“Asistenţă pentru consolidarea capacităţii instituţionale în domeniul formării judecătorilor

şi procurorilor pentru aplicarea noilor coduri”

“Assistance for strengthening the training capacities for judges and prosecutors in the
application of new laws”

Citarea prin afișare

Repere din jurisprudența CEDO

Citarea persoanei juridice

Judecător dr. Diana Ungureanu

I.Citarea prin publicitate a persoanei juridice

MINUTA întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții

secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție Curtea de Apel Iași, 7-
8 mai 2015

Citarea prin publicitate a persoanei juridice. Posibilitatea numirii curatorului judiciar

Problema aplicării, prin analogie, a dispozițiilor art. 167 NCPC și persoanei juridice, cu consecința
desemnării unui curator pentru reprezentarea legală în fața instanței, a făcut obiectul de dezbatere
și cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor civile, organizată la Craiova, în perioada 21-22 martie
2014. Cu această ocazie, opinia îmbrățișată de majoritatea participanților prezenți la întâlnire a
fost în sensul ca dispozițiile art. 167 NCPC să fie aplicate și persoanelor juridice, motivat de
necesitatea respectării exigențelor dreptului la un proces echitabil și în cazul persoanei juridice, în
componenta sa vizând asigurarea principiului contradictorialității, sub aspectul îndeplinirii legale a
procedurii de citare. Opinia astfel conturată a avut în vedere și soluția conturată în practica
judiciară, sub imperiul Codului de procedură civilă anterior, în ceea ce privește sfera de aplicare a
dispozițiilor art. 95 alin. (1), dispoziții a căror formulare, la rândul lor, evoca explicit doar ipoteza
persoanei fizice.

În sprijinul opiniei contrare, au fost însă aduse ca argumente: – interpretarea strictă, gramaticală a
dispozițiilor art. 167 NCPC, edictate in terminis pentru persoana fizică. Astfel, art. 167 alin. (1)
www.csm1909.ro www.inm-lex.ro
NCPC face referire explicită la domiciliul pârâtului, în contextul în care noul Cod, atunci când a
înțeles să ia în considerare ambele tipuri de subiecte de drept (persoana fizică și persoana
juridică) apelează la sintagma “domiciliul” sau, după caz, “sediul”; – interpretarea sistematică – art.
166 NCPC, care precede dispoziția privind citarea prin publicitate, face și el referire, în formularea
sa, la incidente în materie de 34 citare a persoanei fizice (spre exemplu, destinatarul actului nu
mai locuiește în imobil); – dispoziții din legislația extraprocesuală care vizează sediul persoanei
juridice, respectiv art. 229 NCC, care dispune că stabilirea sau schimbarea sediului persoanei
juridice pe altă cale decât aceea a efectuării mențiunilor corespunzătoare în registrele de evidență
și publicitate nu poate fi opusă terților – ori, în cazul profesioniștilor supuși înregistrării în registrul
comerțului, Legea nr. 26/1990 care, printre altele, cuprinde sancțiuni pentru cazul neefectuării
mențiunilor privind schimbarea sediului, ceea ce face din schimbarea, în fapt, a sediului nu o
simplă inabilitate/stângăcie a entității supuse înregistrării, ci o faptă ilicită. În sprijinul acestei din
urmă opinii a fost adus, cu ocazia unei conferințe privind aspecte de practică neunitară intervenite
de la intrarea în vigoare a noului Cod civil și noului Cod de procedură civilă, organizată la INM, și
un argument de natură practică, vizând dificultățile, mai ales sub aspectul costurilor (ce ajung să
fie avansate în proces de către adversarul persoanei juridice pentru care s-ar aplica dispozițiile art.
167 NCPC) implicate de desemnarea, pentru o asemenea persoană juridică, a curatorului special.

Soluția îmbrățișată, în unanimitate, de participanții prezenți la întâlnire a fost în sensul că

dispozițiile art. 167 NCPC privind citarea prin publicitate nu se aplică și persoanei juridice,
pentru argumentele expuse în susținerea acestei opinii în punctul de vedere al INM.

Opinie:

Considerăm că dispoziţiile privind citarea prin publicitate nu se aplica persoanelor juridice, pentru
următoarele argumente:

a. dispoziţiile art. 167 alin. (1) NCPC se referă la numai „domiciliul pârâtului” iar nu şi la „sediu”, de
unde se trage concluzia că acestea ar fi aplicabile numai persoanelor fizice;
b. persoanele juridice nu ar putea avea un „sediu necunoscut” deoarece în absenţa menţiunilor
din registrele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă,
stabilirea sau schimbarea denumirii şi a sediului nu va putea fi opusă altor persoane (art. 229
NCC).

Regula conform căreia actele sau faptele pentru care legea prevede obligativitatea înregistrării
într-un registru de publicitate sau evidenţă nu sunt opozabile terţilor în absenţa respectivei înscrieri
a existat şi anterior Noului Cod civil, acesta din urmă consacrând cu caracter general ceea ce
preexistă în reglementări cu caracter special:

www.csm1909.ro www.inm-lex.ro

„Actele sau faptele, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de lege, nu pot fi
opuse terţilor, în afară de cazul în care societatea face dovada că aceştia le cunoşteau”
(art. 50 Legea nr. 31/1990 privind societăţile)

„Înmatricularea şi menţiunile sunt opozabile terţilor de la data efectuării lor în registrul
comerţului ori de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, sau în
altă publicaţie, acolo unde legea dispune astfel. Persoana care are obligaţia de a cere o
înregistrare nu poate opune terţilor actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în
care face dovada că ele erau cunoscute de aceştia” (art. 5 din Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerţului).

Condiţionarea opozabilităţii schimbării sediului de existenţa unei înregistrări în Registrul

naţional al persoanelor juridice se reţinea şi în privinţa asociaţiilor, fundaţiilor şi altor persoane
juridice fără scop patrimonial, şi în acest caz temeiul fiind preexistent Noului Cod civil: art. 73
alin. (1) din O.G. nr. 26/2000 definea scopul Registrului ca fiind evidenţa centralizată a
persoanelor juridice fără scop patrimonial, iar art. 33 alin. (3) prevede că „despre schimbarea
sediului se va face menţiune, dacă este cazul, atât în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la
grefa judecătoriei vechiului sediu, cât şi în cel aflat la grefa judecătoriei noului sediu. În acest
scop, o copie a încheierii prin care s-a dispus schimbarea sediului va fi comunicată din oficiu
judecătoriei în circumscripţia căreia asociaţia urmează să-şi aibă noul sediu”. Este evident că
potrivit acestor prevederi legale, absenţa înscrierii schimbării sediului era tot inopozabilitatea
acestui act.

Considerăm că instituţia curatelei judiciare nu s-ar aplica şi persoanelor juridice, protecţia oferită
de această instituţie fiind compatibilă numai cu ideea de persoană fizică. Conform acestei teze
persoana juridică, prin faptul că şi-a asumat în mod conştient intrarea în circuitul civil, cu toate
drepturile şi obligaţiile aferente, nu ar putea beneficia de o protecţie sporită cum este cea oferită
de instituţia curatelei.

II.Decizia nr. 795/2015 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 163 alin. (3)-(5), (8)-(12) și art. 164 din Codul de procedură civilă

. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate

reglementează procedura de comunicare a citației prin depunere în cutia poștală ori prin afișare a
unei înștiințări, ceea ce reprezintă o soluție de comunicare a actului de procedură în situația în
care destinatarul refuză primirea acestuia, când nu există o cutie poștală, când nu poate fi
înmânat uneia dintre persoanele prevăzute la art. 163 alin. (6) și (7) din Codul de procedură civilă
ori acestea refuză să-l primească. Deși dispozițiile art. 163 și 164 din Codul de procedură civilă nu
au mai fost analizate sub aspectul conformității lor cu prevederile Legii fundamentale, Curtea
observă că, în jurisprudența sa, a mai analizat problema constituționalității procedurii de citare prin
afișare prevăzută de dispozițiile art. 92 alin. 2 și 3 din Codul de procedură civilă din 1865. Astfel,
prin Decizia nr. 864din 16 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549
din 6 august 2009, a reținut că o asemenea procedură reprezintă o modalitate derogatorie de
îndeplinire a procedurii de citare, determinată de situația obiectiv diferită a persoanelor citate, și nu
este de natură să afecteze drepturile constituționale. Totodată, Curtea a precizat că "obligația
părților de a-și exercita drepturile procesuale cu respectarea dispozițiilor stabilite de lege,
referitoare la comunicarea actelor de procedură, reprezintă expresia aplicării principiului privind
www.csm1909.ro www.inm-lex.ro
dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, potrivit
prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, instituirea unor reglementări care să prevină abuzurile servind unei bune
administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor
procesuale ale părților."
15. Curtea constată că noua reglementare referitoare la procedura de citare prin depunerea
citației în cutia poștală ori prin afișare din Codul de procedură civilă este diferită față de
reglementarea anterioară, rațiunile instituirii unei astfel de proceduri de citare rămânând însă
aceleași. Modificările aduse nu sunt de natură să aducă atingere drepturilor fundamentale
invocate de autorul excepției, ci, din contră, contribuie la protejarea dreptului persoanei la
respectarea vieții private, de vreme ce documentul afișat nu-l mai reprezintă însăși citația, ci o
înștiințare care cuprinde elemente suficiente de identificare a destinatarului, a celui care a făcut
înștiințarea, a dosarului la care se referă actul procedural, a locului de unde și a datei până la care
poate fi ridicată citația, precum și mențiunea referitoare la consecințele procedurale ale
neprezentării pentru comunicare. Înștiințarea completată de agentul procedural are valoare de
act autentic cu privire la situațiile verificate și atestate nemijlocit de către agent. De
asemenea, asupra împrejurărilor care au determinat citarea prin depunerea citației în cutia
poștală ori prin afișarea înștiințării, agentul procedural va întocmi un proces-verbal care
face dovada până la înscrierea în fals cu privire la cele constatate. Astfel, reglementarea
contribuie la consolidarea prezumției legale relative referitoare la comunicarea citației.

III.Jurisprudența CEDO în materia citării prin afișare

CEDO, secţia III, decizia Nunes Dias versus Portugalia, 10 aprilie 2003, 69829/01 şi
2672/03

Regulile privind citarea prin afişare publică vizează asigurarea unei bune administrări
a justiţiei şi protejarea principiului securităţii juridice.

Contra reclamantului s-a introdus o acţiune civilă în răspundere delictuală, în urma unui
accident de circulaţie pe care îl provocase acesta. Instanţa a dispus citarea reclamantului,
însă acesta nu a fost găsit la adresa indicată, întrucât se mutase între timp. Poliţia a indicat
faptul că noua adresă a reclamantului nu este cunoscută, întrucât acesta nu şi-a schimbat
actele de identitate. De aceea, citarea sa s-a realizat prin afişare publică şi prin anunţuri în
ziarele naţionale. Procedura a continuat în lipsa reclamantului şi, în 1989, s-a finalizat prin
condamnarea sa la plata unor daune interese. În 1999, reclamantul a fost înştiinţat că o
procedură de executare silită este deschisă împotriva sa, însă nu a mai putut interveni,
întrucât trecuse termenul pentru exercitarea vreunei căi de atac.
Art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”). Accesul la justiţie. Regulile privind citarea prin afişare
publică vizează asigurarea unei bune administrări a justiţiei şi protejarea principiului securităţii
juridice, cât timp prelungirea unei proceduri pentru căutarea uneia dintre părţi poate aduce
atingere drepturilor fundamentale ale celeilalte părţi.

www.csm1909.ro www.inm-lex.ro
Prin urmare, dreptul de acces la o instanță nu împiedică statele contractante să prevadă în
legislația lor o procedură de soluționare a unor astfel de situații, cu condiția ca drepturile
persoanelor în cauză să fie protejate în mod corespunzător.

În speţă, Curtea observă că citarea prin afişaj public s-a realizat de abia după ce s-a încercat
găsirea reclamantului, cu ajutorul organelor de poliție.
În primul rând, articolul 771 litera (f) din Codul de procedură civilă oferă posibilitatea de a contesta
validitatea citației prin afișare, chiar dacă, în speță, reclamanta nu a beneficiat de aceasta,
termenul prevăzut la articolul 772 § 2 din același cod. În al doilea rând, reclamantul a putut
contesta validitatea unei astfel de citații în procedura de executare care a urmat acțiunii principale.
Astfel, el a putut să prezinte argumente pentru a arăta că o astfel de citare nu ar fi trebuit
acceptată, dar nu a reușit. Instanțele de judecată naționale au considerat că validitatea citației prin
afișarerare nu a fost afectată de motivele prezentate de reclamant.

De aceea, Curtea a considerat că dreptul de acces la justiţie al acestuia nu a fost violat, iar
plângerea este vădit nefondată

Schmidt v. Letonia - 22493/05

Eșecul instanței de divorț de a asigura în mod adecvat citarea persoanei reclamate la proces:
încălcare

În fapt – Reclamanta s-a separat de soțul ei cu care locuia în Riga (Letonia) și s-a mutat la fosta
reședință a cuplului din Hamburg (Germania). Fără știrea reclamantei, soțul ei a intentat o acțiune
de divorț în Letonia. Acesta a informat instanța care trebuia să judece divorțul că nu știa care este
adresa curentă a soției. După o primă încercare eșuată de a comunica actele divorțului către
reclamantă la adresa din Riga a cuplului, instanța de divorț a citat-o prin intermediul a două
notificări publicate în Monitorul Oficial leton. Fără să cunoască despre existența procedurilor,
reclamanta nu a participat la proces, iar divorțul a fost pronunțat în absența sa. În procedurile din
fața Curții, aceasta s-a plâns, în baza articolului 6 § 1, că a fost privată de un proces echitabil.

În drept – Articolul 6 § 1: Un studiu de drept comparat privind procedurile de citare din treizeci și
una de state membre arătase că reclamanților li se cerea să indice adresa persoanelor reclamate.
Dacă adresa nu le era cunoscută, trebuiau depuse eforturi rezonabile pentru a fi stabilită, această
sarcină revenindu-le, în anumite state, instanțelor naționale, iar în altele, reclamantului sau unei
alte părți cum ar fi procurorul, executorul judecătoresc sau reprezentantul special. Curtea a
subliniat, totuși, că indiferent de abordarea aleasă, autoritățile naționale trebuiau să acționeze cu
diligența cuvenită pentru a se asigura că reclamații sunt informați cu privire la procedurile intentate
împotriva lor și să le dea posibilitatea să compară în fața instanțelor și să se apere.

Dreptul leton nu le cerea instanțelor naționale să întreprindă măsurile necesare pentru a

stabili locul reședinței reclamatului din proprie inițiativă. Nici acestea, nici o altă persoană
sau un alt oficial nu erau obligați să verifice dacă, lăsând la o parte condiția suficienței, au
fost întreprinse măsuri pentru identificarea adresei reclamatului de către reclamant, sau să
www.csm1909.ro www.inm-lex.ro
ofere garanții într-o situație în care reclamantul nu avea niciun interes să stabilească locul
de reședință al reclamatului sau urmărea să-i ascundă această informație instanței. Curtea a
subliniat că sarcina importantă a informării reclamaților privind procedurile inițiate împotriva
lor nu putea fi lăsată la discreția reclamanților. În plus, instanțele naționale trebuiau să
verifice veridicitatea informației prezentate de către reclamant către acestea. Totuși, în
speță, în ciuda mai multor indicii că soțului îi era cunoscut locul reședinței reclamantei, instanța de
divorț nu a purces la verificarea veridicității informației pe care a oferit-o acesta. Așadar,
procedurile de divorț au fost incompatibile cu cerințele unui proces echitabil.

Cauza MIHOLAPA c. LETTONIE, cererea 61655/00

În cazul de față, Curtea constată că au fost intentate două cauze civile împotriva reclamantului de
către aceeași persoană fizică și în fața aceleiași instanțe: prima, referitoare la evacuarea
reclamantului din apartamentul în cauză; a doua, pentru daune. În urma primului proces,
reclamantul a fost efectiv evacuat și mutat într-un alt loc; abia după plecarea sa, a fost inițiat al
doilea proces împotriva acestuia. Instanța a încercat fără succes să îl cheme pe reclamant la
adresa sa anterioară. Curtea a recurs apoi la măsura prevăzută în Codul de procedură civilă și a
publicat notificarea în Jurnalul Oficial. Dat fiind că reclamantul nu s-a prezentat, instanța a judecat
cauza în lipsa sa și i-a ordonat să plătească o sumă de bani.
26. Faptele din speță arată că cel de-al doilea proces a fost intentat la câteva zile după executarea
hotărârii judecătorești pronunțate în primul proces. La momentul acestei executări, nu a existat
niciun indiciu că o nouă procedură ar putea începe împotriva reclamantului. În acest fel, nu poate
fi acuzat că nu a fost prezent în fața instanței într-un proces despre care nu știa.
Este adevărat că, așa cum susține guvernul, ar putea fi dificil pentru o instanță să păstreze
"adresele părților implicate în litigii înaintea ei în trecut". Cu toate acestea, în acest caz,
acest argument își pierde relevanța, întrucât evacuarea de la vechea adresă și citarea la
aceeași adresă au avut loc în intervalul de câteva zile. În acest sens, Curtea reamintește că
statele contractante au sarcina de a-și organiza propriile instanțe pentru a le permite să
îndeplinească cerințele Convenției; cu alte cuvinte, incidentele de funcționare
administrativă a instanțelor, supraîncărcarea rolului lor, repartizarea cauzelor între
judecători etc., depind numai de statul pârât și nu poate fi invocată în nici un caz pentru a
justifica drepturile garantate de articolul 6 § 1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis,
Lavents c. Letoniei, nr 58442/00, § 103, 28 noiembrie 2002).
Guvernul a susținut că reclamantul a fost citat la adresa indicată de reclamantul S.B., în
conformitate cu articolul 106 din fostul Cod de procedură civilă. Curtea recunoaște că, în acest
sens, responsabilitatea revine în mare parte reclamantei, care ar fi trebuit să fie mai diligentă
în localizarea persoanei pe care dorea să o apeleze. Pe de altă parte, în circumstanțele
particulare ale cauzei, reclamantul a fost evacuat din apartamentul în cauză, în executarea
unei hotărâri de către aceeași instanță, astfel încât aceasta din urmă ar trebui să fie
conștientă de faptul că nu mai poate locui la acea adresă. Atitudinea instanței, de a trimite
www.csm1909.ro www.inm-lex.ro
convocarea la o adresă care, în mod evident, nu a fost cea corectă, este un exemplu de
formalism excesiv în contradicție cu litera și spiritul articolului 6 § 1 Convenție (a se vedea,
mutatis mutandis, Pérez de Rada Cavanilles c. Spaniei, hotărârea din 28 octombrie 1998,
Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII, pp. 3256-3257, § 49).
În ceea ce privește publicarea citării în Monitorul Oficial, Curtea consideră că aceasta este
o măsură excepțională care nu poate deveni aplicabilă decât în cazul în care toate celelalte
canale de citare au eșuat. În cazul de față, instanța a avut suficiente informații pentru a
putea convoca reclamantul la adresa unde locuiește.
Este cu siguranță posibil ca neîndeplinirea calității de reclamant să se fi produs în mod corect
dintr-o simplă neglijență din partea instanței, întrucât nu a reușit să verifice adresele. Curtea
acceptă că astfel de erori materiale pot apărea în orice moment și în orice instanță. Într-o astfel de
situație, este de datoria instanțelor superioare să remedieze încălcarea drepturilor procedurale,
ordonând o revizuire completă a cazului. Cu toate acestea, în acest caz, curțile de apel și recurs
au eșuat. În special, este adevărat că Tribunalul regional din Riga a decis, de asemenea, asupra
fondului cauzei. Cu toate acestea, recursul reclamantului a fost limitat la motivul unic întemeiat pe
o încălcare a drepturilor sale procedurale și a avut drept scop decât trimiterea cazului
judecătorului pentru o revizuire completă pe fond; prin urmare, acest fapt nu este suficient în speță
pentru a îndeplini cerințele articolului 6 § 1 din Convenție.
Curtea concluzionează că Tribunalul Districtual din Zemgale nu a manifestat diligență și nu a făcut
tot ceea ce se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta să îl citeze pe reclamant (a se vedea, a
contrario, Sevillano González împotriva Spaniei (dec.), 41776/98, 2 februarie 1999 și Saura
Bustamante împotriva Spaniei (dec.), nr. 43555/98, 29 august 2000). Prin urmare, a fost încălcat
articolul 6 § 1 al Convenției.

Hotărârea în Cauza S.C. "Raisa M. Shipping" - S.R.L. împotriva României din

08.07.2013

Curtea amintește că a avut deja ocazia să examineze problema comunicării actelor de procedură.
Astfel, aceasta a considerat că "dreptul la o instanță" cuprinde mai multe aspecte, printre
care dreptul de acces și egalitatea armelor, care impune un echilibru just între părți. Aceste
principii se aplică în aceeași măsură în domeniul specific al comunicării actelor juridice
către părți (Miholapa împotriva Letoniei, nr. 61.655/00, pct. 23, 31 mai 2007). În plus,
reglementările referitoare la formalitățile pentru a introduce o acțiune nu ar trebui să împiedice
justițiabilii să folosească o cale de atac disponibilă (Tricard împotriva Franței, nr. 40.472/98, pct.
29, 10 iulie 2001, și Gruais și Bousquet împotriva Franței, nr. 67.881/01, pct. 27, 10 ianuarie
2006).
Deși este adevărat că autorităților naționale le revine, în primul rând, sarcina de a interpreta și de
a aplica normele de natură procedurală, un formalism excesiv în aplicarea acestora se poate
dovedi contrar art. 6 § 1 din Convenție atunci când acesta se face în detrimentul uneia dintre părți
(a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, pct. 81,
CEDO 2002-VII). Efectivitatea dreptului de acces impune ca un individ să beneficieze de o
posibilitate clară și concretă de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale (Bellet
împotriva Franței, Hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 333-B, pct. 42, 36; a se vedea, de
asemenea, Cañete de Goñi împotriva Spaniei, nr. 55.782/00, pct. 34, CEDO 2002-VIII).
www.csm1909.ro www.inm-lex.ro
Instanțele trebuie să facă tot ce se poate aștepta în mod rezonabil de la acestea pentru a cita
reclamanții și să se asigure că aceștia din urmă au cunoștință de procedurile din care fac parte
(Miholapa împotriva Letoniei citată anterior, pct. 31, și Ovuș împotriva Turciei, nr. 42.981/04, pct.
48, 13 octombrie 2009).
În fine, dreptul la acțiune sau de recurs trebuie să se exercite din momentul în care părțile
interesate pot cunoaște efectiv hotărârile judecătorești care le impun o obligație sau care ar putea
aduce atingere drepturilor sau intereselor lor legitime; notificarea, în calitate de act de comunicare
între organul jurisdicțional și părți, servește la luarea la cunoștință a deciziei instanței, precum și a
notificării sale, după caz, pentru a permite părților de a o recura (Miragall Escolano și alții
împotriva Spaniei, nr. 38.366/97, 38.688/97, 40.777/98, 40.843/98, 41.015/98, 41.400/98,
41.446/98, 41.484/98, 41.487/98 și 41.509/98, pct. 37, CEDO 2000-I, și Diaz Ochoa împotriva
Spaniei, nr. 423/03, pct. 48, 22 iunie 2006).
31. În speță, fiind vorba de un proces ce are consecințe directe asupra drepturilor și obligațiilor
sale cu caracter civil, societatea reclamantă avea dreptul la un acces efectiv la ansamblul de
proceduri și trebuia să beneficieze de toate garanțiile ce decurg din principiul contradictorialității.
32. Curtea constată că art. 86 alin. 3 din Codul de procedură civilă impune, în general, în ceea ce
privește comunicarea actelor de procedură, ca instanța să se asigure de transmiterea actului și de
primirea acestuia.
Printre diferitele modalități de comunicare, art. 92 alin. 4 din același cod reglementează citarea
prin afișarea pe ușa locuinței sau a sediului social, după caz, permisă în cazul lipsei persoanei
interesate în momentul venirii agentului însărcinat cu înmânarea actelor sub semnătură de primire.
33. Societatea reclamantă a fost notificată în ceea ce privește recursul introdus de către partea
adversă și asupra termenului în fața ÎCCJ, prin afișare la sediul său social. Aceasta pretinde că nu
a primit citația și, prin urmare, a fost imposibil să ia parte la procedura recursului, în urma căreia
hotărârea pe fond care îi dădea câștig de cauză a fost modificată.
Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu o contestație în anulare pentru atingerea adusă
dreptului la apărare în urma nelegalității citării, a respins această cale de atac cu motivarea că
citarea prin afișare era o modalitate de citare prevăzută de lege.
34. Or, Curtea subliniază că Guvernul nu a furnizat niciun element care să indice că ÎCCJ a
dat dovadă de suficientă diligență pentru a se asigura de transmiterea citației și primirea
acesteia de către societatea reclamantă.
De asemenea, Guvernul nu a demonstrat că ÎCCJ a îndeplinit demersuri în același scop cu ocazia
examinării contestației în anulare pentru nelegalitatea citării, aceasta din urmă mulțumindu-se să
constate că citarea prin afișare avea un temei legal în dreptul intern.
35. Curtea apreciază că, aplicând astfel dispozițiile legale relevante, instanțele naționale au dat
dovadă de un formalism incompatibil cu litera și spiritul art. 6 § 1 din Convenție și au adus atingere
nejustificată dreptului societății reclamante de acces la o instanță pentru determinarea "drepturilor
și obligațiilor sale cu caracter civil" [a se vedea, mutatis mutandis, Brumărescu împotriva României
(MC), nr. 28.342/95, pct. 62, CEDO 1999-VII].

www.csm1909.ro www.inm-lex.ro

Hotărârea (CEDO) din 7 ianuarie 2014 în Cauza Timar și alții împotriva României
(Cererile nr. 26.856/06 și alte șapte)

Circumstanțele cauzei
4. Reclamanții au pierdut în instanță procesele civile care au fost desfășurate în absența lor.
Aceștia au fost înștiințați cu privire la procedură doar prin afișarea citațiilor pe ușă sau pe gard
(denumită în continuare “citarea prin afișare”). Toți au susținut, în cadrul căilor de atac formulate
ulterior, fie că era vorba de recurs (pentru citațiile comunicate în faza judecății în primă instanță
sau în apel), fie că era vorba de contestații în anulare (pentru citațiile comunicate în timpul
judecății în fața instanței de ultim grad de jurisdicție), că nu au luat cunoștință de termenul de
judecată deoarece nu au primit citațiile din partea instanțelor. Plângerile lor în acest sens au fost
respinse de instanțe, cu motivarea că citarea prin afișare era prevăzută de lege. În consecință,
căile de atac au fost respinse fără o examinare pe fond.

B. Cu privire la fond
17. Guvernul a susținut că dreptul de acces la o instanță nu este absolut, ci poate fi supus unor
limitări. Acesta a argumentat că, în legislația națională, comunicarea actelor de procedură prin
afișare era prevăzută ca o alternativă la comunicarea directă și ca mijloc de prevenire a exercitării
abuzive de drepturi procesuale de către părți. De asemenea, instanțele au examinat sistematic
legalitatea comunicării actelor de procedură. Guvernul a subliniat faptul că legislația internă
permitea judecarea cauzei în lipsa unei părți, cu condiția ca, în speță, comunicarea actelor de
procedură să se fi efectuat în mod corect.

19. Curtea reiterează că nu are competența de a se pronunța cu privire la faptele care au condus
la adoptarea unei anumite decizii de către o instanță națională; în caz contrar, ar acționa ca o
instanță de al patrulea grad, ceea ce ar însemna să nu țină seama de limitele impuse acțiunii sale
[a se vedea Avotips împotriva Letoniei (MC), nr. 17.502/07, pct. 99, 23 mai 2016]. În continuare,
reiterează faptul că dreptul de acces la o instanță, principiul contradictorialității, precum și
principiul egalității armelor, consacrate la art. 6 § 1 din Convenție, se aplică, de asemenea, în
domeniul specific al comunicării actelor de procedură părților (a se vedea S.C. Raisa M. Shipping
S.R.L., citată anterior, pct. 29, și, ca exemplu recent, Avotips, citată anterior, pct. 119).

20. În hotărârea în Cauza S.C. Raisa M. Shipping S.R.L. împotriva României, Curtea a
constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, deoarece societatea reclamantă a fost citată
în instanță exclusiv prin afișare pe parcursul judecării cauzei pe fond. Curtea a considerat
că, deși legislația națională în vigoare la momentul respectiv prevedea comunicarea citației
prin afișare [art. 92 alin. (4) din Codul de procedură civilă], instanțele românești au aplicat
legislația într-un mod prea formalist. Instanțele nu au dat dovadă de diligență în ceea ce
privește asigurarea informării reclamanților cu privire la data termenelor de judecată și,
prin urmare, nu au respectat obligația de a asigura participarea efectivă la proces (a se
vedea S.C. Raisa M. Shipping S.R.L., citată anterior, pct. 32-35).

21. În prezentele cereri, Curtea nu a constatat niciun fapt sau argument care să o convingă
să se îndepărteze de la jurisprudența sa anterioară. Reclamanții au fost citați EXCLUSIV
prin afișare la domiciliul sau la sediul lor și au subliniat că nu au primit citațiile. Prin urmare,
aceștia nu au luat cunoștință de termenele ședințelor de judecată și nu s-au putut prezenta în
www.csm1909.ro www.inm-lex.ro
instanță. În ciuda absenței de la proces a reclamanților, instanțele naționale nu au încercat în
niciun fel să se asigure că aceștia au fost informați cu privire la termenele ședințelor de judecată și
că puteau să participe la procesele care priveau drepturile lor civile, în special prin dispunerea
amânării ședințelor și repetarea procedurii de comunicare.

22. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție sub aspectul lipsei accesului la
instanță al reclamanților.

HOTĂRÂREA din 17 ianuarie 2017 în Cauza S.C. Carbochim — S.A. Cluj-Napoca şi

S.C. Fenega Import-Export — S.R.L. şi alţii împotriva României

Reclamanţii au pierdut în instanţă procesele civile desfăşurate în absenţa lor. Aceştia au fost
înştiinţaţi cu privire la procedură doar prin afişarea citaţiilor pe o uşă sau pe un perete (denumită în
continuare „citarea prin afişare”). Toţi au susţinut, în cadrul căilor de atac formulate ulterior, fie că
a fost vorba de recurs (când citaţiile le fuseseră comunicate în procedura din faţa instanţei de fond
sau a celei de apel), fie în cazul contestaţiilor în anulare (când citaţiile le fuseseră comunicate în
procedura în faţa instanţei de ultim grad de jurisdicţie), că nu au luat cunoştinţă despre termenul
de judecată, deoarece nu au primit citaţiile relevante din partea instanţelor. Plângerile lor în acest
sens au fost respinse de instanţe, pe motiv că citarea prin afişare era prevăzută de lege. În
consecinţă, căile de atac au fost respinse fără o examinare pe fond a cauzelor.

25. Curtea reiterează că nu îi revine rolul de a se pronunţa cu privire la faptele care au condus la
adoptarea unei anumite decizii de către o instanţă naţională; în caz contrar, s-ar erija într-o
instanţă de al patrulea grad de jurisdicţie, ceea ce ar însemna că nu ţine seama de limitele impuse
misiunii sale [a se vedea Avotins împotriva Letoniei (MC), nr. 17.502/07, pct. 99, 23 mai 2016]. În
continuare, reiterează faptul că dreptul de acces la o instanţă, principiul contradictorialităţii,
precum şi principiul egalităţii armelor, consacrate la art. 6 § 1 din Convenţie, se aplică, de
asemenea, în domeniul specific al comunicării actelor judiciare părţilor (a se vedea S.C.
Raisa M. Shipping — S.R.L., citată anterior, pct. 29, şi un exemplu recent, Avotins, citată anterior,
pct. 119).
26. în Cauza S.C. Raisa M. Shipping — S.R.L. Împotriva României, Curtea a constatat o încălcare
a art. 6 § 1 din Convenţie, deoarece societatea reclamantă a fost citată în procedurile privind
fondul cauzei sale doar prin afişare. Curtea a considerat că, deşi legislaţia naţională în vigoare
la momentul respectiv prevedea comunicarea citaţiei prin afişare [art. 92 alin. (4) din Codul
de procedură civilă], instanţele româneşti au aplicat legislaţia într-un mod prea formalist.
Instanţele nu au dat dovadă de diligenţă în ceea ce priveşte asigurarea informării
reclamanţilor cu privire la data şedinţelor de judecată şi, prin urmare, nu şi-au respectat
obligaţia de a asigura participarea lor efectivă la proces (a se vedea S.C. Raisa M. Shipping
— S.R.L., citată anterior, pct. 32—35).
27. în prezentele cereri, Curtea nu a constatat niciun fapt sau argument care să o convingă să se
îndepărteze de la jurisprudenţa sa existentă. Reclamanţii au fost notificaţi numai prin afişarea
citaţiilor la adresele lor şi au susţinut că nu au primit notificările. Prin urmare, aceştia nu au luat
cunoştinţă de termenele şedinţelor de judecată şi nu s-au putut prezenta în instanţă. În ciuda

www.csm1909.ro www.inm-lex.ro
absenţei de la proces a reclamanţilor, instanţele naţionale nu au încercat în niciun fel să se
asigure că aceştia au fost informaţi cu privire la termenele şedinţelor de judecată şi că puteau să
participe la procesele care priveau drepturile lor civile, în special prin amânarea şedinţelor şi
repetarea procedurii de comunicare a citaţiilor.
28. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie din cauza lipsei accesului la
instanţe al reclamanţilor.

Concluzii
- Procedură de excepție, nu exclusiv, nu formalism
- Citarea prin publicitate este în opinia Curții și ea formală
- Ce ar fi un remediu eficient?
( administratorul societății, curator, repunerea în termen, calea de atac, contestația în anulare,
demersuri?)

IV. Citarea prin BPI

Zavodnik c. Slovénie, §§ 78-81

Pe de o parte, normele privind comunicarea citațiilor și a deciziilor prin afișarea la ușa instanței și
publicarea acestora în Monitorul Oficial servesc scopului legitim de a se asigura că procedurile de
faliment sunt rapide și eficiente (a se vedea, mutatis mutandis, De Geouffre de la Pradelle contra
Franței, 16 decembrie 1992, § 32, seria A nr. 253-B). Motivul care stă la baza instituirii acestor
reguli speciale este că acest tip de procedură poate implica un număr mare de creditori și părți.
Citarea individuală ar putea contribui substanțial la cheltuielile de judecată și, în plus, ar putea să
împiedice cursul procesului.
77. Pe de altă parte, potrivit dreptului intern, termenul referitor la distribuirea fondurilor reprezintă
un punct crucial în cadrul procedurii. Până la acel moment, creditorii pot formula contestații la
distribuirea fondurilor. Aceștia sunt împiedicați să facă acest lucru într-o etapă ulterioară, inclusiv
prin contestarea deciziei privind distribuirea. În această privință, Curtea notează că termenul de
opt zile pentru depunerea unui recurs împotriva deciziei privind distribuția este relativ scurt (a se
vedea punctul 54 de mai sus).
Reclamantul a fost parte la o procedură în care a durat mai mult de opt ani pana la acest termen.
În acel moment, au rămas doar nouă creditori, ale căror nume trebuiau să fie cunoscute instanței
(a se vedea paragraful 34 de mai sus). În plus, reclamantul, care nu a fost reprezentat de un
avocat în procedură, a susținut că a fost asigurat de lichidator că ar fi informat despre orice
progres în procedură. Curtea nu vede nici un motiv pentru care reclamantul nu ar fi trebuit să aibă
încredere în lichidator, în special ținând seama de numărul redus de creditori în procedură (a se
vedea, mutatis mutandis, De Geouffre de la Pradelle, citată mai sus, § 33).
79. Curtea regretă că, în cazul de față, instanța națională nu a utilizat posibilitatea de publicare
prin mass media. Curtea nu poate urma argumentul guvernului potrivit căruia reclamantul ar fi
trebuit să știe despre vânzarea R.V. complex de hoteluri din rapoartele media online. Ea este de
acord cu reclamantul că mass-media în cauză nu poate fi considerată ca fiind vizată de publicul
larg și / sau că a ajuns la reclamant (spre deosebire de Geffre împotriva Franței, citată mai sus), o
persoană în vârstă care a susținut că nu a putut utilizați un computer sau accesați internetul.

www.csm1909.ro www.inm-lex.ro
Curtea consideră că ar fi nerealist să se aștepte ca reclamantul să consulte periodic publicația
oficială a unui tribunal situat într-un alt oraș decât cel de reședință sau să aibă acces la fiecare
ediție a Monitorului Oficial.
81. În împrejurările prezentei cauze, Curtea nu este în măsură să ajungă la concluzia că
reclamantul a avut o șansă reală de cunoaștere a ședinței privind repartizarea patrimoniului și că
neparticiparea sa la procedură a fost datorată la o lipsă de diligență din partea sa (a se vedea, a
contrario, Cañete de Goñi împotriva Spaniei, nr. 55782/00, § 39, CEDO 2002 VIII). În plus,
consideră că nu ar fi fost disproporționat să solicite statului să ia măsuri suplimentare pentru a
asigura, prin alte mijloace, că puținele părți rămase în procedură, inclusiv reclamantul, au fost
informate cu privire la audierea privind distribuirea și decizia luată la audierea. Prin faptul că a fost
lipsit de posibilitatea de a participa la ședința din 10 septembrie 2008, reclamantul a fost
împiedicat să conteste planul de disstribuție și, prin urmare, să-și justifice dreptul de a obține un
procent mai mare din cererea sa pentru salariile neachitate.
82. Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a concluziona că a fost încălcat dreptul
reclamantului la un proces echitabil în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției.

HOTĂRÂREA din 23 mai 2016 in Cauza Avotiņš împotriva Letoniei, Cererea

nr. 17502/07

. Curtea consideră că nu poate fi recunoscută ca fiind compatibilă cu cerințele de la

art. 6 § 1 din Convenție o decizie de executare a unei hotărâri străine adoptate fără ca
nicio posibilitate de a denunța în mod eficient caracterul inechitabil al procesului în
urma căruia s-a ajuns la acea hotărâre să fi fost oferită părții care a căzut în pretenții,
în statul de origine sau în statul solicitat.

Curtea observă că nu i s-a solicitat niciodată să se pronunțe cu privire la respectarea
garanțiilor procesului echitabil în contextul recunoașterii reciproce întemeiate pe dreptul
Uniunii Europene. Cu toate acestea, Curtea a aplicat întotdeauna principiul general
conform căreia instanța învestită cu o cerere de recunoaștere și executare a unei hotărâri
străine poate da curs acesteia numai după ce a efectuat un anumit control în privința
hotărârii respective prin prisma garanțiilor procesului echitabil, intensitatea acestui control
putând varia în funcție de natura cauzei (a se vedea, mutatis mutandis, Drozd și Janousek
împotriva Franței și Spaniei, 26 iunie 1992, pct. 110, seria A nr. 240; și Pellegrini, citată
anterior, pct. 40). În prezenta cauză, Curtea trebuie așadar să verifice, prin prisma
circumstanțelor specifice cauzei, dacă controlul realizat de Senatul Curții Supreme a
Letoniei a fost suficient în sensul art. 6 § 1.

100. Curtea mai constată că recunoașterea și executarea hotărârii instanței cipriote s-au
realizat în temeiul Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului Uniunii Europene din 22
decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în
materie civilă și comercială (denumit „Regulamentul Bruxelles I”), aplicabil în momentul
faptelor. Reclamantul invocă nerespectarea, de către Senatul Curții Supreme, a art. 34
alin. 2 din Regulament, precum și a dispoziției corespunzătoare din Legea privind
procedura civilă din Letonia. Curtea amintește că nu este competentă să se pronunțe oficial
cu privire la respectarea dreptului intern, a tratatelor internaționale sau a dreptului Uniunii
www.csm1909.ro www.inm-lex.ro
 Europene [a se vedea, de exemplu, S.J. împotriva Luxemburgului, nr. 34471/04, pct. 52,
4 martie 2008; și Jeunesse împotriva Țărilor de Jos (MC), nr. 12738/10, pct. 110, 3
octombrie 2014]. Sarcina interpretării și aplicării dispozițiilor din Regulamentul
Bruxelles I revine, în primul rând, CJUE, care se pronunță în cadrul unei proceduri
pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, iar în al doilea rând, instanțelor
naționale în calitatea lor de instanțe ale Uniunii, respectiv în cazurile de punere în
aplicare a Regulamentului așa cum a fost interpretat de CJUE. Competența Curții
Europene a Drepturilor Omului se limitează la controlarea respectării cerințelor din
Convenție – în speță art. 6 § 1 din aceasta. În consecință, în lipsa arbitrariului care să ridice
în sine o problemă sub incidența art. 6 § 1, Curtea nu trebuie să pronunțe o hotărâre cu
privire la chestiunea dacă Senatul Curții Supreme a Letoniei a aplicat corect art. 34 alin. 2
din Regulamentul Bruxelles I sau orice altă dispoziție din dreptul Uniunii Europene.

2. Cu privire la prezumția de protecție echivalentă („prezumția Bosphorus”)

a) Cu privire la întinderea prezumției de protecție echivalentă

101. Curtea reamintește că statele contractante sunt supuse, chiar și atunci când aplică
dreptul Uniunii Europene, obligațiilor pe care și le-au asumat liber prin aderarea la
Convenție. Aceste obligații trebuie apreciate însă în cadrul prezumției pe care Curtea a
stabilit-o în hotărârea Bosphorus și a dezvoltat-o în hotărârea Michaud [ambele citate
anterior, a se vedea și hotărârea M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei (MC), nr. 30696/09,
pct. 338, CEDO 2011; și decizia Povse, citată anterior, pct. 76]. În hotărârea Michaud,
Curtea a făcut un rezumat al jurisprudenței sale cu privire la această prezumție în felul
următor:

„102. Curtea amintește că ar fi contrar scopului și obiectului Convenției ca statele
contractante să fie exonerate de orice responsabilitate în temeiul Convenției atunci când
acționează în conformitate cu obligațiile care decurg pentru ele din apartenența la o
organizație internațională către care au transferat o parte din suveranitatea lor: garanțiile
prevăzute prin Convenție ar putea astfel fi limitate sau excluse în mod discreționar, fiind
private, prin urmare, de caracterul lor obligatoriu precum și de natura lor concretă și
efectivă. Cu alte cuvinte, statele rămân responsabile în temeiul Convenției cu privire la
măsurile pe care le iau pentru punerea în aplicare a obligațiilor juridice internaționale,
inclusiv atunci când aceste obligații decurg din apartenența lor la o organizație
internațională către care au transferat o parte din suveranitate (Bosphorus, citată anterior,
pct. 154).

103. Este adevărat că Curtea a statuat, de asemenea, că o măsură luată în conformitate cu
astfel de obligații trebuie să fie considerată justificată atunci când este cert faptul că
organizația în cauză acordă drepturilor fundamentale (acest concept acoperind în același
timp garanțiile substanțiale și mecanismele de control al respectării lor) o protecție cel puțin
echivalentă – și anume, nu identică, ci «comparabilă» – cu cea prevăzută prin Convenție
(înțelegându-se că o constatare a «protecției echivalente» de acest tip nu este definitivă: ea
trebuie să poată fi reexaminată în lumina oricărei schimbări relevante în domeniul protecției
drepturilor fundamentale). Dacă se consideră că organizația oferă o astfel de protecție
echivalentă, se poate presupune că statele respectă cerințele Convenției atunci când nu fac
decât să execute obligațiile juridice care decurg din aderarea lor la respectiva organizație.
www.csm1909.ro www.inm-lex.ro

Cu toate acestea, statele rămân pe deplin responsabile în temeiul Convenției pentru toate
actele care nu reies strict din cadrul obligațiilor lor juridice internaționale, în special, atunci
când exercită o putere de apreciere (M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei, citată anterior,
pct. 338). Pe de altă parte, această prezumție poate fi răsturnată în cadrul unui cauze
anume, dacă se consideră că protecția drepturilor garantate prin Convenție a fost în mod
vădit desconsiderată; într-o asemenea situație, rolul Convenției în calitate de «instrument
constituțional al ordinii publice europene» în domeniul drepturilor omului prevalează
interesului cooperării internaționale (Bosphorus, citată anterior, pct. 152-158; a se vedea,
de asemenea, M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei, citată anterior, pct. 338-340).

104. Această prezumție de protecție echivalentă urmărește cu precădere să evite ca un stat
parte să se confrunte cu o dilemă atunci se invocă obligațiile juridice impuse ca urmare a
apartenenței sale la o organizație internațională care nu este parte la Convenție, către care
el a transferat o parte din suveranitatea sa, pentru a justifica, în temeiul Convenției,
acțiunile sau omisiunile sale care decurg din această apartenență. De asemenea, această
prezumție tinde să determine cazurile în care Curtea poate, în numele interesului cooperării
internaționale, să reducă intensitatea controlului său în privința respectării angajamentelor
asumate în temeiul Convenției de către statele părți, care îi este încredințat prin art. 19 din
Convenție. Rezultă din aceste obiective că Curtea nu este pregătită să ia un astfel de
angajament decât în măsura în care drepturile și garanțiile al căror respect îl asigură au
beneficiat de un control comparabil celui pe care ea l-ar opera. În caz contrar, statul nu ar
face obiectul niciunui control internațional în privința compatibilității actelor sale cu
angajamentele asumate în temeiul Convenției.”

102. Curtea a considerat, în cadrul fostului „prim pilon” al Uniunii (Bosphorus, citată
anterior, pct. 72), că protecția drepturilor fundamentale garantată de ordinea juridică a
Uniunii Europene este în principiu echivalentă cu cea prevăzută de Convenție. Pentru
a ajunge la această concluzie, aceasta a constatat, în primul rând, că Uniunea Europeană
a oferit o protecție echivalentă cu cea a Convenției în ceea ce privește garanțiile
substanțiale, precizând în acest sens că, inclusiv în momentul faptelor, respectarea
drepturilor fundamentale era o condiție a legalității actelor comunitare, și că CJUE se
referea în linii mari la prevederile Convenției și jurisprudența Curții din Strasbourg în
momentul efectuării evaluării sale (Bosphorus, citată anterior, pct. 159). Această constatare
este valabilă cu atât mai mult de la 1 decembrie 2009, data la care a intrat în vigoare art. 6
modificat din Tratatul de la Maastricht, care conferă Cartei drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene valoare egală cu a tratatelor și care prevede că drepturile fundamentale,
astfel cum sunt garantate prin Convenție și cum rezultă din tradițiile constituționale comune
ale statelor membre, fac parte din dreptul Uniunii Europene ca principii generale (Michaud,
citată anterior, pct. 106).

103. Curtea a constatat echivalența protecției substanțiale acordate de dreptul Uniunii
ținând seama de dispozițiile art. 52 § 3 din Carta drepturilor fundamentale, care prevede, în
măsura în care drepturile din Cartă corespund celor garantate de Convenție, că înțelesul și
întinderea lor sunt aceleași, fără a aduce atingere posibilității ca dreptul Uniunii să ofere o
protecție mai extinsă (Bosphorus, citată anterior, pct. 80). Întrucât trebuie să verifice dacă,
în cauza cu soluționarea căreia a fost învestită, încă mai poate considera că protecția
conferită de dreptul Uniunii este echivalentă cu cea oferită de Convenție, Curtea este și mai
www.csm1909.ro www.inm-lex.ro
 atentă la respectarea normei prevăzute la art. 52 § 3 din Carta drepturilor fundamentale dat
fiind că intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (supra, pct. 37), a dat Cartei valoare
juridică egală cu a tratatelor.

104. În al doilea rând, Curtea a recunoscut că mecanismul de verificare a respectării
drepturilor fundamentale prevăzut de dreptul Uniunii Europene acordă, la rândul lui, atunci
când poate utiliza întregul său potențial, o protecție comparabilă cu cea oferită de
Convenție. Cu privire la acest aspect, Curtea a acordat o mare importanță rolului și
competențelor CJUE, deși accesul persoanelor particulare la căile de atac disponibile în
fața acestei instanțe este semnificativ mai restrâns decât cel la căile de atac disponibile la
CEDO în temeiul art. 34 din Convenție (a se vedea hotărârile citate anterior Bosphorus,
pct. 160-165, și Michaud, pct. 106-111).

b) Cu privire la chestiunea aplicării prezumției de protecție echivalentă în prezenta

cauză

105. Curtea reamintește că aplicarea prezumției de protecție echivalentă în ordinea juridică
a Uniunii Europene este subordonată unui set de două condiții, pe care le-a formulat în
hotărârea Michaud (citată anterior): absența marjei de manevră pentru autoritățile naționale
și desfășurarea întregului potențial al mecanismului de control prevăzut de legislația Uniunii
Europene (ibidem, pct. 113-115). Prin urmare, trebuie să se asigure că s-au respectat
aceste condiții în prezenta cauză.

106. În ceea ce privește prima condiție, Curtea constată în primul rând că dispoziția pusă în
aplicare de Senatul Curții Supreme era inclusă într-un regulament, aplicabil direct și în
ansamblul său în statele membre, nu într-o directivă, care ar fi creat pentru stat obligații
privind rezultatul care trebuie atins, dar i-ar fi lăsat posibilitatea de a alege mijloacele și
forma (a se vedea, a contrario, Michaud, pct. 113). În ceea ce privește dispoziția specifică
aplicată în prezenta cauză, și anume art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I, Curtea
constată că dispoziția permitea refuzarea recunoașterii și executării unei hotărâri străine
numai în limite foarte precise și sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții prealabile: era
necesar ca „actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent [să fi] fost comunicat sau
notificat pârâtului care nu s a înfățișat în timp util și într o manieră care să îi permită
acestuia să își pregătească apărarea, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu a
introdus la instanțele din statul membru de origine o acțiune împotriva acestei hotărâri
atunci când a avut posibilitatea să o facă”. Din interpretarea dată de CJUE într-o
jurisprudență relativ abundentă (supra, pct. 57-61), reiese că această dispoziție nu conferă
marjă de apreciere instanței căreia i s-a solicitat încuviințarea executării. Astfel, Curtea a
ajuns la concluzia că Senatul Curții Supreme a Letoniei nu avea aici nicio marjă de
manevră.

107. Prin urmare, prezenta cauză diferă de cauza M.S.S. (citată anterior) în care,
examinând chestiunea responsabilității Belgiei în temeiul Convenției, Curtea a constatat că,
în conformitate cu reglementările în vigoare (Regulamentul Dublin II), autoritățile statului
belgian își păstrează marja de discreție pentru a decide dacă să utilizeze sau nu clauza
așa-zisă a „suveranității”, care le permitea să examineze cererea de azil și să nu îl retrimită
pe reclamant în Grecia în cazul în care consideră că există probabilitatea ca statul respectiv
să nu își onoreze obligațiile în temeiul Convenției (pct. 339-340). În schimb, art. 34 alin. 2
din Regulamentul Bruxelles I nu acorda statelor nicio marjă de apreciere de acest tip.

www.csm1909.ro www.inm-lex.ro

109. În ceea ce privește a doua condiție, și anume desfășurarea întregului potențial al
mecanismului de control prevăzut de dreptul Uniunii Europene, Curtea amintește în primul
rând că, în hotărârea Bosphorus, citată anterior, a recunoscut faptul că, luate împreună,
mecanismele de control instituite în cadrul Uniunii oferă un nivel de protecție echivalent cu
cel asigurat de mecanismul Convenției (ibidem, pct. 160-164). Revenind la circumstanțele
din prezenta cauză, Curtea observă că Senatul Curții Supreme nu a sesizat CJUE pentru
pronunțarea unei hotărâri preliminare privind interpretarea și aplicarea art. 34 alin. 2 din
Regulament. Cu toate acestea, Curtea consideră că această a doua condiție trebuie
aplicată fără un formalism excesiv și luând în considerare particularitățile mecanismului de
control corespunzător. Curtea consideră că ar fi irelevantă subordonarea aplicării
prezumției Bosphorus față de condiția ca instanța națională să sesizeze CJUE, în toate
cazurile fără excepție, inclusiv în cele în care nu se ridică nicio problemă reală și gravă în
ceea ce privește protejarea drepturilor fundamentale prin dreptul Uniunii sau în cele în care
CJUE a indicat deja interpretarea exactă - în concordanță cu drepturile fundamentale - care
trebuie aplicată dispozițiilor din dreptul Uniunii aplicabil.

110. Curtea reamintește că, într-un alt context, a declarat că o instanță națională ale cărei
decizii nu sunt supuse căilor de atac în temeiul legislației naționale este obligată să
motiveze, în legătură cu excepțiile stabilite în jurisprudența CJUE, refuzul de a solicita
acestei instanțe o hotărâre preliminară. Instanța națională trebuie așadar să indice motivele
pentru care consideră că nu este necesară o cerere de pronunțare a unei hotărâri
preliminare (Ullens de Schooten și Rezabek împotriva Belgiei, nr. 3989/07 și nr. 38353/07,
pct. 62, 20 septembrie 2011; și Dhahbi împotriva Italiei, nr. 17120/09, pct. 31-34, 8 aprilie
2014). Curtea subliniază că scopul controlului realizat în acest sens este de a determina
dacă refuzul de a solicita o hotărâre preliminară constituie în sine o încălcare a art. 6 § 1
din Convenție și că, astfel, ia în considerare direcția deja stabilită de jurisprudența CJUE.
Acest control este așadar diferit de cel pe care îl realizează atunci când, precum în
prezenta cauză, ține seama de decizia de a nu solicita o hotărâre preliminară în evaluarea
generală pe care, potrivit hotărârii sale Michaud, o face în privința gradului de protecție a
drepturilor fundamentale asigurat de dreptul Uniunii Europene pentru a stabili dacă poate
aplica hotărârii atacate prezumția de protecție echivalentă, prezumție pe care o aplică în
funcție de condițiile pe care le stabilește ea însăși.

111. Curtea consideră așadar că este necesar să aprecieze în circumstanțele particulare
ale fiecărei cauze dacă mecanismele de control prevăzute de dreptul Uniunii Europene au
făcut posibilă desfășurarea întregului lor potențial, și mai precis dacă faptul că instanța
internă învestită cu soluționarea litigiului nu a solicitat de la CJUE o hotărâre preliminară
este de natură să excludă aplicarea prezumției de protecție echivalentă. În speță, Curtea
constată că reclamantul nu a formulat nimic specific legat de interpretarea art. 34 alin. 2 din
Regulamentul Bruxelles I și compatibilitatea acestuia cu drepturile fundamentale care i-ar
permite să considere că ar fi fost necesară sesizarea CJUE pentru pronunțarea unei
hotărâri preliminare. Această analiză este confirmată de constatarea că reclamantul nu a
prezentat Senatului Curții Supreme a Letoniei nicio cerere pentru pronunțarea unei hotărâri
preliminare. Prezenta cauză este, prin urmare, în mod clar diferită de Michaud (citată
anterior), în care instanța națională nu a dat curs cererii pentru sesizarea CJUE pentru

www.csm1909.ro www.inm-lex.ro
 pronunțarea unei hotărâri preliminare, cerere formulată de reclamant, deși problema
compatibilității cu Convenția a respectivei dispoziții din dreptul Uniunii Europene nu mai
fusese examinată de CJUE în prealabil (ibidem, pct. 114). Astfel, lipsa unei hotărâri
preliminare nu este un factor determinant în prezenta cauză. Cea de a doua condiție pentru
aplicarea prezumției Bosphorus trebuie să fie considerată așadar ca fiind îndeplinită.

112. Având în vedere cele menționate anterior, Curtea concluzionează că prezumția de
protecție echivalentă se aplică în prezenta cauză întrucât Senatul Curții Supreme nu a făcut
decât să execute obligațiile legale care decurg pentru Letonia din calitatea sa de membru al
Uniunii Europene (a se vedea, mutatis mutandis, decizia Povse, citată anterior, pct. 78).
Prin urmare, sarcina Curții se limitează la a verifica dacă protecția drepturilor garantate de
Convenție prezintă în prezenta cauză o vădită insuficiență de natură să răstoarne această
prezumție, caz în care respectarea Convenției ca „instrument constituțional al ordinii publice
europene” în domeniul drepturilor omului prevalează interesului cooperării internaționale (a
se vedea hotărârile citate anterior Bosphorus, pct. 156, și Michaud, pct. 103). În cadrul
acestei examinări, Curtea va trebui să țină seama atât de art. 34 alin. 2 din Regulamentul
Bruxelles I ca atare, cât și de circumstanțele speciale ale aplicării lui în prezenta cauză.

3. Cu privire afirmația referitoare la vădita insuficiență a apărării drepturilor garantate

de Convenție

a) Observații generale privind recunoașterea reciprocă

113. Sub aspect general, Curtea observă că Regulamentul Bruxelles I se bazează parțial
pe mecanisme de recunoaștere reciprocă bazate la rândul lor pe principiul încrederii
reciproce între statele membre ale Uniunii Europene. În preambulul regulamentului se
precizează că logica sa este cea a „încrederii reciproce în administrarea justiției” în cadrul
Uniunii, ceea ce înseamnă că „hotărârea de încuviințare a executării unei hotărâri trebuie
să fie făcută practic automat în urma unor verificări pur formale ale documentelor furnizate,
fără ca instanța să aibă posibilitatea de a invoca din oficiu unul dintre motivele de
neexecutare prevăzute în prezentul regulament” (supra, pct. 54). Curtea este conștientă de
importanța mecanismelor de recunoaștere reciprocă pentru construcția spațiului de
libertate, securitate și justiție prevăzut la art. 67 din TFUE, precum și de încrederea
reciprocă de care acestea au nevoie. Așa cum se precizează în art. 81 alin. 1 și art. 82
alin. 1 din TFUE, recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești are în special rolul de
a facilita cooperarea judiciară efectivă în materie civilă și penală. Curtea a menționat deja în
mai multe rânduri angajamentul său față de cooperarea internațională și europeană [a se
vedea, printre altele, Waite și Kennedy împotriva Germaniei (MC), nr. 26083/94, pct. 63 și
72, CEDO 1999-I; și Bosphorus, citată anterior, pct. 150]. Astfel, Curtea consideră că, în
principiu, crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție în Europa și adoptarea
mijloacelor necesare în acest scop sunt în totalitate legitime în temeiul Convenției.

114. Cu toate acestea, modalitățile de creare a acestui spațiu nu se pot confrunta cu
drepturile fundamentale ale persoanelor vizate de mecanismele astfel instituite - această
limită este, de altfel, confirmată de art. 67 alin. 1 din TFUE. Acum, se pare că obiectivul de
eficacitate urmărit de unele modalități conduce la încadrarea strictă a controlului în materie
de respectare a drepturilor fundamentale, ba chiar la limitarea lui. Astfel, CJUE a arătat
recent în Avizul său 2/13 că „în momentul punerii în aplicare a dreptului Uniunii, statele
www.csm1909.ro www.inm-lex.ro
 membre pot fi obligate, în conformitate cu acest drept, să presupună respectarea drepturilor
fundamentale de către celelalte state membre, astfel încât nu le posibil [...], cu excepția
unor cazuri excepționale, să verifice dacă celălalt stat membru a respectat efectiv, într-un
caz concret, drepturile fundamentale garantate de Uniune” (supra, pct. 49). Însă limitarea
doar la cazuri excepționale a controlului, de către statul solicitat, a respectării drepturilor
fundamentale de către statul de origine a hotărârii judecătorești ar putea, în situații
concrete, să contravină obligației pe care o impune Convenția de a permite ca cel puțin
instanța din statul solicitat să efectueze un control adaptat la gravitatea acuzațiilor grave de
încălcare a drepturilor fundamentale în statul de origine, pentru a evita o vădită insuficiență
a protejării acestor drepturi.

115. De asemenea, Curtea reamintește că, atunci când autoritățile naționale pun în aplicare
dreptul Uniunii Europene fără a avea o marjă de apreciere în această privință, este
aplicabilă prezumția de protecție echivalentă formulată în hotărârea Bosphorus. Acesta
este cazul atunci când mecanismele de recunoaștere reciprocă obligă instanța să
presupună respectarea suficientă a drepturilor fundamentale de către alt stat membru.
Instanța națională este astfel lipsită de competența sa de apreciere în această privință,
rezultând o aplicare automată a prezumției de echivalență din hotărârea Bosphorus. Curtea
subliniază că astfel, în mod paradoxal, controlul exercitat de instanță în materie de
respectare a drepturilor fundamentale este de două ori limitat de efectul combinat al
prezumției pe care se bazează recunoașterea reciprocă și al prezumției de protecție
echivalentă din hotărârea Bosphorus.

116. În hotărârea Bosphorus, Curtea a reamintit că astfel, Convenția este un „instrument
constituțional al ordinii publice europene” (ibidem, pct. 156). În consecință, atunci când sunt
îndeplinite condițiile de aplicare a prezumției de protecție echivalentă (supra, pct. 105-106),
Curtea trebuie să se asigure că mecanismele de recunoaștere reciprocă nu lasă nicio
lacună sau circumstanță specială care să ducă la o vădită insuficiență a protecției
drepturilor omului garantate de Convenție. Astfel, Curtea ia în considerare într-un spirit de
complementaritate, modul de funcționare a acestor mecanisme, inclusiv obiectivul lor de
eficiență. Cu toate acestea, Curtea trebuie să verifice dacă principiul recunoașterii reciproce
nu se aplică în mod automat și mecanic [a se vedea, mutatis mutandis, X împotriva Letoniei
(MC), nr. 27853/09, pct. 98 și 107, CEDO 2013] în detrimentul drepturilor fundamentale –
drepturi despre care CJUE reamintește de asemenea că trebuie respectate în acest context
(a se vedea, de exemplu, hotărârea Alpha Bank Cyprus Ltd, citată la pct. 48 supra). În
acest sens, atunci când instanțele din statele care sunt atât părți la Convenție, cât și
membre ale Uniunii Europene, sunt obligate să aplice un mecanism de recunoaștere
reciprocă instituit de dreptul Uniunii, aceasta conferă mecanismului un efect deplin numai în
absența oricărei insuficiențe vădite a drepturilor protejate de Convenție. În schimb, în cazul
în care li se prezintă un capăt de cerere serios și întemeiat în cadrul căruia se pretinde că
există o vădită insuficiență a protecției unui drept garantat de Convenție și că dreptul
Uniunii Europene nu reușește să remedieze această insuficiență, instanțele nu pot renunța
la examinarea capătului de cerere pentru simplul motiv că acestea aplică dreptul Uniunii.

www.csm1909.ro www.inm-lex.ro

b) Cu privire la existența unei vădite insuficiențe a protecției drepturilor
fundamentale în prezenta cauză

117. Acum, Curtea trebuie să verifice dacă protecția drepturilor fundamentale realizată de
Senatul Curții Supreme a Letoniei este afectată în prezenta cauză de o vădită insuficiență
de natură să răstoarne prezumția de protecție echivalentă, în ceea ce privește atât
dispoziția din dreptul Uniunii Europene aplicată în speță, cât și punerea ei în aplicare în
cazul particular al reclamantului.

118. Curtea consideră că obligația de epuizare a căilor de atac impusă de
mecanismul instituit prin art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I, astfel cum a
fost interpretat de CJUE (pârâtul trebuie să fi exercitat căile de atac disponibile în
statul de origine înainte ca acestea să poată invoca lipsa comunicării sau a notificării
actului de sesizare a instanței) nu este în sine problematică, în raport cu garanțiile de
la art. 6 § 1 din Convenție. Este o condiție prealabilă care urmărește obiectivul
asigurării unei bune administrări a justiției într-un spirit de economie procedurală,
care provine dintr-o logică comparabilă cu cea a regulii de epuizare a căilor de atac
interne, formulate la art. 35 § 1 din Convenție. Această logică se bazează pe două
axe: pe de o parte, un stat nu trebuie să răspundă pentru acțiunile sale la nivel
internațional înainte de a fi avut posibilitatea de a remedia situația în ordinea juridică
internă; pe de altă parte, se presupune că ordinea juridică internă prevede o cale de
atac efectivă în ceea ce privește pretinsa încălcare [a se vedea, mutatis mutandis,
Akdivar și alții împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 65, Culegere de hotărâri și
decizii 1996-IV; și Sargsyan împotriva Azerbaidjanului (MC), nr. 40167/06, pct. 115,
CEDO 2015]. Prin urmare, Curtea nu constată nicio insuficiență vădită cu privire la
acest aspect.

119. Cu toate acestea, Curtea atrage atenția că principiul contradictorialității și cel al
egalității armelor, strâns legate între ele, sunt elemente fundamentale ale conceptului de
„proces echitabil” în sensul art. 6 § 1 din Convenție. Acestea necesită un „echilibru just”
între părți: fiecăreia trebuie să i se acorde o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza
în condiții care să nu o pun într-un dezavantaj net față de partea adversă (a se vedea, de
exemplu, Gorraiz Lizarraga și alții împotriva Spaniei, nr. 62543/00, pct. 56, CEDO 2004-III).
Aceste principii, care acoperă dreptul procedural în ansamblu al statelor contractante, se
aplică și în domeniul particular al comunicării și notificării actelor judiciare către părți
(Miholapa împotriva Letoniei, nr. 61655/00, pct. 23, 31 mai 2007; și Övüș împotriva Turciei,
nr. 42981/04, pct. 47, 13 octombrie 2009), chiar dacă art. 6 § 1 nu poate fi interpretat ca
prescriind o anumită formă de comunicare sau notificare [Orams împotriva Ciprului (dec.),
citată anterior].

120. Revenind la prezenta cauză, Curtea constată că, în fața instanțelor din Letonia,
reclamantul a susținut în special că citația pentru a se prezenta la Tribunalul
districtual Limassol și cererea societății F.H. Ltd nu i-au fost comunicate în mod
corespunzător și în timp util, astfel încât nu a putut să se apere. Prin urmare, acesta
a considerat că era necesară refuzarea recunoașterii hotărârii judecătorești în
discuție, în conformitate cu art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I. Potrivit
acestuia, de fapt, citația a fost trimisă la o adresă la care acesta nu putea fi găsit
efectiv, iar avocații ciprioți și letoni care au reprezentat societatea reclamantă
www.csm1909.ro www.inm-lex.ro
 cunoșteau foarte bine domiciliul său profesional din Riga și puteau obține cu
ușurință adresa sa privată (supra, pct. 30). Acesta a susținut așadar în fața
instanțelor letone, cu argumente, existența unui viciu de procedură a priori care
încalcă art. 6 § 1 din Convenție și se opune executării hotărârii cipriote în Letonia.

121. Având în vedere principiile generale prezentate mai sus, Curtea constată că, în
fața Senatului Curții Supreme, reclamantul a invocat lipsa citării și notificării hotărârii
cipriote. Acesta s-a bazat pe cazul de nerecunoaștere prevăzut la art. 34 alin. 2 din
Regulamentul Bruxelles I. Această dispoziție prevede în mod expres că nu se poate
invoca un astfel de caz decât cu condiția de a fi exercitat în prealabil o cale de atac
împotriva hotărârii în litigiu, în măsura în care o astfel de cale de atac a fost posibilă.
Întrucât reclamantul s-a bazat pe acest articol fără să fi folosit calea de atac
necesară, se ridică inevitabil problema disponibilității în Cipru a acestei căi de atac în
circumstanțele prezentei cauze. În aceste condiții, Senatul nu putea, cum a făcut-o în
hotărârea sa din 31 ianuarie 2007, să se limiteze doar la a-i imputa reclamantului că
nu a atacat hotărârea respectivă, ignorând totodată problema sarcinii probei
existenței și disponibilității unei căi de atac în statul de origine, cât timp art. 6 § 1 din
Convenție, ca și textul art. 34 alin. 2 in fine din Regulamentul Bruxelles I, îl obliga să
verifice dacă această condiție a fost îndeplinită, fără de care nu putea refuza să
examineze capătul de cerere invocat de reclamant. Curtea consideră că stabilirea
sarcinii probei, care, după cum subliniază Comisia Europeană (supra, pct. 92), nu
este reglementată în dreptul Uniunii Europene, a fost decisivă așadar în prezenta
cauză. Acest punct trebuia așadar să fie examinat în cadrul unei dezbateri în
contradictoriu care să conducă la o concluzie motivată. Însă Curtea Supremă a
presupus tacit fie că această sarcină îi revenea pârâtului, fie că reclamantul a folosit
efectiv o cale de atac. Această atitudine, care reflectă o aplicare literală și automată a
art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I, ar putea teoretic să constituie o vădită
insuficiență de natură să răstoarne prezumția de protecție echivalentă a dreptului la
apărare protejat de art. 6 § 1. Cu toate acestea, în circumstanțele specifice prezentei
cauze, Curtea consideră că nu este cazul aici, chiar dacă această insuficiență este
regretabilă.

122. Într-adevăr, reiese din informațiile care au fost comunicate de Guvernul cipriot la
cererea Marii Camere, și care nu au fost contestate de părți, că dreptul cipriot oferea
reclamantului, după ce a aflat de existența hotărârii, posibilitatea cât se poate de concretă a
unei căi de atac în ciuda timpului scurs de la pronunțarea hotărârii. În conformitate cu
legislația și jurisprudența cipriotă, în cazul în care pârâtul împotriva căruia s-a pronunțat o
hotărâre în lipsă atacă acest act și susține, în mod întemeiat, că nu a fost citat în mod
corespunzător în fața instanței de fond, instanța sesizată are obligația – nu numai dreptul –
de a anula hotărârea pronunțată în lipsă (supra, pct. 68). Prin urmare, argumentul
reclamantului conform căruia o astfel de procedură ar fi fost sortită eșecului nu convinge
Curtea. Aceasta a declarat întotdeauna că, dacă există dubii legate de chestiunea dacă o
anumită cale de atac are o perspectivă reală de succes, acest aspect trebuie să fie ridicat
în fața instanțelor interne (a se vedea de exemplu, Akdivar, citată anterior, pct. 71; și
Naydenov împotriva Bulgariei, nr. 17353/03, pct. 50, 26 noiembrie 2009). În prezenta
cauză, Curtea consideră că reclamantul a avut timp suficient între 16 iunie 2006 (când a
avut acces la întregul dosar al cauzei în incinta instanței de fond și a putut să ia cunoștință
www.csm1909.ro www.inm-lex.ro
 de conținutul hotărârii cipriote) și 31 ianuarie 2007 (data ședinței Senatului Curții Supreme)
pentru a exercita o cale de atac în fața instanțelor cipriote. Cu toate acestea, din motive
cunoscute doar de el, nici măcar nu a încercat așa ceva.

123. Faptul că hotărârea cipriotă nu a menționat căile de atac disponibile nu afectează
concluziile Curții. Este adevărat că art. 230 § 1 din Legea privind procedura civilă din
Letonia obligă instanțele să includă în actele pe care le pronunță tipurile căilor de atac și
termenele aferente împotriva acestor acte (supra, pct. 67). Cu toate acestea, existența
acestei obligații, care nu poate fi decât apreciată deoarece oferă o garanție suplimentară
care facilitează exercitarea drepturilor justițiabililor, nu poate fi dedusă din art. 6 § 1 din
Convenție [Guerin Company Automobile împotriva celor 15 state ale Uniunii Europene
(dec.), nr. 51717/99, 4 iulie 2000]. Prin urmare, reclamantul, după ce a luat cunoștință de
hotărârea atacată, era dator să se intereseze, la nevoie apelând la consiliere adecvată,
despre căile de atac disponibile în Cipru.

124. În această privință, Curtea consideră, ca și Guvernul pârât, că reclamantul, care de
profesie era consultant în investiții, ar fi trebuit să fie conștient de consecințele juridice ale
declarației de recunoaștere a datoriei pe care a semnat-o. Declarația era guvernată de
legislația cipriotă, implica o sumă de bani împrumutată de reclamant de la o societate
cipriotă și conținea o clauză privind alegerea forului în favoarea instanțelor cipriote. Prin
urmare, reclamantul ar fi trebuit să se asigure că știe modalitățile unui eventual proces în
fața instanțelor cipriote (a se vedea, mutatis mutandis, Robba împotriva Germaniei,
nr. 20999/92, decizia Comisiei din 28 februarie 1996, nepublicată). Neinformându-se pe
această temă, reclamantul - prin lipsa de acțiune și neglijența sa - a contribuit în mare
măsură la crearea situației de care s-a plâns în fața Curții, situație pe care ar fi putut-o evita
astfel încât să nu sufere niciun prejudiciu [a se vedea, mutatis mutandis, Hussin împotriva
Belgiei (dec.), nr. 70807/01, 6 mai 2004; și McDonald împotriva Franței, citată anterior].

125. Astfel, în circumstanțele specifice ale cauzei, Curtea nu constată nicio vădită
insuficiență a protecției drepturilor fundamentale de natură să răstoarne prezumția de
protecție echivalentă.

126. În fine, referitor la celelalte capete de cerere formulate de reclamant în temeiul art. 6
§ 1, și în măsura în care este competentă să le examineze, Curtea nu constată nicio
aparentă încălcare a drepturilor garantate de această dispoziție.

127. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 1.

www.csm1909.ro www.inm-lex.ro