Comentariu LG 310

Sinteza principalelor modificări şi completări aduse
Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/20181
Prof. univ. dr. Gabriel BOROI2

Judecător dr. Delia Narcisa THEOHARI3
În cuprinsul prezentului comentariu am procedat la examinarea punctuală a principalelor modificări şi completări

aduse Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, schimbări legislative impuse
îndeosebi de necesitatea corijării anumitor inconveniente rezultate din transpunerea codului în practică, de
constatarea neconstituţionalităţii unor prevederi ale acestuia ce nu au fost puse în acord cu dispoziţiile Constituţiei de
către Parlament în intervalul de 45 de zile de la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al
României, precum şi de interpretarea cu caracter obligatoriu dată altor dispoziţii ale sale de către Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie în procedura recursului în interesul legii sau în cea a pronunţării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept.
Din debutul acestui demers, se impune sublinierea faptului că dispoziţiile procedurale ale Legii nr. 310/2018, ca
regulă, se vor aplica numai proceselor şi executărilor începute ulterior intrării acesteia în vigoare, raportat la art. 24
CPC, potrivit căruia dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după
intrarea acesteia în vigoare.
În continuare, ţinând cont de art. 25 alin. (1) CPC, potrivit căruia procesele în curs de judecată, precum şi
executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi, rezultă că modificările şi completările Codului de
procedură civilă operate prin Legea nr. 310/2018, de principiu, nu se vor aplica proceselor şi executărilor deja
începute la data intrării în vigoare a acestui act normativ, ci exclusiv celor demarate din data de 21 decembrie 2018.
Art. I pct. 32-35 din Legea nr. 310/2018, stabilind aspecte ce ţin de administrarea probelor, este aplicabil inclusiv
proceselor în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii analizate, şi anume numai în ceea ce priveşte
probatoriul administrat începând cu data de 21 decembrie 2018, prin raportare la art. 26 alin. (2) CPC, potrivit căruia
administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor.
În schimb, art. IV din Legea nr. 310/2018, ce fixează instanţa competentă să soluţioneze recursurile declarate,
potrivit legii, împotriva hotărârilor pronunţate în apel, începând cu data de 20 iulie 2017, în cererile evaluabile în bani
în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, derogă de la
dispoziţiile art. 25 alin. (1) CPC, întrucât reglementează competenţa materială de soluţionare a recursurilor în privinţa
unor procese în curs de judecată la data de 21 decembrie 2018.
În aceeaşi ordine de idei, art. III din Legea nr. 310/2018, cu referire la sfera hotărârilor judecătoreşti susceptibile de
recurs, derogă de la regula instituită în cadrul art. 27 CPC, potrivit căruia hotărârile rămân supuse căilor de atac,
motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, căci, la fel ca art. IV din acelaşi act normativ,
reglementează admisibilitatea recursului în privinţa unor procese începute anterior datei de 21 decembrie 2018.
Comentariul următor este structurat după denumirea marginală a articolului în cadrul căruia a operat modificarea
sau completarea analizată, cu indicarea numărului de articol şi, uneori, şi cu referiri la conţinutul său, în situaţiile în
care acesta nu a rezultat cu claritate din denumirea marginală. De asemenea, modificările şi completările operate prin
Legea nr. 310/2018 sunt reproduse întocmai, fiind evidenţiate la începutul comentariului aferent fiecărei prevederi
legale analizate.
■ Dreptul la apărare (art. 13 CPC)

La articolul 13, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„(2) Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii.”
Modificarea art. 13 CPC adusă de acest act normativ constă în eliminarea din cadrul alin. (2) a tezei a II-a, potrivit
căreia, în recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier
juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este
licenţiată în drept, fiind menţinută exclusiv teza I.
Această modificare a fost impusă de pronunţarea şi publicarea în Monitorul Oficial al României a două decizii ale
Curţii Constituţionale, prin care art. 13 alin. (2) teza a II-a CPC a fost declarat neconstituţional, şi anume a Deciziei
Curţii Constituţionale nr. 462/20144 privitoare la obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs de către
persoanele fizice prin avocat şi, respectiv, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 485/20155 privitoare la obligativitatea
formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic.
Astfel, prin Decizia nr. 462/2014, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile din Codul de procedură civilă
cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a II-a, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3), cu referire la menţiunile care
decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat, sunt neconstituţionale.
De asemenea, prin Decizia nr. 485/2015, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 13 alin. (2) teza a II-
a, ale art. 84 alin. (2), precum şi ale art. 486 alin. (3) CPC, cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea
formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic, sunt
1
M. Of. nr. 1074 din 18 decembrie 2018. Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative a intrat în vigoare în data de 21 decembrie 2018, prin
raportare la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată (M.
Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010).
2
Rector al Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti, formator la Institutul Notarial Român, formator colaborator la Institutul Naţional al
Magistraturii.
3
Judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, formator colaborator la Institutul Naţional al Magistraturii.
4
M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014.
5
M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015.
1
neconstituţionale.
În ceea ce priveşte consecinţele declarării neconstituţionalităţii art. 13 alin. (2) teza a II-a CPC, reţinem că, potrivit
art. 147 alin. (1) teza I din Constituţia României, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din
regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei
Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Ţinând cont de art. 25 alin. (1) CPC, până la momentul aplicării în concret a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) în
modalitatea modificată prin Legea nr. 310/2018, adică pentru procesele începute anterior datei de 21 decembrie 2018,
având în vedere că Parlamentul nu a pus în acord textele legale declarate neconstituţionale cu prevederile Constituţiei
în intervalul specificat, acestea, după momentul publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, nu îşi mai produc
efectele, astfel încât, în recurs, cererile şi concluziile părţilor pot fi formulate şi susţinute atât personal de parte, cât şi,
după caz, de reprezentantul său, fără a interveni sancţiunea nulităţii.
Date fiind circumstanţele menţionate anterior, Legea nr. 310/2018 a dispus şi abrogarea art. XI din Legea nr.
2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în
aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă6, articol ce viza faptul că, în cazul instanţelor
judecătoreşti şi parchetelor, în recurs, cererile şi concluziile pot fi formulate şi susţinute de către preşedintele instanţei
sau de către conducătorul parchetului, de către consilierul juridic ori de către judecătorul sau procurorul desemnat, în
acest scop, de preşedintele instanţei ori de conducătorul parchetului. Abrogarea a fost dispusă în condiţiile în care nu
mai este necesară instituirea unei atare derogări, din moment ce, în recurs, nu mai este reglementată obligativitatea
formulării şi susţinerii cererii de recurs exclusiv prin avocat sau consilier juridic.
Din aceleaşi raţiuni anterior învederate, actul normativ în discuţie a dispus şi abrogarea art. 131 din O.U.G. nr.
51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă7.
Astfel, potrivit art. 131 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, dacă hotărârea pronunţată în cauza pentru care s-a
încuviinţat ajutorul public judiciar era supusă recursului, ajutorul public judiciar acordat în etapa procesuală imediat
anterioară în forma prevăzută la art. 6 lit. a) se extindea de drept pentru redactarea cererii şi a motivelor de recurs,
precum şi pentru exercitarea şi susţinerea sa, aceasta constituind o excepţie de la art. 13 alin. (1) din ordonanţă,
potrivit căruia ajutorul public judiciar pentru exercitarea unei căi de atac se poate acorda în urma unei noi cereri.
Prevederea în discuţie a fost introdusă prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă8 în contextul existenţei art. 83 alin. (3) CPC, potrivit căruia, la redactarea cererii şi a
motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz,
reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile legii, cu excepţiile prevăzute de aceasta.
Art. 131 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, având caracter de excepţie, era de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi
extins, spre exemplu, în ipoteza apelului sau a altor căi de atac extraordinare diferite de recurs.
Motivul abrogării acestui articol derivă, după cum am arătat mai sus, din faptul că, prin Decizia nr. 462/2014,
Curtea Constituţională a declarat neconstituţionalitatea art. 83 alin. (3) CPC, astfel încât raţiunea menţinerii art. 131
alin. (1) din ordonanţă nu se mai justifica.
■ Cazuri de incompatibilitate absolută (art. 41 CPC)

„(1) Judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate
judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare, cu
excepţia cazului în care este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel
sau, după caz, de recurs.”
Articolul în discuţie a fost modificat prin adăugarea unei excepţii de la regula potrivit căreia judecătorul care a
pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza este incompatibil absolut a judeca
aceeaşi pricină după trimiterea spre rejudecare. Astfel, prin excepţie de la această regulă, potrivit modificării,
judecătorul, deşi se află în ipoteza descrisă, nu devine incompatibil să judece în cazul în care este chemat să se
pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs.
În primul rând, din modul de redactare a excepţiei menţionate („este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni
decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs”) ar rezulta că excepţia este incidentă numai pentru
ipoteza trimiterii cauzei spre rejudecare, după casarea în recurs sau, după caz, după anularea în apel, căci numai
atunci am fi în prezenţa unei instanţe de apel sau de recurs care să fi dezlegat chestiuni de drept în privinţa cărora s-
ar pune problema resoluţionării lor de către judecătorul ce ar fi incompatibil din această cauză. Cu alte cuvinte,
excepţia nu ar fi aplicabilă, de pildă, atunci când judecătorul care a soluţionat cauza în primă instanţă sau, după caz,
în apel, ca urmare a promovării la instanţa superioară, ar intra în compunerea completului care judecă apelul,
respectiv recursul declarat în aceeaşi pricină.
Totuşi, apreciem, în considerarea argumentelor ce vor urma, că şi în privinţa cazului de incompatibilitate rezultat
din judecarea aceleiaşi pricini în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire, chiar dacă am privi excepţia nou-
inserată ca fiind o derogare numai de la ipoteza trimiterii cauzei spre rejudecare, incompatibilitatea judecătorului se
impune a fi apreciată în concret, de la caz la caz, după cum aspectele soluţionate prin încheierea interlocutorie (nu şi
prin hotărârea finală, căci, în acest caz, judecătorul va fi incompatibil să judece calea de atac declarată împotriva
acesteia) se impun a fi reanalizate de către acelaşi judecător în etapele procesuale vizate de textul legal (apel, recurs,
contestaţie în anulare şi revizuire).
Modificarea analizată a survenit în urma ivirii în practica judiciară a unei probleme de aplicare a textului în discuţie,
problemă ce viza stabilirea faptului dacă pronunţarea unei încheieri interlocutorii constituie o condiţie suficientă, prin
6
M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013.
7
M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008.
8
M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012.
2
ea însăşi, pentru a atrage incompatibilitatea judecătorului de a participa la judecarea aceleiaşi pricini în etapele
procesuale indicate de art. 41 alin. (1) CPC sau incidenţa incompatibilităţii judecătorului este condiţionată de
necesitatea reanalizării de către acesta a aspectelor tranşate anterior prin încheierea interlocutorie.
Am apreciat9, la acel moment, că soluţia temei relevate se impune a-şi găsi fundamentul în raţiunea instituirii
cazurilor de incompatibilitate, iar nu în interpretarea literală a textului, după distincţiile pe care le reiterăm în
continuare.
Premisa primului caz de incompatibilitate absolută presupune ca un judecător, după ce a pronunţat o încheiere
interlocutorie în primă instanţă sau în apel, să fie avansat la instanţa superioară şi să i se repartizeze spre soluţionare
apelul sau, după caz, recursul declarat împotriva încheierii respective sau a hotărârii finale prin care a fost soluţionată
cauza.
De asemenea, primul caz de incompatibilitate înglobează şi situaţia în care un judecător a pronunţat o încheiere
interlocutorie într-o cauză şi, ulterior, îi este repartizată spre soluţionare contestaţia în anulare sau revizuirea declarată
în aceeaşi pricină.
Scopul urmărit de legiuitor la elaborarea normei analizate rezidă în faptul de a nu îi permite judecătorului să îşi
controleze propria soluţie, pentru a nu lipsi procesul de garanţia efectuării unui control judiciar obiectiv.
În măsura în care încheierea interlocutorie nu constituie obiectul căii de atac10, aceasta dobândeşte autoritate de
lucru judecat, soluţia tranşată prin intermediul său neputând fi repusă în discuţie, argument pentru care nici problema
lipsei caracterului obiectiv al controlului judiciar efectuat în calea de atac nu mai poate fi ridicată, iar, pe cale de
consecinţă, nici judecătorul care a pronunţat încheierea respectivă nu mai devine incompatibil.
Cu titlu exemplificativ, dacă un judecător a dispus prin încheiere interlocutorie admiterea excepţiei lipsei de interes
în promovarea unuia dintre cele două capete ale cererii principale, iar un alt judecător a pronunţat hotărârea finală în
cauză, în cadrul dispozitivului acesteia din urmă se va reflecta soluţia dispusă prin încheierea interlocutorie, fiind
inserată menţiunea respingerii respectivului capăt de cerere ca lipsit de interes.
Dacă însă calea de atac este declarată exclusiv împotriva părţii din hotărârea finală vizând soluţionarea celuilalt
capăt al cererii, apreciem că judecătorul care a pronunţat încheierea interlocutorie poate participa la judecarea
apelului sau a recursului, în măsura în care, între timp, a promovat la o instanţă superioară şi intră în compunerea
completului căruia i s-a repartizat spre soluţionare calea de atac, întrucât nu va proceda la analizarea legalităţii soluţiei
de admitere a excepţiei lipsei de interes, fiind, ca atare, asigurate premisele efectuării controlului judiciar obiectiv.
Motivul reglementării celui de-al doilea caz de incompatibilitate absolută are la bază dezideratul garantării
imparţialităţii judecătorului în etapa rejudecării pricinii în ipoteza admiterii apelului, anulării hotărârii atacate şi trimiterii
cauzei spre rejudecare sau a admiterii recursului, casării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare, tocmai
pentru ca acesta să nu fie tentat să pronunţe aceeaşi soluţie.
Similar soluţiei propuse în privinţa primului caz de incompatibilitate, dacă în etapa rejudecării cauzei nu se impune
reanalizarea problemei de drept soluţionate anterior prin încheiere interlocutorie, judecătorul care a pronunţat-o şi
căruia îi va reveni spre soluţionare rejudecarea cauzei nu devine incompatibil.
Spre exemplu, dacă judecătorul a procedat la respingerea prin încheiere interlocutorie a excepţiei lipsei calităţii
procesuale pasive a unuia dintre pârâţii acţionaţi în judecată, iar trimiterea spre rejudecare a fost dispusă de instanţa
de control judiciar în contextul admiterii căii de atac pentru considerentul soluţionării nelegale a cauzei fără a se intra
în judecarea fondului (de pildă, în temeiul excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în sens material apreciate ca fiind
eronat admisă), judecătorul reînvestit cu soluţionarea cauzei nu este obligat să se abţină de la judecarea sa, întrucât
nu va repune în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe care a soluţionat-o anterior, în privinţa căreia
instanţa de control judiciar nu a statuat sau pe care a apreciat-o corect soluţionată.
În schimb, dacă, în acelaşi exemplu, trimiterea spre rejudecare a fost dispusă pentru lipsa citării uneia dintre părţi,
judecătorul reînvestit cu soluţionarea cauzei va trebui să se abţină de la judecarea acesteia, întrucât va repune în
discuţie excepţia soluţionată anterior (evident, în ipoteza în care persoana sau entitatea nelegal citată avea calitatea
de parte la momentul soluţionării excepţiei prin încheiere interlocutorie), excepţie asupra căreia şi-a spus părerea în
cadrul judecăţii în primă instanţă, în ciclul anterior.
Continuând analiza modificării legislative, observăm că textul („este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni
decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs”) nu este riguros formulat, căci, în raport de cele
arătate şi exemplificate anterior, nu s-a avut în vedere situaţia în care admiterea căii de atac, cu consecinţa trimiterii
cauzei spre rejudecare, s-a dispus pentru motivul că judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată,
vizându-se numai situaţia în care, în mod greşit, a fost soluţionat procesul fără a se intra în judecata fondului.
Astfel, ipoteza, probabil avută în vedere la modificarea textului legal, priveşte exclusiv situaţia în care judecătorul a
soluţionat cauza prin admiterea unei excepţii procesuale, iar calea de atac declarată împotriva hotărârii respective
este admisă, instanţa de control apreciind soluţia pronunţată asupra excepţiei procesuale ca fiind nelegală şi anulând
sau, după caz, casând hotărârea, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, ipoteză în care judecătorul iniţial nu ar deveni
incompatibil, căci nu ar fi chemat să se pronunţe asupra aceleiaşi excepţii procesuale a cărei soluţionare în sensul
respingerii sale a fost dezlegată de către instanţa de apel sau, după caz, de recurs.
În schimb, de pildă, în ipoteza în care judecătorul a soluţionat cauza prin admiterea cererii de chemare în judecată,
iar calea de atac declarată împotriva hotărârii respective este admisă, hotărârea fiind anulată şi cauza fiind trimisă
spre rejudecare, instanţa de control apreciind că judecata s-a făcut în lipsa pârâtului care nu a fost legal citat,
judecătorul iniţial, deşi nu ar fi chemat să se pronunţe asupra chestiunii de drept dezlegate de către instanţa de apel
(nelegalitatea îndeplinirii procedurii de citare), ar deveni totuşi incompatibil, întrucât ar trebui să hotărască din nou
asupra unor aspecte pe care le-a tranşat în primul ciclu procesual.
Considerăm că excepţia nou-introdusă, pentru a fi aplicabilă ambelor cazuri de trimitere spre rejudecare prevăzute
9
Problema a constituit una dintre temele articolului intitulat „ Scurte consideraţii pe marginea unor dispoziţii de drept procesual civil
interpretate neunitar în practica judiciară”, elaborat de G. BOROI, D.N. THEOHARI, în Noul Cod de procedură civilă şi 12 legi uzuale, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2015.
10
Încheierea interlocutorie nu constituie obiectul căii de atac dacă aceasta din urmă nu a fost declarată expres împotriva sa ori a
menţiunii din dispozitivul hotărârii finale în care se reflectă soluţia dispusă prin încheierea interlocutorie.
3
de lege, ar trebui interpretată în sensul că judecătorul va deveni incompatibil să soluţioneze pricina, după trimiterea
cauzei spre rejudecare, atunci când este chemat să se pronunţe asupra aceloraşi chestiuni pe care într-un ciclu
procesual anterior tot el le-a dezlegat. Cu alte cuvinte, ceea ce este relevant pentru existenţa incompatibilităţii este
rejudecarea aceloraşi chestiuni de către acelaşi judecător, nicidecum faptul dacă instanţa de control judiciar care a
dispus trimiterea spre rejudecare a tranşat sau nu chestiunea respectivă.
■ Procedura de judecată. Căi de atac (art. 64 CPC – admisibilitatea în principiu a cererilor de

intervenţie)
La articolul 64, alineatele (3) şi (4) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
„(3) Încheierea nu se poate ataca decât odată cu fondul.
(4) În cazul admiterii căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care instanţa a respins ca inadmisibilă cererea
de intervenţie, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept, iar cauza se va rejudeca de instanţa în faţa căreia s-a
formulat cererea de intervenţie de la momentul discutării admisibilităţii în principiu a acesteia.”
Modificările intervenite în privinţa acestui articol au avut menirea de a împiedica săvârşirea unui abuz de drept
procesual de către persoanele care şi-ar fi exercitat dreptul de a formula o cerere de intervenţie cu singurul scop al
întârzierii soluţionării cererii principale, căci, potrivit alin. (4) al articolului, în forma anterioară modificării, judecarea
cererii principale se suspenda până la soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca
inadmisibilă a cererii de intervenţie.
În consecinţă, potrivit modificărilor analizate, încheierea prin care instanţa admite în principiu sau, după caz,
respinge ca inadmisibilă sau pentru un alt considerent ori anulează cererea de intervenţie (ca nesemnată, pentru lipsa
dovezii calităţii de reprezentant etc.) nu se poate ataca decât odată cu fondul. Astfel, Legea nr. 310/2018 a suprimat
dreptul părţii sau al intervenientului de a ataca în mod separat cu apel sau, după caz, cu recurs încheierea prin care
intervenţia a fost respinsă.
Pentru a nu răpi părţii sau intervenientului un grad de jurisdicţie, legiuitorul a indicat şi soluţia ce se impune a fi
pronunţată de către instanţa de apel sau, după caz, de recurs în ipoteza în care se va admite calea de atac exercitată
împotriva încheierii prin care instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie.
În acest caz, s-a prevăzut că hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept, iar cauza se va rejudeca de instanţa
în faţa căreia s-a formulat cererea de intervenţie de la momentul discutării admisibilităţii în principiu a acesteia. Prin
urmare, minuta unei astfel de soluţii ar urma să fie formulată în următorii termeni aproximativi în funcţie de datele
concrete ale speţei: „Admite apelul/recursul. Schimbă/Casează în tot/în parte11 încheierea pronunţată în data de (...)
de instanţa (...), în sensul că: Admite în principiu cererea de intervenţie. Constată desfiinţată de drept
sentinţa/decizia/încheierea nr. (...) pronunţată de (...). Trimite cauza spre rejudecare instanţei (...)”.
Din interpretarea acestui text legal rezultă faptul că desfiinţarea de drept a hotărârii pronunţate în cauză operează
ca efect al admiterii căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de intervenţie, indiferent
dacă, în concret, nu ar fi fost aduse critici şi în privinţa modului în care a fost soluţionată cauza prin intermediul acestei
hotărâri sau dacă acestea ar fi fost găsite neîntemeiate în ipoteza în care s-ar fi intrat în analiza lor.
De asemenea, deşi art. 64 alin. (4) CPC face referire la ipoteza respingerii cererii de intervenţie ca inadmisibilă,
apreciem că acesta trebuie interpretat extensiv, în sensul că soluţia menţionată de text în cazul admiterii căii de atac
exercitate împotriva încheierii prin care instanţa a respins cererea de intervenţie, respectiv desfiinţarea de drept a
hotărârii pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei în faţa căreia s-a formulat cererea de intervenţie, ar
trebui aplicată nu numai în cazul respingerii cererii de intervenţie ca inadmisibilă, dar şi atunci când a fost anulată, de
pildă, pentru nesemnare. Astfel, raţiunea instituirii textului legal este aceeaşi, independent de soluţia de respingere
pronunţată, respectiv aceea de a nu lipsi partea sau terţul de un grad de jurisdicţie şi de posibilitatea judecării cererii
sale împreună cu cererea principală. De altfel, chiar dacă, strict formal, lipsa semnăturii implică soluţia de anulare a
cererii de intervenţie, un atare aspect este discutat tot în etapa admisibilităţii în principiu, constituind o condiţie de
neprimire a cererii de intervenţie.
■ Formele reprezentării (art. 80 CPC)

„(5) Când dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o hotărâre judecătorească, asistarea
reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie.”
În contextul pronunţării şi publicării în Monitorul Oficial al României a celor două decizii ale Curţii Constituţionale,
prin care art. 13 alin. (2) teza a II-a CPC a fost declarat neconstituţional, şi anume Decizia Curţii Constituţionale nr.
462/2014 privitoare la obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele fizice prin avocat şi,
respectiv, Decizia Curţii Constituţionale nr. 485/2015 privitoare la obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs
de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic, prin Legea nr. 310/2018 a fost eliminată teza a II-a a art.
80 alin. (5), potrivit căreia dispoziţiile art. 83 alin. (3) şi art. 84 alin. (2) ar fi aplicabile, întrucât, prin aceeaşi lege, au
fost abrogate aceste dispoziţii.
■ Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice (art. 83 CPC)

Articolul 83 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Art. 83. Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice. (1) În faţa primei instanţe, în apel, precum şi în
recurs, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat unei alte
persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului
decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor.
(2) În cazul în care mandatarul persoanei fizice este soţ sau o rudă până la gradul al doilea inclusiv, acesta poate
11
Schimbarea sau casarea în parte a încheierii s-ar impune, de exemplu, în ipoteza în care aceasta cuprinde şi alte dispoziţii în afară de
cea privind respingerea cererii de intervenţie, dispoziţii ce nu fac obiectul căii de atac.
4
pune concluzii în faţa oricărei instanţe, fără să fie asistat de avocat, dacă este licenţiat în drept.
(3) În cazul contestaţiei în anulare şi al revizuirii, dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător.”
După cum am arătat anterior, date fiind pronunţarea şi publicarea în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 462/2014, Legea nr. 310/2018 a eliminat fostul conţinut al alin. (3), potrivit căruia, la redactarea
cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi,
după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor
prevăzute la art. 13 alin. (2), înlocuindu-l cu cel al fostului alin. (4), devenit în prezent alin. (3).
Totodată, în cuprinsul alin. (1) teza I, din aceleaşi considerente, a fost introdusă posibilitatea persoanelor fizice ca
şi în recurs să fie reprezentate de aceleaşi persoane, avocat sau alt mandatar, ca în faţa primei instanţe şi în apel,
acesta fiind un drept, iar nu o obligaţie.
■ Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice (art. 84 CPC)

La articolul 84, alineatul (2) se abrogă.
„(3) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi entităţilor arătate la art. 56 alin. (2).”
Având în vedere pronunţarea şi publicarea în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curţii Constituţionale nr.
485/2015, art. 84 alin. (2) CPC, potrivit căruia, la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi
susţinerea recursului, persoanele juridice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de
către un avocat sau consilier juridic, în condiţiile legii, a fost abrogat.
De asemenea, în contextul abrogării alin. (2) al art. 84 CPC, a fost corelat şi alin. (3), eliminându-se din cuprinsul
său referirea la dispoziţiile alin. (2).
■ Judecătoria (art. 94 CPC – competenţa materială de soluţionare în primă instanţă)

La articolul 94 punctul 1, litera b) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, date de lege în competenţa instanţelor
judecătoreşti;”
La articolul 94 punctul 1, după litera j) se introduc trei noi litere, literele j1)-j3), cu următorul cuprins:
„j1) cererile în materie de moştenire, indiferent de valoare;
j2) cererile privind uzucapiunea, indiferent de valoare;
j3) cererile în materia fondului funciar, cu excepţia celor date prin lege specială în competenţa altor instanţe;”
Prin Legea nr. 310/2018 a fost reformulată lit. b) de la pct. 1 al art. 94 CPC, care în reglementarea anterioară
acestei modificări viza „cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii”, tocmai pentru a se
înlătura riscul interpretării acestei prevederi în sensul că, odată atribuită competenţa materială de soluţionare în primă
instanţă a cererilor în discuţie în favoarea judecătoriei, instanţele judecătoreşti ar deveni competente general să
judece toate cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, în condiţiile în care anumite cereri erau şi
sunt în continuare de competenţa altor organe fără activitate jurisdicţională [de pildă, art. 58 alin. (1) din Legea nr.
119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată12, prevede că rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor
înscrise pe marginea acestora se face în temeiul dispoziţiei primarului unităţii administrativ-teritoriale care are în
păstrare actul de stare civilă, din oficiu sau la cererea persoanei interesate].
În contextul numeroaselor controverse doctrinare şi al unor soluţii jurisprudenţiale neunitare ivite în stabilirea
competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă a cererilor în materie de moştenire, determinate de calificarea
acestora fie ca cereri principale (caz în care, independent de formularea sau nu a unui cap ăt de cerere având ca
obiect partajul judiciar, competenţa materială se stabilea în funcţie de valoarea obiectului acestor cereri, aparţinând
judecătoriei sau, după caz, tribunalului), fie ca cereri accesorii unei cereri de partaj judiciar (caz în care competenţa
materială aparţinea întotdeauna judecătoriei), Legea nr. 310/2018 a stabilit, în mod cert, că aceste cereri sunt de
competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a judecătoriei, indiferent de valoare.
Prin urmare, cu titlu exemplificativ, sunt de competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a judecătoriei
următoarele cereri în materie de moştenire: cererea vizând constatarea vacanţei succesorale, cererea având ca obiect
constatarea calităţii de unic moştenitor legal, cererea privind constatarea calităţii părţilor de moştenitori şi a cotelor
succesorale, cererea privind constatarea masei succesorale, cererea privind reducţiunea liberalităţilor excesive,
cererea privind nulitatea absolută sau relativă a unui legat, cererea privind revocarea unui legat, cererea privind
nulitatea absolută sau relativă a unui certificat de moştenitor sau a unui certificat de calitate de moştenitor, petiţia de
ereditate etc.
De asemenea, potrivit completării legislative indicate, sunt de competenţa materială de soluţionare în primă
instanţă a judecătoriei cererile privind uzucapiunea, indiferent de valoare, anterior acestei completări legislative,
competenţa de soluţionare a cererilor în discuţie fiind delimitată, în funcţie de valoarea obiectului lor, între judecătorie
şi tribunal.
Cererile în materia fondului funciar, cu excepţia celor date prin lege specială în competenţa altor instanţe, au fost
readuse în competenţa de soluţionare în primă instanţă a judecătoriei, cum prevedea anterior art. 2 pct. 1 lit. b) CPC
1865. Uzând de interpretarea istorică şi ţinând cont că exprimarea legiuitorului din noua completare legislativă este
una care nu face vreo distincţie, apreciem că în noţiunea de cereri în materia fondului funciar vor fi încadrate inclusiv
cererile de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea
legilor în materia fondului funciar.
Prin excepţie, cu titlu exemplificativ, nu vor fi de competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a
judecătoriilor cererile formulate în temeiul Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire,
12
M. Of. nr. 339 din 18 mai 2012.
5
în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România 13. Astfel,
cererea privind anularea deciziei emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor prin care s-a soluţionat
dosarul de despăgubire în materia fondului funciar, precum şi cea vizând cenzurarea refuzului acestei instituţii de a
soluţiona în termen dosarul de despăgubire cu consecinţa rezolvării acestuia de către instanţa judecătorească sunt de
competenţa în primă instanţă a secţiei civile a tribunalului, potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din acest act normativ.
Se impune menţionarea faptului că inserarea acestor prevederi în cadrul art. 94 CPC are relevanţă nu numai prin
prisma stabilirii competenţei materiale de primă instanţă în favoarea judecătoriei, dar şi din perspectiva inexistenţei
dreptului părţilor de a exercita recurs împotriva deciziilor pronunţate în apelul declarat împotriva hotărârilor date în
primă instanţă asupra acestor cereri, prin raportare la art. 483 alin. (2) CPC.
De asemenea, este de observat faptul că lit. k) de la pct. 1 al art. 94 CPC, potrivit căreia sunt de competenţa
materială în primă instanţă a judecătoriei orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv,
indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, a rămas neschimbată, plafonul valoric fixat pentru
delimitarea competenţei materiale fiind menţinut.
■ Tribunalul (art. 95 CPC – competenţa materială de soluţionare ca instanţe de recurs)

La articolul 95, punctul 3 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„3. ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu
sunt supuse apelului şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege;”
Modificarea acestui text legal priveşte, în concret, adăugarea menţiunii potrivit căreia tribunalele soluţionează, ca
instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt
supuse apelului, pentru a corela textele nou-modificate ce regândesc concepţia iniţială a noului Cod de procedură
civilă, potrivit căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era instanţa de drept comun în materia soluţionării recursurilor,
iar tribunalele şi curţile de apel erau instanţe de excepţie în această materie, judecând recursurile numai în anumite
cazuri prevăzute de lege.
■ Curtea de apel (art. 96 CPC – competenţa materială de soluţionare ca instanţe de recurs)

„3. ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva
hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte
cazuri expres prevăzute de lege;”
După cum am menţionat mai sus, pentru a pune capăt divergenţelor de opinie în ceea ce priveşte instanţa
competentă să soluţioneze recursurile în materie civilă, regândind concepţia iniţială a noului Cod de procedură civilă,
potrivit căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era instanţa de drept comun în materia soluţionării recursurilor, iar
tribunalele şi curţile de apel erau instanţe de excepţie în această materie, judecând recursurile numai în anumite
cazuri prevăzute de lege, Legea nr. 310/2018 a stabilit că recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de
tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse
apelului sunt de competenţa, ca instanţe de recurs, a curţilor de apel.
Această modificare este în acord şi cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 18/201814, Completul
competent să judece recursul în interesul legii, care a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.
96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 CPC, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor
pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la
200.000 lei inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/201715, revine curţilor de apel.
■ Cererile în materie de moştenire (art. 105 CPC – determinarea competenţei după valoarea obiectului
cererii introductive de instanţă)
Articolul 105 se abrogă.
În contextul în care Legea nr. 310/2018 a introdus în competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a
judecătoriilor cererile în materie de moştenire, indiferent de valoare, abrogarea art. 105 CPC este consecinţa directă a
acestei completări, căci valoarea obiectului acestor cereri nu mai prezintă relevanţă pentru fixarea competenţei în
discuţie.
■ Competenţa facultativă (art. 127 CPC)

„(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară
activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate
în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la
care îşi desfăşoară activitatea.
(2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi
desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele
judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a
13
M. Of. nr. 278 din 17 mai 2013.
14
M. Of. nr. 965 din 14 noiembrie 2018.
15
M. Of. nr. 582 din 20 iulie 2017. Prin Decizia nr. 369/2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma „precum şi în alte cereri
evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru
degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
este neconstituţională.
6
cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.”
La articolul 127, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (21), cu următorul cuprins:
„(21) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are
calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.”
Modificarea alin. (1) al art. 127 CPC constă în extinderea sferei de aplicare a textului legal, în sensul că este
incidentă competenţa facultativă nu numai atunci când judecătorul are calitatea de reclamant într-o cerere de
competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, ci şi atunci când cererea este de competenţa unei instanţe
inferioare celei la care judecătorul îşi desfăşoară activitatea.
Raţiunea modificării textului legal este aceea a măririi gradului de protejare a aparenţei de imparţialitate obiectivă
în soluţionarea cauzei, nu numai în primă instanţă, ci inclusiv în căile de atac de competenţa instanţelor ierarhic
superioare, fiind avută în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 290/201816, prin care s-a constatat că sintagma „de
competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea” din cuprinsul art. 127 alin. (1) CPC, precum şi sintagma „care
îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza” din cuprinsul art. 127 alin. (2) CPC sunt
neconstituţionale.
Spre exemplu, în cazul în care cererea este de competenţa judecătoriei X, iar reclamantul activează în cadrul
tribunalului Y (instanţă ierarhic superioară judecătoriei X), se impune admiterea excepţiei de necompetenţă teritorială
facultativă, în raport de noua modificare legislativă, chiar dacă, la momentul procesual al invocării excepţiei de
necompetenţă facultativă în faţa primei instanţe, nu se poate cunoaşte dacă hotărârea ce urmează a fi pronunţată în
cauză va fi atacată şi astfel cauza va ajunge pe rolul instanţei de control judiciar unde reclamantul îşi desfăşoară
activitatea. Textul este incident şi în ipoteza în care judecătorul activează în cadrul curţii de apel Z (instanţă ierarhic
superioară tribunalului Y), iar hotărârea pronunţată în apel este susceptibilă de recurs.
În considerarea noii modificări legislative, apreciem că suntem în prezenţa competenţei facultative chiar şi în
ipoteza în care reclamantul activează în cadrul tribunalului Y, iar hotărârea pronunţată asupra cererii de competenţa în
primă instanţă a judecătoriei nu ar fi susceptibilă de exerciţiul vreunei căi de atac, căci textul nu introduce nicio
distincţie, iar partea ar putea totuşi să declare o astfel de cale de atac şi inclusiv soluţia de respingere ca inadmisibilă
a acesteia trebuie să fie pronunţată de către o altă instanţă decât aceea în cadrul căreia reclamantul îşi desfăşoară
activitatea.
Textul legal în discuţie nu este însă incident în ipoteza în care reclamantul activează în cadrul judecătoriei X, iar
competenţa de soluţionare în primă instanţă a cauzei aparţine tribunalului Y, această din urmă instanţă fiind cea
învestită cu soluţionarea cererii.
Modificarea legislativă extinde sfera de aplicare conferită textului de lege anterior prin dezlegarea dată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 7/2016 17, potrivit
căreia sintagma „instanţa la care îşi desfăşoară activitatea” din cuprinsul art. 127 alin. (1) CPC trebuie interpretată
restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei
competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă, soluţie care nu îşi mai găseşte
aplicarea.
Apreciem că art. 127 alin. (1) şi alin. (3) CPC, ce reglementează competenţa facultativă, instituie o competenţă
teritorială cu caracter alternativ în favoarea reclamantului, în ipoteza în care acesta are calitatea de
judecător/procuror/asistent judiciar/grefier, având opţiunea de a alege pentru soluţionarea litigiului său o instanţă dintre
cele de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei
circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
Reclamantul în discuţie nu are dreptul de a sesiza instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, în ipoteza în care
aceasta ar fi fost competentă, potrivit legii, să soluţioneze cererea sa, norma având caracter imperativ de ordine
publică.
În consecinţă, dacă reclamantul a sesizat instanţa la care îşi desfăşoară activitatea sau o instanţă inferioară
acesteia, excepţia necompetenţei teritoriale facultative, în acest caz fiind de ordine publică, va urma regimul juridic
instituit de art. 130 alin. (2) CPC, putând fi invocată şi de către instanţă din oficiu, până la primul termen de judecată la
care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii.
În schimb, dacă reclamantul a sesizat o altă instanţă decât cea la care îşi desfăşoară activitatea, diferită, totodată,
şi de instanţele prevăzute de art. 127 alin. (1) CPC, instanţa va putea invoca necompetenţa teritorială numai când
aceasta are caracter exclusiv, raportat la cererea dedusă judecăţii, caz în care caracterul exclusiv al competenţei se
translatează asupra competenţei instanţelor judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre
curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea,
ce ar fi fost competentă exclusiv să soluţioneze cauza.
Dacă este incident art. 127 alin. (1) CPC, iar prima instanţă admite excepţia de necompetenţă teritorială
facultativă, aceasta va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea uneia dintre instanţele judecătoreşti de
acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei
circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, iar nu a aceleiaşi curţi de apel.
Spre exemplu, dacă reclamantul funcţionează în cadrul tribunalului X, competenţa va fi declinată în favoarea
tribunalului Y, din raza curţii de apel Y, cu care este învecinată curtea de apel X, în raza căreia se găseşte tribunalul
X, iar nu în favoarea tribunalului Z, aflat în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel X, dar învecinat cu tribunalul X.
Alin. (2) al art. 127 CPC a fost modificat corespunzător, competenţa facultativă fiind incidentă şi în ipoteza în care
judecătorul are calitatea de pârât, iar cererea ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau
a unei instanţe inferioare acesteia.
Legea nr. 310/2018 a introdus, în schimb, o nouă prevedere potrivit căreia dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în
mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz, fiind
16
M. Of. nr. 638 din 23 iulie 2018.
17
M. Of. nr. 461 din 22 iunie 2016.
7
avută în vedere aceeaşi Decizie a Curţii Constituţionale nr. 290/2018, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 127
alin. (1) şi (2) CPC sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte
reclamantă/pârâtă. Curtea a apreciat că există elemente obiective care conduc în mod întemeiat la îndoieli cu privire
la imparţialitatea judecătorului, întrucât instanţa din care face parte cumulează competenţa jurisdicţională cu calitatea
de parte în proces; calificarea noţiunii de judecător este una sui-generis, aceasta cuprinzând atât judecătorul – stricto
sensu –, cât şi instanţa de judecată – lato sensu. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că noţiunea de judecător privită
stricto sensu din cuprinsul dispoziţiilor legale criticate are un caracter restrictiv şi nu corespunde cerinţelor de
imparţialitate obiectivă a instanţelor.
Prin urmare, ne vom afla în prezenţa unei competenţe facultative nu numai atunci când reclamantul sau pârâtul
are calitatea de judecător/procuror/asistent judiciar/grefier, ci şi atunci când acesta este o instanţă judecătorească.
Problema care se poate ridica în contextul noii modificări este aceea a identificării instanţei competente să judece în
ipoteza în care reclamantă sau pârâtă este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar calea de atac ce ar putea fi exercitată
împotriva ultimei hotărâri pronunţate în cauză ar fi de competenţa acesteia, neexistând o instanţă de acelaşi grad cu
instanţa supremă. În acest caz, apreciem că textul nu va fi aplicabil, instanţa supremă urmând să soluţioneze calea de
atac.
■ Excepţia de necompetenţă (art. 129 CPC)

La articolul 129 alineatul (2), punctul 2 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de
competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat;”
Modificarea legislativă în discuţie include competenţa specializată în noţiunea de competenţă materială, avându-se
în vedere considerentele Deciziei nr. 17/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent
să soluţioneze recursul în interesul legii18, potrivit cărora competenţei materiale procesuale i se subsumează şi
competenţa specializată, care este reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară19,
precum şi în cuprinsul unor legi speciale20.
Competenţa specializată, fiind inclusă legislativ în noţiunea de competenţă materială, prin modificarea operată, va
urma regimul competenţei materiale, nu numai sub aspectul caracterului de ordine publică al normei şi al dreptului
invocării din oficiu a excepţiei de necompetenţă specializată, aspecte care, în considerarea fostei calificări de norme
de organizare judecătorească, erau oricum aplicabile, dar şi din perspectiva art. 130 alin. (2) CPC, potrivit căruia
necompetenţa materială, bunăoară inclusiv cea specializată, ar trebui invocată de către părţi sau de către judecător,
sub sancţiunea decăderii, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot
pune concluzii.
Potrivit art. 200 alin. (2) CPC, în cazul în care cauza nu este de competenţa sa, completul căruia i-a fost
repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părţilor, trimiterea dosarului completului specializat
competent sau, după caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei sesizate; dispoziţiile privitoare la
necompetenţă şi conflictele de competenţă se aplică prin asemănare. Se impune menţionarea faptului că aceste
dispoziţii legale nu au fost abrogate, motiv pentru care se vor aplica în continuare şi numai în măsura în care
necompetenţa specializată nu a fost invocată în această etapă scrisă, prealabilă acordării primului termen de judecată,
ea va urma regimul competenţei materiale înscris în cadrul art. 130 alin. (2) CPC.
Este, totodată, de observat faptul că, deşi art. 129 alin. (2) pct. 2 CPC a fost modificat prin includerea competenţei
specializate în categoria competenţei materiale, în mod nejustificat au fost menţinute prevederile art. 136 alin. (1) şi
art. 200 alin. (2) teza finală CPC cu referire la trimiterea la dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi la conflictele de
competenţă, care s-ar aplica prin asemănare, din moment ce aplicarea prin asemănare a unor alte dispoziţii legale
denotă faptul că dispoziţiile iniţiale şi cele la care se face trimiterea nu privesc aceeaşi instituţie juridică.
■ Invocarea excepţiei (art. 130 CPC – invocarea excepţiei de necompetenţă)

„(2) Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul
termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.
(3) Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea
18
M. Of. nr. 872 din 16 octombrie 2018. Astfel cum s-a reţinut anterior în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul
competent să judece recursul în interesul legii, în cadrul competenţei jurisdicţionale trebuie distins între competenţa materială (de atribuţie) şi
competenţa teritorială, iar în cadrul competenţei materiale se distinge între competenţa materială funcţională, stabilită după felul atribuţiilor
jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe (de exemplu, judecata în primă instanţă, judecata în apel, judecata în recurs) şi
competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecă ţii (a se vedea parag. 155
din Decizia nr. 18 din 17 noiembrie 2016, publicată în M. Of. nr. 237 din 6 aprilie 2017, şi parag. 29 din Decizia nr. 16 din 18 septembrie 2017,
publicată în M. Of. nr. 924 din 24 noiembrie 2017). Instan ţa supremă a considerat că normele ce reglementează competenţa specializată sunt
în primul rând norme de organizare judiciară, iar abia în al doilea rând norme de competenţă de ordine publică, ce reglementează competenţa
unei secţii sau a alteia (respectiv complet specializat) de la nivelul unei instan ţe (în sens funcţional – judecătorie, tribunal, curte de apel), în
funcţie de natura litigiului dedus judecăţii. Aşadar, în opinia instanţei supreme, normele care reglementează instanţele/completurile
specializate au o natură duală, ce determină un tratament juridic specific în cazul încălcării acestora.
19
Republicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005.
20
În opinia pe care am exprimat-o anterior publicării acestor decizii ale instanţei supreme în Monitorul Oficial al României, am apreciat că
normele care reglementează competenţa specializată a secţiei sau a completului unei instanţe nu constituie norme de competenţă, ci norme
de organizare judiciară. Astfel, sediul de reglementare a secţiilor şi completurilor specializate se găseşte în legea de organizare judiciară, iar
simplul fapt că, în concret, secţiile şi completurile specializate se înfiinţează, la propunerea colegiilor de conducere ale fiecărei instanţe, prin
hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, iar componenţa se stabileşte de colegiul de conducere al instanţei respective nu este de natură
să conducă la o concluzie diferită, din moment ce atribuţiile menţionate sunt conferite tot prin legea de organizare judiciară. Apoi, dacă
dispoziţiile privind specializarea secţiilor şi a completurilor ar fi constituit norme de competenţă, prevederea de trimitere la regulile privitoare la
excepţia de necompetenţă şi la conflictele de competenţă din cadrul art. 136 alin. (1) CPC nu şi-ar mai fi găsit vreo justificare, întrucât regulile
respective li s-ar fi aplicat în mod automat în considerarea calificării de norme de competenţă, nefiind necesară corelaţia legală.
8
nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi
pot pune concluzii.”
Modificarea dispusă în privinţa acestor articole vizează termenul-limită până la care excepţia de necompetenţă
poate fi invocată, fiind înlocuit „primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe” cu
„primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei şi pot pune concluzii”.
Limita procesuală indicată de textul legal poate să coincidă sau nu cu primul termen de judecată acordat în cauză.
De exemplu, această limită nu corespunde primului termen de judecată în ipoteza în care, deşi părţile sunt legal citate
(caz care se asimilează şi cu acela în care părţile sunt nelegal citate, însă nulitatea procedurii de citare a fost
acoperită prin neinvocarea neregularităţii în discuţie de către părţile prezente la termen), acestea nu au posibilitatea să
pună concluzii, întrucât judecata pricinii se amână dintr-un alt considerent.
În concret, modificarea operată priveşte revenirea la conceptul de „primă zi de înfăţişare” din Codul de procedură
civilă din 1865, fiind socotită ca prima de zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, puteau pune concluzii,
potrivit art. 134 din acel cod.
Textul legal nu face vreo distincţie în privinţa aspectului asupra cărora părţile ar avea posibilitatea să pună
concluzii, acesta putând privi atât fondul drepturilor deduse judecăţii, cât şi o excepţie procesuală sau oricare alt
incident procedural ce implică însă o judecată, iar nu o amânare (de pildă, o cerere de suspendare facultativă a
judecăţii etc.).
Părţile nu au posibilitatea să pună concluzii asupra chestiunilor menţionate anterior ori de câte ori judecarea
cauzei se amână din diverse considerente (lipsa de apărare, lipsa confirmării cererii de chemare în judecată semnate
doar de către minor, lipsa dovezii calităţii de reprezentant a persoanei semnatare a cererii de chemare în judecată,
lipsa semnării actului de procedură când partea nu este prezentă etc.).
Totodată, textul legal impune condiţia ca toate părţile din litigiu să poată pune concluzii, iar nu numai cea care ar
avea dreptul să invoce excepţia procesuală (de exemplu, pârâtul nu este decăzut din dreptul de a invoca excepţia de
necompetenţă teritorială de ordine privată, dacă, la primul termen de judecată acordat în cauză, la care părţile sunt
legal citate, reclamantul solicită amânarea judecării cauzei pentru lipsă de apărare, iar această cerere este încuviinţată
de către instanţă).
■ Verificarea competenţei (art. 131 CPC)

„(1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii,
judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general,
material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care
constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.”
Dată fiind modificarea art. 130 alin. (2) şi (3) CPC, în mod corespunzător a fost efectuată o schimbare de conţinut
şi în cadrul art. 131 alin. (1) CPC, în sensul că verificarea competenţei în faţa primei instanţe are loc nu „la primul
termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe”, ci „la primul termen de judecată la care
părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii”. Toate cele menţionate la comentariul aferent
modificării intervenite în cuprinsul art. 130 CPC îşi păstrează valabilitatea şi în privinţa acestui articol.
■ Instanţa competentă (art. 142 CPC – instanţa competentă în materia strămutării proceselor)
„(1) Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competenţa curţii de apel, dacă
instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia. Dacă
strămutarea se cere de la curtea de apel, competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În cazul
cererilor de strămutare întemeiate pe motivul de bănuială legitimă vizând calitatea părţii de judecător la o instanţă din
circumscripţia curţii de apel competente, precum şi a celor vizând calitatea de parte a unei instanţe din circumscripţia
aceleiaşi curţi, competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cererea de strămutare se depune
la instanţa competentă să o soluţioneze, care va înştiinţa de îndată instanţa de la care s-a cerut strămutarea despre
formularea cererii de strămutare.”
În concret, în cuprinsul alineatului în discuţie a fost inserată prevederea potrivit căreia, în cazul cererilor de
strămutare întemeiate pe motivul de bănuială legitimă vizând calitatea părţii de judecător la o instanţă din
circumscripţia curţii de apel competente, precum şi al celor vizând calitatea de parte a unei instanţe din circumscripţia
aceleiaşi curţi, competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Modificarea legislativă intervine în contextul pronunţării şi publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 558/201421, potrivit căreia dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi
CPC sunt constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de judecător la
curtea de apel a uneia dintre părţi, precum şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 169/201622, prin care s-a constatat că
dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt
constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de parte a curţii de apel în
raza căreia funcţionează instanţa învestită cu judecarea litigiului.
■ Judecarea cererii (art. 144 CPC – judecarea cererii de strămutare a procesului)

„(2) Încheierea asupra strămutării se dă fără motivare şi este definitivă.”
21
M. Of. nr. 897 din 10 decembrie 2014.
22
M. Of. nr. 353 din 9 mai 2016.
9
Modificarea legislativă intervenită priveşte denumirea hotărârii judecătoreşti ce se pronunţă asupra cererii de
strămutare a procesului, în sensul că aceasta este o încheiere. Modificarea în discuţie a fost efectuată în condiţiile în
care termenul de „hotărâre” folosit în redactarea anterioară a textului legal poate fi atribuit, raportat la art. 424 CPC, în
egală măsură, atât unei încheieri, cât şi unei sentinţe sau decizii, practica judiciară fiind neunitară în privinţa acestui
aspect.
■ Organe competente şi modalităţi de comunicare (art. 154 CPC – organele competente şi modalităţi de
comunicare în materia citării şi comunicării actelor de procedură)
„(4) În cazul în care comunicarea potrivit alin. (1) nu este posibilă, aceasta se va face prin poştă, cu scrisoare
recomandată, cu confirmare de primire, în plic închis, la care se ataşează dovada de primire/procesul-verbal şi
înştiinţarea prevăzute la art. 163.
....................................................................................................
(6) Comunicarea citaţiilor şi a altor acte de procedură se poate face de grefa instanţei şi prin telefax, poştă
electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia, dacă partea a
indicat instanţei datele corespunzătoare în acest scop. Comunicarea actelor de procedură va fi însoţită de semnătura
electronică extinsă a instanţei care va înlocui ştampila instanţei şi semnătura grefierului de şedinţă din menţiunile
obligatorii ale citaţiei. Fiecare instanţă va avea o singură semnătură electronică extinsă pentru citaţii şi acte de
procedură.”
„(61) Citaţiile şi celelalte acte de procedură menţionate la alin. (6) se consideră comunicate la momentul la care au
primit mesaj din partea sistemului folosit că au ajuns la destinatar potrivit datelor furnizate de acesta.”
Modificarea efectuată în privinţa alin. (4) al art. 154 CPC priveşte eliminarea obligativităţii trimiterii „cu conţinut
declarat” în ipoteza efectuării comunicărilor prin poştă, prin scrisoare recomandată, fiind menţinută numai „confirmarea
de primire”.
Regula în materie de citare şi comunicare a actelor de procedură este aceea că citaţiile şi celelalte acte de
procedură se comunică din oficiu de către instanţele judecătoreşti, prin salariaţii acestora, regulă ce se desprinde din
art. 154 alin. (1) CPC. Din cauza numărului mare de procese, o atare regulă se aplică numai în mod excepţional, în
practică, comunicarea actelor de procedură realizându-se, în majoritatea cazurilor, prin poştă (ca atare, atunci când
instanţa doreşte comunicarea actului de procedură prin agent procedural, în practică, va specifica în mod expres
aceasta). Prin urmare, în cazul în care comunicarea prin intermediul persoanelor menţionate nu este posibilă, aceasta
se va face prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, în plic închis, la care se ataşează dovada
de primire sau procesul-verbal şi înştiinţarea prevăzute la art. 163 CPC.
Diferenţa dintre corespondenţa cu confirmare de primire şi corespondenţa simplă constă în faptul că expeditorului i
se returnează confirmarea de primire, astfel încât acesta poate face dovada nu numai a faptului că a expediat
scrisoarea, dar şi a împrejurării că destinatarul a primit-o, iar corespondenţa recomandată simplă se înmânează
destinatarului doar pe bază de semnătură pe un borderou care se păstrează la oficiul poştal.
Eliminarea din cuprinsul articolului a obligativităţii trimiterii „cu conţinut declarat” este făcută în contextul în care în
cuprinsul comunicării sau al citaţiei este menţionat actul de procedură expediat, iar grefierul răspunde, până la
înscrierea în fals, pentru conformitatea celor înscrise în conţinutul comunicării cu cele trimise efectiv părţii. „Conţinutul
declarat” impunea şi funcţionarului poştal să verifice conţinutul actelor de procedură comunicate în plic închis, ceea ce
ridica probleme la punerea în aplicare a dispoziţiei legale.
O altă modificare vizează însoţirea comunicării actelor de procedură prin intermediul mijloacelor anterior
menţionate de semnătura electronică extinsă a instanţei, care va înlocui ştampila instanţei şi semnătura grefierului de
şedinţă din menţiunile obligatorii ale citaţiei; fiecare instanţă va avea o singură semnătură electronică extinsă pentru
citaţii şi acte de procedură.
Se impune menţionarea faptului că textul potrivit căruia, în vederea confirmării, instanţa, odată cu actul de
procedură, va comunica un formular care va conţine diverse date, iar formularul va fi completat de către destinatar cu
data primirii, numele în clar şi semnătura persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei şi va fi expediat instanţei
prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace nu se mai regăseşte în cuprinsul alin. (6) al art. 154 CPC. În
schimb, legea în analiză a introdus un nou alineat – alin. (6 1) –, potrivit căruia citaţiile şi celelalte acte de procedură
menţionate la alin. (6) se consideră comunicate la momentul la care au primit mesaj din partea sistemului folosit că au
ajuns la destinatar potrivit datelor furnizate de acesta.
Prin urmare, potrivit modificărilor intervenite, pentru legala îndeplinire a procedurii de comunicare prin mijloacele
electronice specificate, nu mai este necesară confirmarea, prin formular, a primirii certe de către destinatar a
comunicării, fiind suficient mesajul de comunicare oferit de sistemul de transmitere.
■ Procedura de comunicare (art. 163 CPC)

„(111) Atunci când comunicarea actelor s-a realizat potrivit prevederilor art. 154 alin. (6) mesajul de comunicare
către destinatar primit de la sistem constituie dovada de comunicare. Acesta se va lista şi se va ataşa la dosarul
cauzei.”
După cum am arătat mai sus, dovada comunicării prin mijloacele electronice prevăzute în cuprinsul art. 154 alin.
(6) CPC nu mai este reprezentată, în viziunea noii modificări legislative, de confirmarea primirii de către destinatar a
comunicării, ci de confirmarea trimiterii către destinatar a comunicării respective.
În acest context, art. 163 alin. (111) CPC prevede că mesajul de comunicare către destinatar primit de la sistem
constituie dovada de comunicare, care se va ataşa la dosarul cauzei.
10
Există riscul ca această modificare legislativă să creeze dificultăţi în practică, în măsura în care mesajul nu ar fi
transmis în timp real destinatarului, existând erori de transmitere. De asemenea, nu se poate pretinde părţii să îşi
verifice în permanenţă e-mail-ul, cu atât mai mult cu cât, de pildă, termenul de primire a citaţiei ar putea fi micşorat la
câteva ore, în aplicarea art. 159 CPC, şi, ca atare, ar putea fi pierdut de către parte, fără a i se putea imputa lipsa de
diligenţă.
■ Data îndeplinirii procedurii (art. 165 CPC)

„3. în cazul citării sau comunicării altui act de procedură efectuate potrivit prevederilor art. 154 alin. (6), procedura
se socoteşte îndeplinită la data arătată pe copia imprimată a expedierii, certificată de grefierul care a făcut
transmisiunea.”
Faţă de cele analizate în cadrul articolelor precedente, procedura se socoteşte îndeplinită la data arătată pe copia
imprimată a expedierii, certificată de grefierul care a făcut transmisiunea.
■ Actele depuse la poştă, servicii specializate de curierat, unităţi militare sau locuri de deţinere (art.
183 CPC)
„(1) Actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal
sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau e-mail,
este socotit a fi făcut în termen.
....................................................................................................
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută,
după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de
administraţia locului de deţinere, pe actul depus, precum şi menţiunea datei şi orei primirii faxului sau a e-mail-ului,
astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanţei, servesc ca dovadă a datei
depunerii actului de către partea interesată.”
În primul alineat al art. 183 CPC a fost adăugată „trimiterea prin fax sau prin e-mail” a actului de procedură, care,
dacă a fost efectuată în termenul prevăzut de lege, conduce la socotirea actului de procedură însuşi ca fiind în termen.
Reamintim faptul că, prin Decizia nr. 34/201723, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 CPC,
actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică, în ultima zi a termenului care se socoteşte pe zile, după
ora la care activitatea încetează la instanţă, nu este socotit a fi depus în termen. În considerentele aceste decizii,
instanța supremă a reținut faptul că, fiind o derogare de la regula înscrisă în art. 182 alin. (2) CPC, numai actul de
procedură depus prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un
serviciu specializat de comunicare, cu condiția de a fi depus până la ora 24,00 a ultimei zile a termenului prevăzut de
lege este prezumat de lege ca socotit a fi făcut în termen, nu și cazul comunicării prin fax sau e-mail, care, nefiind în
mod expres menționat în cuprinsul art. 183, nu poate fi extins pe cale de interpretare.
Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că pentru persoanele care nu pot ajunge la sediul instanței în vederea
depunerii actelor de procedură, art. 183 alin. (1) CPC a instituit o facilitate și a prevăzut că acestea pot fi depuse și în
alte locuri, respectiv la oficiul poștal, la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare; în mod
evident, deși termenele se socotesc pe zile întregi, termenul se va împlini, conform art. 182 alin. (2) CPC, la ora
închiderii oficiului poștal, a serviciului de curierat rapid ori a serviciului specializat de comunicare; în acest sens se
interpretează sintagma „dispozițiile art. 183 fiind aplicabile” cuprinsă la alin. (2) al art. 182 CPC.
În condițiile în care prin modificarea operată a fost inclus în cuprinsul art. 183 alin. (1) CPC cazul comunicării
actului de procedură prin fax sau poștă electronică, ca atare fiind în prezent enumerat printre ipotezele de excepție de
la art. 182 alin. (2) CPC (ipoteze în care actul de procedură este socotit în termen chiar dacă nu a fost depus la
instanță sau într-un alt loc în care trebuia depus), s-ar putea ridica în mod întemeiat posibilitatea reconsiderării
dezlegării date de instanța supremă.
În ultimul alineat al aceluiaşi articol a fost completat aspectul că menţiunea datei şi orei primirii faxului sau a e-
mail-ului, astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanţei, serveşte ca dovadă a
datei depunerii actului de către partea interesată.
■ Verificarea cererii şi regularizarea acesteia (art. 200 CPC)

„(4) Dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii prevăzute la art. 194 lit. a)-c), d) numai în cazul
motivării în fapt şi f), precum şi art. 195-197 nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (3), prin încheiere se
dispune anularea cererii.”
„(41) Reclamantului nu i se poate cere să completeze sau să modifice cererea de chemare în judecată cu date sau
informaţii de care acesta nu dispune personal şi pentru obţinerea cărora este necesară intervenţia instanţei.”
Noua lege de modificare a Codului de procedură civilă exclude anumite neregularităţi ale cererii de chemare în
judecată din sfera de aplicare a sancţiunii anulării sale, sancţiune incidentă în prima etapa scrisă a judecății în primă
instanță, precum şi referirea la dispunerea anulării cererii de chemare în judecată în camera de consiliu.
Neregularităţile în discuţie constau în lipsa arătării motivelor de drept pe care se întemeiază cererea, precum şi a
23
M. Of. nr. 803 din 11 octombrie 2017.
11
dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, inclusiv a modalităţilor concrete de propunere a probei cu
înscrisuri, a probei cu interogatoriul pârâtului persoană fizică şi a probei cu martori.
Faptul că cererea de chemare în judecată nu se va mai anula în ipoteza în care reclamantul nu va complini în
termenul legal lipsurile specificate anterior nu înseamnă că judecătorul, la primirea cererii de chemare în judecată, nu
îi va pune în vedere carenţele acesteia, inclusiv a celor în discuţie, din moment ce alin. (1) al aceluiaşi articol a rămas
neschimbat.
Dacă reclamantul nu îşi îndeplineşte obligaţiile respective, judecătorul nu va proceda la anularea cererii de
chemare în judecată, însă la primul termen de judecată acordat în cauză, cu respectarea condiţiilor proprii acestora,
va aplica sancţiunile prevăzute de lege pentru etapa procesuală respectivă. Astfel, în măsura în care reclamantul nu a
indicat dovezile prin cererea de chemare în judecată şi nici nu sunt îndeplinite situaţiile de excepţie prevăzute de art.
254 alin. (2) CPC, instanţa va dispune decăderea acestuia din dreptul de a propune probe peste termen. De
asemenea, dacă reclamantul nu a arătat motivele de drept incidente în cauză, iar instanţa nu poate proceda la
soluţionarea acesteia, va aplica sancţiunea suspendării judecăţii în temeiul art. 242 alin. (1) CPC.
În ceea ce priveşte eliminarea referirii din cadrul alineatului analizat la dispunerea anulării cererii de chemare în
judecată în camera de consiliu, apreciem că, în măsura în care această modificare nu constituie rezultatul unei erori
de redactare a noului text, soluția ce s-ar impune ar fi reprezentată de dispunerea acestei sancțiuni în ședință publică
sau, după caz, în cameră de consiliu, în funcție de procedura concretă de soluționare a cererii respective [de pildă, o
cerere promovată pe calea procedurii speciale a evacuării din imobilele folosite sau ocupate fără drept se va anula,
potrivit art. 200 alin. (4) CPC, în ședința camerei de consiliu, întrucât procedura de evacuare respectivă, în întregul
său, se soluționează în cameră de consiliu, potrivit art. 1.042 alin. (2) CPC].
Textul art. 200 CPC a fost completat cu un nou alineat – alin. (4 1) –, potrivit căruia reclamantului nu i se poate cere
să completeze sau să modifice cererea de chemare în judecată cu date sau informaţii de care acesta nu dispune
personal şi pentru obţinerea cărora este necesară intervenţia instanţei. De pildă, pentru dovedirea valorii impozabile a
obiectului cererii de chemare în judecată, nu i se poate pune în vedere reclamantului să prezinte un certificat de
atestare fiscală pentru un imobil, în condiţiile în care nu este titularul rolului fiscal al imobilului respectiv.
Considerăm că textul acoperă şi ipoteza în care reclamantul nu dispune personal de date sau informaţii şi pe care
nu le poate obţine decât după sesizarea instanţei, fiindu-i necesar un certificat de grefă pentru a fi prezentat instituţiei
abilitate să îi furnizeze informaţiile dorite, aceasta din urmă răspunzându-i într-un termen mai lung decât cel de 10 zile
fixat de lege pentru complinirea lipsurilor cererii de chemare în judecată. În această situaţie, este însă necesar ca, în
cadrul termenului respectiv, reclamantul să facă dovada faptului că s-a adresat instituţiei abilitate, atașând la dosar, în
acest sens, cererea sa scrisă purtând viza de primire a instituţiei respective.
■ Fixarea primului termen de judecată (art. 201 CPC)

La articolul 201, alineatele (2)-(4) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
„(2) Întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care poate depune răspuns la întâmpinare în termen de
10 zile de la comunicare. Pârâtul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei.
(3) În termen de 3 zile de la data depunerii întâmpinării, judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de
judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei, dispunând citarea părţilor.
(4) În cazul în care pârâtul nu a depus întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (1), la data expirării termenului
respectiv, judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data
rezoluţiei, dispunând citarea părţilor.”
Prima modificare a art. 201 CPC priveşte înlocuirea caracterului obligatoriu al răspunsului la întâmpinare cu cel
facultativ, reclamantul având numai posibilitatea, iar nu şi obligaţia de a formula un atare act de procedură.
Drept urmare a acestei modificări, primul termen de judecată va trebui fixat de către judecător nu în termen de 3
zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare, ci în termen de 3 zile de la data depunerii întâmpinării, scurtându-
se astfel durata etapei scrise, prealabilă acordării primului termen de judecată.
În consecinţă, cu ocazia stabilirii primului termen de judecată, judecătorul va dispune şi comunicarea întâmpinării
către reclamant, cu menţiunea că poate formula răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicarea
acesteia.
De asemenea, modificarea intervenită a impus şi corelarea cu alin. (4) al art. 201 CPC, în sensul că fixarea
primului termen de judecată se impune şi în ipoteza în care pârâtul nu a depus întâmpinare, fiind eliminat cazul în care
reclamantul nu a formulat răspuns la întâmpinare.
■ Desfăşurarea procesului fără prezenţa publicului (art. 213 CPC)

„Art. 213. Desfăşurarea procesului fără prezenţa publicului. (1) În cazurile în care cercetarea procesului sau
dezbaterea fondului în şedinţă publică ar aduce atingere moralităţii, ordinii publice, intereselor minorilor, vieţii private a
părţilor ori intereselor justiţiei, după caz, instanţa, la cerere sau din oficiu, poate dispune ca acestea să se desfăşoare
în întregime sau în parte fără prezenţa publicului.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1), au acces în sala de şedinţă părţile, reprezentanţii lor, cei care îi asistă pe
minori, apărătorii părţilor, martorii, experţii, traducătorii, interpreţii, precum şi alte persoane cărora instanţa, pentru
motive temeinice, le admite să asiste la proces.”
Acest articol a suferit nu numai o modificare a textelor, dar şi o renumerotare a alineatelor.

Modificarea articolului constă în aceea că a fost eliminată regula privitoare la desfăşurarea în faţa primei instanţe a
cercetării procesului în camera de consiliu, dispoziţie a cărei aplicare, de altfel, a fost prorogată, în mod succesiv,
iniţial prin Legea nr. 2/2013 (art. XII – până la data de 1 ianuarie 2016), iar ulterior prin O.U.G. nr. 62/2015 24 [art. unic
24
O.U.G. nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instan ţelor
judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 964
12
alin. (1) – până la data de 1 ianuarie 2017] şi O.U.G. nr. 95/201625 [art. I alin. (1) – până la data de 1 ianuarie 2019]26.
În consecinţă, ca regulă, potrivit noii reglementări, în faţa primei instanţe, cercetarea procesului se desfăşoară în
şedinţă publică.
Acest text legal, în forma modificată, nu înlătură, desigur, aplicarea prevederilor speciale care reglementează
desfăşurarea procesului în camera de consiliu în anumite materii [sechestrul asigurător – art. 954 alin. (2) CPC;
procedura cu privire la cererile de valoare redusă – art. 1030 alin. (1) CPC; evacuarea din imobilele folosite sau
ocupate fără drept – art. 1042 alin. (2) CPC etc.].
De asemenea, în măsura în care cercetarea procesului în şedinţă publică ar aduce atingere moralităţii, ordinii
publice, intereselor minorilor, vieţii private a părţilor ori intereselor justiţiei, după caz, instanţa, la cerere sau din oficiu,
poate dispune ca acestea să se desfăşoare în întregime sau în parte fără prezenţa publicului.
■ Notele de şedinţă. Înregistrarea şedinţei (art. 231 CPC)

La articolul 231, alineatele (1), (4) şi (5) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
„(1) Grefierul care participă la şedinţă este obligat să ia note în legătură cu desfăşurarea procesului. Părţile pot
cere citirea notelor şi, dacă este cazul, corectarea lor.
....................................................................................................
(4) Instanţa va înregistra şedinţele de judecată.
(5) Instanţa va elibera, la cerere, o copie electronică a înregistrării şedinţei de judecată:
a) părţilor, pe cheltuiala acestora, în ceea ce priveşte cauza lor;
b) procurorului, pentru cauza în care participă.”
Din cuprinsul alin. (1) al art. 231 CPC, prin noua lege s-a dispus eliminarea atribuţiei judecătorului de a viza notele
grefierului consemnate în caiet în legătură cu desfăşurarea procesului. Modificarea prevederii legale este efectuată în
contextul dificultăţii practice de aplicare a textului în forma iniţială, decurgând din faptul că notele sunt consemnate în
stilul propriu al fiecărui grefier, fiind uneori mai puţin inteligibile. De asemenea, textul legal era oarecum lipsit de
utilitate, în condiţiile în care şedinţa este înregistrată şi poate fi oricând ascultată.
Totodată, deşi a fost menţinut dreptul părţilor de a contesta notele grefierului, a fost eliminată prevederea care
conţinea soluţia aplicabilă în caz de contestare a acestora, şi anume aceea a verificării şi, eventual, a completării ori
rectificării lor pe baza înregistrărilor din şedinţa de judecată. Apreciem că modificarea este una corect dispusă, căci,
din moment ce există înregistrarea şedinţei de judecată, iar încheierea de şedinţă poate fi rectificată pe calea
procedurii îndreptării erorilor materiale, reglementată de art. 442 CPC, completarea sau rectificarea notelor de şedinţă
nu îşi găsea utilitatea.
Legea de modificare a adăugat, suplimentar dreptului părţilor, şi dreptul procurorului care a participat ca
reprezentant al Ministerul Public în procesul civil să i se elibereze, la cerere, o copie electronică a înregistrării şedinţei
de judecată.
■ Locul cercetării procesului (art. 240 CPC)

„Art. 240. Locul cercetării procesului. Cercetarea procesului se desfăşoară în şedinţă publică, cu citarea părţilor,
dacă legea nu prevede altfel. Dispoziţiile art. 154 sunt aplicabile.”
Schimbarea priveşte faptul că cercetarea procesului se desfăşoară în şedinţă publică, iar nu în camera de consiliu,
comentariile aferente art. 213 CPC menţinându-şi valabilitatea şi în privinţa acestui articol.
■ Terminarea cercetării procesului (art. 244 CPC)

„Art. 244. Terminarea cercetării procesului. (1) Când judecătorul se socoteşte lămurit, declară cercetarea
procesului încheiată şi poate fixa un alt termen pentru dezbaterea fondului, din oficiu sau la cererea părţilor.
(2) În cazul în care s-a dispus dezbaterea fondului la un alt termen, judecătorul poate pune în vedere părţilor să
redacteze note privind susţinerile lor şi să le depună la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit potrivit alin.
(1), fără a aduce atingere dreptului acestora de a formula concluzii orale.”
Modificarea adusă textului legal priveşte posibilitatea, iar nu obligaţia instanţei ca, după ce declară încheiată
cercetarea procesului, să fixeze un alt termen pentru dezbaterea fondului. Acordarea acestui al doilea termen este
lăsată la aprecierea instanţei, la momentul la care părţile formulează o atare cerere de amânare a judecării cauzei.
din 24 decembrie 2015, aprobată prin Legea nr. 117/2016 (M. Of. nr. 418 din 2 iunie 2016).
25
O.U.G. nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a
unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 1009 din 15 decembrie 2016.
26
Motivele prorogării termenului de aplicare a dispoziţiilor în discuţie, inserate în preambulul ordonanţelor de urgenţă, au vizat
următoarele împrejurări: necesitatea continuării implementării tuturor măsurilor de ordin administrativ de care depinde, în mod necesar,
aplicarea în condiţii optime a dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă, termenul rămas pentru finalizarea acestor măsuri fiind foarte scurt,
ceea ce face necesară o nouă prorogare a intrării în vigoare a acestor dispozi ţii, fapt solicitat şi de reprezentanţii sistemului judiciar;
implementarea măsurilor administrative presupune, între altele, bugetarea corespunzătoare, achiziţia de bunuri şi servicii, precum şi
realizarea lucrărilor de infrastructură, pentru acoperirea necesităţilor identificate, cu implicarea directă a instituţiilor sistemului justiţiei civile; în
acest interval de timp, sunt necesare organizarea şi monitorizarea fermă şi atentă a măsurilor administrative menţionate, precum şi, dacă este
cazul, luarea altor măsuri necesare aplicării în condiţii optime a noii reglementări procesual civile, printr-un demers concertat şi unitar şi în
urma unei consultări publice consistente; neadoptarea în regim de urgenţă a măsurilor propuse prin ordonanţa de urgenţă poate genera
disfuncţionalităţi în activitatea de înfăptuire a justiţiei civile, inclusiv din perspectiva aplicării în timp a legii de procedură civilă, cu consecinţe
grave pe planul respectării exigenţelor dreptului la un proces echitabil, în termen rezonabil; lipsa condiţiilor materiale adecvate va conduce la
imposibilitatea obiectivă de desfăşurare a cercetării procesului şi, după caz, a dezbaterii fondului în camera de consiliu, cu afectarea
imperativului celerităţii procedurii şi chiar a concepţiei de ansamblu a noului Cod de procedură civilă.
13
Considerentele pentru care instanţa ar putea acorda acest termen ar putea fi reprezentate de necesitatea pregătirii
concluziilor verbale de către părţi prin coroborarea tuturor probelor care au fost administrate în etapa cercetării
procesului. Totodată, fixarea acestui termen de judecată poate să fie opţiunea instanţei, aceasta fiind însă obligată să
supună dezbaterii părţilor amânarea cauzei pentru considerentul învederat.
În ipoteza în care s-a dispus dezbaterea fondului la un alt termen de judecată, Legea nr. 310/2018 a schimbat
formularea imperativă vizând obligaţia judecătorului de a pune în vedere părţilor să redacteze note privind susţinerile
lor, aceasta fiind lăsată la aprecierea sa. Faptul că judecătorul nu dispune ca părţile să depună astfel de note scrise
nu le suprimă nicidecum dreptul de a proceda în acest fel.
■ Locul administrării probelor (art. 261 CPC)

„(1) Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate, în şedinţă publică, dacă legea nu
dispune altfel.”
Din moment ce Legea nr. 310/2018 a modificat locul de desfăşurare a cercetării procesului din cameră de consiliu
în şedinţă publică, şi administrarea probelor, situată în etapa cercetării procesului, se efectuează în şedinţă publică, iar
nu în camera de consiliu.
Reiterăm ideea că art. I pct. 32-35 din Legea nr. 310/2018, stabilind aspecte ce ţin de administrarea probelor (art.
261, art. 321, art. 322, art. 323 CPC), este aplicabil inclusiv proceselor în curs de judecată la data intrării în vigoare a
legii analizate, şi anume numai în ceea ce priveşte probatoriul administrat începând cu data de 21 decembrie 2018,
prin raportare la art. 26 alin. (2) CPC, conform căruia administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data
administrării lor.
■ Ascultarea martorului (art. 321 CPC)

La articolul 321, după alineatul (5) se introduc două noi alineate, alineatele (6) şi (7), cu următorul cuprins:
„(6) Dacă instanţa găseşte că întrebarea pusă de parte nu poate să ducă la dezlegarea procesului, este jignitoare
sau tinde a proba un fapt a cărui dovedire este oprită de lege, nu o va încuviinţa. În această situaţie, instanţa va trece
în încheierea de şedinţă atât numele părţii şi întrebarea formulată, cât şi motivul pentru care nu a fost încuviinţată.
(7) Dacă întrebarea este încuviinţată, întrebarea, împreună cu numele părţii care a formulat-o, urmată de
răspunsul martorului, se vor consemna literal în declaraţia martorului conform dispoziţiilor art. 323 alin. (1).”
Alin. (6) nou-introdus reproduce, cu o uşoară modificare, conţinutul alin. (3) al art. 322 CPC, astfel cum era acesta
anterior abrogării prin legea modificatoare, în sensul că, în ipoteza în care instanţa respinge o întrebare adresată
martorului, aceasta este obligată, din oficiu, iar nu numai la cerere, cum era prevăzut în reglementarea anterioară
modificării, să consemneze în încheierea de şedinţă atât numele părţii şi întrebarea formulată, cât şi motivul pentru
care nu a fost încuviinţată.
Declaraţia martorului se consemnează de către grefier pe un înscris separat, cele afirmate fiind expuse la
persoana I, fără a fi specificate în cuprinsul declaraţiei întrebările adresate martorului de către instanţă, ci doar cele
adresate de către părţi. Numai în ipoteza în care întrebarea uneia dintre părţi este respinsă de către instanţă, aceasta
este consemnată în încheierea de şedinţă, iar nu în declaraţia de martor, indicându-se şi numele părţii care a adresat
întrebarea şi motivul pentru care aceasta nu a fost încuviinţată.
■ Reascultarea şi confruntarea martorilor (art. 322 CPC)

Alin. (3) al art. 322 CPC a fost repoziţionat, într-o formă modificată, ca alin. (6) al art. 321 CPC. Anterior modificării,
acest alineat avea următorul conţinut: Dacă instanţa găseşte că întrebarea pusă de parte nu poate să ducă la
dezlegarea procesului, este jignitoare sau tinde a proba un fapt a cărui dovedire este oprită de lege, nu o va încuviinţa;
instanţa, la cererea părţii, va trece în încheierea de şedinţă atât întrebarea formulată, cât şi motivul pentru care nu a
fost încuviinţată.
■ Consemnarea declaraţiei martorului (art. 323 CPC)

„(1) Mărturia se va scrie de grefier, care va consemna întocmai şi literal declaraţia martorului, şi va fi semnată pe
fiecare pagină şi la sfârşitul ei de judecător, grefier şi martor, după ce acesta a luat cunoştinţă de cuprins. Dacă
martorul refuză sau nu poate să semneze, se va face menţiune despre aceasta în încheierea de şedinţă.”
Modificările efectuate privesc înlocuirea declaraţiei consemnate „după dictarea preşedintelui sau a judecătorului
delegat” cu una scrisă de grefier „întocmai şi literal”.
Din moment ce prevederea referitoare la dictarea declaraţiei de către judecător grefierului a fost eliminată din
cuprinsul textului legal, rezultă că judecătorul nu va mai proceda în această manieră, ci grefierul va consemna direct
ceea ce este declarat de către martor.
Această modificare a fost dispusă în vederea reproducerii exacte a declaraţiei martorului, cu scopul de a se evita
denaturarea sensului său, ce ar fi putut decurge din reformularea efectuată de judecător la momentul dictării
declaraţiei martorului către grefier, în vederea consemnării.
Pe de altă parte, modificarea în discuţie prezintă, în mod cert, mai multe neajunsuri ce decurg din faptul că
martorul poate declara aspecte nerelevante în cauză ce pot conduce la prelungirea inutilă a duratei audierii martorului
sau din împrejurarea că acesta se poate exprima într-un mod defectuos, impunându-se reformularea declaraţiei sale.
În aceeaşi ordine de idei, grefierul de şedinţă nu este specialist în stenografiere, pentru a putea reda în scris „întocmai
şi literal” vorbirea cursivă a martorului.
14
■ Luarea hotărârii (art. 398 CPC)
„(3) În cazul în care majoritatea nu poate fi realizată, procesul se judecă în complet de divergenţă, constituit prin
includerea în completul iniţial şi a unui judecător din planificarea de permanenţă.”
Modificarea priveşte persoana celui de-al treilea judecător din compunerea completului de divergenţă, acesta fiind
un judecător din planificarea de permanenţă, iar nu preşedintele instanţei sau vicepreşedintele, preşedintele de secţie
ori judecătorul desemnat de preşedinte, cum era stabilit anterior intervenirii modificării legislative.
■ Pronunţarea hotărârii (art. 402 CPC)

„Art. 402. Pronunţarea hotărârii. Hotărârea se poate pronunţa în şedinţă publică, la locul unde s-au desfăşurat
dezbaterile, de către preşedinte sau de către un judecător, membru al completului de judecată, care va citi minuta,
indicând şi calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii sau se poate pronunţa prin punerea soluţiei la
dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.”
Adăugarea în cuprinsul textului legal a posibilităţii pronunţării hotărârii prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de
către grefa instanţei şi eliminarea trimiterii de la începutul textului la art. 396 alin. (2) CPC determină concluzia că o
astfel de posibilitate există nu numai în ipoteza reglementată de art. 396 alin. (2) CPC, şi anume aceea a amânării de
pronunţare, ci şi atunci când pronunţarea nu a fost amânată, însă nu a fost făcută în şedinţă publică.
Felul în care se va proceda la pronunţarea hotărârii este lăsat la aprecierea completului de judecată şi va fi
consemnat în cuprinsul dispozitivului hotărârii judecătoreşti sub forma unei sintagme de genul: „Pronunţată în şedinţă
publică astăzi, data de (...)” sau „Pronunţată astăzi, data de (...), prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin
mijlocirea grefei instanţei”.
■ Suspendarea facultativă (art. 413 CPC)

La articolul 413 alineatul (1), după punctul 1 se introduce un nou punct, punctul 1 1, cu următorul cuprins:
„11. când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie
preliminară;”
Pentru a nu fi încărcată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu nenumărate sesizări identice de pronunţare a
unei decizii preliminare, Legea nr. 310/2018 a reglementat posibilitatea suspendării facultative a judecării cauzei
atunci când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu aceeaşi cerere de decizie
preliminară care ar fi fost necesar a fi emisă şi în dosarul suspendat.
Deşi textul legal face referire la „cauze similare”, ceea ce prezintă relevanţă nu este neapărat similaritatea celor
două cauze (cea care a întemeiat soluţia suspendării obligatorii, respectiv cea în care se ridică problema unei
suspendări facultative), ci similaritatea, până la identitate, dintre chestiunea de drept incidentă în soluţionarea primei
pricini şi aceea relevantă în cea de-a doua pricină.
Suspendarea în această ipoteză va dura până la pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, iar cauza va fi repusă pe rol din oficiu, raportat la art. 415 pct. 3 CPC, text ce urmează a fi aplicat extensiv.
Astfel, este de observat faptul că art. 415 pct. 3 CPC a omis menționarea acestui caz printre ipotezele de reluare din
oficiu a judecării procesului, fiind specificat numai art. 412 alin. (1) pct. 7 CPC (în cazul în care instan ța formulează o
cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit prevederilor
tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană). Considerăm însă că, dată fiind identitatea rațiunii suspendării
judecării procesului în ambele cazuri, se impune adoptarea aceleiași soluții, respectiv a reluării acesteia din oficiu,
după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
■ Reluarea judecării procesului (art. 415 CPC)

„3. din oficiu, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie
a Uniunii Europene, respectiv în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) şi (4), după pronunţarea hotărârii de către
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;”
În primul rând, textul a fost modificat prin specificarea faptului că în cazurile enumerate reluarea judecării
procesului se dispune din oficiu, iar nu la cerere. În al doilea rând, s-a dispus introducerea printre cazurile de reluare,
din oficiu, a judecării procesului a ipotezei în care judecarea pricinii a fost suspendată de drept sau, după caz,
facultativ, până la soluţionarea sesizării adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Din moment ce, în cazurile date, pricina trebuie repusă pe rol din oficiu, perimarea nu poate opera, raportat la art.
416 alin. (3) CPC, potrivit căruia nu constituie cauză de perimare ipoteza în care actul de procedură (repunerea pe rol
în acest caz – n.n.) trebuia efectuat din oficiu.
Raţiunea completării textului cu ipoteza analizată de reluare din oficiu a judecăţii este aceea că instanţa ar trebui
să uzeze de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deziderat ce nu se poate realiza fără
redeschiderea judecăţii. De asemenea, dezlegarea problemei de drept a fost solicitată, în vederea soluţionării
drepturilor deduse judecăţii, de către instanţă, iar nu de către părţi, motiv pentru care nu se poate lăsa redeschiderea
cauzei la aprecierea lor sau, dimpotrivă, imputa acestora lipsa de diligenţă în repunerea pricinii pe rol.
O atare soluţie se deducea şi din considerentele Deciziei nr. 52/201727 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
27
M. Of. nr. 764 din 26 septembrie 2017.
15
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care, deşi a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea pentru
pronunţarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea dispoziţiilor art. 520 alin. (4) prin raportare la art. 416 alin. (3)
CPC, în sensul de a se stabili dacă redeschiderea judecăţii cauzei, după pronunţarea hotărârii prealabile, este un act
de procedură ce trebuie efectuat din oficiu, s-a specificat însă faptul că procedura hotărârii prealabile a fost creată
pentru a-i facilita judecătorului, iar nu părţilor, interpretarea unui text de lege.
Deşi textul legal prevede reluarea judecării cauzei după momentul „pronunţării” hotărârilor prealabile în discuţie, în
practică, necesare pentru justa soluţionare a cauzei sunt şi considerentele decisive şi decizorii avute în vedere de
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene sau, după caz, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, motiv pentru care s-ar fi
impus ca reluarea judecării pricinii să fie dispusă nu după momentul pronunţării, ci după acela al publicării acestor
hotărâri, când pot fi lecturate în integralitate. De exemplu, în numeroase cazuri în practică, deşi cauza este repusă pe
rol ulterior momentului pronunţării hotărârii prealabile de către instanţa supremă, instanţele judecătoreşti dispun
amânarea judecării cauzei, întrucât este necesară observarea şi a considerentelor avute în vedere la pronunţarea
hotărârii prealabile respective.
Remarcăm omisiunea reglementării unui alt caz de reluare din oficiu a judecăţii, şi anume a cazului de suspendare
facultativă nou-prevăzut de art. 517 alin. (11) CPC, potrivit căruia cauzele similare aflate pe rolul instanţelor la data
sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care soluţionarea acestora depinde de dezlegarea problemelor de drept
ce fac obiectul recursului în interesul legii, pot fi suspendate până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al
României, Partea I, conform alin. (4) al aceluiaşi articol. În condiţiile în care, în ipotezele prevăzute de art. 520 alin. (2)
şi (4) CPC, după pronunţarea hotărârii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecata se reia din oficiu, este
raţional ca, şi în ipoteza menţionată, repunerea pricinii pe rolul instanţei să se dispună tot din oficiu. De asemenea,
după cum am arătat anterior, a fost omis din enumerarea art. 415 pct. 3 CPC cazul de suspendare facultativă nou-
introdus de art. 413 alin. (1) pct.11 CPC, privitor la suspendarea cauzei atunci când, într-o cauză similară, Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu aceeaşi cerere de decizie preliminară care ar fi fost necesar a fi emisă şi
în dosarul suspendat.
■ Redactarea şi semnarea hotărârii (art. 426 CPC)

„(1) Hotărârea se redactează de judecătorul care a soluţionat procesul. Când în compunerea completului de
judecată intră şi asistenţi judiciari sau magistraţi-asistenţi, preşedintele îl va putea desemna pe unul dintre aceştia să
redacteze hotărârea.
....................................................................................................
(5) Hotărârea se redactează şi semnează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunţării, urmând ca, în
cazuri temeinic motivate, acest termen să fie prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori. Opinia separată a
judecătorului rămas în minoritate, precum şi, când este cazul, opinia concurentă se redactează şi se semnează în
acelaşi termen.”
Textul alin. (1) a fost completat exclusiv cu menţiunea că şi magistraţii-asistenţi pot fi desemnaţi de către
preşedintele completului de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să redacteze hotărârea.
În ceea ce priveşte alin. (5) al articolului în discuţie, acesta prelungeşte, în cazuri temeinic motivate, termenul de
30 de zile de redactare şi semnare a hotărârii judecătoreşti. Este de menţionat faptul că acest termen îşi păstrează
natura juridică de termen de recomandare, neputând fi calificat drept termen de decădere sau termen a cărui
nerespectare să atragă o sancţiune în privinţa actului de procedură reprezentat de hotărârea judecătorească.
■ Completarea hotărârii (art. 444 CPC)

„(1) Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu
ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate
declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac
sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare. În cazul hotărârilor definitive pronunţate în
apel sau în recurs, completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare.”
Acest alineat a fost completat cu o teză suplimentară ce priveşte faptul că, în cazul hotărârilor definitive pronunţate
în apel sau în recurs, completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare, întrucât textul în
forma iniţială, formă restrânsă numai la prima teză, omisese reglementarea unei atare situaţii.
■ Suspendarea executării provizorii (art. 450 CPC)

„(3) Cererea de suspendare se va judeca de către instanţa de apel. Dispoziţiile art. 719 alin. (6) sunt aplicabile în
mod corespunzător.”
Din acest alineat a fost exclusă teza privitoare la faptul că încheierea dată asupra cererii de suspendare propriu-
zisă a executării hotărârii de primă instanţă este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată, căci aplicarea
acestei prevederi contravenea atribuţiilor funcţionale ale instanţei supreme, în măsura în care i-ar fi revenit
competenţa de soluţionare a căii de atac în discuţie.
Astfel, hotărârea atacată, fiind dată în primă instanţă, era susceptibilă de apel şi, ca atare, calea ce se impunea a fi
conferită pentru controlul încheierii pronunţate asupra cererii de suspendare propriu-zisă a executării hotărârii
respective ar fi fost tot apelul. Continuând raţionamentul, în condiţiile în care această cale de atac ar fi fost apelul, iar
încheierea ar fi fost pronunţată de curtea de apel, apelul ar fi revenit spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, instanţă în competenţa materială funcţională a căreia nu intră soluţionarea apelurilor.
În condiţiile corectei eliminări a acestei teze, trimiterea la art. 719 alin. (6) CPC impune ca instanţa de apel să se
16
pronunţe asupra cererii de suspendare în discuţie, cu citarea părţilor, prin încheiere, susceptibilă de a fi atacată, în
mod separat, numai cu apel sau, dacă este pronunţată de curtea de apel, numai cu recurs, în termen de 5 zile de la
pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru cea lipsă.
■ Legalitatea căii de atac (art. 457 CPC)

„(2) Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun
efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege. Indicarea în mod greşit de către instanţă a
termenului pentru exercitarea căii de atac constituie cauza de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu
respectarea indicaţiei greşite a instanţei.”
Modificarea acestui alineat a fost efectuată în contextul unei omisiuni de reglementare, şi anume a soluţiei ce se
impunea a fi dispusă în ipoteza în care dispozitivul hotărârii atacate cuprindea o menţiune inexactă nu în privinţa
denumirii căii de atac (apel/recurs), ci a duratei termenului pentru exercitarea căii de atac sau a momentului de la care
acesta începea să curgă (comunicare/pronunţare etc.).
Deşi textul a fost completat cu menţiunea privitoare la termen, nu s-a făcut însă referire şi la momentul de la care
acesta începe să curgă, însă alineatul, în forma aceasta modificată, trebuie interpretat extensiv, în sensul că prin
referirea legiuitorului la termen s-a avut în vedere nu numai durata acestuia, ci şi momentul său de început.
Partea nu este repusă în termen din oficiu în toate cazurile în care dispozitivul hotărârii atacate cuprinde o
menţiune eronată în privinţa termenului, ci numai în acelea în care a declarat calea de atac cu încălcarea termenului
legal, dar cu respectarea termenului inserat eronat în cuprinsul dispozitivului hotărârii atacate. În situaţia în care partea
a declarat calea de atac cu depăşirea termenului inserat eronat în hotărârea judecătorească atacată, soluţia ce se
impune a fi pronunţată de către instanţa de control judiciar este aceea de admitere a excepţiei tardivităţii declarării căii
de atac.
Această repunere în termen din oficiu va fi pusă în discuţia contradictorie a părţilor la momentul la care partea
adversă ar invoca excepţia tardivităţii exercitării căii de atac. Instanţa de control judiciar nu are niciun motiv să invoce
din oficiu această excepţie procesuală, din moment ce este obligată să repună partea în termen, caz în care şi-ar
respinge propria excepţie invocată.
În ipoteza dată, instanţa de control judiciar va respinge, ca neîntemeiată, excepţia tardivităţii declarării căii de atac,
invocată de intimat, având în vedere că partea, deşi nu a declarat calea de atac cu observarea termenului legal, a
respectat întocmai termenul inserat eronat în cuprinsul dispozitivului hotărârii atacate, astfel încât, raportat la art. 457
alin. (2) teza a II-a CPC, este repusă din oficiu în termenul legal.
■ Depunerea cererii de apel (art. 471 CPC)

„(3) Preşedintele instanţei sau persoana desemnată de acesta va înainta instanţei de apel dosarul, împreună cu
apelurile făcute, numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părţile.
(4) Dacă s-au formulat atât apel, cât şi cereri potrivit art. 442-444, dosarul nu va fi trimis instanţei de apel decât
după împlinirea termenului de apel privind hotărârile date asupra acestor din urmă cereri.”
La articolul 471, alineatele (5)-(8) se abrogă.
După articolul 471 se introduce un nou articol, articolul 471 1, cu următorul cuprins:
„Art. 4711. Pregătirea judecăţii apelului. (1) Preşedintele instanţei de apel sau persoana desemnată de acesta,
îndată ce primeşte dosarul, va lua măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată.
(2) În cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, completul căruia i s-a repartizat
dosarul va stabili lipsurile cererii de apel şi îi va comunica, în scris, apelantului că are obligaţia de a completa sau
modifica cererea. Completarea sau modificarea cererii se va face în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării.
(3) După primirea dosarului sau, când este cazul, după regularizarea cererii de apel potrivit alin. (2), completul va
dispune comunicarea cererii de apel, precum şi a motivelor de apel intimatului, împreună cu copiile certificate de pe
înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la
dosar întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării.
(4) Întâmpinarea depusă se comunică apelantului de îndată, punându-i-se în vedere posibilitatea de a depune la
dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Intimatul va lua cunoştinţă de
răspunsul la întâmpinare din dosarul cauzei.
(5) În termen de 3 zile de la data depunerii întâmpinării, judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de
judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei, dispunând citarea părţilor.
(6) În cazul în care intimatul nu a depus întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (3), la data expirării termenului
respectiv, judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data
rezoluţiei, dispunând citarea părţilor.
(7) Dispoziţiile art. 201 alin. (5) şi (6) se aplică în mod corespunzător.
(8) Apelurile principale, incidente şi provocate făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la acelaşi
complet de judecată. Când apelurile au fost repartizate la complete diferite, ultimul complet învestit va dispune pe cale
administrativă trimiterea apelului la completul cel dintâi învestit.”
Atât modificările intervenite în privinţa art. 471 CPC, cât şi obiectul art. 4711 CPC, nou-introdus, vizează înlăturarea
dispoziţiilor care priveau efectuarea anumitor completări, modificări şi comunicări de către preşedintele instanţei care a
pronunţat hotărârea atacată, dispoziţii a căror aplicare oricum a fost prorogată, în mod succesiv, iniţial prin Legea nr.
2/2013 (art. XIII – până la data de 1 ianuarie 2016), iar ulterior prin O.U.G. nr. 62/2015 [art. unic alin. (1) – până la data
de 1 ianuarie 2017] şi O.U.G. nr. 95/2016 [art. I alin. (1) – până la data de 1 ianuarie 2019].
În concret, preşedintele instanţei a cărei hotărâre se atacă sau persoana desemnată de acesta păstrează numai
obligaţia de a înainta instanţei de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute, după împlinirea termenului de apel
17
pentru toate părţile.
După ce dosarul, împreună cu apelurile făcute, a fost înaintat instanţei de apel, preşedintele instanţei de apel sau
persoana desemnată de acesta, de îndată ce primeşte dosarul, va lua măsuri în vederea repartizării aleatorii la un
complet de judecată.
În continuare, după ce dosarul a fost constituit ca dosar de apel şi a fost repartizat aleatoriu unui complet de apel
al instanţei respective, acesta din urmă va proceda la verificarea cererii de apel.
În cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, fiind, ca atare, necesară regularizarea
acesteia, completul căruia i s-a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel şi îi va comunica, în scris,
apelantului că are obligaţia de a completa sau modifica cererea în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării.
După primirea dosarului de apel, dacă cererea de apel îndeplineşte condiţiile legale, sau, după caz, după
regularizarea cererii de apel (la expirarea termenului procedural de 10 zile şi indiferent dacă apelantul şi-a îndeplinit
sau nu obligaţiile puse în sarcina sa), completul va dispune comunicarea către intimat a cererii de apel, precum şi a
motivelor de apel, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima
instanţă, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data
comunicării.
Se impune menţionarea faptului că, în ipoteza în care apelantul nu a complinit lipsurile cererii de apel, instanţa de
apel nu va aplica, la momentul expirării termenului legal de 10 zile, sancţiunea anulării cererii de apel, prin urmare, nu
va împrumuta sancţiunea prevăzută de art. 200 alin. (4) CPC incidentă exclusiv în privinţa cererii de chemare în
judecată, întrucât sancţiunea nu este susceptibilă de aplicare prin analogie. De altfel, de pildă, în ceea ce priveşte
obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru, art. 470 alin. (3) CPC prevede faptul că lipsa dovezii achitării taxei de
timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată.
În cazul indicat, instanţa de control judiciar va urma în continuare procedura descrisă în cuprinsul art. 4711 CPC şi,
dacă până la primul termen de judecată inclusiv, apelantul nu îşi complineşte lipsurile cererii de apel, va aplica
sancţiunile incidente pentru nerespectarea cerinţelor legale respective.
De exemplu, dacă cererea de apel nu a fost semnată până la primul termen de judecată inclusiv [în condiţiile în
care apelantului i s-a pus în vedere, prin adresă, potrivit art. 4711 alin. (2) CPC, ca în termen de 10 zile de la
comunicare să procedeze la semnarea cererii de apel], instanţa de apel va admite excepţia nesemnării cererii de apel
şi, pe cale de consecinţă, va anula cererea de apel ca nesemnată. De asemenea, dacă apelantul nu a depus la dosar
cererea de apel în exemplare suficiente pentru comunicare, iar instanţa de apel a făcut aplicarea art. 149 alin. (3)
CPC, efectuând din oficiu fotocopiile necesare comunicării, la primul termen de judecată sau ulterior acestui moment
procesual, va pune în sarcina apelantului obligaţia de plată a contravalorii fotocopiilor efectuate.
Dacă intimatul formulează întâmpinare, aceasta este comunicată apelantului de îndată, punându-i-se în vedere
posibilitatea de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării, de
care intimatul va lua cunoştinţă din dosarul cauzei. Prin urmare, potrivit noilor modificări, răspunsul la întâmpinare are
caracter facultativ, iar nu obligatoriu.
În termen de 3 zile de la data depunerii întâmpinării sau, în ipoteza în care nu a fost depusă întâmpinare, la data
expirării termenului de 15 zile pentru depunerea acesteia, judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de judecată,
care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei, dispunând citarea părţilor.
Dată fiind trimiterea la art. 201 alin. (5) CPC, în procesele urgente, termenul de formulare a întâmpin ării la apel,
termenul de formulare a răspunsului la întâmpinare şi primul termen de judecată pot fi reduse în funcţie de
circumstanţele cauzei, dispoziţia legală reprezentând o excepţie de la regula conform căreia termenele procedurale
legale sunt fixe, nefiind susceptibile de modificare.
Prin procese urgente trebuie avute în vedere nu numai cele pentru care legea prevede în mod expres o procedură
de soluţionare rapidă, dar şi cele care reclamă, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, o atare urgenţă în
tranşarea chestiunii litigioase, deşi legea nu le atribuie o procedură de soluţionare de urgenţă.
Reducerea acestor termene legale se poate dispune la cererea părţii interesate sau din oficiu de către judecător,
urmând ca judecătorul să consemneze în formularul de rezoluţie sau în viza scrisă aplicată în dosar faptul că
termenele au fost reduse, menţiune ce se va insera şi în cuprinsul citaţiei sau, după caz, al adresei, raportat la art. 159
CPC.
Părţile au, totodată, posibilitatea preschimbării primului termen de judecată acordat, în condiţiile art. 230 CPC.
Posibilitatea reducerii duratei primului termen de judecată se deosebeşte de instituţia preschimbării termenului, prima
fiind incidentă în ipoteza în care termenul de judecată nu a fost încă stabilit de judecător, iar cea de-a doua vizează
modificarea datei calendaristice a unui termen deja fixat.
În cazul în care intimatul domiciliază în străinătate, judecătorul va fixa un termen mai îndelungat, rezonabil, în
raport cu împrejurările cauzei. În cuprinsul citaţiei pentru primul termen de judecată adresate intimatului care se află în
străinătate, trebuie să figureze în mod obligatoriu menţiunea vizând obligaţia stabilită în sarcina sa de a-şi alege un
domiciliu procesual în România.
Alin. (3) al art. 475 CPC (articol ce a fost abrogat), potrivit căruia apelurile principale, incidente şi provocate făcute
împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la acelaşi complet de judecată, iar când apelurile au fost repartizate la
complete diferite, ultimul complet învestit va dispune pe cale administrativă trimiterea apelului la completul cel dintâi
învestit, a fost repoziţionat ca alin. (8) al art. 4711 CPC.
■ Depunerea apelului incident şi a celui provocat (art. 474 CPC)

„Art. 474. Depunerea apelului incident şi a celui provocat. (1) Apelul incident şi apelul provocat se depun de
către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind aplicabile prevederile art. 4711 alin. (4).
(2) Apelul provocat se comunică şi intimatului din acest apel, prevăzut la art. 473, acesta fiind dator să depună
întâmpinare în termenul prevăzut la art. 4711 alin. (4), care se aplică în mod corespunzător. Cel care a exercitat apelul
provocat va lua cunoştinţă de întâmpinare de la dosarul cauzei.”
18
Modificările acestui articol privesc corelarea sa cu art. 4711 CPC, nou-introdus.
În concret, apelul incident şi apelul provocat se depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal,
adică în termen de 15 zile de la data comunicării către intimat a apelului principal.
Apelantul principal are obligaţia să formuleze întâmpinare la apelul incident sau la cel provocat în termen de cel
mult 10 zile de la data comunicării; intimatul, devenit apelant în cadrul apelului provocat sau incident, va lua cunoştinţă
de întâmpinare din dosarul cauzei. Prin urmare, prin excepţie de la regula instituită de art. 206 alin. (1) CPC,
întâmpinarea la apelul incident sau provocat nu este supusă comunicării. De asemenea, acest intimat, devenit
apelant, nu mai are obligaţia formulării răspunsului la întâmpinare, ceea ce nu înseamnă că nu poate depune note
scrise la dosar, care să cuprindă apărările pe care le-ar fi formulat în cadrul unui răspuns la întâmpinare.
■ Pregătirea judecăţii apelului (art. 475 CPC)

Pentru că pregătirea judecăţii apelului constituie obiectul art. 4711 CPC, nou-introdus, art. 475 CPC, al cărui
conţinut a fost preluat de articolul specificat, a fost abrogat.
■ Obiectul şi scopul recursului. Instanţa competentă (art. 483 CPC)

La articolul 483, alineatele (2)-(4) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
„(2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j 3), în cele privind
navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în
cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii
nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De
asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că
hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.
(3) Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii
atacate cu regulile de drept aplicabile.
(4) Recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.”
Dată fiind introducerea lit. j1)-j3) în cuprinsul art. 94 pct. 1 CPC, rezultă că nu sunt susceptibile de recurs hotărârile
pronunţate în cererile în materie de moştenire, indiferent de valoare, în cererile privind uzucapiunea, indiferent de
valoare, precum şi în cererile în materia fondului funciar, cu excepţia celor date prin lege specială în competenţa altor
instanţe28.
De asemenea, a fost eliminată din cuprinsul articolului analizat prevederea referitoare la cererile privind repararea
prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.
Astfel, în ceea ce priveşte acţiunea persoanei vătămate promovată împotriva statului, reprezentat prin Ministerul
Finanţelor Publice, pentru repararea prejudiciului cauzat prin eroarea judiciară, aceasta se va soluţiona prin hotărâre
judecătorească supusă căilor de atac în condiţiile dreptului comun, nefiind prevăzute prevederi derogatorii în cadrul
art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată29 (sentinţa pronunţată în primă
instanţă fiind cu drept de apel şi decizia pronunţată în apel fiind cu drept de recurs). În schimb, în ceea ce priveşte
acţiunea în regres a statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, îndreptată împotriva judecătorului sau
procurorului, aceasta se soluţionează prin hotărâre supusă numai recursului de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, potrivit art. 96 alin. (10) din actul normativ menţionat.
În continuare, în cuprinsul art. 483 CPC au fost adăugate menţiuni cu privire la cererile în materia protecţiei
consumatorilor (cererea privind declararea nulităţii absolute a unor clauze contractuale abuzive, cererea privind
restituirea sumelor încasate pe nedrept de către profesionist în temeiul unor clauze contractuale abuzive, cererea în
plata despăgubirilor rezultate din nerespectarea unor obligaţii contractuale asumate de profesionişti faţă de
consumatori etc.), a asigurărilor (indiferent de tipul de asigurare şi de obiectul concret al cererii de chemare în
judecată, în măsura în care este circumscris sferei asigurărilor – pretenţii, rezoluţiune, nulitate etc.), precum şi la cele
ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor
asumate prin credite30. În consecinţă, hotărârile pronunţate în aceste materii (în concret, deciziile date în apel) nu sunt
supuse recursului.
Alin. (3) şi (4) ale articolului în discuţie au fost modificate astfel încât să reconfigureze competenţa instanţei care
urmează să soluţioneze recursul, căci, în viziunea noii legi de procedură civilă analizate, regula soluţionării recursurilor
de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost înlocuită cu regula soluţionării acestora de către instanţa ierarhic
superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.
Legea nr. 310/2018 a procedat şi la modificarea corespunzătoare a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Astfel, acest articol, în forma modificată, are următorul conţinut: „În procesele pornite începând cu data intrării în
vigoare a prezentei legi nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, în
cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de
asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare,
precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. În procesele pornite anterior
datei de 20 iulie 2017 inclusiv şi nesoluţionate prin hotărâre pronunţată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum
şi în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt
supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele
28
A se vedea, pentru dezvoltări în privinţa obiectului acestor cereri, comentariul aferent art. 94 CPC.
29
M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.
30
19
de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum şi în cererile privind repararea prejudiciilor
cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele
de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului” (s.n.).
În legătură cu textul legal anterior citat se impun a fi efectuate punctual o serie de observaţii, ce vor fi prezentate în
continuare.
În primul rând, textul în discuţie nu are o redactare întocmai riguroasă şi, de asemenea, s-ar putea ridica probleme
în planul constituţionalităţii sale prin prisma potenţialului caracter retroactiv, căci sintagma „data intrării în vigoare a
prezentei legi” priveşte data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, căci din moment ce art. XVIII reprezintă un articol
modificat din cadrul Legii nr. 2/2013, iar nu un articol nou-introdus prin Legea nr. 310/2018.
În al doilea rând, alin. (1) al art. XVIII din Legea nr. 2/2013, potrivit căruia dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie
2016, nu au fost modificate. Termenul de 1 ianuarie 2016 a fost proogat succesiv prin O.U.G. nr. 62/2015 [art. unic
alin. (1) – până la data de 1 ianuarie 2017] şi O.U.G. nr. 95/2016 [art. I alin. (1) – până la data de 1 ianuarie 2019].
Termenul de intrare în aplicare a art. 483 alin. (2) CPC nu a mai fost prorogat, astfel încât acest articol se va aplica
proceselor demarate începând cu data de 1 ianuarie 2019.
În al treilea rând, în procesele începând cu data 15 februarie 2013 (data intrării în vigoare a noului Cod de
procedură civilă şi a Legii nr. 2/2013), materiile în care hotărârile pronunţate nu sunt supuse recursului se regăsesc în
cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, iar nu în art. 483 alin. (2) CPC, acesta nefiind incident (după cum am
arătat, textul devine aplicabil proceselor demarate începând cu data de 1 ianuarie 2019).
Astfel, potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în forma modificată, nu sunt supuse recursului hotărârile
pronunţate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) CPC, în cele privind
navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în
cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare
de până la 1.000.000 lei inclusiv.
Data de referinţă (19 iulie 2017) este conferită de împrejurarea că, în data de 20 iulie 2017, a fost publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 582 Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, prin care s-a constatat că sintagma
„precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, cuprinsă în art. XVIII alin. (2)
din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea
punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, este neconstituţională.
În parag. 32 al deciziei specificate, Curtea Constituţională a arătat că efectul constatării neconstituţionalităţii
sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, cuprinsă în art. XVIII
alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condiţiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispoziţiilor art. 483 alin.
(2) CPC, este acela că, de la data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica
prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate,
după publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate
după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Prin urmare, în ipoteza proceselor începute după data de 15 februarie 2013, având ca obiect cereri evaluabile în
bani, deciziile pronunţate în apel până la data 19 iulie 2017 inclusiv nu sunt supuse recursului.
În schimb, în ipoteza proceselor începute după data de 15 februarie 2013, având ca obiect cereri evaluabile în
bani, deciziile pronunţate în apel în data de 20 iulie 2017, precum şi ulterior acestei date sunt supuse recursului,
raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017. Este de menționat faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 52/18.06.2018 31, a stabilit, cu efect obligatoriu,
că efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești
pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv,
pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017). În continuare, prin Decizia Curții Constituționale nr. 874/201832, s-a
constatat că dispozițiile art. 27 din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie
2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt
neconstituționale.
De asemenea, în ipoteza proceselor demarate din data de 20 iuie 2017 inclusiv până la data de 31 decembrie
2018 inclusiv, având ca obiect cereri evaluabile în bani, deciziile pronunţate în apel vor fi supuse recursului, indiferent
de data pronunţării acestora.
Este de menţionat faptul că, în cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, s-a omis a fi făcută corelarea cu
renumerotarea literelor din cadrul art. 94 pct. 1 CPC, în urma celei de-a doua republicări a acestuia din data de 10
aprilie 2015, art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 urmând a fi citit art. 94 pct. 1 lit. a)-j) din Legea nr. 134/2010.
Independent de această necorelare, raportat la art. 995 alin. (3) teza I CPC, hotărârea de partaj este supusă numai
apelului, nefiind susceptibilă de recurs (în ipoteza partajului promovat pe cale principală).
În cuprinsul art. IV din Legea nr. 310/2018 se prevede faptul că recursurile declarate, potrivit legii, împotriva
hotărârilor pronunţate în apel, începând cu data de 20 iulie 2017, de tribunale în cererile evaluabile în bani în valoare
de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, se judecă de curţile de
apel, iar recursurile declarate, potrivit legii, împotriva hotărârilor pronunţate în apel, începând cu data de 20 iulie 2017,
de curţile de apel în cererile evaluabile în bani în valoare de peste 200.000 lei, indiferent de calitatea părţilor,
profesionişti sau neprofesionişti, se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Această prevedere legală este în acord cu Decizia nr. 18/2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Completul competent să judece recursul în interesul legii, a stabilit, cu efect obligatoriu, că, în interpretarea şi
aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 CPC, competenţa de soluţionare a recursurilor
declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în
bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii
31
M. Of. nr. 609 din 17 iulie 2018.
32
M. Of. nr. 2 din 3 ianuarie 2019.
20
Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel.
Sintetizând cele expuse anterior în privinţa proceselor având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până
la 1.000.000 lei inclusiv, rezultă următoarele concluzii punctuale:
– pentru procesele începute din data de 15 februarie 2013, deciziile pronunţate în apel înainte de data de 20 iulie
2017 nu sunt supuse recursului; textul incident este art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în forma anterioară
modificării prin Legea nr. 310/2018; competenţa de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii invocate în privinţa
recursurilor astfel declarate aparţine curţilor de apel, dacă decizia din apel a fost pronunţată de tribunal, sau, după
caz, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă decizia din apel a fost pronunţată de curtea de apel, raportat la
interpretarea dată prin Decizia instanţei supreme nr. 18/2018;
– pentru procesele începute din data de 15 februarie 2013, deciziile pronunţate în apel după data de 20 iulie 2017
inclusiv sunt supuse recursului; textul incident este art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în forma modificată prin
Legea nr. 310/2018, dacă decizia este pronunţată după data de 21 decembrie 2018, sau, după caz, este aplicabilă
Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, dacă decizia din apel este pronunţată anterior datei de 21 decembrie 2018;
în acest caz, se impun a fi făcute următoarele observații: după momentul publicării în Monitorul Oficial al României a
Deciziei nr. 52/2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept (17.07.2018), și până la momentul publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curții Constituționale nr.
874/2018 (03.01.2019), prin care art. 27 CPC, în interpretarea instanței supreme, a fost constatat neconstituțional,
Decizia nr. 52/2018 și-a produs efectele; prin urmare, în măsura în care, în perioada indicată, recursurile declarate
împotriva deciziilor în discuție au fost respinse ca inadmisibile, o atare soluție a avut ca fundament Decizia instanței
supreme nr. 52/2018; dacă în procesele respective s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 27 CPC, în
interpretarea instanței supreme dată prin Decizia nr. 52/2018, iar recursurile au fost respinse ca inadmisibile, deciziile
pronunțate sunt susceptibile de revizuire pentru motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 CPC; revenind la
competenţa de soluţionare a recursurilor, aceasta aparţine curţilor de apel, dacă decizia din apel a fost pronunţată de
tribunal, sau, după caz, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă decizia din apel a fost pronunţată de curtea de apel,
raportat la interpretarea dată prin Decizia instanţei supreme nr. 18/2018;
– pentru procesele începute din data de 20 iulie 2017 inclusiv până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, deciziile
pronunţate în apel sunt supuse recursului, indiferent de data pronunţării; textul incident este art. XVIII alin. (2) din
Legea nr. 2/2013, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, dacă decizia este pronunţată după data de 21
decembrie 2018, sau, după caz, este aplicabilă Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, dacă decizia din apel este
pronunţată anterior datei de 21 decembrie 2018; competenţa de soluţionare a recursurilor aparţine curţilor de apel,
dacă decizia din apel a fost pronunţată de tribunal, sau, după caz, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă decizia din
apel a fost pronunţată de curtea de apel, raportat la interpretarea dată prin Decizia instanţei supreme nr. 18/2018;
– pentru procesele demarate din data de 1 ianuarie 2019, deciziile pronunţate în apel sunt supuse recursului;
textul incident este art. 483 alin. (2) CPC; competenţa de soluţionare a recursurilor aparţine curţilor de apel, dacă
decizia din apel a fost pronunţată de tribunal, sau, după caz, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă decizia din apel a
fost pronunţată de curtea de apel, raportat la art. 96 pct. 3 şi art. 97 pct. 1 CPC.
■ Suspendarea executării (art. 484 CPC – suspendarea executării hotărârii atacate cu recurs)
La articolul 484 alineatul (3), punctul 2 se abrogă.
„(7) Pentru motive temeinice, instanţa de recurs poate reveni asupra suspendării acordate, dispoziţiile alin. (3)-(5)
aplicându-se în mod corespunzător.”
Pct. 2 de la alin. (3) al art. 484 CPC a fost abrogat, întrucât viza completul de filtru, iar procedura de filtrare a
recursurilor a fost eliminată prin noile modificări legislative.
În aceste condiţii, cererea de suspendare a executării hotărârii atacate cu recurs va fi soluţionată fie de un complet
anume constituit, format din 3 judecători, în condiţiile legii, în cazul în care cererea s-a depus înainte de ajungerea
dosarului la instanţa de recurs [art. 484 alin. (3) pct. 1 CPC], fie de completul care judecă recursul pe fond, când
cererea de suspendare a executării hotărârii atacate cu recurs a fost formulată odată cu cererea de recurs.
Alin. (6) al art. 484 CPC, care prevedea faptul că, la judecata cererii de suspendare, părţile trebuie să fie
reprezentate de avocat sau, când este cazul, de consilierul juridic, a fost abrogat în contextul pronunţării şi publicării în
Monitorul Oficial al României a celor două decizii ale Curţii Constituţionale, prin care art. 13 alin. (2) teza a II-a CPC a
fost declarat neconstituţional, şi anume a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 462/2014 privitoare la obligativitatea
formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele fizice prin avocat şi, respectiv, a Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 485/2015 privitoare la obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele
juridice prin avocat sau consilier juridic.
La fel, în cadrul alin. (7) al articolului în discuţie a fost eliminată trimiterea la alin. (6) al aceluiaşi articol, întrucât
acest alineat a fost abrogat.
■ Cererea de recurs (art. 486 CPC)

La articolul 486 alineatul (1), literele a) şi e) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
„a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită recursul, sau, după caz,
numele, prenumele şi domiciliul reprezentantului convenţional, numele, prenumele şi domiciliul profesional al
avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi
prenumele consilierului juridic care întocmeşte cererea. Prezentele dispoziţii se aplică şi în cazul în care recurentul
locuieşte în străinătate;
....................................................................................................
e) semnătura părţii sau, după caz, a mandatarului părţii, a reprezentantului legal al părţii sau a consilierului juridic.”
21
„(2) La cererea de recurs se vor ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum şi, dacă este cazul,
procura specială, împuternicirea avocaţială sau delegaţia consilierului juridic.
(3) Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub
sancţiunea nulităţii. Dispoziţiile art. 82 alin. (1) şi ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile.”
Alin. (1) lit. a) şi e) din cuprinsul art. 486 CPC a fost modificat în contextul declarării neconstituţionalităţii art. 13
alin. (2) teza a II-a CPC prin cele două decizii ale Curţii Constituţionale antemenţionate, fiind făcute referiri şi la
noţiunea generică de mandatar convenţional al părţii, iar nu numai la cea de avocat.
Alin. (2) este modificat din acelaşi considerent, la cererea de recurs fiind ataşate numai dacă este cazul procura
specială, împuternicirea avocaţială sau delegaţia consilierului juridic, adică numai atunci când părţile au fost astfel
reprezentate.
În ceea ce priveşte trimiterea la art. 83 alin. (3) din forma anterioară a alin. (3) al art. 486 CPC, care prevedea
faptul că, la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele
fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile legii, cu
excepţia cazurilor prevăzute la art. 13 alin. (2), aceasta a fost eliminată.
■ Depunerea recursului (art. 490 CPC)

„Art. 490. Depunerea recursului. (1) Recursul şi, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanţa a cărei
hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii.
(2) Dispoziţiile art. 4711 se aplică în mod corespunzător. Termenul prevăzut la art. 4711 alin. (3) şi (5) se dublează
în cazul recursului. La redactarea şi semnarea întâmpinării şi a răspunsului la întâmpinare, dispoziţiile art. 83 şi art. 84
alin. (1) rămân aplicabile.”
Din cuprinsul alin. (1) al art. 490 CPC a fost eliminată trimiterea la art. 83 alin. (3) şi art. 84 CPC, în contextul celor
două decizii ale Curţii Constituţionale specificate mai sus.
Pentru aceleaşi motive, cât şi pentru faptul că procedura de filtrare a recursurilor a fost abrogată, precum şi în
contextul introducerii art. 4711 CPC, alin. (2) al art. 490 CPC a fost reformulat. Astfel, din cuprinsul său, au fost
eliminate prevederile vizând obligaţia redactării şi semnării întâmpinării de către avocatul sau consilierul juridic al
intimatului, precum şi cea a redactării şi semnării răspunsului la întâmpinare de către avocatul sau consilierul juridic al
recurentului. Totodată, a fost eliminată dispoziţia ce impunea ca, prin aceste acte de procedură (întâmpinare şi
răspuns la întâmpinare), recurentul, respectiv intimatul să fi menţionat dacă este de acord ca recursul, atunci când
este admisibil în principiu, să fie soluţionat de către completul de filtru prevăzut la art. 493.
Legea nr. 310/2018 a procedat şi la modificarea art. XVII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, în sensul că a specificat că
recursul şi, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, eliminând referirea la
respectarea condiţiilor prevăzute de art. 83 alin. (3) şi art. 84 CPC.
Alin. (2) al art. XVII a fost menţinut, căci abrogarea procedurii de filtrare a recursurilor va opera exclusiv în privinţa
proceselor începute ulterior datei de 21 decembrie 2018 inclusiv. Astfel, potrivit alin. (2) menţionat, când recursul este
de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele instanţei sau preşedintele de secţie ori, după caz,
persoana desemnată de aceştia, primind dosarul de la instanţa a cărei hotărâre se atacă, va lua, prin rezoluţie, măsuri
pentru stabilirea aleatorie a unui complet format din 3 judecători, care va pregăti dosarul de recurs şi va decide asupra
admisibilităţii în principiu a recursului; dispoziţiile art. 475 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, republicată, sunt aplicabile.
Alin. (3) a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, în scopul corelării cu alin. (2) precitat, menţionându-se că
dispoziţiile art. XIV alin. (2)-(4) şi ale art. XV alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător, cu excepţia recursului care
este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, a fost exclusă din conţinutul său prevederea
potrivit căreia întâmpinarea trebuie redactată şi semnată de avocatul sau consilierul juridic al intimatului, iar răspunsul
la întâmpinare de avocatul sau consilierul juridic al recurentului.
Este de observat faptul că "termenul prevăzut la art. 4711 alin. (3) și (5)", menționat în cadrul art. 490 alin. (2) CPC,
face trimitere, de fapt, la trei termene, respectiv la termenul de formulare a întâmpinării (15 zile), la termenul de fixare
a primului termen de judecată (3 zile) și la primul termen de judecată (60 de zile), termene care, potrivit textului
modificat, ar trebui să se dubleze în cazul recursului. Apreciem că este posibil să se fi strecurat o eroare de redactare
a textului, întrucât nu s-ar justifica în ipoteza recursului dublarea termenului de fixare a primului termen de judecată și,
respectiv, a primul termen de judecată.
■ Procedura de filtrare a recursurilor (art. 493 CPC)
Întreaga procedură de filtrare a recursurilor a fost abrogată. Raportat la art. 24 CPC, abrogarea îşi va produce
efectele în privinţa proceselor începute ulterior datei de 21 decembrie 2018 inclusiv.
■ Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs (art. 496 CPC)

„(1) Instanţa, verificând toate motivele invocate şi judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula
ori poate constata perimarea lui.”
Din cuprinsul acestui alineat a fost eliminată referirea la premisa declarării recursului admisibil în principiu, căci
procedura de filtrare a recursurilor, după cum am arătat, a fost abrogată.
■ Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 497 CPC)
22
„Art. 497. Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanţei de apel
care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3),
primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer,
cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă,
când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În
cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat
autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă.”
Art. 497 CPC a fost modificat în sensul că nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca de altfel nici restul instanţelor
de recurs, nu mai are posibilitatea pronunţării unei soluţii de casare cu trimitere spre rejudecare decât o singură dată
în cursul procesului, dispoziţia fiind, în mod cert, una salutară, căci soluţiile repetate de trimitere spre rejudecare
măreau, în mod semnificativ, durata procedurii judiciare, termenul în care justiţia este înfăptuită fiind esenţial pentru
garantarea eficacităţii sale.
■ Obiectul şi motivele contestaţiei în anulare (art. 503 CPC)

„(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi
atacate cu recurs.”
Textul în discuţie a fost modificat în sensul că nu numai pentru motivele de contestaţie în anulare specială
prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 CPC se poate promova această cale de atac împotriva hotărârilor
instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs, dar şi pentru cel menţionat în cadrul pct. 3.
În consecinţă, hotărârile instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs vor fi susceptibile de
contestaţie în anulare, atunci când instanţa de apel, respingând apelul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze
vreunul dintre motivele de apel invocate de apelant în termen.
Iniţial, acest motiv de contestaţie în anulare nu s-a considerat a fi admisibil pentru ipoteza hotărârilor instanţelor de
apel, căci apelul este o cale de atac ordinară, în privinţa căreia legea nu prevede în mod expres şi limitativ motive de
apel, apelantul fiind în drept să invoce orice cauze de nelegalitate şi de netemeinicie ale hotărârii judecătoreşti
apelate.
Împrejurarea că legea nu prevede în mod limitativ motivele de apel nu este de natură să elimine aceste hotărâri
din domeniul de aplicare a contestaţiei în anulare, în condiţiile în care raţiunile pentru care acest motiv de contestaţie
în anulare a fost instituit pentru hotărârile pronunţate în alte căi de atac extraordinare subzistă şi în privinţa celor date
în apel, şi anume efectuarea unei analize complete a motivelor căii de atac deduse judecăţii.
Considerăm că, ori de câte ori apelul nu se motivează, caz în care, raportat la art. 476 alin. (2) CPC, instanţa de
apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă, decizia pronunţată în acest caz nu va fi
susceptibilă de contestaţie în anulare, căci, nefiind invocate de către apelant motive de apel împotriva hotărârii
atacate, nu poate exista nici motivul de contestaţie în anulare referitor la omisiunea cercetării vreunuia dintre motivele
de apel invocate de apelant în termen.
Motivele de apel (de fapt şi de drept) se invocă prin intermediul cererii de apel, potrivit art. 470 alin. (1) lit. c) CPC,
sub sancţiunea decăderii incidentă în conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol. În schimb, în cazul în care termenul
pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-
un termen de aceeaşi durată, care curge însă de la data comunicării hotărârii, raportat la art. 470 alin. (5) CPC,
sancţiunea nesocotirii acestui termen fiind tot aceea a decăderii.
■ Obiectul şi motivele revizuirii (art. 509 CPC)

„(2) Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-11
sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.”
În cadrul enumerării acestui text legal a fost adăugat şi motivul de revizuire prevăzut de pct. 11 de la alin. (1) al art.
509 CPC, potrivit căruia, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei
invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.
Includerea în enumerare a motivului respectiv a fost determinată de pronunţarea şi publicarea în Monitorul Oficial
al României a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 866/201533, prin care s-a constatat că sintagma „pronunţate asupra
fondului sau care evocă fondul” din cuprinsul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) CPC este neconstituţională cu referire la
motivul de revizuire prevăzut la pct. 11 din cuprinsul acestora.
■ Procedura de judecată (art. 513 CPC – procedura de judecată a revizuirii)

„(4) Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în
cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre şi, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci
când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.”
O altă modificare salutară este cea înscrisă în cuprinsul acestui alineat, prin care s-a procedat la reglementarea
completă a soluţiilor ce se impun a fi pronunţate în revizuire în ipoteza în care este găsit întemeiat motivul referitor la
hotărâri definitive potrivnice care încalcă autoritatea de lucru judecat, fiind prevăzute atât soluţia aferentă nesocotirii
efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, cât şi cea aferentă încălcării efectului pozitiv al acesteia.
33
M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016.
23
Potrivit art. 430 alin. (1) CPC, hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau
statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru
judecat cu privire la chestiunea tranşată.
Prin raportare la alin. (2) al aceluiaşi articol, autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi
considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
În conformitate cu art. 431 alin. (1) CPC, nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în
temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect (efectul negativ al autorităţii de lucru judecat – n.n.).
Alin. (2) al articolului specificat menţionează că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt
litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă (efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat – n.n.).
Autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătoreşti, corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi de
ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa unei instanţe judecătoreşti spre rejudecare a chestiunii litigioase
tranşate anterior de către o altă instanţă judecătorească34.
În ipoteza efectului negativ al autorităţii de lucru judecat este necesară tripla identitate de elemente ale acţiunii
civile (obiect, părţi şi cauză) dintre primul proces soluţionat definitiv şi cel subsecvent acestuia.
Modalitatea procesuală de invocare a efectului negativ al autorităţii de lucru judecat este reprezentată de excepţia
autorităţii de lucru judecat (excepţie procesuală de fond, absolută şi peremptorie – art. 432 CPC). Astfel, în situaţia în
care o cerere soluţionată definitiv de către o instanţă judecătorească este readusă în mod identic spre soluţionare
ulterior unei alte instanţe judecătoreşti, aceasta din urmă este în drept să admită excepţia autorităţii de lucru judecat,
respingând, pe cale de consecinţă, cea de-a doua cerere ca inadmisibilă (pentru existenţa autorităţii de lucru judecat).
În ipoteza efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în primul proces soluţionat definitiv, instanţa
judecătorească a dezlegat anumite aspecte litigioase existente în raporturile juridice dintre părţi, astfel încât acestea
nu mai pot face obiectul unei reanalizări şi statuări diferite ale instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea
procesului subsecvent în care s-ar cerceta chestiuni care au legătură cu aspectele litigioase dezlegate anterior.
Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat era desemnat în practica judiciară, precum şi în anumite acte
normative sub forma sintagmei „putere de lucru judecat”, însă, prin art. 14 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, s-a
reglementat faptul că, în cuprinsul art. 987 alin. (3), art. 1081 alin. (1) şi art. 1084 alin. (3) CPC, precum şi în cuprinsul
celorlalte acte normative în vigoare, sintagma „puterea de lucru judecat/puterea lucrului judecat” se înlocuieşte cu
sintagma „autoritatea de lucru judecat/autoritatea lucrului judecat”.
Este de menţionat faptul că între cele două procese nu mai există tripla identitate de elemente ale acţiunii civile, ca
în cazul efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, astfel încât nu se pune problema respingerii celei de-a doua
cereri ca inadmisibilă pentru un atare considerent şi, ca atare, nici a invocării efectului pozitiv al autorităţii de lucru
judecat pe cale de excepţie procesuală. Chestiunea dezlegată anterior, având autoritate de lucru judecat sub forma
efectului pozitiv, poate fi invocată de reclamant ca motiv al acţiunii sale (cauză juridică) sau, după caz, de pârât ca
apărare de fond.
Modificarea textului legal priveşte completarea soluţiei ce se impune în caz de admitere a cererii de revizuire
pentru ipoteza în care cea din urmă hotărâre definitivă este potrivnică primei hotărâri definitive, fiind pronunţată cu
nesocotirea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Astfel, instanţa de revizuire va dispune în această ipoteză
nu numai anularea celei din urmă hotărâri, dar şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei care a pronunţat-o.
Soluţia exclusiv de anulare a celei din urmă hotărâri judecătoreşti, neurmată de rejudecarea cauzei, era şi este
corespunzătoare numai ipotezei încălcării efectului negativ al autorităţi de lucru judecat, iar nu şi a celui pozitiv, căci
cea din urmă acţiune în justiţie, neavând tripla identitate de elemente cu prima acţiune promovată şi soluţionată
definitiv, nu ar putea fi lăsată nesoluţionată ca efect al anulării hotărârii pronunţate în privinţa sa.
Cu titlu de exemplu, dacă prima acţiune a fost promovată de reclamantul A, vânzător, în contradictoriu cu pârâtul
B, cumpărător, având ca obiect anularea unui contract de vânzare, iar instanţa învestită a pronunţat o hotărâre de
admitere a acţiunii şi de anulare a contractului, ce a rămas definitivă, într-o a doua acţiune promovată de B, în calitate
de reclamant, în contradictoriu cu A, în calitate de pârât, având ca obiect restituirea preţului achitat în temeiul
contractului anulat, cea de-a doua instanţă nu poate pronunţa o soluţie cu încălcarea aspectului tranşat anterior
vizând anularea contractului de vânzare, întrucât este ţinută de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al primei
hotărâri.
Astfel, cea de-a doua instanţă nu ar putea respinge acţiunea cu motivarea că nu se justifică repunerea
reclamantului în situaţia anterioară, deoarece contractul de vânzare ar fi, în opinia sa, în continuare valabil. În cazul în
care această a doua instanţă ar pronunţa soluţia arătată, hotărârea în discuţie, dacă ar fi definitivă, ar fi susceptibilă de
exerciţiul revizuirii pentru motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 CPC. Soluţia ce s-ar impune a fi pronunţată în
calea extraordinară de atac este de admitere a revizuirii, de anulare a acestei din urmă hotărâri şi de trimitere a cauzei
spre rejudecare celei de-a doua instanţe, neputând fi lăsat nerezolvat cel de-al doilea proces care este distinct de
primul, căci, în caz contrar, s-ar nesocoti dispoziţiile art. 5 CPC.
Potrivit art. 510 alin. (2) CPC, în cazul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la
instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre. Raportând aceste prevederi legale la modificarea
operată prin Legea nr. 310/2018, dacă prima instanţă este judecătoria X, iar cea de-a doua instanţă este curtea de
apel X, cererea de revizuire a hotărârii judecătoriei X se va judeca de tribunalul X, ca instanţă mai mare în grad faţă de
judecătoria X, care va admite revizuirea, va anula hotărârea pronunţată de curtea de apel X şi va trimite acesteia
cauza spre rejudecare. Prin urmare, dată fiind prevederea respectivă, putem fi în prezenţa unei situaţii oarecum
nefireşti în ansamblul dispoziţiilor procedurale din materia căilor de atac, şi anume a celei în care o instanţă de grad
ierarhic inferior are competenţa de a anula o hotărâre a unei instanţe de grad ierarhic superior şi de a o înainta
acesteia spre rejudecare.
În cazul în care hotărârea potrivnică este o decizie pronunţată în apel, prin care, de pildă, a fost admis apelul şi, în
rejudecare, respinsă cererea de chemare în judecată, fiind nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al
34
A se vedea, în acest sens, decizia nr. 1777 din 25 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, şi
decizia nr. 3845 din 8 noiembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, ambele disponibile pe site-ul
www.scj.ro.
24
primei hotărâri pronunţate într-o acţiune distinctă, dar având legătură cu această a doua acţiune, atunci revizuirea se
va judeca în complet de apel, raportat la art. 513 alin. (1) CPC, şi, urmare a admiterii sale, se va anula decizia din apel
şi se va trimite apelul spre rejudecare celei de-a doua instanţe.
Revenind la modificările operate, din cuprinsul alineatului analizat a fost eliminată prevederea referitoare la
menţiunea ce se impunea a fi făcută cu privire la hotărârea dată în revizuire în josul originalului hotărârii revizuite, căci
o atare prevedere era lipsită de utilitate practică, în condiţiile în care există sisteme informatice care ţin evidenţa
exactă a modului de rezolvare a căilor de atac declarate împotriva hotărârilor judecătoreşti.
■ Conţinutul hotărârii şi efectele ei (art. 517 CPC – decizia pronunţată în recurs în interesul legii)
„(11) Cauzele similare aflate pe rolul instanţelor la data sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care
soluţionarea acestora depinde de dezlegarea problemelor de drept ce fac obiectul recursului în interesul legii, pot fi
suspendate până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, conform alin. (4).”
„(4) Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul
Oficial al României, Partea I.”
Prin articolul în discuţie a fost introdus un nou caz de suspendare facultativă în materia recursului în interesul legii,
similar celui prevăzut de art. 520 alin. (4) CPC deja existent în materia pronunţării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept.
Deşi în cadrul art. 415 CPC nu este prevăzută modalitatea concretă în care cauza va fi repusă pe rol ulterior
încetării motivului de suspendare nou-instituit, apreciem că aceasta se impune a fi operată din oficiu, pentru aceleaşi
considerente ca acelea cuprinse în cadrul comentariului aferent art. 415 CPC.
Din alin. (4) al art. 517 CPC a fost eliminată referirea numai la instanţe ca destinatare ale caracterului obligatoriu al
deciziilor pronunţate în recurs în interesul legii.
■ Conţinutul şi efectele hotărârii (art. 521 CPC – hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept)
„(3) Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al
României, Partea I, iar pentru instanţa care a solicitat dezlegarea, de la data pronunţării deciziei.”
De asemenea, şi în materia pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost
eliminată referirea numai la instanţe ca destinatare ale caracterului obligatoriu al deciziilor pronunţate în această
procedură.
■ Îndatorirea terţilor de a da informaţii (art. 660 CPC)

Alin. (3) abrogat avea următorul conţinut: „Dacă cei sesizaţi nu dispun de informaţiile solicitate sau, după caz,
refuză să le dea, Ministerul Public va întreprinde, la cererea executorului judecătoresc, diligenţele necesare pentru
aflarea informaţiilor cerute, în special pentru identificarea entităţilor publice sau private la care debitorul are deschise
conturi sau depozite bancare, plasamente de valori mobiliare, este acţionar ori asociat sau, după caz, deţine titluri de
stat, bonuri de tezaur şi alte titluri de valoare susceptibile de urmărire silită”.
Motivul abrogării acestui articol rezidă în faptul că, prin Decizia nr. 473/201335, Curtea Constituţională a constatat
că dispoziţiile art. 659 alin. (3) CPC [art. 660 alin. (3) CPC după republicarea din 10 aprilie 2015] sunt
neconstituţionale.
■ Încuviinţarea executării silite (art. 666 CPC)

În concret, prevederea referitoare la adăugarea formulei executorii în partea finală a încheierii de încuviinţare a
executării silite a fost abrogată, căci, în contextul în care învestirea cu formulă executorie nu mai reprezenta în sine o
procedură judiciară de filtru în executarea silită, simpla inserare a formulei executorii în cuprinsul încheierii nu
prezenta niciun folos practic.
■ Condiţii de admisibilitate (art. 713 CPC – condiţii de admisibilitate a contestaţiei la executare)

„(2) În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se
pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul
executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desfiinţarea lui,
inclusiv o acţiune de drept comun.”
Schimbarea operată în cadrul acestui articol vizează circumstanţierea condiţiei de admisibilitate a contestaţiei la
executare referitoare la inexistenţa unei alte căi procedurale de desfiinţare a titlului executoriu, în sensul că aceasta
poate fi reprezentată de orice acţiune de drept comun având o atare finalitate, nu numai de căile procedurale specifice
puse la dispoziţie de lege pentru desfiinţarea titlului executoriu.
Prin cale procesuală pentru desfiinţarea titlului executoriu se înţelege, în urma modificărilor intervenite, atât un
35
M. Of. nr. 30 din 15 ianuarie 2014.
25
remediu procesual expres reglementat în acest sens, în principiu, supus unui termen de decădere (plângerea
contravenţională, contestaţia fiscală, spre exemplu), remediu care exclude calea acţiunii de drept comun, cât şi
acţiunea de drept comun.
Prin urmare, dacă executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească,
trebuie distins după cum:
– legea prevede o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea titlului executoriu sau, în ipoteza în care un atare
remediu special nu este reglementat, permite exercitarea unei acţiuni de drept comun cu aceeaşi finalitate a
desfiinţării titlului executoriu, cazuri în care nu pot fi formulate apărări de fond pe calea contestaţiei la executare;
– legea nu prevede o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea titlului executoriu şi nici nu permite exercitarea
unei acţiuni de drept comun în acest sens, caz în care astfel de apărări de fond devin admisibile în cadrul contestaţiei
la executare.
De exemplu, nulitatea relativă pentru vicii de consimţământ a unui contract de locaţiune ce constituie titlu
executoriu pentru plata chiriei nu poate fi invocată de către locatar (debitor), în cadrul contestaţiei la executare, ca
motiv de drept privitor la fondului dreptului locatorului (creditor) de a percepe chiria şi, subsecvent, de a recurge la
executarea silită, căci locatarul are deschisă calea acţiunii de drept comun în desfiinţarea titlului executoriu, şi anume
acţiunea în anularea contractului de locaţiune. În acest caz, dacă singurul motiv al contestaţiei la executare este
reprezentat de nulitatea relativă menţionată, contestaţia la executare se impune a fi respinsă ca inadmisibilă.
O problemă care se poate ridica în legătură cu acest subiect este aceea dacă, în exemplul dat, în ipoteza în care
acţiunea de drept comun ar fi prescrisă extinctiv (acţiune respinsă ca prescrisă prin hotărâre judecătorească
definitivă), contestaţia la executare, prin intermediul căreia s-ar invoca, ca motiv al anulării executării silite înseşi,
nulitatea relativă a contractului de locaţiune ar putea fi considerată admisibilă.
Invocarea nulităţii relative a titlului executoriu ca motiv al contestaţiei la executare în scopul anulării titlului
executoriu nu va fi permisă în cazul în care acţiunea în anulare de drept comun ar fi prescrisă extinctiv, căci adoptarea
soluţiei contrare ar echivala cu o eludare a dispoziţiilor edictate în materia prescripţiei extinctive a acţiunii în declararea
nulităţii relative a unui act juridic.
În schimb, în măsura în care locatarul (debitor) invocă nulitatea relativă a titlului executoriu ca motiv al contestaţiei
la executare în scopul anulării executării silite înseşi, în acest caz, nulitatea relativă este invocată sub forma excepţiei
de drept substanţial, apărare de fond împotriva executării silite demarate împotriva sa, fiind incident art. 1249 alin. (2)
teza a II-a C. civ. În conformitate cu acest din urmă articol, partea căreia i se cere executarea contractului poate opune
oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în
anulare.
Prin urmare, răspunsul pe care îl apreciem ca fiind corect în soluţionarea problemei indicate este acela că, în
ipoteza dată, atunci când dreptul material la acţiunea în nulitate relativă a titlului executoriu este prescris extinctiv,
nulitatea relativă poate constitui motiv valabil al contestaţiei la executare având ca obiect anularea executării silite
înseşi.
Problema specificată devine mai complicată, în exemplul dat, dacă acţiunea de drept comun nu ar fi fost
promovată la momentul soluţionării contestaţiei la executare. În acest caz, s-ar putea eventual considera că invocarea
de către intimatul-creditor a inadmisibilităţii contestaţiei la executare pentru considerentul încălcării art. 713 alin. (2)
CPC (creditorul afirmând, ca atare, existenţa acţiunii de drept comun pentru anularea titlului executoriu) are
semnificaţia unei renunţări tacite la prescripţia împlinită, în condiţiile art. 2507 şi art. 2508 C. civ. Dacă s-ar adopta o
interpretare contrară, s-ar ajunge la soluţia ca debitorul, deşi poate opune oricând nulitatea relativă a contractului sub
forma apărării de fond, independent de împlinirea termenului de prescripţie extinctivă, să nu mai poată beneficia de un
astfel de drept (contestaţia la executare s-ar respinge ca inadmisibilă, iar acţiunea în anularea titlului ca prescrisă).
O altă ipoteză în care partea executată ar avea la dispoziţie calea contestaţiei la executare pentru invocarea unor
motive vizând fondului dreptului cuprins în titlul executoriu ar fi aceea în care ridică excepţia de neexecutare a
contractului, căci, în cazul dat, nu are deschisă calea unei acţiuni de drept comun în desfiinţarea titlului.
De asemenea, apreciem că, în cazul unor nulităţi amiabile ori al unor rezoluţiuni/rezilieri unilaterale sau de drept
intervenite în privinţa titlului executoriu, acestea pot fi invocate ca motive ale contestaţiei la executare, căci nu este
necesară demararea unei acţiuni de drept comun pentru desfiinţarea titlului executoriu prin hotărâre judecătorească,
din moment ce acest efect a operat deja ca urmare a cauzelor specificate.
Din moment ce textul legal face referire la „motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul
executoriu”, motivele ce ţin de forma titlului executoriu pot fi invocate în cadrul contestaţiei la executare. De exemplu,
dacă un contract de locaţiune încheiat în forma înscrisului sub semnătură privată nu este înregistrat la organele fiscale
sau, fiind încheiat în forma unui înscris ce s-ar fi intenţionat a fi autentic, îi lipseşte însă încheierea de autentificare,
acesta nu constituie titlu executoriu pentru plata chiriei, raportat la art. 1798 C. civ., iar un atare viciu de formă al titlului
executoriu poate fi invocat în cadrul contestaţiei la executare.
Raportat la art. 638 alin. (2) CPC, suspendarea executării titlurilor executorii prevăzute la alin. (1) pct. 2 şi 4
(înscrisurile autentice, în cazurile prevăzute de lege, şi titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte
putere executorie) poate fi cerută şi în cadrul acţiunii de fond având ca obiect desfiinţarea lor; dispoziţiile art. 719 se
aplică în mod corespunzător. Prin urmare, în cazurile date, debitorii, deşi nu ar avea deschisă calea contestaţiei la
executare în cadrul căreia să formuleze o cerere de suspendare a executării silite, au posibilitatea promovării acţiunii
de fond în desfiinţarea titlului executoriu, în cadrul căreia să formuleze o cerere de suspendare a executării acestuia.
Chiar dacă cererea de suspendare a executării titlului executoriu ar fi respinsă, în măsura în care este admisă, în
mod definitiv, acţiunea de fond în desfiinţarea titlului executoriu, debitorul are deschisă direct calea întoarcerii
executării, fiind lipsită de interes promovarea unei contestaţii la executare silită în anularea actelor de executare, căci,
potrivit art. 643 CPC, dacă s-a desfiinţat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt
desfiinţate de drept, dacă prin lege nu se prevede altfel, fiind aplicabile, în acest caz, dispoziţiile privitoare la
întoarcerea executării.
■ Aplicarea de penalităţi (art. 906 CPC)
26
„(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia
prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu
acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părţilor. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi
de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlu
executoriu, până la stingerea ei completă.”
Textului legal în discuţie i s-a adăugat prevederea potrivit căreia creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu
titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia
prevăzută în titlul executoriu, până la stingerea ei completă.
Este de menţionat faptul că modificarea efectuată cuprinde o soluţie diferită decât cea impusă prin Decizia nr.
16/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept36, prin care s-a
stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) CPC, nu este admisibilă formularea mai multor
cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi.
Prin urmare, dezlegarea dată prin această decizie îşi va produce efectele până la momentul aplicării art. 906 alin.
(4) CPC în forma modificată, respectiv executărilor silite începute după data de 21 decembrie 2018, raportat la art.
521 alin. (4) cu trimitere la art. 518 CPC.
Penalităţile în discuţie constituie un mijloc indirect de constrângere a debitorului de a-şi îndeplini în natură
obligaţiile intuitu personae de a face sau de a nu face prevăzute în titlul executoriu. Natura juridică a acestor penalităţi
este de sancţiune, iar nu de despăgubire civilă, neavând caracter reparator şi nici legătură cu eventualul prejudiciu
suferit de creditor.
Astfel cum s-a reţinut şi în decizia instanţei supreme specificate mai sus, argument ce îşi menţine valabilitatea şi în
contextul completării legislative operate, formularea unei noi cereri de stabilire a penalităţilor nu este împiedicată de
efectul negativ al autorităţii de lucru judecat a primei încheieri pronunţate de instanţa de executare în condiţiile art. 906
alin. (4) CPC. În opinia instanţei supreme, în această situaţie ar fi evidentă neîntrunirea cerinţei identităţii de obiect
prevăzute de art. 431 alin. (1) CPC, deoarece sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere ar acoperi, ca
premisă, o altă perioadă decât cea din încheierea anterioară.
■ Instanţa competentă (art. 915 CPC – instanţa competentă în procedura divorţului)

„(2) Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni expres să introducă cererea de
divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa
Judecătoriei Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.”
Modificarea acestui text legal se referă la faptul că părţile pot conveni cu privire la competenţa instanţei care să le
soluţioneze cererea de divorţ în ipoteza menţionată numai printr-un acord expres, nefiind admis acordul tacit.
Această modificare legislativă este operată în contextul pronunţării şi publicării în Monitorul Oficial al României a
Deciziei nr. 20/201637 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii,
prin care s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea art. 915 alin. (2) CPC, acordul părţilor cu privire la alegerea
instanţei care urmează să soluţioneze acţiunea de divorţ trebuie să fie exprimat expres.
36
37
M. Of. nr. 1049 din 27 decembrie 2016.
27

Comentariu LG 310

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Comentariu LG 310

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sinteza principalelor modificări şi completări aduse

Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/20181

Prof. univ. dr. Gabriel BOROI2

În cuprinsul prezentului comentariu am procedat la examinarea punctuală a principalelor modificări şi completări

■ Dreptul la apărare (art. 13 CPC)

■ Cazuri de incompatibilitate absolută (art. 41 CPC)

■ Procedura de judecată. Căi de atac (art. 64 CPC – admisibilitatea în principiu a cererilor de

■ Formele reprezentării (art. 80 CPC)

■ Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice (art. 83 CPC)

■ Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice (art. 84 CPC)

■ Judecătoria (art. 94 CPC – competenţa materială de soluţionare în primă instanţă)

■ Tribunalul (art. 95 CPC – competenţa materială de soluţionare ca instanţe de recurs)

■ Curtea de apel (art. 96 CPC – competenţa materială de soluţionare ca instanţe de recurs)

■ Competenţa facultativă (art. 127 CPC)

■ Excepţia de necompetenţă (art. 129 CPC)

■ Invocarea excepţiei (art. 130 CPC – invocarea excepţiei de necompetenţă)

■ Verificarea competenţei (art. 131 CPC)

■ Judecarea cererii (art. 144 CPC – judecarea cererii de strămutare a procesului)

■ Procedura de comunicare (art. 163 CPC)

■ Data îndeplinirii procedurii (art. 165 CPC)

■ Verificarea cererii şi regularizarea acesteia (art. 200 CPC)

■ Fixarea primului termen de judecată (art. 201 CPC)

■ Desfăşurarea procesului fără prezenţa publicului (art. 213 CPC)

Acest articol a suferit nu numai o modificare a textelor, dar şi o renumerotare a alineatelor.

■ Notele de şedinţă. Înregistrarea şedinţei (art. 231 CPC)

■ Locul cercetării procesului (art. 240 CPC)

■ Terminarea cercetării procesului (art. 244 CPC)

■ Locul administrării probelor (art. 261 CPC)

■ Ascultarea martorului (art. 321 CPC)

■ Reascultarea şi confruntarea martorilor (art. 322 CPC)

■ Consemnarea declaraţiei martorului (art. 323 CPC)

■ Pronunţarea hotărârii (art. 402 CPC)

■ Suspendarea facultativă (art. 413 CPC)

■ Reluarea judecării procesului (art. 415 CPC)

■ Redactarea şi semnarea hotărârii (art. 426 CPC)

■ Completarea hotărârii (art. 444 CPC)

■ Suspendarea executării provizorii (art. 450 CPC)

■ Legalitatea căii de atac (art. 457 CPC)

■ Depunerea cererii de apel (art. 471 CPC)

■ Depunerea apelului incident şi a celui provocat (art. 474 CPC)

■ Pregătirea judecăţii apelului (art. 475 CPC)

■ Obiectul şi scopul recursului. Instanţa competentă (art. 483 CPC)

■ Cererea de recurs (art. 486 CPC)

■ Depunerea recursului (art. 490 CPC)

■ Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs (art. 496 CPC)

■ Obiectul şi motivele contestaţiei în anulare (art. 503 CPC)

■ Obiectul şi motivele revizuirii (art. 509 CPC)

■ Procedura de judecată (art. 513 CPC – procedura de judecată a revizuirii)

■ Îndatorirea terţilor de a da informaţii (art. 660 CPC)

■ Încuviinţarea executării silite (art. 666 CPC)

■ Condiţii de admisibilitate (art. 713 CPC – condiţii de admisibilitate a contestaţiei la executare)

■ Aplicarea de penalităţi (art. 906 CPC)

■ Instanţa competentă (art. 915 CPC – instanţa competentă în procedura divorţului)

S-ar putea să vă placă și