru infracțiunea consumată este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
 Potrivit alin. 2, cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează falsificarea unei monede, emise de către autorităţile
competente, înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia.
 Este vorba despre incriminarea falsificării unei monede ce va fi în circulație, fiind vorba despre lansarea
de monedă nouă (fie un tip nou de monedă, fie o serie nouă).
 Aspecte procesuale. Infracţiunea de falsificare de monede, în ambele variante, se urmărește din oficiu,
competența de urmărire penală aparținând DIICOT (Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism).
 Judecata în primă instanţă se face de către tribunal (art. 36 alin. 1 lit. c) C.p.p.).

Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată – art. 311 C.p.

 Noţiune şi caracterizare. Este fapta persoanei fizice sau juridice care contraface titluri de credit, titluri
ori instrumente pentru efectuarea plăţilor, inclusiv plăți electronice, sau orice alte titluri ori valori
asemănătoare sau care alterează (modifică material) astfel de bunuri adevărate pentru a le da, aparent, o
valoare mai mare.
 Fapta prezintă un pericol social evident, asemănător celui de la falsificarea de monedă.
 Art. 311. - (1) Falsificarea de titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea plăţilor sau a
oricăror altor titluri ori valori asemănătoare se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
    (2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) priveşte un instrument de plată electronică, pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
    (3) Tentativa se pedepseşte.
 Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale a căror desfăşurare normală este condiţionată de
apărarea încrederii publice în autenticitatea titlurilor de credit, titlurilor sau instrumentelor pentru
efectuarea plăţilor sau a oricăror altor titluri ori valori asemănătoare, la care se adaugă instrumentul de
plată electronică, precum şi în legalitatea operaţiunilor efectuate şi poate avea ca obiect material fie
materialele din care este confecţionat titlul falsificat (în cazul contrafacerii), fie titlul adevărat asupra
căruia se exercită acţiunea de falsificare (în cazul alterării).
 Titlul de credit este un înscris emis de sau asupra unei bănci și conferă un drept de creanță: cambie, bilet
la ordin, obligațiuni.
 Instrumente de plată sunt cecurile și ordinele de plată.
 Reamintim că, potrivit art. 180 C.p., prin instrument de plată electronică se înţelege un instrument care
permite titularului să efectueze retrageri de numerar, încărcarea şi descărcarea unui instrument de
monedă electronică, precum şi transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate şi executate de către
instituţii financiare.
 Cât priveşte materialele din care sunt confecţionate titlurile false şi care formează obiectul material al
infracţiunii în cazul contrafacerii, acestea pot fi diferite, în funcţie de structura materială a titlului sau
instrumentului ce urmează să fie falsificat prin contrafacere: hârtie specială, plastic, cerneluri, unități de
memorie electronică, holograme metalice, benzi magnetice etc.
 Subiecţii infracţiunii. Autor al falsificării de titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea
plăţilor poate fi orice persoană fizică sau juridică.
 Caracteristic și acestei infracţiuni este faptul că, de regulă, se săvârşeşte de către o pluralitate de subiecţi
activi.
 Subiect pasiv principal este instituţia care a emis titlurile de credit, titlurile sau instrumente pentru
efectuarea plăţilor ori instrumentele de plată electronică, iar uneori poate exista şi un subiect pasiv
secundar şi anume persoana indusă în eroare care a primit un titlu fals sau al cărei card a fost „clonat”
(folosindu-se datele sale de identificare existente pe un instrument de plată valid).
 Structura şi conţinutul infracţiunii. a) Situaţie premisă. Săvârşirea infracţiunii presupune preexistenţa
unor titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea plăților adevărate care să servească fie ca
model în cazul contrafacerii, fie ca obiect în cazul alterării acestora, în aşa fel ca produsul falsificării să
corespundă aparent titlului adevărat sau unui instrument de plată adevărat.
 b) Conţinutul constitutiv. Elementul material constă în acţiunea de falsificare a titluri de credit sau
instrumentelor pentru efectuarea plăților, acţiune realizată fie prin contrafacerea (confecţionarea prin
imitare) de titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea plăților ori instrumente de plată
electronică, fie prin alterarea (modificarea) conţinutului sau formei unui titlu adevărat. Pentru existenţa
infracţiunii se cere ca titlurile de credit sau instrumentul de plată falsificat să corespundă unuia dintre
titlurile sau instrumentele arătate de lege, altfel fapta nu constituie falsificare de titluri de credit sau
instrumente de plată, ci eventual fals în înscrisuri sau înşelăciune.
 Elementul subiectiv constă în vinovăţie sub forma intenţiei.
 Forme, modalităţi şi sancţiuni. a) Forme. Tentativa este incriminată (alin. 3). b) Modalităţi. Infracţiunea
poate cunoaşte diferite modalităţi normative după cum fapta vizează titluri de credit sau instrumente de
plată româneşti ori străine.
 c) Sancţiuni. În varianta simplă de la alin. 1, falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată se
pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
 În cazul variantei agravate de la alin. 2, atunci când falsificarea vizează un instrument de plată
electronică, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul
în care fapta va fi încadrabilă la ambele alineate ale art. 311 C.p., se vor aplica limitele de pedeapsă de la
alin. 2.
 d) Aspecte procesuale. Infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori, în oricare dintre
variantele ei, se urmărește din oficiu, urmărirea penală se efectuează de către DIICOT, iar judecata în
primă instanţă se face de către tribunal (art. 36 alin. 1 lit. c) C.p.p.).

Falsificarea de timbre sau efecte poștale (art. 312 C.p.)

 Noţiune şi caracterizare. Este fapta persoanei fizice sau juridice care contraface timbre de orice fel,
mărci poştale, plicuri sau cărţi poştale ori cupoane de răspuns internaţional sau care alterează asemenea
imprimate dându-le o valoare mai mare sau făcându-le să fie folosite altfel de cum este legal. Fapta este
periculoasă fiindcă slăbeşte încrederea publică în mărci, timbre etc., suscitând temerea că acestea ar
putea fi false şi totodată pentru că fapta ar putea cauza prejudicii materiale celor înşelaţi prin cumpărarea
 valorilor falsificate, precum şi instituţiei emitente. De aceea ea a fost incriminată prin dispoziţiile din art.
312 C.p. [1]
 Fapta derivată constând în punerea în circulaţie a unor astfel de valori falsificate este incriminată
distinct, în art. 313 C.p..
 [1] Art. 312. - (1) Falsificarea de timbre de orice fel, mărci poştale, plicuri poştale, cărţi poştale sau
cupoane răspuns internaţional se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
    (2) Tentativa se pedepseşte.
 Obiectul juridic specific al acestei infracţiuni îl formează relaţiile sociale a căror desfăşurare normală
este condiţionată de încrederea publică în timbre, mărci, cărți poștale etc., folosite în cadrul acestor
relaţii. Infracţiunea are ca obiect material fie materialele din care sunt contrafăcute mărcile, timbrele
etc., fie înseşi mărcile, timbrele etc., care sunt falsificate prin alterare. Nu intră aici timbrele utilizate în
domeniul fiscal.
 Subiecţii infracţiunii. Autor poate fi orice persoană fizică sau juridică care răspunde penal. Fapta se
săvârşește în mod obişnuit în participaţie. Subiect pasiv poate fi eventual persoana indusă în eroare care
a achiziţionat timbre, mărci, plicuri poștale etc. falsificate, dar totdeauna este subiect pasiv instituţia
emitentă a valorilor autentice respective.
 Structura şi conţinutul juridic al infracţiunii. a) Situaţia premisă. Săvârşirea infracţiunii presupune
preexistenţa oficială a mărcilor, timbrelor, plicurilor poștale etc. Nu interesează dacă acestea sunt
româneşti sau străine (art.316 C.p.).
 b) Conţinutul constitutiv. Elementul material al infracţiunii constă în acţiunea de falsificare, prin
contrafacere sau alterare. Pentru existenţa infracţiunii este însă necesar ca falsificarea să privească
vreuna dintre valorile prevăzute în textul incriminator (art. 312 alin.1 C.p.) adică: timbre de orice fel
(lipite, tipărite, ștampilate etc.), mărci poştale, plicuri poştale (interne sau internaționale pretimbrate),
cărţi poştale sau cupoane răspuns internaţional.
 Urmarea imediată este o stare de pericol pentru încrederea în regimul de folosire a acestor bunuri,
legătura de cauzalitate fiind imediată.
 Elementul subiectiv constă din vinovăţia sub forma intenţiei.
 Forme, modalităţi, sancţiuni. a) Forme. Tentativa la această infracţiune este incriminată (alin. 2).
 b) Sancţiuni. Pedeapsa aplicabilă este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda (de la 180 la 300 de
zile-amendă).
 c) Aspecte procesuale. Urmărirea penală se efectuează potrivit regulii generale, iar competenţa de
judecată în prima instanţă aparţine judecătoriei.

Punerea în circulaţie de valori falsificate (art. 313 C.p.)

 Codul penal 2009 incriminează distinct punerea în circulație, dar și primirea, deținerea sau transmiterea
în vederea punerii în circulație a valorilor falsificate la art. 310 – 312 C.p., sancționând și repunerea lor
în circulație (după constatarea caracterului fals).
 Art. 313. - (1) Punerea în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312, precum şi primirea,
deţinerea sau transmiterea acestora, în vederea punerii lor în circulaţie, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea de falsificare prin care au fost produse.
 (2) Punerea în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312, săvârşită de către autor sau un
participant la infracţiunea de falsificare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea de falsificare prin care au fost produse.
 (3) Repunerea în circulaţie a uneia dintre valorile prevăzute în art. 310-312, de către o persoană care a
constatat, ulterior intrării în posesia acesteia, că este falsificată, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea de falsificare prin care au fost produse, ale cărei limite speciale se reduc la
jumătate.
 (4) Tentativa se pedepseşte.
 Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale a căror desfăşurare normală este condiţionată de
apărarea încrederii publice în autenticitatea monedelor aflate în circulaţie, a titlurilor de credit,
instrumentelor de plată, timbrelor sau efectelor poștale folosite precum şi în legalitatea operaţiunilor
efectuate.
 Are ca obiect material valoarea falsificată, produs al uneia dintre infracțiunile de la art. 310 – 312 C.p..
 Subiectul activ nu este circumstanțiat, dar și în acest caz este, de regulă, un subiect multiplu. Participația
este posibilă sub orice formă, inclusiv improprie. La alin. 2 se face referire expresă la autor sau
participantul la falsificare, acesta putând săvârși numai infracțiunea de punere în circulație, nu și pe cea
de deținere de valori falsificate în vederea punerii lor în circulație.
 Subiectul pasiv principal este unitatea emitentă a monedei sau valorilor ce au fost falsificate și apoi puse
în circulație, subiect pasiv secundar putând fi persoanele induse în eroare de aceste obiecte.
 Infracţiunile derivate de punere în circulaţie şi de deţinere de valori falsificate în vederea punerii
acestora în circulaţie au în structura lor o situaţie premisă care constă în preexistenţa infracţiunii de
falsificare de monede, titluri de credit sau instrumente de plată ori timbre sau efecte poştale.
 Elementul material, în cazul punerii în circulaţie, constă în acţiunea de punere în circulaţie, adică în
introducerea în circuitul normal a monedelor sau a altor valori falsificate, prin plăţi, depuneri, expedieri
poştale etc. La infracţiunea de deţinere de valori falsificate, elementul material constă în acţiunea de
primire, deţinere sau transmitere a acestor valori falsificate. Se cere însă ca aceasta să se facă în vederea
punerii în circulaţie a valorilor respective.
 În cazul alin. 3, elementul material este reprezentat de acțiunea de repunere în circulație a valorilor
falsificate după ce făptuitorul a constatat, în urma intrării în posesia lor, că obiectele sunt falsificate.
 Este o reincriminare (prin preluarea în parte a art. 389 C.p. 1936)
 La ambele infracţiuni derivate, ca și la infracțiunea de repunere în circulație, elementul subiectiv îl
constituie intenția ca singura formă de vinovăţie suficientă, iar aceasta presupune cunoaşterea faptului că
valorile sunt falsificate.
 Forme, modalităţi şi sancţiuni. a) Forme. Tentativa este incriminată: la punerea în circulaţie când
făptuitorul este descoperit înainte ca el să fi reuşit să pună în circulaţie valorile falsificate, iar la deţinere
când a început să preia valorile false care urmau să fie puse în circulaţie. b) Modalităţi. Infracţiunea
poate cunoaşte diferite modalităţi normative după cum fapta vizează monede sau valori falsificate ori
după cum acestea sunt româneşti sau străine. Infracțiunea intră în concurs cu infracțiunea de falsificare
din care provin valorile numai în modalitatea transmiterii sau punerii în circulație (nu și în modalitatea
primirii sau deținerii).
 c) Sancţiuni. În variantele simple de la alin. 1 și 2, punerea în circulație a valorilor falsificate și deținerea
lor în acest scop se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de falsificare prin
care au fost produse.
 În cazul variantei atenuate de la alin. 3, atunci când sunt repuse în circulație valori falsificate, limitele de
pedeapsă pentru infracțiunea de falsificare prin care au fost produse se reduc la jumătate.
 d) Aspecte procesuale. Infracţiunea de punere în circulație de valori falsificate, în oricare dintre
variantele ei, se urmărește din oficiu, urmărirea penală în cazul valorilor prevăzute la art. 310 și 311 C.p.
se efectuează de către DIICOT, iar judecata în primă instanţă se face de către tribunal (art. 36 alin. 1 lit.
c) C.p.p.).
 În cazul deținerii sau punerii în circulație de timbre sau efecte poştale falsificate (art. 312 C.p.),
competența de judecată aparține judecătoriei, iar urmărirea penală se face potrivit dreptului comun.

Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314 C.p.)

 Noţiune şi caracterizare. Este fapta persoanei fizice sau juridice care fabrică, primește, deține sau
transmite materiale ori instrumente proprii să servească la falsificarea de valori sau titluri, cu scopul de a
le folosi la săvârşirea infracţiunilor de la art. 310-312 C.p.. Este incriminată ca infracţiune de-sine-
stătătoare în art. 314 C.p. [1]

[1] Art. 314. - (1) Fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de instrumente sau materiale cu
scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor prevăzute în art. 310, art. 311 alin. (1) şi art. 312 se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
 (2) Fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de echipamente, inclusiv hardware sau software, cu
scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată electronică, se pedepseşte cu închisoarea de la 2
la 7 ani.
 (3) Nu se pedepseşte persoana care, după comiterea vreuneia dintre faptele prevăzute în alin. (1) sau
alin. (2), înainte de descoperirea acestora şi înainte de a se fi trecut la săvârşirea faptei de falsificare,
predă instrumentele sau materialele deţinute autorităţilor judiciare ori încunoştinţează aceste autorităţi
despre existenţa lor.
 Deşi fapta are caracterul de act preparator în raport cu falsificarea de titluri sau valori, ea este
periculoasă tocmai ca infracţiune de mijloc, împrumutând pericolul social de la infracţiunea scop, care
poate fi, după caz, falsificarea de monede, de titluri de credit sau instrumente de plată ori de timbre sau
efecte poştale.
 Obiectul juridic specific este format din relaţiile sociale care nu s-ar putea desfăşura normal fără
apărarea încrederii publice în autenticitatea monedelor, timbrelor sau altor valori. Obiectul material îl
constituie materialele sau instrumentele deţinute în vederea falsificării de valori.
 Subiecţii. Autor poate fi orice persoană fizică sau juridică ce răspunde penal. Subiect pasiv este statul.
 Structura şi conţinutul juridic. a) Situaţie premisă. Săvârşirea infracţiunii presupune existenţa unui mod
de săvârşire a uneia dintre infracţiunile de falsificare de valori la comiterea căreia sunt destinate a servi
materialele sau instrumentele deţinute.
 b) Conţinutul constitutiv. Elementul material poate consta în una dintre acţiunile de fabricare
(confecţionare sau adaptare a mijloacelor, preparare, prelucrare sau decantare a materialelor) de
instrumente sau materiale, de primire a unor astfel de bunuri, de deţinere de astfel de materiale sau
instrumente, respectiv în acțiunea de transmitere a lor. Se cere însă ca materialele sau instrumentele să
fie de natură a putea fi folosite la falsificarea de titluri sau valori, să fie proprii (idonee) pentru aceasta
întrucât acțiunea are ca scop de a servi la falsificarea titlurilor sau valorilor.
 Elementul subiectiv constă în vinovăţia sub forma intenţiei. Se cere ca făptuitorul să fi confecţionat,
produs etc. materialele sau instrumentele în scopul folosirii lor la falsificarea de titluri sau valori, iar în
cazul deţinerii sau confecţionării pentru altul, să fi cunoscut scopul folosirii mijloacelor sau
instrumentelor la comiterea falsificării.
 Forme, sancţiuni, aspecte procesuale. Tentativa e posibilă, dar nu este incriminată, fapta consumată fiind
ea însăşi o acţiune pregătitoare.
 Sancţiunea este închisoarea de la unu la 5 ani în cazul variantei tip de la alin. 1 (când instrumentele sau
materialele sunt destinate săvârșirii faptelor incriminate la art. 310, 311 alin. 1 sau 312 C.p.), respectiv
închisoarea de la 2 la 7 ani atunci când sunt destinate falsificării instrumentelor de plată electronică (în
sensul art. 311 alin. 2 C.p.).
 Alin. 3 al art. 314 C.p. prevede o cauză de nepedepsire atunci când persoana care a săvârșit una dintre
faptele prevăzute în alin. (1) sau alin. (2) predă instrumentele sau materialele deţinute autorităţilor
judiciare ori încunoştinţează aceste autorităţi despre existenţa lor înainte de descoperirea faptelor şi
înainte de a se fi trecut la săvârşirea faptei de falsificare.
 Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală se efectuează de către DIICOT, iar
judecata în primă instanţă este de competența tribunalului (art. 36 alin. 1 lit. c) C.p.p.).
 Emiterea frauduloasă de monedă (art. 315 C.p.)

 O incriminare nouă în acest capitol este emiterea frauduloasă de monedă, prevăzută în art. 315,
constând în confecţionarea de monedă autentică prin folosirea de instalaţii sau materiale destinate
acestui scop, însă cu încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile competente sau fără acordul acestora.
[1] Același articol incriminează punerea în circulație a unor astfel de monede, asemănător incriminării
punerii în circulație a monedelor falsificate.
 [1] Art. 315. - (1) Confecţionarea de monedă autentică prin folosirea de instalaţii sau materiale destinate
acestui scop, cu încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile competente sau fără acordul acestora, se
pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
 (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează punerea în circulaţie a monedei confecţionate în condiţiile alin.
(1), precum şi primirea, deţinerea sau transmiterea acesteia, în vederea punerii ei în circulaţie.
 (3) Tentativa se pedepseşte.
 În opinia noastră emiterea frauduloasă de monedă nu este propriu-zis o infracțiune de fals, ci una de
abuz în serviciu ce creează o stare de pericol pentru sistemul financiar-bancar prin emiterea necontrolată
de monedă metalică sau bancnote, generând un risc inflaționist și de falsificări ulterioare.
 Banca Națională a României (BNR) are atributul exclusiv de emitere a monedelor românești și îl
exercită prin Monetăria Statului și Imprimeria BNR. Controlul exercitat de BNR privește numerarul în
circulație în monedă românească (RON), atât sub aspect cantitativ (cantitate totală de RON în circulație
bănească), cât și sub aspect calitativ (câte bancnote de 1 RON, 5 RON, 10 RON etc.), existând o
evidență strictă a bancnotelor în circulație (fiind înseriate toate emisiunile de bancnote și toate „casările”
de bancnote uzate), ca și asupra cantităților de monedă metalică.
 Elementele de securitate a bancnotelor constituie informație secret de stat.
 În ceea ce privește moneda euro (EUR), emisiunea acesteia este de resortul Băncii Centrale Europene în
materie de bancnote, statele membre având numai atribuții limitate privind emiterea de monedă
metalică.
 Emiterea necontrolată de monedă creează pe lângă un risc inflaționist și un risc de falsificare de monedă,
neputându-se stabili seriile bancnotelor care au dreptul să se afle în circulație, astfel neputându-se
identifica seriile folosite la bancnotele false.
 Obiectul juridic în cazul acestei incriminării este tocmai protejarea relațiilor sociale privnd siguranța
financiară a României prin menținerea controlului asupra masei monetare în circulație, iar nu
„încrederea publicului în autenticitatea monedelor”.
 Obiectul material constă în monedă autentică confecționată sau pusă în circulație, de aceea nu se poate
vorbi despre fals, nici măcar despre unul „intelectual” (moneda nu consacră o voință a emitentului sau o
stare de fapt, ci îndeplinește funcția de „marfă cu rol de echivalent general” în schimburile economice).
 Moneda astfel confecționată sau pusă în circulație este perfect valabilă, prezentând toate elementele de
identificare specifice monedelor autentice, astfel că ea poate fi eventual depistată doar pe baza seriilor de
emisiune (în cazul bancnotelor) și numai de către BNR, dar nu poate fi depistată deloc în cazul
monedelor metalice.
 Deși nu este circumstanțiat de lege, subiectul activ, atunci când este vorba despre RON, nu poate fi în
mod normal decât un funcționar public din cadrul BNR, al Monetăriei Statului sau al Imprimeriei BNR
ori un prepus al acestora.
 Subiectul pasiv principal este statul român reprezentat de BNR ca bancă centrală emitentă a monedei
naționale. În cazul monedei euro, subiect pasiv principal este Banca Centrală Europeană. Subiect pasiv
secundar pot fi toți deținătorii de monedă emisă necontrolat, valoarea acesteia fiind mai mică decât cea
din evidențele oficiale, ceea ce poate submina încrederea în moneda națională respectivă, nu încrederea
în bancnote/monede metalice.
 Elementul material din cadrul laturii obiective constă alternativ în acțiunea de confecționare de monedă
autentică (condiția-cerință esențială atașată laturii obiective fiind în acest caz încălcarea condițiilor
stabilite de autoritățile competente pentru emiterea acelei monede sau lipsa acordului acestor autorități)
ori în acțiunea de punere în circulație a acestei monede, primire, deținere sau transmitere a ei în
vederea punerii în circulație.
 Fapta de confecționare de la alin. (1) intră în concurs cu faptele de punere în circulație și de transmitere
în vederea punerii în circulație (de la alin. 2), dar nu și cu fapta de deținere în același scop a monedei
confecționate de făptuitor, primirea fiind în acest caz imposibilă.
 Urmarea imediată este o stare de pericol pentru sistemul financiar-bancar și pentru economia bazată pe
moneda respectivă, legătura de cauzalitate fiind imediată (rezultând din materialitatea faptei).
 Latura subiectivă este caracterizată de vinovăția sub forma intenției directe sau indirecte, ceea ce
presupune cunoașterea de către subiectul activ a faptului că nu sunt respectate condițiile de
confecționare a monedei autentice sau că lipsește acordul autorității competente.
 Tentativa este incriminată (din 23.05.2016).
 Pedeapsa prevăzută atât în cazul faptei de confecționare frauduloasă de monedă, cât și în cazul punerii
acesteia în circulație este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
 Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală se efectuează de către DIICOT, iar
judecata în primă instanţă este de competența tribunalului (art. 36 alin. 1 lit. c) C.p.p.).

Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare

 Capitolul al II-lea din Titlul VI (Infracţiuni de fals) din Codul penal incriminează falsificarea
instrumentelor de autentificare sau de marcare în art. 317 – 319.
 Obiectul juridic generic este reprezentat de relațiile sociale a căror normală formare și evoluție impune
protejarea instrumentelor prin care este certificată autenticitatea unor acte sau bunuri. Protecția juridică
penală vizează atât confecționarea instrumentelor oficiale, cât și folosirea acestora, fiind incriminată atât
falsificarea instrumentelor, cât și folosirea unor astfel de instrumente falsificate.
 Obiectul material este reprezentat de sigilii, ștampile sau instrumente de marcare de care se folosesc
autoritățile publice sau funcționarii publici.
 Subiectul activ nu este circumstanțiat, cel pasiv principal fiind statul (ca titular al intereselor generale ale
societății), dar subiect pasiv direct, însă secundar, este deținătorul instrumentului oficial autentic.

Falsificarea de instrumente oficiale (art. 317 C.p.)

 Este fapta celui care falsifică un sigiliu, o ștampilă sau un instrument de marcare de care se folosesc
autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează
bunurile proprietate publică, precum și persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a
fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire
la îndeplinirea respectivului serviciu public.[1] În varianta atenuată sunt falsificate sigilii, ștampile sau
instrumente de marcare de care se folosesc alte persoane.
 [1] Art. 317. - (1) Falsificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcare de care se
folosesc persoanele prevăzute în art. 176 sau persoanele fizice menţionate în art. 175 alin. (2) se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
 (2) Falsificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcare de care se folosesc alte
persoane decât cele prevăzute în alin. (1) se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă.
 (3) Tentativa se pedepseşte.
 Obiectul juridic specific privește protejarea acelui fascicul de relații sociale a căror normală existență și
evoluție implică protecția încrederii publice în instrumentele oficiale de autentificare sau marcare.
 Obiectul material este reprezentat de sigilii, ștampile sau instrumente de marcare, acestea fiind
contrafăcute (fabricate prin imitație) sau alterate (modificarea unor instrumente originale) pentru a
corespunde unor instrumente autentice folosite de funcționarii publici (de exemplu la marcarea metalelor
prețioase, a arborilor tăiați) sau alte persoane (persoane juridice de drept privat sau persoane fizice
autorizate).
 Subiectul activ nu este circumstanțiat. Participația penală este posibilă sub orice formă.
 Subiect pasiv principal este societatea, a cărei încredere în instrumente este subminată prin fapta de
falsificare, subiectul pasiv direct, nemijlocit, fiind instituția publică (inclusiv străină, potrivit art. 319
C.p.) sau funcționarul public deținător al instrumentului autentic.
 În condițiile alin. (2), subiectul pasiv este orice altă persoană care folosește în activitatea ei, potrivit
legii, un sigiliu, o ştampilă sau un instrument de marcare.
 Ca situație premisă în cadrul conținutului constitutiv reținem existența, în temeiul legii sau al unor
regulamente, a unor instrumente oficiale de marcare sau autentificare.
 Elementul material din cadrul laturii obiective este reprezentat de o acțiune de falsificare prin
contrafacere sau alterare a unui sigiliu, a unei ștampile sau a unui instrument de marcare de care se
folosesc persoanele de drept public (prevăzute la art. 176 C.p.) sau funcționarii publici prevăzuți la art.
175 alin. 2 C.p., iar în cazul alin. 2 al art. 317 C.p., orice persoane fizice sau juridice care dețin legitim și
folosesc astfel de instrumente.
 Urmarea imediată este o stare de pericol pentru încrederea în instrumentele oficiale și legătura de
cauzalitate rezultă ex re, nefiind necesar a fi dovedită.
 Latura subiectivă este caracterizată de vinovăție sub forma intenției directe sau indirecte, culpa fiind
exclusă, falsificarea impunând cunoașterea caracterului ilicit al producerii instrumentului.
 Tentativa, constând în începerea acțiunii de realizare a falsului, se pedepsește. Consumarea infracțiunii
are loc la momentul la care se finalizează falsificare prin realizarea sigiliului, a ștampilei sau a
instrumentului de marcare falsificat.
 Pedeapsa în cazul variantei tip, în care falsificarea privește un instrument folosit de instituțiile publice
române sau străine ori de către funcționari publici români sau străini, este închisoarea de la 6 luni la 3
ani sau amenda (de la 180 la 300 de zile-amendă).
 În cazul variantei atenuate de la alin. 2 al art. 317 C.p., atunci când este falsificat un instrument oficial al
unei persoane fizice sau juridice private (parafă, ștampilă, sigiliu etc.), pedeapsa este închisoarea de la 3
luni la un an sau amenda (de la 120 la 240 de zile-amendă).

Folosirea instrumentelor false (art. 318 C.p.)

 În art. 318 este incriminată fapta de folosire a instrumentelor falsificate potrivit incriminării de la art.
317 C.p., care apare ca infracțiune mijloc pentru uzul de instrumente falsificate. [1]
 Este vorba despre folosirea sigiliilor, ștampilelor sau instrumentelor de marcare falsificate.
 Infracțiunea intră în concurs real cu cea incriminată de art. 317 C.p. (dacă autorul acestei infracțiuni este
cel care a falsificat și instrumentul) și mai poate intra în concurs cu infracțiunea de fals material în
înscrisuri (oficiale – art. 320 C.p. – sau sub semnătură privată – art. 322 C.p.), cu cea de uz de fals (art.
323 C.p.) sau cu cea de înșelăciune (art. 244 C.p.).
 Instrumentul falsificat, produs al infracțiunii de la art. 317 C.p., nu este obiect material al acestei
infracțiuni întrucât legea protejează instrumentul original. Nu există obiect material la această
infracțiune.
 [1] Art. 318. - Folosirea instrumentelor false prevăzute în art. 317 se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la 3 ani sau cu amendă.
 Subiectul activ nu este circumstanțiat, iar subiectul pasiv este identic celui de la infracțiunea de
falsificare a instrumentelor oficiale anume societatea în ansamblul ei (reprezentată de stat), a cărei
încredere în instrumente este subminată prin fapta de falsificare, subiectul pasiv direct, nemijlocit, fiind
instituția publică (inclusiv străină, potrivit art. 319 C.p.) sau funcționarul public deținător al
instrumentului autentic. În condițiile alin. (2) al art. 317 C.p., subiectul pasiv direct, nemijlocit este orice
altă persoană care folosește în activitatea ei, potrivit legii, un sigiliu, o ştampilă sau un instrument de
marcare.
 Situația premisă constă în pre-existența unui instrument oficial falsificat în condițiile art. 317 C.p.
 Elementul material din cadrul laturii obiective constă în acțiunea de folosire prin aplicare a unui sigiliu
fals, a unei ştampile false sau a unui instrument de marcare fals dintre cele de care se folosesc instituțiile
publice, funcționarii publici sau alte persoane ce folosesc astfel de instrumente potrivit legii.
 Urmarea imediată este o stare de fapt contrară realității juridice, anume un înscris oficial (sau sub
semnătură privată) falsificat prin folosirea unui instrument oficial fals ori un obiect purtând însemne
oficiale false, ceea ce creează o stare de pericol pentru relațiile sociale de încredere în instrumentele
oficiale și astfel în înscrisurile purtând semnele aplicării acestor instrumente oficiale sau în situații de
fapt atestate prin aplicarea instrumentelor oficiale (de exemplu sigilarea unor bunuri), legătura de
cauzalitate fiind imediată, rezultând din materialitatea faptei.
 Latura subiectivă este caracterizată de elementul subiectiv constând în vinovăția sub forma intenției
directe, ceea ce presupune cunoașterea de către făptuitor a caracterului fals al instrumentului folosit și
urmărirea creării unei aparențe juridice neadevărate.
 Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda (de la 180 la 300 de zile-
amendă) pentru toate ipotezele de instrumente oficiale falsificate (adică și pentru instrumentele avute în
vedere la art. 317 alin. 2 C.p.).

Falsuri în înscrisuri – Generalităţi

• Noţiuni. Sub această denumire sunt cuprinse acele infracţiuni de fals care constau în plăsmuirea sau
alterarea înscrisurilor destinate să exprime şi să facă dovada expresiei unei voinţe colective, acordul
bilateral sau multilateral de voinţă ori manifestarea unilaterală a unei voinţe individuale. Desfăşurarea
normală a relaţiilor sociale în care se folosesc înscrisuri este cu neputinţă fără încrederea publică în
acestea, în adevărul datelor şi atestărilor pe care ele le conţin şi cu privire la care sunt destinate să
servească drept probă.
• Obiectului juridic este format din relaţiile sociale a căror normală desfăşurare se bazează pe încrederea
publică în autenticitatea înscrisurilor, în aptitudinea acestora de a face dovada cu privire la realitatea la
care se referă conţinutul lor. Obiectul material constă în înscrisuri, adică actele încheiate în forma scrisă
sau actul în sensul de instrumentum juris, ca mijloc material de probă a voinţei exprimate în el. Intră în
această categorie înscrisurile oficiale şi înscrisurile sub semnătură privată, inclusiv sub formă
electronică, dar și actele ce servesc la identificare, legitimare sau atestarea stării civile.
• Cadru. Infracţiunile de fals în înscrisuri au fost grupate, în Codul penal în Capitolul III (Falsuri în
înscrisuri) al Titlului VI (Infracţiuni de fals), în articolele 320-328. Legiuitorul, ţinând seama de natura
înscrisului şi de specificul acţiunii de falsificare, a prevăzut un număr de 8 infracţiuni de-sine-stătătoare
care sunt, în ordine: falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual, falsul în înscrisuri sub
semnătură privată, uzul de fals, falsificarea unei înregistrări tehnice, falsul informatic, falsul în declaraţii
și falsul privind identitatea.
• Toate aceste infracţiuni sunt infracţiuni de fals propriu-zis, fiindcă la oricare dintre ele, inclusiv la falsul
în declaraţii sau la acela prin folosirea înscrisurilor false ori în folosirea unor semne distinctive, alterarea
adevărului poartă asupra unor entităţi cu însuşiri probatorii.
 Falsul material în înscrisuri oficiale (art. 320 C.p.)

• Noţiune şi caracterizare. Este fapta persoanei care falsifică un înscris oficial fie alterând conţinutul
unui înscris adevărat, fie creând prin contrafacere un înscris oficial neadevărat, făcând astfel ca înscrisul
alterat sau contrafăcut să aibă însuşirile probatorii ale unui înscris oficial adevărat. Pericolul acestei
fapte rezultă din atingerea pe care o aduce încrederii publice în înscrisurile oficiale folosite în formarea
şi desfăşurarea relaţiilor sociale. Fapta a fost incriminată prin dispoziţiile din art. 320 C.p. [1]
• [1] Art. 320. - (1) Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin
alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoarea de la 6
luni la 3 ani.
• (2) Falsul prevăzut în alin. (1), săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
• (3) Sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de
consecinţe juridice.
• (4) Tentativa se pedepseşte.
• Denumirea de fals material derivă din natura acţiunii de falsificare care priveşte înscrisul însuşi în sens
de instrumentum, spre deosebire de falsul intelectual care presupune o alterare a substanţei înscrisului în
sensul de negotium şi care nu priveşte modificarea materială a acestuia.
• Obiectul juridic specific îl constituie acele relaţii sociale bazate pe încrederea publică în înscrisurile
oficiale, relaţii sociale care nu s-ar putea desfăşura în mod normal fără apărarea valorii sociale care este
încrederea publică.
• Infracţiunea are ca obiect material materialele din care este confecţionat înscrisul oficial (în cazul
contrafacerii acestuia) sau însuşi înscrisul oficial adevărat, asupra căruia se acţionează (în cazul alterării
lui).
• Subiecţii infracţiunii. Autor al falsului material în înscrisuri oficiale poate fi orice persoană. La alin. 2
subiectul activ este calificat (funcționar public). Subiectul pasiv este autoritatea sau instituţia publică ori
altă persoană juridică de drept public căreia îi aparţine sau de la care emană înscrisul falsificat. Este, de
asemenea, subiect pasiv al acestei infracţiuni persoana fizică sau juridică prejudiciată prin folosirea
înscrisului oficial falsificat prin săvârşirea infracţiunii.
• Structura şi conţinutul juridic al infracţiunii. a) Situaţia premisă. Săvârşirea faptei presupune
preexistenţa unei situaţii de fapt sau de drept care face necesară întocmirea unui înscris oficial, fiindcă
fără posibilitatea folosirii înscrisului oficial fals nu poate exista infracţiune de fals în înscrisuri oficiale.
• b) Conţinutul constitutiv. Elementul material poate consta fie în acţiunea de contrafacere, fie în aceea
de alterare a unui înscris oficial. Contrafacerea înseamnă confecţionarea (reproducerea) prin imitare fie
a scrierii, fie a semnăturilor de pe un înscris oficial.
• Potrivit art. 178 alin. 2 C.p., înscris oficial este orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre
cele la care se referă art. 176 ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) sau care aparţine unor
asemenea persoane.
• Prin falsificare se înţelege deci nu numai denaturarea unui înscris adevărat, ci şi plăsmuirea în întregime
a unui înscris. De aceea constituie infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale acţiunea de
întocmire a unei cópii (chiar legalizată) a unui act inexistent.
• Când contrafacerea priveşte semnătura sau semnăturile înscrisului, aceasta nu implică neapărat o imitare
a semnăturii, ci producerea unei semnături care să aibă aparenţa semnăturii celui ce trebuia să semneze.
• Alterarea înseamnă denaturarea materială a conţinutului înscrisului, care se poate realiza prin adăugiri
sau ştersături în text sau pe marginea acestuia, în modificări de cifre sau date, pătarea sau decolorarea
scrisului în aşa fel încât actul nu mai poate fi citit etc.
• Pentru ca alterarea sau contrafacerea să constituie elementul material al infracţiunii este necesară
îndeplinirea anumitor cerinţe esenţiale:
• 1) înscrisul falsificat să facă parte din categoria înscrisurilor oficiale, în sensul dispoziţiei din art. 178
alin. 2 C.p..
• Potrivit dispoziţiei din art. 320 alin.3 C.p., sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau
orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice.
• Sunt înscrisuri oficiale şi actele autentice, deşi acestea cuprind manifestări de voinţă ale unor persoane
particulare. Aşa cum s-a precizat în practica noastră judiciară, constituie fals în înscrisuri oficiale, iar nu
fals în înscrisuri sub semnătură privată fapta persoanei care modifică atât conţinutul unei declaraţii
autentificate, cât şi încheierea de autentificare întocmită de notarul public.
• Tot în practică s-a precizat că sunt înscrisuri oficiale şi pot face obiectul material al acestei infracţiuni
abonamentele de călătorie pe S.N.C.F.R., bonurile de plată (cupoane), biletele de călătorie pe
S.N.C.F.R., condica de prezenţă la serviciu semnată în fals cu numele altei persoane. Sunt înscrisuri
oficiale nu numai exemplarele originale, ci şi copiile legalizate sau autentificate ale acestora, atunci când
sunt susceptibile să producă consecinţe juridice. În practică a fost calificată ca infracţiune de fals
material în înscrisuri oficiale fapta persoanei care a întocmit copii după două acte şcolare inexistente,
certificând că acestea sunt conforme cu originalul şi semnând în fals pe jurisconsultul şi şeful biroului
personal al unităţii, după care a aplicat ştampila acesteia.
• 2) altă cerinţă esenţială este ca înscrisul oficial falsificat să fie de natură a produce consecinţe juridice.
Cerinţa este realizată atunci când înscrisul falsificat are aparenţa unui înscris adevărat şi ar putea
produce aceleaşi efecte cu ale acestuia din urmă. Nu este necesar ca înscrisul să fie folosit. Urmarea
imediată constă în starea de pericol creată prin simplul fapt al contrafacerii sau alterării unui înscris
oficial.
• Elementul subiectiv îl constituie vinovăţia în forma intenţiei. Este suficient ca făptuitorul să-şi fi dat
seama că prin acţiunea sa falsifică un înscris oficial. Nu interesează dacă falsul a fost săvârşit pentru
dovedirea unui interes legitim sau nelegitim.
• Forme, modalităţi şi sancţiuni. a) Forme. Infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale este
susceptibilă de tentativă şi aceasta este incriminată (art. 320 alin. 4 C.p.).
• b) Variante. Pe lângă varianta tipică prevăzută în art. 320 alin.1 C.p., este incriminată şi o variantă
agravată a falsului material în înscrisuri oficiale, în alin. 2 al aceluiaşi articol, variantă caracterizată prin
calitatea de funcţionar public a făptuitorului, aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu.
• c) Sancţiuni. În varianta simplă, falsul material în înscrisuri oficiale se sancţionează cu închisoarea de la
6 luni la 3 ani, iar în varianta agravată de la alin. 2 cu închisoare de la unu la 5 ani și interzicerea
exercitării unor drepturi.

Falsul intelectual (art. 321 C.p.)

• Noţiune şi caracterizare. Este fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu
şi cu prilejul întocmirii unui înscris oficial, alterează, în cuprinsul acelui înscris, adevărul pe care acel
înscris trebuie să-l constate. Falsul intelectual, este aşadar, un fals în înscrisuri oficiale, săvârşit tocmai
de funcţionarul care are ca sarcină de serviciu întocmirea de astfel de înscrisuri. Denumirea de fals
intelectual derivă din împrejurarea că alterarea nu priveşte materialitatea înscrisului, ci substanţa actului,
conţinutul acestuia. Fapta a fost incriminată prin dispoziţia din art. 321 C.p.. [1]
• [1] Art. 321. - (1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar
public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
• (2) Tentativa se pedepseşte.
• Obiectul juridic specific este asemănător cu acela al falsului material în înscrisuri oficiale. Obiectul
material îl constituie înscrisul al cărui conţinut este alterat cu prilejul întocmirii lui de către funcţionarul
public competent, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
• Subiecţii. Autor al falsului intelectual nu poate fi decât funcţionarul public competent să întocmească
actul oficial care este falsificat. Dacă întocmirea înscrisului intră în competenţa unui colectiv (de ex., un
proces-verbal de recepţie a unei lucrări, un raport al unei comisii etc.) pot fi autori ai falsului intelectual
toţi membrii colectivului.
• Fiind o infracţiune proprie, nu poate fi coautor decât o persoană care are calitatea cerută de lege, în caz
contrar persoana fiind complice, chiar dacă a contribuit la săvârşirea în mod nemijlocit a faptei.
• Subiect pasiv este unitatea de la care emană înscrisul falsificat de funcţionarul incorect cu ocazia
întocmirii. De asemenea, poate fi subiect pasiv al acestei infracţiuni şi persoana ale cărei interese sunt
prejudiciate prin folosirea înscrisului astfel falsificat.
• Structura şi conţinutul infracţiunii. a) Situaţia premisă. Săvârşirea falsului intelectual presupune o
situaţie premisă constând dintr-o stare de fapt preexistentă, înscrisul oficial trebuind să constate anumite
date sau fapte pentru a putea apoi să servească ca mijloc de probă în realizarea intereselor legitime
legate de acea stare (o naştere, un deces, o calamitate naturală, efectuarea unei operaţii juridice etc.). De
aceea, dacă înscrisul oficial s-ar referi în mod fals la o situaţie premisă inexistentă, înseamnă că el n-a
fost întocmit, ci plăsmuit în întregime, fapta urmând să fie calificată ca fals material în înscrisuri oficiale
(art. 320 C.p.).
• b) Conţinutul constitutiv. Elementul material constă în acţiunea de falsificare a unui înscris oficial prin
atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului (atestare mincinoasă) ori prin
omisiunea de a insera în act fapte sau împrejurări care trebuie să fie inserate (omisiune neîngăduită).
• În practica judiciară s-a stabilit că săvârşeşte fals intelectual organul de cercetare penală care, în
procesul-verbal de cercetare la fața locului, atestă cu știință anumite împrejurări neadevărate, în scopul
de a încerca să dovedească săvârșirea unei anumite infracțiuni. De asemenea, s-a decis că este
infracţiune de fals intelectual fapta medicului, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, care atestă că a
examinat o persoană şi că a constatat că aceasta suferă de o anumită boală, acordându-i concediu
medical, deşi în realitate persoana respectivă n-a fost examinată, chiar dacă ea suferă într-adevăr de acea
boală; omisiunea oficiantului poştal de a înregistra unele mandate în registrul de evidenţă, în scopul de
a-şi însuşi contravaloarea acelor mandate etc.
• Pentru existenţa elementului material al infracţiunii examinate este necesar ca atestarea mincinoasă sau
omisiunea neîngăduită să satisfacă unele cerinţe esenţiale şi anume:
• a) să se fi produs cu prilejul întocmirii înscrisului oficial de către funcţionarul public competent. Dacă
denaturarea conţinutului are loc după ce înscrisul a fost întocmit, fapta constituie un fals material în
înscrisuri oficiale (art. 320 alin. 2 C.p.);
• b) să privească fapte sau împrejurări referitoare la starea de fapt pentru a cărei constatare se întocmeşte
înscrisul oficial, acesta producând întotdeauna consecinţe juridice.
• Dacă atestarea mincinoasă sau omisiunea neîngăduită nu este comisă de funcţionarul care întocmeşte
înscrisul, ci este consecinţa unei declaraţii false a unei persoane, fapta nu constituie fals intelectual, ci
fals în declaraţii (art. 326 C.p.).
• Elementul subiectiv al infracţiunii este caracterizat de intenţie. Dacă atestarea sau omisiunea s-a săvârşit
din eroare nu constituie fals intelectual, chiar dacă această eroare se datorează culpei. Fapta ar putea
constitui în acest condiţii o neglijenţă în serviciu.
• Forme, sancţiuni. a) Tentativa la infracţiunea de fals intelectual este posibilă şi este incriminată (art. 321
alin.2 C.p.).
• b) Sancţiunea este închisoarea de la unu la 5 ani.

Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 322 C.p.)

• Noţiune şi caracterizare. Este fapta persoanei care contraface sau alterează ori atestă unele fapte sau
împrejurări necorespunzătoare adevărului ori omite cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări într-
un înscris sub semnătură privată pentru a obţine astfel o probă scrisă neconformă cu adevărul, dacă îl
folosește ea însăşi sau îl încredinţează altei persoane pentru a fi folosit în scopul producerii de
consecinţe juridice. Fapta este incriminată prin dispoziţiile art. 322 C.p. [1]
• [1] Art. 322. - (1) Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute
în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane
spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3
ani sau cu amendă.
• (2) Tentativa se pedepseşte.
• Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale a căror desfăşurare normală este
condiţionată de apărarea încrederii în sinceritatea înscrisurilor sub semnătura privată folosite în cadrul
acestor relaţii. Obiectul material îl formează înscrisul sub semnătură privată alterat sau contrafăcut,
precum şi materialele de care s-a servit făptuitorul la săvârşirea infracţiunii.
• Subiecţii. Autor al falsului în înscrisuri sub semnătură privată poate fi orice persoană. Participarea este
posibilă în toate formele. Subiect pasiv adiacent este persoana faţă de care s-a folosit înscrisul fals.
• Structura şi conţinutul infracţiunii. a) Situaţia premisă. Săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub
semnătură privată este posibilă numai cu condiţia preexistenţei unei stări de fapt sau de drept împotriva
căreia urmează să fie folosit ca probă înscrisul sub semnătură privată alterat sau contrafăcut.
• b) Conţinutul constitutiv. Elementul material constă în acţiunea de falsificare a unui înscris sub
semnătură privată prin contrafacerea scrierii sau subscrierii ori prin alterarea lui în orice mod, dar și prin
fals intelectual. Când falsificarea se produce prin contrafacere este esenţială imitarea semnăturii de pe
înscris, aceasta fiind semnul veracităţii înscrisului. De asemenea, în cazul falsificării prin alterare a unui
înscris olograf este necesară o imitare a scrierii.
• Pentru ca fapta să constituie element material al acestei infracţiuni este necesară satisfacerea cerinţei
esenţiale ca înscrisul falsificat să fi fost folosit de către autorul falsului sau să fi fost încredinţat de el
unei alte persoane pentru a fi folosit.
• Cerinţa nu este îndeplinită dacă înscrisul fals nu este încredinţat de autor celui care îl folosește, ci este
pierdut şi apoi găsit sau sustras de acesta din urmă.
• Dacă autorul falsului folosește el însuşi înscrisul sub semnătură privată falsificat, nu se poate reţine în
sarcina lui infracţiunea de uz de fals în concurs cu infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură
privată, ci numai această din urmă infracţiune.
• Elementul subiectiv este constituit din intenţia care trebuie să caracterizeze atât acţiunea de falsificare,
cât şi pe aceea de folosire a înscrisului falsificat sau de încredinţare a acestuia spre folosire unei alte
persoane.
• Forme, sancţiuni. Tentativa infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este incriminată (art.
322 alin. 2 C.p.). Exista tentativă atunci când se începe acţiunea de folosire de către autor a înscrisului
fals sau acţiunea de încredinţare a acestuia spre folosire unei alte persoane, acţiune care nu reuşește.
Sancţiunea aplicabilă este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda de la 180 la 300 de zile-amendă.
• În opinia noastră, trimiterea și la art. 321 (Falsul intelectual) pentru definirea elementului material poate
în practică să confere în mod abuziv calitatea de infractor oricărei persoane, ceea ce reprezintă o eroare a
inițiatorului textului legii.

Uzul de fals (art. 323 C.p.)

• Noţiune şi caracterizare. Este fapta persoanei care se foloseşte de un înscris oficial ori sub semnătură
privată cunoscând că este fals, în vederea producerii unor consecinţe juridice. Fapta a fost incriminată
prin dispoziţiile din art.323 C.p. [1]
• Obiectul juridic special al acestei infracţiuni este diferit după cum fapta constă în folosirea unui înscris
fals oficial sau sub semnătură privată, dar este asemănător cu acela al infracţiunii de fals
corespunzătoare. Obiectul material îl constituie înscrisul fals folosit, în original sau în copie legalizată.
•
[1] Art. 323. - Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea
producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, când
înscrisul este oficial, şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, când înscrisul este sub
semnătură privată.
• Subiecţii. Autor al infracţiunii poate fi orice persoană, mai puţin autorul falsului în înscrisuri sub
semnătură privată care foloseşte el însuşi aceste înscrisuri. Subiect pasiv cert este statul, iar subiect pasiv
eventual poate fi persoana fizică sau juridică împotriva căreia este folosit înscrisul fals.
• Structura şi conţinutul infracţiunii. a) Situaţie premisă. Săvârşirea uzului de fals presupune ca situaţia
premisă preexistenţa unui scris oficial sau sub semnătură privată fals, susceptibil să producă consecinţe
juridice.
• b) Conţinutul constitutiv. Elementul material constă în acţiunea de folosire a unui înscris fals, oficial sau
sub semnătură privată. Folosirea se poate efectua prin depunerea înscrisului ca act doveditor al unei
operaţiuni sau al unui drept, ca act doveditor la o acţiune în justiţie etc.
• În toate cazurile însă săvârşirea infracţiunii presupune folosirea efectivă a înscrisului fals, nefiind
suficientă, pentru existenţa infracţiunii, simpla deţinere a înscrisului fals în vederea folosirii lui
eventuale. Elementul subiectiv este caracterizat de intenţia directă de a folosi înscrisul fals pentru
producerea unei consecinţe juridice.
• Forme, sancţiuni. Tentativa este posibilă, dar nu este incriminată. Fapta se consumă în momentul
folosirii de către făptuitor a înscrisului fals. Producerea consecințelor juridice ulterior folosirii înscrisului
fals nu conferă acestei infracțiuni nici caracter continuu, nici continuat. Sancţiunea este închisoarea de la
3 luni la 3 ani sau amenda (de la 180 la 300 de zile-amendă) în cazul folosirii unui înscris oficial fals şi
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda (de la 120 la 240 de zile-amendă) în cazul folosirii unui
înscris sub semnătură privată fals.

Falsificarea unei înregistrări tehnice (art. 324 C.p.)

• Prin noua incriminare, Codul penal conferă protecție penală veridicității înregistrărilor tehnice realizate
automat și susceptibile să producă consecințe juridice.
• [1] Art. 324. - (1) Falsificarea unei înregistrări tehnice prin contrafacere, alterare ori prin determinarea
atestării unor împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea înregistrării unor date sau
împrejurări, dacă a fost urmată de folosirea de către făptuitor a înregistrării ori de încredinţarea acesteia
unei alte persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
• (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează folosirea unei înregistrări tehnice falsificate în vederea
producerii unei consecinţe juridice.
• (3) Prin înregistrare tehnică, în sensul prezentului articol, se înţelege atestarea unei valori, greutăţi,
măsuri ori a desfăşurării unui eveniment, realizată, în tot sau în parte, în mod automat, prin intermediul
unui dispozitiv tehnic omologat şi care este destinată a proba un anumit fapt, în vederea producerii de
consecinţe juridice.
• Incriminarea se referă la falsificarea unei înregistrări tehnice prin contrafacere, alterare ori prin
determinarea atestării unor împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea înregistrării unor
 date sau împrejurări, dacă a fost urmată de folosirea de către făptuitor a înregistrării ori de încredinţarea
acesteia unei alte persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.
• Se observă folosirea la incriminarea din alin. 1 a elementului material de la falsul în înscrisuri sub
semnătură privată (fals material, fals intelectual) în legătură cu o înregistrare tehnică, în sensul definiției
de la alin. 3: atestarea unei valori, greutăţi, măsuri ori a desfăşurării unui eveniment, realizată, în tot sau
în parte, în mod automat, prin intermediul unui dispozitiv tehnic omologat şi care este destinată a proba
un anumit fapt, în vederea producerii de consecinţe juridice.
• La alin. 2 este incriminat un tip special de uz de fals, care nu intră în concurs cu fapta de la alin. 1 atunci
când este același făptuitor.
• Conținutul constitutiv este asemănător celui de la falsul în înscrisuri oficiale și falsul intelectual, cu
mențiunea că obiectul material este reprezentat în acest caz de o înregistrare tehnică, iar nu de un înscris
oficial.
• Latura subiectivă este reprezentată de vinovăție sub forma intenției directe, făptuitorul urmărind
producerea unor efecte juridice prin falsificarea înregistrărilor.
• Tentativa, deși posibilă, nu este incriminată.
• Pedeapsa prevăzută de lege pentru faptul consumat este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda (de
la 180 la 300 de zile-amendă).
Falsul informatic (art. 325 C.p.)

• Este fapta persoanei care introduce, modifică sau şterge, fără drept, date informatice ori restricţionează,
fără drept, accesul la aceste date, având ca rezultat date necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi
utilizate în vederea producerii unei consecinţe juridice.
• Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, manipulările de date înregistrate, având forţă
probatorie, produc aceleaşi consecinţe grave ca şi actele infracţionale de contrafacere, dacă aceasta
induce în eroare un terţ. De aceea se impune apărarea penală a datelor informatice împotriva acţiunilor
de contrafacere.
• [1] Art. 325. - Fapta de a introduce, modifica sau şterge, fără drept, date informatice ori de a
restricţiona, fără drept, accesul la aceste date, rezultând date necorespunzătoare adevărului, în scopul de
a fi utilizate în vederea producerii unei consecinţe juridice, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani.
• Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl constituie încrederea publică în veridicitatea datelor
informatice expuse în anumite sisteme informatice utilizate în scopul producerii unor consecinţe
juridice, impreună cu relaţiile sociale ale căror existenţă şi normală evoluţie sunt condiţionate de
existenţa şi intangibilitatea acestei valori.
• Obiectul material constă în suportul pe care se înscriu datele şi programele informatice supuse acţiunii
infracţionale: harddisk, suport magnetic sau optic, alte unități de memorie etc.
• Subiect activ nemijlocit (autor) al infracţiunii poate fi, în principiu, orice persoană, însă cel mai adesea
manipulările frauduloase sunt efectuate de iniţiaţi, în special persoane care au acces, prin natura
serviciului, la datele informatice şi la programele pentru calculator.
• În structura acestei infracţiuni exista o situaţie premisă care constă în preexistenţa şi starea normală a
sistemelor informatice şi a datelor stocate de acestea, stare care este modificată prin săvârşirea acţiunii
ce constituie elementul material al infracţiunii.
• Latura obiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii are ca element material acţiunea de introducere,
modificare sau ştergere de date ori de restricţionare, fără drept, a accesului la aceste informaţii,
ajungându-se la o situaţie ce corespunde „fabricării” unui document fals.
• Urmarea imediată constă în alterarea adevărului exprimat de datele informatice și crearea unei stări de
pericol pentru încrederea publică în datele informatice, iar legătura de cauzalitate dintre elementul
material şi această urmare imediată nu trebuie să fie dovedită, fiind imediată.
• Latura subiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii se caracterizează prin existenţa vinovăţiei în
forma intenţiei calificate prin scopul urmărit de făptuitor prin acţiunile de alterare a datelor, acela de a le
utiliza în vederea producerii de consecinţe juridice.
• Tentativa la această infracţiune nu se pedepsește.
• Pedeapsa prevăzută pentru falsul informatic este închisoarea de la unu la 5 ani.

Falsul în declaraţii (art. 326 C.p.)

• Noţiune şi caracterizare. Este fapta persoanei care, în vederea producerii unor consecinţe juridice, face
declaraţii mincinoase în faţa unui funcționar public prevăzut la art.175 C.p. sau a unei unități unde
acesta își desfășoară activitatea. De aceea fapta a fost incriminată ca infracţiune prin dispoziţia din art.
326 C.p.. [1]
• Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale condiţionate în desfăşurarea lor de apărarea
încrederii publice în sinceritatea declaraţiilor făcute în faţa autorităţilor sau instituţiilor publice în
vederea producerii de consecinţe juridice. Infracţiunea nu are obiect material, înscrisul oficial în care se
consemnează, eventual, declaraţia, constituie produsul infracţiunii, iar nu obiectul său material.
• [1] Art. 326. - Declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute
în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea producerii unei consecinţe
juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută
serveşte la producerea acelei consecinţe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
• Subiecţii. Autor al falsului în declaraţii poate fi orice persoană, capabilă să facă declaraţii producătoare
de consecinţe juridice. Subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică împotriva intereselor
căreia s-a făcut declaraţia.
• Structura şi conţinutul infracţiunii. a) Situaţia premisă. Falsul în declaraţii trebuie să se grefeze pe o
situaţie preexistentă, în care declaraţia dată de o persoană este producătoare de consecinţe juridice,
pentru sine sau pentru altul. b) Conţinutul constitutiv. Elementul material constă în acţiunea de a face
declaraţii necorespunzătoare adevărului. Declaraţia poate fi orală sau scrisă. Este suficientă o astfel de
declaraţie orală, consemnată în scris de funcţionarul competent.
• Elementul subiectiv îl constituie vinovăţia sub forma intenţiei şi presupune ştiinţa că declaraţia este
neconformă cu adevărul. Declaraţia falsă făcută din culpă nu constituie infracţiune. Pentru existenţa
elementului subiectiv se cere satisfăcută cerinţa esenţială ca declaraţia să fie făcută în vederea
producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori
împrejurărilor, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe.
• Forme, sancţiuni. Tentativa la această infracţiune nu este incriminată. Fapta se consumă în momentul în
care declaraţia a fost în mod legal consemnată şi a apărut urmarea imediată constând în starea de pericol
pentru încrederea publică în sinceritatea declaraţiei.
• Sancţiunea aplicabilă este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda de la 120 la 240 de zile-amendă.

Falsul privind identitatea (art. 327 C.p.)

• Noţiune şi caracterizare. Este fapta persoanei care se prezintă sub o identitate falsă sau atribuie altei
persoane o astfel de identitate pentru a induce sau menţine în eroare un funcționar public ori unitatea în
care își desfășoară activitatea, în vederea producerii unei consecinţe juridice. Este asimilată cu aceasta
fapta persoanei care încredinţează un act ce servește pentru dovada stării civile ori pentru legitimare sau
identificare, spre a fi folosit fără drept de o altă persoană. [1]
• [1] Art. 327. - (1) Prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane,
făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau transmisă unei unităţi în care aceasta îşi
desfăşoară activitatea prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la
dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, pentru a induce sau a menţine în eroare un
funcţionar public, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul, se
pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
• (2) Când prezentarea s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane, pedeapsa este
închisoarea de la unu la 5 ani.
• (3) Încredinţarea unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile spre a fi
folosit fără drept se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
• Obiectul juridic special este constituit din relaţiile sociale a căror desfăşurare normală este condiţionată
de apărarea încrederii publice în mijloacele folosite pentru stabilirea identităţii persoanelor. Fapta poate
avea ca obiect material mijloacele folosite de făptuitor pentru a se prezenta sub o identitate falsă: carte
de identitate, pașaport, carnet, permis, foaie de legitimaţie etc.
• Subiecţii. Autor poate fi orice persoană. Participaţia este posibilă inclusiv sub forma coautoratului (de
ex. cel ce atribuie altuia o identitate falsă şi cel căruia i se atribuie falsa identitate fiind de faţă sunt
coautori). Subiect pasiv direct este unitatea indusă în eroare prin săvârşirea faptei şi poate fi persoana a
cărei identitate a fost uzurpată.
• Structura şi conţinutul infracţiunii. a) Situaţia premisă. Săvârşirea acestei infracţiuni, în oricare dintre
variante, presupune o situaţie premisă constând dintr-o stare de fapt din care pot decurge anumite
consecinţe juridice faţă de o persoană sau faţă de o categorie de persoane. b) Conţinutul constitutiv.
Elementul material, în cazul variantei tip de la alin.1, constă în acţiunea de prezentare sub o identitate
falsă sau în acţiunea de atribuire a unei identităţi false unei alte persoane.
• La varianta agravată de la alin. 2 prezentarea s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei
persoane, iar la alin. 3 elementul material constă în acţiunea de încredinţare a unui înscris care servește
la dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare spre a fi folosit pe nedrept.
• Potrivit Deciziei nr. 20 din 04.06.2015 a Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
în materie penală, în interpretarea art. 327 alin. (2) din Codul penal s-a stabilit că cerinţa esenţială a
elementului material al infracţiunii de fals privind identitatea reglementată în varianta-tip, vizând
folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori Ia dovedirea stării civile sau a
unui astfel de act falsificat, este obligatorie şi în ipoteza în care acţiunea de prezentare s-a făcut prin
întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane. 
• Prin această decizie s-a stabilit faptul că alin. 2 reprezintă o variantă agravată a alin. 1, iar nu o variantă
de tip a infracțiunii de fals privind identitatea.
• Atunci când prezentarea sub o identitate falsă în fața funcționarului public se face fără folosirea unui act
ce serveşte la identificare, legitimare ori Ia dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, dar
tot pentru a produce consecințe juridice, fapta va fi considerată fals în declarații (art. 326 C.p.).
• Pentru existenţa infracţiunii trebuie satisfăcută cerinţa esenţială ca acţiunea de prezentare sub identitate
falsă sau de atribuire a unei astfel de identităţi să aibă loc în faţa unui funcționar public sau să fie
transmisă unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.
• Elementul subiectiv constă în vinovăţie sub forma intenţiei calificate prin scopul urmărit şi anume
inducerea sau menţinerea în eroare a unităţii în faţa căreia se săvârşeşte fapta, în vederea producerii unei
consecinţe juridice.
• Forme, sancţiuni. Tentativa nu este incriminată. Consumarea are loc independent de producerea
consecinţei în vederea căreia a fost săvârşită fapta.
• Sancţiunea aplicabilă pentru varianta de la alin. 1 este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, în cazul alin. 2
pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani, iar în cazul alin. 3 pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la
2 ani sau amenda (de la 120 la 240 de zile-amendă).
 Infracţiuni de fals comise în legătură cu autoritatea unui stat străin (art. 328 C.p.)

• Potrivit prevederilor art. 328 C.p., dispozițiile privitoare la incriminarea sancțiunilor de fals se aplică şi
atunci când fapta priveşte acte emise de o autoritate competentă a unui stat străin sau de o organizaţie
internaţională instituită printr-un tratat la care România este parte sau față de care a formulat declaraţii
ori există o identitate asumată în faţa acesteia (de exemplu o recunoaștere a unei noi formațiuni statale
încă nerecunoscută la nivel internațional sau ca stat membru al O.N.U.). Și față de aceste acte se
recunoaște calitatea lor de înscrisuri oficiale, protejate inclusiv prin legea penală română împotriva
falsurilor.
• Art. 328. - Dispoziţiile cuprinse în prezentul capitol se aplică şi atunci când fapta priveşte acte emise de
o autoritate competentă a unui stat străin sau de o organizaţie internaţională instituită printr-un tratat la
care România este parte sau declaraţii ori o identitate asumate în faţa acesteia.
 INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI TRANSPORTURILOR RUTIERE

• Circulația rutieră este reglementată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului privind circulaţia pe
drumurile publice nr. 195 din 12 decembrie 2002, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările ulterioare.
• Caracterizare generală a infracţiunilor prevăzute inițial în OUG nr. 195/2002. Ordonanţa de
urgenţă stabileşte regimul juridic al circulaţiei pe drumurile publice, având drept scop asigurarea
desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii,
integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public,
protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private,
cât şi a mediului. Dispoziţiile cu caracter penal au fost cuprinse în articolele 85 – 94. Cu excepția art. 88
(care a fost modificat), art. 85-94 au fost abrogate la 1.02.2014 prin art. 121 punctele 1 și 3 din Legea nr.
187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal 2009, unele infracțiuni fiind preluate în Codul
penal.

Caracterizare generală a infracţiunilor preluate din OUG nr. 195/2002

• Ca situaţie premisă la unele infracţiuni întâlnim calitatea de drum public a locului comiterii faptei, în
lipsa acestei calităţi neputând fi comise cele mai multe dintre infracţiunile menţionate.
• De asemenea există cerințe specifice privind definirea unui „vehicul” sau „autovehicul”.
• Elementul material constă preponderent într-o acţiune şi numai excepţional într-o inacţiune
(nerespectarea atribuţiilor privind verificarea tehnică ori efectuarea reparaţiilor).
• Regimul sancţionator prevede pedeapsa cu închisoarea, uneori însoţită de pedeapsa alternativă a
amenzii.

Punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat (art. 334 C.p.)

• Potrivit alin. 1 al art. 334 (fost art. 85 alin. 1 în OUG nr. 195/2002), este fapta persoanei care pune în
circulaţie sau conduce pe drumurile publice un autovehicul sau tramvai neînmatriculat sau neînregistrat.
•  
• Art. 334. - (1) Punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau a unui
tramvai neînmatriculat sau neînregistrat, potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau
cu amendă.
• (2) Punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau a unui tramvai cu
număr fals de înmatriculare sau înregistrare se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu
amendă.
• (3) Tractarea unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate ori cu număr fals de înmatriculare sau
înregistrare se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
• (4) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea unei remorci ale cărei plăcuţe cu
numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase sau a unui vehicul înmatriculat în alt stat,
care nu are drept de circulaţie în România, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu
amendă.
• Fapta este periculoasă pentru siguranţa circulaţiei rutiere întrucât nu permite identificarea unui vehicul
sau tramvai aflat în trafic rutier, în special în situaţiile de încălcare a legii, urmate sau nu de vătămări
corporale, inclusiv deces, ori de daune materiale.
• Obiectul juridic special constă, astfel, în starea de siguranţă a circulaţiei rutiere care este pusă în
primejdie prin punerea în circulaţie rutieră sau folosirea unui autovehicul ori tramvai neidentificate prin
numere de înmatriculare sau înregistrare, precum şi relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei rutiere a
 căror normală existenţă şi evoluţie sunt condiţionate de respectarea neabătută a cerinţelor legale privind
înmatricularea/înregistrarea autovehiculelor sau tramvaielor aflate în trafic.
• Fapta reprezintă o încălcare a obligaţiei prevăzute în art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, ale cărui
dispoziţii prevăd că proprietarii de vehicule sau deţinătorii mandataţi ai acestora sunt obligaţi să le
înmatriculeze sau să le înregistreze, după caz, înainte de a le pune în circulaţie.
• Potrivit art. 6 punctul 6 din ordonanţa de urgenţă, modificat prin O.G.R. nr. 21/2014, prin autovehicul se
înţelege orice vehicul echipat cu motor de propulsie, utilizat în mod obişnuit pentru transportul
persoanelor sau mărfurilor pe drum ori pentru tractarea, pe drum, a vehiculelor utilizate pentru
transportul persoanelor sau mărfurilor. Vehiculele care se deplasează pe şine, denumite tramvaie,
precum şi tractoarele agricole sau forestiere nu sunt considerate autovehicule. Troleibuzele sunt
considerate autovehicule. (HP - Decizia 11/2017 a Î.C.C.J.).
• Potrivit art. 6 punctul 14, prin drum public se înţelege orice cale de comunicaţie terestră, cu excepţia
căilor ferate, special amenajată pentru traficul pietonal sau rutier, deschisă circulaţiei publice; drumurile
care sunt închise circulaţiei publice sunt semnalizate la intrare cu inscripţii vizibile.
• Potrivit art. 6 punctul 161 înmatricularea/înregistrarea reprezintă operaţiunea administrativă prin care se
atestă că un vehicul poate circula pe drumurile publice.
• Dovada atestării înmatriculării/înregistrării este certificatul de înmatriculare/înregistrare şi numărul de
înmatriculare/înregistrare atribuit.
• Potrivit art. 6 punctul 35 din O.U.G. nr. 195/2002, prin vehicul se înţelege sistemul mecanic care se
deplasează pe drum, cu sau fără mijloace de autopropulsare, utilizat în mod curent pentru transportul de
persoane şi/sau bunuri ori pentru efectuarea de servicii sau lucrări.
• Infracţiunea nu are un obiect material, autovehiculul sau tramvaiul reprezentând numai mijlocul prin
care se comite infracţiunea, iar nu entitatea corporală asupra căreia se răsfrâng consecinţele faptei
antisociale.
• În conţinutul infracţiunii avem o situaţie premisă reprezentată de deţinerea unui autovehicul sau tramvai,
fie în calitate de proprietar, fie în calitate de deţinător mandatat (de ex. utilizator în cadrul unui contract
de leasing).
• Elementul material constă alternativ într-o acţiune de punere în circulaţie sau de a conduce un
autovehicul sau tramvai neînmatriculat sau neînregistrat potrivit cerinţelor legale, cerinţa esenţială
ataşată elementului material fiind aceea ca punerea în circulaţie sau conducerea să aibă loc pe drumurile
publice pentru ca fapta să constituie infracţiune.
• Urmarea imediată este o stare de pericol contrară celei specifice siguranţei circulaţiei rutiere, iar legătura
de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, nefiind necesar a fi dovedită.
• Latura subiectivă are ca element subiectiv vinovăţia sub forma intenţiei, ceea ce presupune cunoşterea
de către făptuitor a faptului că pune în circulaţie sau conduce pe drumul public un autovehicul sau
tramvai neînmatriculat sau neînregistrat.
• Tentativa nu se pedepsește, pedeapsa prevăzută pentru faptul consumat fiind închisoarea de la unu la 3
ani sau amenda (între 180 și 300 de zile-amendă).
• În alin. 2 al art. 334 C.p. este prevăzută o variantă asimilată, constând în fapta persoanei de a pune în
circulaţie sau conduce pe drumurile publice un autovehicul sau tramvai având număr fals de
înmatriculare sau de înregistrare.
• Şi în acest caz făptuitorul acţionează cu intenţie, ceea ce presupune cunoaşterea de către acesta a faptului
că autovehiculul sau tramvaiul poartă un număr de înmatriculare/înregistrare fals.
• Fapta reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 12 din O.U.G. nr. 195/2002, care prevăd că, pentru a
circula pe drumurile publice, vehiculele, cu excepţia celor trase sau împinse cu mâna şi a bicicletelor,
trebuie să fie înmatriculate ori înregistrate, după caz, şi să poarte plăcuţe cu numărul de înmatriculare
sau de înregistrare, cu forme, dimensiuni şi conţinut prevăzute de standardele în vigoare.
• Practica judiciară mai veche a considerat că suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni în situaţia în
care autovehiculul poartă un număr de înmatriculare expirat (acesta fiind asimilat numărului de
înmatriculare fals, adică neadevărat, dar care creează aparenţa veridicităţii), reţinându-se atât conducerea
unui autovehicul neînmatriculat, cât şi conducerea unui autovehicul cu numere de înmatriculare false.
• Azi această ipoteză mai este practic posibilă numai în cazul numerelor de înmatriculare provizorii,
acordate autovehiculelor noi cumpărate în România, sau pentru probe şi a căror valabilitate nu este
înscrisă chiar pe plăcuţele cu numerele de înmatriculare.
• Înmatriculările temporare, pentru autovehiculele în leasing sau importate, au înscrisă valabilitatea
înmatriculării pe plăcuţele cu numerele de înmatriculare, astfel încât folosirea autovehiculului pe drumul
public după expirarea valabilităţii înmatriculării constituia numai infracţiune de conducere a unui
autovehicul neînmatriculat (art. 85 alin. 1 din OUG, azi art. 334 alin. 1 C.p.).
• Î.C.C.J. - complet competent RIL, prin Decizia nr. 18/10.12.2012, a dispus însă că „punerea în circulaţie
sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul pe care sunt aplicate plăcuţe cu numărul
provizoriu de circulaţie expirat, iar autorizaţia de circulaţie provizorie şi-a încetat valabilitatea,
întruneşte numai elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 85 alin. (1) din O.U.G nr.
195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice” (azi art. 334 alin. 1 C.p.), ceea ce, în opinia noastră,
este o regretabilă eroare, schimbarea practicii judiciare fiind eronat și incorect justificată.
• În cazul acestei variante, pedeapsa prevăzută este închisoarea de la unu la 5 ani.
• La alin. 3 al art. 334 C.p. este incriminată tractarea unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate ori
cu număr fals de înmatriculare sau de înregistrare, ca o variantă de specie a infracţiunilor din alin. 1 şi 2,
pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
• În fine, în alin. 4 este incriminată distinct conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau
tractarea unei remorci ale cărei plăcuţe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase
sau a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România, pedeapsa pentru
fapta comisă în această variantă fiind închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda (de la 120 la 240 de
zile-amendă).
• Fapta reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 15 alin. 5 din O.U.G. nr. 195/2002, care prevăd că este
interzisă punerea în circulaţie a unui vehicul, înmatriculat sau înregistrat, care nu are montate plăcuţe cu
numărul de înmatriculare sau de înregistrare atribuite de autoritatea competentă ori dacă acestea nu sunt
conforme cu standardele în vigoare, precum şi în cazul în care certificatul de înmatriculare sau de
înregistrare este reţinut, iar dovada înlocuitoare a acestuia este eliberată fără drept de circulaţie sau
termenul de valabilitate a expirat.
• La toate variantele fapta se comite cu vinovăție sub forma intenției, ceea ce presupune cunoașterea de
către făptuitor a stării de fapt: vehiculul nu este sau nu mai este înmatriculat/înregistrat, are numere false
sau nu (mai) are drept de circulație.
• Tentativa nu este incriminată.

Conducerea unui vehicul fără permis de conducere (art. 335 C.p.)

• În alin. 1 al art. 86 din OUG nr. 195/2002 era incriminată fapta de conducere pe drumurile publice a
unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere, incriminare
preluată în art. 335 alin. 1 C.p..
• Art. 335. - (1) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o
persoană care nu posedă permis de conducere se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
• (2) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii
permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător
categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau
 anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a
conduce autovehicule în România se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
• (3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana care încredinţează un vehicul pentru care legea
prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere pentru conducerea pe drumurile publice unei
persoane despre care ştie că se află în una dintre situaţiile prevăzute în alin. (1) sau alin. (2) sau sub
influenţa alcoolului ori a unor substanţe psihoactive.
• Legea prezumă faptul că o persoană ce nu posedă permis de conducere nu are nici cunoştințele şi
deprinderile necesare conducerii în siguranţă a unui autovehicul ori a unui tramvai pe drumurile publice.
• Fapta reprezintă o încălcare a obligaţiei prevăzute în art. 20 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, ale căror
dispoziţii prevăd că pentru a conduce pe drumurile publice autovehicule, tramvaie ori tractoare
agricole sau forestiere, conducătorii acestora trebuie să posede permis de conducere corespunzător.
• Decizia nr. 224/2017 a CCR (publicată la 09.06.2017): soluţia legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1)
din Codul penal, care nu incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol
sau forestier, fără permis de conducere, este neconstituţională.
• De menționat că obligația de a avea permis și pentru tractoare agricole sau forestiere există din
01.09.2014 (O.G.R. nr. 21/2014), dar lipsa permisului nu este incriminată expres de Codul penal nici
azi.
• Pentru a conduce pe drumurile publice tractoare, maşini şi utilaje autopropulsate agricole, forestiere sau
pentru lucrări, conducătorii acestora nu trebuie să posede permis de conducere întrucât nu sunt
autovehicule (Decizia nr. 11/2017 a I.C.C.J.), iar aceste vehicule nu trebuie înmatriculate. Decizia CCR
nr. 224/2017 a impus obligația incriminării pentru lipsa permisului în cazul conducerii tractoarelor pe
drumul public.
• Infracţiunea nu are un obiect material, autovehiculul sau tramvaiul reprezentând numai mijlocul prin
care se comite infracţiunea.
• Elementul material constă într-o acţiune de a conduce un autovehicul sau tramvai (în viitor și tractor)
fără a poseda permis de conducere potrivit cerinţelor legale, cerinţa esenţială ataşată elementului
material fiind aceea ca fapta să fie comisă pe drumurile publice pentru a constitui infracţiune.
• Tentativa nu se pedepseşte, pedeapsa prevăzută pentru faptul consumat fiind închisoarea de la unu la 5
ani.
• La alin. 2 al art. 335 C.p. este prevăzută o variantă atenuată a faptei de la alin. 1, care constă în
conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană al cărei permis de
conducere este necorespunzător categoriei din care face parte vehiculul respectiv sau al cărei permis i-a
fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are
dreptul de a conduce autovehicule în România.
• Pedeapsa prevăzută în acest caz este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda de la 180 la 300 de
zile-amendă.
• Soluția legislativă este discutabilă, o persoană cu permis din categoria AM (mopede) sigur va crea un
pericol la fel de mare dacă va conduce camioane cu remorcă (categoria C+E) ca și o persoană care nu
posedă deloc permis. Asemănător s-ar putea argumenta în cazul permisului retras sau anulat.
• La alin. 3 al art. 335 C.p. este incriminată şi sancţionată fapta persoanei care, cu ştiinţă, încredinţează un
vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, pentru conducerea
pe drumurile publice, unei persoane care se află în una dintre situaţiile prevăzute la alin. (1) sau (2) sau
sub influenţa alcoolului ori a unor substanţe psihoactive (stabilite prin lege, la propunerea Ministerului
Sănătăţii, art. 241 din Legea nr. 187/2012).
• Sub aspectul laturii subiective, fapta se comite cu vinovăție sub forma intenției, ceea ce presupune
cunoașterea de către făptuitor a situației celui căruia îi încredințează conducerea vehiculului: persoană
fără permis, fără permis valabil, fără drept de a conduce sau sub influenţa alcoolului ori a unor substanţe
psihoactive.
• Tentativa nu este incriminată.
• Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda (de la 180 la 300 de zile-amendă).

Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe (art. 336 C.p.)

• Este fapta persoanei având o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge sau care se află sub
influenţa unor substanţe psihoactive şi care, în această stare fiind, conduce pe drumurile publice un
vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere.
• Art. 336. - (1) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea
deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice,
are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5
ani sau cu amendă.
• (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana, aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive, care
conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere.
• (3) Dacă persoana aflată în una dintre situaţiile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) efectuează transport
public de persoane, transport de substanţe sau produse periculoase ori se află în procesul de instruire
practică a unor persoane pentru obţinerea permisului de conducere sau în timpul desfăşurării probelor
practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7
ani.
• Fapta reprezintă o încălcare a obligaţiei prevăzute în art. 21 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, ale cărui
dispoziţii prevăd obligaţia conducătorilor de autovehicule sau de tramvaie de a avea cunoştinţele şi
îndemânarea necesare conducerii şi de a fi apţi din punct de vedere medical şi psihologic.
• Infracţiunea nu are un obiect material, autovehiculul sau tramvaiul reprezentând numai mijlocul prin
care se comite infracţiunea.
• Tentativa nu se pedepsește.
• În art. 336 alin. 1 din C.p. 2009 este incriminată conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru
care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la
momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în
sânge, faptă care se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă (de la 180 la 300 de zile-
amendă).
• Potrivit prevederilor alin. 2, cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana, aflată sub influenţa unor
substanţe psihoactive (stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii, art. 241 din Legea nr.
187/2012), care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de
conducere, aflându-ne în prezența unei variante asimilate a infracțiunii.
• De observat dezincriminarea săvârșirii faptei de către o persoană aflată în stare de ebrietate (chiar la
limite mai reduse ale alcoolemiei decât limita legală pentru răspunderea penală).
• Art. 336 alin. 3 din C.p. prevede o variantă agravată, pedepsită cu închisoarea de la 2 la 7 ani, dacă
persoana aflată în una dintre situaţiile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) efectuează transport public de
persoane, transport de substanţe sau produse periculoase ori se află în procesul de instruire practică a
unor persoane pentru obţinerea permisului de conducere sau în timpul desfăşurării probelor practice ale
examenului pentru obţinerea permisului de conducere.
• Fapta de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe (art. 336 C.p.) poate
intra în concurs, după caz, fie cu infracțiunea de vătămare corporală din culpă (art. 196 C.p.), fie cu cea
de ucidere din culpă (art. 192 C.p.), după cum s-a cauzat o vătămare a integrității corporale sau decesul
victimei ca urmare a unui accident produs în această stare, dar și cu infracțiunea de conducere a unui
vehicul fără permis de conducere (art. 335 C.p.).
• Subiectul activ este circumstanțiat la alin. (3), în trei categorii de persoane: 1) șofer profesionist
efectuând transport public de persoane ori transport de substanţe sau produse periculoase, 2)
 (instructorul auto) aflat în procesul de instruire practică a unor persoane pentru obţinerea permisului de
conducere sau 3) (examinatorul autorităţii competente) aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale
examenului pentru obţinerea permisului de conducere.
• Remarcăm că în cea de a treia ipoteză subiectul activ ar fi un funcţionar public aflat în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu.
• Alineatul (3) este defectuos redactat, putându-se doar presupune intenția legiuitorului de a incrimina
fapta instructorului auto care, deși nu conduce vehiculul (ci elevul său se află la volan), are o alcoolemie
peste limita legală sau este sub influența substanțelor psihoactive (ceea ce îl face inapt pentru acționarea
dublei comenzi).
• De asemenea, la teza finală a alin. (3) se face referire la persoana aflată în una dintre situaţiile
prevăzute în alin. (1) şi alin. (2)... [care] se află ... în timpul desfăşurării probelor practice ale
examenului pentru obţinerea permisului de conducere. Nu rezultă clar că este vorba despre cel examinat
(care conduce efectiv vehiculul), despre examinator (aflat în dreapta șoferului, la un vehicul cu dublă
comandă) sau despre instructorul pe care conducătorul auto l-a avut în timpul școlii de șoferi (și care se
află în publicul spectator în timp ce elevul său susține examenul).
• Același text se regăsea în alin. 4 al art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002 (în varianta în vigoare până la data
de 1.02.2014), dar în acel articol exista și alin. (5), care putea complini neclaritatea textului din alin.
(4): refuzul, împotrivirea ori sustragerea conducătorului unui autovehicul sau al unui tramvai ori a
instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorităţii competente, aflat în
timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, de a se
supune recoltării probelor biologice sau testării aerului expirat, în vederea stabilirii alcoolemiei ori a
prezenţei de produse sau substanţe stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora, se
pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
• Acest alin. (5) din art. 87 al OUG nr. 195/2002 este azi art. 337 din Codul penal.
• Subiectul pasiv este statul, ca titular al intereselor generale ale societăţii.
• Expresia „la momentul prelevării mostrelor biologice”, de la alin. (1), a fost declarată neconstituțională
prin Decizia nr. 732/2014 a C.C.R., fiind necesar ca nivelul alcoolemiei să fie cel de la momentul
comiterii faptei, care este cel al depistării în trafic a conducătorului vehiculului.
• Dacă elementul material la alin. (1) și (2) este reprezentat de acțiunea de conducere a vehiculului în
condiții interzise de lege, la alin. (3) numai la prima teza avem același element material, la tezele a doua
și a treia făptuitorul fiind alături de șofer (sau în spate, la motociclete), fără a conduce vehiculul, dar cu
posibilitatea de a interveni atunci când are acces la dubla comandă (îndeosebi la frânare).
• Urmarea imediată este o stare de pericol ce rezultă imediat din materialitatea faptei.
• Vinovăția este caracterizată de intenție.

Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice (art. 337 C.p.)

• La alin. 5 al art. 87 din OUG nr. 195/2002 era incriminată distinct fapta conducătorului unui autovehicul
sau al unui tramvai ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorităţii
competente aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de
conducere, de a refuza, de a se împotrivi ori de a se sustrage de la supunerea la recoltarea probelor
biologice sau testarea aerului expirat, în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei de produse sau
substanţe stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora.
• Art. 337. - Refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea
deţinerii permisului de conducere ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a
examinatorului autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului
pentru obţinerea permisului de conducere, de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în
 vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei unor substanţe psihoactive se pedepseşte cu închisoarea de
la unu la 5 ani.
• Fapta este o încălcare a prevederilor art. 38 din OUG nr. 195/2002, potrivit cărora conducătorii
vehiculelor, cu excepţia celor trase sau împinse cu mâna, instructorii auto atestaţi să efectueze
instruirea practică a persoanelor pentru obţinerea permisului de conducere, precum şi examinatorul
autorităţii competente, în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea
permisului de conducere, sunt obligaţi să se supună testării aerului expirat şi/sau recoltării probelor
biologice în vederea stabilirii alcoolemiei ori a consumului de substanţe psihoactive, la solicitarea
poliţistului rutier.
• Prin încălcarea acestei obligaţii se generează o stare de pericol atât pentru siguranţa circulaţiei rutiere,
cât şi pentru înfăptuirea justiţiei penale. De aceea obiectul juridic special constă nu numai în siguranţa
circulaţiei rutiere şi relaţiile sociale condiţionate de apărarea acestei valori, ci şi în relaţiile sociale
privind înfăptuirea justiţiei. Infracţiunea nu are un obiect material.
• Subiectul activ este circumstanţiat în trei categorii de persoane: 1) conducătorul unui autovehicul sau al
unui tramvai (în viitor și tractor), 2) instructorul auto aflat în procesul de instruire sau 3) examinatorul
autorităţii competente aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea
permisului de conducere. Remarcăm și aici că în cea de a treia ipoteză subiectul activ este un funcţionar
public aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
• Subiectul pasiv este statul, ca titular al intereselor generale ale societăţii.
• Elementul material consta într-o acţiune de refuz, de împotrivire ori de sustragere de la supunerea la
recoltarea probelor biologice sau testarea aerului expirat, în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei
de produse sau substanţe stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora.
• Urmarea imediată constă într-o stare de pericol atât pentru siguranţa circulaţiei rutiere, cât şi pentru
înfăptuirea justiţiei, iar legătura de cauzalitate rezultă ex re.
• Sub aspectiv subiectiv fapta se comite cu intenţie.
• Incriminarea se regăseşte în mod oarecum asemănător în art. 337 din Codul penal, cu precizarea că în
prima categorie de făptuitori avem o persoană care conduce un vehicul pentru care legea prevede
obligativitatea deţinerii permisului de conducere (nu doar un autovehicul sau tramvai), mostrele
biologice sunt necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei unor substanţe psihoactive, iar
pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani.

Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia (art. 338 C.p.)

• Potrivit art. 89 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 era incriminată fapta conducătorului unui vehiculul sau a
instructorului auto aflat în procesul de instruire ori a examinatorului autorităţii competente aflat în
timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat
într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii
corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare
a unei infracţiuni, de a părăsi locului accidentului fără încuviinţarea poliţiei care efectuează cercetarea
locului faptei.
• Fapta reprezintă fie o încercare de sustragere de la tragerea la răspundere penală pentru comiterea unui
accident de circulaţie rutieră, fie o stânjenire a înfăptuirii justiţiei şi prin ea se încalcă obligaţia stabilită
în art. 77 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, potrivit căreia conducătorul unui vehicul implicat într-un
accident de circulaţie în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii
unei persoane este obligat să ia măsuri de anunţare imediată a poliţiei, să nu modifice sau să şteargă
urmele accidentului şi să nu părăsească locul faptei.
• Art. 338. –
• (1) Părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează
cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în
procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării
probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un
accident de circulaţie, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
•    (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta oricărei persoane de a modifica starea locului
sau de a şterge urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea
integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de
cercetare la faţa locului.
•    (3) Nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului când:
•  a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale;
• b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuşi persoanele
rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară şi la
care a declarat datele personale de identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a
vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul
accidentului;
•    c) conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de îndată poliţia, iar
după terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a cărei rază de competenţă s-a
produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare;
•    d) victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat evenimentul la cea
mai apropiată unitate de poliţie.
• Şi la această infracţiune subiectul activ este circumstanţiat în trei categorii de persoane: 1) conducătorul
unui vehicul, 2) instructorul auto aflat în procesul de instruire sau 3) examinatorul autorităţii competente
aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere.
• Sub aspectiv subiectiv fapta se comite cu intenţie, ceea ce presupune cunoaşterea de către făptuitor a
faptului că în urma accidentului a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii
uneia sau mai multor persoane sau accidentul s-a produs ca urmare a unei infracţiuni.
• Tentativa nu se pedepseşte, pedeapsa prevăzută pentru faptul consumat fiind închisoarea de la 2 la 7 ani,
limite de pedeapsă care se mențin și potrivit incriminării din art. 338 alin. 1 C.p. (Părăsirea locului
accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, cu deosebirea că această incriminare nu mai
prevede ca, în urma accidentului, să fi rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a
sănătăţii uneia sau mai multor persoane sau ca accidentul să se fi produs ca urmare a unei infracţiuni).
• În alin. 2 al art. 89 din OUG nr. 195/2002 era incriminată şi sancţionată fapta oricărei persoane de a
modifica starea locului sau de a şterge urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau
vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de
cercetare la faţa locului.
• Aceasta reprezintă o infracţiune distinctă prin care se stânjeneşte înfăptuirea justiţie în urma
compromiterii probelor accidentului grav.
• Ea generează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei penale, dar şi pentru siguranţa circulaţiei
rutiere întrucât nu se mai pot constata cauzele accidentului.
• Obiectul juridic special constă în siguranţa circulaţiei rutiere şi relaţiile sociale condiţionate de apărarea
acestei valori şi în relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei. Infracţiunea poate avea un obiect
material, în funcţie de obiectele a căror poziţie a fost modificată sau urmele care au fost şterse.
• Elementul material constă într-o acţiune de modificare a stării locului faptei sau de ştergere a urmelor
unui accident de circulaţie, cu condiţia-cerinţă esenţială ca în urma accidentului să fi rezultat uciderea
sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane.
• Urmarea imediată constă într-o stare de pericol atât pentru siguranţa circulaţiei rutiere, cât şi pentru
înfăptuirea justiţiei prin alterarea materială a probelor, iar legătura de cauzalitate dintre acţiunea
făptuitorului şi modificarea stării locului faptei sau ştergerea urmelor unui accident de circulaţie trebuie
dovedită.
• Sub aspectiv subiectiv fapta se comite cu intenţie, ceea ce presupune cunoaşterea de către făptuitor a
faptului că a fost un accident de circulaţie rutieră în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea
integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane.
• Tentativa nu se pedepseşte, pedeapsa prevăzută pentru faptul consumat fiind închisoarea de la 2 la 7 ani,
aceleași limite de pedeapsă fiind prevăzute și de art. 338 alin. 2 C.p. 2009.
• În alin. 3 se prevede o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei atunci când conducătorul de
vehicul, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată
unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară şi la care a declarat datele personale de
identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru
special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului.
• De asemenea, în alin. 4 al art. 89 din OUG nr. 195/2002 se prevedea că nu constituie infracţiunea de
părăsire a locului accidentului fapta conducătorului autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară
(poliţie, ambulanţă, pompieri etc.), dacă acesta anunţă de îndată poliţia şi după terminarea misiunii se
prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a cărei rază de competenţă s-a produs accidentul, în vederea
întocmirii documentelor de constatare.
• Potrivit alin. 5, nu constituia infracţiune părăsirea locului accidentului dacă victima părăsea locul faptei,
iar conducătorul de vehicul anunţa imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliţie.
• Cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei sunt asemănător prevăzute în art. 338 alin. 3 din Codul
penal 2009 (care prevede o cauză suplimentară, atunci când în urma accidentului s-au produs doar
pagube materiale), tocmai pentru că situația premisă este ușor diferită.

Împiedicarea sau îngreunarea circulaţiei pe drumurile publice (art. 339 C.p.)

• Art. 339 incriminează mai mult fapte diferite prin care se împiedică sau se îngreunează circulația rutieră.
• În cazul faptei tip de la alin. (1) se pedepsește instalarea de mijloace de semnalizare rutieră sau
modificarea poziţiilor acestora, fără autorizaţie eliberată de autorităţile competente, de natură să inducă
în eroare participanţii la trafic ori să îngreuneze circulaţia pe drumul public.
• Art. 339. - (1) Instalarea de mijloace de semnalizare rutieră sau modificarea poziţiilor acestora, fără
autorizaţie eliberată de autorităţile competente, de natură să inducă în eroare participanţii la trafic ori să
îngreuneze circulaţia pe drumul public se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
•    (2) Participarea în calitate de conducător de vehicul la întreceri neautorizate pe drumurile publice se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
•    (3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează aşezarea de obstacole care îngreunează sau împiedică
circulaţia pe drumul public, dacă se pune în pericol siguranţa circulaţiei ori se aduce atingere dreptului la
libera circulaţie a celorlalţi participanţi la trafic.
•    (4) Lăsarea fără supraveghere pe partea carosabilă a drumului public a unui vehicul care transportă
produse sau substanţe periculoase se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
• Infracţiunea are ca obiect material indicatoarele, semafoarele sau amenajările rutiere de semnalizare
• Subiectul activ nu este circumstanţiat.
• Subiectul pasiv este statul, ca titular al intereselor generale ale societăţii, iar subiect pasiv adiacent este
unitatea administrativ-teritorială sau unitatea în a cărei proprietate sau administrare se află amenașările
rutiere.
• Fapta se comite cu intenție, ceea ce necesită cunoașterea de către făptuitor a faptului că operațiunile se
derulează fără autorizaţie eliberată de autorităţile competente și sunt de natură să inducă în eroare
participanţii la trafic ori să îngreuneze circulaţia pe drumul public.
• Pedeapsa prevăzută pentru această variantă este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda (de la 120 la
240 de zile-amendă).
• În alin. 2 este incriminată şi sancţionată organizarea sau participarea, în calitate de conducător de
vehicul, la întreceri neautorizate pe drumurile publice.
• Subectul activ este numai un conducător de vehicul (anterior era incriminată și fapta conducătorilor de
animale), care acționează numai cu intenție.
• Fapta reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 52 din O.U.G. nr. 195/2002, potrivit cărora este interzisă
desfăşurarea de concursuri, antrenamente ori întreceri pe drumurile publice, cu excepţia celor autorizate
de administratorul drumului respectiv şi avizate de poliţia rutieră.
• Pedeapsa în cazul acestei variante este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda (de la 120 la 240 de
zile-amendă).
• Aceeaşi pedeapsă se aplică (potrivit alin. 3) şi în cazul faptei de blocare cu intenţie a drumului public,
dacă se pune în pericol siguranţa circulaţiei ori se aduce atingere dreptului la liberă circulaţie al celorlalţi
participanţi la trafic.
• Fapta reprezintă o încălcare, printre altele, a dispoziţiilor art. 5 alin. 4, din O.U.G. nr. 195/2002 potrivit
cărora se interzic amplasarea construcţiilor de orice fel şi practicarea actelor de comerţ pe trotuar sau pe
acostament, în parcările amenajate sau pe partea carosabilă, în condiţiile în care acestea ar afecta
siguranţa circulaţiei pietonilor şi vehiculelor şi a prevederilor art. 5 alin. 7, potrivit cărora orice măsură
de restricţie a circulaţiei pe drumurile publice se dispune de către administratorul drumului numai cu
avizul poliţiei rutiere.
• În alin. 4 alart.339 C.p. este incriminată lăsarea fără supraveghere pe partea carosabilă a drumurilor
publice a unui vehicul care transportă produse sau substanţe periculoase, faptă care se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă (de la 180 la 300 de zile-amendă).
• Pericolul social sporit decurge din calitatea mărfurilor transportate şi din faptul că un eventual accident
în care ar fi implicat vehiculul rămas nesupravegheat pe drumul public ar conduce la împrăştierea
acestor produse sau substanţe, la incendii, explozii, contaminări etc.

Nerespectarea atribuţiilor privind verificarea tehnică ori efectuarea reparaţiilor (art. 340 C.p.)

• Art. 340 C.p. incriminează şi sancţionează îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea atribuţiilor de
verificare tehnică ori inspecţie tehnică periodică a autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor ori a celor
referitoare la efectuarea unor reparaţii sau intervenţii tehnice de către persoanele care au asemenea
atribuţii, dacă din cauza stării tehnice a vehiculului s-a pus în pericol siguranța circulației.
• Art. 340. - (1) Îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea atribuţiilor de verificare tehnică ori inspecţie
tehnică periodică a autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor ori a celor referitoare la efectuarea unor
reparaţii sau intervenţii tehnice de către persoanele care au asemenea atribuţii, dacă din cauza stării
tehnice a vehiculului s-a pus în pericol siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
•    (2) Dacă, urmare a faptei prevăzute în alin. (1), s-a produs un accident de circulaţie care a avut ca
urmare vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este
închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani.
•    (3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost săvârşite din culpă, limitele speciale ale
pedepsei se reduc cu o treime.
•    4) Repararea autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau mopedelor având urme de accident, fără a fi
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
• Fapta reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 9 alin. 4 şi 5 din OUG nr.195/2002, potrivit cărora, pentru
a fi menţinute în circulaţie, vehiculele înmatriculate se supun inspecţiei tehnice periodice, care se
efectuează în staţii autorizate, conform legislaţiei în vigoare, dar şi a dispoziţiilor art. 10 alin 1, potrivit
cărora este interzisă circulaţia pe drumurile publice a vehiculelor care nu corespund din punct de vedere
tehnic, a celor al căror termen de valabilitate a inspecţiei tehnice periodice a expirat, precum şi a celor
neasigurate pentru răspundere civilă pentru caz de pagube produse terţilor prin accidente de circulaţie.
• Fapta se comite cu intenţie sau din culpă (potrivit alin. 3), pedeapsa fiind închisoarea de la 3 luni la 2 ani
sau amenda (de la 120 la 240 zile amendă).
• În alin. 2 este prevăzută o agravantă a faptei de la alin. 1, atunci când fapta a avut ca urmare producerea
unui accident de circulaţie care a avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii uneia sau
mai multor persoane, pedeapsa fiind închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă s-a produs moartea uneia sau
mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
• În cazul săvârșirii faptelor din culpă, limitele de pedeapsă se reduc cu o treime.
• În alin. 3 al art. 340 se incriminează şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă
(de la 120 la 240 de zile-amendă) repararea autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau mopedelor
având urme de accident, fără a fi îndeplnite condițiile cerute de lege (documentele de constatare
eliberate de poliţia rutieră sau, după caz, de societăţile din domeniul asigurărilor).
• Fapta este periculoasă întrucât prin comiterea ei se poate ajunge la ştergerea urmelor unor accidente de
circulaţie, consecinţă de natură să compromită cercetarea penală în cazul accidentelor grave de
circulaţie, din care a rezultat moartea sau vătămarea integrităţii corporale a unor persoane.

Efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public (art. 341 C.p.)

• Art. 341 alin. 1 incriminează efectuarea unor lucrări de construire, modificare, modernizare sau
reabilitare a drumului public ori de amenajare a accesului rutier la drumul public, fără autorizaţie de
construcţie eliberată în condiţiile legii ori cu încălcarea condiţiilor stabilite în autorizaţie.
• Art. 341. - (1) Efectuarea unor lucrări de construire, modificare, modernizare sau reabilitare a drumului
public ori de amenajare a accesului rutier la drumul public, fără autorizaţie de construcţie eliberată în
condiţiile legii ori cu încălcarea condiţiilor stabilite în autorizaţie, se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă.
•    (2) Amplasarea unor construcţii, panouri sau reclame publicitare în zona drumului, fără autorizaţie de
construcţie eliberată în condiţiile legii ori cu încălcarea condiţiilor stabilite în autorizaţie, dacă prin
aceasta se creează un pericol pentru siguranţa circulaţiei, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un
an sau cu amendă.
•    (3) Persoana autorizată de administratorul căii ferate care nu ia măsurile corespunzătoare pentru
semnalizarea trecerilor la nivel cu calea ferată se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
•    (4) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (3) se sancţionează şi persoana autorizată de către administratorul
unui drum public sau executantul unei lucrări pe partea carosabilă, care nu ia măsurile corespunzătoare
pentru semnalizarea obstacolelor sau a lucrărilor pe drumurile publice, dacă prin aceasta s-a produs un
accident de circulaţie.
• Fapta se comite cu intenție de către orice persoană și se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau
cu amendă (de la 180 la 300 de zile-amendă pentru persoana fizică, 120-240 de zile amendă pentru
persoana juridică)
• În alin. (2) este incriminată amplasarea unor construcţii, panouri sau reclame publicitare în zona
drumului, fără autorizaţie de construcţie eliberată în condiţiile legii ori cu încălcarea condiţiilor stabilite
 în autorizaţie, dacă prin aceasta se creează un pericol pentru siguranţa circulaţiei, pedeapsa în acest caz
fiind închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda (de la 120 la 240 de zile-amendă).
• Fapta reprezintă o încălcare prevederilor art. 30 alin. 7 din OUG nr.195/2002 potrivit cărora se interzic:
• a) amplasarea, în zona drumului public, de construcţii, panouri sau dispozitive ce pot fi confundate cu
indicatoarele sau cu instalaţiile ce servesc la semnalizarea rutieră ori realizarea de amenajări sau alte
obstacole care sunt de natură să limiteze vizibilitatea ori eficacitatea acestora, să stânjenească
participanţii la trafic sau să le distragă atenţia, punând în pericol siguranţa circulaţiei;
• b) lipirea de afişe, inscripţii sau înscrisuri pe indicatoarele ori dispozitivele ce servesc la semnalizarea
rutieră, inclusiv pe suporturile acestora.
• În alin. 3 se prevede incriminarea şi sancţionarea faptei persoanei autorizate de administratorul căii
ferate care nu ia măsurile corespunzătoare pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu calea ferată.
• Fapta este o omisiune intenţionată şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă (de
la 120 la 240 de zile-amendă).
• Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează, potrivit alin. (4), şi persoana autorizată de către administratorul
unui drum public sau executantul unei lucrări pe partea carosabilă, care nu ia măsurile corespunzătoare
pentru semnalizarea obstacolelor sau a lucrărilor pe drumurile publice, dacă prin aceasta s-a produs un
accident de circulaţie.

INFRACŢIUNI CONTRA FAMILIEI

§ 1. Consideraţii generale asupra infracţiunilor contra familiei

• Obiectul ocrotirii juridice. Caracteristic infracţiunilor contra familiei este obiectul lor juridic comun şi
anume familia, instituţie de mare importanţă, căreia îi revin sarcini sociale deosebite. Este evident că
îndeplinirea sarcinilor sociale ce revin familiei nu ar fi cu putinţă fără desfăşurarea normală a relaţiilor
de familie, fără îndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor asumate în cadrul acestor relaţii.
• Cadrul infracţiunilor. Infracţiunile contra familiei apar ca manifestări care pun în pericol fie caracterul
monogam al familiei, fie sănătatea urmașilor, fie dreptul la asistenţă în cadrul familiei, fie creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor. Codul penal prevede ca infracţiuni contra familiei: bigamia (art. 376),
incestul (art. 377), abandonul de familie (art. 378), nerespectarea măsurilor privind încredinţarea
minorului (art. 379), împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu (art. 380) în Titlul VIII
al Părții speciale a Codului penal, Capitolul al II-lea (Infracţiuni contra familiei).

§ 2. Bigamia

• Potrivit prevederilor art. 376 alin. (1), bigamia este fapta persoanei căsătorite de a încheia o altă
căsătorie.
• Deși incriminarea poate părea anacronică, având în vedere erodarea în ultimii ani a semnificației și
rolului familiei atât prin scăderea numărului de căsătorii (preferându-se formel de concubinaj), cât și
prin creșterea ratei divorțurilor (care tinde către 50%), legiuitorul a prevăzut o variantă atenuată la alin.
(2) prin care este incriminată fapta persoanei necăsătorite care se căsătorește cu o persoană pe care o știe
căsătorită, incriminându-se astfel distinct o formă de complicitate la bigamie.
• Art. 376. - (1) Încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită se pedepseşte cu închisoare
de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
• (2) Persoana necăsătorită care încheie o căsătorie cu o persoană pe care o ştie căsătorită se pedepseşte
cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
• În cazul faptei tip de la alin. (1) subiectul activ este circumstanțiat de lege în persoana celui aflat în stare
legală de căsătorie, evident, exclusiv o persoană fizică. Nu contează dacă soții erau despărțiți în fapt de
 multă vreme și nici dacă ei erau în procedură de divorț, atât timp cât căsătoria nu era legal anulată,
desfăcută sau încetată potrivit prevederilor Codului civil (sau ale Codului familiei, pentru perioada
anterioară intrării în vigoare a Codului civil).
• Situația premisă caracterizează starea de căsătorit a autorului, în cazul faptei tip de la alin. (1), sau a
persoanei cu care se căsătorește.
• Elementul material din cadrul laturii obiective constă în acțiune de încheiere a unei căsătorii înainte de
anularea, desfacerea sau încetarea precedentei căsătorii. Condiția - cerință esențială atașată laturii
subiective este ca fătuitorul să fi știut că este legal căsătorit sau că partenerul cu care se căsătorește se
află în această stare.
• Elementul subiectiv este caracterizat de vinovăţia sub forma intenţiei directe sau indirecte, ceea ce
presupune cunoașterea stării de căsătorit anterioară comiterii faptei.
• Pedeapsa în cazul faptei tip este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă (de la 120 la 240 de zile-
amendă), iar în cazul variantei atenuate de la alin. (2) pedeapsa este închisoarea de la o lună la un an sau
amenda de la 120 la 240 de zile-amendă).

§ 3. Incestul

• Incestul constă în săvârşirea unui raport sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori.
• Obiectul juridic este reprezentat de morala publică şi protecţia speciei umane, având în vedere că
raporturile sexuale între rude de sânge pot conduce la degenerarea speciei umane prin cosangvinizare,
ceea ce subminează bazele biologice, sociale şi morale ale societății.
• În legătură cu subiecţii infracţiunii, este de observat că incestul este o infracţiune bilaterală, fiind vorba
de un raport sexual, subiecţii activi fiind cei doi participanţi la acest raport, subiect pasiv existând numai
în ipoteza în care unul dintre participanţi nu exprimă sau nu poate exprima un consimţământ valabil.
• Incestul este o infracţiune cu autori calificaţi, rude în linie directă de orice grad sau frate şi soră.
• Art. 377. - Raportul sexual consimţit, săvârşit între rude în linie directă sau între fraţi şi surori, se
pedepseşte cu închisoarea de la un an la 5 ani.
• Dacă raportul sexual are loc prin constrângere explicită sau implicită ori asupra unui minor, incestul va
fi absorbit în varianta agravată a violului (art. 218 alin. 3, lit. (b) din Codul penal) sau, după caz, a
actului sexual cu un minor (art. 220 alin. 4, lit. (a) din Codul penal).
• Elementul material constă în săvârşirea unui raport sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi
surori.
• Elementul subiectiv este caracterizat de vinovăţia sub forma intenţiei.
• Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de incest este închisoarea de la 1 la 5 ani.
• În Codul penal anterior (Legea nr. 15/1968), incestul apărea ca infracţiune privitoare la viața sexuală,
incriminat în art. 203 şi pedepsit cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

§ 4. Abandonul de familie

• Noţiune şi caracterizare. Abandonul de familie este fapta persoanei care, având obligaţia legală de
întreţinere, săvârşeşte faţă de persoana îndreptăţită la întreţinere, vreuna dintre următoarele acţiuni sau
omisiuni: a) o părăseşte, o alungă sau o lasă fără ajutor, expunând-o la suferinţe fizice sau morale; b) nu-
şi îndeplineşte, cu rea-credinţă, obligaţia de întreţinere prevăzută de lege sau c) nu plăteşte, cu rea-
credinţă, timp de trei luni, pensia de întreţinere stabilită pe cale judecătorească.
• Aceste obligaţii decurg din dispoziţiile Codului civil care prevăd îndatorirea membrilor familiei de a-şi
acorda unul altuia sprijin moral şi material. În ce priveşte obligaţia de întreţinere, aceasta este amplu
reglementată prin dispoziţiile cuprinse în Codul civil sub raportul subiectelor şi conţinutul ei.
• Ţinându-se seama de importanţa ei deosebită pentru normala existenţă şi dezvoltare a vieţii de familie şi
pentru realizarea importantelor sarcini pe care însăşi constituţia le atribuie familiei, legiuitorul Codului
penal a incriminat, prin dispoziţiile din art.378 Cod penal, sub denumirea de abandon de familie,
diferitele forme de încălcare a obligaţiei de întreținere.

• Art. 378. - (1) Săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel
îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte:
• a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale;
• b) neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege;
• c) neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească,
• se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
• (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează neexecutarea, cu rea-credinţă, de către cel condamnat a
prestaţiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite la
întreţinere din partea victimei infracţiunii.
• (3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
• (4) Fapta nu se pedepseşte dacă, înainte de terminarea urmăririi penale, inculpatul îşi îndeplineşte
obligaţiile.
• (5) Dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul îşi îndeplineşte
obligaţiile, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta.
• Obiectul juridic şi obiectul material. Valoarea socială periclitată prin săvârşirea acestei infracţiuni este
familia sub aspectele îndeplinirii îndatoririlor de a acorda ajutor material sau moral faţă de persoanele
îndreptăţite la aceasta. Constituie, de asemenea, obiect juridic al abandonului, relaţiile sociale
condiţionate de respectarea obligaţiilor legale de întreţinere sau de plata pensiei stabilite pe cale
judecătorească. Obiectul material îl constituie bunurile de care este lipsită persoana îndreptăţită la
întreţinere.
• Subiecţii infracţiunii de abandon de familie sunt caracterizaţi prin anumite drepturi şi obligaţii de care
depinde desfăşurarea normală a relaţiilor de familie. Subiecţii activi ai infracţiunii pot fi numai
persoanele care au, potrivit legii, obligaţii de întreţinere. Potrivit Codului civil, obligaţia de întreţinere
există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, adoptator şi adoptat, bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi, fraţi
şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege. Subiecţi pasivi pot fi persoanele
care se află în nevoie, nedispunând de resurse materiale şi neavând putinţa de câştig prin muncă din
cauza incapacităţii de a munci. Legea precizează că descendentul, cât timp este minor, are drept la
întreţinere, oricare ar fi cauza nevoii în care se află.
• Conţinutul obiectiv. Elementul material al abandonului de familie poate consta în oricare dintre acţiunile
sau omisiunile incriminate. În cazul modalităţii prevăzute în alin.1 lit.a, elementul material constă în
acţiunea celui care, încălcându-şi obligaţia legală de întreţinere, părăseşte, alungă sau lasă fără ajutor
persoana îndreptăţită la întreţinere. Părăsirea înseamnă plecarea făptuitorului de la domiciliul comun
sau din localitate şi lăsarea fără mijloace de întreţinere a persoanei îndrituite la aceasta. Prin alungare se
înţelege izgonirea, îndepărtarea de la locuinţa sa a persoanei, prin constrângeri fizice sau morale,
sustrăgându-se astfel de la îndeplinirea obligaţiei de întreţinere. Lăsarea fără ajutor se realizează prin
pasivitatea faţă de nevoile persoanei vătămate, nedarea de ajutor.
• În toate cazurile, însă, prin săvârşirea faptei trebuie să se fi produs o anumită urmare imediată, anume ca
persoana îndrituită la întreţinere să fi fost expusă la suferinţe fizice ori morale (de ex., prin lipsirea ei de
adăpost, de hrană sau îmbrăcăminte, asistenţă sanitară sau numai prin expunerea la teama de astfel de
privaţiuni).
• În modalitatea prevăzută la lit.b), abandonul de familie constă într-o inacţiune şi anume în neîndeplinirea
cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege. În această modalitate, abandonul de familie
are forma de infracţiune continuă.
• În fine, în modalitatea prevăzută în art.378 alin.1 lit.c), abandonul constă în neplata cu rea-credinţă timp
de 2 luni a pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească. Este modalitatea cel mai frecvent
întâlnită în practică şi presupune preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a stabilit,
în sarcina făptuitorului, obligaţia de plată a unei pensii de întreţinere în favoarea persoanei îndreptăţite la
întreţinere, de regulă un minor. Fapta se săvârşeşte prin neplata timp de 3 luni a pensiei. Până la
expirarea termenului nu există infracţiune, dar de la îndeplinirea acestuia, neplata începe să constituie o
infracţiune continuă. O plată parţială a pensiei echivalează cu neplata acesteia, termenul de 3 luni fiind
calculat de la data ultimei plăţi. Infracţiunea durează cât timp obligaţia nu este îndeplinită şi atât timp cât
există dreptul la întreţinere (de ex., până la majorat, dacă pensia de întreţinere a fost stabilită până la
majoratul copilului). Data săvârşirii infracţiunii este data încetării omisiunii de a plăti prin efectuarea
plății sau prin condamnarea făptuitorului, după care neplata în continuare timp de 3 luni a pensiei
constituie o nouă infracţiune.
• Alineatul al doilea al art. 378 C.p. prevede o variantă asimilată a abandonului de familie atunci când cel
condamnat la prestaţii periodice, stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor
îndreptăţite la întreţinere din partea victimei infracţiunii, nu execută, cu rea-credinţă, aceste prestații.
• Este o formă de protecție a victimelor indirecte ale infracțiunilor de violență din care a rezultat moartea
unei persoane care avea alte persoane în întreținere, acestea din urmă primind prestații perioadice din
partea uatorului faptei din care a rezultat moartea celui care le întreținuse până atunci
• Conţinutul subiectiv. Elementul subiectiv al abandonului de familie îl constituie vinovăţia sub forma
intenţiei. Această condiţie rezultă, în cazul modalităţii comisive din alin.1 lit.a), din faptul că legea nu
prevede săvârşirea abandonului din culpă, iar în cazul modalităţilor comisive de la lit.b) şi c) și alin. (2)
ale aceluiaşi articol, din cerinţa ca neîndeplinirea obligaţiei sau neplata pensiei de întreţinere să se facă
cu rea-credinţă, ceea ce presupune posibilitatea unită cu lipsa voinţei de îndeplinire a obligaţiei. Dacă
neîndeplinirea se datorează imposibilităţii materiale şi deci făptuitorul este de bună-credinţă, fapta nu
constituie infracţiune.
• Forme, sancţiuni, aspecte procesuale, suspendarea executării pedepsei.
• a) Infracţiunea de abandon de familie nu este susceptibilă de tentativă decât în modalitatea prevăzută în
alin.1 lit.a), când se săvârşeşte prin comisiune, nu şi în celelalte modalităţi care constau în omisiuni.
Tentativa, însă, nu se pedepseşte. Consumarea, în cazul modalităţii comisive, are loc odată cu săvârşirea
faptei de părăsire, alungare sau lăsare fără ajutor, în condiţii care expun persoana îndrituită la
întreţinerea unor suferinţe fizice sau morale. În modalitatea neîndeplinirii obligaţiei, consumarea are loc
în momentul prestaţiei, dar cunoaşte un moment al epuizării, care este acela al încetării stării
infracţionale, prin reluarea prestaţiei sau condamnare, iar în modalitatea de la lit.c) consumarea are loc la
împlinirea termenului de trei luni de neplată a pensiei de întreţinere, cu acelaşi moment al epuizării,
concretizat în efectuarea plăţii sau condamnarea infractorului. În cazul variantei asimilate de la alin. (2)
consumarea intervine la momentul întreruperii prestațiilor periodice.
• b) Abandonul de familie, în toate variantele sale prevăzute în art. 378 Cod penal, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă (de la 180 la 300 de zile-amendă).
• c) Acţiunea penală pentru infracţiunea de abandon de familie se pune în mişcare la plângerea prealabilă
a persoanei vătămate, îndrituite la întreţinere, sau a părintelui căruia i s-a încredinţat minorul.
• d) Legiuitorul a prevăzut, prin dispoziţiile art. 378 alin. 4 şi 5 Cod penal, că fapta nu se pedepseşte dacă,
înainte de terminarea urmăririi penale, inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, iar dacă, până la rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa dispune, după caz,
amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta. Dispoziţia din art. 378 alin. 5 Cod penal având
 caracter de normă de referire, îşi găseşte aplicarea indiferent de modificările aduse normei complinitoare
privind amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Raţiunea
dispoziţiei speciale privitoare la amânarea aplicării sau suspendarea executării pedepsei constă în
necesitatea apărării interesului celui îndreptăţit la întreţinere care este mai bine servit dacă inculpatul
este lăsat în libertate, având posibilitatea de a-şi îndeplini obligaţiile de întreţinere.

§ 5. Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului

• Noţiune şi caracterizare. Sub denumirea de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului a

fost incriminată fapta părintelui care reține copilul său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau
al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul, potrivit legii, spre creştere şi educare. Varianta asimilată
de la alin. 2 al art. 379 Cod penal se referă la fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin
hotărâre judecătorească spre creştere şi educare de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinţi
să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent. Este
o comportare abuzivă a părinţilor sau persoanelor care au primit sarcina de a creşte şi educa minori. De
aceea fapta a fost incriminată în art. 378 Cod penal. În Codul penal 1968 fapta era incriminată în art.
307.
• Art. 379. - (1) Reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte
sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o
lună la 3 luni sau cu amendă.
• (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin
hotărâre judecătorească spre creştere şi educare de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre
părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul
competent.
• (3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
• Obiectul juridic şi obiectul material. Valoarea socială ocrotită este dezvoltarea fizică, intelectuală şi
morală normală a minorului în relație cu părinții săi şi relaţiile sociale a căror desfăşurare depinde de
protecţia acestei valori. Obiectul material nu există, fiind o infracțiune de pericol abstract.
• Subiecţii. Ambii subiecţi implicaţi în infracţiunea pe care o examinăm sunt caracterizaţi de lege prin
anumite calităţi. Subiect activ nu poate fi decât persoana care are calitatea de părinte sau de persoană
căreia i s-a încredinţat spre creştere şi educare un minor. Subiect pasiv este celălat părinte, în cazul faptei
de la alin. 1, respectiv ambii părinți ai minorului aflat în plasament la o altă persoană, în cazul faptei de
la alin. 2.
• Conţinutul infracţiunii. Săvârşirea infracţiunii presupune preexistenţa unui raport juridic în temeiul
căruia creşterea şi educarea unui minor cad în sarcina unei anumite persoane. Elementul material constă
în acţiunea de reținere a minorului de către unul dintre părinții săi. Pot fi acte comisive: răpire, plecare
în alte locuri etc., sau omisive: nu-i aduce înapoi la expirarea perioadei de vizită. Pentru întregirea
conţinutului obiectiv, este necesar ca fapta să fie comisă fără consimțământul celuilalt părinte sau al
persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii.
• În cazul variantei asimilate de la alin. 2, elementul material constă în acţiunea de împiedicare, în mod
repetat, a oricăruia dintre părinți, să aibă legături personale cu copilul, în condițiile stabilite de părți sau
de către organul competent.
• Urmarea imediată este o stare de pericol pentru normala creștere a minorului, legătura de cauzalitate
rezultând ex re.
• Sub aspect subiectiv, fapta trebuie săvârşită cu intenţie.
• Forme, sancţiuni. Consumarea are loc în momentul creării stării de pericol pentru dezvoltarea normală a
minorului în prezența părinților săi. Infracţiunea poate avea forma continuată, dacă faptele se repetă în
baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
• Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda (de la 120 la 240 de zile-
amendă).
• Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

§ 6. Împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu

• Noţiune şi caracterizare. Împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu reprezintă o

incriminare nouă, anterior, dar și în prezent, fiind prevăzută și ca o contravenție în art. 360 alin. (1) lit. a)
din Legea nr. 1/2011 a educației naționale prin nerespectarea obligației de la art. 86 alin. (3).
• Art. 380 Cod penal: (1) Părintele sau persoana căreia i-a fost încredinţat, potrivit legii, un minor şi care,
în mod nejustificat, îl retrage sau îl împiedică prin orice mijloace să urmeze cursurile învăţământului
general obligatoriu se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
• (2) Fapta nu se pedepseşte dacă înainte de terminarea urmăririi penale inculpatul asigură reluarea
frecventării cursurilor de către minor.
• (3) Dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul asigură reluarea
frecventării cursurilor de către minor, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege pentru aceasta.
• Art. 86. - (3) din Legea nr. 1/2011:„ Părintele sau tutorele legal este obligat să ia măsuri pentru
şcolarizarea elevului, pe perioada învăţământului obligatoriu.”
• Fapta incriminată în art. 380 Cod penal reprezintă mai mult decât o simplă pasivitate a părintelui în
asigurarea școlarizării copilului pe perioada învățământului obligatoriu, fiind vorba despre o atitudine
comisivă, de retragere a minorului de la școală sau de împiedicare nejustificată, prin orice mijloace, a lui
de a participa la cursurile învățământului general obligatoriu, ceea ce este de natură a afecta educația
minorului.
• Obiectul juridic şi obiectul material. Valoarea socială ocrotită este dezvoltarea intelectuală normală a
minorului prin dobândirea competențelor educative minim necesare în viața adultă. Obiect material nu
există, fiind o infracțiune de pericol abstract.
• Subiecţii. Ambii subiecţi implicaţi sunt caracterizaţi de lege prin anumite calităţi. Subiect activ nu poate
fi decât părintele sau persoana căreia i s-a încredinţat spre creştere şi educare un minor. Subiect pasiv
este minorul privat de accesul la învățământul general obligatoriu.
• Conţinutul infracţiunii. Săvârşirea infracţiunii presupune preexistenţa unui raport juridic în temeiul
căruia creşterea şi educarea unui minor cad în sarcina unei anumite persoane. Elementul material constă
în acţiunea de retragere a minorului de la cursuri sau în acțiunea de împiedicare a minorului, prin orice
mijloace, să participe la programul școlar din învățământul general obligatoriu, condiția-cerință esențială
atașată elementului material fiind ca fapta să fie nejustificată. Justificare ar reprezenta starea de sănătate
precară a minorului, distanța prea mare față de școală și imposibilitatea ajungerii minorului la școală,
lipsa înzestrării minime a minorului cu îmbrăcăminte și rechizite, dar și deplasările frecvente ale familiei
sau asigurarea pentru minor a unui învățământ în cadru privat, în această ultimă ipoteză nefiind afectate
în vreun fel interesele minorului, în timp ce în celelalte ipoteze asistăm numai la cauze justificative
pentru părinte sau ocrotitorul legal pentru a nu fi tras la răspundere penală.
• Urmarea imediată este o stare de pericol pentru normala educație a minorului, legătura de cauzalitate
rezultând ex re.
• Sub aspect subiectiv, fapta trebuie săvârşită cu intenţie.
• Forme, sancţiuni. Consumarea are loc în momentul creării stării de pericol pentru dezvoltarea normală a
minorului în prezența părinților săi. Infracţiunea poate avea forma continuată, dacă faptele se repetă în
baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
 • Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda (de la 120 la 240 de zile-
amendă).
• Potrivit prevederilor alin. (2), fapta nu se pedepseşte dacă înainte de terminarea urmăririi penale
inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de către minor, iar potrivit alin. (3), dacă până la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de
către minor, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta.
• Se urmărește prin aceasta asigurarea pentru minor a condițiilor pentru școlarizarea sa, privarea de
libertate a părinților săi neputând servi acestui interes al minorului.

INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI ŞI INTEGRITĂŢII SISTEMELOR ŞI DATELOR

INFORMATICE

Prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice

• Legea nr. 161/2003 privind privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,
Titlul III, Prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 279 din 21.04.2003 a prevăzut, până la 1.02.2014, cadrul legal în materia
incriminării unor fapte periculoase, săvârșite prin intermediul sistemelor informatice.
• Caracterizare generală a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 161/2003, săvârşite prin
intermediul sistemelor informatice. Dezvoltarea extraordinară a tehnologiei informaţiei a creat
necesitatea apărării valorilor tradiţionale împotriva atacurilor ilicite prin intermediul calculatoarelor,
susceptibile să producă pagube economice semnificative, dar totodată şi necesitatea apărării sistemelor
informatice înseşi, precum şi a datelor stocate pe acestea.

Caracterizare generală a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 161/2003, săvârşite prin intermediul
sistemelor informatice

• Fenomenul criminalităţii a căpătat noi domenii şi forme de manifestare, aducând cu sine necesitatea
creării de mijloace juridico-penale noi, capabile să prevină şi, mai ales, să combată eficient aceste
fenomene antisociale. S-a dat denumirea de criminalitate informatică sau criminalitate legată de
calculator (computer related crimes) infracţiunilor săvârşite prin intermediul sistemelor informatice.
Întrucât denumirea de criminalitate informatică nu a fost în general recunoscută sau acceptată, pentru
asigurarea unei reglementări juridico-penale unitare, Consiliul Europei, prin Recomandarea Comitetului
de Miniştri al Consiliului Europei nr. R(89)9 din 13 septembrie 1989, a propus statelor membre o listă
minimală şi o listă facultativă de fapte care ar trebui incriminate şi sancţionate sub această denumire,
listă în care sunt incluse fapte precum frauda informatică, falsul informatic, accesul neautorizat, alterarea
datelor şi programelor pentru calculator şi altele.
• Recunoscând necesitatea luptei împotriva acestui nou gen de criminalitate, legiuitorul român, prin Legea
nr. 161/2003, Titlul III, intitulat „Prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice”, a introdus, pentru
prima dată în legislaţia penală română dispoziţii privind prevenirea şi combaterea infracţiunilor din acest
grup, prevăzând atunci următorul cadru de infracţiuni: Secțiunea I - Infracţiuni contra
confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice: 1) accesul ilegal la un sistem
informatic (art. 42); 2) interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice (art. 43); 3) alterarea
integrităţii datelor informatice (art. 44); 4) perturbarea funcţionării sistemelor informatice (art. 45); 5)
operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice (art. 46); Secțiunea a II-a - Infracţiuni
 informatice: 1) falsul informatic (art. 48) şi 2) frauda informatică (art. 49); Secțiunea a III-a -
Pornografia infantilă prin sisteme informatice (art. 51).
• Printre aspectele comune infracţiunilor din acest grup se numără, în primul plan, obiectul lor juridic
comun, care constă în securitatea informaţiilor cu care se operează în sistemele informatice şi relaţiile
sociale ale căror existenţă şi normală desfăşurare sunt condiţionate de această securitate.
• Infracţiunile sunt susceptibile de obiect material, care constă în entitatea materială în care este stocată
informaţia şi asupra căreia se îndreaptă acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii: memorie
cu acces aleatoriu, module, discuri magnetice, compact, optice etc.
• Subiecţii infracţiunilor nu sunt circumstanţiaţi, chiar dacă nu pot fi săvârşite decât de persoane având o
anumită calificare. Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică, exceptând infracţiunile care
au ca subiect pasiv o persoană cu o anumită calitate.
• În structura infracţiunilor informatice există de regulă o anumită situaţie premisă pentru schimbarea
căreia acţionează făptuitorul.
• Pe planul laturii obiective a conţinutului constitutiv al acestor infracţiuni se remarcă faptul că elementul
material are forma acţiunii.
• Cât priveşte latura subiectivă a aceluiaşi conţinut, se reţine faptul că infracţiunile din acest grup se
săvârşesc cu intenţie directă sau indirectă.
• De remarcat şi faptul că infracţiunile săvârșite prin sisteme informatice pot avea și caracter
transfrontalier.
• Tentativa la aceste infracţiuni se pedepsea (potrivit art. 47 şi art. 50 din lege).
• Particularităţile diferitelor infracţiuni vor fi relevate cu ocazia examinării fiecăreia în parte.
• Potrivit art. 130, punctele 1, 2 și 3, coroborate cu art. 247 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
aplicare a Codului penal 2009, art. 42-51 din Titlul III, Capitolul III, Secțiunile 1, 2 și 3 din cadrul Cărții
I a Legii nr. 161/2003, au fost abrogate la 1.02.2014, infracțiunile fiind preluate în Codul penal 2009
(Titlul VII -  Infracţiuni contra siguranţei publice, Capitolul VI - Infracţiuni contra siguranţei şi
integrităţii sistemelor şi datelor informatice).

Accesul ilegal la un sistem informatic (art. 360 C.p.).

• Este fapta persoanei care accede fără drept la un sistem informatic. [1]
• Potrivit dispoziţiilor art. 81 alin. 1 C.p., prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu
de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură
prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
• [1] Art. 360. - (1) Accesul, fără drept, la un sistem informatic se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
3 ani sau cu amendă.
•    (2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită în scopul obţinerii de date informatice, se pedepseşte cu
închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
•    (3) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită cu privire la un sistem informatic la care, prin
intermediul unor proceduri, dispozitive sau programe specializate, accesul este restricţionat sau interzis
pentru anumite categorii de utilizatori, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
• Accesul ilegal la un sistem informatic înseamnă pătrunderea frauduloasă într-un sistem informatic, fără
drept şi fără consimţământul celor îndreptăţiţi să acorde accesul la acel sistem informatic şi datele
stocate în acesta, cu consecinţe grave pentru confidenţialitatea datelor din sistemul informatic respectiv
pentru integritatea lor.
• Fapta, incriminată anterior în art. 42 din Legea nr. 161/2003, este periculoasă sub mai multe aspecte,
constituind un fel de violare a „domiciului sau sediului profesional informatic”, care trebuie să se bucure
de aceeaşi ocrotire juridico-penală ca şi viaţa privată.
• De aceea accesul ilegal la un sistem informatic a fost incriminat în art. 360 C.p. într-o variantă simplă în
alin. 1 şi în două variante agravate în alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol.
• Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie inviolabilitatea sistemelor informatice şi
relaţiile sociale condiţionate de această inviolabilitate. Infracţiunea poate avea ca obiect material
entitatea materială care reprezintă sistemele sau reţelele informatice: server, conectoare, distribuitoare,
calculator personal etc.
• Subiect activ nemijlocit (autor) al acestei infracţiuni este aşa-numitul „hacker”, de regulă expert în
calculatoare şi în reţele de calculatoare, eventual familiarizat cu spargerea măsurilor de securitate pentru
protecţia calculatoarelor sau a reţelelor de calculatoare.
• Fapta poate fi însă săvârșită și de către funcționari publici acținând în cadrul diverselor instituții din
domeniul securității naționale sau justiției, dacă acționează fără drept (fără mandat sau cu depășirea
limitelor mandatului).
• Subiectul pasiv este titularul sistemului informatic, persoană fizică sau juridică.
• În structura acestei infracţiuni există, pe lângă conţinutul constitutiv, şi o situaţie premisă constând în
preexistenţa unui sistem informatic.
• Latura obiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii are ca principal component elementul material,
care constă în accesul într-un sistem informatic, adică în intrarea în tot sistemul sau numai într-o parte a
acestuia.
• Cerinţa esenţială pentru existenţa elementului material este ca accesul să aibă loc fără drept.
• Pot avea drept de acces în sistemul informatic, de exemplu, părinții pentru protecția copiilor lor sau
autoritățile judiciare care dispun de un mandat de supraveghere tehnică (art. 140 C.p.p.) sau de
percheziție informatică (art. 168 C.p.p.). Art. 138 alin. (1) lit. b) C.p.p. se referă la accesul la un sistem
informatic, iar potrivit prevederilor alin. (3) prin acces la un sistem informatic se înţelege pătrunderea
într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanţă, prin
intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei reţele, în scopul de a identifica probe.
• Acţionează fără drept persoana care se află în una dintre următoarele situaţii: a) nu este autorizată, în
temeiul legii sau al unui contract; b) depăşeşte limitele autorizării (în timp sau ca natură a datelor); c) nu
are permisiunea, din partea persoanei fizice sau juridice competente, potrivit legii, să o acorde, de a
folosi, administra sau controla un sistem informatic ori de a desfăşura cercetări ştiinţifice sau de a
efectua orice altă operaţiune într-un sistem informatic.
• Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru sistemul informatic accesat ilegal, iar legătura de
cauzalitate rezultă din materialitatea faptei şi nu este necesară dovedirea ei.
• Pe planul laturii subiective, infracţiunea se caracterizează prin existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei.
• În varianta agravată prevăzută la alin. 2 al art. 360 C.p., infracţiunea se săvârşește atunci când accesul
fără drept la un sistem informatic se face în scopul obţinerii de date informatice.
• Potrivit art.181 alin. (2) C.p., prin date informatice se înţelege orice reprezentare a unor fapte, informaţii
sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic.
• La această variantă intenţia este calificată prin scopul urmărit de făptuitor.
• Varianta agravată prevăzută în alin. 3 se realizează atunci când infracţiunea, în variantele prevăzute la
alin. 1 şi 2 ale articolului examinat, este săvârşită cu privire la un sistem informatic la care, prin
intermediul unor proceduri, dispozitive sau programe specializate, accesul este restricţionat sau interzis
pentru anumite categorii de utilizatori.
• Tentativa și la această infracţiune se pedepsește (art. 366 C.p.). Pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea
consumată este, la varianta simplă din alin. 1, închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda (de la 180 la
300 de zile-amendă); la varianta agravată din alin. 2 este închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar la varianta
agravată comună din alin. 3 este închisoarea de la 2 la 7 ani.
 Interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice (art. 361 C.p.)

• Potrivit dispoziţiilor art. 361 C.p. (corespunzând art. 43 din Legea nr. 161/2003), constituie infracţiune
interceptarea, fără drept, a unei transmisii de date informatice care nu este publică şi care este destinată
unui sistem informatic, care provine dintr-un asemenea sistem sau se efectuează în cadrul unui sistem
informatic. [1]
• De asemenea, potrivit alin. (2), constituie infracţiune interceptarea, fără drept, a unei emisii
electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic ce conţine date informatice care nu sunt publice.
• [1] Art. 361. - (1) Interceptarea, fără drept, a unei transmisii de date informatice care nu este publică şi
care este destinată unui sistem informatic, provine dintr-un asemenea sistem sau se efectuează în cadrul
unui sistem informatic se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
•    (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi interceptarea, fără drept, a unei emisii electromagnetice
provenite dintr-un sistem informatic, ce conţine date informatice care nu sunt publice.
• Interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice constituie o violare gravă a caracterului privat
al comunicaţiilor, comparabilă cu interceptarea fără drept a unei convorbiri sau comunicări efectuate
prin telefon, telegraf sau alte mijloace de transmitere la distanţă.
• Este o formă nouă şi modernă de „ascultare”, în special cea care constă în interceptarea radiaţiilor şi
câmpurilor electromagnetice care înconjoară un calculator.
• Obiectul juridic special al infracţiunii este inviolabilitatea vieţii private sau profesionale a persoanei şi
libertatea acesteia de comunicare nestânjenită cu alte persoane.
• Obiectul material constă în suporturile materiale prin care se realizează comunicaţiile, mai ales în
comunicarea de date pe calea mijloacelor de comunicaţie publice sau private.
• Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană. Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică sau
juridică, titulară sau destinatară a datelor a căror transmisie a fost interceptată ilegal.
• În structura infracţiunii există ca situaţie premisă preexistenţa unei transmisii de date informatice sau a
unei emisii electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic ce conţine date informatice care nu
sunt publice.
• Latura obiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii are ca element material acţiunea de interceptare
a transmisiei de date informatice care nu sunt publice şi luarea la cunoştinţă în acest mod a informaţiilor.
• Datele informatice sunt definite în alin. 2 al art. 181 C.p.
• Cerinţa esenţială ataşată elementului material este ca interceptarea transmisiei acestor date să se facă
fără drept, în înţelesul arătat mai înainte, iar transmisia să nu fie publică şi să fie destinată unui sistem
informatic, să provină dintr-un asemenea sistem sau să se efectueze în cadrul unui sistem informatic.
• Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru siguranţa transmisiilor de date informatice şi
pentru libertatea de comunicare a titularului acestora. Legătura de cauzalitate dintre elementul material
şi urmarea imediată rezultă din realitatea faptelor, astfel că nu este necesar să fie dovedită.
• Latura subiectivă a infracţiunii se caracteriza prin existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei directe sau
indirecte.
• Tentativa la această infracţiune se pedepsește (art. 366 C.p.).
• Pedeapsa pentru infracţiunea consumată, în ambele modalităţi, este închisoarea de la unu la 5 ani.

Alterarea integrităţii datelor informatice (art. 362 C.p.)

• Sub această denumire a fost incriminată prin dispoziţiile 362 C.p. (prin preluarea art. 44 alin. 1 din
Legea nr. 161/2003), fapta persoanei care modifică, şterge sau deteriorează date informatice ori care
restricţionează accesul la aceste date, fără drept. [1]
• Sunt fapte periculoase pentru desfăşurarea activităţii în domeniul privat, economic sau în administraţia
publică deoarece împiedică bună funcţionare sau existenţa datelor ori a programelor pentru calculator.
• [1] Art. 362. - Fapta de a modifica, şterge sau deteriora date informatice ori de a restricţiona accesul la
aceste date, fără drept, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
• Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie integritatea şi intangibilitatea datelor informatice şi
ale dreptului titularului lor de a avea acces neîngrădit la ele şi de a le utiliza cum crede de cuviinţă.
Obiectul material este suportul (hardware) sau programul informatic (software) în care se materializează
datele sau programele pentru calculator.
• Subiecţii infracţiunii nu sunt circumstanţiaţi. Subiect activ poate fi orice persoană, iar subiect pasiv
poate fi orice persoană fizică sau juridică, titulară a datelor şi sistemelor informatice.
• În structura infracţiunii există, ca situaţie premisă, preexistenţa în stare nealterată a datelor informatice.
• Latura obiectivă a conținutului constitutiv are ca element material acţiunea de a modifica, şterge sau
deteriora date informatice ori de a restricţiona accesul la aceste date.
• Modificarea trebuie să fie de natură să altereze conţinutul informativ al datelor, aducând atingere
dreptului titularului de a dispune de date şi constând într-o ingerinţă în acest drept sau într-o atingere
adusă respectului datorat vieţii private.
• Ștergerea se referă la imposibilitatea recuperării datelor după efectuarea operațiunii de ștergere a datelor
(dintr-un fișier) sau chiar a unui fișier întreg. Recuperarea ulterioară, cu mijloace specifice, a datelor
șterse nu înlătură caracterul infracțional al faptei.
• Deteriorarea datelor face imposibilă „citirea” fișierului, astfel că acesta devine inutilizabil.
• Restricționarea accesului la datele informatice face ca utilizatorul să nu mai poată identifica sau accesa
datele informatice și poate fi comisă, de exemplu, prin introducerea unei parole de acces (la deschiderea
fișierului), criptarea datelor informatice, schimbarea denumirii fișierului etc.
• Cerinţa esenţială pentru ca aceste acţiuni să constituie elementul material al infracţiunii este ca ele să fie
săvârșite fără drept.
• Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru securitatea şi integritatea datelor informatice, iar
legătura de cauzalitate rezultă ex re.
• Latura subiectivă se caracterizează prin existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei directe sau indirecte.
• Tentativa se pedepsește (art. 366 C.p.).
• Pentru infracţiunea consumată pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la unu la 5 ani.

Perturbarea funcţionării sistemelor informatice (art. 363 C.p.)

• Este fapta persoanei care perturbă grav, fără drept, funcţionarea unui sistem informatic, prin
introducerea, transmiterea, modificarea, ştergerea sau deteriorarea datelor informatice sau prin
restricţionarea accesului la aceste date. [1]
• Era incriminată în art. 45 din Legea nr. 161/2003.
• Fapta prezintă un pericol evident pentru lumea afacerilor şi pentru administraţia publică, perturbarea
funcţionării sistemelor informatice punând în pericol buna funcţionare a societăților şi organizaţiilor,
precum şi desfăşurarea normală a activităţilor sociale în general, dar poate viza și securitatea națională
sau aspecte legate inclusiv de viața persoanelor (sistemul informatic din domeniul sănătății).
• [1] Art. 363. - Fapta de a perturba grav, fără drept, funcţionarea unui sistem informatic, prin
introducerea, transmiterea, modificarea, ştergerea sau deteriorarea datelor informatice sau prin
restricţionarea accesului la date informatice, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
• Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie funcţionarea normală a sistemelor informatice şi
relaţiile sociale create în jurul şi datorită acestei valori.
• Obiectul material îl constituie, şi în acest caz, suportul material (hardware) pe care se concretizează
datele informatice, precum și programele informatice (software).
• Subiecţii infracţiunii nu sunt circumstanţiaţi: autor poate fi orice persoană, iar subiect pasiv poate fi
orice persoană fizică sau juridică titulară a sistemului informatic.
• Elementul material, ca principală componentă a laturii obiective a conţinutului constitutiv al infracţiunii,
constă în acţiunea de perturbare gravă a funcţionării unui sistem informatic prin introducerea,
transmiterea, modificarea, ştergerea sau deteriorarea datelor informatice ori prin restricţionarea accesului
la aceste date.
• Ştergerea de date echivalează cu distrugerea unui bun, care înseamnă pierderea valorii de întrebuinţare,
şi se poate comite prin distrugerea suportului de date, prin supraimprimarea pe benzi sau alte suporturi
magnetice, prin modificare tabelei de alocare a fişierelor, prin ştergerea conexiunilor necesare etc.
• Cerinţa esenţială ataşată elementului material este ca acţiunile respective să fie efectuate fără drept.
• Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru securitatea și buna funcționare a sistemului
informatic prin îngreunarea sau chiar blocarea activității sistemului (de exemplu prin transmiterea de
milioane de mesaje SPAM cu efect de blocare a server-ului), iar legătura de cauzalitate rezultă ex re.
• Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea se caracterizează prin existenţa vinovăţiei în forma intenţiei
directe sau indirecte.
• Tentativa și la această infracţiune se pedepsește, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată este închisoarea de la 2 la 7 ani.

Transferul neautorizat de date informatice (art. 364 C.p.)

• Este incriminat transferul neautorizat de date dintr-un sistem informatic sau dintr-un mijloc de stocare a
datelor informatice. [1]
• Fapta reprezintă un „furt” informatic prin copierea unor date dintr-un sistem informatic sau de pe un
suport informatic (hard-disk, stick de memorie, unități optice etc.). Datele informatice pot fi la rândul lor
protejate prin norme speciale (de exemplu prin drepturi de autor) ceea ce face ca fapta să constituie în
acest caz un concurs ideal de infracțiuni.
• [1] Art. 364. - Transferul neautorizat de date dintr-un sistem informatic sau dintr-un mijloc de stocare a
datelor informatice se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
• Nu contează faptul că datele informatice transferate au sau nu și o valoare patrimonială, important fiind
faptul că dreptul de proprietate asupra lor este încălcat.
• Subiecții nu sunt circumstanțiați. Participația penală este posibilă sub orice formă.
• Elementul material din cadrul laturii obiective este reprezentat de acțiunea de transferare de date
informatice.
• Transferul poate fi efectuat prin transmitere (prin cablu sau fără fir) ori prin copiere pe un suport de date,
condiția-cerință esențială fiind ca fapta să nu fie autorizată (de deținătorul drepturilor asupra sistemului
informatic sau asupra datelor ori de către justiție).
• Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru integritatea și confidențialitatea datelor din sistemul
informatic, legătura de cauzalitate fiind imediată.
• Latura subiectivă este caracterizată prin elementul subiectiv reprezentat în principal de vinovăție sub
forma intenției directe sau indirecte, mobilul și scopul neavând relevanță pentru încadrarea juridică a
faptei.
• Consumarea faptei are loc la momentul transferării datelor informatice pe un suport sau către un alt
sistem informatic.
• Tentativa se pedepsește (art. 366 C.p.).
• Pedeapsa pentru faptul consumat este închisoarea de la unu la 5 ani.

Operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice (art. 365 C.p.)

• Potrivit dispoziţiilor art. 365 alin. (1) C.p., constituie infracţiune şi se pedepsește fapta persoanei care
derulează, fără drept, anumite operațiuni privind dispozitive sau programe informatice concepute sau
adaptate în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 360-364. [1]
• [1] Art. 365. - (1) Fapta persoanei care, fără drept, produce, importă, distribuie sau pune la dispoziţie
sub orice formă:
•    a) dispozitive sau programe informatice concepute sau adaptate în scopul comiterii uneia dintre
infracţiunile prevăzute în art. 360-364;
•    b) parole, coduri de acces sau alte asemenea date informatice care permit accesul total sau parţial la un
sistem informatic, în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360-364,
•     se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
•    (2) Deţinerea, fără drept, a unui dispozitiv, a unui program informatic, a unei parole, a unui cod de
acces sau a altor date informatice dintre cele prevăzute în alin. (1), în scopul săvârşirii uneia dintre
infracţiunile prevăzute în art. 360-364, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
• Tot la alin. (1), dar la lit. b), este incriminată fapta celui care derulează același gen de operațiuni și în
aceleași condiții, dar cu parole, coduri de acces sau alte asemenea date informatice care permit accesul
total sau parţial la un sistem informatic.
• De asemenea, constituie această infracţiune, potrivit dispoziţiilor alin. 2 din acelaşi articol, fapta
persoanei care deţine, fără drept, un dispozitiv, program informatic, o parolă, un cod de acces sau o dată
informatică dintre cele prevăzute la alin. (1) în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la
art. 360-364.
• Sunt operaţiuni periculoase prin obiectul lor şi prin scopul urmărit de făptuitor şi anume săvârşirea
vreuneia dintre infracţiunile contra confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice
examinate anterior.
• Obiectul juridic specific al acestei infracţiuni îl constituie securitatea sistemelor informatice şi relaţiile
sociale condiţionate de apărarea acestei valori , iar obiect material îl constituie, după caz, dispozitivul
sau programul informatic conceput sau adaptat în scopul săvârşirii vreuneia dintre infracţiunile
menţionate, parola, codul de acces sau alte date ce permit accesul la un sistem informatic în scopul
săvârşirii aceloraşi infracţiuni sau deţinerea, în scopul arătat, a unui dispozitiv, program informatic,
parolă, cod de acces sau dată informatică.
• Subiecţii acestei infracţiuni nu diferă de cei ai infracţiunilor examinate anterior.
• Elementul material, caracteristic laturii obiective a conţinutului constitutiv al infracţiunii examinate,
constă în săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile enumerate în textul incriminator: producere, import,
distribuție sau punere la dispoziţie sub orice formă.
• Urmarea imediată consta în starea de pericol pentru săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute la
art. 360-364, iar legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată rezultă din
materialitatea faptelor, nemaifiind necesară dovedirea ei.
• Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea se caracterizează prin existenţa vinovăţiei în forma intenţiei
calificate prin scopul urmărit de făptuitor şi anume săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în
art. 360-364 C.p..
• Aşa cum s-a mai arătat, tentativa la această infracţiune se pedepsește, iar pedeapsa prevăzută de lege
pentru faptul consumat este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda (de la 180 la 300 de zile-
amendă) în cazul alin. 1 și închisoarea de la 3 luni la 2 an sau amendă (120 la 240 de zile amendă) în
cazul faptei de la alin. 2.
• Infracțiunea va intra în concurs real cu una dintre infracțiunile scop prevăzute la art. 360-364 C.p..