21.

Noul Cod de procedură civilă, izvor al dreptului procesual civil;

Noul Cod de procedură civilă şi-a propus “crearea în materia procesului civil a unui cadru
legislativ modern care să răspundă pe deplin imperativelor funcţionării unei justiţii moderne adaptate
aşteptărilor sociale, precum şi necesitaţii creşterii calităţii acestui serviciu public” .

Noul Cod de procedură civilă (CPC) este format dintr-un titlu preliminar şi 7 cărţi.

Titlul preliminar este intitulat ‘’Domeniul de reglementare al Codului de procedură civilă şi

principiile fundamentale ale procesului civil’. Cele şapte cărţi sunt următoarele:

- Cartea I Dispoziţii generale ;

- Cartea a II-a Procedura contencioasă ;

- Cartea a III-a Procedura necontencioasă judiciară ;

- Cartea a IV-a Despre arbitraj ;

- Cartea a V-a Despre executarea silită ;

- Cartea a VI-a Proceduri speciale;

- Cartea a VII-a Procesul civil international

22. Noţiunea de „acţiune civilă” ; distincţia de alte noţiuni;

Acţiune civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se
asigură protecţia dreptului subiectiv civil - prin recunoaşterea sau realizarea lui, în cazul în care este
încălcat sau contestat – ori a unor situaţii juridice ocrotite de lege.

Trebuie să facem distincţia intre acţiunea civilă şi dreptul subiectiv civil.

Între dreptul subiectiv civil şi acţiunea civilă există deosebiri în legătură cu condiţiile de
existenţă, condiţiile de exerciţiu şi obiectul lor. Astfel, nu toate drepturile subiective sunt înzestrate cu
acţiune civilă (de pildă în cazul obigaţiilor civile imperfecte). Pe de altă parte, există drepturi subiective
nesusceptibile de sancţionare imediată printr-o acţiune civilă (creanţele neajunse la termen sau
obligaţiile sub condiţie suspensivă) şi drepturi subiective care nu mai sunt însoţite de o acţiune civilă
deoarece şi-au pierdut această sancţiune prin prescripţie extinctivă fără însă ca ele să fi fost lipsite de
orice efecte juridice.

Uneori dreptul subiectiv se stinge independent de acţiunea civilă care i se asociază (de ex. în
cazul decăderii). Pe de altă parte, se poate întâmpla şi ca pierderea dreptului la acţiune să nu afecteze
existenţa dreptului subiectiv şi posibilitatea de realizare a acestuia printr-o altă acţiune decât cea care s-
a prescris ori care nu a putut fi exercitată din alte motive.
 Elementul de legătură între acţiunea civilă şi dreptul subiectiv (sau un interes civil pretins) este
dreptul la acţiune. Dreptul la acţiune reprezintă posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a recurge,
în caz de nevoie la forţa de constrângere a statului.

23. Elementele acţiunii civile;

Orice acţiune civilă presupune existenţa a trei elemente: părţile, obiectul şi cauza.

Părţile acţiunii civile

Acţiunea civilă nu poate fi concepută fără existenţa cel puţin a unei persoane, fizice sau juridice,
care se adresează instanţei judecătoreşti, cerând apărarea unui drept pe care pretinde că îl are, ori a
unu interes ocrotit de lege.

Denumirea generică a acestor persoane este aceea de părţi, dar, în cadrul fazelor şi etapelor
procesului civil, ele poartă denumiri specifice:

-reclamant si pârât în cadrul judecării in primă instanţă;

-apelant si intimat în apel;

-recurent si intimat în recurs ;

-contestator şi intimat în contestaţia în anulare ;

-revizuent şi intimat în revizuire ;

-creditor şi debitor – în faza executării silite.

Părţilor legate iniţial prin acţiune, li se pot adăuga şi terţe persoane care, intrând în proces din
inţiativa lor sau a părţilor iniţiale, dobândesc calitatea de părţi.

Obiectul acţiunii civile

Acţiunea civilă are ca obiect protecţia unui drept subiectiv sau a unui interes pentru a cărui
realizare calea justiţiei este obligatorie. Obiectul acţiunii civile se concretizează însă în raport de mijlocul
procesual folosit:

-în cazul cererii de chemare în judecată prin obiect înţelegem pretenţia concretă a
reclamantului: restituirea unei sume de bani, rezilierea unui contract, desfacerea căsătoriei prin divorţ
etc;

-excepţiile procesuale au ca obiect invocarea încălcării unor norme de organizare

judecătorească, de competenţă sau de procedură propriu-zisă;

-măsurile asigurătorii au ca obiect indisponibilizarea şi conservarea unor bunuri pentru a evita

distrugerea sau înstrăinarea bunurilor în litigiu ori diminuarea activului patrimonial al debitorului
 -căile de atac au ca obiect schimbărea, modificarea sau casarea hotărârilor judecătoreşti; -
executarea silită are ca obiect bunurile debitorului care pot fi valorificate pentru realizarea creanţei
creditorului

Cauza acţiunii civile

Cauza acţiunii civile este scopul urmărit de acela care apelează la acţiune fie pentru a pretinde
fie pentru a se apăra. Cauza trebuie să existe, adică orice persoană care se adresează instanţei să
urmărească un anume scop. Cauza trebuie să fie reală şi nu falsă, să fie licită şi morală.

Se face distincţia între cauza acţiunii civile şi cauza cererii de chemare în judecată, a raportului
juridic sau a obligaţiei puse în discuţie, aceasta din urmă constituind fundamentul dreptului invocat de
cel ce formulează pretenţia. Cauza dreptului subiectiv este cauza cererii de chemare în judecată iar nu a
acţiunii civile în totalitatea ei. De exemplu, dacă se revendică un bun de la o persoană, cauza acţiunii o
constituie deţinerea abuzivă a bunului de acea persoană şi voinţa de a face ca această deţinere să
înceteze, stabilindu-se o stare corespunzătoare dreptului pretins. Cauza cererii de chemare în judecată
poate fi contractul, uzucapiunea, succesiunea etc.

Se face distincţia și între cauza cererii de chemare în judecată şi motivul cererii. Motivul cererii
este temeiul (dovada) ce serveşte la justificarea cauzei. De pildă, când cumpărătorul îl cheamă în
judecată pe vânzător pentru predarea bunului, cauza cererii de chemare în judecată este contractul de
vânzare-cumpărare iar motivul cererii este înscrisul prin care se dovedeşte existenţa cauzei adică a
contractului de vânzare-cumpărare.

24. Capacitatea procesuală de folosinţă condiţie de exercitare a acţiunii civile;

Capacitatea procesuală de folosinţă este acea parte a capacităţii procesuale care constă în
aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si de a-şi asuma obligaţii in plan procesual.

Din textul de lege citat rezultă că pentru ca legea să recunoască unei persoane capacitate
procesuală de folosinţă trebuie ca aceasta să aibă capacitate civilă de folosinţă (să existe).

In cazul persoanei fizice, capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează

odată cu moartea acesteia.

În ceea ce priveşte capacitatea de folosinţă a persoanei juridice, ea se dobândeşte odată cu

înfiinţarea acesteia respectiv cu dobândirea personalităţii juridice.

Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocata in orice stare a procesului. Actele de
procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absoluta
25. Capacitatea procesuală de exerciţiu condiţie de exerciţiu a acţiunii civile;

Capacitatea procesuală de exerciţiu este acea parte a capacităţii procesuale care constă în
aptitudinea unei persoane care are folosinţa unui drept de a valorifica singură acest drept în justiţie,
exercitând personal drepturile procesuale si îndeplinind tot astfel obligaţiile procesuale care îi incumbă.

Capacitatea procesuală de exerciţiu este o consecinţă a capacităţii de folosinţă, astfel încât cine
nu are capacitate de folosinţă nu are nici capacitate de exerciţiu

Partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta in judecata decât dacă este
reprezentata, asistata ori autorizata in condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care ii
reglementeaza capacitatea ori modul de organizare

Reprezentarea operează în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu. Potrivit art. 43

C.civ., în afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu minorul care nu a împlinit
vârsta de 14 ani şi interzisul judecătoresc.

Asistarea operează în cazul persoanelor cu capacitate restrânsă. Potrivit art. 41 C.civ., minorul
care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă. Minorul cu capacitate de exerciţiu
restrânsă va fi citat personal în proces, dar va fi asistat de părinte sau tutore, pentru a-i întregi
capacitatea semnează alături de minor cererile adresate instanţei.

Autorizarea intervine atunci când reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu,
minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau ocrotitorul legal al acestuia face acte procesuale de
dispoziţie (de ex. renunţarea la judecată sau la dreptul subiectiv). În aceste cazuri, pentru efectuarea
valabilă a actului de procedură respectiv este necesară şi autorizarea instanţei de tutelă. Autorizarea
trebuie să fie anterioară săvârşirii actului. Ea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului.

Lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi invocata in orice stare a

procesului (art. 57 alin.3 CPC). Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor
procedurale sunt anulabile.
Lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu se invocă pe cale de excepţie. Excepţia lipsei capacităţii
procesuale de exerciţiu este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută

26. Calitatea procesuală condiţie de exercitare a acţiunii civile – noţiune şi

practică judiciară;
Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între reclamant şi titularul dreptului
subiectiv dedus judecăţii (calitate procesuală activă), între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul
juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă). În acest sens, art. 36 CPC dispune: calitatea
procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta
este dedus judecăţii.
 Reclamantul, fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală
activă, cât şi pe cea pasivă, prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se
întemeiază pretenţia sa. Justificarea calităţii procesuale circumscrie afirmarea unui drept pretins şi nu
unul a cărui existenţă trebuie stabilită înainte de judecată19 .

Instanţa de judecată este obligată să verifice atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea
procesuală pasivă.

27. Transmisiunea calităţii procesuale;

Drepturile şi obligaţiile procedurale pot fi transmise în cursul procesului ceea ce echivalează cu o
transmisiune a calităţii procesuale, active sau pasive. Potrivit art. 38 CPC calitatea de parte se poate
transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori
situaţiilor juridice deduse judecăţii.

Transmisiunea legală operează la persoanele fizice prin succesiune iar la persoanele juridice
care sunt parte în proces prin reorganizarea lor prin fuziune (absorbţie sau contopire), divizare sau
transformare

Transmisiunea convenţională intervine prin cesiunea de creanţă (cesionarul preia calitatea

procesuală a cedentului), prin vânzarea sau donarea bunului litigios, prin preluarea datoriei (cu
consimţământul creditorului) etc.

În cazul transmisiunii universale (prin succesiune legală şi în caz de fuziune), se transmite întreg
patrimoniul şi deci toate drepturile şi obligaţiile procesuale.

În cazul transmisiunii cu titlu universal (prin succesiune cu titlu universal şi în caz de divizare),
se transmite o fracţiune de patrimoniu, cu drepturile şi obligaţiile procesuale corespunzătoare.

Transmisiunea cu titlu particular are loc când drepturile şi obligaţiile transmise privesc numai
anumite bunuri determinate. Ea se întâlneşte de regulă în cazul transmisiunilor convenţionale.

28. Formularea unei pretenţii condiţie de exerciţiu a acţiunii civile;

Pe calea acţiunii civile reclamantul solicită sprijinul forţei coercitive a statului pentru realizarea
pretenţiilor sale (dreptului său subiectiv).

Acţiunea civilă poate avea ca obiect nu doar protejarea unui drept subiectiv ci şi protejarea unei
situaţii juridice (art. 29 CPC).

Pentru ca să beneficieze de protecţie juridică, dreptul subiectiv civil trebuie să îndeplinească

anumite condiţii:

-să fie recunoscut si ocrotit de lege, adică să nu intre în conţinutul unui raport juridic ilegal, care
să contravină ordinii publice şi bunelor moravuri; nerespectarea acestei condiţii va duce la respingerea
acţiunii ca nefondată sau neîntemeiată;
 -să fie exercitat în limitele sale externe (de ordin material şi juridic) şi interne adică potrivit
scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut de lege20;

-să fie exercitat cu bună - credinţă; potrivit art. 14 alin.1 din Codul civil, orice persoană fizică sau
persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în
acord cu ordinea publică şi bunele moravuri;

-să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive;

29. Justificarea unui interes, condiţie de exercitare a acţiunii civile;

Prin interes înţelegem folosul practic, imediat, material sau moral pe care-l are o parte pentru a
justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare. Interesul poate fi material când se urmăreşte
obţinerea unui folos patrimonial (o sumă de bani, predarea unui bun) sau moral când se urmăreşte
obţinerea unei satisfacţii morale.

Potrivit art. 33 CPC interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Astfel, interesul trebuie:

- să fie determinat;

- să fie legitim adică să nu contravină legii;

- să fie direct şi personal adică folosul practic să-l privească pe cel care exercită acţiunea civilă,
indiferent că o exercită personal sau prin reprezentant legal;

- interesul să fie născut şi actual adică să existe în momentul exercitării acţiunii

30. Clasificarea acţiunilor civile după scopul urmărit de reclamant (în realizare, în
constatare, în constituire);
Clasificarea acţiunilor civile după de scopul urmărit de reclamant (acţiuni în realizarea dreptului,
acţiuni în constatarea dreptului şi acţiuni în constituirea de drepturi)

1Acţiunile în realizarea dreptului (numite şi acţiuni în adjudecare, în condamnare sau în

executare) sunt acele acţiuni prin care reclamantul, ce se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită
instanţei de judecată să-l oblige pe pârât la respectarea dreptului său, iar dacă acest lucru nu mai e
posibil, să-l oblige la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

2Acţiunile în constatarea dreptului (numite şi acţiuni în recunoaşterea dreptului sau în

confirmare) sunt acele acţiuni prin care reclamantul solicită instanţei să constate numai existenţa unui
drept al său sau inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa.
 Acţiunile în constatare mai sunt clasificate în acţiuni declaratorii, interogatorii şi provocatorii.

Astfel:

-2.1acţiunile declaratorii sunt acelea prin care se cere instanţei să constate existenţa sau
inexistenţa unui raport juridic (de ex. acţ. prin care părţile de comun acord supun instanţei interpretarea
unor clauze îndoielnice din dintr-un contract);

- 2.2acţiunile interogatorii sunt acelea prin care titularul dreptului, în mod preventiv, cheamă în
judecată o persoană care ar putea eventual să-i conteste dreptul, pentru a răspunde şi a se lua act dacă
recunoaşte sau nu dreptul (de ex. cererea moştenitorilor legali îndreptată împotriva unui pârât care se
pretinde a fi legatar universal pentru a-l determina să prezinte testamentul);

- 2.3acţiunile provocatorii sunt acelea prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel
care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său.
Această persoană este provocată, prin chemarea în judecată, să-şi valorifice pretenţiile, respectiv să
încerce să îşi dovedească dreptul, sub sancţiunea de a nu-l putea invoca, dacă nu şi-l demostrează.

3Acţiunile în constituire de drepturi (în transformare) sunt acele acţiuni prin care reclamantul
solicită aplicarea legii la anumite fapte şi date pe care le invocă, pentru a deduce consecinţele ce se
impun în vederea creerii unor situaţii juridice noi. Prin aceste acţiuni se tinde la schimbărea sau
desfiinţarea unor raporturi juridice vechi şi la crearea unor raporturi juridice noi între părţi.

31. Clasificarea acţiunilor civile după natura dreptului care se valorifică prin
acţiune (personale, reale, mixte);
În funcţie de acest criteriu, acţiunile pot fi personale, reale şi mixte. Această clasificare vizează
doar acţiunile prin care se valorific

Acţiunile personale sunt acele acţiuni prin care se valorifică un drept personal, de creanţă.

In mod tradiţional literatura juridică clasifică acţiunile personale în două categorii:

-acţiuni personale mobiliare, când dreptul de creanţă valorificat are ca obiect un bun mobil;

-acţiuni personale imobiliare, dacă dreptul de creanţă valorificat are ca obiect un bun imobil.

Acţiunile reale sunt acele acţiuni prin care se valorifică un drept real.

Acţiunile reale pot fi:

-acţiuni reale mobiliare, dacă dreptul real valorificat prin acţiune are ca obiect un bun mobil;

-acţiuni reale imobiliare, dacă dreptul real valorificat are ca obiect un bun imobil; acest acţiuni
se clasifică în acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii după cum urmăresc apărarea unui drept real imobiliar
sau doar ocrotirea posesiei bunului imobil.
 Acţiunile mixte sunt acele acţiuni prin care se valorifică în acelaşi timp un drept real şi un drept
de creanţă, în cazul în care drepturile invocate au aceeaşi cauză generatoare sau se găsesc într-un raport
de conexiune. În literatura de specialitate se distinge între două categorii de acţiuni mixte:

-acţiunile care urmăresc executarea unui act juridic ce a creat sau a transmis un drept real
asupra unui bun individual determinat, dând naştere totodată şi unor obligaţii personale (de ex.
acţiunea în predarea unui bun a cărui proprietate a fost transmisă printr-un contract de vânzare-
cumpărare);

-acţiunile în anulare sau rezoluţiune4 a unui act juridic prin care s-a transmis sau s-a constituit
un drept real (de ex. acţiunea în revocarea donaţiei unui imobil pentru neexecutarea sarcinii, când
reclamantul îşi valorifică un drept personal decurgând din contract dar în acelaşi timp urmăreşte şi
revendicarea bunului ca o consecinţă a admiterii laturii personale a acţiunii).

32. Clasificarea acţiunilor după calea procedurală aleasă de parte pentru a obţine
protecţia juridică a dreptului (principale, accesorii, incidentale);
Art. 17 CPC anterior distingea între acţiuni principale, accesorii şi incidentale7 .

Acţiunile principale

Potrivit art. 30 alin.3 CPC cererea principală este cererea introductivă de instanţă. Ea poate
cuprinde atât capete de cerere principale, cât şi capete de cerere accesorii. Cererea principală este
aceea prin care se declanşează procedura judiciară.

Acţiunile accesorii

Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de
cerere principal (art. 30 alin.4 CPC). Pentru a califica o cerere drept accesorie, este esenţial, pe de o
parte, să depindă de soluţia dată cererii principale, iar pe de altă parte, să se raporteze la cererea
principală din acelaşi proces, iar nu din procese diferite. Are de pildă caracter accesoriu cererea privind
revenirea la numele avut anterior căsătoriei, formulată odată cu cererea de divorţ

Acţiunile incidentale

Cererile incidentale sunt cereri formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare (art.
30 alin.6 CPC). Ele sunt acţiuni care pot avea şi o existenţă de sine-stătătoare dar care sunt formulate
într-un proces deja început.

Sunt cereri incidentale cererea reconvenţională, cererea de intervenţie voluntară şi cererea de

intervenţie forţată.

De exemplu, într-un proces de divorţ, acţiunea principală are ca obiect desfacerea căsătoriei.
Acţiunile accesorii pot să privească exercitarea autorităţii părinteşti a copilului minor, stabilirea pensiei
de întreţinere, atribuirea beneficiului contractului de locaţiune, cererea de împărţire a bunurilor
comune. Dacă cererea de împărţire a bunurilor comune este făcută de pârât sub forma cererii
reconvenţionale ea are caracterul unei acţiuni incidentale.
33. Instanţa, participant la procesul civil; compunerea şi constituirea instanţei;
În sens larg, prin instanţă înţelegem organul împuternicit de lege să soluţioneze un conflict între
părţi

Instanţa este organul abilitat de lege să rezolve litigiul apărut între părţi prin pronunţarea unei
hotărâri judecătoreşti.

Compunerea şi constituirea instanţei de judecată

Prin compunerea instanţei de judecată înţelegem alcătuirea instanţei cu numărul de judecători

prevăzut de lege.

Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii
de apel se judecă în complet format dintr-un judecător.

Ca şi excepţie, completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de

muncă şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciar.

La judecarea apelurilor şi recursurilor se aplică sistemul colegialităţii. apelurile se judecă în

complet format din 2 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel”.

Recursurile se judecă în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea
prevede altfel.

Compunerea completurilor de judecată se stabileşte de către colegiile de conducere la

începutul anului urmărindu-se asigurarea continuităţii completului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se compune din: preşedinte, 2 vicepreşedinţi, 4 preşedinţi de

secţii şi judecători

La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completele se compun din trei judecători ai aceleaşi secţii.

Distinct de compunerea instanţei se foloseşte şi noţiunea de constituire a instanţei prin care se

înţelege alcătuirea ei complexă, cu toate organele şi persoanele cerute de lege

34. Incompatibilitatea (noţiune şi cazuri);

Prin incompatibilitate înţelegem situaţia când un judecător este oprit să ia parte la soluţionarea
unei pricini în cazurile expres prevăzute de lege.

Cazurile de incompatibilitate absolute

(1) Judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a
soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi
nici după trimiterea spre rejudecare, cu excepţia cazului în care este chemat să se pronunţe asupra altor
chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs13 .
 (2) De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror,
avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator in aceeaşi cauză.

Alte cazuri de incompatibilitate

1. când si-a exprimat anterior parerea cu privire la soluţie in cauza pe care a fost desemnat sa
o judece.

2. când exista împrejurări care fac justificata temerea ca el, soţul sau, ascendentii ori
descendenţii lor sau afinii lor, după caz, au un interes in legătură cu pricina care se judecă;

3. când este soţ, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori reprezentantul
unei părţi sau dacă este casatorit cu fratele ori cu sora soţului uneia dintre aceste persoane;

4. când soţul sau fostul sau soţ este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna
dintre părţi;

5. dacă el, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părţi
intr-un proces care se judeca la instanţa la care una dintre părţi este judecător;

6. dacă intre el, soţul sau ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz,
si una dintre părţi a existat un proces penal cu cel mult 5 ani inainte de a fi desemnat sa judece pricina

7. dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;

8. dacă el, soţul sau, ascendentii ori descendenţii lor au primit daruri sau promisiuni de daruri ori
alte avantaje de la una dintre părţi;

9. dacă el, soţul sau ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor,
după caz, se afla in relatii de dusmanie cu una dintre părţi, soţul ori rudele acesteia până la gradul al
patrulea inclusiv;

10. dacă, atunci când este investit cu soluţionarea unei cai de atac, soţul sau o rudă a sa până la
gradul al patrulea inclusiv a părţicipat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiasi pricini inaintea
altei instanţe;

11. dacă este soţ sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după caz, cu un alt
membru al completului de judecată;

12. dacă soţul, o rudă ori un afin al sau până la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat sau
asistat partea in aceeaşi pricina inaintea altei instanţe;
13. atunci când exista alte elemente care nasc in mod intemeiat indoieli cu privire la
impartialitatea sa

35. Abţinerea şi recuzarea;

Prin abţinere se înţelege acea situaţie în care un judecător, ştiind că se află într-unul din cazurile
prevăzute de lege, solicită retragerea sa de la judecarea unei anumite pricini.
 Obligaţiei judecătorului de a se abţine îi corespunde dreptul părţii care are motive să se
îndoiască de imparţialitatea judecătorului de a-l recuza pe acesta. Prin recuzare se înţelege situaţia în
care una dintre părţi cere, în cazurile strict determinate de lege, îndepărtarea unuia sau a mai multor
judecători de la soluţionarea unei anumite pricini.

Recuzarea.

Judecătorul aflat într-o situaţie de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părţi
înainte de începerea oricărei dezbateri

Pot fi recuzaţi numai judecătorii care fac parte din completul de judecată căruia pricina i-a fost
repartizată pentru soluţionare (art. 46 CPC).

Potrivit art. 47 alin.1 CPC cererea de recuzare se poate face verbal în şedinţă sau în scris pentru
fiecare judecător în parte, arătându-se cazul de incompatibilitate şi probele de care partea înţelege să se
folosească.

Este considerată ca inadmisibilă:

- cererea în care se invocă alte motive decât cele prevăzute la art. 41 şi 42;

- cererea de recuzare privitoare la alţi judecători decât cei care fac parte din completul de
judecată căruia pricina i-a fost repartizată pentru soluţionare;

- cererea îndreptată împotriva aceluiaşi judecător pentru acelaşi motiv de incompatibilitate. -

cererea de recuzare făcută cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de art. 47 CPC;

. Abţinerea (art. 48 CPC).

Judecătorul împotriva căruia este formulată o cerere de recuzare poate declara că se abţine.
Declaraţia de abţinere se soluţionează cu prioritate. În caz de admitere a declaraţiei de abţinere,
cererea de recuzare, indiferent de motivul acesteia, va fi respinsă, prin aceeaşi încheiere, ca rămasă fără
obiect.

Procedura de soluţionare a abţinerii sau a recuzării (art. 51 CPC)

Abţinerea sau recuzarea se soluţionează de un alt complet al instanţei respective, în

compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine.

Abţinerea sau recuzarea se soluţionează printr-o încheiere care se pronunţă în şedinţă

publică.Dacă abţinerea sau, după caz, recuzarea a fost admisă, judecătorul se va retrage de la judecarea
pricinii.

Căile de atac împotriva încheierii prin care s-a soluţionat recuzarea sau abţinerea

Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea
prin care s-a soluţionat cauza.

Încheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a respins abţinerea, cea prin care s-a încuviinţat
recuzarea, precum şi încheierea prin care s-a respins recuzarea în cazul prevăzut la art. 48 alin. (3) nu
sunt supuse niciunei căi de atac.
36. Părţile în procesul civil; consideraţii generale; coparticiparea procesuală;
Sunt părţi reclamantul şi pârâtul, precum şi, in condiţiile legii, terţele persoane care intervin voluntar sau
forţat in proces.

Cel care se adresează instanţei de judecată cerând apărarea sau valorificare unui drept subiectiv civil sau
numai a unui interes ocrotit de lege se numeşte reclamant. Persoana care este chemată în judecată şi
care este presupus a fi încălcat sau contestat dreptul reclamantului se numeşte pârât.

Legea le recunoaşte părţilor următoarele drepturi procedurale: dreptul de a adresa cereri

instanţei, dreptul de a participa la judecată, dreptul la apărare, dreptul de a recuza judecători, procurori,
grefieri (sau magistraţi-asistenţi), interpreţi, dreptul de a dispune de soarta unui proces, dreptul de a
exercita căile de atac prevăzute de lege, dreptul de a cere executarea silită etc.

Coparticiparea procesuală (litisconsorţiul)

Procesul civil se desfăşoară, de regulă, între un reclamant şi un pârât dar există şi raporturi
juridice cu pluralitate de subiecţi, situaţii cunoscute sub denumirea de coparticipare procesuală.
Potrivit art. 59 CPC mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul
procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori
dacă între ele există o strânsă legătură.

Forme

După criteriul rolului voinţei părţilor în formarea coparticipării se distinge între coparticiparea
procesuală facultativă şi coparticiparea procesuală necesară sau obligatorie.

De regulă coparticiparea procesuală este facultativă fiind produsul voinţei părţilor.

Există însă şi cazuri de coparticipare necesară (obligatorie) atunci când mai multe persoane sunt
părţi într-un raport juridic unic şi indivizibil, care n-ar putea face obiectul unor acţiuni separate (de ex.
sistarea de indiviziune sau acţiunea pentru constatarea nulităţii unui contract care trebuie introdusă
împotriva tuturor părţilor contractante).

Se mai face distincţia între coparticiparea procesuală subiectivă şi coparticiparea procesuală

obiectivă.

Coparticiparea este subiectivă în situaţia în care există pluralitate de persoane cu interese

identice.

Coparticiparea procesuală obiectivă rezultă din reunirea într-un singur proces a mai multor
cereri, între aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi, dacă între aceste cereri există o strânsă
legătură.

Coparticiparea procesuală se mai clasifică în activă, pasivă sau mixtă, după cum în proces sunt
mai mulţi reclamanţi şi un singur pârât, mai mulţi pârâţi şi un singur reclamant sau mai mulţi reclamanţi
şi mai mulţi pârâţi.

De asemenea, în doctrină se mai face distincţia între coparticipare originară, creată odată cu
depunerea cererii de chemare în judecată şi coparticipare subsecventă, apărută în cursul procesului
civil. De exemplu, există coparticipare subsecventă în cazul succesiunii în drepturile şi obligaţiile
procesuale ale părţii decedate sau prin conexarea cauzelor.

37. Intervenţia voluntară;

Intervenţia voluntară este cererea unui terţ de a intra întru-un proces pornit de alte părţi, pentru a-şi
apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părţi din acel proces.

Din definiţie rezultă cele două elemente definitorii ale intervenţiei voluntare:

-existenţa unui proces în curs de judecată;

-introducerea unui terţ, din inţiativa acestuia, în procesul respectiv.

Calificarea cererii de intervenţie ca fiind accesorie sau principală este făcută de către instanţa de
judecată, în virtutea rolului său active

Intervenţia voluntară principală

Intervenţia voluntară principală (denumită de CPC intervenţie în interes propriu) este cererea
prin care un terţ solicită introducerea sa într-un proces în curs de judecată, pentru a pretinde pentru
sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.

Intervenţia voluntara accesorie

Intervenţia voluntară accesorie (numită de CPC intervenţie în interesul uneia dintre părţi) este
cererea prin care un terţ care justifică un interes solicită introducerea sa într-un litigiu în curs de
desfăşurare, pentru a sprijini apărarea uneia din părţile originare.

Procedura de soluţionare a cererii de intervenţie voluntară

Instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei, printr-o încheiere
motivate.
Potrivit art. 65 alin.1 CPC, intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în
principiu a cererii sale. În consecinţă, în cazul în care cererea admitere în principiu este respinsă,
intervenientul se consideră că nu a fost niciodată parte în proces.

În cazul intervenţiei principale, după admiterea în principiu, instanţa va stabili un termen în care
trebuie depusă întâmpinarea (art. 65 alin.3 CPC).

Deşi atât intervenientul principal, cât şi cel accesoriu devin părţi în proces, în fapt aceştia se
găsesc pe poziţii procesuale diferite:

a. intervenientul principal se bucură de independenţă procesuală, atât faţă de reclamant, cât şi

faţă de pârât.

b. poziţia procesuală a intervenientului accesoriu este de subordonare faţă de partea in favoarea

căreia a intervenit, în sensul că nu poate face decât acele acte care profită părţii respective.
38. Chemarea în judecată a altei persoane, formă de intervenţie forţată;
intervenţia forţată îmbracă patru forme: chemarea în judecată a altei persoane, chemarea în
garanţie, arătarea titularului dreptului şi introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane.

Chemarea în judecată a altei persoane

Potrivit art. 68 alin.1 CPC oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar
putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Terţul este introdus
în proces nu la cererea sa, ca în cazul intervenţiei voluntare ci la cererea uneia din persoanele ce au deja
calitatea de parte în procesul respectiv.

Specificul acestei forme de intervenţie forţată este faptul că terţul poate pretinde aceleaşi
drepturi ca şi reclamantul

Termenul în care se poate depune cererea de chemare în judecată a altor persoane ce ar putea
să invoce aceleaşi drepturi ca şi reclamantul diferă după cum cererea este formulată de către pârât sau
de către reclamant sau intervenientul principal (art. 68 alin.2 şi 3 CPC).

Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel mai târziu până
la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.

Pârâtul va putea depune o asemenea cerere în termenul prevăzut pentru depunerea

întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul
termen de judecată.

Aşa cum arătam şi la început, cererea de chemare în judecată a altei persoane este supusă
admiterii în principiu potrivit regulilor de la cererea de intervenţie voluntară atât în ceea ce priveşte
soluţionarea cererii, căile de atac împotriva încheierilor prin care se soluţionează cererea cât şi referitor
la situaţia intervenientului care va deveni parte numai după admiterea în principiu a cererii sale.

39. Chemarea în garanţie;

Art. 72 CPC dispune că partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva
căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri. În aceleaşi condiţii, cel
chemat în garanţie poate să cheme în garanţie o altă persoană.

In doctrină s-a apreciat că cererea de chemare în garanţie poate fi îndreptată nu doar împotriva
unui terţ, străin faţă de judecată ci chiar împotriva uneia dintre părţile din proces. De exemplu, dacă
reclamantul a chemat în judecată doi pârâţi, unul dintre aceştia ar putea formula cerere de chemare în
garanţie împotriva celuilalt;

Cererea poate fi făcută doar în faţa primei instanţe. Cererea făcută de reclamant sau de
intervenientul principal se va depune cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea
primei instanţe.
 Instanţa se va pronunţa prin încheiere iar chematul în garanţie va deveni parte doar după
admiterea în principiu a cererii de chemare în garanţie. După admiterea în principiu instanţa va stabili un
termen în care trebuie depusă întâmpinarea de către cel chemat în garanţie.

Cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală. Cu toate acestea, dacă
judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanţie, instanţa poate dispune
disjungerea ei pentru a o judeca separat.

40. Arătarea titularului dreptului;

Potrivit art. 75 CPC, pârâtul care deţine un bun pentru altul sau care exercită în numele altuia un
drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă
a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului.

Rezultă aşadar că o astfel de cerere poate fi formulata doar de către pârât şi numai in cazul
procesului în care se pretinde un drept real.

În funcţie de poziţia terţului şi a reclamantului faţă de cererea de arătare a titularului dreptului,

se disting următoarele situaţii:

1. dacă acela arătat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul

consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din proces (art. 77 alin.3 CPC) ;

2. dacă reclamantul nu este de acord cu înlocuirea sau când cel arătat ca titular nu se înfăţişează
sau contestă cele susţinute de pârât, terţul dobândeşte calitatea de intervenient principal

41. Introducerea forţată în cauză, din oficiu a altor persoane;

Ca element de noutate, în art. 78 CPC se prevede posibilitatea instanţei de a introduce în cauză
alte persoane, din oficiu, chiar dacă părţile se împotrivesc.

În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în
discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane.

Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că
pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.
Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea
primei instanţe.

Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării,
instanţa va repune cauza pe rol, dispunând citarea părţilor.

Cel introdus în proces va lua procedura în starea în care se află în momentul introducerii în
proces. Instanţa, la cererea celui introdus în proces, va putea dispune readministrarea probelor sau
administrarea de noi probe.