Comentarii asupra modificării noului Cod de procedură

civilă prin Legea nr. 310/2018. Între dorința de

funcționalitate și tendința de restaurație
juridice.ro/essentials/2901/comentarii-asupra-modificarii-noului-cod-de-procedura-civila-prin-legea-nr-310-2018-
intre-dorinta-de-functionalitate-si-tendinta-de-restauratie

I. INTRODUCERE

Modificarea noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 poartă amprenta
modului ȋn care aspectele novatoare ale acestuia, exprimate ȋncă ȋn tezele prealabile[1],
au fost ȋnțelese sau acceptate de autoritatea judecătorescă, dar și de Curtea
Constituțională.

În ceea ce privește autoritatea judecătorească, trebuie să recunoaștem că ȋn cea mai

mare parte, exceptând unele excese ȋn aplicarea art. 200, instanțele judecătorești au avut
o preocupare constantă ȋn ȋnțelegerea noului Cod de procedură civilă, iar Înalta Curte de
Casație și Justiție a jucat un rol important ȋn asigurarea unității jurisprudențiale, inclusiv
prin mecanismul, nou introdus, al pronunțării unor hotărâri prealabile asupra unor
chestiuni de drept. Totuși, nu trebuie omis faptul că sistemul judiciar a respins, sub
argumentul absenței resurselor materiale, aplicarea dispozițiilor relative la cercetarea
procesului ȋn camera de consiliu. Acestea aveau rolul de a schimba tipologia ședinței
de judecată și a pune capăt unor inerții perpetuate sub pavăza simbolisticii legate de
ședința publică. Asociată cu realitatea schimbării fundamentului raporturilor dintre
judecător și avocat din magistrat – auxiliar ȋn magistrat – partener, cercetarea
procesului ȋn camera de consiliu avea potențialul de a eficientiza procesul civil, a
accelera mersul acestuia, dar și de spori gradul de acceptabilitate a soluției. În plus,
Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a ȋmpăcat niciodată cu rolul de instanță cu
plenitudine de competență ȋn soluționarea recursurilor[2], ȋncercând ieșirea din acest rol
mai ȋntâi pe cale indirectă (prin solicitarea măririi pragului de admisibilitate a recursurilor
de la 200.000 la 1.000.000 lei), iar ulterior, chiar ȋn mod direct (Decizia nr. 18/2018 a
I.C.C.J.), deși acest rol era cel care ȋi garanta, cel puțin ideologic, pretențiile legitime de a
judeca numai ȋn legalitate iar nu ȋn fond.

În ceea ce privește Curtea Constituțională, ȋnceputul raporturilor acesteia cu noul Cod de

procedură civilă au părut a fi mai puțin ostile decât cele cu noua legislație penală. Cu
toate acestea, au existat excepții de neconstituționalitate admise. Unele dintre soluțiile
Curții Constituționale sunt juste, așa cum este cazul celei prin care s-a decis că

1/51
dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de
procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se
raportează la calitatea de parte a curţii de apel în raza căreia funcţionează instanţa
învestită cu judecarea litigiului ori celei prin care s-a stabilit că sintagma „pronunțate
asupra fondului sau care evocă fondul” din cuprinsul dispozițiilor art. 509 alin. (1) este
neconstituțională cu referire la motivul de revizuire prevăzut la pct. 11 din cuprinsul
acestora. Cu toate acestea, din păcate, o privire generală asupra unora dintre hotărâri
conduce la concluzia că pretinsa neconstituționalitate, de obicei forțat cuprinsă
argumentativ ȋn concepte largi și mult volatilizate de instanța de control constituțional,
precum accesul la justiție, neclaritatea și nepredictibilitatea normei ori egalitatea ȋn fața
legii, ascunde ȋn realitate o neȋnțelegere sau neacceptare a instituțiilor noului Cod de
procedură civilă. Astfel, procesul de constituționalizare a fost adeseori un proces de
reacție față de formule procedurale nou introduse[3].

Inițiativa legislativă finalizată prin adoptarea Legii nr. 310/2018 a avut drept scop punerea
ȋn acord a unora dintre dispozițiile noului Cod de procedură civilă cu deciziile Curții
Constituționale pronunțate până ȋn anul 2018. Ulterior, au fost acceptate și propuneri care
aveau la bază dorința de eficientizare a unor instituții de drept procesual civil, cum ar fi
cele referitoare la regimul căilor de atac ȋmpotriva ȋncheierii de respingere ca inadmisibilă
a cererii de intervenție, extinderea posibilității ȋnlocuirii pronunțării hotărârii ȋn ședință
publică cu punerea acesteia la dispoziția publicului prin mijlocirea grefei, extinderea
regulilor de la art. 457 și ȋn ceea ce privește greșita indicare ȋn hotărârea judecătorească a
termenului de exercitare a căii de atac, extinderea motivelor de revizuire pentru hotărâri
contrare etc.

Din păcate, dincolo de aceste modificări care au efectul de a spori funcționalitatea

instituțiilor noului Cod de procedură civilă, Legea nr. 310/2018 a preluat și multe dintre
tendințele de rezistență la unele soluții de reformare a procesului civil, ȋntemeiate pe o
pretinsă neadaptare a acestor soluții la condițiile concrete, ȋn special economice, ale
sistemului nostru judiciar. Aceste tendințe, așa cum am arătat, s-au făcut simțite ȋncă de
la intrarea ȋn vigoare a noului Cod de procedură civilă și s-au materializat ȋn amânarea
succesivă a dispozițiilor privind cercetarea procesului ȋn camera de consiliu și a celor
privind pregătirea dosarului de apel sau, după caz, de recurs de către instanţa a cărei
hotărâre a fost atacată. Nu este clar dacă reținerea de la aplicarea lor este legată de
condițiile economice ori de inerțiile sistemului judiciar. Prin Legea nr. 310/2018 s-a
consfințit că dispozițiile amânate până acum nu vor intra ȋn vigoare, fiind abrogate. În
plus, s-a abandonat regula conform căreia Înalta Curte de Casație și Justiție este
instanță cu plenitudine de competență ȋn judecarea recursurilor, revenindu-se la sistemul
vechiului Cod ȋn care curțile de apel judecă majoritatea recursurilor. Revenirea, posibil
justificată de aspecte ce țin de resursele existente la nivelul sistemului judiciar, reprezintă
un regres considerabil și ȋnregistrează o ȋndepărtare de la soluțiile legislative existente ȋn
țările europene, unde rolul de instanță de casare revine ȋn principal, instanței supreme.
S-a renunțat și la procedura filtrului, reglementată de noul Cod de procedură civilă ȋn
cazul recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție. Este drept că ȋn urma unei
neinspirate decizii a Curții Constituționale prin care s-a amputat posibilitatea respingerii
recursului ca ”vădit nefondat” ȋn chiar procedura de filtru, aceasta din urmă nu și-a

2/51
manifestat utilitatea practică, dar soluția corectă era punerea ȋn acord a dispozițiilor
legale cu principiile constituționale și păstrarea acestora, cu posibilitatea de a le face mai
funcționale, iar ȋn niciun caz abrogarea lor[4]. Filtrul la o instanță supremă este necesar și
cunoscut, ȋn diferite forme, ȋn mai toate sistemele de drept eficiente sub aspectul
procesului civil.

În ceea ce privește aplicarea ȋn timp a prevederilor care modifică Codul de procedură

civilă, acestea se aplică numai proceselor și executărilor ȋncepute după intrarea ȋn
vigoare a Legii nr. 310/2018, potrivit regulilor de aplicare ȋn timp a normelor de procedură
prevăzute de art. 24-27 NCPC. Numai dispozițiile care modifică regulile privind
administrarea probei prin depozițiile martorilor se aplică și proceselor ȋn curs, potrivit art.
26 alin. 2 NCPC.

Asupra aplicării ȋn timp a modificărilor aduse Legii nr. 2/2013 vom face o analiză separată
ȋn cuprinsul articolului.

În continuare vom analiza principalele modificări legislative, menționând totodată că un

studiu mai amplu va fi abordat ȋn curând.

II. PARTICIPANȚII LA PROCESUL CIVIL

1. Incompatibilitatea absolută

Prin modificarea adusă de pct. 2 din Legea nr. 310/2018 se aduce o completare a
cazurilor de incompatibilitate reglementate la art. 41 alin. 1 NCPC prin care s-a dorit a se
înlătura o practică diferită în ceea ce priveşte semnificaţia conceptului de „hotărâre prin
care s-a soluţionat cauza”.

Astfel, art. 41 alin. 1 NCPC, ȋn forma inițială, prevedea că judecătorul care a pronunţat o
încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca
aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea
spre rejudecare. Prin prisma acestui text legal, atât în practica judecătorească, cât şi în
doctrina s-au conturat două accepţiuni diferite cu privire la ȋnțelesul sintagmei „hotărâre
care soluţionează cauza”.

Într-o primă opinie, s-a susţinut că nu ar fi incompatibil judecătorul care s-a pronunţat în
temeiul unei excepţii procesuale, atunci când instanţa de control judiciar a anulat sau
casat hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, dacă la instanţa de
trimitere nu mai trebuie discutată şi soluţionată excepţia respectivă, aceasta fiind
rezolvată de instanța superioară și se impune cu caracter obligatoriu instanței de
trimitere[5]. Soluţia propusă şi adoptată, cel puţin în parte, de practica judiciară, este
compatibilă şi cu art. 111 alin. 8 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor
judecătoreşti[6] care prevede că toate cauzele trimise spre rejudecare se repartizează
completului iniţial învestit, deşi acelaşi text regulamentar precizează că dispoziţiile art.
110[7] se aplică în mod corespunzător în situaţia existenţei unui caz de incompatibilitate.

3/51
Într-o a doua opinie, s-a motivat că expresia „hotărârea prin care s-a soluţionat cauza” nu
face distincție după cum judecata a avut sau nu ȋn vedere fondul. În consecinţă, în
aplicarea acestui text legal nu trebuie realizată nici o diferenţă între hotărârea care a
soluţionat cauza pe fond sau ȋn temeiul unei excepții procesuale, deoarece fundamentul
incompatibilităţii constă în dorinţa de a nu-l pune pe judecător în situaţia de a reveni
asupra soluţiei sale, adică să asigure o imparţialitate cât mai profundă[8].

În contextul legislativ actual, prin pct. 2 din Legea nr. 310/2018, legiuitorul modifică art. 41
alin. 1 NCPC în sensul că judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o
hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs,
contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare, cu excepţia
cazului în care este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de
instanţa de apel sau, după caz, de recurs. Se poate observa că această modificare
legislativă este, de fapt, o completare a textului iniţial care circumstanţiază cazul de
incompatibilitate absolută. Astfel, deşi a pronunţat o soluţie în cauză, judecătorul nu
devine incompatibil după trimiterea spre rejudecare, în cazul în care este chemat să se
pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz,
de recurs, precizare care vine să confirme, cel puţin în parte, prima opinie prezentată.

Aşadar, dacă judecătorul care s-a pronunţat în temeiul unei excepţii procesuale, iar
instanţa de control judiciar a anulat sau casat hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre
rejudecare, nu este incompatibil să soluţioneze cauza deoarece acesta va dezlega „alte
chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de control judiciar”. Deşi noua formă a textului
legal menţine expresia „hotărâre prin care a soluţionat cauza”, opinăm că prin
completarea adusă, sensul acestei expresii ar trebui reconfigurat urmând a se avea în
vedere hotărâri prin care s-a soluţionat cauza pe fond.

Având ȋn vedere că intervenția legislativă prezintă un caracter neinspirat sub aspectul

redactării, apreciem că se impun următoarele lămuriri:

a) ȋn pofida unei concluzii ce s-ar putea trage din interpretarea ad literam a textului legal,
este cert că există caz de incompatibilitate atunci când se dispune trimiterea spre
rejudecare ca urmare a faptului că judecata ȋn primă instanță a avut loc fără citarea
legală a unei părți sau fără participarea unei persoane care se impunea a fi citată din
oficiu; ȋn aceste cazuri, chiar dacă este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni
decât cele dezlegate de instanţa de apel, judecătorul de la instanța căreia i se retrimite
cauza este incompatibil absolut, deoarece ar urma să se pronunțe și asupra a ceea ce
chiar el a decis anterior; ȋn acest caz, ȋn calea de atac de reformare nu s-a tranșat
problema inițial rezolvată prin hotărârea atacată de o manieră care să se impună cu
caracter obligatoriu judecătorului care a pronunțat această hotărâre. Dimpotrivă, cauza
este trimisă pentru a se rejudeca de instanța inferioară cu respectarea procedurii de
citare însă rejudecarea va avea loc sub toate aspectele, inclusiv cele asupra cărora
judecătorul deja s-a pronunțat prin hotărârea desființată în calea de atac. Prin urmare,
sintagma ”cu excepţia cazului în care este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni
decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs” ar trebui interpretată
în sensul că judecătorul care a pronunţat o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu
este incompatibil să judece aceeaşi pricină după trimiterea spre rejudecare atunci când

4/51
este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate prin hotărârea
desființată în calea de atac și asupra cărora s-a pronunțat instanţa de apel sau, după
caz, de recurs;

b) există incompatibilitate absolută și atunci când instanța de recurs casează hotărârea

pentru un caz de nulitate, pentru nemotivare lato sensu sau pentru alt motiv care conduce
la reluarea ȋn fața instanței de trimitere a dezbaterilor asupra chestiunilor (excepții sau
fond) asupra cărora aceasta deja s-a pronunțat ȋn ciclul procesual anterior;

c) completarea ”cu excepţia cazului în care este chemat să se pronunţe asupra altor
chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs” vizează
numai al doilea caz de imcompatibilitate prevăzut la art. 41 alin. 1, adică cel referitor la
trimiterea spre rejudecare. Nu este avută ȋn vedere prima ipoteză, respectiv cea a
judecării ȋn calea de atac, aceasta rămânând fără circumstanției și limitări.

2. Reprezentarea convenţională a părţilor în procesul civil prin mandatar avocat

Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse în

art. 13 alin. (2) teza a II-a, art. 83 alin. (3), art. 84 alin. 2, precum şi în art. 486 alin. (3), cu
referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs
de către persoanele fizice[9] sau juridice[10], prin avocat, sunt neconstituţionale.

Curtea Constituţională a stabilit că reprezentarea obligatorie prin avocat în faza recursului

nu este constituţională[11], regulă aplicabilă corespunzător şi în cazul contestaţiei în
anulare şi a revizuirii.

Hotărârile Curții Constituționale, chiar dacă nu întodeauna la adăpost de orice critică[12],

sunt obligatorii.

Pe de ală parte, nici legiuitorul nu a dat dovadă de prea multă imaginație și a realizat
punerea ȋn acord a textului cu deciziile Curții Constituționale prin modificarea art. 13 alin.
2 NCPC ȋn sensul eliminării tezei care prevedea că în recurs, cererile şi concluziile
părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic,
cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al
doilea inclusiv, este licenţiată în drept)[13]. Corelativ, a fost modificat art. 80 alin. 5 NCPC
(fiind eliminată trimiterea la art. 83 alin. 3 şi art. 84 alin. 2 NCPC), respectiv art. 83 şi 84
NCPC (fiind înlăturate acele dispoziţii legale care aveau legătură cu obligativitatea
reprezentării prin avocat, în recurs sau, după caz, în contestaţie în anulare sau revizuire).

Din analiza modificărilor aduse reprezentării convenţionale a părţilor, prin mandatar

avocat, se poate concluziona că, în procesul civil, că nu mai există un caz de
reprezentare obligatorie prin avocat, sub o eventuală sancţiune procedurală (nulitate)
aplicabilă actului de procedură în cauză.

O dată cu eliminarea reprezentării obligatorii prin avocat în anumite etape ale procesului
civil, prin art. II din Legea nr. 310/2018 a fost abrogat şi art. 131 din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă[14]. Soluţia este

5/51
justificată de faptul că reglementarea ȋntr-o formă diferită, ȋn recurs, a acordării ajutorului
judiciar ȋn forma suportării onorariului de avocat, avea la bază tocmai obligativitatea
reprezentării prin recurs ȋn această fază procesuală[15].

Prin aceasta se consfințește faptul că admiterea excepțiilor de neconstituționalitate a

reprezentat un ”dar otrăvit” făcut ideii de acces la justiție. Speranța exercițiului unui drept
lipsit de limitări se va izbi cel mai adesea de realitatea că partea, lipsită de pregătire
juridică calificată, nu va identifica corect aspectele de legalitate și ȋși vedea calea de atac
respinsă ca inadmisibilă, ca nefondată ori chiar anulată pentru neîncadrarea criticilor în
motivele de recurs prevăzute de lege, făcând loc deziluziei și sentimentului de frustrare.

3. Regimul juridic al ȋncheierii de admitere în principiu în cazul cererilor de

intervenţie voluntară sau forţată. Procedură de judecată. Căile de atac

Unul dintre motivele care au stat la baza revizuirii legislaţiei procesual civile a fost şi
intenţia legiuitorului de a înlătura, din ordinea normativă, acele situaţii care au încurajat
exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, cu consecinţe negative în planul soluţionării
cauzei într-un termen optim şi previzibil.

Sub acest aspect, legiuitorul a reconfigurat regimul juridic al încheierii de respingere ca

inadmisibilă a cererii de intervenţie voluntară, dar aplicabil deopotrivă și ȋn cazul formelor
de intervenție forțată (art. 68-77 NCPC).

Până la adoptarea Legii nr. 310/2018, art. 64 alin. 2 şi 3 NCPC prevedea, pe de o parte
că, încheierea de admitere în principiu nu se poate ataca decât odată cu fondul, iar pe de
altă parte că încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi
atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv
de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a
fost dată în prima instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhic superioară, în
cazul în care încheierea a fost pronunţată în apel. În fine, cu privire la regulile de
procedură aplicabile judecării acestor căi de atac, se statua că dosarul se înaintează, în
copie certificată pentru conformitate cu originalul, instanţei competente să soluţioneze
calea de atac în 24 de ore de la expirarea termenului, întâmpinarea nu este obligatorie,
apelul sau, după caz, recursul se judecă în termen de cel mult 10 zile de la înregistrare,
iar judecarea cererii principale se suspendă până la soluţionarea căii de atac exercitate
împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie. Tocmai această
ultimă teză referitoare la suspendarea obligatorie a judecăţii cererii iniţiale, în cazul
formulării căi de atac, a creat premisele unei exercitări cu rea-credinţă a dreptului
procesual, practica judiciară înregistrând cazuri de deturnare a dreptului de formula o
cerere de intervenţie, de la scopul pentru care a fost edictat. Avem în vedere acele situaţii
în care se formulau, în mod repetat, în cadrul aceluiaşi dosar, cereri de intervenţie (forţată
sau voluntară) inadmisibile tocmai pentru a fi respinse ca atare, cu consecinţa formulării
apelului/recursului şi obţinerea, cu rea-credinţă, a unei suspendări obligatorii a judecării
cererii iniţiale. Procedându-se într-o asemenea manieră se putea obţine o tergiversare a
judecării procesului, fără ca judecătorul cauzei să aibă la îndemână o sancţiune în plan
procesual pentru a se evita suspendarea obligatorie de judecării litigiului[16].

6/51
Pornind de la aceste realităţi legislative şi de practică judiciară, legiuitorul a reconfigurat
regimul încheierii din procedura de admitere în principiu, în sensul că art. 64 alin. 3 NCPC
prevede, după modificare, că încheierea nu se poate ataca decât odată cu fondul. Deci,
indiferent de soluţia dată în procedura de încuviinţare în principiu (admiterea în principiu
ori respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie), încheierea aferentă se va putea
ataca numai o dată cu fondul.

Corelativ, legiuitorul a prevăzut şi soluţia de urmat în cazul în care instanţa de control

judiciar va aprecia că soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie a fost
nelegală: în cazul admiterii căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care instanţa a
respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie, hotărârea pronunţată este desfiinţată de
drept, iar cauza se va rejudeca de instanţa în faţa căreia s-a formulat cererea de
intervenţie de la momentul discutării admisibilităţii în principiu a acesteia.

Cu privire la noua formă a art. 64 alin. 4 NCPC considerăm util, la acest moment, să
analizăm câteva ipoteze posibile de aplicare a acestui text legal care ar putea determina
o practică neunitară, cu luarea în considerare şi a formei perfectibile şi parţial neclară a
noului text legal:

a) Așa cum s-a reținut și sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, apelul ȋmpotriva
ȋncheierii de respingere ca inadmisibilă a intervenției voluntare se poate exercita numai
de către terțul intervenient (sau titularul cererii de intervenție forțată) și numai cu privire la
soluția dată asupra cererii de intervenție, acesta neputând face critici asupra hotărârii
prin care a fost soluționată cauza[17].

b) Revenirea la sistemului existent ȋn vechiul Cod de procedură civilă, caracterizat prin

atacarea odată cu fondul a ȋncheierii de respingere ca inadmisibilă a cerereii de
intervenție, presupune că nu va exista cale de atac de reformare ȋmpotriva ȋncheierii
atunci când hotărârea finală este definitivă. Prin urmare, se șterg beneficiile oferite de
noul Cod, care permitea atacarea separată a ȋncheierii, inclusiv ȋn situația ȋn care
hotărârea finală era definitivă[18].

c) În cazul în care, în mod greşit, cererea de intervenţia a fost respinsă ca inadmisibilă, la

rejudecarea cauzei după trimitere judecătorul care a judecat cauza ȋn primă instanță este
incompatibil.

d) Soluţia de „desfiinţare de drept” a hotărârii pronunţate şi trimiterea spre rejudecare nu

este circumstanţiată în textul legal, pe cale de consecinţă s-ar putea interpreta că se
aplică la orice formă de intervenţie voluntară (principală sau accesorie). Soluția
legiuitorului nu este oportună în cazul cererii de intervenţie accesorie, având în vedere că
această formă de intervenţie voluntară are natura unei simple apărări în sprijinul unei
părţile litigante (art. 61 alin. 3 NCPC). Unica rațiune a trimiterii spre rejudecare, este
aceea că ȋn caz contrar părțile ar fi private de un grad de jurisdicție. Or, această rațiune
se regăsește numai ȋn cazul intervenției voluntare principale și firește, ȋn cazul cererilor de
intervenție forțată, dar nu și ȋn cazul intervenției accesorii care presupune o simplă
apărare, iar nu o pretenție. În legătură cu intervenția accesorie, legiuitorul nu a fost
interesat de asigurarea unui dublu grad de juridicție din moment ce a acceptat ca aceasta

7/51
să poată fi făcută direct ȋn căile de atac, inclusiv cele extraordinare. Desigur, noua formă
a textului nu distinge ȋntre aceste ipoteze ceea ce ar putea conduce la ideea că ceea ce a
determinat soluția legislativă a fost ideea ”reașezării” terțului ȋn drepturile procesuale de
la care a fost privat ȋn mod nelegal de prima instanță. Ar fi recomandabilă totuşi o
interpretare restrictivă a textului legal, urmând ca trimiterea la prima instanță să nu se
producă atunci când instanţa de apel constată că intervenţia accesorie a fost greşit
respinsă ca inadmisibilă de către prima instanţă. În acest caz, ar urma a hotărârea primei
instanţe să fie anulată printr-o hotărâre intermediară şi să fie rejudecat fondul în apel,
care este o cale de atac devolutivă, asigurând aşadar posibilităţi plenare de apărare
pentru terţul ,,admis” în proces în această fază procesuală. Cu toate acestea, în cazul în
care chiar instanţa de apel a respins ca inadmisibilă intervenţia accesorie ori recursul
este exercitat într-o materie în care dreptul de apel este suprimat (precum contenciosul
administrativ), instanţa de recurs ar urma să caseze cu trimitere spre rejudecare la
instanţa de fond imediat anterioară, pentru că în caz contrar intervenientul accesoriu ar fi
privat de posibilitatea de a formula apărări pe chestiuni de fapt.

e) Apreciem că apelul formulat de intervenientul accesoriu, având ca obiect respingerea

ca inadmisibilă a cererii de intervenție, ar trebui respins ca lipsit de interes atunci când
tinde la desființarea hotărârii, în cazul în care aceasta este favorabilă părții pe care o
sprijină[19];

f) O altă problemă legată de aceleaşi art. 64 alin. 4 NCPC se va regăsi în posibilitatea

adoptării unei asemenea soluţii de trimiteri spre rejudecare, respectiv în
aplicarea/inaplicarea unor reguli din materia căilor de atac. Se poate observa că art. 64
alin. 4 NCPC, aşa cum este consacrat de Legea nr. 310/2018, reglementează, de fapt, o
soluţie posibilă, în calea de atac, respectiv o soluţie de desfiinţare cu trimitere spre
rejudecare. Într-un asemenea cadrul se va pune întrebarea dacă art. 64 alin. 4 NCPC se
completează cu textele legale din materia căilor de atac sau este un text special care
derogă de la regulile generale. Avem în vedere dispoziţiile art. 480 alin. 3 NCPC care
prevede că în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat
procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost
legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând
fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza
spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi
circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri
prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o
singură dată în cursul procesului. Cu alte cuvinte, trimiterea spre rejudecare se va putea
face numai dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de
apel ori prin întâmpinare (în caz contrar urmând a se pronunţa o soluţie de desfiinţare cu
reţinere).

Pornind de la aceste dispoziţii legale, ar putea fi adoptate două soluţii: (i) art. 64 alin. 4
NCPC, fiind un text special, se va completa cu dreptul comun, în materie de apel, deci şi
cu art. 480 alin. 3 NCPC, caz în care soluţia de desfiinţare şi trimitere spre rejudecare ar
putea fi pronunţată numai dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri
prin cererea de apel ori prin întâmpinare; (ii) art. 64 alin. 4 NCPC este un text special, de

8/51
sine-stătător, care derogă în întregime de la art. 480 alin. 3 NCPC, sens în care voinţa
părţilor, exprimată expres, numai are nici o relevanţă în planul trimiterii/netrimiterii spre
rejudecare. În ceea ce ne priveşte, opinăm către a doua variantă posibilă, legiuitorul
venind cu o soluţie specială în ceea ce priveşte cazul respingerii ca inadmisibile a cererii
de intervenţei. Dacă s-ar fi dorit să se facă completarea cu textul de la apel, considerăm
că ar fi fost necesară o trimitere în acest sens în cuprinsul art. 64 alin. 4 NCPC, sens în
care s-ar fi menţionat că art. 480 alin. 3 NCPC se aplică în mod corespunzător. În plus,
indicarea exactă a faptului că rejudecarea se reia la ”instanța ȋn fața căreia s-a formulat
cererea de intervenție” și ”de la momentul discutării admisibilităţii în principiu a acesteia
(intervenției – nn.)” conduce la concluzia că legiuitorul a avut ȋn vedere trimiterea spre
rejudecare ca unică soluție posibilă. Dacă ar fi permis ca reluarea judecății să se facă de
la neregularitatea săvârșită, dar direct la instanța de apel, ar fi trebuit sa prevadă ȋn mod
expres, așa cum a făcut ȋn art. 480 alin. 5.

III. COMPETENȚA INSTANȚELOR

1. Competența materială funcțională.

Cele mai spectaculoase modificări aduse prin Legea nr. 310/2018 se referă la
competența funcțională a tribunalelor și curților de apel.

Reamintim în acest context că, potrivit înțelesului corect al sintagmei ”competență

funcțională”, aceasta desemnează felul atribuțiilor instanței prin raportare la stadiul
procesual, respectiv de a judeca în primă instanță, în apel sau în recurs[20]. Competența
specializată, prin raportare la natura pricinii, poartă denumirea de ”competență materială
procesuală”, iar nu de ”competență funcțională” (potrivit uzului încetățenit, dar inexact al
practicii). De altfel, notăm că terminologia corectă a fost adoptată în mod repetat în
jurisprudența recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu ocazia soluționării
recursului în interesul legii[21].

Astfel, în materia competenței funcționale, în forma inițială a Codului, revenea Înaltei

Curți de Casație și Justiție misiunea de a examina, în condițiile legii, conformitatea
hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 483 alin. 3 NCPC), această normă
relevând concepția legiuitorului Codului, de a restaura competența originară a Înaltei
Curți de Casație și Justiție de a soluționa recursuri, realizându-și astfel misiunea
constituțională de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către restul
instanțelor (art. 126 alin. 3 din Constituție)[22].

Dimpotrivă, competența funcțională a curților de apel și a tribunalelor de a soluționa

recursuri era una de excepție, prin raportare la prevederile art. 95 pct. 3 și art. 96 pct. 3
NCPC, fiind vorba despre recursurile din materia incidentelor procedurale (art. 483 alin. 4
NCPC) și de cele din materia contenciosului administrativ și fiscal, în care s-a păstrat
soluția judecării recursului de către instanța ierarhic superioară celei de fond.

Desigur, această concepție a Codului a fost mereu subminată și contestată[23], inițial prin
promovarea unor excepții foarte largi de la dreptul de recurs – este poate de interes
istoric să amintim că pragul valoric prevăzut inițial de Cod pentru admisibilitatea

9/51
recursului a fost unul rezonabil, de 100.000 lei (credem că un astfel de prag ar fi trecut
testul timpului și nu ar fi generat un diagnostic de neconstituționalitate), pentru ca apoi să
fie mărit de 10 ori, succesiv prin Legea nr. 76/2012 și Legea nr. 2/2013. Or, după cum se
cunoaște, prin decizia nr. 369/2017, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional
pragul valoric de 1.000.000 lei în materia recursului și, în raport de considerentele
deciziei, criteriul valoric a fost eliminat pe viitor în această materie[24].

Valul de recursuri declarat împotriva deciziilor date de tribunale în apel (ale căror hotărâri
ar fi urmat să fie definitive în concepția Codului) a generat problema de a ști cui revine
competența soluționării acestor recursuri, Înaltei Curți, ca instanță cu plenitudine de
competență funcțională în materia acestei căi de atac, ori instanței ierarhic superioare?
Printr-o jurisprudență constantă, consacrată în cele din urmă și prin decizia în interesul
legii nr. 18/1.10.2018, instanța supremă a statuat că revine curților de apel competența
funcțională de a judeca recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale
în apel. Această decizie, care produce efecte în cauzele anterioare Legii nr. 310/2018,
este desigur obligatorie, controversa jurisprudențială fiind rezolvată pentru viitor (art. 517
alin. 4 NCPC).

Notăm (pe scurt – față de scopul prezentului studiu) că este neconvingătoare analogia
făcută de Înalta Curte cu dispozițiile art. 483 alin. 4 NCPC, pentru a deduce competența
curților de apel pentru a soluționa recursuri împotriva deciziilor date de tribunale în apel.
Prevederea de la art. 483 alin. 4 este ea însăși o normă de excepție, de vreme ce
statuează că numai în cazurile anume prevăzute de lege recursul va fi soluționat de
instanța ierarhic superioară. Ca atare, analogia mai convingătoare ar fi fost cu art. 483
alin. 3 și cu art. 97 pct. 1 NCPC, competența Înaltei Curți în materie fiind în acord cu
concepția originară a Codului și cu misiunea constituțională a acestei instanțe. Totodată,
nu se poate reține un veritabil principiu al organizării judiciare, potrivit căruia căile de atac
de reformare se judecă de către instanța (imediat) ierarhic superioară. Nu doar că un
atare principiu nu este prevăzut de niciun text de lege, ba chiar dimpotrivă, în procedura
penală, curțile de apel sunt instanțe de apel pentru sentințele pronunțate deopotrivă de
judecătorii și tribunale. Ca atare, pretinsul principiu al judecării căilor de atac de către
instanţa imediat superioară este chiar contrazis de textele în vigoare la data adoptării
deciziei amintite.

Așadar, raționamentul Înaltei Curți rămâne criticabil, în pofida raţiunilor de ordin

pragmatic care au determinat soluția, constând în dorința de a evita supraaglomerarea
instanței supreme. Considerăm însă că a sosit timpul ca problemele reale ale acestei
instanțe – îndeosebi lipsa unui sediu adecvat, cu săli de şedinţă, birouri şi spaţii de
depozitare suficiente – să fie rezolvate, fără a se mai recurge la paliative precum
interpretări mai mult sau mai puțin forțate, de natură să diminueze competența legală a
Înaltei Curți.

Soluția reținută prin decizia în interesul legii nr. 18/1.10.2018 este consacrată legal prin
modificările aduse de Legea nr. 310/2018 articolelor 95–97, precum și art. 483 alin. 3
NCPC. Din nefericire, modificările aduse acestui ultim text escamotează sistemul
recursului în casație, care este indisolubil legat de competența (cel puțin de drept comun
a) instanței supreme de a soluționa recursuri, creând o jurisprudență unitară prin

10/51
orientarea constantă spre anumite interpretări care se impun, treptat, și instanțelor de
fond, spectrul casării hotărârilor contrare și autoritatea instanței supreme fiind suficient
pentru a determina această unificare[25].

Or, apare cu evidență că acest scop nu mai poate fi atins, în măsura în care, pentru
recursurile declarate împotriva numeroaselor decizii date de tribunale în apel și care nu
sunt sustrase dreptului la recurs – în principal, în cererile evaluabile în bani de până la
200.000 lei inclusiv – este prevăzută, de lege lata, competența celor 15 curți de apel.
Practic, art. 95 pct. 3 și art. 96 pct. 3 NCPC, în noua lor formulare, preiau în esență
fostele art. 2 pct. 3 și art. 3 pct. 3 C. pr. civ 1865, componenta puternic restaurativă a noii
legi fiind și de această dată evidentă.

2. Competența materială procesuală

O altă modificare privește competența materială a judecătoriei, substanțial lărgită în

ceea ce privește unele cereri.

Este vorba, în principal, despre cererile în materie de uzucapiune și moștenire, date în

competența judecătoriei indiferent de valoarea obiectului cererii, în paralel cu abrogarea
art. 105 NCPC (text care privea modalitatea de determinare a valorii obiectului cererii în
materie succesorală).

În ceea ce privește uzucapiunea, credem că opțiunea legiuitorului este justă, fiind în

concordanță cu specificul probatoriu al acestor cereri, care reclamă efectuarea unor
expertize și audierea de martori, aspecte care pledează pentru o proximitate a instanței
competente față de împrejurările concrete ale litigiului. Totodată, noua regulă este în
concordanță cu competența specială a judecătoriei, de a soluționa cererile de înscriere
în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii (art. 1051
NCPC). Această din urmă procedură se aplică însă doar uzucapiunilor începute sub
imperiul Noului Cod Civil și guvernate de acest din urmă Cod, după cum a decis instanța
supremă prin decizia în interesul legii nr. 19/5.10.2015.

Ca atare, în practică se formulează cereri de drept comun, întemeiate pe dispozițiile

vechiului Cod civil în materie de uzucapiune, cereri supuse criteriului valoric pentru toate
procesele începute anterior Legii nr. 310/2018 [art. 25 alin. 2, art. 94 pct. 1 lit. k), art. 104
NCPC]. Dimpotrivă, în cazul proceselor începute sub imperiul legii noi, competența
aparține judecătoriei, indiferent de valoare, potrivit art. 94 pct.1 lit. j2) NCPC. Ca atare, în
mod binevenit, în cazul acestor din urmă procese, regula de competenţă este unificată,
indiferent de regulile de drept substanţial aplicabile litigiului.

Mai problematică ni se pare atribuirea în competența judecătoriei a tuturor cererilor în

materie de moștenire, indiferent de valoare (și, adăugăm noi, de complexitate), după cum
rezultă din art. 94 pct.1 lit. j3) NCPC. Soluția este neîndoielnic pragmatică, fiind de natură
să pună capăt controverselor referitoare la competența de soluționare a unor cereri în
materie de moștenire, precum reducțiunea liberalităților excesive ori anularea
liberalităților, alăturate partajului[26].

11/51
Pe de altă parte, ea este criticabilă din perspectiva faptului că valoarea masei
succesorale poate fi, în unele cazuri, foarte mare, iar cererile subsumate litigiului
succesoral pot fi unele foarte complexe. În astfel de litigii, rațiunea legii, de a stabili
competența de drept comun în primă instanță în favoarea tribunalului (art. 95 pct. 1
NCPC), cu excepția celor de mică și medie valoare [art. 94 pct. 1 lit. k) NCPC] ar fi impus
aplicarea, în continuare, a criteriului valoric. Ar fi fost dimpotrivă mai corect să se asigure
simetria normelor de competenţă în această materie prin restabilirea criteriului valoric
inclusiv în cazul partajului. Mai mult, inconvenientul este amplificat de împrejurarea că în
această materie, nu există drept la recurs, conform art. 483 alin. 2 NCPC, ceea ce
înseamnă că întreaga materie a moştenirilor va fi judecată de tribunale în apel, ca
instanţe de ultim grad.

Totodată, din perspectiva tehnicii legislative, era de preferat ca art. 105 NCPC să nu fie
pur şi simplu abrogat, ci înlocuit cu altă normă privitoare la determinarea valorii obiectului
cererii, în cazurile în care aceasta prezintă relevanţă. Spre exemplu, în continuarea art.
104, legiuitorul ar fi putut să reglementeze ipoteza în care valoarea impozabilă se
dovedeşte a fi vădit derizorie, stabilind astfel congruenţa dintre dispoziţiile Codului şi cele
ale art. 31 alin.3 teza a II-a din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Subliniem însă că noul text se aplică doar litigiilor începute după intrarea sa în vigoare
(art. 25 alin. 2 NCPC). În ce privește litigiile succesorale începute anterior, acestora li se
aplică în continuare criteriul valoric, în raport de art. 105 NCPC și de distincțiile propuse
în doctrină.

Dispoziţiile art. 94 pct.1 lit. j3) NCPC dau în competenţa judecătoriei şi cererile din materia
fondului funciar, acest text având meritul de a clarifica controversele anterioare, care au
determinat conflicte de competenţă între judecătorii şi tribunale în ce priveşte această
categorie de cereri[27].

Totodată, prin modificările aduse art. 94 pct. 1 lit. b) NCPC s-a clarificat faptul că intră în
competenţa judecătoriei numai cererile referitoare la înregistrările de stare civilă date în
competenţa instanţelor judecătoreşti, în general, adăugirea având desigur un caracter pur
declarativ, întrucât aceasta era interpretarea corectă şi anterior.

În fine, prin modificările aduse art. 129 alin. 2 pct. 2 NCPC s-a consacrat legislativ opinia,
majoritară în doctrină[28], potrivit căreia necompetenţa este de ordine publică în cazul
încălcării tuturor normelor de competenţă materială, atât atunci când procesul este de
competenţa unei instanţe de alt grad, cât şi atunci când procesul este de competenţa
unei alte secţii sau altui complet specializat.

Aşadar, modificarea legislativă are doar un caracter declarativ, aceeaşi soluţie fiind
valabilă şi pentru reglementarea anterioară.

Această soluţie a fost de altfel reţinută foarte recent şi de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie într-un recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 17/18.09.2018. În mod interesant,
instanţa supremă s-a raportat, pentru determinarea intenţiei originare reale a legiuitorului,

12/51
şi la modificarea legislativă iminentă la data deciziei (actuala Lege nr. 310/2018), ca
argument suplimentar faţă de celelalte motive pentru care s-a statuat că şi competenţa
materială procesuală (specializată) este de ordine publică.

Astfel, după cum în mod judicios a reţinut instanţa supremă, ”specializarea

instanţelor/secţiilor şi judecătorilor nu este o chestiune de ordine privată, ci una ce ţine de
organizarea şi administrarea justiţiei. Nu poate fi primită interpretarea potrivit căreia
competenţa specializată este reglementată de norme de ordine privată, întrucât acestea
din urmă ocrotesc intereselor părţilor. Or, nu poate fi lăsat la latitudinea părţilor ca, spre
exemplu, o instanţă civilă să soluţioneze un litigiu în materie penală sau să anuleze un
act administrativ. În plus, a permite convenţia părţilor asupra jurisdicţiei competente sub
aspectul specializării ar însemna ca, indirect, să fie afectat principiul legalităţii căilor de
atac şi să fie încălcate normele imperative de procedură specifice materiei respective,
ştiut fiind că, în funcţie de jurisdicţia specializată, există diferenţe importante în ceea ce
priveşte căile de atac, termenele în care pot fi formulate, procedura de judecată, taxele
judiciare de timbru datorate.”

3. Competența facultativă

În cazul competenţei facultative, prin decizia nr. 290/26.04.2018[29], Curtea

Constituţională a statuat că sintagma “de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară
activitatea” din cuprinsul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi
sintagma “care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza” din
cuprinsul art. 127 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale. Totodată,
s-a decis că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă sunt
constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte
reclamantă/pârâtă.

În esenţă, instanţa constituţională a reţinut că dispoziţiile referitoare la competenţa

facultativă, preluate de legiuitor din dreptul francez, sunt menite să asigure într-o manieră
eficientă şi suplă imparţialitatea obiectivă a instanţelor, fără a mai pune justiţiabilul în
situaţia de a cere strămutarea. Ca atare, afirmă Curtea Constituţională, ar fi
neconstituţională limitarea sferei acestei instituţii juridice la ipoteza în care judecătorul îşi
desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece în primă instanţă[30], iar nu şi la
o instanţă superioară acesteia din urmă. În fine, în ceea ce priveşte alin. 2, Curtea a
reţinut că prevederile art. 127 alin. 1 şi 2 NCPC trebuie să fie aplicabile şi în ipoteza în
care instanţa de judecată, iar nu doar judecătorul care activează în cadrul acesteia este
parte în litigiu.

Nu ne propunem să criticăm decizia instanţei constituţionale, ci ne limităm să observăm

că procedura de judecată este stabilită de legiuitor (art. 125 alin. 2 din Constituţie), care
trebuie, desigur, să observe regulile şi principiile constituţionale, însă nu credem că
decurgea direct din Constituţie necesitatea introducerii acestei instituţii cu caracter de
noutate din Noul Cod. Anterior, cum s-a arătat cu altă ocazie[31], finalitatea, atinsă în
prezent mai eficient şi mai suplu prin competenţa facultativă, era obținută prin instituţia
strămutării. Aşadar, în realitate Curtea Constituţională a criticat o omisiune de
reglementare şi a modificat, ca un veritabil legiuitor pozitiv, textul de lege supus

13/51
controlului de constituţionalitate, deşi art. 2 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevede că aceasta se pronunţă doar
asupra înţelesului contrar Constituţiei al textului de lege controlat, fără a putea însă
modifica ori completa prevederea supusă controlului. Or, este real că modificarea unui
text de lege prin decizii ale Curţii Constituţionale a devenit o realitate curentă, însă ne
simţim datori să punctăm că prezenta decizie are în vedere considerente de oportunitate
legislativă (şi care nu sunt eronate pe fond), iar nu de veritabilă constituţionalitate[32].

Legiuitorul, acţionând într-o manieră loială din punct de vedere constituţional, a tras
concluziile care se impun, modificând art. 127 după cum urmează:

(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la
care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una
dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre
curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la
care îşi desfăşoară activitatea.

(2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la
care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul
poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia
oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se
află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

(2^1) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o
instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor,
asistenţilor judiciari şi grefierilor.

Noutatea rezidă, în primul rând, în extinderea sferei de aplicare a textului şi la ipoteza în

care parte în dosar este instanţa de judecată (nu parchetul de pe lângă aceasta) are
calitatea de reclamant sau de pârât într-un dosar aflat în competenţa sa ori a unei
instanţe inferioare din circumscripţia sa.

În al doilea rând, a operat extinderea sferei de aplicare a textului şi la ipoteza în care

judecătorul (sau, după caz, celelalte persoane la care se referă alin. 3 îşi desfăşoară
activitatea la o instanţă superioară celei competente să judece în primă instanţă, şi
aceasta fără să conteze dacă respectiva instanţă superioară ar fi sau nu competentă
funcţional să soluţioneze eventuale căi de atac de reformare declarate în cauză, întrucât
textul nu distinge.

Această interpretare ridică însă problema de a şti dacă textul se aplică şi atunci când
judecătorul parte în proces îşi desfăşoară activitatea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Un răspuns afirmativ ar face ca art. 127 să fie întotdeauna aplicabil, indiferent unde în
ţară ar fi situată prima instanţă competentă, de vreme ce toate instanţele române se află
,,în circumscripţia” instanţei supreme[33]. În acest caz însă, simpla ”translatareˮ a cazului
în raza unei curți de apel învecinate nu rezolvă problema la care își propună să răspundă
art. 127, respectiv eliminarea oricărei suspiciuni de interferență ”localăˮ din partea

14/51
personalului judiciar sau instanței care este parte în proces. Ca atare, apreciem că art.
127 nu se aplică în cazul judecătorilor de la ÎCCJ (şi, în mod corespunzător, în cazul
celorlalte persoane desemnate de alin. 3, care funcţionează în cadrul acestei instanţe,
respectiv al parchetului de pe lângă aceasta), ci numai în cazul personalului care îşi
desfăşoară activitatea la judecătorii, tribunale şi curţi de apel.

Se asigură însă imparţialitatea obiectivă a instanţei, în cazul în care calea de atac într-un
dosar în care însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori un judecător al acesteia ajunge
chiar la instanţa supremă pentru a fi judecat, spre exemplu, în recurs? În ce ne priveşte,
nu avem îndoieli în imparţialitatea judecătorilor instanţei supreme într-o asemenea
ipoteză, de vreme ce, în cazul judecătorului, acesta nu participă la judecarea propriei
cauze, iar în celălalt caz, nu se poate pune semnul egalităţii între instituţia ca atare, parte
în dosar, şi judecătorii chemaţi să judece dosarul. Judecătorul nu este un simplu
,,angajat” al unei autorităţi publice, ci este chemat să judece în deplină independenţă,
inclusiv faţă de instanţa, în sens organizaţional, în care îşi desfăşoară activitatea. De
altfel, în trecut au existat numeroase litigii, mai ales de muncă, în care pârât era chiar
instanţa la care îşi desfăşurau activitatea completele competente să judece pricina şi nu
au existat temeiuri pentru a considera că judecătorii cauzei nu sunt pe deplin
independenţi şi imparţiali.

4. Strămutarea

În materia strămutării, modificările aduse art. 142 alin. 1 privesc, în esenţă, teza a III-a,
nou introdusă (”În cazul cererilor de strămutare întemeiate pe motivul de bănuială
legitimă vizând calitatea părţii de judecător la o instanţă din circumscripţia curţii de apel
competente, precum şi a celor vizând calitatea de parte a unei instanţe din circumscripţia
aceleiaşi curţi, competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.”) ca
urmare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale.

Astfel, prin decizia nr. 558/16.10.2014[34], Curtea a statuat că ”dispoziţiile art. 142 alin.
(1) teza întâi şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt
constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la
calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părţi”, iar prin decizia nr.
169/24.03.2016[35] s-a statuat că ”dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi şi ale art. 145
alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care
motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de parte a curţii de apel în raza
căreia funcţionează instanţa învestită cu judecarea litigiului.” Textul nou introdus
reglementează expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în aceste ipoteze,
complinind lacuna legislativă apărută în urma adoptării celor două decizii menţionate.

Prin Legea nr. 310/2008 a fost modificat şi art. 144 alin. 2 NCPC, în sensul de a clarifica
faptul că incidentul procedural este soluţionat prin intermediul unei încheieri. A fost
menţinută soluţia potrivit căreia încheierea se dă fără motivare şi este definitivă. În ce ne
priveşte, considerăm justă soluţia potrivit căreia încheierea este definitivă, calea de atac a
recursului – preconizată într-o formă iniţială a proiectului de modificare – fiind inutilă în
cadrul unui remediu lăsat la aprecierea instanţei de strămutare şi totodată ineficace în
condiţiile lipsei unei motivări care să permită controlul de legalitate. În ce priveşte soluţia

15/51
nemotivării, justificată prin supleţea şi urgenţa incidentului procedural, ca şi prin marja de
apreciere recunoscută instanţei de strămutare, considerăm că o scurtă motivare ar fi fost
o soluţie judicioasă[36] şi nu ar fi periclitat cele două deziderate anterior menţionate.

5. Excepția de necompetență

Unele noutăţi privesc şi regimul de verificare a competenţei şi de invocare a excepţiei de

necompetenţă materială ori teritorială de ordine publică, respectiv a excepţiei de
necompetenţă teritorială relativă, atunci când întâmpinarea nu este obligatorie (art. 130
alin. 2 şi 3 şi art. 131 NCPC).

Spre deosebire de forma anterioară a art. 131 alin. 2 NCPC, care impunea punerea în
discuţia părţilor şi verificarea competenţei la primul termen la care părţile sunt legal citate,
acelaşi text, în forma sa modificată, face referire la ”primul termen de judecată la care
părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii”, formulare care aminteşte, fără îndoială, de
”prima zi de înfăţişare”, reglementată de fostul art. 134 C. pr. civ. 1865.

De altfel, în doctrina anterioară noii modificări legislative s-a subliniat că din referirea
legiuitorului la primul termen la care părţile sunt legal citate rezultă că, prioritar chiar
verificării şi stabilirii competenţei, instanţa trebuie să asigure cadrul procesual necesar
pentru exerciţiul corespunzător al dreptului la apărare şi la dezbateri contradictorii, având
aşadar prioritate toate problemele referitoare la citare şi cele conexe citării, precum
capacitatea procesuală de exerciţiu ori incidenţa unei eventuale imunităţi de
jurisdicţie[37].

Aşadar, credem că noua formulare trebuie înţeleasă că, în mod excepţional, verificarea
competenţei şi, în mod corespunzător, invocarea excepţiei de necompetenţă poate avea
loc şi la termenul imediat următor termenului la care părţile au fost legal citate, dacă la
primul termen s-au ivit incidente procedurale care au făcut imposibilă dezbaterea asupra
competenţei – e.g., lipsa de apărare ori imposibilitatea de prezentare a uneia dintre părţi,
dacă sunt îndeplinite condiţiile amânării pentru acest motiv, reglementate de art. 222
NCPC, sau orice alt motiv care împiedică în mod absolut dezbaterea asupra competenţei
la acest termen – e.g,, completul de judecată declară că se abţine, cu consecinţa
suspendării judecăţii, ori invocă excepţia nelegalei sale compuneri sau greşita repartizare
a dosarului, cu consecinţa transpunerii la alt complet. Este firesc ca, în aceste condiţii,
verificarea competenţei să aibă loc la termenul imediat următor, iar părţile să nu fie
decăzute din dreptul de a invoca excepţiile pe care le pot invoca la primul termen la care
părţile sunt legal citate.

Aşadar, considerăm că modificarea nu trebuie interpretată ca o diluare a conceptului de

prim termen la care părţile sunt legal citate, nici ca o reintroducere a fostei primei zile de
înfăţişare, cu toate ambiguităţile şi dificultăţile de determinare a acesteia în unele cazuri,
ci doar ca o consacrare a posibilităţii (preexistente) de prorogare a verificării competenţei
(prorogare care ar trebui expres consemnată în cuprinsul încheierii de la primul termen),
în mod excepţional, în acele cazuri care împiedică dezbaterea asupra acestei probleme
la primul termen.

16/51
IV. CITAREA ŞI COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURĂ

1. Citarea și comunicarea actelor de procedură.

În materia citării și a comunicării actelor de procedură de către instanța de judecată în

cursul procesului civil, prin Legea nr. 310/2018 au fost aduse modificări care privesc, pe
de o parte, modalitatea de comunicare a citațiilor și a altor acte de procedură prin poștă
și, pe de altă parte, comunicarea prin intermediul altor mijloace care asigură transmiterea
textului și confirmarea primirii acestuia.

În ceea ce privește comunicarea prin poștă a citațiilor și a actelor de procedură,

modificarea privește tipul de corespondență care va fi utilizat de către instanță, și anume
scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, în cazul în care se apelează la această
modalitate de comunicare, subsidiară ca, de altfel, toate modalitățile de comunicare, față
de comunicarea prin agenții procedurali sau prin alți salariați ai instanței.

Dacă această modificare a art. 154 alin. (4) nu este una de substanță, în schimb, prin
modificarea alin. (6) a aceluiași articol și prin alin. (61) introdus prin Legea nr. 310/2018 se
prevede o cu totul altă soluție în ceea ce privește comunicarea prin intermediul poștei
electronice și, mai ales, în privința confirmării comunicării prin telefax, poștă electronică
sau alte mijloace care asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii
acestuia[38].

Astfel, după intrarea în vigoare a legii nr. 310/2018, art. 154 alin. (6) NCPC are următorul
conținut: ”comunicarea citațiilor și a altor acte de procedură se poate face de grefa
instanței și prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea
textului actului și confirmarea primirii acestuia, dacă partea a indicat instanței datele
corespunzătoare în acest scop. Comunicarea actelor de procedură va fi însoțită de
semnătura electronică extinsă a instanței care va înlocui ștampila instanței și semnătura
grefierului de ședință din mențiunile obligatorii ale citației. Fiecare instanță va avea o
singură semnătură electronică extinsă pentru citații și acte de procedură.” iar alin. (61) al
aceluiași articol se prevede că ”citațiile și celelalte acte de procedură menționate la alin.
(6) se consideră comunicate la momentul la care au primit mesaj din partea sistemului
folosit că au ajuns la destinatar potrivit datelor furnizate de acesta.”

Așadar, se observă că, deși se păstrează posibilitatea comunicării citațiilor prin telefax,
poștă electronică sau alte mijloace care asigură transmiterea textului actului și
confirmarea primirii acestuia, cu respectarea aceleiași condiții ca partea să fi indicat
instanței datele corespunzătoare în acest scop, totuși în privința confirmării primirii actului
transmis prin aceste mijloace s-a renunțat la soluția legislativă anterioară potrivit cu care
în vederea confirmării, instanţa, odată cu actul de procedură, comunica un formular care
conţinea: denumirea instanţei, data comunicării, numele grefierului care asigura
comunicarea şi indicarea actelor comunicate; formularul trebuind să fie completat de
către destinatar cu data primirii, numele în clar şi semnătura persoanei însărcinate cu
primirea corespondenţei şi să fie expediat instanţei prin telefax, poştă electronică sau prin
alte mijloace.În prezent, modalitatea prin care se consideră că citațiile și celelalte acte de
procedură au fost comunicate prin prin telefax, poștă electronică sau alte mijloace care

17/51
asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia este aceea a primirii
de către instanță a mesajului de confirmare a primirii de către sistemul folosit (de
instanță) că au ajuns la destinatar. De asemenea, este introdusă o altă soluție în ceea ce
privește data la care citațiile sau actele de procedură se consideră comunicate. Astfel,
această dată nu mai este cea la care destinatarul specifică data primirii, ci cea rezultată
din mesajul de confirmare a primirii actului de către destinatar, mesaj emis de sistemul
concret utilizat de instanță, după caz, telefax, poștă electronică etc.

Prin urmare, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 dovada comunicării, inclusiv a
datei acesteia, prin prin telefax, poștă electronică sau alte mijloace care asigură
transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia se va face prin mesajul
transmis din partea sistemului tehnic folosit de instanță că au ajuns la destinatar potrivit
datelor furnizate de acesta, dovadă care va trebui să fie atașată la dosarul cauzei prin
grija grefei instanței. De altfel, în acest sens, art. 163 alin. (111), introdus prin legea
310/2018, prevede că ”atunci când comunicarea actelor s-a realizat potrivit prevederilor
art. 154 alin. (6) mesajul de comunicare către destinatar primit de la sistem constituie
dovada de comunicare. Acesta se va lista și se va atașa la dosarul cauzei.”, iar art. 165
pct. 3 NCPC modificat prin Legea nr. 310/2018 dispune că ”în cazul citării sau comunicării
altui act de procedură efectuate potrivit prevederilor art. 154 alin. (6), procedura se
socotește îndeplinită la data arătată pe copia imprimată a expedierii, certificată de
grefierul care a făcut transmisiunea.”

Considerăm că această dovadă ar putea face obiectul contestării, în cazul ȋn care se

invocă lipsa primirii actului de procedură transmis prin telefax, poștă electronică sau alte
mijloace care asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, în acest
caz nefiind necesară înscrierea în fals (grefierul nu certifică ajungerea la destinatar, ci
numai transmiterea și faptul că a imprimat dovada expedierii), însă dovada eventualelor
erori tehnice care au generat neregularitatea respectivă se va putea face numai cu probe
adecvate, respectiv expertiză tehnică de specialitate.

Rezultă că, deși noua reglementare a făcut mai funcțională procedura de comunicare, a
creat condițiile unei contestabilități nespecifice și inoportune ȋntr-un domeniu ȋn care
domina stabilitatea (determinată de certitudinea confirmării prin semnătură a primirii).
Tocmai din acest motiv, nu recomandăm utilizarea acestei modalități pentru comunicarea
hotărârii judecătorești, iar ȋn cazul citării, dacă partea nu se prezintă, să se manifeste
suficientă diligență pentru asigurarea informării părții, inlusiv prin amânarea cauzei și
repetarea procedurii de citare, ȋn spiritul jurisprudenței CEDO ȋn materie[39].

Legat de comunicarea actelor de procedură prin poștă electronică mai trebuie subliniat că
este introdusă obligativitatea ca transmiterea să fie însoțită de semnătura electronică
extinsă a instanței care va înlocui ștampila instanței și semnătura grefierului de ședință
din mențiunile obligatorii ale citației.

2. Actele de procedură depuse de părți prin fax sau email

18/51
Așa cum este cunoscut, sub imperiul reglementării anterioare Legii nr. 310/2018, deși
părților le era recunoscută posibilitatea transmiterii către instanță a actelor de procedură
prin fax sau poștă electronică, totuși în privința datei la care aceste acte se considerau a
fi depuse la instanță s-a apreciat[40] că aceasta era cea la care actele fuseseră
înregistrate la instanță, iar nu data transmiterii efectuate prin poștă electronică sau fax.
Opinia doctrinară menționată, susținută în contextul în care art. 183 NCPC nu făcea
referire și la trimiterile prin fax sau poștă electronică a fost confirmată de Înalta Curte de
Casație și Justiție[41] care a statuat cu putere obligatorie că ” în interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 NCPC, actul de procedură transmis prin fax sau poştă
electronică, în ultima zi a termenului care se socoteşte pe zile, după ora la care
activitatea încetează la instanţă, nu este socotit a fi depus în termen.” De asemenea,
Curtea Constituțională a constatat conformitatea art. 182 alin. (2) și a art. 183 NCPC cu
principiile constituționale referitoare la egalitatea în fața legii și la accesul liber la
justiție[42].

Prin Legea nr. 310/2018, legiuitorul a renunțat la această soluție legislativă modificând
art. 183 după cum urmează: ”(1) actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut
de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat
rapid ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau email, este socotit
a fi făcut în termen. […] (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), recipisa oficiului poștal,
precum și înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de
serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administrația locului de
deținere, pe actul depus, precum si mențiunea datei și orei primirii faxului sau a email-
ului, astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al
instanței servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.”

Soluția legiuitorului de a conferi comunicărilor făcute de parte prin mijloace moderne

aceleași beneficii sub aspectul termenului ca și ȋn cazul cazurilor tradiționale – poștă și
curierat rapid – este lăudabilă și ȋn spiritul noului Cod de procedură civilă. Cu toate
acestea, facem câteva precizări, sperăm utile pentru practicieni:

a) Dovada transmiterii actului de procedură se află ȋn posesia instanței iar nu a părții,

deoarece este reprezentată de mențiunea datei și orei primirii faxului sau a email-ului,
astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanței ;
prin urmare, orice disfuncționalitate tehnică de natură a genera o diferență de timp ȋntre
momentul expedierii și momentul receptării comunicării (nu ne propunem să inventariem
acum cauzele de ordin tehnic, dar nu putem exclude existența acestora) joacă ȋn
defavoarea expeditorului;

b) Textul vizează numai câștigarea termenelor procedurale, iar nu și a termenului de

prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune ori de decădere de drept substanțial,
ȋn privința acestora fiind aplicabil art.2556 NCC și care, chiar ȋn varianta modificată prin
art. 205 ind. 2 din Legea nr. 71/2011, se referă numai la scrisoarea recomandată predată
la oficiul poștal sau telegrafic ori la un serviciu de curierat rapid sau la un serviciu
specializat ȋn comunicare, ȋnființate potrivit legii (evident, o necorelare ce a scăpat
leguitorului)[43].

19/51
c) În cazul transmiterii prin fax sau email a cererilor de exercitare a căilor de atac,
apreciem că părțile rămân obligate ca, ulterior, să depună pe de o parte, originalul cererii
transmise prin mijloacele tehnice menționate, întrucât semnătura părții trebuie să existe
în original pe exemplarul aflat la dosarul cauzei, iar pe de altă parte numărul de
exemplare necesar pentru comunicare, deoarece dispozițiile art. 149 alin. 4 C. proc. civ.
nu se aplică în cazul cererilor de exercitare a căilor de atac, pentru aceleași rațiuni pentru
care nu se aplică nici în cazul cererii de chemare în judecată[44].

V. CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

1. Procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare ȋn judecată

Chiar dacă procedura regularizării cererii de chemare în judecată nu a reprezentat o

noutate absolută, ea existând și în reglementarea anterioară noului Cod de procedură
civilă (art. 1141 C. proc. civ. 1865), impactul acesteia a fost sporit considerabil prin
posibilitatea anulării cererii ȋncă din această etapă, dacă reclamantul nu efectuează, ȋn
termenul prevăzut de lege, completările sau modificările dispuse de instanță.

Practic, procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată a suferit

două modificări:

1. 200 alin. (4) a fost modificat prin restrângerea cazurilor care pot genera aplicarea
sancțiunii anulării cererii ȋn această etapă, precum și prin eliminarea sintagmei „dată în
cameră de consiliu”;

2. introducerea unui nou alineat (41) la art. 200, având scopul de a elimina abuzurile
create prin aplicarea uneori irațională a sancțiunii nulității ȋn cazurile ȋn care reclamantul
nu se afla ȋn culpă.

A fost eliminată din sfera sancțiunii anulării cererii ȋn chiar procedura de regularizare,
indicarea motivelor de drept [lit. d)]. În mod asemănător s-a procedat și ȋn privința
neindicării probatoriului de care reclamantul înțelege să se folosească în dovedirea
pretențiilor sale [lit. e)]. Explicația este diferită pentru fiecare dintre acestea.

Prin intervenția sa ȋn acest domeniu sensibil, în care au fost constatate anumite excese
din partea instanțelor, legiuitorul a dorit să pună capăt controverselor legate de sfera
elementelor ale căror vicii pot atrage nulitatea ȋncă ȋn faza regularizării. Concepția
legiuitorului pare să fie una intermediară, deoarece nu a suprapus complet domeniul
nulității de la art. 200 cu cel al nulităților exprese (esențiale) reglementate de art. 196,
primul rămânând ȋn continuare mai extins (ex: art. 196 prevede nulitatea expresă numai
pentru lipsa obiectului ȋn timp ce ȋn temeiul art. 200 se poate anula cererea ȋn proedura
regularizării și pentru neindiarea valorii obiectului sau pentru refuzul de a identifica
obiectul, atunci când legea o cere). Legiuitorul a abdicat ȋnsă, de la viziunea inițială
conform căreia sanțiunea de la art. 200 vizează toate elementele obligatorii de la art.
194-197, cu excepția desemnării reprezentantului comun (art. 202 alin. 3).

20/51
În privința neindicării motivelor de drept, eliminarea acesteia din sfera elementelor ce
atrag nulitatea ȋn proceduera de regularizare ȋși găsește explicația ȋn concepția
legiuitorului conform căreia numai motivarea ȋn fapt este esențială, iar nu și motivarea
ȋn drept, aceasta din urmă putând face obiectul calificării date de instanță, care ȋnsă nu
poate avea loc fără o dezbatere ȋn condiții de contradictorialitate. Aceste argumente au
stat la baza opiniilor exprimate și ȋn doctrină ȋn sensul neaplicării sancțiunii nulității ȋn
etapa regularizării pentru neindicarea motivelor de drept [45]. Soluția nu are ȋn vedere
situația pârâtului, care ȋn lipsa unei calificări ȋn drept, asumată de reclamant, va fi
obligat să ȋși ”construiască” apărarea, exprimată ȋn ȋntâmpinare, pe baza propriei calificări
a faptelor prezentate de reclamant. Din aceste motive, ȋn pofida faptului că printre
componentele principiului rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 22 NCPC, se află
și atributul de a stabili calificarea juridică exactă a actelor și faptelor deduse judecății,
după ce în prealabil a pus în discuția părților acest aspect [art. 22 alin. (4)], apreciem că
este foarte dificil să admitem că cererea de chemare în judecată să nu aibă indicat
temeiul legal. Așa cum s-a arătat[46] este de nepermis neindicarea motivelor de drept
din cuprinsul cererii de chemare în judecată, chiar dacă, în condiții de contradictorialitate,
instanța, după ce va lua concluziile părților, va putea eventual să recalifice actele și
faptele deduse judecății.

În legătură cu această modificare trebuie ȋnsă menționat că neindicarea motivelor de

drept poate atrage, ȋn continuare nulitatea cererii de chemare ȋn judecată, dar nulitatea
este virtuală, proba vătămării revenind celui care o invocă și va opera numai ȋn etapa
cercetării procesului iar nu ȋn faza de regularizare. Totodată, credem că nulitatea va
interveni doar excepţional, când pretenţiile formulate şi motivele de fapt invocate sunt
insuficient de precise şi nu permit instanţei să-şi exercite prerogativa calificării juridice,
reglementată imperativ de art. 22 alin. 1 şi 4 NCPC.

În privința înlăturării sancțiunii nulității ȋn procedura de regularizare ȋn caz de

neindicare a probelor, explicația constă ȋn aceea că legiuitorul a apreciat că această
omisiune atrage o altă sancțiune, respectiv cea a decăderii din dreptul de a propune
probe. In plus, aspectele legate de neindicarea probelor au generat dificultăți ȋn aplicarea
procedurii de regularizare[47].

Cu toate acestea, dacă pornim de la premisa că factorul declanșator al unei proceduri

judiciare este reclamantul, este cât se poate de logic ca prin cererea de chemare în
judecată să comunice pârâtului și probele pe care își întemeiază pretențiile[48]. Această
modificare trebuie corelată ȋnsă cu faptul că art. 204 alin. 1 NCPC nu permite
reclamantului să indice la primul termen dovezile, ci numai să completeze (”noi dovezi”)
probatoriul propus prin cererea de chemare ȋn judecată, astfel că factorul sancționator,
chiar dacă nu este dirimant, păstrează un caracter energic.

Voinţa legiuitorului, de a excepta indicarea motivelor de drept şi a probelor din sfera

motivelor care pot atrage anularea în procedura de regularizare nu poate fi eludată prin
aplicarea subsidiară a sancţiunii suspendării. Art. 242 NCPC ar fi un temei juridic
impropriu pentru un atare procedeu, în condiţiile în care, spre deosebire de fostul art.
1551 C.pr.civ. 1865, se referă doar la neîndeplinirea obligaţiilor stabilite pe parcursul

21/51
judecăţii, iar nu la primirea cererii. De aceea, în principiu, neindicarea probelor atrage
decăderea, iar neindicarea motivelor de drept poate fi complinită pe calea calificării
juridice de către instanţă.

În privința eliminării sintagmei „dată în camera de consiliu” apreciem că modificarea are

la baza corelarea cu noua forma a art. 402 care, așa cum vom arăta, nu mai prevede
obligația pronunțării hotărârii ȋn ședință publică, astfel că nici excepția de la această
regula nu s-ar mai justifica. Din păcate, legiuitorul de acum a fost ȋn eroare deoarece
expresia ”dată ȋn camera de consiliu” desemna locul judecății, iar nu locul pronunțării[49].
Aceasta nu ȋnseamnă ȋnsă, că de acum, judecata va avea loc ȋn ședință publică.
Procedura de regularizare este, prin definiție, o procedură necontencioasă[50], care se
soluționează în cameră de consiliu, și prin care se urmărește stabilirea corectă a cadrului
procesual, fără a se urmări dezlegarea vreunei chestiuni litigioase și stabilirea vreunui
drept potrivnic în contradictoriu cu pârâtul, mai ales că acesta nici măcar nu știe că a fost
chemat în judecată, pentru simplul motiv că încă nu i s-a comunicat cererea de chemare
în judecată. Prin urmare, considerăm că prin eliminarea din textul normei legale sus
menționate, a sintagmei „dată în cameră de consiliu” s-a dorit numai suprimarea unei
mențiuni pe care legiuitorul o considera inutilă față de noua configurație a aducerii
hotărârii la cunoștința publicului. Este evident, că prin modificarea art. 200 alin. (4) NCPC,
legiuitorul a dorit doar eliminarea de la sancțiunea anulării cererii a neîndeplinirii de către
reclamant a obligațiilor prevăzute în art. 194 lit. d) și e) NCPC, fără a avea vreo intenție
să modifice regulile de judecată ale procedurii de regularizare. De altfel, din interpretarea
globală a art. 200 NCPC, nu există un argument logic pentru ca regularizarea să fie
scindată, pe de o parte aplicarea sancțiunii anulării cererii să se facă în ședință publică,
iar pe de altă parte soluționarea cererii de reexaminare să se facă în cameră de consiliu,
potrivit dispozițiilor art. 200 alin. (7) NCPC[51].

În concluzie, apreciem că independent de eliminarea sintagmei „dată în cameră de

consiliu” din cuprinsul alin. (4) al art. 200, încheierea prin care se va anula, atunci când
este cazul, cererea de chemare în judecată, se va judeca în cameră de consiliu[52].

A doua modificare a art. 200 NCPC constă în introducerea unui nou alineat, alin. (41),
potrivit căruia: „reclamantului nu i se poate cere să completeze sau să modifice cererea
de chemare în judecată cu date sau informații de care acesta nu dispune personal și
pentru obținerea cărora este necesară intervenția instanței”.

Apreciem ca benefică această clarificare a îndatoririlor pe care le are reclamantul în

procedura de regularizare, în sensul că nu i se va putea imputa vreo culpă în situațiile în
care acesta nu se află în posesia unor date sau informații solicitate de instanță, și pentru
obținerea cărora se impune intervenția acesteia.

În pofida acestei completări, nu trebuie interpretat în sensul că, dacă pentru obținerea
informațiilor solicitate de instanță se impune totuși efectuarea de demersuri de către
reclamant, noua dispoziție legală l-ar exonera pe acesta de îndeplinirea obligațiilor
prevăzute de lege. Sensul acestei reglementări este că reclamantul va fi pus la adăpostul
unei eventuale aplicări excesive sau chiar abuzive de către instanță a sancțiunii
prevăzute de art. 200 alin. (3) și (4) NCPC[53]. Reclamantul nu este exonerat de obligația

22/51
furnizării acelor date sau informații pe care chiar dacă nu le deține personal, le poate
obține fără intervenția instanței, ȋn baza unor dispoziții legale (ex: extrasul de carte
funciară, datele referitoare la societăți ȋnregistrate la registrul comerțului; ȋn general, date
existente ȋn registre publice ȋn legătură cu care există posibilitatea obținerii de informații
de către orice persoană). Evident, nu excludem că ȋn practică se ivesc și situații ȋn care o
anumită autoritate sau instituție refuză ȋn mod nejustificat eliberarea unei informații sau
unui ȋnscris, cu toate că legea o obligă ȋn acest sens (invocând cel mai adesea, norme
secundare de genul ordine, regulamente interne etc.). În acest situații, pe care le dorim
excepționale, reclamantul trebuie să facă dovada că a depus diligențe pentru a obține
informațiile respective pentru a fi la adăpost de aplicarea sanțiunii nulității.

Pentru a concluziona cu privire la modificările aduse art. 200 NCPC, trebuie înțeleasă
rațiunea pentru care în noul Cod de procedură civilă procedura de regularizare a cererii
de chemare în judecată a fost astfel reglementată.

Astfel, prin această procedură se urmărește disciplinarea părților din proces, cu aplicarea
practică a principiului consacrat de art. 6 NCPC privind procesul echitabil și judecarea
acestuia într-un termen optim și previzibil, fără însă a se afecta substanța dreptului dedus
judecății, ținând cont de faptul că o eventuală anulare a cererii de chemare în judecată
este supusă controlului judiciar prin cererea de reexaminare, potrivit dispozițiilor art. 200
alin. (5)-(7) NCPC.

Distinct de cele anterior menționate, precizăm că și Curtea Constituțională a constatat

că[54] procedura regularizării cererii introductive are rolul de a degreva instanțele de
judecată de cereri incomplete, fiind de natură a pregăti judecata sub toate aspectele sale.
Prin această procedură se realizează și o protecție a pârâtului, căruia i se comunică o
cerere de chemare în judecată completă față de care va putea formula apărări prin
întâmpinare. Spre deosebire de reglementarea art. 200 din actualul Cod de procedură
civilă, vechea reglementare, din Codul de procedură civilă din 1865, presupunea, în
vederea remedierii cererilor incomplete, acordarea de noi termene, care, de cele mai
multe ori, conduceau la prelungirea procesului, afectându-se astfel termenul optim și
previzibil. Totodată, atrăgea angajarea de noi cheltuieli atât ale părților, cât și din partea
instanței.

De altfel, mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția presupun și instituirea

regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, legiuitorul, în
virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea
fundamentală, putând stabili prin lege procedura de judecată. Aceste prevederi
constituționale dau expresie principiului consacrat și de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, care, de exemplu, prin Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunțată în Cauza
Hadjianastassiou împotriva Greciei, paragraful 33, a stabilit că „statele contractante se
bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii care să permită sistemului
judiciar să respecte imperativele articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale”[55].

2. Fixarea primului termen de judecată

23/51
Un element de noutate introdus prin Legea nr. 310/2018 constă în eliminarea
obligativității formulării răspunsului la întâmpinare [art. 201 alin. (2) și (3) NCPC]. Prin
aceasta nu trebuie înțeles că a dispărut actul de procedură intitulat răspuns la
întâmpinare, reclamantul având în continuare dreptul de a-l formula, însă nu și obligația.
De altfel, în forma inițială a noului Codului de procedură civilă, acest act de procedură
care era obligatoriu, nu atrăgea după sine, în caz de neîndeplinire a obligației de
depunere, aplicarea vreunei sancțiuni, iar în mod frecvent, în practică, prin formularea
răspunsului la întâmpinare, reclamantul nu făcea altceva decât să reia argumentația
pretențiilor expuse deja prin cererea de chemare în judecată[56].

În opinia noastră, modificarea adusă în această materie nu va îngrădi sub nicio formă
dreptul la apărare al reclamantului, consacrat de art. 13 NCPC, pentru că în
eventualitatea în care reclamantul apreciază că trebuie să formuleze răspuns la
întâmpinare, nimic nu îl împiedică să o facă, urmând ca acesta să fie depus la dosarul
cauzei, de unde pârâtul va putea să ia la cunoștință până la primul termen de judecată.

Precizăm că termenul în care se poate formula răspunsul la întâmpinare nu s-a eliminat

sau modificat, rămânând în continuare tot de 10 zile de la data comunicării întâmpinării.
Termenul este ȋn continuare imperativ, iar nu de recomandare, numai că efectele
sancțiunii decăderii nu prezintă un impact semnificativ, de vreme ce relamantul va putea
invoca eventualele excepții relative ȋn legătură cu ȋntâmpinarea pârâtului (ex: excepția
tardivității ȋntâmpinării) și la primul termen la care părțile sunt legal citate.

Ceea ce s-a adus într-adevăr nou prin eliminarea obligativității răspunsului la întâmpinare
este fixarea primului termen de judecată. În acest sens, noua formă a art. 201 NCPC a
redus, destul de considerabil, fixarea acestui termen, în sensul că judecătorul va fixa
primul termen de judecată, în termen de 3 zile, care începe să curgă fie de la data
depunerii întâmpinării, fie de la data expirării termenului de depunere a întâmpinării[57].

VI. CERCETAREA PROCESULUI

1. Eliminarea regulii (neaplicate) privind cercetarea procesului ȋn camera de

consiliu

Pe lângă modificările foarte importante în materia competenței, apreciem că o altă

modificare a Codului de procedură civilă, cel puțin la fel de importantă, constă în
eliminarea, ca regulă generală, a camerei de consiliu din etapa cercetării
procesului, atingând astfel elementele de coerență conceptuală ale noului Cod.

Potrivit noului Cod de procedură civilă, cercetarea procesului în primă instanță avea loc
în camera de consiliu. Prin art. XII din Legea nr. 2/2013 s-a stabilit că dispozițiile din noul
Cod privind cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului în camera de consiliu
se aplică proceselor pornite începând cu 01.01.2016. În procesele pornite în perioada
15.02.2013 – 31.12.2015 cercetarea și dezbaterea fondului se desfășoară în ședință
publică, dacă legea nu prevede altfel. Ulterior, prin voința legiuitorului, s-a decis
prorogarea acestor termene până la 01.01.2019[58]. Prin urmare, dispozițiile privind
cercetarea procesului în camera de consiliu nu au intrat vreodată în vigoare.

24/51
Independent de faptul că logica refuzului de transpunere în practică a acestei etape
procesuale s-a datorat unor rațiuni de ordin administrativ, motivată de lipsa unei bugetări
corespunzătoare, achiziția de bunuri și servicii, precum și realizarea infrastructurii
necesare, este posibil ca instituțiile din sistemul judiciar care aveau competența realizării
acestui obiectiv să fi apreciat că amânarea intrării în vigoare a acestor dispoziții legale și
a nu ȋși are sens cât timp nu există o dorință reală de aplicare. Prin urmare, au propus
eliminarea acestora în totalitate.

Totuși, regula cercetării procesului ȋn camera de consiliu susținea indirect celeritatea

derularii acestuia, precum și creșterea gradului de profesionalism al participanților la
proces. De aceea, pentru cercetarea procesului în cameră de consiliul, judecătorul fixa
termene scurte, chiar de la o zi la alta, potrivit dispozițiior art. 241 alin. (1) NCPC. Acum,
această normă legală este golită de conținut, pentru că prin desfășurarea cercetării
procesului în ședință publică, va fi practic imposibil să se acorde termene scurte, chiar de
la o zi la alta, din moment ce instanțele acordă termene ȋn ședință publică, iar
planificarea ședințelor publice nu are ȋn vedere regula menționată.

Constatăm că, din păcate, îndoiala exprimată de profesorul Viorel Mihai Ciobanu
(președintele comisiei de elaborare a noului Cod de procedură civilă) că autoritățile
judiciare chiar vor duce la îndeplinire crearea infrastructurii necesare pentru cercetarea în
camera de consiliu a tuturor proceselor, s-a dovedit ȋntemeiată[59].

Corelativ eliminării dispozițiilor privind cercetarea procesului în cameră de consiliu, au

fost modificate următoarele texte legale: art. 213 a fost reformulat integral și redus la
două alineate (din nefericire, legiuitorul a lăsat cu totul fără reglementare chestiunea
persoanelor care au acces în camera de consiliu, în cazul judecăţilor care se desfăşoară
în acest mod, iar ”inovaţia” este nejustificată, de vreme ce judecata în camera de consiliu
este regula în procedura necontencioasă şi este prevăzută în continuare în numeroase
incidente procedurale şi proceduri speciale; în aceste cazuri, ar urma să se aplice prin
analogie art. 213 alin. 2, în noua sa redactare); art. 240 a fost, de asemenea, reformulat,
în prezent având un singur alineat; art. 244 a fost integral reformulat, în concordanță cu
noua soluție legislativă, fiind în prezent redus la doar două alineate; iar în alin. (1) al art.
261 s-a actualizat locul de administrare a probelor prin înlocuirea sintagmei „cameră de
consiliu” cu cea de „ședință publică”.

În pofida faptului că prin Legea nr. 310/2018 s-a eliminat regula potrivit căreia etapa
cercetării procesului se desfășoară în cameră de consiliu, există, în continuare, cazuri
speciale ȋn care atât cercetarea procesului, cât și dezbaterile au loc fără prezența
publicului[60]. Astfel de cazuri sunt cele prevăzute de art. 213 alin. (1) NCPC, respectiv
cele în care cercetarea procesului și dezbaterea fondului în ședință publică ar aduce
atingere moralității, ordinii publice, intereselor minorilor, vieții private a părților ori
intereselor justiției. În aceste cazuri, instanța poate dispune la cerere sau din oficiu,
judecarea fără prezența publicului. Pe lângă cazurile sus-menționate, mai sunt alte
prevederi speciale care impun judecarea în cameră de consiliu [e.g. sechestrul asigurător
– art. 954 alin. (2) NCPC; asigurarea de dovezi (ancheta in futurum) – art. 360 alin. (4)

25/51
NCPC; procedura necontencioasă judiciară – art. 532 alin. (1) NCPC; procedura privind
cererile cu valoare redusă – art. 1.030 alin. (1) NCPC; procedura de evacuare – art. 1042
alin. (2) NCPC; cauțiunea judiciară – art. 1.062 alin. (1) NCPC etc.][61].

Cu toate că, atât cercetarea procesului cât și dezbaterile vor avea loc, de regulă, ȋn
ședință publică, cele două etape rămân ȋn continuare distincte, demarcate de ȋncheierea
prin care se se declară terminarea cercetării procesului. Au fost păstrate prevederile care
permit fixarea unui termen distinct pentru dezbaterile pe fond numai că aceasta nu se
poate face din oficiu sau la cererea părților. În acest ultim caz, s-a apreciat[62] că
instanța trebuie să manifeste flexibilitate și să acorde părților, în funcție de
circumstanțele cauzei, posibilitatea concretă de apărare, dându-se astfel substanță unor
principii fundamentale ale procesului civil român, respectiv contradictorialitate, drept la
apărare și proces echitabil. Acordarea unui termen distinct este recomandabilă îndeosebi
atunci când la ultimul termen în cadrul etapei cercetării procesului a fost administrat un
probatoriu semnificativ ori atunci când dezbaterile poartă asupra unor probleme de drept
de o complexitate sporită (şi, spre exemplu, instanţa însăşi pune în vedere părţilor ce
aspecte doreşte a fi abordate cu precădere, în exercitarea prerogativelor conferite de art.
14 alin. 4–6 NCPC).

În ceea ce privește a doua modificare a art. 244 se referă la alin. (2) potrivit căruia a fost
eliminată obligativitatea depunerii la dosar a notelor scrise privind susținerile lor pe fondul
cauzei, atunci când dezbaterile au loc la un alt termen decât cel la care s-a încheiat
cercetarea procesului. Firește că prin eliminarea unei astfel de obligații, nu trebuie
interpretat că, atunci când părțile consideră necesar, nu vor putea depune note scrise.

2. Notele grefierului. Înregistrarea ședințelor de judecată

O altă modificare apărută în etapa cercetării procesului constă în schimbarea regulilor

privind notele de ședință întocmite de grefier, precum și a înregistrării ședințelor de
judecată, astfel cum acestea sunt reglementate in cuprinsul art. 231 NCPC.

În primul rând, s-a eliminat condiția vizării notelor de ședință de către președintele
completului de judecată, având în vedere că ședințele, în mod obligatoriu, se
înregistrează audio.

În al doilea rând, alin. (4) al art. 231 a fost reformulat prin eliminarea opțiunii părților din
proces de contestare și, în mod corelativ, de modificare sau completare a notelor de
ședință întocmite de grefier.

Logica acestei modificări rezidă în faptul că dacă ședințele de judecată sunt înregistrate
audio, atunci când părțile constată că grefierul nu a menționat corect anumite aspecte
evocate în timpul ședinței, au la dispoziție mijlocul procedural reglementat de art. 442
alin. (1) NCPC privind procedura îndreptării erorii materiale a încheierii de ședință,
eliminându-se astfel o procedură care nu făcea altceva decât să dubleze norma generală
prevăzută de art. 442 NCPC.

26/51
În al treilea rând, a fost regândit alin. (5) al art. 231 în sensul că instanța va elibera, la
cerere, părților, o copie electronică a înregistrării ședinței de judecată, pe cheltuiala lor, în
ceea ce privește propria cauză, iar procurorului, pentru cauza în care participă. Se
observă ca din reformularea și completarea alin. (5), se subliniază rolul procurorului în
economia procesului civil, fiind asimilat părților.

3. Probe

În materia probelor, o modificare care va afecta și procesele ȋn curs, o reprezintă cea

referitoare la schimbarea procedurii de administrare a probei prin depozițiile martorilor.
Schimbarea constă, ȋn principal, ȋn consemnarea directă, literal, a declarației martorului,
fără intermedierea președintelui. Probabil s-a dorit eliminarea unor posibile ȋndepărtări de
la sensul cuvintelor rostite de martor, mai ales atunci când partea interesată nu ar avea
prezența de spirit necesară pentru a indica acest lucru cu ocazia consemnării.

Așa cum am arătat, aceasta modificare, precum și cea de la art. 321, se aplică și
proceselor ȋn curs, pentru probele ce se vor administra după intrarea ȋn vigoare a legii,
indiferent de momentul ȋncuviințarii acestora (art. 26 alin. 2).

Cu titlu informativ, învederăm că o normă similară, inclusă în cadrul unei iniţiative

legislative având ca obiect modificarea Noului Cod de procedură penală, a fost declarată
neconstituţională[63] şi ne întrebăm dacă şi textul inclus în Noul Cod de procedură civilă
va avea aceeaşi soartă. În tot cazul, credem că ar fi oportun fie ca depoziţia martorului să
fie înregistrată audio-video şi suportul tehnic de stocare să constituie, ca atare, mijlocul
de probă, ceea ce ar atenua şi anumite inconveniente ale reaprecierii probei testimoniale
de către instanţa superioară de fond, fie ca judecătorul să rezume, ca în precedent,
declaraţia martorului şi să-i dea o formă mai concisă şi inteligibilă, părţile şi martorul
însuşi putând desigur contesta, ca şi anterior, maniera concretă de dictare şi consemnare
a declaraţiei martorului.

VII. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ

1. Complet de divergenţă

Recenta modificare a Codului de procedură civilă vizează, printre altele, şi un aspect

referitor la constituirea completului de divergenţă, respectiv la judecătorul ce urmează a
intra în acest complet. În acest sens, art. 398 alin. 3 NCPC, în forma anterioară, stabilea
că în cazul în care majoritatea nu poate fi realizată, procesul se judecă în complet de
divergenţă, constituit prin includerea în completul iniţial şi a preşedintelui instanţei sau a
vicepreşedintelui, a preşedintelui de secţie ori a unui judecător desemnat de preşedinte.

Acest text legal era parţial diferit faţă de art. 111 alin. 9 din Regulamentul instanţelor
judecătoreşti care prevede că acest completul de divergenţă se constituie prin includerea
în completul de judecată a preşedintelui sau a vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui
de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă.

27/51
Pentru a mai bună corelare între cele două texte şi înlăturarea oricăror aplicări diferite a
acestei reguli speciale de constituire, Legea nr. 310/2018 modifică alin. 3 din art. 398
NCPC în sensul că în cazul în care majoritatea nu poate fi realizată, procesul se judecă
în complet de divergenţă, constituit prin includerea în completul iniţial şi a unui judecător
din planificarea de permanenţă. Se poate sesiza faptul că şi această nouă formă a
textului legal nu are o suprapunere completă cu art. 111 alin. 9 din Regulamentul
instanţelor judecătoreşti. În acest context, opinăm că urmează a se aplica cu prioritate
dispoziţia din lege[64], sens în care în completul de divergenţă urmează a intra exclusiv
judecătorul din planificarea de permananţă şi nu preşedintele sau a vicepreşedintele
instanţei ori a preşedintele de secţie.

Soluția legislativă are deficitul de a introduce ȋn noul Cod de procedură civilă o

terminologie de natura regulamentului de ordine interioară – ,,judecător din planificarea
de permanență” – nespecifică unor reglementări fundamentale. Probabil formularea
”judecător desemnat potrivit regulilor de organizare judiciară” ar fi fost de preferat.

2. Pronunţarea hotărârii

În lumina Noului Cod de procedură civilă (forma în vigoare anterioară Legii nr. 310/2018),
pronunţarea hotărârii judecătoreşti putea urma două căi legale: (i) ca regulă, în şedinţă
publică, la locul unde s-au desfăşurat dezbaterile, de către preşedinte sau de către un
judecător, membru al completului de judecată, care citea minuta, indicând şi calea de
atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii (art. 402 NCPC) şi (ii) ca excepţie, în cazul în
care se amâna pronunţarea, preşedintele, odată cu anunţarea termenului la care a fost
amânată pronunţarea, putea stabili că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea
soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei (art. 396 alin. 2 NCPC).

Din coroborarea celor două texte legale rezulta că ori de câte ori nu se amâna
pronunţarea, aceasta era obligatoriu se să facă în şedinţă publică, iar în caz de amânare
a pronunţării se renunţa la regulă, numai dacă judecătorul stabilea aceasta. Desigur,
acest moment al pronunţării şi implicit modalitatea de pronunţare este important deoarece
din acest moment vom avea efectiv o hotărâre cu toate efectele legate de acest act
jurisdicţional[65].

Modalitatea de pronunţare (în şedinţă publică sau prin punerea soluţiei la dispoziţia
părţilor prin mijlocirea grefei instanţei) se va regăsi formal în dispozitivul hotărârii conform
art. 425 alin. 3 NCPC. În cazul în care aceste aspecte formale nu sunt respectate,
considerăm că hotărârea judecătorească în cauză poate fi desfiinţată având în vedere
incidenţa cazului de nulitate necondiţionată în temeiul art. 176 pct. 6 NCPC (cerinţe
legale extrinseci actului de procedură).

Având în vedere caracterul pronunţat formal al soluţiei actuale din Codul de procedură
civilă şi pentru evitarea unei eventuale nulităţi necondiţionte generate tocmai de
nerespectarea acestei cerinţe legale extrinseci, legiuitorul, prin modificarea art. 402
NCPC, a pus la dispoziţia şi alegerea judecătorului două soluţii alternative: hotărârea se
poate pronunţa în şedinţă publică, la locul unde s-au desfăşurat dezbaterile, de către
preşedinte sau de către un judecător, membru al completului de judecată, care va citi

28/51
minuta, indicând şi calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii sau se poate
pronunţa prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei. Menţionăm
faptul că modificarea vizează numai art. 402 NCPC, nu şi art. 396 alin. 2 NCPC, text care
urmează a se aplica în consecinţă. Pe de altă parte, noua soluţie legislativă vine în
concordanţă şi regulile instituite în Regulamentul de ordine interioară a instanţelor care,
aşa cum sunt reglementate, nu par a da prioritate pronunţării în şedinţă publică[66].

3. Redactarea hotărârii judecătoreşti

O primă modificare cu privire la redactarea hotărârii judecătoreşti vizează persoana ce

urmează a motiva, art. 426 alin. 1 NCPC venind, în forma nouă, cu o completare. Astfel,
potrivit Noului Cod de procedură civilă nemodificat, hotărârea judecătorească urma să fie
motivată de judecătorul care a soluţionat pricina, iar când în compunerea completului de
judecată intrau şi asistenţi judiciari, preşedintele putea desemna pe unul dintre aceştia să
redacteze hotărârea. În urma modificării intervenite prin Legea nr. 310/2018, art. 426 alin.
1 NCPC permite preşedintelui să desemneze pentru redactare, atunci când este cazul,
pe lângă asistenţii judiciari , şi magistraţi-asistenţi, desigur atunci când în compunerea
instanţei, potrivit legii, vor intra şi aceştia.

În privinţa asistenţilor judiciari, art. 40 alin. 3 din Regulamantul de ordine interioară al

instanţelor judecătoreşti preia regula din cod în sensul că atunci când în compunerea
completului de judecată intră şi asistenţi judiciari, preşedintele completului îl va putea
desemna pe unul dintre aceştia să redacteze hotărârea. În ceea ce priveşte magistraţii-
asistenţi, posibilitatea acestora de a redacta hotărârea rezultă din art. 131 alin. 5[67] din
Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti şi art. 71[68] din Legea nr.
303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

În concluzie, se poate afirma că modificarea adusă art. 426 alin. 1 NCPC este justificată
de realitatea impusă de procesele pentru care legea prevede că participă şi asistenţii-
judiciari sau magistraţii-asistenţi.

Tot cu privire la redactarea hotărârii, legiuitorul a înţeles să aducă modificări care vizează
termenul de motivare a hotărârii judecătoreşti. Astfel, art. 426 alin. 5 NCPC în forma
nemodificată prevede că hotărârea se va redacta şi se va semna în cel mult 30 de zile de
la pronunţare. Textul viza un singur termen (de 30 de zile) care curge de la pronunţare,
termen de drept comun care se aplica ori de câte ori legea nu prevedea altfel. În ceea ce
priveşte natura juridică a acestui termen, acesta are caracter relativ[69] iar nerespectarea
acestuia nu este sancţionată de lege cu nulitatea hotărârii, însă poate atrage
sancţionarea disciplinară[70] a judecătorului în cauză.

În forma modificată de Legea nr. 310/2018, art. 426 alin. 5 NCPC prevede că hotărârea
se redactează şi semnează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunţării urmând
ca în cazuri temeinic motivate, acest termen să fie prelungit cu câte 30 de zile, de cel
mult două ori; opinia separată a judecătorului rămas în minoritate, precum şi, când este
cazul, opinia concurentă se redactează şi se semnează în acelaşi termen.

29/51
Cu privire la caracterul acestui termen, opinăm că acesta este în continuare un termen
legal, relativ, iar nerespectarea acestuia nu este prevăzută de lege cu nulitatea hotârârii,
ci poate determina sancţionarea disciplinară a judecătorului însărcinat cu redactarea
hotărârii.

Termenul propriu-zis de motivare este de 30 de zile, termen care poate fi prelungit numai
în cazuri „temeinic justificate”. Din punct de procedural considerăm că judecătorul nu
trebuie să formalizeze/motiveze acele cazuri temeinic justificate în vreun act de
procedură/referat, proces-verbal, etc., însă probarea cazului temeinic justificat va trebui
făcută în cazul unui eventual control disciplinar sau evaluare profesională a judecătorului
respectiv. În cazul în care nu se va dovedi incidenţa cazului temeinic motivat, depăşirea
termenului de 30 de zile va atrage sancţionarea disciplinară a judecătorului.

Prelungirea termenului de redactare, pentru existenţa unor cazuri temeinic justificate se

poate face cu 30 de zile, de cel mult două ori. În concluzie, legea instituie un termen
maxim de redactare de 90 de zile, iar nerespectarea acestui termen va atrage
sancţionarea disciplinară a judecătorului, indiferent de motivul de prelungire a termenului
maxim de 90 de zile, sancţionare care va avea drept temei art. 99 lit. r[71] din Legea nr.
303/2004 care instituie, printre altele, abatere disciplinară neredactarea sau nesemnarea
hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în
termenele prevăzute de lege. Desigur, culpa constituie în continuare o condiţie pentru
aplicarea sancţiunii disciplinare, dar aceasta ar putea fi prezumată, în logica noii
reglementări, în cazul depăşirii termenului maxim de 90 de zile. Apreciem însă că
prezumţia este relativă şi poate fi răsturnată prin dovedirea unor împrejurări excepţionale
care l-au împiedicat pe judecătorul redactor să respecte chiar şi acest termen extins.

În fine, cu privire la oportunitatea şi aplicarea concretă a reglementării referitoare la

termenul de redactare a hotărârii învederăm următoarele:

a) interpretarea şi aplicarea dispoziţiei referitoare la cazuri „temeinic justificate”, în

această materie, urmează a fi stabilită atât de organele cu atribuţii în materie disciplinară
(Inspecţia Judiciară, Secţia de judecători a CSM), cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
(în cazul în care speţe în materie disciplinară, pe această problematică, ajung să fie
soluţionate, în calea de atac, la instanţa supremă);

b) instituirea unui termen maxim de 90 de zile de redactare poate părea o soluţie

rezonabilă şi justifificată în cazul instanţelor/judecătorilor cu un grad de încărcare mai mic
de dosare, dar poate fi dificil de respectat în ipoteza instanţelor judecătoreşti/judecătorilor
cu un grad mare de încărcare.

4. Completarea hotărârii judecătoreşti. Termen

Legea nr. 310/2018 aduce o modificare în ceea ce priveşte termenul legal imperativ de
formulare a unei cereri de completare a hotărârii judecătoreşti, acoperindu-se şi o ipoteza
pe care vechea reglementare nu o prevedea şi care putea genera astfel, practică
neunitară în această materie. În conformitate cu art. 444 alin. 1 NCPC în forma
nemodificată, se putea formula cerere de completare în termen de 15 zile de la

30/51
pronunţare în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după
casarea cu reţinere. Textul legal nu reglementa ȋnsă, situaţia hotărârilor definitive
pronunţate în apel sau în recurs (atunci când nu se pronunţă o casare cu reţinere – spre
exemplu atunci când se respinge recursul, dar instanța omite să se pronunțe asupra
cheltuielilor de judecată)[72]. Pornind de la această necesitate de reglementare,
legiuitorul a prevăzut, în art. 444 alin. 1 teza finală NCPC că în cazul hotărârilor date în
căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de
la pronunţare, iar în cazul hotărârilor definitive pronunţate în apel sau în recurs (mai puțin
atunci când se dispune casarea cu reținere), completarea acestora se poate cere în
termen de 15 zile de la comunicare. Astfel, reglementarea acoperă şi acele ipoteze
posibile, dar neacoperite de fostul art. 444 NCPC.

Trebuie totuşi observat că textul modificat conţine o contradicţie logică intrinsecă, de

vreme ce se referă, în general, la hotărârile date în căile extraordinare de atac (printre
care se numără şi recursul), caz în care termenul ar fi de 15 zile de la pronunţare, dar şi
în mod specific la hotărârile date în apel sau recurs, caz în care termenul este de 15 zile
de la comunicare. Mai mult, legiuitorul a preluat fără temei o diferenţiere specifică
vechiului Cod de procedură civilă, anterioară anului 2010, când hotărârile irevocabile nu
se comunicau. Or, în prezent, toate hotărârile, chiar definitive, sunt supuse comunicării.
Apreciem aşadar, de lege lata, că în cazul recursului primează reglementarea specifică
pentru această cale de atac, urmând a se putea solicita completarea în termen de 15 zile
de la comunicare, iar de lege ferenda, că termenul de 15 zile de la comunicare ar trebui
generalizat pentru toate căile de atac, ordinară şi extraordinare, precum şi pentru
hotărârile date în fond după casarea cu reţinere.

VIII. CÃILE DE ATAC

1. Legalitatea căii de atac

Prin completarea art. 457 alin. 2 s-a dorit extinderea principiului conform căruia partea nu
poate fi sancționată din moment ce a respectat mențiunile cu privire la calea de atac,
cuprinse ȋn hotărârea judecătorească, chiar dacă acestea sunt greșite ȋn raport cu
prevederile legale. Forma inițial a textului viza numai indicarea greșită a căii de atac iar
acum este avută ȋn vedere și indicarea greșită a termenului de exercitare a căii de atac.
Prin aceasta se ȋnțelege indicarea greșită a termenului sau a momentului de la care
acesta ȋncepe să curgă (de la pronunțare, de la comunicare etc.)

Intervenția legiuitorului a fost necesară deoarece, ȋn tăcerea legii, instanțele au dezvoltat

o jurisprudență neunitară, fiind ȋntâlnite soluții asemănătoare prezentei modificări, dar și
altele ȋn care se solicita formularea unei cereri de repunere ȋn termen și chiar unele ȋn
care nici măcar repunerea ȋn termen nu era acceptată.

Soluția legiuitorului este corectă, ȋnsă terminologia folosită, deși sugestivă, nu are
acuratețe. Deși vorbește de o repunere ȋn termen din oficiu, prin natura sa norma se
apropie de un caz special de ȋnlăturare a sancțiunii decăderii, pe care instanța este

31/51
obligată să ȋl constate din oficiu[73]. Indiferent cum vom califica această figură juridică,
este clar că pentru a obține aplicarea dispozițiilor art. 457 alin. 2 teza II, partea nu trebuie
să formuleze o cerere și nici să dovedească motive temeinice.

Dispozițiile art. 457 alin. 2 teza II se aplică și ȋncheierilor instanței deoarece și acestea
sunt hotărâri, ȋn sensul art. 424 alin. 5 NCPC (ex: legea prevede atacarea separată a unei
ȋncheieri, dar instanța menționează că aceasta se atacă odată cu fondul deoarece și ȋn
acest caz mențiunea legată de atacarea odată cu fondul intră ȋn datele necesare
determinării momentului de la care ȋncepe să curgă termenul prevăzut pentru exercițiul
căii de atac).

Dispozițiile de favoare ale art. 457 alin. 2 teza II nu se aplică ȋn situații precum:
– instanța nu a indicat deloc termenul de exercitare a căii de atac;
– ȋn cazul căilor extraodinare de atac de retractare;
– ȋn cazul completării hotărârii judecătorești;
– ȋn cazul ȋncheierilor date de executorul judecătoresc, deoarece ȋmpotriva acestora nu
se formulează vreo cale de atac de reformare, ci contestația la executare, care iese din
domeniul de aplicare al art. 457 NCPC[74].

2. Apelul

În ceea ce privește calea de atac a apelului, modificările nu sunt de substanță, acestea

decurgând, ȋn principal, din renunțarea la soluția legislativă privind pregătirea dosarului la
instanța care a pronunțat hotărârea. Practic, au fost preluate ȋn Codul de procedură civilă
dispozițiile tranzitorii cuprinse ȋn Legea nr.2/2013 (art. XV-XVI).

Din păcate, nu s-a profitat de acest moment pentru a se clarifica regimul sancțiunii ce
intervine ȋn cazul ȋn care, ȋn procedura de verificare, apelantul nu dă curs ȋn termen de 10
zile, solicitărilor cuprinse ȋn adresa privind ȋnlăturarea lipsurilor cererii de apel. Textul legal
prevede și acum, preluând o inexactitate a Legii nr.2/2013, că ,,după primirea dosarului
sau, când este cazul, după regularizarea cererii de apel potrivit alin. (2), completul va
dispune comunicarea cererii de apel, precum şi a motivelor de apel intimatului”. A
contrario dacă nu se regularizează cererea de apel, potrivit procedurii prevăzute la alin.2
nu se dispune comunicarea cererii de apel și a motivelor către intimat. Si atunci ce ar
urma să se ȋntâmple? O primă soluție ar fi aceea că cererea de apel se anulează, prin
aplicarea art. 200 alin. 3-8, ȋn temeiul art. 482 NCPC. Aceasta, chiar dacă ȋși găsește
susținere ȋn textele legale, nu a fost acceptată ȋnsă de practica judiciară. Este de ȋnțeles,
deoarece anularea cererii de apel produce asupra dreptului subiectiv efecte (indirecte)
mult mai energice decât anularea unei cereri de chemare ȋn judecată, astfel ȋncât s-ar
putea argumenta că dispozițiile art. 200 alin. 3-8 NCPC sunt potrivnice spiritului
reglementării apelului. O a doua soluție ce ar putea fi acoperită legal este ca ȋn cazul ȋn
care apelantul nu dă curs adresei de regularizare, cererea de apel să nu se comunice
intimatului, intervenind o ȋntrerupere a judecății, care reprezintă premisa unei eventuale
perimări a apelului. Soluția nu este oportună, deoarece aplicarea acesteia ar putea să
conducă la abuzuri de partea unor apelanți mai tentați să ȋntrerupă judecata decât să
obțină o soluție prin judecarea apelului. In plus, ar fi lipsită de eficiență atunci când sunt
mai multe apeluri formulate și care, potrivit regulilor imperative, urmează a fi judecate

32/51
ȋmpreună. În fine, cea mai practică soluție este aceea ca indiferent de conformarea față
de adresa de regularizare, să se dispună comunicarea apelului către intimat, iar nulitatea
să se discute ȋn contradictoriu la primul termen ȋn apel cu procedură completă. Cu toate
acestea, față de faptul că termenul de 10 zile este unul legal imperativ, neconformarea
față de adresa de regularizare atrage decăderea din dreptul de a mai rectifica viciile
semnalate ȋn cuprinsul acesteia. Apelantul va putea să ȋși susțină poziția, eventual
justificând caracterul eronat al adresei de regularizare, dar nu va putea complini viciile, cu
excepția firește, a taxei judiciare de timbru și a lipsei semnăturii, care au regimul stabilit ȋn
art. 470 alin. 3 teza II. Această concepție corespunde art. 177 alin. 2 NCPC, care
prevede că nulitatea nu poate fi acoperită atunci când ȋnlăturarea cauzei acesteia trebuia
făcută ȋntr-un termen și a intervenit decăderea.

3. Recursul

În materia recursului, noua lege aduce modificări ȋn ceea ce privește obiectul,

competența, soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs și așa cum deja
am arătat, elimină procedura filtrului, specifică Inaltei Curți de Casație și Justiție.

3.1. Obiectul recursului

Sub aspetul obiectului, legiuitorul a păstrat concepția conform căreia litigiile care intră ȋn
competența de primă instanță a judecătoriei, ȋn baza criteriului naturii litigiului, cunosc
numai calea de atac a apelului. În plus, a adăugat noi categorii de litigii ȋn care recursul
este exclus: cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor , cele
ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în
vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

În privința cererilor pronunțate ȋn materia protecției consumatorilor, textul are ȋn vedere

numai acele cereri care sunt ȋntemeiate pe legislația specifică protecției consumatorilor
iar nu și cererile formulate de un consumatori ȋmpotriva profesioniștilor, atunci când
aceastea ar fi ȋntemeiate pe dreptul comun[75]. De asemenea, este vorba despre cereri
formulate de consumator, ȋn mod individual, precum și despre cele formulate de
asociațiile pentru protecția consumatorilor sau de Autoritatea Națională pentru Protecția
Consumatorilor.

În privința cererilor decurgând din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor
bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, legiuitorul a utilizat o
formulare cuprinzătoare incluzând deopotrivă contestațiile formulate de creditor ȋn temeiul
art. 7 cât și cererile formulate de debitor având ca obiect pronunțarea unei hotărâri prin
care să se constate stingerea obligațiilor născute din contractul de credit ipotecar și
transmiterea dreptului de proprietate către creditor[76].

Totuși, legiuitorul a exclus din sfera excepțiilor de la calea de atac a recursului cererile
privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. În mod incidental, facem
precizarea că prin modificările aduse Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și
procurorilor, a fost extinsă sfera răspunderii pentru eroare judiciară[77]. De asemenea,
pentru cererile formulate de persoana vătămată contra statutului, reprezentat de

33/51
Ministerul Finanțelor Publice, competența revine tribunalului (indiferent de valoare) de la
domiciliul reclamantului[78]. Pentru acțiunea ȋn regres, formulată de stat, prin Ministerul
Finanțelor Publice, ȋmpotriva judecătorului sau procurorului, competența revine, ȋn primă
instanță, curții de apel (secția civilă) de la domiciliul pârâtului. Impotriva hotărârii se va
putea exercita numai recursul (nu există drept de apel) la Inalta Curte de Casație și
Justiție[79].

Tot ȋn ceea ce privește obiectul recursului, este și modificarea art. XVIII alin. 2 din Legea
nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi
pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă. Reglementarea, deși dă expresie unor considerente greșite și fără caracter decisiv
cuprinse ȋn decizia nr.369/2017 a Curții Constituționale[80], precum și a considerentelor
din controlul a priori de constituționalitate concretizat ȋn decizia nr.454/2018 a Curții
Constituționale[81], este ea ȋnsăși deficitară și vădit neconstituțională, după cum vom
arăta.

Este consfințită, deși nu era nevoie, teza conform căreia pragul valoric care excludea
calea de atac a recursului este pe deplin aplicabilă pentru hotărârile pronunțate până ȋn
data de 19 iulie 2017. În această privința legea este inutilă deoarece opinia general
acceptată este ȋn sensul că ȋn privința acestei categorii de hotărâri căile de atac sunt cele
prevăzute de legea de la momentul ȋnceperii procesului.

Pentru hotărârile pronunțate ȋncepând cu data de 20 iulie 2017, se recunoaște

excluderea pragului valoric ca și criteriu de limitare a dreptului la recurs. În această
privință, legea este neconstituțională și generatoare de practică judiciară neunitară. În
primul rând, legea reglementează o cale de atac ȋmpotriva unor hotărâri care prin ipoteză,
au fost pronunțaate anterior intrării ei ȋn vigoare. Aceasta, potrivit chiar opiniei Curții
Constituționale, exprimată ȋn decizia nr.377/2017[82], reprezintă o lege retroactivă,
contrară art.15 din Constituția României. Desigur, ȋnțelegem că legiuitorul nu a dorit să
reglementeze un nou drept de recurs, ci a dorit să arate că ȋn opinia sa acest recurs a
existat ȋncă de la momentul 20 iulie 2017, dând astfel expresie tezelor exprimate de
Curtea Constituțională ȋn deciziile amintite anterior. Aceasta ȋnseamnă că legiuitorul nu a
dorit să reglementeze, ci a dorit numai să confirme prin lege o teză promovată de
jurisdicția de control constituțional, adică ne aflăm ȋn fața unei veritabile legi
interpretative. Or, legea interpretativă ar trebui să producă efecte numai pentru viitor.
Aceasta ȋnseamnă că ȋn interpretarea dată chiar de Curtea Constituțională a ceea ce
ȋnseamnă aplicare ȋn timp a legii, legea nouă nu ar trebui să atingă hotărârile pronunțate
anterior. Prin urmare, legea ar trebui să se aplice numai hotărârilor pronunțate după
intrare ei ȋn vigoare. In realitate, dacă legiuitorul dorea să dea expresie tezelor cuprinse ȋn
deciziile Curții Constituționale trebuia să facă cel mai ușor lucru și cel cel mai greu
deopotrivă – să se abțină de la a reglementa aspectul impactului deciziei nr.369/2017
asupra hotărârilor judecătorești pronunțate după publicarea acesteia ! Curtea
Constituțională nu avea nevoie de intervenția legiuitorului pentru a-și impune propriile
hotărâri, iar intervenind legiuitorul nu a asigurat aplicarea deciziilor Curții, ci a legiferat
retroactiv.

34/51
Nerezolvând nimic, leguitorul a reușit ȋnsă, să genereze o sursă de noi probleme ! Ce se
ȋntâmplă cu hotărârile pronunțate ȋncepând cu data de 20 iulie 2017 ȋmpotriva cărora nu
s-a delarat recurs (pentru că de exemplu, părțile au dat cu bună credință curs deciziei
nr.52/2018 Înaltei Curți de Casație și Justiție) sau recursul declarat a fost respins ca
inadmisibil[83] ? În legătură cu acestea s-ar putea interpreta că legea a creat un drept la
recurs? Dacă ne raportăm strict la textul legii, da, se poate susține aceasta ! În realitate
ȋnsă, o astfel de teză este exclusă deoarece este vădit contrară principipiilor
constituționale relative la neretroactivitatea legii civile.

3.2. Competența ȋn soluționarea recursurilor

În privința competenței, cea mai importantă modificare este aceea a eliminării regulii
potrivit căreia Înalta Curte de Casație și Justiție are plenitudine de competență ȋn
soluționarea recursurilor. Competența ȋn privința soluționării recursurilor revine instanței
ierarhic superioare, din treaptă ȋn treaptă. Şi sub acest aspect reglementarea este inutilă
deoarece ea nu face altceva decât să dea expresie modului ȋn care instanța supremă a
lămurit deja, este drept ȋn mod incorect apreciem noi, problema competenței funcționale
ȋn judecarea recursurilor[84].

Odată cu această reglementare rămân lipsite de relevanță juridică formulările de genul

,,cu recurs la instanța ierarhic superioară”, care desemnau o derogare de la regula
potrivit căreia recursurile erau ȋn competența instanței supreme (ex: art.132 alin.4; art.
406 alin. 6 teza I; art. 410 teza I; art. 421 alin.2 teza I).

3.3. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs

O modificare de substanță care poate afecta activitatea instanței supreme o reprezintă

cea referitoare la soluțiile pe care le poate pronunța aceasta ȋn soluționarea recursurilor.

Este drept că ȋn urma sistemului introdus de noul Cod de procedură civilă, caracterizat
prin aceea că, ȋn caz de admitere a recursului unica soluție este trimiterea spre
rejudecare (cu excepțiile asupra cărora nu insistăm acum), se simțea o anumită
artificialitate ȋn cazul unor trimiteri spre rejudecare, atunci când rezolvarea cauzei
depindea ȋn mod exclusiv de chestiunea de drept dezlegată de instanța supremă ȋn
admiterea recursului, situația de fapt fiind necontestată sau de deplin lămurită. Au fost
opinii consistente ȋn sensul amendării sistemului rigid al trimiterii spre rejudecare cu
soluția casării cu reținere ȋn anumite cazuri ȋn care situația de fapt era pe deplin stabilită.
Totuși, modul ȋn care legiuitorul a ȋnțeles să intervină ȋn această privință are atât un
caracter superficial, cât și unul periculos pentru funcționalitatea instanței supreme.

În esență, leguitorul nu a intervenit asupra situațiilor ȋn care instanța supremă, admițând

recursul, casează cu trimitere, ci a extins regula existentă ȋn cazul tribunalelor și curților
de apel, conform căreia se poate casa cu trimitere o singură dată ȋn cursul procesului.
Desigur, această regulă, aplicată necorelat cu rolul funcțional pe care ȋl joacă Înalta Curte
de Casație și Justiție ȋn procesul civil, ar putea să conducă, ȋn unele cazuri, la judecata
pentru ȋntâia dată, ȋn fond, direct la instanța supremă. Tocmai din acest motiv dispoziția
trebuie corelată cu rolul rezervat instanței supreme de noul Cod de procedură civilă ȋn

35/51
arhitetura procesului civil. Or, sub acest aspect, filosofia noii legislații a fost aceea de a
rezerva Înaltei Curți de Casație și Justiție rolul de instanță ca să analizeze numai ȋn
legalitate iar nu și sub aspectul temeiniciei. Această teză nu a fost abandonată de
actualul leguitor, ȋn pofida altor tendințe de ,,recuperare” a vechilor reguli, fapt dovedit și
prin faptul că nu a intervenit ȋn privința motivelor de recurs, care rămân ȋn eminamente de
drept pur. Prin urmare, regula casării cu trimitere o singură dată ar trebui ȋnțeleasă ca
operantă numai ȋn acele cazuri ȋn care judecând cauza după casare, Înalta Curte de
Casație și Justiție nu este obligată să recurgă la o reanalizare a situației de fapt prin
completarea probatoriului sau prin recalificarea faptelor.

4. Contestația ȋn anulare

În privința contestației ȋn anulare, prin modificartea art. 503 alin. 3, s-a extins cazul
motivul de la pct.3 la hotărârile pronunțate ȋn apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu
recurs. Prin urmare, contestația ȋn anulare este deschisă de acum și pentru cazul ȋn care
instanța de apel, respingând sau admițând numai ȋn parte apelul, a omis să cercetareze
vreunul dintre motivele de apel. Ne referim, firește, numai la hotărâri date ȋn apel care,
potrivit legii, nu sunt supuse recursului.

Nu punem la ȋndoială buna intenție a leguitorului și probabil că abordarea acestei

modificări a avut la bază principii de echitate și asemănarea (mai curând aparentă) cu
omisiunea pronunțării asupra unui motiv de recurs. Cu toate acestea, reglementarea este
profund deficitară și va genera, după cum vom arăta, mari dificultăți ȋn practica judiciară.

Nu ȋntâmplător noul Cod de procedură civilă a omis de la aplicarea motivului de la art.

503 alin.2 pct.3 hotărârile date ȋn apel. În cazul recursului, există, sub sancțiunea nulității,
obligația de a indica ȋn mod distinct motivele de recurs, aspect ce facilitează identificarea
acestora. În plus, motivele de recurs, fiind prevăzute ȋn mod limitativ de lege și având
susținere numai ȋn aspecte de legalitate (de procedură sau de drept material), prin natura
lor, sunt mai ușor de distins și separate unele de altele. Nu același lucru se poate spune
despre motivele de apel, care pe lângă criticile de procedură (ușor identificabile),
reprezintă de multe ori un amestec greu separabil de reinterpretări ale probelor,
recalificări juridice ale faptelor precum și interpretări ale normelor de drept material
aplicabile.

Nu putem acum anticipa multitudinea de situații ce se vor ivi ȋn practică ȋn aplicarea

acestui motiv de contestație ȋn anulare, introdus cu generozitate, dar și cu o anumită
naivitate care nu ar trebui să caracterizeze legiuitorul.

Câteva probleme pot fi ȋnsă cu ușurință anticipate, altele vor forma obiectul unor analize
ulteriora, după ,,așezarea” textului:

a) nu intră ȋn discuție situația ȋn care apelul nu conține critici, ci se rezumă la reluarea

susținerilor formulate ȋn primă instanță; ȋn acest caz, efectul apelului este total devolutiv,
dar din punct de vedere juridic situația este identică cu cea a nemotivării deoarece

36/51
instanța va analiza cauza ȋn fond pe baza celor susținute ȋn fața primei instanțe;
ȋmprejurarea că aceasta este reluată, exclusiv sub aspect fizic, ȋn cererea de apel, nu
conferă o altă dimensiune calitativă a demersului;

b) motivul de apel omis trebuie să fi fost formulat ȋn termen; dacă este invocat peste
termen un motiv de apel de ordine publică, instanța este obligată să se pronunțe asupra
acestuia; dacă ȋnsă, instanța se pronunță ȋn sensul că examinând motivul, apreciază că
nu este de ordine publică și că este tardiv formulat, calea contestației ȋn anulare este
ȋnchisă, deoarece altfel ar ȋnsemna să provocam o veritabilă reformare a hotărârii;

c) trebuie distins ȋntre motive și diferitele argumente care susțin un anumit motiv;
contestația ȋn anulare vizează numai omisiunea analizării unui motiv iar nu și situația ȋn
are instanța nu a oferit răspuns la diferitele argumente care susțin un anumit motiv; de
asemenea, apreciem că motivul omis trebuie să fie unul dezvoltat, având o consistență
proprie de ordin factual și juridic, astfel încât neanalizarea acestuia echivalează cu o
încălcare a dreptului la un proces echitabil, care impune și analizarea motivelor și
apărărilor esențiale ale părților și reținerea sau înlăturarea lor motivată, fie și succint (art.
6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 425 alin. 1 lit. b) NCPC);

d) contestația ȋn anulare nu vizează omisiunea pronunțării asupra unor excepții, chiar de

ordine publică, altfel posibil de invocat și direct ȋn apel;

e) motivul de contestație ȋn anulare nu este aplicabil ȋn cazul ȋn care instanța, admițând

apelul, schimbă ȋn parte sentința, dar omite analizarea unei cereri sau capăt de cerere; ȋn
acest caz este deschisă calea completării hotărârii;

f) motivul de contestație ȋn anulare nu este aplicabil atunci când motivul pretins omis este
ȋn raport de cauzalitate subsecventă cu un alt motiv analizat și respins de instanță; ȋn
acest caz, instanța nu a omis analizarea motivului, ci a apreciat că nu se mai justifică
analiza acestuia dată fiind legătura cu un motiv respins;

g) este lipsită de interes contestația ȋn anulare, atunci când instanța a omis analizarea
unui motiv, dar acesta motiv conducea la soluția dispusă de instanță (ex: de admitere ȋn
parte), motivul omis vizând partea admisă de instanță.

5. Revizuirea

În ceea ce privește revizuirea, este firească și obligatorie punerea ȋn acord a art. 509 alin.
2 cu decizia nr. 866/2015 a Curții Constituționale[85]. A fost extinsă exceptarea de la
regula conform căreia revizuirea are ca obiect numai hotărâri care evocă fondul și pentru
motivul de la pct.11.

O altă modificare ȋn materia revizuirii constă ȋn extinderea motivului privitor la existența

unor hotărâri potrivnice ȋn sensul că acesta vizează și ȋncălcarea autorității de lucru
judecat sub aspectul efectului pozitiv al acesteia și care se concretizează ȋn nesocotirea
considerentelor prin care s-a tranșat o chestiune litigioasă.

37/51
De această dată, modificarea are la bază teze juridice susținute ȋn doctrina atât
anterioară cât și contemporană noului Cod de procedură civilă.

Într-o opinie s-a arătat că revizuirea pentru hotărâri potrivnice, la fel ca și ȋn vechiul Cod
de procedură civilă[86], vizează numai contrarietatea existentă la nivelul dispozitivelor
celor două hotărâri, sancționând numai ȋncălcarea efectului negativ al autorității de lucru
judecat[87].

Potrivit unei alte opinii, se susținea admisibilitatea revizuirii și ȋn cazul ȋn care ȋncălcarea
autorității de lucru judecat se manifestă numai la nivel considerentelor celor două
hotărâri, adică ȋn cazul nerespectării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat[88].

În prezent legiuitorul, ȋmbrățișând această din urmă opinie, a recunoscut-o indirect, prin
indicarea soluției pe care instanța de revizuire o va pronunța ȋn situația ȋncălcării
efectului pozitiv al autorității de lucru judecat – ,,va anula cea din urmă hotărâre și, după
caz, va trimite cauza spre rejudecare” (art. 513 alin. 4).

Soluția este incontestabil, ȋn armonie cu reglemetarea autorității de lucru judecat ȋn noul

Cod de procedură civilă.

Extinderea protecției prin revizuirea hotărârilor și ȋn privința efectului pozitiv al autorității

de lucru judecat este, ȋn principiu, ȋn favoarea asigurării coerenței și credibilității justiției.

Cu toate acestea, apreciem că există un potențial semnificativ de insecuritate juridică ȋn

soluția legislativă aleasă, motiv pentru care am și ezitat ȋn acceptarea acesteia ȋn
perioada anterioară.

Identificarea efectului negativ al autorității de lucru judecat este relativ facilă deoarece: se
cantonează la nivelul dispozitivului (mult mai scurt și cu o tehnică de redactare mai
standardizată decât considerentele); prezintă tripla identitate de părți, obiect și cauză,
elemente ȋn legătură cu care există o bogată doctrină și jurisprudență, consolidate ȋn
decenii de aplicare; se invocă pe calea excepției, fiind dificil ca instanța, ȋn prezența
acesteia, să omită să se pronunțe.

În schimb, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu prezintă aceleași repere bine și
ȋn timp conturate deoarece: este identificat la nivelul considerentelor, ceea ce ȋi conferă
prin ipoteză un caracter mai subtil; presupune distincția ȋntre considerentele pe care se
sprijină dispozitivul și cele supraabundente sau indiferente; nu prezintă tripla identitate de
părți, obiect și cauză, ci numai o identitate de părți, dublată de o legătură cu soluționrea
celui din urmă litigiu iar noțiunea de ,,legătură” este nedefinită și fluctuantă; mijlocul
procedural prin care se invocă este apărarea de fond iar nu excepția procesuală; or,
apărarea de fond poate fi disimultă ȋn diferite moduri de expunere, nu toate ușor de
identificat pentru judecător, de unde și riscul de a se susține ulterior ca a fost invocată
fără a fi analizată.

Există pericolul ca generozitatea legiuitiorului să aibă un efect secundar, reprezentat de

un val de revizuiri bazate pe o greșită ȋnțelegere a limitelor efectului pozitiv al autorității
de lucru judecat. Nu putem evalua acum dacă modificarea va face mai mult bine sau mai

38/51
mult rău justiției, dar apreciem asupra unor repere pe care le considerăm esențiale ȋn
aplicarea noilor dispoziții:

a) hotărârea supusă revizuirii (cea din urmă) să fie pronunțată ȋntr-un litigiu ȋnceput după
intrarea ȋn vigoare a Legii nr.310/2018;

b) considerentele contrare să fie indispensabile pentru soluția pronunțată; nu este vorba

de considerente cu caracter complementar, care vin să consolideze construcția juridică
care stă la baza soluției adoptate;

c) considerentele a căror autoritate este nesocotită să tranșeze o chestiune litigioasă;

d) ȋn al doilea litigiu trebuie să nu se fi invocat apărarea constând ȋn autoritatea de lucru

judecat a considerentelor din prima cauză sau fiind invocată, instanța a omis să o
analizeze; ȋn caz contrar, s-ar ȋncălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii a cărei
revizuire se solicită; or, revizuirea nu este o cale de reformare pentru a se proceda la un
control judiciar al acestei din urmă hotărâri;

e) ȋn caz de admitere a cererii de revizuire, se va proceda la anularea celei din urmă

hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța care a pronunțat respectiva
hotărâre; ȋn acest caz, hotărârea dată asupra revizuirii va putea fi atacată cu recurs iar ȋn
mod logic, judecata asupra recursului va ȋntârzia reluarea judecății la instanța
competentă.

În fine, o altă problemă care demonstrează limitele intervenției legislative este

reprezentată de necorelarea extinderii motivului de revizuire pentru contrarietate de
hotărâri prin includerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat cu dispozițiile care
reglementează termenul de revizuire pentru acest motiv, acestea din urmă rămânând
nemodificate. Potrivit art. 511 alin. 1 pct. 8 NCPC (nemodificat), pentru motivul
contrarietății de hotărâri, termenul de revizuire curge de la data rămânerii definitive a
ultimei hotărâri. Această dispoziție era logică cât timp revizuirea pentru hotărâri potrivnice
viza numai situația contrarietății la nivelul dispozitivelor hotărârilor judecătorești[89], dar
este nepotrivită, constrângătoare și vădit inechitabilă atuni când vorbim de efectul pozitiv
al autorității de lucru judecat. Încălcarea acestuia din urmă poate fi detectată, ȋn principal,
prin analiza considerentelor celei din urmă hotărâri. Or, dacă cea din urmă hotărâre este
definitivă ȋncă de la pronunțare (ex: se schimbă soluția ca urmare a admiterii apelului și
nu este prevăzută calea recursului), este de ȋnțeles că atunci când ȋncepe să curgă
termenul de revizuire nu sunt cunoscute considerentele. Prin urmare, partea intersată ar
trebui să intuiască ȋncălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat ȋn cadrul unor
considerente care nu ȋi sunt ȋncă cunoscute sau mai mult, nici nu au fost ȋncă redactate.
În acest caz, ar trebui interpretat ca termenul nu ȋncepe să curgă ȋnainte de comunicarea
hotărârii definitive, dar o intervenție a leguitorului ar fi fost necesară.

IX. ASIGURAREA UNEI PRACTICI UNITARE

Potrivit art. 517 alin.11 NCPC, ,,Cauzele similare aflate pe rolul instanțelor la data
sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care soluționarea acestora depinde de
dezlegarea problemelor de drept ce fac obiectul recursului în interesul legii, pot fi

39/51
suspendate până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, conform alin.
(4).”

Această normă transpune în materia recursului în interesul legii soluţia reţinută de art.
520 alin.4 NCPC cu privire la sesizarea pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Într-
adevăr, nu există nicio raţiune pentru a distinge între cele două mecanisme de unificare a
jurisprudenţei, în ambele cazuri fiind indicat să se pună la dispoziţia instanţei care judecă
un proces în care se ridică problema de drept care urmează a fi dezlegată posibilitatea de
a suspenda judecata şi de a aştepta dezlegarea respectivei probleme de drept.

De vreme ce suspendarea are loc în interesul bunei administrări a justiţiei, iar nu în

interesul părţilor, este just ca în această ipoteză repunerea pe rol să aibă loc din oficiu,
prin analogie cu ipoteza expres reglementată de art. 415 pct. 3 NCPC (,,judecata cauzei
suspendate se reia din oficiu, din oficiu, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7,
după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, respectiv în
cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) și (4), după pronunțarea hotărârii de către Înalta
Curte de Casație și Justiție”), întrucât raţiunile sunt identice şi în cazul recursului în
interesul legii. Din păcate, stabilind această regulă pe deplin judicioasă şi care, după noi,
trebuie reţinută şi sub imperiul vechii reglementări, legiuitorul ,,a uitat” că prin aceeaşi
lege (!) a reglementat un nou caz de suspendare facultativă, în cuprinsul art. 517 alin. 11
NCPC, ceea ce din păcate este un exemplu regretabil de legiferare neglijentă, alături de
multe altele.

În pofida acestei scăpări[90], urmează a se reţine că, ori de câte ori suspendarea nu a
avut loc până la soluţionarea unui alt litigiu concret, ci până la pronunţarea unei hotărâri
prealabile de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, a unei hotărâri prealabile ori
decizii în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, repunerea pe rol
urmează a fi dispusă din oficiu, iar nu (doar) la cererea părţii, perimarea fiind în acest caz
exclusă, întrucât nu se poate imputa părţii o pasivitate (art. 416 alin. 3 NCPC). De vreme
ce instanţa a simţit nevoia dezlegării respective pentru a putea judeca, tot instanţa este
datoare să urmărească pronunţarea acelei dezlegări, indiferent dacă hotărârea prealabilă
a fost sau nu solicitată în cauza respectivă; de altfel, recursul în interesul legii nici nu are
legătură cu dosarele aflate pe rol, ci numai cu hotărârile definitive prin care s-au dat
soluţii divergente aceleiaşi probleme de drept.

O altă modificare priveşte extinderea efectelor obligatorii ale deciziilor Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, atât în interesul legii (art. 517 alin. 4), cât şi pentru dezlegarea în
prealabil a unei chestiuni de drept (art. 521 alin. 3). Legea prevede, în ambele cazuri, că
dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în
Monitorul Oficial al României, partea I, fiind suprimată precizarea ”pentru instanţe”.
Aşadar, dezlegarea dată problemei de drept este obligatorie erga omnes, iar nu doar
pentru instanţe.

Într-adevăr, ar fi contradictoriu ca dezlegarea dată problemelor de drept să fie obligatorie

pentru instanţele care judecă litigiile dintre diferitele subiecte de drept, dar nu şi pentru
respectivele subiecte de drept, deşi în realitate acestea trebuie la rândul lor să se
conformeze prescripţiilor legii, astfel cum acestea au fost interpretate cu putere

40/51
obligatorie de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a cărei misiune constituţională este
tocmai asigurarea unei jurisprudenţe unitare (art. 125 alin. 3 NCPC), pentru siguranţa şi
predictibilitatea circuitului civil.

Interpretarea şi aplicarea legii nu interesează însă doar instanţele, ci şi autorităţile publice

– fiind de neconceput, bunăoară, ca acestea să ignore pur şi simplu dezlegarea dată de
Înalta Curte unei probleme de drept şi să continue o conduită contrară acelei dezlegări,
sub pretextul că acea dezlegare nu-i este opozabilă şi nu o obligă cu nimic – şi toate
subiectele de drept[91].

Subliniem totodată că la data de 1.01.2019 a ieșit din vigoare Legea nr 2/2013 privind
unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea
punerii în aplicare a Codului de procedură civilă.

Ca atare, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept se compune din 9

judecători, potrivit art. XIX din această lege, doar în cazul proceselor începute până la
01.12.2018 inclusiv, indiferent de data sesizării Înaltei Curți pentru pronunțarea hotărârii
prealabile, sesizarea fiind o chestiune prejudicială, iar nu un proces de sine stătător.
Dimpotrivă, în cazul proceselor începute după 01.01.2019, completul pentru dezlegarea
unei chestiuni de drept va fi compus, după caz, conform prevederilor art. 520 alin. 6,
respectiv alin.8 NCPC.

X. EXECUTAREA SILITĂ

Legea nr. 310/2018 a adus modificări și anumitor dispoziții cuprinse în Cartea a V – a

”Despre executarea silită”. Mai precis, trei articole sunt modificate, parțial, prin legea
menționată în materia executării silite și anume art. 666 alin. (8), art. 713 alin. (2) și art.
906 alin. (4) C. proc. civ.

Deși, din fericire puține la număr, modificările aduse de legea nr. 310/2018 în materia
executării silite vizează instituții juridice importante ale acestei etape a procesului civil și,
astfel cum se va vedea în cele ce urmează, soluțiile legislative adotate actualmente nu
sunt din cele mai fericite.

Modificarea art. 666 C. proc. civ. constă în abrogarea alin. (8) al acestuia cu consecința
suprimării includerii formulei executorii în încheierea prin care instanța de executare
încuviințează executarea silită.

Din păcate, soluția nu este cea mai fericită. Desigur, față de condițiile și mai ales,
modalitatea de aplicare a formulei executorii sub imperiul Codului de procedură civilă în
forma în vigoare înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 310/2018, la prima vedere,
soluția adoptată prin legea nr. 310/2018, pare să se justifice, întrucât aplicarea formulei
executorii pe încheierea prin care se încuviințează executarea silită lipsește de orice
utilitate această formalitate.

În realitate, formula executorie nu trebuia abolită, ci ar fi trebuit să fie modificată dispoziția

legală cu privire la locul aplicării acesteia. Astfel, în acord cu soluția că încuviințarea
executării silite și învestirea cu formula executorie trebuie să facă obiectul unei singure

41/51
proceduri la debutul fazei de executare silită și anume procedura de încuviințare a
executării silite, apreciem totuși că formula executorie este o formalitate importantă în
etapa executării silite care însă își are locul, astfel cum a fost dintotdeauna cazul, pe
însuși înscrisul care are putere executorie potrivit legii. Acest înscris, prin aplicarea
formulei executorii, devine înscrisul, în principiu, singurul, care reprezintă titlul executoriu
propriu-zis (deci, nu în sensul de înscris care potrivit legii are forță executorie astfel încât
poate constitui temeiul unei executării silite) pe baza căruia creditorul urmăritor să poată
cere, iar executorul să procedeze la efectuarea actelor de executare[92].

Art. 713 alin. (2) C. proc. civ. a suferit modificarea cea mai importantă din perspectiva
impactului asupra drepturilor procedurale ale justițiabililor, care, din păcate nu va fi
întodeauna unul pozitiv.

Astfel, prin Legea nr. 310/2018 art. 713 alin. (2) C. proc. civ. a dobândit următorul conținut
„(2) [î]n cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o
hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau
de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu
prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desființarea lui,
inclusiv o acțiune de drept comun.”

Modificarea adusă prin Legea nr. 310/2018 este reprezentată de suprimarea condiției ca
pentru valorificarea apărărilor de fond în cadrul contestației la executare să nu existe o
cale procesuală speficică pentru desființarea lui adăugarea la finalul articolului a
sintagmei ”inclusiv o acțiune de drept comun”.

Această simplă adăugare a acestei sintagme are drept consecință, faptul că în cazul în
care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este o hotărâre
judecătorească (sau arbitrală)[93], partea interesată, în mod concret debitorul, nu mai
poate invoca apărări de fond în cadrul contestației la executare constând în cauze de
nulitate ale actului juridic constatat prin înscrisul care constituie titlu executoriu, fiind
obligat să inițieze, pentru valorificarea acestor motive, o acțiune în anulare de drept
comun cu toate consecințele în ceea ce privește instanța competentă material și teritorial,
taxa judiciară de timbru, procedura de judecată, regimul juridic al hotărârii pronunțate etc.

În acest context reamintim că, în cazul introducerii unei acțiuni principale pe cale
separată potrivit dreptului comun sunt aplicabile prevederile art. 638 alin. (2) C. proc. civ.,
astfel încât instanța sesizată cu acțiunea având ca obiect desființarea titlului executoriu
reprezentat de un înscris altul decât o hotărâre judecătorească sau arbitrală, va putea
dispune suspendarea executării silite cu aplicarea corespunzătoare a art. 719 C. proc.
civ.

În finalul acestor scurte considerații privind modificările aduse art. 713 alin. (2) C. proc.
civ. trebuie subliniat faptul că, în cazul în care se invocă alte apărări de fond care nu
privesc desființarea actului juridic constatat prin înscrisul care constituie titlu executoriu,
cum ar fi de exemplu, plata, compensația legală, prescripția dreptului material la acțiune
sau a celui de a cere executarea silită etc., acestea vor putea fi invocate în fața instanței
de executare prin intermediul contestației la executare propriu-zise[94] chiar și după

42/51
intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, întrucât aceste apărări de fond privesc cauze de
stingere a obligației constatate prin titlul executoriu reprezentat de un înscris altul decât o
hotărâre judecătorească sau arbitrală, iar nu desființarea acestuia.

Ultima modificare în materia executării silite privește alin. (4) al articolului 906 C. proc.
civ., articol care reglementează condițiile în care debitorul unei obligații de a face sau a
nu face care implică faptul personal al debitorului, obligație constatată printr-un titlul
executoriu poate fi constrâns la executarea în natură a unei astfel de obligații prin
impunerea plății unor penalități.

În mod concret modificarea art. 906 alin. (4) NCPC privește înlăturarea caracterului
definitiv al încheierii de fixare a penalităților și consacrarea posibilității pentru creditorul
urmăritor de a solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după
trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în
titlu executoriu, până la stingerea ei completă.

Această modificare survine în contextul în care, sesizată fiind cu dezlegarea acestei

chestiuni de drept, sub imperiul art. 906 alin. (4) C. proc. civ. în forma în vigoare anterior
completării aduse prin Legea nr. 310/2018 acestui text de lege, Înalta Curte de Casație și
Justiție a decis cu putere obligatorie că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor
menționate nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive
datorate de debitor cu titlu de penalități, iar unul din argumentele principale reținute în
motivarea sa de instanța supremă a fost că ”pentru creditor, legiuitorul nu a oferit un
mijloc procedural pentru corelativa majorare a sumei deja stabilite, încheierea fiind,
pentru acesta, definitivă și executorie potrivit art. 906 alin. (4) și (6) din Codul de
procedură civilă, (…).”

Urmărind să exprime, în acest context jurisprudențial, intenția sa de a permite creditorului

să solicite succesiv aplicarea de penalități debitorului unei obligații de face sau a nu face
care presupune faptul său personal, în cazul neexecutării din partea acestuia, legiuitorul
a trebuit să intervină pentru a înlătura impedimentul reținut de Înalta Curte la posibilitatea
creditorului de a formula succesiv, în temeiul art. 906 alin. (4), cereri de aplicare de
penalități debitorului care nu își îndeplinește obligația.

Instituirea posibilității pentru creditor a reiterării unori cereri ulterioare de aplicare de

penalități debitorului, la fiecare 3 luni, dacă acesta nu execută obligația de a face sau a
nu face ce presupune faptul său personal, ridică problema de la ce moment vor curge
aceste noi termene. Într-adevăr, teza intâi a alin. (4) al art. 906 NCPC nu se poate aplica
în cazul cererilor ulterioare ale creditorului de aplicare de penalități debitorului formulate
după fiecare trei luni dacă acesta nu își îndeplinește obligația, deoarece acest text de
lege stabilește ca punct de pornire pentru (primul) termen de 3 luni data comunicării
(către debitor) a încheierii de aplicare a penalității. Or, o nouă încheiere de aplicare de
penalități care să se comunice debitorului nu mai există. În ceea ce ne privește, apreciem
că termenul ulterior de 3 luni la care se referă teza a II–a a art. 906 alin. (4) va curge de
la data comunicării către debitor a ȋncheierii de stabilire a sumei definitive ce i se cuvine

43/51
creditorului, încheiere vizată de teza I a aceluiași text de lege. Desigur, termenul de
,,sumă definitivă” (folosită ȋn actualul context ȋn art. 904 alin. 4) este neadecvat ȋn
condițiile ȋn care penalitățile se pot solicita ȋn mod succesiv.

XI. CONCLUZII

În pofida faptului că pe lângă reflectarea deciziilor Curții Constituționale, intenția

legiuitorului a fost aceea de a răspunde unor solicitări venite din zona practicienilor
dreptului ȋn sensul de a oferi un plus de funcționalitate procesului civil, Legea nr.310/2018
reprezintă un regres considerabil pentru justiția română prin renunțarea la unele dintre
tezele formatoare cuprinse ȋn noul Cod de procedură civilă.

După această lege se poate afirma că nu ne aflăm ȋn fața unui veritabil nou Cod de
procedură civilă ci a vechiului Cod , cu semnificative amenajări[95].

[1] Hotărârea Guvernului nr. 1527/2007 pentru aprobarea Tezelor prealabile ale proiectului Codului de
procedură civilă, publicată ȋn M.Of. al României nr. 889/27.12.2007.
[2] A se vedea, ȋn legătură cu această temă, ȋncă ȋnainte de intrarea ȋn vigoare a noului Cod de procedură civilă,
V. M. Ciobanu, Rolul recursului civil si modificarile propuse de Ministerul Justitiei in vederea pregatirii intrarii in
vigoare a Noului Cod de procedura civila. Sunt ele in litera si spiritul Constitutiei?, disponibil pe www.juridice.ro,
la data de 01.11.2012.
[3] În legătură cu deciziile Curții Constituționale o parte dintre autori, singuri sau ȋn alte formule de coautorat, au
făcut analize ample, amintind aici și pe cele ale profesului Viorel Mihai Ciobanu, la care am achiesat ȋn totalitate:
V. M. Ciobanu, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei
şi Noul Cod de procedură civilă, disponibil pe www.juridice.ro, la data de 13.02.2014; V. M. Ciobanu, Tr. C.
Briciu, C. C. Dinu, Consecinţele declarării neconstituţionalităţii art. 650 alin. 1 din NCPC, disponibil pe
www.juridice.ro, la data de 25.07.2014; V. M. Ciobanu, Fl. A. Baias, G. Boroi, Tr. C. Briciu, C. C. Dinu, Gh. L.
Zidaru, Punctul de vedere al Facultății de Drept a Universității din București cu privire la neconstituționalitatea
dispozițiilor NCPC privind obligativitatea asistenței juridice în recurs, disponibil pe www.juridice.ro, la data de
27.06.2014.
[4] Tr.C.Briciu, Prefața, Codul de procedură civilă, Ed.C.H. Beck, București, 2019.
[5] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2017, p. 71; opinia este
susţinută şi de o parte a practicii judiciare, chiar dacă a fost pronunţată sub auspiciile vechiului Cod de
procedură civilă – CSJ, s. cont. adm., dec. nr.158/1994; ICCJ, secţ. Civ. şi de propr. int., dec. nr.
3202/21.04.2005, în Dreptul nr. 5/2006, p. 277 ; în acelaşi sens, M. Tăbârcă, Noul Cod de procedură civilă
comentat şi adnotat, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2016, p. 199; I. Leş, Noul Cod de procedură
civilă, Comentariu pe articole, Ed. CH Beck, Bucureşti 2013, p. 73 – autorul citat menţionează că
incompatibilitatea vizează numai pe acei judecători care au soluţionat fondul pricinii.
[6] Aprobat prin Hotararea C.S.M. nr. 1375/17.12.2015, publicata in Monitorul Oficial Partea I, nr.
970/28.12.2015 şi modificat prin Hotărârea C.S.M. nr. 141/07.02.2017, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr.
130/20.02.2017.
[7] Text care se referă la incidentele procedurale referitoare la incompatibilitate, recuzare sau abţinere.
[8] V.M.Ciobanu, nota 1, Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat (coord. V. M. Ciobanu, M. Nicolae),
ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2016, p. 199.
[9] Decizia nr. 462/2014 (M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014).
[10] Decizia nr. 485/2015 (M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015).
[11] Curtea a reţinut că măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este
proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Curtea a
învederat faptul că îi revine legiuitorului sarcina ca, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituţie, să pună de acord
cu Legea fundamentală şi cu prezenta decizie întreaga reglementare procesuală civilă a recursului, având în
vedere că dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă referitoare la obligativitatea persoanelor fizice
de a fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat la redactarea
cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea acestuia sunt contrare accesului liber la
justiţie şi dreptului la apărare; Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege criticate contravin art. 21 din Constituţie

44/51
privind accesul liber la justiţie şi art. 24 din Legea fundamentală privind dreptul la apărare, deoarece instituirea
obligativităţii reprezentării convenţionale în recurs este excesivă faţă de scopul legitim urmărit, conducând la
imposibilitatea exercitării căii de atac a recursului prevăzute de lege.
[12] A se vedea, Fl.A. Baias, V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr. C. Briciu, Cl. C. Dinu, Gh. L. Zidaru, Punctul de vedere
al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor NCPC privind
obligativitatea asistenţei juridice în recurs, disponibil pe (www.juridice.ro), publicat în data de 27 iunie 2014 și în
RRDP nr. 3/2014 – ”nu numai că dispoziție din noul Cod de procedură civilă care stabilesc obligativitatea
exercitării recursului prin avocat/consilier juridic sunt constituționale, ci și în deplină concordanță cu
jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului și cu soluțiile din alte state ale Uniunii Europene cu
democrație consolidată și justiție eficientă, ce pot fi de natură ca și în România să sporească calitatea actului de
justiție, care nu implică numai instanțele judecătorești ce înfăptuiesc justiție, ci și partenerii acesteia, procurori,
avocați ori consilieri juridici”. Noul Cod de procedură civilă, ȋn tradiția procedurii române, a reglementat recursul
ca o adevărată cale extraordinară de atac, cu un pronunțat caracter tehnic, în care nu se urmărește rejudecarea
fondului cauzei, ci numai verificarea în ce măsură hotărârea pronunțată în ultimul grad de jurisdicție în fond este
conformă cu regulile de drept aplicabile. Așa fiind, în condițiile în care recursul poate fi formulat numai pentru
motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, și care implică dezbateri asupra unor chestiuni
juridice de drept material și de drept procesual, nu poate fi exercitat în condiții rezonabile și cu șanse reale de
recurs, decât printr-o persoană cu pregătire juridică. Obligatibitatea reprezentării/asitării de către
avocat/consilier juridic ȋn recurs era prevăzută nu ca o limitare a accesului la justiție, ci tocmai pentru a conferi
acestui drept un caracter efectiv și concret.
[13] In sensul că soluția corectă era păstrarea obligativității reprezentării/asistenței obligatorii prin avocat cu
găsirea unor soluții de constituționalizare, inclusiv prin reformarea sistemului de ajutor public judiciar, a se
vedea C.Bȋrsan, M.Livescu, Efectivitatea dreptului de acces la Justiție ȋn materie civilă, ȋn Avocatura ȋn
România, 150 de ani ȋn linia ȋntâi a luptei pentru drept, Ed.Hamangiu, București, 2015, pp. 73-106.
[14] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 193/2008
[15] Art. 131 din OUG nr. 51/2018 (text abrogat): (1) Dacă hotărârea pronunțată în cauza pentru care s-a
încuviințat ajutorul public judiciar este supusă recursului, ajutorul public judiciar acordat în etapa procesuală
imediat anterioară în forma prevăzută la art. 6 lit. a) se extinde de drept pentru redactarea cererii și a motivelor
de recurs, precum și pentru exercitarea și susținerea acestuia.(2) Hotărârea pronunțată cu drept de recurs,
însoțită de copia încheierii de încuviințare a ajutorului public judiciar se comunică de îndată baroului de avocați,
în vederea verificării și confirmării sau, dacă este cazul, desemnării unui avocat cu drept de a pleda în fața
instanței de recurs. Pentru recurs avocatul are dreptul la onorariu distinct, stabilit, potrivit legii, de instanța de
recurs.(3) Dacă partea nu a beneficiat de ajutor public judiciar în etapa procesuală anterioară recursului,
solicitarea ajutorului public judiciar se face potrivit art. 13.(4) De la data desemnării sau confirmării avocatului
potrivit alin. (2) începe să curgă un nou termen pentru exercitarea căii de atac a recursului. Dispozițiile art. 13
alin. (4) teza finală sunt aplicabile în mod corespunzător. (5) Instanța de recurs verifică dacă se mențin
condițiile pentru ajutorul public judiciar acordat conform alin. (1). Dacă instanța constată că nu mai sunt
îndeplinite condițiile, dispune, prin încheiere, încetarea acestuia și obligarea părții la restituirea, în tot sau în
parte, a cheltuielilor avansate de stat sub formă de onorariu de avocat, potrivit alin. (2). Dispozițiile art. 21 sunt
aplicabile.
[16] Caz de suspendare obligatorie a judecăţii, instanţa neputând aprecia asupra suspendării; soluţia este
raţională, întrucât altminteri împotriva oricăror diligenţe a intervenientului acesta ar putea fi prejudiciat prin
continuarea judecăţii – I. Leş, op.cit., p. 113.
[17] In acest sens, a se vedea V.M.Ciobanu, G.Boroi, Tr. C. Briciu, Drept procesual civil, ed.5, Ed.CH Beck,
București, 2011, p. 69.
[18] Pentru situația existentă până la Legea nr. 310/2018, a se vedea V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, C. C. Dinu,
Drept procesual civil, ed.2, Ed. Național, București, 2018, p.169; A. Tabacu, Drept procesual civil, Ed. Universul
Juridic, București, 2015, p.97. In sens contrar, respectiv că atunci când hotărârea este definitive nu există alea
recursului ȋmpotriva ȋncheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție, G. Boroi, M. Stancu, op.cit.,
p.117.
[19] Nu credem că ȋn acest caz apelul ar trebui respins ca neavenit, dacă partea principală nu formulează apel
deoarece dispozițiile art.67 alin.4 NCPC are ȋn vedere modul ȋn care se aexercită drepturile după admiterea ȋn
principiu a cererii de intervenție. In privința deciziei de a formula cerere de intervenție (accesorie), dreptul este
unul propriu și nesubordonat voinței părții ȋn favoarea căreia se formulează intervenția. Aceasta din urmă nu
are un drept exclusiv și discreționar de a se opune participării la proces a intervenientului accesoriu, motiv
pentru care nu poate nici să ȋi limiteze dreptul de a contesta prin calea de atac prevăzută de lege, nelegala
respingere ca inadmisilă a cererii de intervenție. Desigur, instanța va analiza interesul intervenientului, așa cum
am arătat. In sensul că apelul intervenientului acesoriu ar trebui respins ca neavenit, a se vedea N. H. Tiț, R.

45/51
Stanciu, Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, Ed. Hamangiu, București, 2019, p.13.
[20] Competenţa materială este funcţională, atunci când se stabileşte felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin
fiecărei categorii de instanţe (ex. judecata în primă instanţă; judecata în apel; judecata în recurs) sau
procesuală, atunci când se stabileşte după obiectul, valoarea sau natura litigiului. A se vedea V.M. Ciobanu,
Tratat teoretic și practice de procedură civilă, Ed.Național, Bucuresti, 1997, vol. I, p. 371; Gh. L. Zidaru,
Competența instanțelor judecătorești – în dreptul procesual civil român și german, Ed. Universul Juridic, 2015,
p. 95; V. M. Ciobanu, T. C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, p. 211.
[21] Cu privire la acest aspect, prin Decizia în interesul legii nr. 17/18.09.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie (disponibilă pe www.scj.ro) s-au reţinut următoarele: ”16. Astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în cadrul competenţei
jurisdicţionale trebuie distins între competenţa materială (de atribuţie) şi competenţa teritorială, iar în cadrul
competenţei materiale se distinge între competenţa materială funcţională, stabilită după felul atribuţiilor
jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe (de exemplu, judecata în primă instanţă, judecata în apel,
judecata în recurs) şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport cu obiectul, natura sau
valoarea litigiului dedus judecăţii (a se vedea paragraful 155 din Decizia nr. 18 din 17 noiembrie 2016, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6.04.2017 şi paragraful 29 din Decizia nr. 16 din 18
septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 24.11.2017). 17. Competenţei
materiale procesuale i se subsumează şi competenţa specializată, care este reglementată în cuprinsul Legii nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi în cuprinsul unor legi speciale.”
[22] În cuprinsul tezelor prealabile ale Noului cod de procedură civilă, adoptate prin HG nr. 1527/2007, s-au
reţinut cu claritate următoarele:
,,Proiectul propune reașezarea competenței materiale, astfel încât:
– judecătoriile să judece cauzele de valoare mică și/sau de complexitate redusă, dar de o mare frecvență în
practică (în acest scop vor fi introduse prevederi care să asigure o modalitate unitară de a evalua obiectul
cererii, astfel încât stabilirea competenței după valoare să capete o soluționare rațională și unitară);
– tribunalele să devină instanțe cu plenitudine de competență pentru judecata în primă instanță;
– curțile de apel să judece în principal apelurile;
– Înalta Curte de Casație și Justiție să devină instanță de recurs de drept comun și să își îndeplinească rolul
constituțional de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii la nivel național (…)
În proiectul noului Cod de procedură civilă urmează să se aducă îmbunătățiri de substanță în materia
recursului, care va deveni o cale extraordinară de atac exercitată esențialmente doar în cazuri excepționale în
care legalitatea a fost înfrântă.
Astfel, ca regulă, în noua reglementare recursul va urmări să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție
examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile în concret, aceasta
fiind una dintre modalitățile prin care se asigură o practică judiciară unitară la nivelul întregii țări. Totodată, vor fi
prevăzute expres hotărârile care pot fi atacate cu recurs, cele care nu pot face obiectul acestei căi de atac,
precum și cazurile de excepție în care recursul se va judeca de instanța ierarhic superioară.”
[23] A se vedea V. M. Ciobanu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie între 150 de ani de la înfiinţare şi lupta sa cu
Noul Cod de procedură civilă, studiu publicat pe www.juridice.ro la data de 30.04.2012.
[24] Pentru ample referinţe, a se vedea Tr. C.Briciu (coord.), C. C.Dinu, M. Stancu, L. Gh. Zidaru, Analiza
deciziei Curții Constitutionale nr. 369/2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi
în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”. Sfârșitul epocii ,,pragului valoric” și
speranțele ȋntr-o Curte de Casație unificatoare a jurisprudenței, studiu publicat pe www.juridice.ro la data de
24.07.2017.
[25] Pe larg cu privire la rolul recursului, a se vedea V. M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), NCPC
comentat şi adnotat, ed. a II-a, vol. I, pp. 1344 – 1345; Gh. L. Zidaru, ibidem, p. 380.
[26] A se vedea, e.g., Gh. L. Zidaru, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op.cit., pp. 338 – 340; V. M. Ciobanu,
Tr. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil, p.216; M. Tăbârcă, op.cit., vol.II, p.607; G. Boroi, M. Stancu,
op.cit., p.226.
[27] În practica judiciară s-a decis că ,,din raţiuni de simetrie juridică, în condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art.
53 şi 54 din Legea nr. 18/1991 hotărârile comisiei judeţene şi a ordinului prefectului referitoare la cererile de
reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate privată asupra terenului pot fi atacate cu plângere la
judecătoria în raza teritorială a căreia e situat terenul, urmând a fi analizate de judecătorie pe fond, tot
judecătoriei trebuie să îi revină spre competentă judecată şi cererea prin care se solicită instanţei să dispună
direct cu privire la dreptul de proprietate reclamat asupra unui teren în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.
18/1991, în condiţiile în care cererea nu a fost soluţionată de către comisiile locală şi judeţeană; situaţia prezintă
analogie cu cea rezolvată asemănător prin decizia dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
prin decizia 20/2007 cu privire la soluţionarea de către instanţe pe fond a cererilor nerezolvate de către entităţile

46/51
învestite conform Legii 10/2001, competenţa revenind aceloraşi tribunale cărora le-ar fi revenit şi contestaţiile la
decizia autorităţii.” – C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., sent. nr. 61 F/18.04.2018, publicată în A.I. Andrei, D.L.
Beldean, G.C. Frenţiu, Gh.L.Zidaru, Competenţa. Jurisprudenţă relevantă, Ed. Universul Juridic, 2018, pp. 72 –
73.
[28] A se vedea Gh. L. Zidaru, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op.cit., p. 510.
[29] Publicată în M.Of. nr. 638/23.07.2018.
[30] Soluția aplicabilității art. 127 NCPC doar în cazul în care judecătorul își desfășoară activitatea la instanța
competentă să judece în primă instanță a fost anterior propusă în doctrină (Gh.L.Zidaru, în V.M. Ciobanu, M.
Nicolae (coord.), op.cit., p. 504) și facem referire la argumentele acolo citate. Această soluție a fost însușită de
Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat, prin decizia în interesul legii nr. 7/16.05.2016 (disponibilă pe
www.scj.ro), că I. Sintagma “instanţa la care îşi desfăşoară activitatea” din cuprinsul art. 127 alin. (1) din Codul
de procedură civilă trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi
desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în
judecată în primă instanţă. II. Art. 127 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă trebuie interpretat, sub
aspectul noţiunii de “grefier”, în sensul că este aplicabil şi în cazul reclamanţilor care fac parte din personalul
auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti. Pct.I a fost infirmat de
jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi de modificarea legislativă pe care o comentăm, în vreme ce pct. II îşi
păstrează actualitatea.
[31] A se vedea Gh. L. Zidaru, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op.cit., p. 501, precum şi doctrina acolo
citată.
[32] Cu alte cuvinte, una este a spune că extinderea sferei de aplicare a art. 127 NCPC ar fi fost, eventual,
dezirabilă – existând în această privinţă atât argumente favorabile, cât şi argumente contrare – şi alta este a
spune că o sferă mai restrânsă de reglementare ar fi per se neconstituţională, iar instanţa constituţională nu
este chemată să se substituie legiuitorului în exercitarea marjei acestuia de apreciere.
[33] Iar o interpretare potrivit căreia, în cazul judecătorilor de la ÎCCJ, s-ar aplica textul doar în cazul
competenţei unei instanţe din Bucureşti ar fi de asemenea forţată.
[34] Publicată în M.Of. nr. 897/10.12.2014.
[35] Publicată în M.Of. nr. 353/9.05.2016.
[36] În sensul că motivarea hotărârii date asupra strămutării ar fi o soluție justă de lege ferenda, a se vedea Gh.
L. Zidaru, Competența instanțelor judecătorești…, p. 551, nota 1; Gh. L. Zidaru, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae
(coord.), op.cit., p. 581: ”De lege ferenda, apreciem utilă instituirea obligației de motivare, existentă, de altfel, și
în Codul de procedură penală încă din anul 2006, o motivare fie și sumară fiind o garanție însemnată împotriva
arbitrariului și a aparenței de aleatoriu.ˮ
[37] A se vedea Gh.L.Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op.cit., p. 517.
[38] Modalitatea de comunicare prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea
textului actului şi confirmarea primirii acestuia, rămâne ȋn continuare la latitudinea părții deoarece a fost păstrată
mențiunea că este utilizabilă numai dacă partea a indicat instanţei datele corespunzătoare în acest scop. Prin
urmare, nu este posibilă utilizarea acestor mijloace ȋn ceea ce privește partea care nu a indicat datele
corepunzătoare unei astfel de comunicari ȋn scopul de a fi utilizate pentru aceasta, chiar dacă datele privind
poșta electronica sau numărul de fax rezultă din dosar.
[39] A se vedea , cauza Raisa Shipping S.R.L. ȋmpotriva României; cauza Timar și alții ȋmpotriva României.
[40] A se vedea G. Boroi, M. Stancu, op.cit, p. 350.
[41] I.C.C.J., completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 34/2017, publicată în M.Of., Partea I,
nr. 803/11.10.2017.
[42] Curtea Constituțională, dec. nr. 605/2016 publicată în M.Of., Partea I, nr. 2/3.01.2017.
[43] Art.2556 NCC: ”actele de orice fel se socotesc făcute ȋn termen, dacă ȋnscrisurile carae le constată au fost
predate oficiului poștal sau telegrafic cel mai târziu ȋn ultima zi a termenului, până la ora când ȋncetează ȋn mod
obișnuit activitatea la acel oficiu”. Potrivit art.205 ind.2 Legea nr. 71/2011 (ȋn forma modificată prin Leegea nr.
60/2012 privind aprobarea O.U.G. nr .79/2011 pentru reglementareaa unor măsuri necesare intrării ȋn vigoare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil) ,,Dispozițiile art.2556 se aplică ȋn cazul ȋn care ȋnscrisurile au fost predate
prin srisoare recomandată la oficiul postal sau telegraphic ori la serviciu de curierat rapid sau la un serviciu
specializat de comunicare, ȋnființate potrivit legii”. Este evident că legiuitorul , la nivelul anului 2012, a dorit că
compatibilizeze dispozițiile celor două coduri sub aspectul datei depunerii actelor. In acest sens, a se vedea D.
N. Theohari, Decăderea ȋn reglementarea noului Cod civil, Ed.Hamangiu, București, 2018, p. 234. Nu credem că
acum, la nivelul anului 2018, legiuitiorul a avut o altă concepție, dar probabil a omis existența dispozițiilor din
Codul civil referitoare la prescripție și decăderea de drept substanțial iar această omisiune nu poate fi
complinită pe cale de interpretare deoarece ar reprezenta o veritabilă adăugire la lege.
[44] A se vedea pe larg G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4 a, p. 382.
[45] Gh.Florea, ȋn Noul Cod de procedură civilă (coord.V.M.Ciobanu, M.Nicolae), ed.2, vol.I, p.741; G.L. Zidaru,

47/51
Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată şi noua reglementare a taxelor judiciare de
timbru, studiu publicat pe www.juridice.ro (22.11.2013).
[46] Pentru o opinie concordantă, a se vedea E. Oprina, Comentarii pe marginea modificărilor aduse Codului de
procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, în Revista societăților și a dreptului comercial, disponibil pe
www.rsdc.ro, consultat la 07.01.2019.
[47] Pentru o analiză exhaustivă a procedurii de regularizare, a se vedea Gh.-L. Zidaru, Unele aspecte privind
regularizarea cererii de chemare în judecată și noua reglementare a taxelor judiciare de timbru, în RRDP nr.
3/2013, pp. 149-173.
[48] De altfel, doar printr-o atare interpretare, s-ar putea valoriza în mod corect o componentă esențială a
principiului contradictorialității consacrat de dispozițiile art. 14 alin. (2) NCPC, conform căruia: „părțile trebuie să
își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de
drept (s.ns.-P.P.) pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă (s.ns.-P.P.) de care
înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea”. A se vedea, în același
sens, E. Oprina, op. cit..
[49] Că este așa rezultă și din textul art.200 alin. 7 pe care legiuitorul actual nu l-a observat și care corespunde
formei inițiale a Codului.
[50] Dispozițiile art. 532 alin. (1) NCPC fiind foarte clare în această privință, respectiv cererea, care face
obiectul procedurii necontencioase judiciare, se judecă obligatoriu în cameră de consiliu.
[51] În același sens, a se vedea E. Oprina, op. cit..
[52] Ibidem.
[53] Ibidem.
[54] CCR, decizia nr. 31/21.01.2014, publicată în M. Of. nr. 112/14.02.2014, disponibilă pe www.ccr.ro, consultat
la 08.01.2019.
[55] Ibidem.
[56] În sensul că obligativitatea răspunsului la întâmpinare, relevă importanța etapei scrise a procesului civil și
responsabilizerea reclamantului, în sensul precizării pretenției deduse judecății față de pârâtul prezumat
inocent și dezvăluirii strategiei sale de apărare, corespunzător apărărilor dezvăluite de către pârât prin
întâmpinare, a se vedea Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., ed. a 2-a, vol. I, p. 750.
[57] Până la modificarea NCPC prin Legea nr. 310/2018, fixarea primului termen de judecată se făcea în termen
de 3 zile de la data expirării termenului de 10 zile prin care reclamantul era obligat să depună răspunsul la
întâmpinare. Astfel că în noua formă a art. 201 NCPC, apreciem că fixarea primului termen s-a redus cu minim
15 zile.
[58] Prorogarea intrării în vigoare a etapei cercetării procesului în primă instanță în cameră de consiliu a fost
operată succesiv prin Legea nr. 2/2013, O.U.G. nr. 62/2015 și O.U.G. nr. 95/2016.
[59]”(…) de regulă, la judecata în primă instanță cercetarea se face fără publicitate, iar dezbaterea pe fond,
după cum stabilesc părțile, cu publicitate sau fără publicitate. Deci, cercetarea se poate face și în biroul
judecătorului, și într-o sală de ședință, unde, de regulă, au loc dezbaterile publice, și într-o cameră care chiar
poartă denumirea de cameră de consiliu, important este că la desfășurarea cercetării, eventual, și a fondului în
condițiile arătate, să nu participe publicul, adică alte persoane decât cele prevăzute de art. 213 alin. (3) NCPC.
Probabil că, fiindcă nu există destule Săli pe care să scrie „cameră de consiliu”, s-a amânat intrarea în vigoare a
dispozițiilor art. 213 alin. (1) prin Legea nr. 2/2013 până la 1 ianuarie 2016 . Ne îndoim că la acea dată vor
exista la toate instanțele astfel de săli ”. – V.M. Ciobanu, în Noul Cod de procedură civilă (coord. V. M. Ciobanu,
M. Nicolae), ed. a 2-a, vol. I, p. 770, nota nr. 1.
[60] De altfel, aceste cazuri în care cercetarea și dezbaterile se desfășurau fără prezența publicului, au existat și
anterior adoptării Legii nr. 310/2018, fără a fi incidente dispozițiile art. XII din Legea nr. 2/2013.
[61] Pentru o analiză exhaustivă a cazurilor în care judecata are loc în cameră de consiliu, a se vedea M.
Jebelean, Camera de consiliu în dreptul procesual civil român, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 124-
319.
[62] A se vedea, E. Oprina, op. cit..
[63] A se vedea Decizia nr. 633/12.10.2018 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 1020/29.11.2018:
„465. Analizând textul legal criticat, Curtea observă că acesta prevede obligația consemnării întocmai și literal
de către organul judiciar sau de către instanță a declarațiilor suspectului sau inculpatului. Potrivit Dicționarului
explicativ al limbii române, “întocmai” are semnificația “exact, la fel, chiar”, iar “literal” are semnificația “care se
face, se reproduce cuvânt cu cuvânt, literă cu literă; textual, exact”. Prin urmare, declarația trebuie consemnată
cuvânt cu cuvânt, pentru a reproduce exact ceea transmite suspectul sau inculpatul.
466.Or, în condițiile în care dispozițiile procedurale menționate mai sus prezintă suficiente garanții pentru
consemnarea corectă a declarațiilor suspectului sau inculpatului, iar art. 110 alin. (2) din Codul de procedură
penală prevede că, dacă este de acord cu conținutul declarației scrise, suspectul sau inculpatul o semnează,
iar dacă are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declarației, fiind urmate

48/51
de semnătura suspectului sau a inculpatului, obligația nou-introdusă apare nu numai ca excesivă și
împovărătoare pentru organele judiciare, dar este susceptibilă a crea dificultăți în opera de aplicare, cu
consecința tergiversării sau blocării actului de justiție.
467. Prin urmare, Curtea apreciază că prevederile procesual penale în vigoare conțin suficiente garanții pentru
respectarea dreptului la apărare a suspectului sau inculpatului, astfel că dispozițiile art. I pct. 55, referitoare la
art. 110 alin. (1) din Codul de procedură penală, sunt neconstituționale în ceea ce privește sintagma “întocmai și
literal”, care este de natură a aduce atingere dreptului părților la un proces echitabil, desfășurat într-un termen
rezonabil.”
[64] Prioritate impusă de natura normativă a celor două acte aflate „în concurs”, respectiv Cod de procedură
civilă versus Regulament de ordine interioară (lege vs. act administrativ).
[65] A. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă (coord.V.M.Ciobanu, M.Nicolae), ed. 2, vol.II, p. 884
[66] Avem în vedere art. 123 alin. 1 şi 2 din Regulament: (1) În situaţia în care cauza rămâne în pronunţare,
preşedintele completului anunţă în şedinţă ziua stabilită pentru pronunţarea hotărârii. (2) Pronunţarea hotărârii
se poate face şi prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei, în condiţiile legii.
[67] Hotărârile tehnoredactate vor purta, pe ultima pagină, următoarele menţiuni: data tehnoredactării, iniţialele
redactorului şi ale tehnoredactorului (judecători, magistraţi-asistenţi sau asistenţi judiciari) şi numărul
exemplarelor, iar la instanţele de control judiciar se va trece numele judecătorilor care au pronunţat hotărârile
supuse controlului
[68] Magistraţii-asistenţi care participă la şedinţele de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie redactează
încheierile, participă cu vot consultativ la deliberări şi redactează hotărâri, conform repartizării făcute de
preşedinte pentru toţi membrii completului de judecată
[69] A. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă (coord. V. M. Ciobanu, M.Nicolae), p. 938.
[70] Sancţionare potrivit art. 99 lit. r din Legea nr. 303/2004 : neredactarea sau nesemnarea hotărârilor
judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege.
[71] Text legal recent introdus prin Legea nr. 242/12.10.2018, astfel cum aceasta a fost modificată prin O.U.G.
nr. 92/15.10.2018.
[72] În doctrină, sub auspiciile art. 444 NCPC, forma nemodificată, s-a exprimat opinia că pentru identitate de
raţiune, acelaşi termen trebuie aplicat şi în cazul hotărârilor date în apel, definitive (nesusceptibile de recurs) –
V.M.Ciobanu, T. C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, ed.2, p. 424.
[73] Pentru o calificare apropiată , a se vedea N.H.Tiț, R.Stanciu, Legea nr.310/2018, p.85.
[74] Pentru aceeași soluție, dar motivată pe argumentul că ȋn acest caz, ȋncheierea nu provine de la o instanță
judecătorească, a se vedea N. H. Tiț. Stanciu, Legea nr. 310/2018, p.89.
[75] Atunci când legiuitorul a dorit să includă toate cererile privind raporturile dintre consumator și
profesionist,indiferent de temeiul juridic al acestora, a folosit trimiteri care trimiteau la calitatea acestora iar nu la
materia litigiului – art.113 alin. 1 pct.8, art.121.
[76] Pentru situația anterioară prezentei reglementări, a se vedea, N.H.Tiț, Legea nr.77/2016 privind darea ȋn
plată. Comentariu pe articole (coord.V.Bozeșan) Ed.Universul Juridic. București, 2017, p. 330, 381, dar și nota
coord. V. Bozeșan, ȋn sensul inexistenței dreptului la recurs.
[77] Potrivit art. 96 alin. 3 din Legea nr. 303/2004, ,,există eroare judiciară atunci când:
a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de
drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale
persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau
extraordinară; b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației
de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și
interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau
extraordinară.” Separat de aceasta, potrivit Codului de procedură penală, are dreptul la a fi despăgubită pentru
eroare judiciară ,,Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura
educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei
suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare
pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o
hotărâre definitivă de achitare.”, textul fiind aplicabil și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la
condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare (art.538
NCPP).
[78] Art.96 alin.5 din Legea nr.303/2004: ”Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta
cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Competența soluționării
acțiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază reclamantul.”
[79] Art.96 alin.9 și 10 din Legea nr.303/2004: ”(9) Competența de soluționare a acțiunii în regres revine, în
primă instanță, secției civile a curții de apel de la domiciliul pârâtului. În cazul în care judecătorul sau procurorul
împotriva căruia se exercită acțiunea în regres își exercită atribuțiile în cadrul acestei curți sau la parchetul de

49/51
pe lângă aceasta, acțiunea în regres va fi soluționată de o curte de apel învecinată, la alegerea reclamantului.
(10) Împotriva hotărârii pronunțate potrivit alin. (9) se poate exercita calea de atac a recursului la secția
corespunzătoare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.”
[80] Pentru opinia unora dintre autori cu privire la decizia nr. 369/2017, a se vedea Tr. C. Briciu, C. C. Dinu, M.
Stancu, Gh. L. Zidaru, Analiza deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei
inclusiv”. Sfârșitul epocii ,,pragului valoric” și speranțele într-o Curte de Casație unificatoare a jurisprudenței, în
Revista de Note şi Studii Juridice, editată on-line pe www.juridice.ro, 24.07.2017.
[81] Pentru opinia unora dintre autori cu privire la decizia nr. 454/2018, a se vedea Tr. C. Briciu, C. C. Dinu, Gh.
L. Zidaru, Implicațiile Deciziei nr. 454/2018 a Curții Constituționale asupra proceselor ȋn curs de judecată, în
Revista de Note şi Studii Juridice, editată on-line pe www.juridice.ro, la data de 28.10.2018.
[82] Decizia nr. 377/2017 referitoare la admiterea obiecției de neconstituționalitate a prevederilor Legii privind
aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru
instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, publicată ȋn M.Of. al României nr. 586/21.07.2017. Ne referim la par. 82 – Curtea, în
jurisprudența sa, a statuat că legile de procedură sunt, în principiu, de imediată aplicare. Referitor însă la
hotărârea judecătorească, de peste un secol, constant s-a decis în doctrină și jurisprudență că ea este supusă
condițiilor de fond și de formă stabilite de legea sub imperiul căreia a fost pronunțată, fără ca legea nouă să
aibă vreo înrâurire asupra ei, deoarece ea este socotită, față de părțile care au participat în proces, că are
valoarea unui contract încheiat în momentul pronunțării ei. Așa fiind, și dreptul relativ la exercitarea căilor de
atac rămâne fixat de legea în vigoare în momentul pronunțării, deoarece admisibilitatea unei căi de atac
constituie o calitate inerentă a hotărârii și în aceste condiții nicio cale de atac nouă nu poate rezulta dintr-o lege
posterioară, după cum nicio cale de atac existentă contra unei hotărâri nu poate fi desființată fără retroactivitate
de către o lege posterioară [Decizia nr. 9 din 7 martie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 326 din 25 noiembrie 1994].
[83] Decizia nr. 52/ 18.6.2018 referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură
civilă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept , publicată ȋn M.Of. al României nr. 609/17.07.2018.
[84] A se vedea ICCJ, decizia nr. 18/2018 privind Competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva
hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare
de până la 200.000 lei inclusiv, pronunțaată ȋn interesul legii, publicată ȋn M.Of. nr. 965/14.11.2018.
[85] Decizia nr. 866/10 decembrie 2015, publicată ȋn M.Of. al României nr. 69 din 1 februarie 2016.
[86] I.Stoenescu, Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri ȋn procesul civil, ȋn lumina unor rezolvări noi ȋn
materia lucrului judecat, ȋn SCJ nr.2/1966, p.311-312.
[87] Tr.C.Briciu, ȋn Noul Cod de procedură civilă (coord. V. M. Ciobanu, M. Nicolae), ed. 2, vol.II, pp. 1420-1421;
Tr. C. Briciu, Aspecte ale revizuirii ȋn procesul civil, determinate de noul Cod de procedură civilă, ȋn RRDP nr.
1/2013, p.66; V.M.Ciobanu, Tr.C.Briciu, C.C.Dinu, Drept procesual civil, ed.2, p.502 (nota nr. 117). I.C.C.J.,
secţia I civilă, decizia nr. 549 din 21 februarie 2018, SJ nr. 37/2018, p. 9 (este drept, cu opinie separată); I.C.C.J
. , secția I civilă, decizia nr. 1648/2017 (www.scj.ro).
[88] A. Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectului hotărârii judecătorești, Ed. Universul Juridic, București,
2008, p.305-310; A. Nicolae, Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri în lumina noilor dispoziții procedurale,
disponibil pe www.juridice.ro, la data de 27.02.2018.
[89] ICCJ, secția a II a civilă, decizia nr. 988/26.05.2016 (www.scj.ro) – ”termenul de o lună nu curge de la
momentul comunicării hotărârii atacate, așa cum susține reclamanta în speță, ci de la acela al rămânerii
definitive al respectivei hotărâri, conform art. 511 alin. (4) coroborat cu 511 alin. (1) și cu art. 509 pct. 8 Cod
procedură civilă”.
[90] Raţiunile în cele două situaţii fiind identice, şi soluţiile trebuie să fie identice, astfel încât nu identificăm o
intenţie a legiuitorului de a diferenţia – de altfel, nemotivată în vreun fel – ci doar o scăpare, care urmează a fi
complinită pe cale de interpretare.
[91] După cum s-a arătat deja în doctrină, ,,Efectul obligatoriu al deciziilor în interesul legii este deopotrivă
constituțional și justificat de misiunea – ea însăși constituțională a – Înaltei Curți de Casație și Justiție de a
asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești [art. 126 alin. (3) din
Constituție], misiune care n‐ar putea fi realizată în condiții corespunzătoare, dacă deciziile pronunțate asupra
recursurilor în interesul legii și pentru dezlegarea unor chestiuni prealabile nu s‐ar impune cu forță obligatorie.
Subliniem, la rândul nostru, că efectul obligatoriu al acestor decizii nu privește doar instanțele judecătorești, ci și
alte autorități publice și pe toți justițiabilii1, fiind de neconceput, spre exemplu, ca o autoritate publică să
formuleze în mod repetitiv căi de atac prin care să invoce un motiv de drept dezlegat deja în sens contrar printr‐
o decizie în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Procedându‐se astfel, se subminează, practic,
statul de drept, întrucât instanțele judecătorești sunt aglomerate inutil cu cereri ori cu căi de atac fără șanse de
succes, a căror formulare relevă, practic, negarea jurisprudenței instanței supreme și, implicit, a autorității

50/51
justiției. Odată rezolvată o chestiune juridică, măcar prin mecanismele de unificare a practicii judiciare, în cazul
cărora efectul obligatoriu erga omnes este expres reglementat – deși credem că și jurisprudența constantă a
Curții de Casație în recurs ar trebui să aibă aceeași autoritate, precum în alte state cu un sistem democratic
consolidat –, această dezlegare trebuie să fie avută în vedere de toate subiectele de drept, care trebuie să-și
conformeze conduita normelor juridice interpretate, de vreme ce, în caz de litigiu, oricum instanțele vor fi
obligate să dea eficiență deciziilor Înaltei Curți. Finalul procesului fiind astfel mai mult decât previzibil, rațional
ar fi ca respectivul proces să nu mai aibă loc.ˮ – A. A. Chiş, Gh. L. Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil,
Ed. Universul Juridic, 2015, pp. 309 – 310.
[92] Pentru dezvoltări cu privire la diferitele accepțiuni ale noțiunii de ”titlu executoriu” și la rolul formulei
executorii, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. Hamangiu, ed. a 2-a, București 2015, pp.
958-963.
[93] Reamintim că potrivit art. 713 alin. (1) C. proc. civ., ”daca executarea silita se face in temeiul unei hotarari
judecatoresti sau arbitrale, debitorul nu va putea invoca pe cale de contestatie motive de fapt sau de drept pe
care le-ar fi putut opune in cursul judecatii in prima instanta sau intr-o cale de atac ce i-a fost deschisă.”
[94] Pe larg cu privire la clasificarea contestației la executare în funcției de obiectul acesteia a se vedea, G.
Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil 2017, p. 1159-1165.
[95] În acest sens, Tr. C. Briciu – ”În urma acestor interveniții, dar probabil și a altora, având aceleași idei de
păstrare a inerțiilor comode, noul Cod de procedură civilă, lipsit de unitate conceptuală, riscă să devină vechiul
Cod cu anumite ȋmbunătățiri”, ȋn cadrul susținerii publice ”Continuitate și inovație ȋn noul Cod de procedură
civilă român”, cu ocazia Conferinței internaționale „Codul de procedură civilă român: văzut din interior –
văzut din exterior”, la data de 1 noiembrie 2018, la Facultatea de Drept a Universității din București.

Prof. univ. dr. Traian Cornel Briciu (coord.)

Conf. univ. dr. Mirela Stancu
Conf. univ. dr. Claudiu Constantin Dinu
Lector univ. dr. Liviu–Gheorghe Zidaru
Lector univ. dr. Paul Pop
Facultatea de Drept – Universitatea din București

51/51