CONTESTAȚIA ÎN ANULARE.

DEZLEGĂRI ALE UNOR CHESTIUNI

DE DREPT ȘI PROBLEME DE CONSTITUȚIONALITATE

Dr. Versavia Brutaru∗

Abstract: The constraint of the individual through the law thus represented his/her
compromise with the society in which she lives, through the hierarchy of wills, so that the collective
will is superordinated to the individual will. The criminal procedural law or the criminal procedure
deals with the subjects and the acts of the criminal trial as well as with the forms in which they are
fulfilled. The name of the criminal proceedings corresponds to the content of its function. It contains
the rules of procedure for the application of the rules of criminal law, and the word procedure, which
derives from the Latin pro and cede – to go forward – indicates an activity that must be carried out
for the application of the rules of substantive criminal law.
The motion for new trial represents in the light of the in force Romanian Code of Criminal
Procedure (art. 426–432 Criminal procedure Code) an appeal for the retraction of the final criminal
decision, thereby the annulment of the final criminal decision pronounced by the Court in violation of
the law, for the purpose of removing procedural errors in connection with the exercise of the
procedural rights of the injured party or of the injured party or of those relating to the court.

Key words: motion for new trial; an appeal for the retraction; constitutional issues.

Introducere
1. În cadrul procesului penal, judecata constituie una din cele mai importante
activități procesuale deoarece în cursul judecății se soluționează conflictul de drept
penal dedus judecății. Se stabilește existența faptei penale, a vinovăției
făptuitorului și a aplicării unei sancțiuni. Aplicarea legii penale este legată
indisolubil și condiționată de aplicarea legii procesual penale. Căile de atac
reprezintă acele instituții procesuale care au menirea de a produce o nouă judecată,
în vederea unei juste soluționări a cauzei.
2. Căile de atac1 sunt mijloace prevăzute de lege prin care Statul, prin
Ministerul Public, dar și persoanele anume desemnate de lege promovează un
control judecătoresc în cadrul căruia se verifică hotărârile judecătorești penale, în
vederea desființării acelor hotărâri care conțin erori de fapt și de drept și înlocuirea
lor cu hotărâri conforme cu legea și adevărul. Căile de atac au fost definite drept

∗
Cercetător științific gr. III, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”,
Academia Română; bversavia@gmail.com
1
Grigore Gr. Theodoru, Teoria și practica recursului penal, ed. a II-a revăzută și adăugită,
Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 1.

STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE, an 11 (67), nr. 2, p. 217–232, Bucureşti, aprilie–iunie, 2022

218 Versavia Brutaru 2

mijloace prevăzute de lege prin care Ministerul Public și/sau persoanele îndrituite
promovează un control judecătoresc, în cadrul căruia se verifică hotărârile
judecătorești penale, în vederea desființării acelor hotărâri care cuprind erori de
fapt și de drept și înlocuirea lor cu hotărâri conforme cu legea și adevărul2.
S-ar putea spune că obiectul3 căilor de atac este acela de a determina o nouă
judecată, iar finalitatea lor este aceea de a repara erorile comise în prima judecată4.
Căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, atât căi ordinare cât și
extraordinare, sunt instituite din necesitatea controlării activității desfășurate de
instanțele judecătorești. În urma exercitării controlului judiciar se pot înlătura
eventualele erori din activitatea de judecată, fie în privința stabilirii faptelor, fie în
ce privește aplicarea legii5.
3. Lato sensu, potrivit unei definiții pe care ne-o însușim, aparținând
prof. Gr. Theodoru6: „prin sistem al căilor de atac se înțelege ansamblul căilor de
atac instituite de lege, sub forma unui întreg organizat, incluzând toate căile de
atac considerate necesare pentru înlăturarea erorilor de fapt și de drept cuprinse
în hotărârile judecătorești penale, fiecare cale de atac răspunzând unei necesități
și folosind condiții și soluții specifice”. S-ar putea spune că obiectul7 căilor de atac
este acela de a determina o nouă judecată, iar finalitatea lor este aceea de a repara
erorile comise în prima judecată8.
Tot doctrina9 a atras atenția însă că termenul folosit, cel de „prezumție”, ar
putea da o apreciere apriorică negativă activității de judecată, ducând la scăderea
prestigiului justiției. În acest context s-a sugerat că folosirea termenului de
„posibilitate” ca o hotărâre judecătorească să nu fie legală și temeinică ar fi mai
corect și nu ar afecta prestigiul de care ar trebui să se bucure justiția, cazurile de
netemeinicie sau nelegalitate fiind de excepție. De aceea căile de atac sunt
considerate ca fiind remedii procesuale10, prin ele putându-se îndrepta eventualele
erori cuprinse în hotărârile judecătorești. Prin exercitarea căilor de atac nu se naște
un nou raport procesual penal, ci se extinde desfășurarea celui inițial, într-o nouă
fază a procesului penal. La fel, prin exercitarea căilor de atac, nu se determină
promovarea unei noi acțiuni penale, aceasta constituind o modalitate de exercitare a
2
În acest sens, M. Udroiu, O. Predescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul
penal român. Tratat, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 909.
3
D.V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed.
Științifică, București, 1970, p. 5.
4
Idem.
5
Anca Lelia Lorincz, Recursul în casație în noul Cod de procedură penală, Ed. Universul
Juridic, București, 2014, p. 7.
6
Grigore Gr. Theodoru, Teoria și practica recursului penal, ed. a 2-a revăzută, Ed. Hamangiu,
București, 2007, p. 13.
7
D.V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed.
Științifică, București, 1970, p. 5.
8
Idem.
9
Grigore Gr. Theodoru, op. cit., p. 2.
10
Idem, p. 2.
3 Contestaţia în anulare. Probleme de constituţionalitate 219

acțiunii penale inițiale, prin trecerea la o altă fază procesuală. Legea fundamentală,
Constituția României, prin art. 129 a consacrat principiul potrivit căruia „împotriva
hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de
atac, în condițiile legii”.
Principiul care asigură stabilitatea ordinii de drept este autoritatea de lucru
judecat11. Pentru a se putea invoca autoritatea de lucru judecat se cer întrunite
cumulativ următoarele condiții: 1. Existența unei hotărâri defnitive; 2. noul proces
penal să se îndrepte în contra aceleiași persoane (eadem personae); 3. să privească
fapte identice ori fapte care sunt în mod substanțial aceleași (idem factum).
Și Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală12, a statuat că, potrivit noii soluţii legislative,
consacrate de art. 6 din Codul penal, „singura situaţie în care autoritatea de lucru
judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care
tratamentul sancţionator aplicat excedează limitei maxime prevăzute de legea
nouă. Scopul reglementării art. 6 din noul Cod penal este de a oferi suport legal
unei pedepse definitive în raport cu noua lege”.
4. Contestaţia în anulare reprezintă, în lumina actualului Cod de procedură
penală, (art. 426–432 C. p. p.) o cale de atac de retractare a hotărârii penale
definitive, prin aceasta anulându-se hotărârea pronunțată de instanță cu încălcarea
legii, în scopul înlăturărilor erorilor de procedură în legătură cu exercitarea
drepturilor procesuale ale părților sau persoanei vătămate ori a celor referitoare la
instanța de judecată13. Așadar, contestația în anulare are o natură mixtă, de
retractare și de anulare a hotărârii judecătorești definitive.
Contestația în anulare este reglementată în Codul de procedură penală în
vigoare în art. 426–432 din Partea specială, Titlul III, Capitolul V, Secţiunea 1.
Deşi se menţine caracterul limitativ al cazurilor de contestaţie în anulare, se
introduc cinci cazuri noi, transferate succesiv din vechea reglementare a recursului
şi din aceea a recursului în casaţie prin Legea nr. 255/2013, unele dintre cazurile
existente şi în codul anterior au o configuraţie modificată, iar unele aspecte privind
titularii, cererea, termenul de introducere, instanţa competentă, admiterea în
principiu şi procedura de judecare sunt reglementate parţial diferit în textele
actuale. În reglementarea actuală, contestaţia în anulare este o cale de atac de
anulare prin efectul pe care îl produce (de a repune cauza în etapa judecăţii), pentru
cazurile prevăzute de art. 426 lit. a), c), d), e), f), g) şi h) C. pr. pen., astfel cum a
fost modificat prin Legea nr. 255/2013, constând în nerespectarea procedurii de
judecată în apel şi în nerespectarea unor dispoziţii legale sancţionate cu nulitate
absolută, în timp ce pentru motivele prevăzute de art. 426 lit. b) şi i) C. pr. pen.
care privesc fondul cauzei, este o cale de atac de retractare, deoarece în aceste din

11
D.V. Mihăescu, V. Rămureanu, op. cit, p. 3.
12
Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014, M. Of. nr. 349 din 13 mai 2014.
13
M. Udroiu, Procedură penală, Partea specială, Ediția a 6-a, Ed. C.H. Beck, București,
2019, p. 585.
220 Versavia Brutaru 4

urmă cazuri, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată este chemată să revină
asupra ei şi să dea o altă soluţie corespunzătoare pe fond14.
Legiuitorul a avut în vedere încadrarea acestei căi de atac extraordinare într-
un cadru legal strict care să fie în măsură să garanteze respectarea autorităţii
lucrului judecat, principiu care asigură stabilitatea ordinii de drept şi prestigiul
justiţiei. Prin procedeul enumerării limitative şi prin condiţiile restrictive pe care le
presupune existenţa lor, în pofida faptului că sunt mai numeroase decât în
reglementarea anterioară prin adăugarea unui număr de cinci cazuri noi, preluate
din materia recursului în casaţie, cazurile de contestaţie în anulare întăresc
importanţa acestui principiu care trebuie să cedeze, totuşi, în faţa unor necesităţi
majore, cum sunt înlăturarea erorilor de procedură (errores in procedendo) în
majoritatea cazurilor sau a erorii de judecată (error in judicando), în două cazuri.
Ele au la bază situaţii excepţionale în care legea permite ca hotărâri intrate în
puterea de lucru judecat să poată fi anulate prin intermediul exercitării acestei căi
de atac extraordinare15.
5. Nu ne propunem o analiză in extenso a cazurilor în care se poate face
contestație în anulare, ci ne propunem doar să analizăm, pe scurt, problemele de
legalitate și constituționalitate intervenite după intrarea în vigoare a Noului Cod de
procedură penală, în această materie.
6. Prin Decizia nr. 10/201716 Înalta Curte de Casație și Justiție prin Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a fost chemată să
soluţioneze sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, prin
care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu
a problemei de drept: „Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul
de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, după
admiterea în principiu a acesteia, poate reanaliza o cauză de încetare a procesului
penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi analizat incidenţa cauzei de
încetare a procesului penal, pentru care existau probe la dosar.”
Potrivit Parchetului General, care citează din „expunerea de motive”, se arată
că din dezbaterile parlamentare care au avut loc nu rezultă vreun element din care
să reiasă că legiuitorul a dorit să deroge, în cazul art. 426 lit. b) din Codul de
procedură penală, de la natura juridică a contestaţiei în anulare şi să îi confere, cel
puţin pentru acest caz, şi natura unei căi de reformare care să permită reanalizarea
cauzei de încetare a procesului penal. Acest considerent de principiu, valorificat în
raport cu problema de drept în discuţie, a justificat opiniile doctrinare potrivit
cărora, în ipoteza în care cauza de încetare a procesului penal a fost analizată de
instanţă, din oficiu sau la cerere, aceasta apreciind că nu este incidentă şi
pronunţând, în consecinţă, o hotărâre de condamnare care a dobândit autoritate de
lucru judecat, contestaţia în anulare întemeiată pe art. 426 lit. b) din Codul de
procedură penală nu mai poate fi admisă.

14
Idem, paragraf 1, p.32.
15
Idem, paragraf 6, p. 35.
16
„Monitorul Oficial”, Partea I nr. 392 din 25 mai 2017.
5 Contestaţia în anulare. Probleme de constituţionalitate 221

Și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 514/201517 s-a pronunțat, arătând:

„că prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală reprezintă opţiunea
legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, exprimată în marja de apreciere
prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, Curtea constată că textul
criticat reprezintă o aplicaţie în domeniul legii procesual-penale a dispoziţiilor
constituţionale ale art. 126 alin. (2), conform cărora „competenţa instanţelor
judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, coroborate
cu cele ale art. 129, care fac referire la „condiţiile legii” în reglementarea
constituţională a căilor de atac. În acest sens, Curtea reţine că reglementarea de
către legiuitor, alături de cele două căi ordinare de atac (judecata în primă instanţă
şi apelul) a căilor extraordinare de atac echivalează cu asigurarea unor garanţii
procesuale suplimentare în scopul aflării adevărului, principiu al aplicării legii
procesual-penale prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală” (paragraf 16).
Textul criticat nu contravine prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea
fundamentală, Curtea reţine că dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu sunt aplicabile
în cauză. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că
norma constituţională de la art. 53 este aplicabilă doar în situaţia în care se constată
că dispoziţiile legale criticate restrâng exerciţiul unor drepturi sau libertăţi
fundamentale ale cetăţenilor.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală a exprimat o opinie mai
nunanțată, în care a arătat că retractarea unei hotărâri definitive poate surveni doar
în ipoteza în care instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere a dispus
o soluţie de condamnare omiţând să evalueze, în mod concret şi efectiv, probele ce
evidenţiau existenţa unei cauze de încetare a procesului penal. Deşi textul art.
426 lit. b) din Codul de procedură penală nu mai face trimitere expresă la
„nepronunţarea” instanţei asupra cauzei de încetare a procesului penal,
aplicabilitatea sa este, în continuare, condiţionată implicit de constatarea unei
omisiuni totale a instanţei de a analiza şi a statua explicit asupra unei astfel de
cauze. Doar într-o atare situaţie hotărârea definitivă este afectată de un viciu de
procedură (error in procedendo), susceptibil de a afecta legalitatea sa şi de natură a
legitima repunerea cauzei în discuţie şi eventuala sa rejudecare. În ipoteza în care
cauza prezumată de încetare a procesului penal a făcut obiectul unei evaluări
nemijlocite a instanţei, care a statuat neechivoc asupra inaplicabilităţii sale şi a
dispus condamnarea inculpatului, hotărârea se bucură pe deplin de autoritate de
lucru judecat, iar argumentele instanţei nu mai pot fi repuse în discuţie. Într-o atare
situaţie, contestarea hotărârii tinde nu la înlăturarea viciului de procedură derivat
din omisiunea de a examina incidenţa unui impediment procedural, ci la
reevaluarea în substanţă a fundamentului faptic şi juridic al soluţiei în sine (error in
judicando), pe calea unui apel deghizat.
Înalta Curte arată că în cazul de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile
art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală – când inculpatul a fost condamnat,
17
„Monitorul Oficial”, Partea I nr. 737 din 01 octombrie 2015.
222 Versavia Brutaru 6

deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal – se observă

că, spre deosebire de reglementarea anterioară – când instanţa de recurs nu s-a
pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în
art. 10 alin. (1) lit. f-i), cu privire la care existau probe în dosar – textul nu mai
prevede condiţia ca instanţa să fi omis a se pronunţa cu privire la o cauză de
încetare a procesului penal cu privire la care existau probe în dosar. Aceasta nu
modifică însă limitele de aplicare a acestui caz de contestaţie şi nu afectează natura
juridică mixtă de anulare, respectiv de retractare a contestaţiei în anulare. Cazul de
contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se
întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanţei de apel de a judeca şi nu pe modul
în care aceasta a examinat şi motivat neincidenţa cazului de încetare a procesului
penal. Numai în situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cauzei de
încetare a procesului penal – pentru care existau la dosar probele necesare care
conduceau la soluţia de încetare a procesului penal – se poate constata o eroare de
procedură, adică o nepronunţare imputabilă instanţei care, prejudiciind interesele
legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie în anulare. A interpreta
altfel acest caz de contestaţie în anulare ar însemna transformarea contestaţiei în
anulare, ca şi cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permiţându-se,
contrar legii, pronunţarea unei soluţii diametral opuse, exclusiv pe baza unei
interpretări diferite date aceloraşi elemente avute în vedere de instanţa de apel, de
către judecători din cadrul aceleiaşi instanţe.
Autoritatea de lucru judecat conduce la recunoaşterea a două efecte de natură
diferită: a) un prim efect pozitiv, în sensul că hotărârea care a dobândit autoritatea
de lucru judecat poate fi pusă în executare; b) un efect negativ, în sensul că
hotărârea cu autoritate de lucru judecat constituie un obstacol la repunerea în
discuţie, în faţa instanţei, a conflictului judecat definitiv şi irevocabil.
Potrivit Înaltei Curți de Casație și Justiție, în interpretarea dispoziţiilor art.
426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în
anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care
instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului
penal.
7. Referitor la un alt aspect al contestației în anulare și anume Termenul de
introducere a contestației în anulare s-a pronunțat Curtea Constituțională, prin
Decizia18 nr. 501 din 30 iunie 2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. i) din Codul de procedură
penală (Curtea a admis excepția de neconstituționalitate ulterior intrării în vigoare
a Ordonanței de urgență nr. 18/201619 care modifică articolul criticat).
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul excepției arată că,
potrivit art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestaţia în anulare, pentru
motivele prevăzute la art. 426 din Codul de procedură penală, poate fi introdusă în
18
M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016.
19
M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016.
7 Contestaţia în anulare. Probleme de constituţionalitate 223

termen de 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat
cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere. Susţine că momentul în care
contestatorul a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere poate fi cel al
pronunţării hotărârii, respectiv al comunicării minutei întocmite potrivit art. 400 din
Codul de procedură penală, ori data punerii în executare a mandatului de executare
conform dispozitivului hotărârii. În aceste condiţii, susţine autorul excepţiei că, în
lipsa motivării hotărârii împotriva căreia a fost formulată contestaţie în anulare, unele
dintre cazurile de contestaţie în anulare nu pot fi cunoscute şi, pe cale de consecinţă,
persoana interesată nu poate exercita, în mod efectiv, calea de atac ori, dacă
contestaţia în anulare a fost formulată pentru un motiv pe care nu îl poate dovedi,
aceasta va fi respinsă ca inadmisibilă de către instanţa de judecată.
Potrivit Curții de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, se apreciază că
excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, de vreme ce, prin argumentele
invocate, autorul excepţiei tinde la legalizarea unei interpretări a dispoziţiilor legale
criticate, respectiv cu privire la posibilitatea suplimentării motivelor contestaţiei în
anulare, fără a fi considerate ca fiind tardive, pe tot parcursul judecării contestaţiei
în anulare, cât şi cu privire la stabilirea – pe o altă cale decât cea legislativă – a
momentului de la care începe să curgă termenul pentru formularea contestaţiei în
anulare, aspecte ce nu intră în competenţa Curţii Constituţionale.
Curtea Constituțională a analizat excepția invocată, aratând că judecă
excepția așa cum a fost formulată, înainte de intrarea în vigoare a modificărilor
aduse prin OUG 18/2016.
În analiza Curții, contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac ce
poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, fiind un remediu
procesual prin care se pot repara erori de neînlăturat pe alte căi procesuale.
Contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare pentru vicii, nulităţi privind
actele de procedură, aşadar motivul contestaţiei în anulare nu îl poate constitui o
nulitate care ar privi fondul cauzei (vitio sau errores in iudicando). Fiind o cale de
atac de retractare, contestaţia în anulare se adresează instanţei care a pronunţat
hotărârea definitivă, pentru a provoca un autocontrol judecătoresc. Instanţa care a
pronunţat hotărârea cu încălcărea legii, ca urmare a admiterii contestaţiei, anulează
hotărârea în scopul înlăturării erorilor de procedură în legătură cu exercitarea
drepturilor procesuale ale părţilor ori a celor referitoare la instanţa de judecată.
Autorul excepţiei susţine că momentul în care contestatorul poate lua
cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere poate fi cel al pronunţării hotărârii,
respectiv al comunicării minutei întocmite potrivit art. 400 din Codul de procedură
penală, ori data punerii în executare a mandatului de executare conform
dispozitivului hotărârii. În aceste condiţii, apreciază autorul excepţiei că, în lipsa
motivării hotărârii împotriva căreia a fost formulată contestaţia în anulare, unele
dintre cazurile de contestaţie în anulare nu pot fi cunoscute şi, pe cale de
consecinţă, persoana interesată nu poate exercita în mod efectiv calea de atac, ori,
dacă contestaţia în anulare a fost formulată pentru un motiv pe care nu îl poate
dovedi, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă, de către instanţa de judecată.
224 Versavia Brutaru 8

Față de motivele invocate de autor, Curtea arată: „potrivit doctrinei, de

principiu, folosirea căilor de atac extraordinare nu este supusă unui termen, fiindcă
în genere aceste căi presupun descoperiri făcute după rămânerea definitivă a
hotărârii ce se atacă şi deci nu se poate prestabili momentul când se vor ivi.
Contestaţia în anulare nefiind condiţionată de descoperiri ulterioare, ci de cazuri
cunoscute contestatorului la data rămânerii definitive a hotărârii, acesta le poate
invoca imediat după ce a aflat de existenţa hotărârii definitive. Curtea observă că
doctrina precitată a fost dezvoltată cu privire la cazurile de contestaţie în anulare,
reglementate în art. 386 lit. a)–c) şi e) din Codul de procedură penală din 1968,
referitoare la erori procedurale legate de citarea părţii pentru termenul la care s-a
judecat cauza de către instanţa de recurs; la judecarea recursului sau rejudecarea
cauzei de către instanţa de recurs, fără ascultarea inculpatului prezent, ascultarea
acestuia fiind obligatorie; la situaţia în care instanţa de recurs nu s-a pronunţat
asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit.
f)–i), cu privire la care existau probe în dosar. Faţă de motivele de contestaţie în
anulare anterior menţionate, art. 388 alin. 1 din Codul de procedură penală din
1968 stabilea, ca termen de introducere a contestaţiei de către persoana împotriva
căreia se face executarea, „cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării”, iar
de către celelalte părţi, „în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii a
cărei anulare se cere”. Contestaţia pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d) din Codul
de procedură penală anterior – când împotriva unei persoane s-au pronunţat două
hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă – putea fi introdusă oricând”20.
Noile cazuri de contestaţie în anulare sunt şi cazuri de nulitate absolută,
reglementate în art. 281 din Codul de procedură penală, dobândirea autorităţii de
lucru judecat a hotărârii judecătoreşti producând efecte şi asupra nulităţilor
procesuale care nu au fost invocate, acestea nemaiavând semnificaţie juridică
aplicativă, vătămarea prezumată de lege putând fi acoperită prin repunerea în
discuţie a acestora în cadrul căilor extraordinare de atac.
S-a mai reținut și că persoana împotriva căreia se face executarea are
posibilitatea de a lua cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere, aşadar de
hotărârea instanţei de fond – rămasă definitivă prin neapelare, la data comunicării
minutei, potrivit art. 407 din Codul de procedură penală, de decizia instanţei de
apel, prin comunicarea acesteia, potrivit art. 424 alin. (5) din Codul de procedură
penală, ori prin înmânarea unui exemplar al mandatului de executare a pedepsei
închisorii, emis, potrivit art. 555 alin. (1) din Codul de procedură penală, de
judecătorul delegat cu executarea în ziua rămânerii definitive a hotărârii la instanţa
de fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului prevăzut la art. 553 alin. (3) din
cod – când hotărârea rămâne definitivă în faţa instanţei de apel sau în faţa instanţei
ierarhic superioare, iar aceasta trimite instanţei de executare un extras din acea
hotărâre, cu datele necesare punerii în executare, în ziua pronunţării hotărârii de
către instanţa de apel sau, după caz, de către instanţa ierarhic superioară.
20
Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016, paragraf 17.
9 Contestaţia în anulare. Probleme de constituţionalitate 225

Referitor la accesul liber la justiţie, Curtea reţine că acest drept constituţional

reprezintă fundamentul art. 129 din Constituţie potrivit căruia „Împotriva
hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de
atac, în condiţiile legii”. Prin urmare, legiuitorul poate să reglementeze, în privinţa
căilor de atac, termene, forma şi conţinutul, instanţa la care se depun, competenţa şi
modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate astfel cum prevede şi art. 126
alin. (2) din Constituţie potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi
procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. De asemenea, în
jurisprudenţa sa21, instanţa de contencios constituţional a reţinut că accesul liber la
justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi
sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona
fazele ulterioare ale procesului, deci inclusiv cu privire la exercitarea căilor de atac,
deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor
presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor
judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Stabilirea unor
condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o
încălcare a accesului liber la justiţie, el presupunând accesul la mijloacele
procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a
legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor
judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie. Însă
legiuitorul este ţinut să o facă orientându-se după principiul est modus in rebus,
respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile
încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului22.
Curtea constată că formularea, în mod condiţionat, a contestaţiei în anulare,
cale extraordinară de atac, de retractare, prin respectarea unui termen de
introducere a acesteia, are ca finalitate buna administrare a justiţiei, ocrotirea, pe de
o parte, a garanţiilor procesuale ale părţilor, iar, pe de altă parte, a autorităţii de
lucru judecat a hotărârilor definitive, a securităţii raporturilor juridice stabilite prin
hotărâri definitive. Curtea reţine că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu
permite retractarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în
puterea lucrului judecat doar în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de
procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile
reglementate expres în art. 426–432 din Codul de procedură penală. Aşadar, Curtea
Constituțională arată că instituirea unui termen, pentru formularea contestaţiei în
anulare, este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori şi
discipline procesuale, în vederea soluţionării într-un termen rezonabil a procesului
penal şi o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate a părţilor
interesate de a înlătura, oricând, efectele pe care trebuie să le producă hotărârile
judecătoreşti definitive23. Potrivit art. 6 din Codul de procedură penală, nicio
21
Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of., Partea I, nr. 1200 din 15 decembrie 2004.
22
Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, M. Of., Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004.
23
CCR, Decizia 501/2016, paragraf 25.
226 Versavia Brutaru 10

persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci
când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu
privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică, acest principiu fiind
reglementat şi în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cazul de contestaţie în anulare
reglementat în art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală presupune existenţa
unei duble identităţi, respectiv o identitate de persoană – hotărârile penale
definitive să fi fost pronunţate împotriva aceleiaşi persoane –şi o identitate de faptă
(de obiect), în sensul că hotărârile au fost pronunţate pentru aceeaşi faptă.Totodată,
Curtea reţine că la formularea contestaţiei în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art.
426 lit. i) din Codul de procedură penală, trebuie să se facă dovada existenţei celor
două sau mai multor hotărâri penale definitive din care rezultă identitatea de
persoană şi obiect, incluzând situaţia în care pentru aceeaşi faptă sunt încadrări
juridice diferite, astfel încât, şi din această perspectivă, reglementarea unui termen
în care este necesar a fi formulată contestaţia în anulare, când împotriva unei
persoane s-au pronunţat două/mai multe hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă, ar
fi de natură a afecta interesul individual al contestatorului în restabilirea legalităţii
încălcate prin nesocotirea principiului non bis in idem.
În concluzie, condiţionarea introducerii contestaţiei în anulare, pentru
motivul reglementat în art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală, de respectarea
unui termen în acest sens nu este rezonabilă, depăşind cadrul constituţional
referitor la exercitarea căilor de atac, în condiţiile în care instituirea unei căi de
atac, ca modalitate de acces la justiţie, implică, de principiu, asigurarea posibilităţii
de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi
calitate procesuală. Or, prin efectul dispoziţiilor criticate se produce un
dezechilibru în defavoarea justiţiabilului, în sensul că acesta trebuie să suporte
sancţiunea procedurală a inadmisibilităţii în ipoteza formulării contestaţiei în
anulare, pentru motivul reglementat la lit. i) a art. 426, cu nerespectarea termenului
stabilit de legiuitor în art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Menționăm că legiuitorul a modificat dispozițiile art. 428 alin. (2) C.p.p. în
sensul că pentru motivul reglementat în art. 426 lit. i) contestația în anulare poate fi
introdusă oricând.
8. Cu privire la un alt aspect al contestației în anulare, Înalta Curte de Casație
și Justiție a fost chemată să pronunțe o hotărâre prealabilă, în sensul „dacă
hotărârea pronunţată în soluţionarea căii de atac extraordinare prevăzute de art.
426 din Codul de procedură penală şi împotriva unei sentinţe pentru care nu este
prevăzută de lege o cale de atac poate fi supusă apelului, conform art. 432 alin. (4)
din Codul de procedură penală”24.
În opinia majoritară, s-a susţinut că hotărârea pronunţată în soluţionarea căii
de atac extraordinare, prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală
24
Î.C.C.J., Decizie nr. 5 din 4 martie 2015, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, M. Of. nr. 248 din 10 aprilie 2015.
11 Contestaţia în anulare. Probleme de constituţionalitate 227

împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută de lege o cale de atac, nu
poate fi supusă apelului conform art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală.
Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că sesizarea este inadmisibilă,
concluzie care se bazează pe jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a
promovat o interpretare restrictivă cu privire la admisibilitatea sesizării în cazul în
care aceasta se referă la interpretarea unor dispoziţii procesual penale, arătându-se că
ele reprezintă chestiuni incidentale de care nu depinde soluţionarea fondului. În
concluzie, s-a cerut respingerea sesizării, ca inadmisibilă. Pe fondul problemei de
drept supuse dezlegării a arătat că, în etapa admiterii în principiu, hotărârile prin care
se respinge ca inadmisibilă, contestaţia în anulare împotriva unei sentinţe definitive,
pentru care legea nu prevede o cale ordinară de atac, nu pot fi atacate cu apel.
Totodată, se menţionează că nu s-ar putea stabili o asemenea ierarhie a căilor
de atac în procedura admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, pornind de
la dispoziţiile art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, în sensul că
sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel, atât timp cât în
procedura iniţială o astfel de hotărâre este definitivă. În concluzie, s-a apreciat că
art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală nu este incident în cauză. De altfel,
doctrina şi practica au confirmat anterior că singura ipoteză a posibilităţii
exercitării unei căi de atac era cea prevăzută de art. 386 lit. d) din Codul de
procedură penală anterior şi doar atunci când instanţa s-ar fi pronunţat prin sentinţă
pe cazul de contestaţie în anulare respectiv. Potrivit noului Cod de procedură
penală, ipoteza în care ar fi incidente dispoziţiile art. 432 alin. (4) din Codul de
procedură penală ar fi în cazul motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art.
426 lit. i) din Codul de procedură penală.
Opinia instanţei care a formulat sesizarea. Completul care a sesizat Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile a opinat
că, indiferent de motivul invocat, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai
împotriva hotărârilor penale definitive care sunt susceptibile de a fi atacate cu apel,
invocând în acest sens următoarele argumente logico-juridice: În conformitate cu
dispoziţiile art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală, sentinţa dată în
contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.
Pornind de la textul procedural precizat, a considerat că legiuitorul, prin prevederea
căii de atac ordinare a apelului, în urma exercitării căii de atac extraordinare,
contestaţia în anulare, a exclus calea extraordinară de atac pentru hotărârile care nu
sunt susceptibile de a fi atacate cu apel. S-a apreciat că dacă s-ar considera ca
admisibilă contestaţia în anulare declarată împotriva unei hotărâri pentru care nu
este prevăzută o cale de atac s-ar accepta că dispoziţiile art. 432 alin. (4) din Codul
de procedură penală sunt incidente numai pentru hotărârile rămase definitive prin
neapelare, dar care sunt susceptibile de a fi atacate cu apel, ipoteză care ar permite
ca hotărârile definitive (nesusceptibile de a fi atacate cu apel) pronunţate în primă
instanţă de judecătorii, tribunale sau curţi de apel să poată fi atacate printr-o cale de
atac extraordinară, hotărârea dată în urma soluţionării contestaţiei în anulare fiind
228 Versavia Brutaru 12

definitivă. Acceptând invocarea pe calea contestaţiei în anulare a cazurilor

prevăzute de art. 426 lit. b)–i) din Codul de procedură penală, pentru hotărâri
nesusceptibile de a fi atacate cu apel şi exprimând punctul de vedere că o hotărâre
dată într-o cale de atac extraordinară poate fi atacată printr-o cale de atac ordinară
numai dacă şi hotărârea supusă contestaţiei este atacabilă cu o cale de atac
ordinară, urmează a se constata că tehnica juridică folosită de legiuitor pentru
cazurile enunţate mai sus, referitoare la calitatea procesuală a părţilor (inculpat,
audierea inculpatului prezent etc.), nu impietează asupra posibilităţii de exercitare a
căii de atac extraordinare. S-a menţionat că, dacă s-ar exclude raţionamentul juridic
enunţat mai sus şi s-ar avea în vedere strict dispoziţiile art. 432 alin. (4) din Codul
de procedură penală, dar şi tehnica juridică folosită de legiuitor atunci când a
redactat cazurile prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală, s-ar exclude
ab initio posibilitatea ca împotriva hotărârilor, care nu sunt susceptibile de a fi
atacate cu o cale de atac ordinară, în speţă apelul, să fie exercitată calea de atac
extraordinară prevăzută de art. 426 din Codul de procedură penală. Într-o asemenea
ipoteză, calea de atac extraordinară este inadmisibilă, după cum această condiţie de
formă apare şi în cazul unor hotărâri împotriva cărora se poate exercita calea de
atac ordinară a contestaţiei (prevăzută de art. 4251 din Codul de procedură penală),
deoarece legiuitorul, în dispoziţiile art. 432 din Codul de procedură penală, a
restrâns posibilitatea atacării sentinţei date în contestaţie în anulare numai cu calea
de atac a apelului, deşi atât calea de atac prevăzută de art. 4251 din Codul de
procedură penală, cât şi calea de atac prevăzută de art. 408 din Codul de procedură
penală sunt căi ordinare de atac care, în cea mai mare parte, funcţionează după
aceleaşi reguli (repunerea în termen, retragerea şi efectul suspensiv al căii de atac
şi, deşi nu este prevăzut de legiuitor, efectul devolutiv). Prin analogie cu
dispoziţiile art. 465 alin. (12) din Codul de procedură penală, s-a apreciat că prin
dispoziţiile art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală legiuitorul procedural
penal a exclus calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare, indiferent de
motivul invocat, pentru hotărârile penale definitive prin care s-a soluţionat fondul
cauzei şi care nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel
În legătură cu această problemă supusă dezlegării, s-au conturat două opinii:
a) În opinia majoritară s-a susţinut că hotărârea pronunţată în soluţionarea căii de
atac extraordinare prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală formulată
împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută de lege o cale de atac nu
poate fi supusă apelului, conform art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală.
În motivarea punctului de vedere exprimat, s-a arătat că dispoziţiile art. 432 alin.
(4) din Codul de procedură penală privesc contestaţiile în anulare întemeiate pe
prevederile art. 426 lit. b)–h), dacă hotărârea atacată a rămas definitivă prin
neapelare şi contestaţia în anulare întemeiată pe prevederile art. 426 lit. i) din
Codul de procedură penală, dacă ultima hotărâre a rămas definitivă prin neapelare.
În aceste situaţii, hotărârea definitivă atacată aparţinând primei instanţe este
susceptibilă de a fi atacată cu apel. S-au mai precizat, în completarea motivelor
13 Contestaţia în anulare. Probleme de constituţionalitate 229

formulate, următoarele: făcând trimitere la dispoziţiile art. 465 alin. (12) din Codul
de procedură penală care prevăd expres că „Hotărârea pronunţată este supusă
căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită” şi argumentând că,
chiar dacă situaţia se referă la calea de atac extraordinară a revizuirii, legea
procesual penală trebuie aplicată unitar, pe baza aceloraşi considerente avute în
vedere de legiuitor atunci când o anumită problemă de drept nu este reglementată.
Interpretarea sintetică a textului de lege enunţat conduce la concluzia că hotărârea
pronunţată în soluţionarea contestaţiei în anulare, cale de atac reglementată de
dispoziţiile art. 426 din Codul de procedură penală, şi formulată împotriva unei
sentinţe penale pentru care nu este prevăzută nicio cale de atac este definitivă. S-a
mai menţionat că principalul argument în susţinerea soluţiei exprimate rezultă din
reglementarea procedurii de judecată a contestaţiei în anulare prevăzute de art. 432
din Codul de procedură penală, care la alin. (1) dispune că instanţa, dacă găseşte
contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi
procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului
sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare. Ca urmare, rejudecând cauza, instanţa
pronunţă o hotărâre de acelaşi fel ca şi cea desfiinţată, care este fie o decizie în
apel, fie o sentinţă în primă instanţă, susceptibilă sau nu de a fi atacată cu apel.
Rezultă că dispoziţiile art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală, care
se referă numai la sentinţa dată în contestaţia în anulare, sunt prevăzute pentru a se
asigura dublul grad de jurisdicţie şi în cauzele în care nu s-a exercitat calea de atac
a apelului, în cazul rejudecării acestora.
b) În opinia minoritară s-a apreciat că hotărârea pronunţată în soluţionarea căii
de atac extraordinare prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală împotriva
unei sentinţe pentru care nu este prevăzută de lege o cale de atac, poate fi supusă
apelului, conform art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală. S-a arătat că
hotărârile pronunţate în soluţionarea căii de atac extraordinare prevăzute de art. 426
din Codul de procedură penală, formulată împotriva unei sentinţe pentru care nu este
prevăzută de lege o cale de atac, nu sunt exceptate expres de către normele
procedurale de la exercitarea căii de atac a apelului. Dispoziţiile art. 432 alin. (4) din
Codul de procedură penală sunt de strictă interpretare şi, prin urmare, trebuie aplicate
ad litteram, fără a distinge după criteriul naturii hotărârii judecătoreşti împotriva
căreia s-a exercitat calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare. Legiuitorul
nu a condiţionat exercitarea acestei căi de atac de căile de atac ordinare ce puteau fi
exercitate împotriva hotărârii de fond aşa cum a făcut în cazul revizuirii, la art. 463
din Codul de procedură penală. S-a mai opinat în sensul că, chiar dacă, aparent, nu
pare a fi logic să existe posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva sentinţei
pronunţate în contestaţia în anulare, câtă vreme nu a existat posibilitatea exercitării
vreunei căi de atac împotriva sentinţei analizate în contestaţia în anulare, textul
procedural nu distinge cu privire la hotărârile rămase definitive în faţa primei
instanţe, astfel că nu pot fi create în mod artificial excepţii de la reglementarea legală.
Dispoziţiile art. 426 din Codul de procedură penală reglementează cazurile de
230 Versavia Brutaru 14

contestaţie în anulare, dar şi hotărârile împotriva cărora se poate face contestaţie în

anulare, respectiv hotărârile penale definitive, fără a distinge modul în care acestea
au rămas definitive. Din prevederile art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală
rezultă că legiuitorul nu a exclus din sfera de aplicare a contestaţiei în anulare
hotărârile penale definitive şi care nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel. Un
argument în plus este prevăzut în art. 408 din Codul de procedură penală, potrivit
căruia sentinţele pot fi atacate cu apel dacă legea nu prevede altfel. Astfel, s-a arătat
că legiuitorul nu a exclus în mod expres apelul pentru hotărârile pronunţate în
soluţionarea căii de atac extraordinare prevăzute de art. 426 din Codul de procedură
penală formulat împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută de lege o cale
de atac, ci, mai mult, art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală prevede în mod
expres calea de atac a apelului. S-a menţionat că, deşi există posibilitatea de a apela
la suplimentul analogic în vederea complinirii unei lacune, nu se poate ajunge pe
această cale la crearea unei situaţii defavorabile persoanei acuzate de săvârşirea unei
infracţiuni. Or, având în vedere scopul pentru care a fost instituită calea de atac a
contestaţiei în anulare, în situaţia în care s-ar aprecia că aceasta nu priveşte şi
hotărârile penale definitive care nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel, s-ar
ajunge tocmai la crearea unei situaţii defavorabile pentru persoana acuzată de
săvârşirea unei infracţiuni.
În analiza sa, Înalta Curte de Casație și Justiție analizând cauza, a constatat
următoarele: În concepţia Codului de procedură penală, atât încheierea prin care se
dispune admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, cât şi sentinţa sau decizia
prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare, în cadrul
procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431 din
Codul de procedură penală, sunt hotărâri definitive, nesupuse căii de atac a
apelului. Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a dispoziţiilor
art. 431 şi ale art. 432 din Codul de procedură penală: a) dispoziţiile art. 431 din
Codul de procedură penală reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu
a contestaţiei în anulare şi, în cadrul acestor dispoziţii cu caracter special,
legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor
pronunţate în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu,
indiferent de tipul hotărârii pronunţate; b) spre deosebire de dispoziţiile legale
menţionate, prin art. 432 din Codul de procedură penală a fost reglementată
procedura de judecare a contestaţiei în anulare, ulterioară etapei admiterii în
principiu, iar dispoziţiile alin. (4) potrivit cărora „Sentinţa dată în contestaţia în
anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă” sunt integrate
în economia acestui text de lege.
Prin urmare, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din Codul de
procedură penală, referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare,
priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a
contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu.
Se mai impune precizarea că în ipoteza analizată nu sunt incidente
dispoziţiile art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora
15 Contestaţia în anulare. Probleme de constituţionalitate 231

„Sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel”. Articolul 408
alin. (1) din Codul de procedură penală se referă la sentinţele nedefinitive,
pronunţate în procedura principală, iar nu în procedura specifică unei căi
extraordinare de atac. În măsura în care sentinţa atacată pe calea contestaţiei în
anulare nu este susceptibilă de apel, fiind definitivă, sentinţa pronunţată în
procedura admiterii în principiu cu privire la o astfel de hotărâre nu ar putea avea
un regim juridic diferit, din punctul de vedere al caracterului definitiv, al
posibilităţii exercitării căii de atac ordinare a apelului.
Având în vedere cele menționate anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție a
admis sesizarea și a constatat că hotărârea pronunţată în procedura examinării
admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, împotriva unei sentinţe pentru
care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului.

Concluzii
Traian Pop25 spunea că „dreptul penal material, ca un complex al normelor de
incriminare şi sancţionare, este drept obiectiv; dreptul Statului de a aplica aceste
norme sau dreptul de a pedepsi este un drept subiectiv; dreptul procesual penal sau
procedura penală ca un complex al normelor procesuale este drept obiectiv; tot
subiectiv este şi dreptul pe care îl au indivizii, atât cei vătămaţi cât şi cei inculpaţi
de a li se aplica normele de drept penal şi de procedură penală în condiţiile şi
limitele stabilite de lege”. Vedem, aşadar, cum evoluează dreptul penal prin cele
trei faze progresive: dreptul penal substanţial (material), dreptul procesual penal
(formal) şi dreptul execuţional penal.
Principiul res iudicata descrie puterea de care se bucură o hotărâre
judecătorească definitivă cu privire la soluția pe care o conține, fiind prezumată că
reflectă adevărul și judecata nu mai poate fi reluată, singura posibilitate de a
înlătura atare prezumție fiind reprezentată de căile extraordinare de atac26. Unul
dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității
raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui
litigiu nu trebuie rediscutată. În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este
abilitată să solicite desființarea unei decizii definitive și executorii cu singurul
scop de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă hotărâre în propriul interes.
Instanțele superioare nu trebuie să utilizeze autoritatea lor de control decât pentru a
îndrepta erorile de fapt sau de drept, precum și erorile judiciare, și nu pentru a
proceda arbitrar la o reexaminare a cauzei. Autoritatea de control nu trebuie să
devină un apel deghizat, iar simplul fapt că există două puncte de vedere asupra
subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauza. Nu se poate

25
Traian Pop, Drept procesual penal, vol. I, Partea introductivă, Tipografia Naţională S.A.,
Cluj, 1946, p. 2.
26
Liana Iacob, Autoritatea de lucru judecat și hotărârile pronunțate în Camera preliminară,
Revista „Universul Juridic”, nr. 8, august 2018, p. 76–86.
232 Versavia Brutaru 16

deroga de la acest principiu decât dacă argumente substanțiale și imperios necesare

o impun27.
În doctrină s-a reținut că autoritatea de lucru judecat reprezintă „puterea sau
forța acordată de lege hotărârii judecătorești definitive, de a fi executată și de a
împiedica o nouă urmărire pentru aceeași faptă”28, concretizând principiul
fundamental al procesului penal ne bis in idem, consacrat de art. 6 C. pr. pen. și art.
4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la art.
20 din Constituție și art. 50 din Carta Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit lui V. Manzini29, „lucrul judecat este esența hotărârii definitive, iar
autoritatea lucrului judecat este forța care dă hotărârii defnitive o eficiență
coercitivă, adică executorie (actio iudicati) și eficiență prohibitivă (exceptio rei
iudicata).
Hotărârea judecătorească definitivă reflectă adevărul (res iudicata pro
veritate habetur) cu privire la fapta și persoana judecată, în privința căreia s-a
dispus o soluție de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânare a
aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal.

27
Coordonatori: Cristinel Ghigheci, Lavinia Cârciumaru Autori: Dragoș Călin, Ionuţ Militaru,
Mihaela Vasiescu, Roxana-Maria Călin, Anamaria-Lucia Zaharia, Paula-Andrada Cotovanu, Florin
Mihăiţa, Cristina Radu, Victor, Horia Dimitrie Constantinescu, Irina Alexandra Ghergheșanu, Vasile
Bozeșan, Beatrice Ramașcanu, Alexandra Lăncranjan, Iulian Bălan, Dreptul la un proces echitabil
Aspecte penale, Studiu introductiv Art. 6 – Paragraful 1. Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor
Omului pronunțate în cauzele împotriva României, Editura Universitară, București, 2015, p. 111.
28
T. Pop, op. cit., vol. IV, p. 556.
29
V. Manzini, Trattato di diritto processuale penale italiano, vol. IV, Torino, 1932, p. 436–437.