Sunteți pe pagina 1din 98

DREPT PENAL –PARTE SPECIALĂ ( note de curs)

Lector dr. Sergiu BOGDAN

CAP. I. NOŢIUNI GENERALE.

1. Noţiunea dreptului penal parte specială.

Dreptul penal parte specială conţine acea categorie de norme care determină
faptele ce constituie infracţiuni, reglementează conţinutul specific al infracţiunilor şi
stabilesc pedepsele aplicabile în cazul săvârşirii lor.
Dreptul penal parte specială cuprinde:
- partea a doua a Codului penal ( art. 155-361 C pen.)
- toate textele de incriminare cuprinse în legislaţia penală specială( ex. Legea
nr. 143/2000 privind combaterea consumului şi traficului de stupefiante) sau
în legislaţia extrapenală ( ex Codul silvic, Codul vamal, Codul muncii).

2. Corelaţia dintre partea generală şi partea specială a dreptului penal.

Regulile dreptului penal parte generală se aplică de principiu tuturor


infracţiunilor din partea specială şi legi penale speciale.
Ca şi asemănare se poate afirma că ambele norme servesc la definirea
infracţiunii, a condiţiilor răspunderii penale şi a sistemului sancţionator, şi au ca
finalitate lupta împotriva fenomenului criminalităţii.
Deosebirile sunt:
a. Din perspectiva obiectului specific, normele de parte generală definesc
infracţiunea ca şi concept, stabilesc condiţiile răspunderii penale şi limitele
generale de sancţionare în cazul angajării răspunderii penale. În schimb
normele de parte specială reglementează infracţiunile în particular, în
tipicitatea lor ( definiţia furtului, omorului etc), precum şi pedeapsa aplicabilă
acelei fapte.( de exemplu închisoare între 3 şi 15 ani pentru furtul calificat.)
b. Din perspectiva structurii normelor. Normele de parte generală cuprind
principii generale de răspundere penală ( definiţia intenţiei, a culpei, a
legitimei apărări, pe când normele de parte specială sunt norme tipice de
incriminare care stabilesc conţinutul specific al fiecărei infracţiuni şi pedeapsa
abstractă aplicabilă. Din punct de vedere structural norma de incriminare se
caracterizează prin dispoziţia de incriminare şi dispoziţia de sancţionare. La
norma de parte specială poate fi evidenţiată mai uşor structura generică a unei
norme în general adică ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.
c. Se diferenţiază prin dinamismul lor. Normele de parte generală sunt mai
stabile şi mai puţin dinamice pentru că sunt expresia unor concepte abstracte,
generice. Dimpotrivă normele de parte specială trebuie să se adapteze imediat
evoluţiei relaţiilor sociale fie prin dezincriminarea unor fapte (
homosexualitatea, ofensa adusă autorităţii etc), incriminarea unor fapte (
manipularea genotipului uman, infracţiunile informatice etc.) sau modificarea
sancţiunii aplicabilă faptelor( doar pedeapsa amenzii pentru insultă, sau
sancţionarea furtului cu o pedeapsă cuprinsă între 1 şi 12 ani).

1
d. Ele se deosebesc şi prin vechimea lor istorică. Normele de parte specială sunt
cele mai vechi. Normele de parte generală au apărut ulterior , când gândirea
penală a ajuns să elaboreze concepte abstracte fundamentale ale noţiunilor de
drept penal( noţiunea de răspundere penală etc).

3. Calificarea sau încadrarea juridică.

Încadrarea juridică constă în aplicarea normei penale care defineşte conţinutul


specific al unei infracţiuni la cazul sau faptul concret fiind o operaţiune de
concretizare a legii sau de introducere a faptei în tiparul legii. Este mijlocul prin care
sistemul penal îşi realizează finalitatea, şi anume lupta împotriva infracţionalităţii.
Factorii care concură la o calificare juridică exactă sunt:
- stabilirea exactă a stării de fapt.
- cunoaşterea riguroasă a textelor de incriminare şi a normelor de drept penal
parte generală .
- aptitudinea de a identifica în starea de fapt împrejurările care corespund
conţinutului legal al unei infracţiuni.
Consecinţele unei încadrări juridice greşite sunt:
- fapta învinuitului este calificată ca fiind infracţiune deşi în realitate nu are
acest caracter.
- fapta este considerată ca fiind o anumită infracţiune deşi în realitate este o altă
infracţiune.
- fapta nu e considerată infracţiune deşi în realitate corespunde tipicităţii unei
infracţiuni.

4. Metode de definire a conţinutului infracţiunii:


- o determinare sumară sau relativ determinată.
- o determinare amănunţită sau absolut determinată. Ideal este ca să se folosească o
definiţie care să aibă un caracter de generalitate fără însă a lăsa loc vreunei neclarităţi.
Principiul legalităţii incriminării este considerat un drept fundamental de
jurisprudenţa CEDO şi rezultă obligaţia pentru puterea legiuitoare de a redacta texte
care să fie clare.

5. Clasificare infracţiunilor este făcută de legiuitorul român în funcţie de obiectul


juridic al infracţiunii. Partea specială a codului penal conţine titluri, capitole , secţiuni
şi articole. De exemplu există 11 titluri, unele având capitole şi secţiuni. Însă
elementul esenţial îl reprezintă articolul căruia de principiu îi corespunde o
infracţiune.

2
CAP II. INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII

1. Generalităţi. În codul penal român în categoria infracţiunilor contra vieţii


persoanei sunt incluse infracţiunile de omor ( simplu calificat sau deosebit de grav),
pruncuciderea, uciderea din culpă şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
O primă chestiune este legată de faptul dacă dreptul la viaţă al persoanei este
un drept absolut şi indisponibil.
Este acceptat de toată lumea că viaţa omului se bucură de protecţie penală
indiferent de capacitatea de a trăi, indiferent de speranţa de viaţă sau de interesul de a
trăi, indiferent de vârsta persoanei sau starea sa de sănătate.
Consecinţa practică a faptului că acest drept nu ar fi unul absolut, ar fi aceea
că în anumite împrejurări acest drept ar putea fi încălcat, spre exemplu în cazul
pedepsei capitale. Toţi autorii acceptă că acest drept este absolut dar trebuie pusă în
discuţie şi ipoteza în care acest drept este încălcat, de exemplu în cazul uciderilor
comise în timp de război. Dacă acest drept ar fi unul absolut atunci nu ar putea fi
încălcat în nici o împrejurare. În realitate deşi de dorit o astfel de interpretare, ea este
uneori limitată la situaţia de principiu, adică în principiu dreptul la viaţă este unul
absolut dar în anumite situaţii speciale se poate deroga de la acest caracter absolut al
dreptului. Nu lipsit de interes este şi situaţia euthanasiei pasive când medicul decide
că nu ar nici un sens să mai lupte prin orice mijloace pentru salvarea vieţii deoarece
decesul este inevitabil.
O a doua chestiune este aceea de a stabili dacă este un drept indisponibil sau
nu. În situaţia în care este incriminată euthanasia nu se poate vorbi de un drept
disponibil al persoanei pentru că deşi ea îşi dă acordul cu privire la uciderea sa
consimţământul său nu are valoarea unei cauze justificative.
O a treia chestiune ce trebuie soluţionată este aceea de a stabili de când începe
viaţa unei persoane şi când se termină, pentru că aceste infracţiuni pot fi comise doar
împotriva unei persoane în viaţă.
În ceea ce priveşte momentul iniţial din care se consideră că o persoană este
în viaţă în dreptul penal există două concepţii. Într-o concepţie mai veche se consideră
că un om este în viaţă din momentul în care fătul după naştere a respirat, dovada fiind
existenţa a aerului în plămâni. În concepţia actuală majoritară în doctrina europeană
şi română se consideră că o persoană este în viaţă din momentul începerii procesului
biologic al naşterii. Acest moment este reprezentat de începerea durerilor naşterii,
indiferent dacă acest proces se declanşează natural sau este declanşat medicamentos.
Plecând de la această concepţie trebuie delimitat omorul de întreruperea
cursului sarcinii. Elementul nodal în această discuţie este obiectul material al
infracţiunii. Dacă e vorba de o fiinţă umană atunci s-a comis un omor sau ucidere din
culpă, dacă dimpotrivă obiectul material este fătul sau produsul de concepţie atunci
fapta intră sub incidenţa textului care incriminează întreruperea cursului sarcinii.
Cum se califică fapta gravidei care desfăşurând activităţi riscante, mers pe
bicicletă, călărie sau ridicat greutăţi mari şi declanşează prematur procesul naşterii cu
consecinţa pierderii sarcinii, poate fi calificată ca o faptă de ucidere din culpă? Nu,
deoarece întreruperea cursului sarcinii din culpă nu este incriminată.
Cum se califică fapta medicului care în procesul naşterii din cauza culpei
medicale produce moartea copilului? Ucidere din culpă deoarece fapta este comisă
asupra unei persoane în viaţă.
Cum se califică fapta celui care ucide ulterior un copil născut prematur ca
urmare a unor manopere avortive? Întrerupere a cursului sarcinii în concurs cu omor
calificat.

3
Cum se califică fapta medicului care în stadiul prenatal administrează greşit un
medicament care afectează copilul după naştere ducând la decesul acestuia după
naştere? Ucidere din culpă.
Există discuţii doctrinare legate chiar de o posibilă anticipare a momentului în
care o persoană se consideră în viaţă. A se vedea decizia Curţii de apel franceze care a
condamnat un şofer pentru un concurs de infracţiuni ( vătămare corporală faţă de
femeia gravidă în luna a 8-a, victimă a unui accident şi uciderea din culpă faţă de fătul
acesteia, încă nenăscut, decedat ca urmare a accidentului).
În ceea ce priveşte momentul final se consideră că o persoană este decedată
atunci când activitatea cerebrală a încetat. Astfel cel care se află în stare de agonie sau
moarte clinică posibil reversibilă este considerată o persoană în viaţă.
Cum se califică fapta medicului care constată că nu mai există activitate
cerebrală la victima unui accident şi decide deconectarea de la aparate deşi inima şi
plămânii acestuia mai funcţionau cu scopul de ai recolta rinichii necesari unui alt
pacient? Fapat nu e comisă împotriva vieţii unei persoane.
Care este momentul morţii unui nou născut anencefal ( copil lipsit de creier
mare , )? În lipsa altor posibilităţi de apreciere se consideră că momentul morţii este
cel în care a încetat inima şi nu mai respiră.
Infracţiunile contra vieţii au ca obiect juridic viaţa persoanei iar ca obiect
material corpul acesteia. Subiectul pasiv este persoana ucisă.

2. Omorul.
Art. 174. C pen prevede că: uciderea unei persoane se pedepseşte cu
închisoare între 10 şi 20 de ani.
În doctrină s-a susţinut că omorul nu este definit ci doar se prevede că uciderea
unei persoane se sancţionează. De aceea ar trebui ca omorul să fie definit ca uciderea
unei persoane cu intenţie a unei alte persoane. Considerăm că elemtul subiectiv se
deduce automat prin interpretare art. 19 alin 2 C. pen.
Elementele constitutive:
Latura obiectivă constă în „ucidere”. Prin ucidere se înţelege activitatea
comisivă sau omisivă, săvârşită prin orice mijloace, prin care s-a realiza suprimarea
vieţii unei persoane.
Uciderea unei persoane se poate realiza prin acte comisive asupra victimei sub
forma unor acţiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, tăiere, împuşcare, înţepare
electrocutare), acţiuni chimice(otrăvire) sau acţiuni psihice.
Infracţiunea se poate comite şi prin omisiune atunci când există obligaţia
legală, contractuală sau naturală de a împiedica producerea morţii victimei.
Uciderea se poate realiza nemijlocit sau prin intermediul unor forţe sau energii
neanimate sau animate. Acţiunea de ucidere poate să constea chiar din fapta victimei.
Mijloacele întrebuinţate trebuie să fie apte să producă rezultatul prin ele însele
(idonee) sau prin întrebuinţarea lor în anumite moduri, împrejurări sau condiţii.
Momentul consumării faptei este acela în care s-a produs moartea victimei,
fiind o infracţiune instantanee sau momentană.
Între acţiunea de ucidere şi moartea victimei trebuie să existe raport de
cauzalitate.
Latura subiectivă a infracţiunii de omor constă în intenţia directă sau
indirectă. Elementul subiectiv se deduce din cel obiectiv ( dolus ex re).
Intenţia de a ucide se poate deduce din următoarele împrejurări de fapt:
- folosirea unui instrument apt de a produce moartea ( ţinând seama de
felul instrumentului, dimensiunile, soliditatea, greutatea acestuia).

4
- locul sau regiunea corporală unde s-au aplicat loviturile ori asupra
căreia s-a acţionat.
- numărul şi intensitatea loviturilor
- alte împrejurări preexistente, concomitente sau subsecvente.

Participaţia la omor se poate realiza în toate formele( coautorat, instigare


complicitate).
In caz de aberratio ictus şi aberratio delicti se va reţine un concurs de
infracţiuni între tentativă de omor şi ucidere din culpă, respectiv fapta consumată din
culpă( distrugere din culpă), iar în caz error in personam se va reţine o singură
infracţiune de omor consumată. Motivaţia acestor soluţii a fost prezentată detaliat în
partea generală a dreptului penal.

În practica judiciară se pune frecvent problema delimitării infracţiunii de omor


de infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, ambele fiind fapte intenţionate şi
ambele având ca şi consecinţă moartea unei persoane. Astfel cele două se delimitează
prin:
- sub aspectul acţiunii sau inacţiunii infracţionale, astfel la omor
acţiunea trebuie să fie aptă să producă în mod obişnuit decesul
victimei, pe când la loviturile cauzatoare de moarte acţiunea nu
produce în mod obişnuit moartea unei persoane , moartea fiind doar
un element circumstanţial.
- sub aspectul raportului de cauzalitate, în cazul omorului procesul
cauzal este linear în sensul că există o legătură imediată de la cauză la
efect, factorul cauzal fiind chiar factorul declanşator. La lovituri
cauzatoare de moarte (lcm) cauzalitatea nu este lineară fiind prezenţi
şi alţi factori cauzali care pot fi preexistenţi, concomitenţi sau
ulteriori factorului traumatic declanşator.
- Sub aspectul poziţie psihice omorul se comite cu intenţie iar lcm-
urile se comit cu praeterintenţie. La aprecierea elementului subiectiv
se pot lua în calcul pe lângă mijloacele de comitere a faptei şi alte
elemente cum ar fi raporturile anterioare dintre victimă şi infractor,
comportarea faţă de victimă după acţiune şi înainte de decesul ei.

3. Omorul calificat.

Art. 175 C pen. prevede care sunt împrejurările în care un omor este considerat
ca fiind calificat:
- cu premeditare
- din interes material
- asupra soţului sau unei rude apropiate
- profitând de neputinţa victimei de a se apăra
- prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane;
- în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale
victimei
- pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau
arestare, ori de la executarea unei pedepse
- pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea unei infracţiuni;
- în public.

5
Aceste împrejurări privesc fie gradul intenţiei, mobilul, scopul, modul ,
mijloacele de comitere, calitatea subiectului pasiv sau locul comiterii faptei. În cazul
existenţei mai multor împrejurări care califică omorul, nu se va reţine un concurs de
infracţiuni între formele calificate ci autorul va comite un singur omor calificat în
condiţiile mai multor împrejurări de calificare ( de exemplu omorul cu premeditare
asupra soţului se încadrează la art. 175 alin. 1 lit. a şi c raportat la art. 174 C. pen.).
Pluralitatea de forme de calificare se va reflecta în sancţiunea concretă aplicată între
limitele de pedeapsă ale omorului calificat.
În cazul în care, anumite împrejurări sunt prevăzute concomitent şi ca
circumstanţe agravante generale şi ca împrejurare de calificare a omorului se va
reţine doar omorul calificat de acea împrejurare fără a se agrava răspunderea penală
urmare a reţinerii şi a circumstanţei agravante ( omorul comis prin violenţa asupra
membrilor familiei se încadrează doar la omorul calificat asupra soţului sau unei rude
apropiate). Dacă însă există alte circumstanţe agravante generale acestea pot să
agraveze pedeapsa chiar dacă sunt întrunite condiţiile unui omor calificat ( omorul
profitând de neputinţa victimei de a se apăra comis de 3 sau mai multe persoane
împreună art. 75 lit a).

a. Omorul cu premeditare

În dreptul penal român nu există o definiţie legală a noţiunii de premeditare şi


de aceea sarcina definirii acesteia i-a revenit doctrinei şi jurisprudenţei. Cu privire la
aceste aspect s-au formulat două teorii: teoria subiectivă şi cea obiectivă.
Teoria subiectivă defineşte premeditarea ca o circumstanţă ce ţine de
elementul subiectiv al infracţiunii şi constă în luarea unei hotărâri de a ucide pe baza
unei reflecţii sau deliberări lungi şi temeinice, cumpănind motivele pro şi contra ale
faptei sale şi chibzuind la rece asupra lor. Sunt necesar a fi îndeplinite două condiţii( o
stare de relativ calm cu privire la modul şi mijloacele de comitere şi un interval
îndelungat între momentul luării hotărârii şi acela al punerii în executare a hotărârii
infracţionale. Actele preparatorii sunt doar elemente ce probează existenţa
premeditării, fără a fi singurele mijloace în acel sens şi fără a intra în structura
praeterintenţiei. Urmare a acestei naturi juridice coexistenţa premeditării cu
provocarea este exclusă.
Teoria obiectivă, dominată în dreptul penal român consideră premeditarea ca
fiind o traducere obiectivă a rezoluţiei infracţionale într-o activitate premergătoare şi
pregătitoare. Trebuie ca hotărârea infracţională să se exteriorizeze în acte de pregătire,
care devin elemente componente indispensabile premeditării. În acest sens omorul nu
este doar unul premeditat ci este un omor dinainte pregătit. Consecinţă acestei teorii
este că premeditarea poate coexista cu provocarea.
Premeditare fiind o circumstanţă personală nu se răsfrânge asupra celorlalţi
participanţi, dacă însă ea este concretizată şi în acte de pregătire cunoscute de
participanţi aceştia ar putea răspunde pentru participaţia la omorul calificat incriminat
de art. 175 lit.a C. pen. Această circumstanţă transformându-se într-o circumstanţă
subiectivă de individualizare.

b. Omorul din interes material.

Elementul circumstanţial de calificare a acestei fapte rezidă în acest caz în


mobilul special al infracţiunii şi anume interesul material care l-a determinat pe autor

6
să comită fapta. Astfel poate consta în urmărirea obţinerii, urmare a omorului, a unor
foloase sau avantaje materiale directe sau indirecte ( moştenirea victimei, stingerea
unor datorii etc). Ceea ce particularizează acest interes material este faptul că
dobândirea folosului material trebuie să se realizeze pe o cale aparent legală urmare a
decesului victimei. Nu e necesar ca agentul să şi realizeze efectiv acel interes
material. Este posibil ca nici măcar să nu existe în realitate acel folos. Este suficient
ca autorul să acţioneze din acest mobil pentru a se încadra în dispoziţia legală.
Se subsumează acestei forme şi cazul ucigaşului plătit, în acest caz calea
aparent legală este reprezentată de plata realizării unui serviciu.
Este o circumstanţă personală care nu se răsfrânge asupra participanţilor.

c. Omorul săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate.

Această formă calificată se raportează la calitate specială a victimei. În


doctrină se susţine că împrejurarea nu se răsfrânge asupra participanţilor deoarece
priveşte calitatea specială a autorului. Considerăm că se poate reţine şi un punct de
vedere contrar. Dacă este o circumstanţă personală subiectivă calitatea de soţ al
autorului, tot atunci calitatea specială a subiectului pasiv ( soţia sau ruda infractorului)
se constituie ca o circumstanţă reală care se răsfrânge asupra participanţilor în măsura
în care au cunoscut sau prevăzut această circumstanţă.
Calitatea de soţ durează de la data încheierii căsătorie şi până la desfacerea sau
încetare ei, indiferent de coabitare sau nu faptică a acestora. Noţiunea de rudă
apropiată este definită în art. 149 . C pen. Calitatea de soţ sau rudă apropiată trebuie
să existe în momentul comiterii actelor de executare.

d. Omorul săvârşit profitând de neputinţa victimei de a se apăra.

În acest caz omorul este calificat raportat la modul de comitere al faptei şi


anume profitând de neputinţa victimei de a se apăra. Această circumstanţă este una
reală şi se răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care au cunoscut-o sau au
prevăzut-o.
Nu are importanţă cauza sau durata stării de neputinţă de a se apăra fiind
suficient ca în momentul comiterii actelor de executare victima să se afle în această
stare iar infractorul să profite de această stare. Nu trebuie însă ca stare de neputinţă de
a se apăra să fie provocată chiar de infractor deoarece în acest caz acţiunea de aducere
a victimei în neputinţă de a se apăra se subsumează acţiunii de ucidere a victimei fiind
absorbită în conţinutul acesteia.
Dacă agentul nu a cunoscut că victima este în neputinţă de a se apăra crezând-
o aptă de apărare nu se va reţine această formă calificată, deoarece agentul nu a
profitat şi din punct de vedere subiectiv de această împrejurare.
Sunt în neputinţă de a se apăra persoanele care, datorită unor stări fizice sau
psihice ori datorită altor împrejurări nu pot reacţiona împotriva agresorului. Această
stare de neputinţă de a se apăra poate fi generată chiar de victimă ( stare avansată de
ebrietate etc). Starea de neputinţă se apreciază în concret şi nu în abstract.

e. Omorul săvârşit prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor


persoane.

7
Agravanta are un caracter real şi se referă la mijloacele de comitere a faptei
care pun în pericol viaţa mai multor persoane. Prin mijloace ce pun în pericol viaţa
mai multor persoane se înţeleg acele mijloace folosite la uciderea unei persoane, care,
prin natura lor ( materiale explozibile, bombe etc) sau prin modul de întrebuinţare (
incendierea, otrăvirea apei) pot pune în pericol viaţa mai multor persoane.
Pentru reţinerea agravantei este necesar ca fapta să constea într-o acţiune
unică, să fie săvârşită prin astfel de mijloace şi să fi avut ca rezultat moartea unei
singure persoane şi punerea în primejdie a vieţii mai multor persoane.
Fapta se comite cu intenţie directă faţă de victima vizată şi intenţie eventuală faşă de
victimele a căror viaţă a fost pusă în pericol.
Tentativa există când persoana vizată nu a decedat dar datorită mijlocului
folosit a fost pusă în primejdie viaţa mai multor persoane.

f. Omorul săvârşit în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau


publice ale victimei.

Pentru a se reţine această agravantă este necesar ca omorul să fie comis în


legătură cu atribuţiile de serviciu sau publice ale victimei. Totuşi e necesar ca aceste
atribuţii să fie exercitate în limita legii, dacă victima se comportă abuziv depăşindu-şi
atribuţiile de serviciu atunci nu mai poate fi reţinută acea agravantă. Nu este necesar
ca omorul să fie comis în timpul serviciului victimei( aşa cum se întâmplă cel mai
frecvent) ci este suficient ca fapta să fie comisă în legătură cu serviciul victimei ( de
exemplu este nemulţumit de atitudinea victimei care l-a nedreptăţit sau dimpotrivă nu
l-a favorizat).
Dacă victima este un funcţionar care exercită autoritatea de stat există un
concurs de calificări între ultraj şi această formă de omor calificat, autorul fiind
sancţionat doar pentru omorul calificat.

g. Omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la


urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse.

Această agravantă ţine de scopul infractorului şi anume acela de a se sustrage


sau a sustrage pe altul prin comiterea omorului de la urmărire, arestare sau executarea
unei pedepse. Cu toate acestea nu e necesar ca acest scop să se şi realizeze fiind
suficient ca atunci când comite omorul infractorul să îl comită cu acest scop.
Autorul urmăreşte suprimare fizică a persoanei chemate să exercite acte de
urmărire penală ori să execute mandate emise împotriva celor în cauză ori a oricăror
persoane care contribuie direct sau indirect la procedura de urmărire sau arestare.
Pentru reţinerea agravantei este necesar să fie pusă în mişcare o procedură de
urmărire, arestare sau executare a unei pedepse şi ca făptuitorul să realizeze uciderea
în scopul zădărnicirii procedurii judiciare de urmărire, arestare şi executare. Dacă
arestarea se face ilegal atunci nu sunt îndeplinite cerinţele art. 175 lit. g C. pen.

h. Omorul săvârşit pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei


infracţiuni.

Raţiunea legiuitorului a fost aceea că nu există nici o justificare pentru a ucide


o persoană ca să se înlesnească sau să se ascundă comiterea unei alte infracţiuni, care
de regulă are un pericol social mai redus decât omorul ( deoarece este o infracţiune
contra vieţii persoanei).

8
Această formă de agravare sancţionează comiterea unui omor cu scopul de a
înlesni sau a ascunde comiterea unei alte infracţiuni. Nu e necesar ca infracţiunea ce
se doreşte a fi înlesnită să se şi comită, iar în cazul comiterii este indiferent dacă a
rămas în formă de tentativă sau este consumată. Nu interesează dacă făptuitorul va
participa la comiterea infracţiunii pe care doreşte să o înlesnească şi nici dacă a
participat la comiterea infracţiunii pe care vrea să o ascundă.
Actele de violenţă comise pentru a înlesni uciderea persoanei se absorb în
acţiunea de ucidere şi nu se reţin ca şi concurs cu conexitate etiologică între
infracţiunea de loviri comisă pentru a înlesni uciderea persoanei lovite iniţial.
Dacă prin comiterea omorului se înlesneşte sau se comite o tâlhărie va exista
un concurs de calificări şi se va răspunde pentru omorul deosebit de grav incriminat
de art. 176 lit d C. pen.
Este posibil ca să se comită omorul pentru a înlesni un viol deoarece
legiuitorul incriminează ca formă calificată omorul comis cu acest scop special şi nu
aptitudinea de a se realiza în concret acest scop.

i. Omorul comis în public

Această formă de calificare vizează locul în care se comite fapta. În art. 152 C.
pen. se defineşte ce se înţelege prin comiterea unei infracţiuni în public:
- într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil
publicului, chiar dacă nu este nici o persoană;
- în orice alt loc accesibil publicului dacă sunt de faţă două sau mai
multe persoane;
- în loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau
văzută .şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe
persoane
- într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia
reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită
naturii relaţiilor dintre persoanele participante;
- prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că
fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului.

4. Omorul deosebit de grav

Este reglementat de art. 176 C. pen. Legiuitorul român, considerând că omorul


calificat nu răspunde necesităţii de a proteja viaţa persoanelor în toate împrejurările, a
creat şi şase forme de omor deosebit de grav:
- prin cruzimi
- asupra a două sau mai multe persoane
- de către o persoană care a mai săvârşit un omor
- pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii
- asupra unei femei gravide
- asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în
timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau
publice ale acestora.

9
După cum se poate observa împrejurările care conferă omorului un caracter
deosebit de grav sunt legate de modalitatea de comitere, de vreo calitate specială a
subiectului pasiv, de pluralitatea de subiecţi pasivi sau de repetarea comiterii unui
omor de către agent.

a. Omorul prin cruzimi

Circumstanţa constă în modul feroce, sadic, brutal sau crud folosit pentru a
provoca moartea unei persoane. Este o circumstanţă reală.
Prin „cruzimi” în sensul legii penale se înţeleg modurile, procedeele,
mijloacele şi actele de violenţă aplicate victimei de natură sau pentru a-i provoca
suferinţe deosebit de mari şi prelungite în timp, fie pentru a o ucide, fie pentru a o
chinui înainte de a o ucide sau înainte de survenirea morţii acesteia, sau care denotă
ferocitate, sadism, un mod inuman, ieşit din comun de săvârşire a omorului, care
trezeşte în conştiinţa opinie publice un sentiment de oroare.
Se reţine agravanta chiar dacă victima era în stare de inconştienţă fiind
insensibilă din punct de vedere senzorial.
De regulă suferinţele cauzate victimei sunt fizice dar pot fi şi de natura morală
atunci când spre exemplu victima este obligată să asiste la brutalităţile comise asupra
unei persoane de care era legată afectiv.
Indiscutabil că omorul presupune şi în forma de baza o anumită cruzime dar
pentru a se reţine circumstanţa cruzimilor trebuie să se comită acte care să depăşească
nivelul de suferinţă pe care îl presupune uciderea unei persoane. Este necesară
existenţa unor activităţi diferite calitativ de uciderea obişnuită pentru a se încadra în
definiţia cruzimilor ca formă a omorului deosebit de grav.
Un criteriu practic în aprecierea existenţei unor cruzimi îl poate reprezenta în
opinia noastră inutilitatea unor acte de executare pentru producerea decesului
victimei.
În cazul acestei forme agravate nu se poate reţine şi circumstanţa agravantă
generală a cruzimilor, deoarece există un concurs de calificări între cele două şi are
prioritate circumstanţa specială.

b. Omorul săvârşit asupra două sau mai multe persoane.

Agravanta se reţine din cauza pluralităţii de victime. Agravanta are natura juridică a
unei infracţiuni complexe deoarece în conţinutul său intră ca elemente constitutive
două acţiuni care constituie prin ele însele fapte prevăzute de legea penală.
Cu privire la acţiunea de ucidere în cazul acestei forme de omor deosebit s-au
exprimat două opinii.
Într-o primă opinie s-a susţinut că moartea a două sau mai multe persoane
trebuie să fie rezultatul unei singure acţiuni( cel care printr-un singur foc de armă
ucide două persoane).
Într-o altă opinie, pe care o împărtăşim, s-a considerat că se poate reţine forma
deosebit de gravă ori de câte ori uciderea a două sau mai multe persoane s-a comis în
aceeaşi împrejurare, chiar dacă acţiunile sunt diferite ( cel care aplică lovituri de cuţit
asupra a doua persoane diferite în aceeaşi împrejurare). Ceea ce conferă unicitate
legală faptei este unitatea de împrejurare. Acest punct de vedere a fost împărtăşit şi de
practica judiciară şi a fost exprimat şi în Decizia nr. 4/1970 a Tribunalului Suprem.
Discuţii interesante au fost generate de ipoteza în care , urmare a acţiunii de
ucidere o persoană decedează şi una este salvată. Nu se poate reţine o infracţiune

10
consumată de omor deoarece rezultatul acestei infracţiuni constă în uciderea a cel
puţin două persoane.
Nu se poate reţine nici o tentativă la omor deosebit de grav deoarece s-a
produs jumătate din urmarea prevăzută de lege şi anume moartea unei persoane.
Singura soluţia acceptabilă constă în ruperea unităţii legale şi încadrarea faptei
într-un concurs de infracţiuni dintre o tentativă de omor şi un omor consumat.
Tentativă la această infracţiune există în ipoteza în care nici o persoană nu a
decedat.
Dacă două persoane au decedat iar o a treia victimă a fost salvată, se va reţine
o singură infracţiune de omor deosebit de grav .

d. Omorul săvârşit de o persoană care a mai comis un omor.

Această agravantă s-a impus ca urmare a voinţei legiuitorului de a sancţiona


mai grav pe cel care persistă în acţiuni de ucidere, fiind aşa cum s-a susţinut în
doctrină o formă de recidivă specială. Din acest motiv această circumstanţă este una
personală şi nu se răsfrânge asupra participanţilor.
Pentru a se reţine această formă de omor deosebit de grav trebuie ca autorul să
mai fi comis anterior o infracţiune de omor( art174-176 C pen.) indiferent dacă fapta
anterioară a rămas în formă de tentativă sau consumată.
În cazul în care pentru primul omor a fost condamnat se vor aplica regulile
recidivei între primul omor ca prim termen şi omorul deosebit de grav ca cel de-al
doilea termen al recidivei.
Dacă autorul nu a fost condamnat pentru primul omor se vor aplica regulile
concursului între primul omor şi cel de-al doilea omor care este unul deosebit de grav.
În cazul concursului este necesar ca cele două omoruri să nu fie comise în aceeaşi
împrejurare caz în care ar fi îndeplinite condiţiile omorului deosebit de grav de la
litera b. Criteriul de delimitate între cele două omoruri deosebit de grave îl reprezintă
tocmai unitatea de împrejurare. Dacă nu există unitate de împrejurare vom avea un
concurs de infracţiuni între primul omor şi cel de-al doilea omor deosebit de grav.
Dacă uciderea a două persoane se va realiza în aceeaşi unitate de împrejurare se va
reţine infracţiunea complexă de omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 lit.b C.
pen.
Subiecţii pasivi să fie diferiţi sau pot fi aceeaşi ( tentativă de omor urmată de o
altă tentativă omor sau de forma consumată împotriva aceluiaşi subiect pasiv). Nu se
va reţine dacă tentativa de omor se comite în formă în formă continuată.
În cazul în care pentru primul omor infractorul a fost reabilitat nu mai sunt
îndeplinite condiţiile cerute de tipicitatea formei deosebit de grave deoarece
reabilitarea are ca efect înlăturarea oricăror interdicţii decăderi şi incapacităţi ce ar
rezulta din hotărârea de condamnare.
La fel şi în cazul faptei comise în timpul minorităţii deoarece în art. 109 alin 4.
C pen. se prevede că nu atrag incapacităţi sau decăderi condamnările pronunţate
pentru fapte comise în timpul minorităţii. Dacă nu am accepta o asemenea soluţia ar
însemna să cream minorului o situaţie mai grea decât a majorului deoarece un omor
comis în timpul minorităţii nu va putea să fie înlăturat în nici o ipoteză, fiindcă o
cerere de reabilitare ar fi respinsă ca fiind lipsită de obiect.
În cazul amnistierii primului omor se va reţine comiterea omorului de o
persoană care a mai comis un omor dar nu se vor putea aplica suplimentar şi
dispoziţiile de sancţionare specifice recidivei.

11
d. Omorul săvârşit pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării
sau piraterii

Această formă sancţionează mai grav omorul comis cu scopul săvârşirii sau
pentru ascunderea unei tâlhării sau piraterii. Este o formă asemănătoare cu a omorului
comis pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea unei alte infracţiuni (art.175 lit. H C
pen.) şi de deosebeşte de acea formă de omor calificat prin tipurile de infracţiune
expres prevăzute de lege ce se urmăresc să se comită sau să se ascundă.
S-a susţinut că este necesar ca omorul să fi creat în mod obiectiv condiţiile
favorabile săvârşirii sau ascunderii unei tâlhării sau piraterii. O astfel de abordare ar
conduce la concluzia că un omor care deşi este realizat cu scopul de a înlesni sau
ascunde o tâlhărie sau pirateria va fi înlăturat dacă nu există şi acte de ucidere care să
nu fi creat obiectiv condiţii favorabile comiterii sau înlesniri comiterii acelor
infracţiuni. O astfel de abordare inserează un element obiectiv în structura unei
componente subiective şi anume scopul agentului.
Considerăm că este suficient ca omorul să fie comis cu acest scop pentru a se
încadra în dispoziţiile art. 176 lit d. C pen, fiind indiferentă sub acest aspect realizarea
efectivă a scopului sau crearea unor premize favorabile atingerii scopului.
Dacă se va comite şi tâlhăria se vor aplica regulile de la concurs între omor
deosebit de grav şi tâlhărie în formă simplă. Nu se poate reţine o tâlhărie care a avut
ca urmare moartea victimei deoarece în acest caz fapta ar fi una praeterintenţionată
ceea ce exclude ab initio intenţia de a ucide victima şi cu atât mai mult exclude
uciderea cu un anumit scop.
Dacă vreuna din fapte va rămâne în faza tentativei se va reţine acea formă a
infracţiunii. De exemplu se poate ca omorul să rămână în fază de tentativă şi tâlhăria
sa se consume. Se va reţine un concurs între o tentativă de omor deosebit de grav în
concurs cu tâlhăria.
Circumstanţa fiind una subiectivă nu se răsfrânge asupra participanţilor.

e. Omorul săvârşit asupra unei femei gravide.

Această circumstanţă este una reală şi vizează o anumită calitate a subiectului


pasiv şi anume femei gravidă.
Legea impune ca şi condiţii existenţa reală a stării de graviditate. Dacă autorul
a dorit să ucidă o femeie gravidă dar aceasta între timp pierduse sarcina sau nici nu
fusese în realitate însărcinată nu se va reţine omorul deosebit de grav. Soluţia e
determinată de faptul că în acest caz fapta nu mai este una tipică lipsindu-i o calitate a
subiectului pasiv.
Cea de-a doua condiţie ţine de elementul subiectiv şi anume ca autorul să
cunoască starea de graviditate a victimei. Dacă agentul nu a cunoscut acea stare,
eroarea de fapt în care s-a aflat înlătură reţinerea formei deosebit de grave. Nu are
importanţă dacă starea de graviditate era vizibilă sau nu ori dacă agentul a cunoscut
această stare din alte surse decât forma copului victimei.
Fiind o circumstanţă reală se răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care
au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

12
f. Omorul săvârşit asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra
unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu
sau publice ale victimei.

Omorul este deosebit de grav datorită calităţii subiectului pasiv, a timpului în


care se comite sau împrejurările în care se comite. Din aceste motive este o
circumstanţă reală care se răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care au
cunoscut-o sau au prevăzut-o.
Pentru a se realiza tipicitatea acestei forme agravate este necesar ca victima să
aibă calitate enunţată în art. 176 lit. f C. pen, dar şi ca fapta să fie comisă în timpul
serviciului sau în legătură cu îndeplinirea legală a îndatoririlor de serviciu sau publice
ale victimei.
Omorul comis în timpul serviciului, indiferent de mobilul acestuia este un
omor deosebit de grav.

5. Pruncuciderea.

a. Noţiune. În articolul 177 C pen. este incriminată pruncuciderea care constă


în uciderea copilului nou născut, săvârşită imediat după naştere de către mama
aflată într-o puternică stare de tulburare pricinuită de naştere.
Această infracţiune a generat discuţii aprinse în doctrină cu privire la natura sa
juridică. Astfel unii autori au susţinut că această faptă este una autonomă, fără vreo
legătură cu infracţiunea de omor, cu toate consecinţele pe care le generează această
constatare asupra formelor de participaţie. Dimpotrivă alţi autori au susţinut că
pruncuciderea nu este altceva decât o formă atenuată de omor determinată de
calitatea subiectului activ şi de starea psihică a acestuia ( mamă aflată în puternică
stare de tulburare pricinuită de procesul naşterii. Acesta din urmă este şi puntul de
vedere pe care îl împărtăşim. De altfel astăzi se constată o dispariţia aproape totală a
vreunui text similar celui ce incriminează pruncuciderea din majoritatea codurilor
europene considerându-se că incriminarea omorului este suficientă pentru a realiza şi
protecţia penală a vieţii noului născut.

Cu privire la raţiunile incriminării acestei fapte există două abordări. Prima,


existentă în ţările democratice şi în România interbelică considera că acest omor
trebuia să fie unul atenuat din considerente de ordin moral şi social ( mama care nu
putea să îşi crească copilul, excluderea socială a mamei care avea copii din afara
căsătorie, vârsta imatură a mamei etc). Aceste cauze determină majoritatea mamelor
să îşi ucidă copiii nou născuţi.
O a doua abordare , specifică statelor comuniste, prezentă şi în legislaţia
română actuală consideră pruncuciderea un omor atenuat datorită stării psiho-
fiziologice în care se găseşte mama. Se bazează pe împrejurările că pot exista stări
psiho-fiziologice, anormale, consecutive naşterii care pot provoca femeii o tulburare
psihofizică de natură să o împingă la uciderea propriului copil. Aceste stări deşi nu
echivalează cu o stare de iresponsabilitate, totuşi justifică atenuarea răspunderii
penale.

b. Conţinutul infracţiunii.

13
Subiectul activ este unul calificat, fiind mama care se află în stare de puternică
tulburare pricinuită de procesul naşterii. Două condiţii trebuie să îndeplinească
subiectul activ:
- să fie mamă a copilului ucis, ceea ce înseamnă că acesta este o infracţiune cu
autor unic, care exclude coautoratul.
- în momentul comiterii faptei mama să se afle într-o stare de tulburare
pricinuită de procesul naşterii. Prin tulburare se înţeleg stări psiho-fiziologice
anormale, de natură psiho-patologică, consecutive naşterii care pot fi provocate în
perioada puerperală de diverşi agenţi nocivi ( infecţii, intoxicaţii, psihotraumatisme,
anemii, carenţe endocrine periodice, teren neurodistrofic etc) şi care acţionează prin
efectele lor asupra conştiinţei femei lehuze diminuând controlul asupra conduitei
sale. Această tulburare trebuie să depăşească prin gravitatea şi intensitatea ei
tulburarea acceptată sau normală suportată de majoritatea mamelor.
Subiectul pasiv este şi el unul calificat fiind copilul nou-născut. Calitatea de
nou născut de stabileşte după criterii medicale morfo-fiziologice ( 10-14 zile).
Acţiunea de ucidere nu prezintă particularităţi faţă de omor, fapta putându-se
comite prin comisiune propriu zisă sau să constea într-o comisivă prin omisiune.
O particularitate a laturii obiective costă în faptul că acţiunea de ucidere
trebuie să fie comisă imediat după naştere. Legea nu determină riguros cronologic
care este durata până la care se poate fapta este comisă imediat după naştere, această
împrejurare se delimitează după criterii medicale morfo-fiziologice în concret.
Momentul până la care se consideră că fapta e comisă imediat după naştere este acel
în care dispar semnele naşterii recente, şi care diferă de la caz la caz. Dacă fapta nu e
comisă imediat după naştere chiar dacă este comisă asupra unui nou născut fapta nu se
mai încadrează la pruncucidere ci la omor.
Fapta trebuie să fi avut ca rezultat moartea copilului deoarece tentativa la
această infracţiune nu este incriminată. Este o infracţiune instantanee şi de rezultat.
Infracţiunea se comite cu intenţia directă sau indirectă dar datorită stării de
tulburare intenţia este una repentină, şi ea trebuie să se fi format sub impulsul stării de
tulburare psihopatologică consecutivă naşterii în intervalul de timp cât această
tulburare persistă sau se menţine.
Participaţia. Nu este posibil coautoratul la această infracţiune. Cel care
comite acte de executare alături de mamă este autor al infracţiunii de omor calificat
asupra unei persoane în neputinţă de a se apăra. Tot pentru participaţie la omor
calificat va răspunde şi instigatorul sau complicele mamei, deşi mama va răspunde ca
autoare a infracţiunii de pruncucidere.
Dacă mama participă cu acte de instigare sau complicitate la uciderea copilului
său nou născut şi sunt îndeplinite celelalte condiţii ale tipicităţii pruncuciderii, autorul
va răspunde pentru omor calificat iar mama ca instigator sau complice la
pruncucidere.
Aceste forme de participaţie rezultă din natura juridică de omor atenuat a
pruncuciderii. Cei care împărtăşesc opinia cu privire la autonomia infracţiunii de
pruncucidere consideră că participanţii vor răspunde pentru instigare respectiv
complicitate la pruncucidere.
Tentativa este posibilă dar nu este incriminată. Fapta mamei se va încadra
eventual la infracţiunile contra integrităţii corporale şi sănătăţii ( loviri sau alte
violenţe, vătămare corporală şi vătămare corporală gravă. Răspunderea participantului
la tentativa de pruncucidere a mamei se va angaja pentru participaţie la omor.

14
5. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii.

a. Noţiune. Fapta este incriminată de art. 179 C pen şi este definită legal ca
fiind „fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane, dacă
sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc”. Infracţiunea are o formă
agravată incriminată de alineatul 2 al art. 179 C pen atunci „când fapta s-a săvârşit
faţă de un minor sau faţă de o persoană care nu era în stare să-şi de-a seama de
fapta sa, ori nu putea să fie stăpână pe actele sale.
Legiuitorul incriminează formele de participaţie la sinucidere fără a incrimina
şi fapta autorului de a se sinucide. Aceasta deoarece legiuitorul doreşte să protejeze şi
în acest fel dreptul la viaţă al persoanei, care trebuie apărat în mod absolut.
b. conţinutul infracţiunii. Pentru existenţa laturii obiective trebuie îndeplinite
mai multe condiţii:
- fapta trebuie să constea într-o activitate de determinare sau de înlesnire.
Determinarea la sinucidere constă în acţiunea de a îndemna şi de a convinge
pe altul să ia hotărârea de a se sinucide, fie prin insuflarea ideii de sinucidere( când
sinucigaşul nu se gândise la o asemenea posibilitate) fie prin convingerea victimei
(atunci când aceasta încă avea îndoieli cu privire la luarea unei astfel de hotărâri).
Determinarea se poate realiza expres dar şi implicit prin acte de supunere la chinuri,
abuzuri repetate etc. Aceasta deoarece este suficient ca autorul să accepte producerea
rezultatului prevăzut şi anume determinarea sinuciderii.
Dacă victima a fost ”constrânsă” la sinucidere, fără a avea libertatea de a
decide dacă se sinucide sau nu, vom fi în prezenţa unui omor comis prin fapta
victimei.
Înlesnirea constă în sprijinul sau ajutorul material oferit victimei pentru
executarea sinuciderii( procurarea armei, înlăturarea obstacolelor etc).
Activitatea de suprimare a vieţii trebuie să fie opera exclusivă a sinucigaşului.
Dacă autorul comite acte de executare la activitatea de sinucidere va răspunde pentru
infracţiunea de omor şi nu pentru determinare sau înlesnire la sinucidere.
Cel care după ce violează victima o şi determină să se sinucidă va răspunde
pentru un concurs de infracţiuni, deoarece forma agravată a violului, adică violul
urmat de moartea sau sinuciderea victimei, se poate reţine doar dacă rezultatul mai
grav îi este imputabil cu titlu de culpă.

- a doua condiţie presupune ca fapta să fi produs un anume rezultat şi anume


sinuciderea sau încercarea de sinucidere a victimei. Fără producerea acestui
rezultat fapta va rămâne în stadiul de tentativă nepedepsită.
Fapta se consumă în momentul în care se produce sinuciderea sau încercarea
de sinucidere.
Fapta se poate comite cu intenţie directă sau indirectă.
Participaţia este posibilă în toate formele.
c. Forme agravate. Legiuitorul a incriminat şi forme agravat ale acestei
infracţiuni:
- comiterea faptei faţă de un minor. Raţiunea acestei forme agravate este
corectă şi anume faptul că minorul va putea mai uşor să fie influenţat cu privire la
luarea unei astfel de decizii deoarece personalitatea sa încă este în formare. Cu toate
acestea credem că se poate discuta dacă nu cumva în cazul în care minorul are o
vârstă foarte fragedă ( în doctrină s-a propus vârsta de 14 ani) când el nu înţelege ceea
ce presupune viaţa respectiv moartea, o activitate de „determinare” la sinucidere ar
consta practic într-un act de ucidere al minorului, caz în care ar deveni incidente

15
dispoziţiile care incriminează omorul. Dacă fapta se comite prin înlesnire chiar dacă
minorul avea o vârstă fragedă fapta se va încadra la determinare sau înlesnirea
sinuciderii în formă agravată. Dacă cel care înlesneşte sinuciderea se află pe poziţia de
garant atunci acesta comite un omor deoarece prin înlesnirea sinuciderii el practic
omite să împiedice moartea victimei.
- comiterea faptei faţă de o persoană care nu era în stare să-şi de-a seama
de fapta sa ori nu putea fi stăpână pe actele sale. Aceeaşi precizare credem că se
impune şi anume că în cazul în care victima nu putea să-şi de-a seama de fapta sau
actele sale. Este dificil a considera fapta ca o determinare la sinucidere atunci cân ea
apare mai mult ca o ucidere prin fapta victimei. E discutabil de a vorbi de libertatea de
a decide sinuciderea în cazul acestor persoane. Mutatis mutandis ca în cazul minorului
cu vârstă fragedă se rezolvă şi determinarea şi înlesnirea sinuciderii în cazul unei
persoane iresponsabile
Există autori care susţin că nu are importanţă dacă victima era responsabilă sau
nu, nefiind necesară o capacitate minimă de înţelegere a actului său pentru ca
sinuciderea să poată fi considerat ca un act consimţit sau voit.

6. Uciderea din culpă.

a. Noţiune. Codul penal incriminează în art. 178 C pen. uciderea din culpă a
unei persoane. Legiuitorul român a preferat să incrimineze mai multe forme agravate
de ucidere din culpă. Astfel uciderea din culpă este agravată dacă:
- s-a comis ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de
prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei
anumite activităţi.
- s-a comis de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în sânge
o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate.
- când este comisă de orice altă persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi
care se află în stare de ebrietate.
- când s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane.

b. Forma de bază a uciderii din culpă.


Obiectul juridic şi material este acelaşi ca şi la omor. Latura obiectivă constă
în orice activitate materială ( comisivă sau omisivă) prin care se provoacă moartea
unui om.
Între activitate ilicită şi moartea victimei trebuie să existe un raport de
cauzalitate. Practica judiciară în materia uciderii din culpă a consacrat teoria
echivalenţei condiţiilor. Orice nerespectare a unor reglementări, indiferent dacă a fost
cauza sau condiţie de producere a morţii a determinat angajarea răspunderii penale
pentru uciderea din culpă. Acest lucru este evidenţiat în practica judiciară din
domeniul circulaţie rutiere. De exemplu împrejurarea că şoferul nu avea permis chiar
dacă accidentul nu putea fi evitat de nici un alt şofer a condus la condamnare pentru
uciderea din culpă. De acea propunem a se renunţa la această practică şi a se accepta
ca mijloc de apreciere a existenţei raportului de cauzalitate teorii imputării obiective.
Fapta se comite din culpă cu sau fără prevedere. În legislaţia română nu se
face o diferenţiere în ceea ce priveşte angajarea răspunderii penale între gradul culpei(
lata, levis sau levissima). Eventuala culpă concurentă a victimei în producerea
rezultatului se evidenţiază doar în ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile, fără a
influenţa elementul de tipicitate al uciderii din culpă.

16
În practica judiciară s-a susţinut că la infracţiunea de ucidere din culpă ar fi
posibil coautoratul( de exemplu când doi şoferi prin încălcare regulilor de circulaţie
produc moartea unei persoane). Nu împărtăşim acest punct de vedere deoarece
coautoratul presupune existenţa unei legături subiective, inexistentă în cazul culpei.
Pentru situaţiile în care mai mulţi autori din culpă produc moartea victimei propunem
a se recunoaşte ca o formă distinctă de pluralitate de făptuitori pluralitatea material-
complementară. În acest caz s-ar recunoaşte faptul că împreună făptuitorii au produs
acelaşi rezultat dar şi faptul că nu există o legătură subiectivă între ei pentru
producerea urmării.

c. Uciderea din culpă calificată.

Această formă constă în uciderea unei persoane ca urmare a nerespectării


dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau
meserii, ori pentru efectuarea unei anume activităţi.
Condiţii de aplicare a acestei forme agravate:
- agentul să desfăşoare în concret o profesie, meserie sau anumită activitate
- să existe dispoziţii legale sau măsuri de prevedere pentru exerciţiul profesiei,
meseriei sau activităţii.
- uciderea din culpă să fie săvârşită în timpul exerciţiului profesiei, meseriei sau
activităţii.
Latura obiectivă are ca şi conţinut specific, pe de o parte, împrejurarea că
fapta este săvârşită în cadrul şi cu ocazia exercitării unei profesii, meserii sau
anumitor activităţi, iar, pe de altă parte, este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale
sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru
desfăşurarea unei anumite activităţi.
Faptul că nerespectarea anumitor norme de prevedere este incriminată distinct
nu înlătură reţinerea formei agravate a uciderii din culpă şi nici absorbirea acelor texte
de incriminare speciale( infracţiunile din domeniul protecţiei muncii, circulaţiei
rutiere, etc) de uciderea din culpă calificată. În acest caz se vor aplica regulile
concursului de infracţiuni între infracţiunea din legea specială( de exemplu
conducerea fără permis) şi uciderea din culpă în forma agravată.
Numeroase probleme au generate de art.158 care prevede un conducător de
autovehicul este obligat să reducă viteza, dacă prevede un pericol din Regulamentul
de aplicare a OUG 195/2002 , care consacră o prezumţie de culpă.
În concret activitatea agentului poate fi realizată defectuos (de exemplu
circulaţia cu viteză excesivă etc) sau prin neîndeplinirea unui act necesar impus ca
măsură de prevedere ( de exemplu cel care nu face verificare tehnică a frânelor
autoturismului pe care îl conduce).
Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană care a săvârşit fapta
aflându-se efectiv în exerciţiul profesiei meseriei ori în efectuarea unor anumite
activităţi, indiferent de calitatea, calificarea ori autorizarea profesională sau specială
corespunzătoare acestor activităţi.

d. Uciderea din culpă comisă de un conducător de vehicul cu tracţiune


mecanică de către un conducător auto având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste
limita legală sau se află în stare de ebrietate.

În art. 178 alin 3 C pen este incriminată această formă agravată de ucidere din
culpă. Condiţiile reţinere a acestei forme agravate sunt:

17
- uciderea din culpă să fie comisă de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică.
Noţiunea de conducător este definită în art. 6 pct. 26 din OUG 195/2002, iar.
Noţiunea de vehicul este definită în pct.15 al aceluiaşi Regulament.
- conducătorul să fie în stare de ebrietate sau cu o îmbibaţie alcoolică peste limita
legală.
Prin stare de ebrietate se înţelege starea de tulburare psiho-fiziologică
manifestă, produsă ca efect sau sub influenţa intoxicaţiei cu alcool. Această stare este
un element de fapt şi poate fi constată şi prin alte mijloace de probă decât examenul
toxicologic.
Depăşirea limitei legale a îmbibaţiei alcoolice în sânge înseamnă depăşirea
valorii de 0,8 la mie.
Credem că infracţiunea de ucidere din culpă în această formă agravată şi
conducerea pe drumurile publice a unui autoturism cu o alcoolemie ce depăşeşte
limita legală, se găsesc în relaţie de concurenţă şi nu se absorb. O faptă din culpă nu
poate absorbi una intenţionată pentru a alcătui o infracţiune praeterintionată. Forma de
vinovăţie în acest caz ar trebui să fie o culpă depăşită (!!!) şi nu intenţie depăşită.

e. Uciderea din culpă comisă de orice altă persoană în exerciţiul profesiei


sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate

Art. 178 alin . 4 C pen stabileşte cea de-a patra formă calificată a uciderii din
culpă. Condiţiile acestei forme agravate sunt:
- fapta să fie comisă de o persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei( alta decât cea
comisă de u n conducător de vehicul cu tracţiune mecanică) şi
- făptuitorul să se afle în stare de ebrietate.
Dacă starea de ebrietate în care se află făptuitorul îndeplineşte condiţiile unui
alt text de incriminare se vor aplica regulile concursului de infracţiuni între acea
infracţiune şi forma agravată de la art. 178 alin 4. C pen. ( de exemplu art. 18 alin 2 lit
b din Decretul 400/1981 care incriminează prezenţa în unitate în stare de ebrietate).

f. Uciderea din culpă a două sau mai multe persoane.

Legiuitorul a stabilit ca o formă agravată generală aplicabilă tuturor celorlalte


forme de ucidere din culpă ( simplă sau agravate), uciderea din culpă a două sau mai
multe persoane. În acest caz legiuitorul a dorit să stabilească o unitate legală. Singura
condiţie este ca să fie decedat două sau mai multe persoane în aceeaşi împrejurare.
Dacă autorul comite mai multe fapte de ucidere din culpă în împrejurări diferite se va
reţine un concurs de infracţiuni între fiecare dintre acestea.
Dacă unele dintre victime urmare a accidentului din aceeaşi împrejurare nu au
decedat se va reţine pentru fiecare victimă care nu a decedat şi câte o infracţiune de
vătămare corporală din culpă în concurs cu uciderea din culpă a două sau mai multe
persoane, deoarece infracţiunea de vătămare corporală din culpă nu are ca formă
agravată vătămarea corporală a două sau mai multe persoane, neoperând vreo unitate
legală pentru aceste victime.

18
CAP. III. INFRACŢIUNI CONTRĂ INTEGRITĂŢII CORPORALE ŞI A
SĂNĂTĂŢII

1. Aspecte generale.

Infracţiunile contra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei constituie o


subgrupă a infracţiunilor contra persoanei şi cuprinde acele fapte, săvârşite prin orice
mijloace, prin care se cauzează unei persoane o suferinţă fizică sau o vătămare a
integrităţii corporale ori a sănătăţii sale.
Este incriminată vătămarea unei alte persoane şi a nu propriei persoane, cu
excepţia cazului când ar contraveni interesului general ( autovătămarea pentru
sustragerea de la serviciu militar 348 C pen,).
Integritatea fizică a persoanei este intangibilă şi de principiu disponibilă.
Consimţământul persoanei nu poate exonera de răspundere penală atunci când acea
dispunere ar avea un caracter ireversibil, ar contraveni bunelor moravuri sau
dispoziţiilor legale.( 180 regula, 181 de regulă şi excepţional 182 C pen).
Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei.
Prin „integritate corporală se înţelege integritatea anatomo-morfologică, iar
prin „sănătate” se înţelege starea de funcţionare psihofiziologică a organelor corpului
sau starea de normalitate bio-fiziologică a victimei.
Integritatea corporală şi sănătatea sunt protejate indiferent de starea acestora în
momentul săvârşirii infracţiunii.
Latura obiectivă constă, în general, în lovirea sau vătămarea corporală a unei
persoane prin orice mijloace. Conceptul de lovire sau vătămare indică atât fapta cât şi
rezultatul acesteia, faptele din această subgrupă sunt de rezultat.
În general încadrarea juridică se face în funcţie de gravitatea urmărilor
produse.
Pentru evaluarea nivelului de gravitate al vătămărilor sunt folosite diverse
criterii:
- criteriu curativ, al duratei îngrijirilor medicale
- criteriul fizio-patologic, al gradului tulburării sau vătămării provocate
integrităţii corporale
- criteriul socio-economic, al gradului pierderii sau reducerii capacităţii de
muncă.
Consumarea are loc la momentul producerii rezultatului vătămător.
Faptele por fi comise cu intenţie, praeterintentie sau culpă.
În caz de pluralitate de subiecţi pasivi se va reţine şi o pluralitate de infracţiuni.

2. Lovirea sau alte violenţe.

În art. 180 C pen. se prevede că lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare
de suferinţe fizice se pedepsesc.
Fapta se poate comite prin lovire sau prin orice act de violenţă cauzator de
suferinţe fizice.
Lovirea este acel act de agresiune care constă în acţiunea mecanică, a unei
energii cinetice exterioare, de atingere, compresiune sau izbire bruscă şi violentă, a
suprafeţei de contact a corpului victimei, cu sau de un corp contondent, de regulă prin
proiectare, călcare, alunecare, aruncare sau cădere.

19
Prin act de violenţă se înţelege orice alt mod de exercitare a unei forţe brutale,
constrângeri sau energii de orice natură care cauzează suferinţe fizice.
Prin suferinţă fizică se înţelege suportarea unei dureri fizice, indiferent de
gradul său de intensitate. Se apreciază la fiecare caz concret. În categoria suferinţelor
intră, eritem traumatic (iritaţia cutanată), escoriaţia ( zgârâieturi) şi echimoza(
vânătaia).
Fapta se poate comite printr-o acţiune sau printr-o omisiune improprie, prin
forţa proprie, prin forţe animate sau neanimate sau chiar prin fapta victimei.
În cazul lovirii cauzarea de suferinţe fizice este prezumată pe când în cazul
celorlalte acte de violenţă existenţa unei suferinţe reale trebuie dovedită.
Infracţiunile contra sănătăţii şi integrităţii persoanei îşi pierd autonomia atunci
când sunt prevăzute ca element constitutiv sau formă agravată a unei alte infracţiuni
(ultraj, tâlhărie etc).
Dreptul de corecţia aplicat minorilor nu mai este justificat de vreun drept
cutumiar sau autorizat de lege deoarece în art. 2 din Legea nr. 217/ 2003 privind
prevenirea violenţei în familie este interzise orice formă de violenţa ca mijloc de
educare a copiilor, aşa că fapta părinţilor care cauzează suferinţe fizice minorilor în
exercitarea dreptului de „educare” poate intra sub incidenţa art. 180 alin. 1 ind .1 C
pen.
Fapta se consumă în momentul săvârşirii actului de violenţă care corespunde şi
cu momentul producerii suferinţei.
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă.

Forme agravate ale infracţiunii de loviri sau alte violenţe:


a. fapta săvârşită asupra unui membru de familie.
Noţiunea de membru de familie este definită în art. 149 ind 1 C pen.. Acţiunea
penală se pune în mişcare şi din oficiu, dar împăcare părţilor înlătură răspunderea
penală.
b. Fapta a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare cel mult 20
de zile de îngrijiri medicale. Prin „îngrijiri medicale” se înţelege în sens larg
supunerea victimei la un regim sau tratament adecvat în vederea vindecării. Este
indiferent dacă îngrijirile se acordă de medic sau de orice altă persoană, în spital sau
ambulatoriu.
Criteriu de delimitate a formei agravate a lovirilor de forma simplă este
criteriu curativ sau terapeutic al îngrijirilor medicale, iar criteriu legal de apreciere al
gravităţii leziunilor este timpul sau durata îngrijirilor medicale, care cuprinde global
perioada de tratament a leziunilor şi urmărilor acestora, a eventualelor boli
postraumatice, a complicaţiilor legate de traumatism şi a tratamentelor preventive
generale ( antitetanic, antirabic etc.). În caz de îngrijiri repetate de ia în calcul durata
totală.
Durata minimă pentru a se reţine această formă agravată este de o zi iar în caz
de exact 20 de zile de îngrijiri medicale se reţine această formă agravată. Fapta se
poate comite şi cu praeterintenţie atunci când intenţia iniţială a fost de a lovi astfel
încât victima să nu aibă nevoie de îngrijiri medicale dar în concret se produce din
culpă urmare specifică acestei forme agravate. Acţiunea penală se pune în mişcare la
plângere şi operează împăcarea părţilor.
c. Fapta a pricinuit o vătămare unui membru de familie ce necesită
pentru vindecare cel mult 20 de zile de îngrijiri medicale. Acţiune penală se pune
în mişcare şi din oficiu operează împăcarea părţilor.

20
3. Vătămarea corporală.

Este definită în art. 181 C pen. şi constă în fapta prin care s-a pricinuit
integrităţii corporale sau a sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare cel
mult 60 de zile.
Particularităţile acestei fapte în ceea ce priveşte latura obiectivă sunt date de
durata îngrijirilor medicale care trebuie să se situeze între 21 şi 60 de zile de îngrijiri
medicale inclusiv.
Legiuitorul foloseşte un termen imprecis atunci când denumeşte latura
obiectivă ca fiind „fapta”.... O astfel de formulare este criticabilă deoarece nu
stabileşte caracterul de infracţiune comisivă sau omisivă cu consecinţe în ceea ce
priveşte forma de vinovăţie. În realitate noţiunea de „faptă” se referă la lovirea sau a
oricărui act de violenţă care a avut această urmare, formulare specifică unei forme
agravate şi nu a unui nomen juris distinct.
Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă dar şi cu praeterintenţie.
Fapta se urmăreşte la plângere prealabilă, împăcare părţilor înlătură
răspunderea penală.
Fapta are şi o formă agravată atunci când fapta este săvârşită asupra unei
membru de familie. În acest caz acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu dar
împăcare părţilor produce efecte indiferent de modalitatea de sesizare a instanţei.

4. Vătămarea corporală gravă.

Este definită în art. 182 C pen. şi constă în fapta prin care s-a pricinuit
integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită îngrijiri medicale mai
mari de 60 de zile sa.
Prima formă agravată constă în fapta care a produs vreuna din următoarele
consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate
fizică sau psihică permanentă, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii
persoanei.
În cazul acestei infracţiuni se foloseşte pentru evaluarea gravităţii urmării atât
criteriul curativ (durata îngrijirilor medicale) cât şi criteriul fizio-patologic(al naturii
acestor vătămări).
Elementele particulare faţă de lovire sau alte violenţe şi vătămare corporală
sunt urmările specifice care atrag această încadrare.
Pierderea unui simţ. Prin aceasta se înţelege lipsirea sau privarea completă,
totală şi permanentă a victimei de facultăţile de percepţie exterioară( văz, auzul,
pipăitul, gustul sau mirosul).
Pierderea unui organ. Se înţelege pierderea completă a ansamblului de
elemente, a unei piese sau părţi anatomo-fiziologice a corpului care îndeplineşte o
atribuţie sau funcţie biologică (ochi, ureche, rinichi etc).
Încetarea funcţionării unui simţ sau organ. În acest caz se înţelege punerea
simţului sau organului în stare de a nu mai funcţiona. Organul există dar a încetat
complet aptitudinea de a funcţiona.
Infirmitate permanentă fizică sau psihică. Prin aceasta se înţelege orice
stare anormală a integrităţii corporale sau a sănătăţii care aduce corpul uman într-o
stare de inferioritate fizică sau psihică permanentă, ireversibilă. Inferioritatea se
raportează la alţii sau la starea victimei înainte de a suferi vătămarea. Traumatismul

21
suferit slăbeşte, îngreunează, alterează sau reduce parţial funcţionalitatea iniţială sau
anterioară a organismului victimei( scăderea sau alterarea vederii, auzului, dificultăţi
de vorbire, masticaţie, mers, folosirea mâinilor).
Infirmitatea este permanentă dacă este în mod natural ireversibilă, chiar dacă
există posibilitatea ca efectele ei să fie diminuate sau înlăturate prin tratamente
chirurgicale, sau folosirea de aparate sau mijloace artificiale.
Sluţirea. Prin sluţire se înţelege alterarea în orice fel a înfăţişării fizice sau
aspectului normal al unei părţi a corpului, care face acea parte a corpului inestetică,
urâtă sau chiar respingătoare. Sluţirea trebuie să aibă un caracter permanent şi
ireversibil natural. Nu înlătura tipicitatea faptei posibilitatea ca prin operaţii estetice să
fie restabilit aspectul normal al corpului victimei. Aceasta pentru că o eventuală
operaţie estetică nu face decât să ascundă urmarea faptei . Înlăturarea pe cale
artificială a acestei urmări nu este decât o modalitate de a repara prejudiciul produs
fără a mai influenţa consumarea faptei. Tăierea părului şi raderea sprâncenelor nu are
un caracter ireversibil şi de aceea nu îndeplineşte tipicitatea sluţirii.
Avortul. Fapta să fi avut ca urmare întreruperea cursului sarcinii indiferent
dacă fătul s-a născut viu şi a supravieţuit sau a murit fătul. Condiţii:
- victima trebuie să fie însărcinată în momentul actului de executare
- avortul să fie urmarea directă a lovirii sau violenţei făptuitorului sau să fie
determinată de intervenţiile medicale necesare înlăturării urmărilor a faptei
săvârşite
- făptuitorul să fi cunoscut sau prevăzut că femeia este însărcinată. Dacă a
urmărit producerea avortului fapta constă în întreruperea cursului sarcinii.
Fapta se comite doar cu praeterintenţie. Dacă agentul a urmărit sau a acceptat
producerea acestei urmări fapta se va încadra în dispoziţiile textului care incriminează
întreruperea cursului sarcinii. Dacă a urmărit atât vătămarea corporală gravă cât şi
întreruperea cursului sarcinii se va reţine , în opinia noastră, un concurs de infracţiuni
între cele două.

Punerea în primejdie a vieţii persoanei. Această urmare există atunci când


vătămarea pricinuită, prin tulburările sau alterările profunde ale vreuneia din funcţiile
vitale creează sau determină ca rezultat particular probabilitatea concretă a
compromiterii vieţii şi a survenirii iminente a morţii victimei. Fapta în cazul acestei
urmări se poate comite doar cu praeterintenţie deoarece acceptarea sau urmărirea
punerii în primejdie a vieţii victimei semnifică intenţia de a ucide persoana.

De regulă vătămarea corporală gravă, în formă simplă, se comite cu intenţie


eventuală sau praeterintenţie.
Infracţiunea are şi o a doua formă agravată, atunci când fapta a fost comisă în
scopul producerii acestor consecinţe. Elementul de particularitate îl reprezintă
intenţia directă în cazul comiterii faptei în forma agravată.
Evident acest scop este exclus în cazul când autorul urmăreşte avortul
deoarece fapta constituie o întrerupere a cursului sarcinii şi în cazul când agentul
urmăreşte punerea în primejdie a vieţii victimei când fapta se va încadra la tentativa
de omor. La forma agravată este incriminată şi tentativa.

5. Loviturile cauzatoare de moarte.

Art. 183 defineşte loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte ca fiind


faptele prevăzute în articolele 180-182 c pen care au avut ca urmare moartea victimei.

22
Elementul particular în cazul laturii obiective este reprezentat de cerinţa
producerii unui rezultat specific şi anume moartea victimei.
Credem că este posibilă participaţia în tote formele la comiterea faptei (
coautorat , instigare sau complicitate). Această soluţie se explică prin legătura
subiectivă care există între participanţi cu privire la actul de executare şi rezultatul
intenţionat. Împrejurarea că ulterior se produce şi o urmare mai gravă nu face să
dispară existenţa legăturii subiective între participanţi. Rezultatul mai grav din culpă
este imputabil în aceeaşi măsură tuturor participanţilor.
În plan subiectiv fapta se poate comite doar cu praeterintenţie.

6. Vătămarea corporală din culpă.

În art 184 C pen. este incriminată fapta celui care din culpă produce o
vătămare care necesită pentru îngrijire mai mult de 10 zile dar mai puţin de 61 de zile
de îngrijiri medicale.
Elementul particular al acestei infracţiuni raportat la celelalte infracţiuni ce
privesc sănătatea şi integritatea fizică a persoanei este reprezentat de faptul că
infracţiunea este comisă din culpă.
Fapta se urmăreşte la plângere prealabilă iar împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.
Fapta are şi 4 forme agravate.
a. dacă fapta a avut vreo urmare specifică vătămării corporale grave,
adică leziunile cauzate au necesitat mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale,
pierderea sau încetarea funcţionării unui simţ sau organ, infirmitate fizică sau psihică
permanentă, sluţire, avort sau punerea în primejdie a viaţii victimei.
În acest caz urmărirea penală se face din oficiu.

b. Când săvârşirea faptei este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale


sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori
pentru îndeplinirea unei anumite activităţi. În acest caz fapta se constituie ca o
culpă în profesională fără a impune însă vreo calitate subiectului activ. Fapta se
urmăreşte la plângerea prealabilă iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

c. Când fapta a avut vreo urmare specifică vătămării corporale grave şi în


acelaşi timp săvârşirea faptei este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a
măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru
îndeplinirea unei anumite activităţi.

d. Dacă fapta este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor


de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea
unei anumite activităţi, indiferent de gravitatea urmărilor iar autorul se află în
stare de ebrietate.
Dacă cel care a fost în stare de ebrietate nu a produs leziuni care să fi necesitat
mai mult de 10 zile de îngrijiri medicale atunci fapta nu îndeplineşte condiţiile
tipicităţii faptei în forma de bază . În acest caz persoana nu va răspunde pentru
vătămarea corporală din culpă.

23
7. Avortul.

Art. 185 C. pen. incriminează întreruperea cursului sarcinii, prin orice


mijloace, săvârşită în vreuna din următoarele împrejurări: în afara instituţiilor
medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop, de către o persoană care
nu are calitatea de medic de specialitate sau dacă vârsta sarcinii a depăşit
paisprezece săptămâni.
Prin incriminarea acestei fapte legiuitorul a dorit să protejeze atât relaţiile
sociale ce ţin de sănătatea, integritatea sau viaţa femei însărcinate cât şi dezvoltarea
normală intrauterină a produsului de concepţie. Legiuitorul trebuie să ţină seama de
două interese aparent contrare şi anume dreptul mamei de a dispune de propriul corp
dar şi dreptul la viaţă al produsului de concepţie.
Nu se poate vorbi doar de protejarea dreptului la viaţă al produsului de
concepţie, deoarece legea permite efectuarea unui avort cu respectarea anumitor
condiţii legale. E greu de acceptat ca legea să protejeze dreptul la viaţă al acestei fiinţe
doar în anumite împrejurări. Decizia femei de a purta sau nu o sarcină ar trebui să fie
în acest caz fără vreo semnificaţie. Mai mult decât atât, fapta se consumă în momentul
întreruperii cursului sarcinii indiferent dacă copilul trăieşte sau nu. Dacă s-ar proteja
exclusiv dreptul la viaţă al acestuia fapta nu ar fi considerată infracţiune în situaţia
când urmare a manoperelor avortive fătul trăieşte, putându-se eventual reţine cel mult
o tentativă la aceasta.
Condiţia fundamentală a conţinutului infracţiunii de avort este reprezentată de
existenţa unei sarcini a femeii. Prin sarcină se înţelege intervalul de timp cuprins între
fecundare şi naştere sau între fecundare şi avort, interval în care embrionul şi apoi
fetus-ul se dezvoltă în interiorul organelor genitale ale femei.
În accepţiunea medicală se face distincţie între avort şi naştere prematură.
Avortul ar însemna expulsia produsului de concepţie, mort sau viu neajuns la epoca
vârsta viabilităţii, iar prin naştere prematură se înţelege expulsia fătului după luna a
şasea, dar înainte de ajungerea sarcinii la termen. În accepţiunea juridică avortul
cuprinde întreruperea cursului sarcinii pe toată durata acesteia adică de la fecundare
până la naştere. Pentru reţinerea acestei infracţiuni este indiferentă durata sarcinii sau
dacă produsul de concepţie sau fătul erau viabili sau nu.
Prin embrion se înţelege o fiinţă umană aflată în stare de dezvoltare celulară în
primele 3 luni ale sarcinii. Prin fetus se înţelege acel embrion după a 3 lună de
sarcină.
Latura obiectivă. Actul de întrerupere a cursului sarcinii se poate realiza prin
orice mijloace, metode sau procedee ( medicale sau empirice). Folosirea de băuturi
alimente, violenţă etc.). La o vârstă timpurie a sarcinii actul de întrerupere a sarcinii
se poate realiza prin aspirarea cu ajutorul unei seringi, apoi prin ciuretaj, iar după 12
săptămâni injecţii prostaglandine etc.
Infracţiunea este una comisivă dar ea se poate comite şi prin omisiune, atunci
cât există obligaţia de a împiedica întreruperea cursului naşterii.
Fapta trebuie să aibă ca rezultat specific întreruperea cursului sarcinii,
indiferent de momentul în care se realizează, dar nu mai târziu de începerea
procesului naşterii deoarece după acest moment viaţa noului născut este protejată prin
incriminarea omorului şi nu a avortului. Consumarea faptei are loc în momentul în
care s-a întrerupt cursul firesc al sarcinii indiferent dacă fetusul era mort sau dacă
acesta a fost expulzat sau eliminat viu, şi indiferent dacă a continuat sau nu să
trăiască.

24
În forma de bază întreruperea cursului sarcinii se face cu consimţământul
mamei, deoarece în caz contrat s-ar reţine forma agravată de la alin. 2 al art. 185. C
pen.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Subiect al acestei infracţiuni poate fi orice persoană. Ar fi de dorit ca
legiuitorul să fi prevăzut expres dacă şi fapta mamei însărcinată de a-şi provoca
avortul constituie sau nu infracţiune, regulă respectată de majoritatea codurilor penale
europene. În lipsa unei prevederi exprese femeia însărcinată va răspunde şi ea pentru
comiterea infracţiunii de întrerupere a cursului sarcinii( deşi de lege ferenda ar fi de
dorit un tratament atenuat). Ni se pare inechitabil să existe un tratament penal atenuat
pentru mama care îşi ucide copilul nou născut în anumite împrejurări specifice(
pruncucidere) în schimb să nu existe un tratament penal atenuat în cazul mamei care
întrerupe cursul sarcinii.
Tentativa la această infracţiune este incriminată.
Dacă acceptăm că subiectul pasiv al acestei infracţiuni este doar statul atunci
fapta se poate comite şi în formă continuată.
În art.185 sunt incriminate şi forme agravate ale infracţiunii de avort:

a. întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, dacă s-a


realizat fără consimţământul femei însărcinate. Fapta se consideră comisă fără
consimţământul femei însărcinate şi în următoarele cazuri: când victima este minoră
sub 14 ani sau este iresponsabilă, deoarece nu are capacitatea de a înţelege sau de a
voi. Avortul nu este consimţit atunci când consimţământul a fost smuls prin
constrângere sau fraudă ori când, deşi a consimţit ca altcineva să-i provoace avortul,
totuşi avortul a fost realizat cu un mijloc sau procedeu avortiv pe care l-a refuzat
expres şi categoric.
Fapta nu se pedepseşte dacă întreruperea cursului sarcinii a fost realizată de
medic fără consimţământul femeii, aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, dar
întreruperea se impunea din motive terapeutice( art. 185 alin. 6 lit c C pen.).

b. dacă prin întreruperea cursului sarcinii s-a cauzat femei vreo vătămare
corporală gravă sau fapta a avut ca urmare moartea femei însărcinate. Fapta are
un caracter agravat datorită producerii pe lângă urmarea dorită sau acceptată de
făptuitor şi a unei urmări mai grave imputabilă cu titlu de culpă. Fapta în această
modalitate agravată se comite cu praeterintenţie. Diferenţa faţă de vătămarea
corporală gravă care a avut ca urmare avortul se face prin raportare la acţiunea
comisă, raportul de cauzalitate şi forma de vinovăţie.
Art. 185 alin 6 prevede şi 3 situaţii în care întreruperea cursului sarcinii nu este
pedepsită:
a. dacă fapta comisă de medic era necesară pentru a salva viaţa, sănătatea
sau integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol grav şi iminent şi
care nu putea fi înlăturat astfel. Credem că este o reluare practic a definiţiei
stării de necesitate. Legiuitorul a dorit să accentueze că în aceste circumstanţe există
o proporţionalitate necesară între întreruperea cursului sarcinii şi pericolul pentru
viaţa, integritatea corporală sau sănătatea femei însărcinate, restul condiţiilor de la
starea de necesitate fiind îndeplinite.
Credem că se poate reţine starea de necesitate indiferent dacă cel care comite
fapta are calitatea de medic atunci când există un pericol grav iminent pentru viaţa sau
integritatea corporală sau sănătatea mamei, fapta în aceste circumstanţe fiind
justificată de art. 45 C pen.

25
b. Nu se pedepseşte întreruperea cursului sarcinii atunci când vârsta
sarcinii a depăşit 14 săptămâni, dacă întreruperea cursului sarcinii efectuată de
medic se impunea din motive terapeutice, potrivit dispoziţiilor legale. În doctrină
s-a arătat că motivele terapeutice pot privi atât sănătatea femeii cât şi sănătatea
copilului.
Sănătatea femei poate să privească integritatea fizică sau psihică a femei.
Există un pericol ca prin dezvoltarea sarcinii să fie afectată integritatea corporală sau
sănătatea mamei. S-a discuta dacă operează cauza de nepedepsire dacă există
pericolul de sinucidere al mamei. Considerăm că în cazul în care cauzalitatea între
sarcină şi sinuciderea victimei poate fi anticipată, întreruperea nu ar trebui pedepsită.
Facem precizarea că această circumstanţă are un caracter de excepţie aşa că nu orice
ameninţare cu sinuciderea din partea gravidei face operantă această cauză de
nepedepsire.
Tot în această categorie este inclus şi avortul etic ( când este consecutivă unui
viol sau incest).
În ceea ce priveşte sănătatea copilului se analizează destul de larg această
noţiune. Dacă copilul suferă de malformaţii grave acest avort se mai numeşte şi avort
eugenic. Există dispoziţii legale care stabilesc în ce condiţii se impune avortul din
motive terapeutice.
c. Fapta nu se pedepseşte dacă întreruperea cursului sarcinii este realizată
de medic deşi s-a realizat fără consimţământul femei, deoarece aceasta a fost în
imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, când întreruperea se impunea din motive
terapeutice.

26
CAP. IV. INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI.

1. Noţiuni generale. Prin incriminarea faptelor din acest titlu legiuitorul a


dorit să ocrotească pe lângă dreptul la viaţă, integritate corporală sau sănătate a
persoanei şi dreptul constituţional constând în libertatea persoanei ca o dimensiune
fundamentală a unei societăţi democratice. Această libertate cuprinde libertatea fizică
( de mişcare, deplasare etc), libertatea morală sau psihică ( persoana este liberă să-şi
aleagă conduita pe care o doreşte, inviolabilitatea domiciliului, secretului
corespondenţei şi a datelor personale.
Libertatea persoanei este de principiu intangibilă şi de principiu disponibilă.

2. Lipsirea de libertate în mod ilegal.

Art. 189 C pen. incriminează lipsirea de libertate a unei persoane în mod


ilegal. Ea constă în lipsirea sau restricţia ilegală a posibilităţii unei persoane de a
acţiona fizic sau de a se mişca nestingherit în spaţiu potrivit voinţei sale.
Infracţiunea este comisivă ( ex. leagă victima) dar în concret se poate comite
şi prin omisiune ( nu eliberează persoana care fusese legal lipsită de libertate). S-a
susţinut că este şi omisivă propriu-zisă. Nu împărtăşim acest punct de vedere
deoarece, acceptând o asemenea soluţie, ar trebui să fie sancţionată şi lipsirea de
libertate din culpă, deoarece art. 19 alin 3. C pen. prevede că o faptă constând într-o
omisiune este incriminată indiferent dacă e comisă cu intenţie sau din culpă.
Acţiunea de lipsire de libertate se poate comite printr-un singur act sau prin
mai multe de imobilizare, împiedicare sau reţinere a unei persoane de a se mişca,
deplasa ori acţiona fizic după voinţa sa, sau de obligare, silire a unei persoane de a se
mişca, deplasa ori acţiona contrar voinţei sale.
Lipsirea de libertate poate fi totală sau parţială.
Lipsirea de libertate trebuie să aibă o anumită durată doar astfel se produce şi
urmarea prevăzută de lege şi anume ca persoană să fie lipsită de libertate. Evident nu
e necesar un anumit interval de timp ci se va aprecia de la caz la caz dacă persoana a
fost lipsită de libertate sau nu. Această durată califică fapta ca fiind una continuă.
Nu e necesar ca victima să şi conştientizeze că este lipsită de libertate. (victima
nu ştie ca a fost încuiată în casă, victima este adormită etc). În acest caz legea
protejează libertatea unei persoane. O persoană este liberă atunci când în orice
moment poate să decidă dacă să se deplaseze sau nu acolo unde doreşte. Faptul că i se
lasă victimei o libertate parţială nu înlătură tipicitate camerei ( victima dorme în
camera în care a încuiat-o infractorul, şi evident că se poate deplasa în interiorul
camerei). Decizia victimei ca la un anumit moment să încerce să se elibereze, nu
modifică acţiunea agentului de lipsire de libertate şi nici elementul subiectiv al
acestuia. O persoană lipsită de libertate prin administrarea unui drog este în mod
evident lipsită de libertate fără a fi conştientă pe moment de situaţia în care se află.
Lipsirea de libertate trebuie să aibă un caracter ilegal. Elementul de ilegalitate
este un element de tipicitate a faptei şi nu unul de antijuridicitate. Dacă legea permite
lipsirea de libertate a unei persoane în anumite condiţii fapta nu mai este tipică. Este
însă posibil ca o lipsire legală să se transforme într-o lipsire ilegală de libertate.
Lipsirea de libertate a minorilor comisă de cei care au dreptul de educaţie asupra lor
nu are un caracter ilegal.

27
Dacă lipsirea de libertate se realizează printr-o reţinere, arestare sau executarea
unei pedepse ilegale fapta se va încadra în art. 266 alin 1 C. pen, arestare nelegală şi
cercetare abuzivă.
În cazul infracţiunilor contra persoanei este evident că victima unui omor sau
vătămări corporale este şi lipsită de libertate, însă în acest caz operează o absorbţie
naturală între acţiunea violentă asupra persoanei şi lipsirea sa de libertate. Dacă însă
actul de lipsire de libertate depăşeşte durata actului de executare al celeilalte
infracţiuni comise cu violenţă ( omor, viol, vătămare corporală) atunci se va reţine un
concurs de infracţiuni.
Fapta are un moment al consumării atunci când persoana a început a fi lipsită
de libertate şi un moment al epuizării atunci când persoanei îi este redată libertatea.
Tentativa se pedepseşte.
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Formele agravate ale infracţiunii de lipsire de libertate:


a. Atunci când fapta a fost comisă prin simularea de calităţi oficiale, prin
răpire, de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, dacă
în schimbul eliberării lor se cere un folos material sau orice alt avantaj, precum
şi când victima este minoră sau este supusă unor suferinţe ori sănătate sau viaţa
îi sunt puse în pericol.
- prin simulare de calităţi oficiale. Este o circumstanţă reală şi constă în
procedeul folosit şi anume prin simularea unei calităţi care i-ar da dreptul să priveze
de libertate în cazul concret acea persoană.( procuror, poliţist etc). Dacă a realizat şi
acte specifice calităţii oficiale se va reţine în concurs şi uzurparea de calităţi oficiale (
art. 240 C pen).
- prin răpire. Circumstanţă reală se referă la procedeul folosit de infractor şi
anume răpirea victimei şi ducerea ei împotriva voinţei ei într-un alt loc.
- săvârşirea faptei de o persoană înarmată. Infractorul trebuie să aibă asupra
sa o armă propriu zisă( instrument, piesă sau dispozitiv declarat armă de dispoziţiile
legale) sau orice alt obiect pe care îl foloseşte la atacarea victimei lipsirii de libertate
pentru ca acel obiect să dobândească statutul de armă raportat la art. 151 alin 2 C.pen.
Definiţia juridică a armei este în art 2 alin 1 pct 1 din Legea nr. 295/2004 privind
regimul armelor şi al muniţiilor) prin armă se înţelege „ orice dispozitiv a cărui
funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe explozive,
aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăştierea de gaze nocive, iritante
sau de neutralizare, în măsura în care se regăseşte în una dintre categoriile prevăzute
în anexă”. Anexa conţine o clasificare detaliată a tuturor armelor. Nu e necesar ca
arma să fie vizibilă pentru victimă ci autorul trebuie să fie încurajat de faptul că el este
înarmat. Este o circumstanţă reală.
Cel care are de exemplu o crosă de golf asupra sa şi comite lipsirea de libertate
va comite fapta în formă agravată doar dacă foloseşte crosa la atac.
- de două sau mai multe persoane împreună. Se iau în calcul coautorii sau
complicii concomitenţi. Este o circumstanţă reală.
- dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj.
Ceea ce configurează tipicitatea acestei forme agravate este cererea făcută de
infractor. Nu are importanţă dacă este îndeplinită sau poate fi îndeplinită, şi nu
contează natura avantajului solicitat. În această modalitate fapta absoarbe în
conţinutul său infracţiunea de şantaj. Este o circumstanţă reală.

28
- când victima este minoră. Victima trebui să aibă mai puţin de 18 ani în la
momentul consumării faptei chiar dacă nu mai are această calitate până la epuizarea
ei. Este o circumstanţă reală.
- dacă victima este supusă unor suferinţe. Suferinţele pot fi de natură fizică
sau psihică şi trebui să fie consecinţa acţiunii de lipsire de libertate sau a tratamentului
aplicat victimei lipsită de libertate.(lipsă de mâncare, frig, frică, etc). În conţinutul
acestei forme agravate este absorbită infracţiunea de loviri sau alte violenţe. Dacă
fapta constă în vătămare corporală sau vătămare corporală gravă se va reţine concurs
între infracţiunea de lipsire de libertate şi infracţiunile respective. Este o circumstanţă
reală.
- în cazul în care sănătatea sau viaţa victimei sunt puse în pericol. Datorită
conceperii sau executării în concret este posibil ca viaţa sau sănătatea victimei să fie
puse în pericol şi de aceea legiuitorul a stabilit că aceasta este o forma agravată.
Forma de vinovăţia este praeterintenţia. Este o circumstanţă reală.
Tentativa la această formă agravată se pedepseşte.
b. comisă în scopul de a obliga la practicare prostituţiei. Calificarea lipsirii
este dată de scopul cu care e comisă fapta , dacă persoana este exploatată prin
constrângerea la prostituţie atunci se va reţine infracţiunea de trafic de persoane.
Tentativa la această formă agravată se pedepseşte.
Traficul de persoane este incriminat de art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001
privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane.

c. dacă pentru eliberarea persoanei se cere, în orice mod ca statul sau o


persoană juridică, o organizaţie internaţională interguvernamentală sau un grup
de persoane să îndeplinească sau sa nu îndeplinească un anume act. Fapta
absoarbe şi infracţiunea de şantaj. Tentativa la această formă agravată se pedepseşte.
Constituie tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau
luarea de măsuri în vederea comiterii acestei fapte ( art. 189 alin.8 C pen).
Fapta poate fi absorbită în conţinutul infracţiunii de terorism ale căror particularităţi
sunt prevăzute de art 2 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea
terorismului.

d. Faptele sunt comise de o persoană care face parte dintr-un grup


organizat. Art. 2 lit a din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea
criminalităţii organizate, defineşte noţiunea de grup infracţional organizat. Conform
definiţiei legale prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format
din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod
coordonat în scopul comiterii unei sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine
direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material.
Nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul
comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o
structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.

e. Fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei. Fapta se poate


comite doar cu praeterintenţie.

3. Violarea de domiciliu.

Art. 192 C pen. incriminează pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără

29
consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea
acesteia.
Prin domiciliu în sensul legii penale se înţelege orice locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.. Nu constituie domiciliu imobilele
neocupate de nimeni( nelocuite), încăperile unor imobile cu altă destinaţie decât de
locuit ( magazine, depozite, etc) şi nici spaţiile comune ale unui imobil (scări , lift,
curtea comună). Locuinţa este locul ales de o persoană pentru a-şi desfăşura viaţa
personală, indiferent dacă locuinţa este permanentă sau temporară, Nu contează dacă
imobilul este destinat pentru locuinţă sau este folosit în concret ca locuinţă.
Încăperea este doar o parte dintr-o construcţie care are destinaţia de locuinţă.
(cel care locuieşte în acelaşi imobil în care are şi un magazin).
Dependinţa este locul care constituie un accesoriu al locuinţei şi care
întregeşte folosinţa acesteia ( pivniţă, cămară etc).
Locul împrejmuit semnifică un loc separat printr-o îngrăditură de locurile
învecinat, care întregeşte şi el folosinţa locuinţei( curtea imobilului, grădina de lângă
casă a locuinţei etc).
În caz de ocupare fără drept a unui imobil care nu îndeplineşte cerinţa unui
domiciliu în sensul legii penale, se va putea eventual angaja răspunderea penală
pentru tulburare de posesie.
În doctrina europeană se discută dacă şi o persoană are un domiciliu care
trebuie protejat prin interpretarea extensivă a noţiunii de domiciliu. Doctrina şi
jurisprudenţa franceză au considerat întemeiată o asemenea abordare. Precizăm că şi
jurisprudenţa franceză a decis în cazul unei scoli sau spital, deşi pătrunderea este
ilegală se consideră că fapta nu este tipică. Cu alte cuvinte trebuie stabilite criterii
suplimentare de a diferenţia persoanele juridice care au libertatea domiciliului
protejate penal de cele care nu se bucură de o asemenea ocrotire. Doctrina germană
consideră că această infracţiune nu este o infracţiune contra libertăţii persoanei ci una
contra ordinii publice, caz în care este evident că şi sediul unei persoane juridice poate
fi vizat de protecţia penală. Cel care pătrunde fără drept tulbură ordinea publică. De
lege lata credem că este dificil a se concilia conceptul de libertate specific naturii
umane cu dreptul la „libertate” a persoanei juridice.
Latura obiectivă. Fapta se poate comite în două modalităţi fie prin
pătrunderea în domiciliul altuia fără drept fie prin refuzul de a-l părăsi.
Pătrunderea trebuie să se realizeze cu întregul corp indiferent de modalitate
concretă, această modalitate putând să constituie la rândul ei chiar şi o altă
infracţiune( distrugere etc). Pătrunderea trebuie să se facă fără drept, ilegalitatea în
acest caz fiind o condiţie a tipicităţii. Astfel pătrunderea proprietarului în locuinţa
închiriată, fără consimţământul chiriaşului constituie infracţiunea de violare de
domiciliu. Infracţiunea de violare de domiciliu subzistă chiar şi atunci când persoana
vătămată locuia fără forme legale în acel imobil sau dacă nu deţinea nici un titlu
asupra folosinţei imobilului, dar în concret locuia acolo.
Pătrunderea trebuie să se realizeze fără consimţământul persoanei care
foloseşte respectiva locuinţă. În cazul locuinţelor comune acordul unui locatar este
suficient ca pătrunderea să fie legală. Lipsa consimţământului se prezumă, dar se
poate dovedi că autorul a avut consimţământul părţii vătămate.
În cazul celei de-a doua modalităţi avem o situaţie premisă şi anume că
făptuitorul să se afle în locuinţa părţii vătămate şi să refuze eliberarea domiciliului
acesteia la cererea ei expresă. Este necesar ca cererea de eliberare a imobilului să fie
expresă şi categorică. Refuzul poate să fie explicit dar şi implicit atunci când agentul
nu părăseşte imobilul la cererea părţii vătămate.

30
În cazul când agentul pătrunde fără drept şi apoi refuză să elibereze imobilul
se va reţine o singură infracţiune deoarece există un proces execuţional unic.
Atât pătrunderea cât şi refuzul de a părăsi domiciliul persoanei trebuie să se
facă fără drept. În cazul în care organele de poliţie pătrund în temeiul unei autorizaţii
de percheziţie fapta nu mai este tipică. În cazul părinţilor care intră în locuinţa
copiilor pe care îi educă fapta nu este infracţiune, deoarece ea este autorizată de
dreptul conferit de lege părinţilor de a-şi educa copilul. Dacă părinţii locuiesc
împreună cu copiii atunci fapta nu mai îndeplineşte condiţia tipicităţii şi anume
pătrunderea fără drept.
Furtul calificat se va reţine în concurs cu violarea de domiciliu atunci când
hoţul pătrunde prin efracţie, escaladare sau prin folosirea de chei mincinoase. Nu
operează nici absorbţia legală şi nici cea naturală.
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Tentativa nu se pedepseşte. Fapta se urmăreşte la plângere prealabilă, iar
împăcarea înlătură răspunderea penală.
Formele agravate ale infracţiunii:
a. fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată.
b. de două sau mai multe persoane împreună.
c. în timpul nopţii. Aceasta este o împrejurare de fapt, revenind jurisprudenţei
sarcina de a stabili în fiecare caz concret dacă fapta este comisă în timpul nopţii. În
general se utilizează ca reper instalarea întunericului ca fenomen natural sau
dimpotrivă dispariţia întunericului şi apariţia luminii diurne. Dacă fapta se comite
într-un imobil luminat artificial se va reţine forma agravată atunci când afară se
instalase întunericul.
d. prin folosirea de calităţi mincinoase. Se va reţine ori de câte ori agentul îşi
atribuie o calitate pe care în realitate nu o are, indiferent dacă este oficială sau nu.
Dacă folosirea acelei calităţi constituie prin ea însăşi o infracţiune se va reţine
concursul de infracţiuni( uzurpare de calităţi oficiale art. 240 C pen.).

4. Ameninţarea.

Art. 193 C pen defineşte conţinutul acestei infracţiuni care constă în fapta de a
ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare
îndreptate împotriva ei, a soţului ori a unei rude apropiate dacă este de natură să o
alarmeze.
Din definiţia acestei infracţiuni rezultă că pentru realizarea tipicităţii acestei
fapte trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii:
- să existe o acţiune de ameninţare. Legea nu defineşte acţiunea de ameninţare
dar semnificaţia ei rezultă din înţelegerea profană a acestei noţiuni. Prin ameninţare se
înţelege încunoştinţarea sau avertizarea subiectului pasiv că va fi expus să sufere un
anumit pericol sau prejudiciu, iminent sau viitor şi injust.
Acţiunea se poate realiza prin orice mijloace: oral, în scris, semne grafice,
simboluri gesturi sau acte cu asemenea semnificaţie. Ea poate să fie explicită sau
implicită. Poate fi adresată direct sau indirect subiectului pasiv.
- trebuie ca ameninţarea să se refere la săvârşirea unei infracţiuni sau a unei
fapte păgubitoare ( faptă cauzatoare de prejudicii materiale nu şi morale).
Ameninţarea cu suportarea acestor consecinţe trebuie să aibă un caracter injust , să
fie determinată, iar consecinţele să fie iminente sau să se producă în viitorul
apropiat. Lipsa caracterului determinat al faptei cu care se ameninţă poate eventual
să atragă răspunderea penală pentru insultă. Dacă se ameninţă cu un rău just ( cu o

31
acţiune în justiţie, întreruperea furnizării apei în caz de neplată a facturii etc) fapta nu
mai este tipică.
- consecinţele cu care se ameninţă pot să privească persoana ameninţată sau
chiar soţul sau o rudă apropiată. Semnificaţia de rudă apropiată este oferită de art.
149 C pen. Credem că ar fi de dorit ca textul să extindă sfera persoanelor împotriva
cărora se pot realiza consecinţele ameninţării şi la alte persoane de care persoana
ameninţată este legată sentimental ( prieteni, concubină etc).
- Ultima condiţie priveşte aptitudinea actului de ameninţare de a produce de a
produce o stare de temere de natură să o alarmeze. Ameninţarea îndeplineşte această
condiţie când este aptă în concret să insufle şi să creeze în conştiinţa celui ameninţat
temerea reală şi serioasă că fapta cu care se ameninţă s-ar putea realiza.
Fiind o infracţiune de pericol fapta se consumă în momentul comiterii
ameninţării de natură (s.n S.B.) a alarma victima. Nu e necesar ca victima să şi
ajungă în această stare pentru a se consuma fapta.
Dacă în aceeaşi împrejurare se comite şi infracţiunea cu care s-a ameninţat
atunci ameninţarea se absoarbe în conţinutul acesteia. Dacă ameninţarea este pusă în
practică ulterior se va reţine un concurs de infracţiuni. Uneori ameninţarea este
element component al unei infracţiuni complexe ( tâlhărie, şantaj, nerespectarea
hotărârilor judecătoreşti etc)
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Fapta prezintă o particularitate din punct de vedere sancţionator şi anume
faptul că sancţiunea nu poate depăşi cuantumul sancţiunii infracţiunii cu care s-a
ameninţat.
Se urmăreşte la plângere prealabilă iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală.

5. Şantaj.

Art. 194 C pen incriminează constrângerea unei persoane, prin violenţă sau
ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă
spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul.
Diferenţa de infracţiunea de lipsire de libertate este aceea că în cazul şantajului
se încalcă libertatea morală a persoanei. Victima poate să se deplaseze din punct de
vedere fizic aşa cum doreşte dar libertatea ei de conştiinţă( morală) este încălcată.
Datorită constrângerii victima ea nu este liberă să decidă cum să acţioneze şi îi este
impus din punct de vedere moral o altă conduită decât cea dorită de ea.
Latura obiectivă a acestei infracţiuni presupune mai multe condiţii:
- Să se realizeze o acţiune de constrângere prin violenţă sau ameninţare.
Textul face referire la conţinutul infracţiunilor de loviri sau alte violenţe( 180 C pen )
şi cea de ameninţare( 193 C pen) care sunt absorbite în conţinutul infracţiunii de
şantaj ca elemente constitutive. Infracţiunile absorbite trebuie să realizeze şi tipicitate
acestora în caz contrar constrângerea nu se realizează prin violenţă sau ameninţare.
Dacă actul de violenţă îndeplineşte tipicitatea vătămării corporale, sau vătămării
corporale grave se va reţine un concurs de infracţiuni.
- Acţiunea de constrângere trebuie să fie exercitată asupra victimei
pentru a o sili să îndeplinească conduita impusă sau pretinsă de făptuitor şi
anume : să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Tipicitatea faptei se
realizează indiferent de dacă persoana şantajată satisface sau nu pretenţia
făptuitorului.

32
- Fapta trebuie comisă pentru ca făptuitorul să dobândească în mod injust
un folos pentru sine sau pentru altul. Această cerinţă condiţionează realizarea
tipicităţii de comiterea faptei cu intenţie directă, deoarece scopul devine un element
constitutiv al acestei infracţiuni.
Este tipică fapta celui care pretinde unui chiriaş să evacueze imobilul pentru
neplata chiriei, deoarece în caz contrar îi vor fi distruse bunurile din casă. Modul este
injust chiar dacă folosul este just.
Diferenţa între şantajul prin constrângerea unei persoane să dea un bun şi o
tâlhărie. Pe lângă diferenţele de obiect juridic protejat de cele două texte de
incriminare, diferenţa este pe de o parte, dată de concomitenţa actului de
constrângere cu cel de remitere a bunului, şi pe de altă parte de existenţa unei
libertăţi limitate de decizie a victimei generate de actualitatea pericolului cu care este
constrâns sau de eventualitatea unui pericol.
La tâlhărie constrângerea este comisă în aceeaşi împrejurare cu remiterea
bunului ( dă-mi bunul că te omor), pe când la şantaj victima trebuie ca în viitor să
remită acel bun ( peste două săptămâni să îmi aduci bunul ca te omor). La tâlhărie
victima nu poate să decidă dacă să remită sau nu bunul fiind constrânsă de un pericol
iminent să îl remită, pe când la şantaj victima poate decide dacă va ţine cont de
constrângerea făptuitorului şi îi va îndeplini în viitor cererea sau nu. Tâlhăria se
consumă în momentul luării bunului în scopul însuşirii pe când şantajul în momentul
realizării constrângerii.
Fapta se comite în momentul realizării actului de constrângere cu cel scop
special, indiferent de realizarea sau nu a conduitei cerută de şantajist.
Forma agravată.
Fapta are ca formă agravată ipoteza în care se comite prin constrângerea cu
darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana
ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată.
Prin darea în vileag se înţelege aducerea la cunoştinţa altor persoane,
indiferent de modalitatea de informare a altora.

6. Violarea secretului corespondenţei.

Art. 195 C pen incriminează deschiderea unei corespondenţe adresate altuia


ori interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf sau
prin alte mijloace de transmitere la distanţă fără drept. În aceeaşi manieră este
incriminată şi sustragerea , distrugerea sau reţinerea unei corespondenţe, precum şi
divulgarea conţinutului unei corespondenţe, chiar atunci când a fost trimisă deschisă
sau a fost deschisă din greşeală, ori divulgarea conţinutului unei convorbiri sau
comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de acesta
din greşeală sau din întâmplare.
Deşi legea incriminează în două alineate distincte practic există o singură
formă de bază cuprinzând mai multe modalităţi de comitere a acestei infracţiuni. În
alineatul 2 al art. 195 C pen. sunt forme asimilate ale violării secretului
corespondenţei.
Modalităţile de comitere:
- deschiderea fără drept a unei corespondenţe adresate altuia. E necesar ca
scrisoarea să fie adresate altuia decât cel care o deschide şi deschiderea să fie fără
drept ( cu încuviinţarea instanţei, dreptul de educaţie al părinţilor). Nu e nevoie ca cel
care o deschide să o şi citească. Dacă nu are destinatar scris pe corespondenţă şi nici

33
cel care o deschide nu ştie cui îi este adresată, deschiderea nu îndeplineşte condiţia
tipicităţii. Fapta se consumă în momentul deschiderii corespondenţei.
Credem că operează secretul şi în cazul soţilor când scrisoarea este adresată
doar unui dintre ei şi nu familiei. E adevărat că mandatul tacit care funcţionează între
ei generează o prezumţie de consimţământ la deschiderea corespondenţei de către
celălalt soţ, dar se poate face şi dovada contrară.
- interceptarea fără drept a unei convorbiri sau comunicări efectuate prin
telefon, telegraf sau alte mijloace de transmitere la distanţă. În cazul acestei
modalităţi fapta se consumă când s-a realizat interceptarea comunicării, indiferent
dacă făptuitorul a interceptat toată comunicarea sau o parte din ea sau a auzit doar o
parte din convorbire. Prin alte asemenea mijloace se înţeleg comunicările prin e-mail,
sms, mms etc.
- sustragerea fără drept a unei corespondenţe. Noţiunea de sustragere are
semnificaţia de luare, specifică furtului ( 208 C pen). Fiind un concurs de calificări se
aplică norma specială adică textul art. 195 C. pen. Dacă scrisoarea conţine şi alte
obiecte decât comunicarea adresată unei alte persoane se va reţine un concurs cu
furtul acelor bunuri.
- distrugerea fără drept a unei corespondenţe. Prin distrugerea se înţelege
activitatea specifică actului de executare al infracţiunii de distrugere 217 C pen.
- reţinerea fără drept a unei corespondenţe. În acest caz corespondenţa ajunge
în posesia agentului fără ca acesta să o sustragă, dar el nu o mai transmite
destinatarului reţinând-o. În acest caz se aseamănă cu fapta de însuşire a bunului găsit
( art. 216 C pen.), care dacă sunt îndeplinite condiţiile tipicităţii, este absorbită de
această modalitate doar cu privire la corespondenţă. Dacă sunt şi alte bunuri agentul
va comite un concurs de infracţiuni. În această modalitate fapta are un caracter
continuu.
Nu e necesar ca să şi deschidă corespondenţa pe care a sustras-o, distrus-o sau
reţinut-o.
- divulgarea conţinutului unei corespondenţe, chiar dacă a fost trimisă
deschisă sau a fost deschisă din greşeală sau divulgarea conţinutului unei convorbiri
sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de
aceasta din greşeală sau din întâmplare. A divulga înseamnă a-l aduce la cunoştinţa
altora, indiferent că se divulgă unei singure persoane sau mai multora. Ca o condiţie
prealabilă este necesar ca agentul să fi luat cunoştinţă de conţinutul corespondenţei,
convorbirii sau comunicării. Nu contează modalitatea practică prin care se realizează
divulgarea şi nici comunicarea în totalitate sau doar în parte a conţinutului
corespondenţei.
Subiect pasiv este atât persoana care trimite corespondenţa sau iniţiază
convorbirea cât şi destinatarul corespondenţei sau comunicării.
Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau eventuală şi se consumă atunci
când se comite actul de executare.
Se urmăreşte la plângere prealabilă iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală.

7. Divulgarea secretului profesional.

Art. 196 C pen. incriminează divulgarea fără drept, a unor date, de către
acela căruia i-au fost încredinţate, sau de care a luat cunoştinţă în virtutea profesiei
sau funcţiei, dacă fapta este de natură a aduce prejudicii unei persoane.

34
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca şi condiţie preexistentă faptul ca
între făptuitor şi victimă să fi intervenit în prealabil o legătură cu caracter profesional
în baza căreia persoana vătămată i-a încredinţat date sau acesta a luat la cunoştinţă
date ce constituie secret profesional.
Infracţiunea este una cu subiect activ special şi anume persoana care în
virtutea profesiei sau funcţiei i se încredinţează date cu caracter personal( avocat,
medic , preot, psiholog etc). Coautoratul nu este posibil deoarece obligaţia de a păstra
secretul profesional este una personală.
Latura obiectivă are următoarele trăsături:
- să existe o acţiune de divulgare de date cu caracter secret. Nu îndeplinesc
acele date care sunt de notorietate.
- divulgarea să se facă fără drept. Pot fi divulgate date dacă persoana
consimte ca datele să fie divulgate., sau când există o obligaţie legală ( nedenuţarea
etc). Divulgarea datelor colaboratorilor de serviciu al avocatului, medicului etc nu
îndeplineşte această condiţie.
Credem că există o situaţie de obligaţii contrare ambele incriminate în cazul
avocaţilor. Dacă denunţă fapta autorităţilor atunci când există obligaţia de denunţ ei
comit infracţiunea incriminată de at. 196 C pen. Dacă păstrează secretul profesional
aşa cum pretinde art 196 C pen, fapta sa lor poate fi considerată ca fiind o
nedenunţare ( art. 262 C pen). Nu ar mai fi de conceput o apărare eficientă atunci când
justiţiabilul ştie că avocatul în care trebuie să aibă încredere îl denunţă. Pot fi
divulgate date în scop didactic dacă identitatea persoanei nu este dezvăluită.
- divulgarea trebuie să fie de natură a-i aduce prejudicii. Aptitudinea de a
aduce prejudicii divulgarea se analizează în concret.
Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau eventuală şi se consumă atunci
când se divulgă datele.
Se urmăreşte la plângere prealabilă iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală.

35
CAP. V. INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ.

1. Violul.

Art. 197 C pen incriminează actul sexual, de orice natură, cu o persoană de


sex diferit sau de acelaşi sex prin constrângerea acesteia sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa.
Obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de corpul persoanei.
Dacă victima era decedată şi autorul a cunoscut această împrejurare fapta poate să fi
calificată ca fiind profanare de morminte.
Infracţiunea poate fi comisă de orice persoană( femeie sau bărbat), iar subiect
pasiv poate fi orice persoană de acelaşi sex sau de sex diferit infractorului.
Considerăm că legea incriminează şi violul comis între soţi, deşi o mare parte
a doctrinei susţine că în cazul soţilor există un consimţământ prezumat la raport
sexual, iar cel care refuză poate să divorţeze. Faţă de noua formulare a textului de
incriminare, care nu mai stabileşte ca fiind cauză de nepedepsire căsătoria dintre autor
şi victimă, această opinie pare discutabilă. Mai mult decât atât acest viol este acum
unul agravat.
Participaţia este posibilă în toate formele, dar dacă fapta e comisă de două sau
mai multe persoane împreună ea îndeplineşte condiţiile tipicităţii unei forme agravate
a violului.
Latura obiectivă.
O primă condiţie este aceea ca fapta să constea într-un act sexual de orice
natură. În conţinutul acestei noţiuni nu se includ doar raporturile sexuale fireşti ci şi
actele sexuale de orice natură.
În vechea reglementare, violul presupunea doar un raport sexual firesc, şi
întreg capitolul de infracţiuni privitoare la viaţa sexuală se raporta la această
reglementare. Unele dintre textele de incriminare din acest capitol nu au fost corelate
cu noua concepţie în materie şi anume de act sexual de orice natură ca fiind un act de
executare al violului.
Recent Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. III din 23 mai. 2005 a
hotărât că prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de
viol se înţelege: orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea
sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex.
Într-o astfel de abordare actul sexual de orice natură constă în orice act prin
care se obţine satisfacţie sexuală atunci când este comis cu sexul sau asupra sexului.
Dacă s-ar fi publicat doar motivarea soluţiei, poate că interpretarea textului putea să se
apropie de definiţiile pe care legislaţiile europene le dau violului, şi anume existenţa
unui act de penetrare sexuală.
Nu obţinerea satisfacţiei sexuale este elementul care particularizează actul
sexual ci faptul realizării unei penetrări cu caracter sexual. Sunt considerate acte cu
caracter sexual sodomia, felaţia, cunilingusul.
În definirea perversiunilor sexuale prin decizia mai sus menţionată s-a decis că
acestea sunt orice alte acte cu caracter sexual care nu se includ în definiţia actului
sexual specific violului. Înalta instanţă a rămas tributară vechii concepţii în definirea
perversiunilor sexuale prin raportare la viol, dar o astfel de soluţie astăzi poate fi
criticată deoarece, actele de perversiune sunt orice alte acte sexuale decât cele care
intră în categoria de act sexual de orice natură.
Mai potrivită ni se pare utilizarea noţiunii de act de penetrare, ca şi
caracteristică a actului sexual de orice natură specific violului. Actul de penetrare se

36
poate realiza prin conjuncţia corporală dintre victimă şi agresor sau prin folosirea unui
corp străin. O astfel de abordare nu este la adăpost de orice critică dar oferă o soluţie
corectă în majoritatea ipotezelor în care este necesar a se stabili dacă autorul a comis
un act de viol sau act de perversiune sexuală.
O a două condiţie este ca actul sexual să se realizeze fără consimţământul
victimei. Lipsa consimţământului rezultă din faptul ca victima fie a fost constrânsă fie
s-a profita de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa.
Constrângerea poate fi de natură fizică ( folosirea de violenţe). Infracţiunile
incriminate de art 180 şi 181 C pen. sunt absorbite în conţinutul infracţiunii de viol.
Dacă violenţele au o anumită intensitate (produc urmările de la vătămare corporală
gravă) fapta va avea un caracter agravat.
Constrângerea poate fi şi de natură psihică. Considerăm că în conţinutul
acesteia intră ameninţarea ca şi infracţiune dar şi acte care deşi nu îndeplinesc
condiţia tipicităţii ameninţării sunt totuşi acte de constrângere psihică ( ameninţarea
cu un rău asupra unei persoane care nu este prevăzută în art. 193 C. pen.)
Nu are importanţă modalitatea în care victima s-a opus actului sexual(
opunerea violentă sau victima nu doreşte să îşi agraveze şi mai mult situaţia), ci ceea
ce contează este ca actul sexual să se realizeze fără consimţământul ei. Evident că
opoziţia de circumstanţă la actul sexual nu semnifică lipsa unui consimţământ.
Dacă autorul obţine consimţământul prin înşelăciune ( autorul se maschează şi
este confundat de femeie cu partenerul ei) sau profitând de lipsa de atenţie a victimei (
autorul se aşează în patul conjugal în locul partenerului şi femeia crede că are relaţii
sexuale cu partenerul ei), fapta nu este tipică, deoarece nu există un act de
constrângere.
În cazul în care victima este în imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi
exprima voinţa, practic se instituie o prezumţie de inexistenţă a consimţământului la
raport sexual. Motivul pentru care se află în această stare este irelevant ( provocat de
victimă sau de altă persoană, cauze fizice sau psihice etc). Fapta este tipică şi dacă
victima ar fi consimţit la raport sexual dacă ar fi putut să îţi exprime voinţa. În acest
din urmă caz ea poate să nu depună plângere penală împotriva autorului. Dacă
imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa este produsă chiar de către
infractor, lipsirea de libertate pe care o comite se absoarbe în mod natural în
conţinutul infracţiunii de viol.
Constrângerea trebuie comisă în scopul săvârşirii actului sexual. Dacă
ulterior comiterii actului sexual, infractorul loveşte, ameninţă sau chiar ucide victima
pentru a nu-l denunţa sau pentru alte motive, infracţiunea subsecventă( loviri,
vătămare corporală, vătămare corporală gravă, ameninţare, omor calificat) va intra în
concurs cu infracţiunea de viol sau tentativă de viol.
În cazul acestei modalităţi trebuie ca făptuitorul să profite de această stare a
victimei. Dacă autorul nu a cunoscut că victima se afla în neputinţă de a-şi exprima
voinţa sau de a se apăra, actul sexual deşi s-a realizat cu o persoană în neputinţă de a-
şi exprima voinţa, ea nu va fi tipică deoarece agentul nu a profitat de starea în care se
afla victima, pentru că nu putea profita, din punct de vedere subiectiv, de ceea ce nu
ştia că există.
În doctrină şi în practica judiciară s-a discutat de situaţia bolnavilor psihici şi a
minorilor sub o anumită vârstă. S-a decis că un minor de 9 ani nu poate consimţi
valabil la un raport sexual şi de aceea fapta se va încadra la viol. Decizia cu privire la
înţelegerea semnificaţiei actului sexual de către minor se va aprecia de la caz la caz.
În cazul bolnavilor psihici se face diferenţa între cei care pot realiza semnificaţia
faptelor pe care le îndeplinesc şi cei care nu o astfel de abilitate. În cazul înţelegerii

37
semnificaţiei fapta nu este considerată viol. Situaţia bolnavilor psihici generează şi o
problemă de etică, în cazul în care orice raport sexual cu aceştia ar fi încadrată ca
fiind viol şi urmare a acestui lucru, practic, sunt împiedicaţi să aibă relaţii sexuale cu
persoane care sunt responsabile.
Fapta se consumă în momentul în care s-a realizat actul de penetrare indiferent
dacă autorul a avut sau nu vreo satisfacţie sexuală. Simplu contact al organelor
sexuale constituie tentativă de viol şi nu fapta consumată.
Fapta se comite cu intenţie directă.
Tentativa se pedepseşte.
Infracţiunea se urmăreşte la plângerea prealabilă dar nu operează împăcarea
părţilor.
Forme agravate:
a. fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.
b. victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului. În acest caz fapta are un caracter agravat datorită calităţii subiectului
activ şi anume o persoană care trebuia să o îngrijească, ocrotească, educe păzească
sau să o trateze.
c. victima este un membru de familie. Noţiunea de membru de familie are
semnificaţia din art. 149 ind. 1 C pen. şi cuprinde soţul sau o rudă apropiată dacă
aceasta locuieşte şi gospodăreşte cu făptuitorul. Acest text stabileşte fără dubiu că
violul între soţi este incriminat.
d. S-a cauzat victimei o vătămare corporală gravă. În acest caz legiuitorul
incriminează urmarea mai gravă produsă victimei ca urmare a violenţelor pentru a se
înlesni actul sexual. Fapta în această formă agravată se poate comite cu intenţie
directă, eventuală sau praeterintenţie
e. victima nu a împlinit vârsta de 15 ani.
f. fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei. Forma de
vinovăţie este praeterintenţia. Moartea trebuie să fie consecinţa violenţelor exercitate
pentru a o constrânge la actul sexual. Credem că este posibilă reţinerea tentativei la
această faptă .
În ceea ce priveşte sinuciderea ea trebuie să fie determinată de faptul
victimizării prin comiterea violului. Credem că este un caz de răspundere penală
obiectivă deoarece este dificil de susţinut existenţa unei culpe în ceea ce priveşte
neprevederea faptului că o persoană se va sinucide sau nu. Dacă se acceptă existenţa
unei culpe în acest caz , ea ar putea constitui temei pentru o răspundere a medicului
psihiatru sau a psihologului pentru ucidere din culpă deoarece nu au prevăzut că
victima se va sinucide.

2. Actul sexual cu un minor.

Art. 198 C pen. incriminează actul sexual, de orice natură, cu o persoană de


sex diferit sau de acelaşi sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani.
O modalitate asimilată este reprezentată şi de actul sexual, de orice natură, cu
o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex între 15 şi 18 ani, dacă este săvârşită de
tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor , medic curant, profesor sau
educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea
victimei sau a abuzat de autoritatea sau influenţa sa.
Elementul de particularitate al acestei infracţiuni este dat, pe de o parte, de
existenţa unui consimţământ la actul de natură sexuală, aşa cum este interpretat şi în

38
cazul violului, iar de pe altă parte de vârsta victimei, persoană sub 15 ani, sau între 15
şi 18 ani dacă există o relaţia particulară între autor şi victimă.
Dacă vârsta minorului este atât de fragedă încât nu se poate vorbi de existenţa
în concret a unui consimţământ la actul sexual, fapta se va încadra la viol.
Este necesar ca subiectul activ să se folosească de calitatea sa, sau să abuzeze
de încrederea sau autoritatea ori influenţa sa asupra victimei, pentru a obţine
consimţământul minorului. Dacă agentul nu a obţinut consimţământul minorului,
folosindu-se de această situaţia particulară, fapta nu este infracţiune.
Legea nu defineşte conceptul de persoană în care victima are încredere şi nici
de cea care are influenţă asupra victimei. S-ar putea include aici un vecin sau o rudă
îndepărtată în care are încredere, sau liderul unei mişcări religioase sau secte etc).
Persoana care a abuzat de autoritate este o persoană căreia minorul îi este
subordonată în orice fel. ( şef, director, etc).
Fapta se poate comite cu intenţie directă sau eventuală.
Tentativa se pedepseşte.
Forme agravate:
a. dacă actul sexual cu o persoană care nu a împlinit 18 ani a fost
determinat de oferirea sau darea de bani ori de alte foloase de către făptuitor,
direct sau indirect, victimei.
În acest caz consimţământul minorului este obţinut prin oferirea sau darea de
bani sau orice alte foloase. Dacă victima solicită sume de bani sau alte foloase în
schimbul relaţiei sexuale atunci fapta nu se mai îndeplineşte condiţia tipicităţii acestei
forme agravate. Se poate observa că această formă agravată prezintă o particularitate
şi anume aceea că în cazul minorului între 15 şi 18 ani fapta are structura unei
incriminări distincte.
b. dacă toate faptele de act sexual cu un minor au fost comise în scopul
producerii de materiale pornografice. În această modalitate actul sexual cu minorul
este realizat cu scopul de a produce materiale pornografice. Nu are importanţă dacă s-
a şi realizat efectiv materialul pornografic. Fapta se consumă în momentul realizării
actului sexual cu scopul producerii de materiale pornografice. Noţiunea de materiale
pornografice se analizează în raport de Legea nr.196/2003 privind prevenirea şi
combaterea pornografiei. Prin pornografie, în sensul acelei legi, se înţelege actele cu
caracter obscen, precum şi materialele care reproduc sau difuzează asemenea acte.
Prin materiale cu caracter obscen se înţelege obiecte, gravuri, fotografii, holograme,
desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio,
spoturi publicitare, programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi orice
alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală.
În această formă agravată fapta se comite doar cu intenţie directă.
c. dacă toate faptele de act sexual cu un minor au fost comise în scopul
producerii de materiale pornografice şi dacă pentru realizarea acestui scop s-a
folosit constrângerea. Trebuie făcută distincţia între constrângerea la actul sexual, ca
modalitate de comitere a violului şi constrângerea în scopul realizării de materiale
pornografice. Dacă constrângerea se realizează în aceeaşi împrejurare cu actul sexual
atunci fapta va constitui un viol. Dacă actul de constrângere este comis în altă
împrejurare decât cea în care se realizează actul sexual, atunci forma agravată a
actului sexual cu un minor va avea semnificaţia unei forme particulare de şantaj pe
care îl va absorbi.
d. când victima nu are 15 ani şi se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea,
paza sau tratamentul făptuitorului.

39
e. când în orice modalitate de comitere a faptei s-a cauzat victimei o
vătămare corporală gravă. În această situaţie vătămarea se produce ca urmare a
actului sexual. Fapta se comite doar cu praeterintenţie. Dacă autorul urmăreşte să
provoace minorei şi anumite suferinţe fapta va fi concurentă cu infracţiunea contra
integrităţii corporale, dacă consimţământul minorei nu este cauză justificativă pentru
actul de violenţă.
f. dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei. Fapta se
comite doar cu praeterintenţie. În cazul sinuciderii victimei este şi mai evident
caracterul de răspundere obiectivă, căci după un act sexual consimţit, dacă victima
decide să se sinucidă, autorul va răspunde pentru provocarea acestei urmări.

3. Seducţia.

Art. 199 C. pen incriminează fapta aceluia care, prin promisiuni de căsătorie,
determină o persoană de sex feminin, mai mică de 18 ani de a avea cu el raport
sexual.
Subiect activ al acestei infracţiuni este bărbatul iar subiectul pasiv este femeia
mai mică de 18 ani.
Fapta este tipică doar dacă victima este determinată la un raport sexual, şi
nu la orice act sexual de orice natură. Aceasta pentru că legiuitorul nu a modificat
corespunzător şi textul de incriminare al seducţiei prin raportare la actul de executare
al violului.
Raportul sexual este consimţit, dar consimţământul este viciat de promisiunea
de căsătorie. Dacă victima se oferă bărbatului cu intenţia de a-l convinge să se
căsătorească fapta nu mai este tipică.
Dacă consimţământul este obţinut prin altă modalitate decât promisiunea de
căsătorie, fapta nu este tipică.
Promisiunea de căsătorie trebuie să aibă un caracter determinant în
obţinerea consimţământului victimei.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca autorul să nu îşi respecte
promisiunea. Dacă ulterior, nu îi este imputabilă neîncheierea căsătoriei fapta nu mai
este tipică, deoarece în momentul obţinerii consimţământului la raport sexual, acesta
avea intenţia de a se căsători cu femeia sub 18 ani.
Dacă promisiunea de căsătorie i se face unei persoane sub 15 ani fapta de
seducţie este absorbită în infracţiunea de act sexual cu un minor.
Fapta se consumă în momentul realizării raportului sexual.
Fapta se comite cu intenţie.
Nu este posibil coautoratul la seducţie, deoarece nu este posibilă îndeplinirea
unei promisiuni de căsătorie a victimei, concomitent , cu două persoane.
Deşi infracţiunea se urmăreşte din oficiu împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.

4.Perversiunea sexuală.

Art. 201 C pen incriminează actele de perversiune sexuală comise în public


sau dacă au produs scandal public.
Fapta este o infracţiune bilaterală cu pluralitate naturală de făptuitori.
O problemă esenţială a acestei infracţiuni este aceea, de a delimita actele
sexuale de orice natură, comise cu o persoană de acelaşi sex sau de sex diferit, de
actele de perversiune sexuală.

40
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. III/2005 a statut că prin acte
de perversiune sexuală, se înţelege orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii
sexuale decât cele specifice actelor sexuale de orice natură. Astfel, celelalte practici
sexuale, care nu sunt fiziologic apte să producă orgasm nu sunt acte sexuale în
accepţiunea codului penal român. De exemplu mângâierile obscene, fetişism,
voyeurismul, exibiţionismul sau bestialitatea. Aceasta, deorece autorul, prin comiterea
actelor, nu urmăreşte un raport sexual ci doar obţinerea excitaţiei sexuale nefinalizate.
Pentru realizarea tipicităţii, fapta trebuie comisă în public sau să fi produs
scandal public.
Fapta comisă în public are semnificaţia acordată de art. 151 C pen. şi se
consumă în momentul realizării actelor de perversiune.
Actele au produs scandal public în situaţia în care au fost săvârşite astfel încât
au ajuns la cunoştinţa unor persoane, provocând din partea acestora o reacţie de
dezaprobare şi un sentiment de repulsie şi indignare.
Între infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi perversiune sexuală
există un concurs de calificări. În cazul în care în public se comit acte de perversiune
sexuală se aplică art. 201 C pen, dacă însă se comit şi orice alte acte care tulbură
ordinea şi liniştea publică se va reţine şi infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri
( art 321 C. pen). De lege ferenda, art. 201 ar trebui abrogat.
Fapta se consumă în momentul realizării actului de perversiune, dacă fapta
este comisă în public sau când s-a produs scandalul public în celelalte cazuri.
Se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Tentativa este incriminată.
Forme agravate:
a. fapta e comisă cu o persoană care nu a împlinit 15 ani.
b. fapta e comisă cu o persoană între 15 şi 18 ani de tutore sau curator ori
de către supraveghetor, îngrijitor , medic curant, profesor sau educator,
folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei
sau a abuzat de autoritatea sau influenţa sa.
c. actele de perversiune sexuală cu o persoană care nu a împlinit 18 ani au
fost determinate de oferirea sau darea de bani ori de late foloase de către
făptuitor, direct sau indirect, victimei.
d. dacă formele agravate anterioare au fost comise în scopul producerii de
materiale pornografice.
e. dacă pentru realizarea materialelor pornografice s-a folosit
constrângerea.
f. actele de perversiune comise asupra unei persoane aflată în
imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere.
Fapta se realizează doar dacă este comisă în public sau a produs scandal public. Este
defectuoasă includerea actelor de perversiune sexuală prin constrângere ca o formă
agravată a unei infracţiuni ce de regulă presupune tocmai consimţământul la actul de
perversiune. Este un alt argument pentru intervenţia legiuitorului.
g. dacă faptele au avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei.
Fapta se comite doar cu praeterintenţie.
h. dacă faptele au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.

5. Corupţia sexuală.

Art. 202 C. pen. incriminează actele cu caracter obscen săvârşite asupra unui
minor sau în prezenţa unui minor.

41
Prin acte cu caracter obscen se înţelege orice acte, fapte, gesturi, reale sau
simbolice, ori chiar însoţite de expresii triviale, referitoare la anumite aspecte ale
vieţii sexuale, susceptibile de a leza pudoarea şi moralitatea sexuală a unei persoane.
Art 2 din Legea nr.196/ 2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei defineşte
actul cu caracter obscen ca fiind gesturi sau comportamente sexuale explicite,
săvârşite individual sau în grup, imagini, sunete, ori cuvinte care, prin semnificaţia
lor, aduc ofensă la pudoare, precum şi orice alte forme de manifestare indecentă
privind viaţa sexuală, dacă se săvârşesc în public.
Actele cu caracter obscen comise asupra unui minor trebuie delimitate de
actele sexuale de orice natură, când fapta constă în act sexual cu un minor sau de
actele de perversiune sexuală, când fapta ar intra sub incidenţa textului care
incriminează perversiunea sexuală. Sunt acte cu caracter obscen palparea organelor
genitale, mângâierea zonelor erogene etc.
Fapta comisă asupra unui minor se referă asupra corpului unui minor, iar în
prezenţa unui minor atunci când minorul a fost de faţă sau într-un loc de unde le-a
putut vedea sau auzi.
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Tentativa la aceste infracţiuni este incriminată.
Forme agravate:
a. când fapta este comisă în cadrul familiei. Noţiunea de faptă comisă în
cadrul familiei are o sferă mai largă decât noţiunea de faptă comisă asupra unui
membru de familie, în sensul legii penale.
b. când faptele au fost comise în scopul producerii de materiale
pornografice.

Legiuitorul incriminează în alin. 3 al art. 201 şi ademenirea unei persoane în


vederea de săvârşire de acte sexuale cu un minor. Fapta nu este o formă agravată a
corupţiei de minori ci are o natură juridică distinctă.

6. Incestul.

Art. 203 C pen. incriminează raportul sexual între rude în linie directă sau
între fraţi şi surori.
Şi în acest caz este incriminat doar raportul sexual nu actul sexual de orice
natură.
Dacă raportul sexual este comis prin constrângere infracţiunea de viol se va
reţine în concurs ideal cu infracţiunea de incest, aceasta pentru că violul comis asupra
unui membru de familie nu presupune în mod necesar şi o infracţiune de incest( violul
între verişori primari, dacă aceştia locuiesc şi gospodăresc împreună, este un viol
asupra unui membru de familie fără a fi şi un incest). În acelaşi sens şi Decizia nr.
II/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Infracţiunea este una bilaterală.
Tentativa este incriminată.

42
7. Hărţuirea sexuală.

Art. 203 ind. 1 C pen incriminează hărţuirea unei persoane prin ameninţare
sau constrângere, în scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală, de către o
persoană care abuzează de autoritatea sau influenţa pe care i-o conferă funcţia
îndeplinită la locul de muncă.
Subiectul activ este calificat, fiind cel care deţine o funcţie care îi conferă
autoritate sau influenţă asupra victimei la locul de muncă.
Dacă făptuitorul este subalternul victimei atunci subiectul activ nu îndeplineşte
cerinţa textului de incriminare.
Hărţuirea constă în fapta repetată de a sâcâi pe cineva, de a cicăli, a purta
discuţii repetate şi contradictorii.
Hărţuirea trebuie să se realizeze prin ameninţare sau constrângere, fizică sau
morală. Dacă victima este ameninţată sau constrânsă la un act sexual de orice natură,
în aceeaşi împrejurare cu hărţuirea, atunci fapta îndeplineşte tipicitatea infracţiunii de
viol.
Dacă hărţuirea este urmată în viitor şi de constrângerea victimei la un act
sexual fapta de hărţuire se poate reţine în concurs cu infracţiunea de viol.
Infracţiunea este una de obicei, care se consumă în momentul în care s-au
comis suficiente acte din care să rezulte obişnuinţa şi se epuizează în momentul când
a încetat hărţuirea.
Fapta se comite cu intenţie directă.
Tentativa nu este posibilă la infracţiunea de obicei şi de aceea nu este
incriminată.

CAP.VI. INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII.

1. Insulta.

Art. 205 incriminează atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane
prin cuvinte, gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură.
Infracţiunea cuprinde şi o modalitate asimilată, şi anume, este incriminată
atribuirea unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu
ar trebui relevate.
Infracţiune se poate realiza în una din următoarele modalităţi:
a. atingerea adusă onoarei sau demnităţii unei persoane. Această
modalitate cuprinde orice act prin care este încălcat sentimentul de onoare, conştiinţa
propriei demnităţi, sau care este de natură a ştirbi sau leza renumele, stima, respectul,
preţuirea sau consideraţia de care se bucură persoana în societate.
b. expunerea la batjocură a unei persoane, cuprinde orice act prin care o
persoană este pusă într-o situaţie ridicolă, caraghioasă, umilitoare sau înjositoare.
c. prin atribuirea unei persoane a unui defect, a unei boli sau infirmităţi
care, chiar reale de ar fi, nu ar fi trebuit relevate ( surd, bolnav psihic, etc).
Există comportamente care au caracter insultător intrinsec (înjurături) şi
comportamente cu caracter insultător extrinsec, care deşi nu sunt insultătoare prin
natura lor pot dobândi un astfel de caracter prin raportare la împrejurările în care se
realizează. În cazul primelor funcţionează o prezumţie de vinovăţie, agentul fiind cel
care trebuie să dovedească lipsa caracterului insultător( afirmaţie făcută în glumă etc)

43
pe când în cazul celor extrinseci partea vătămată trebuie să facă dovada caracterului
insultător al actelor.
Fapta se comite cu intenţie.
Participaţia este posibilă în orice formă, cu excepţia coautoratului în formă
orală.
Subiect activ poate fi orice persoană fizică. Uneori calitatea subiectului activ(
funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu) face ca fapta să fie absorbită în
conţinutul unei infracţiuni complexe. ( de exemplu purtarea abuzivă, insulta
superiorului sau insulta inferiorului, când sunt comise de militari)
Până la consacrarea răspunderii penale a persoanei juridice, pentru faptele
persoanelor juridice vor răspunde conducătorii acestora.
Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică. Pluralitatea de subiecţi pasivi
determină existenţa unei pluralităţi de infracţiuni de insultă. Insultarea ”persoanei
juridice, de lege lata, poate presupune o insultă mediată a conducătorilor acesteia sau
a unor reprezentanţi ai ei, dar dacă vizează exclusiv doar persoana juridică atunci
fapta este un delict civil şi se aplică regulile de răspundere civilă delictuală.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă iar împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.

2. Calomnia.

Art. 206 C pen incriminează afirmarea sau imputarea în public, prin orice
mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi
adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau
disciplinară ori dispreţului public.
Latura obiectivă constă în acţiunea de afirmare sau imputare. Afirmarea sau
imputarea se pot realiza prin orice mijloace. Însă actul de executare trebuie să
îndeplinească anumite condiţii:
- afirmarea sau imputarea să privească o faptă determinată. Autorul trebui să se
refere la o faptă concretă sau care să poată fi identificată ori individualizată. Dacă
afirmaţia nu priveşte o faptă determinată se poate reţine eventual o infracţiune de
insultă.
- fapta să fie neadevărată sau chiar dacă este adevărată, pentru dovedirea acestui
lucru să nu fie admisibilă proba verităţii.
- fapta să expună persoana unei sancţiuni penale, administrative, disciplinară sau
dispreţului public.
- fapta să fie comisă în public. Noţiunea de fapta comisă în public are semnificaţia
din art.152 C pen. Dacă se foloseşte mass-media, fapta este comisă în public. În
schimb nu este comisă în public dacă afirmaţiile sunt cuprinse în acte, înscrisuri,
plângeri sau denunţuri, când aceste acte ajung doar la cunoştinţa unor persoane care
nu trebuie să le dezvăluie conţinutul. Dacă nu este îndeplinită această condiţie fapta
poate constitui eventual o infracţiune de insultă.
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală
Subiect activ şi subiect pasiv poate fi orice persoană fizică.
În cazul persoanei juridice, regulile se aplică mutatis mutandis ca în cazul
insultei.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă iar împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.

44
3. Proba verităţii.

Art. 207 prevede că proba verităţii celor afirmate sau imputate este
admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui
interes legitim. Fapta de insultă sau calomnie cu privire la care s-a făcut proba
verităţii nu constituie infracţiune.
Suntem în prezenta unei cauze justificative speciale.
Prin proba verităţii se înţelege posibilitatea legală acordată inculpatului de a
dovedi că afirmaţiile sau imputările se referă la fapte adevărate.
Condiţiile de aplicare sunt:
- afirmarea sau imputarea să fi fost săvârşite pentru apărarea unui interes
legitim. Adică imputarea să fi fost necesară pentru apărarea acelui interese legitim.
- dacă fapta afirmată sau imputată este adevărată. Dovada acestui lucru se
realizează cu orice mijloc de probă.

CAP. VII. INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI

1. Furtul.

Art. 208 c pen incriminează luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia
altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul însuşirii pe nedrept.

Textul de incriminare nu protejează proprietatea ca şi situaţie juridică, ci


posesia, ca stare de fapt, şi de aceea autor al furtului poate fi chiar şi proprietarul
bunului.
Obiectul material al infracţiunii de furt este reprezentat de un bun mobil
corporal care are şi o minimă valoare economică.
Cel care fură un şerveţel fără valoare crezând că sunt bani, comite o tentativă
improprie de furt şi nu o infracţiune consumată.
În alin. 2 C pen sunt asimilate bunurilor mobile şi orice energie care are o
valoare economică precum şi înscrisurile.
Pentru detalii cu privire la distincţia dintre furtul de energie şi folosirea fără
drept a unui serviciu a se vedea S Bogdan, Consideraţii cu privire la conectarea
ilegală la un serviciu telefonic. Diferenţa faţă de infracţiunea de furt de energie cu
valoare economică, în Pandectele române, nr. 2/2002
Conectarea ilegală la serviciul de cablu TV este incriminată în art 144 ind.1
alin 2 din OUG nr. 123/2005 care incriminează Fapta persoanei care se racordează
fără drept sau care racordează fără drept o altă persoană la servicii de programe cu
acces condiţionat constituie infracţiune.
Credem că se includ în categoria energiilor cu valoare economică, în sensul art
208 alin. 2 C pen doar acele energii care se consumă prin sustragere( nu intră în
această categorie energia cinetică, eoliană, solară etc).

Latura obiectivă a furtului presupune îndeplinirea mai multor condiţii:


- să existe o acţiune de luare a unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia.
Acţiunea de luare este alcătuită din punct de vedere didactic din două
componente , deposedare şi imposedare.
Precizăm că noţiunile de posesie sau detenţie în dreptul penal nu este similară
cu cea din dreptul civil. În sens penal prin posesie se înţelege o stăpânire în fapt a unui

45
bun mobil, fără vreo legătură cu condiţiile posesiei din dreptul civil. De exemplu în
ipoteza ajutării unei persoane la transportul bagajelor sale, bunurile nu intră în
detenţia celui care ajută la transportarea bunurilor.
Consumarea infracţiunii:
Teoria contractaţiunii Paulus- fapta se consumă la atingerea bunului.
Teoria amovării. Ulpian – fapta se consumă la mutarea bunului
Teoria ablaţiunii- fapta se consumă în momentul transportării bunului
Teoria ilaţiunii- fapta se consumă în momentul ascunderii bunului
Teoria apropriaţiunii.- fapta se consumă în momentul când bunul a intrat în sfera de
dispoziţie a autorului. Momentul în care bunul a intrat în sfera de dispoziţie a
autorului se apreciază în concret.
Pentru a se uşura sarcina practicienilor s-a propus distincţia între însuşirea
obiectelor mici, când fapta se consumă atunci când făptuitorul a pus bunul în buzunar,
sau într-o sacoşă indiferent dacă a părăsit imobilul din care s-a sustras sau nu, pe când
în cazul bunurilor mari, furtul se consumă atunci când agentul a scos bunul din spaţiul
în care se afla el de obicei ( a scos frigiderul din casă etc). Acesta deoarece în cazul
bunurilor mari, spre deosebire de cele mici, doar după acest moment se poate aprecia
că acesta a intrat în sfera de dispoziţie a hoţului.
Asta nu înseamnă că nu este posibil ca furtul să fie consumat chiar dacă era un
bun mare şi nu s-a depăşit spaţiul în care se afla bunul, când hoţul se comportă faţă de
acesta ca un stăpân. (de exemplu deteriorează intenţionat bunul pentru a putea susţine
că acesta are semne particulare care dovedesc că aparţine hoţului).
- luarea bunului trebuie să se realizeze fără consimţământul posesorului sau
detentorului.

Latura subiectivă. Fapta se comite doar cu intenţie directă, deoarece


sustragerea trebuie comisă în scopul însuşirii pe nedrept.
Dacă un bun este luat cu titlu de garantare a unei datorii a posesorului, sau
pentru a determina o anumită conduită din partea acestuia, există scopul însuşirii pe
nedrept. Aceasta pentru că în cazul în care posesorul nu îndeplineşte cererea hoţului
bunul rămâne în stăpânirea sa, aceasta fiind intenţia agentului în momentul luării.
Subiect activ este chiar şi proprietarul sau coproprietarul bunului care sustrage
bunul său, atunci când bunul se găsea în posesia sau detenţia legitimă a unei alte
persoane. Fapta proprietarului nu constituie infracţiune dacă posesia sau detenţia nu
era legitimă. (ex. sustrage bunul de la cel care l-a furat).

Art. 208 alin. 4 C pen incriminează luarea unui vehicul cu scopul de a-l folosi
pe nedrept. Credem că este o modalitate distinctă de comitere a furtului care poate fi
reţinută în concurs cu furtul comis în scopul sustragerii unui bun.
Definiţia vehiculului este cea oferită de art. 6 pct 15 din OUG 195/ 2002:
vehiculul este un sistem mecanic care se deplasează pe drum, cu sau fără mijloace de
autopropulsare, utilizat în mod curent pentru transportul de persoane şi/sau bunuri
ori pentru efectuarea de servicii sau lucrări.
În cazul în care agentul, după ce foloseşte autoturismul, sustrage şi piese ale
acestuia, comite un concurs de infracţiuni între furtul în scopul folosirii vehiculului şi
furtul în scopul însuşirii bunului respectiv.
Momentul consumării furtului în această modalitate are anumite particularităţi.
Cel care împinge maşina din parcare în vederea luării în scopul folosirii comite
o tentativă de furt până în momentul în care reuşeşte să folosească acel vehicul. De
lege ferenda ar trebui incriminată fapta celui care foloseşte fără drept un vehicul,

46
pentru că, în esenţa, în aceasta constă în concret fapta celui care ia un vehicul în
scopul folosirii fără drept.
Dacă folosirea vehiculului se face pe o durată mare de timp asta înseamnă că
în realitate suntem în prezenţa unui furt în scopul însuşirii, chiar dacă cel care a
sustras restituie bunul după folosirea îndelungată a acestuia.
Tentativa este incriminată.
Coautoratul la această modalitate a furtului este posibil doar în măsura în care
acel vehicul se poate conduce de două sau mai multe persoane. Prin conducător al
unui autovehicul se înţelege persoana care determină punerea în mişcare şi
acţionează asupra direcţiei de deplasare pe drum a vehiculelor art. 6 pct. 26 din
OUG 195/2002.

Formele calificate ale furtului sunt reglementate de art. 209 C pen:

Prima formă agravată, prevăzută în alineatul 1, constă în comiterea faptei în


următoarele împrejurări:
a. de două sau mai multe persoane împreună. Cel care distrage atenţia părţii este
complice la furt şi nu coautor pentru că nu comite acte de executare.
b. de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică.
Noţiunea de armă este definită în art. 151 C pen cu referire la art 2 alin 1 pct 1
din Legea nr. 295/2004. Nu se include aici şi noţiunea de armă asimilată.
Prin substanţa narcotică se înţelege orice substanţă care este aptă să provoace
artificial adormirea unei persoane. Nu este similară cu substanţa stupefiată sau
drogurile.
c. de către o persoană mascată, deghizată, sau travestită.
Persoana este mascată atunci când are faţa acoperită cu o mască. Ea este
deghizată atunci când şi-a schimbat înfăţişarea în întregime, sau în parte, pentru a fi
percepută ca o altă persoană sau un alt obiect, lucru sau fiinţă. Dacă însă noua
înfăţişare semnifică caracteristicile sexului opus atunci persoana este travestită.
d. asupra unei persoane aflată în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau de a se
apăra. Partea vătămată nu trebuie să ajungă în această stare datorită acţiunii
infractorului, deoarece fapta ar fi o tâlhărie.
e. într-un loc public
Intră în discuţie doar art 152 lit a şi b. Adică locul care este întotdeauna
accesibil publicului precum şi locul care este accesibil publicului în anumite
împrejurări. Condiţia cu privire la prezenţa a cel puţin 2 persoane nu mai trebuie a fi
îndeplinită deoarece fapta trebuie comisă în loc public şi nu în public.
f. într-un mijloc de transport în comun.
Trebuie să fie un mijloc de transport în comun efectiv folosit la aceasta şi nu
un vehicul destinat mijlocului de transport în comun. Nu se includ taxiurile.
g. în timpul nopţii.
Se ia în calcul doar fenomenul natural al nopţii, care diferă în funcţie de
anotimp. Se apreciază în concret dacă era instalată noaptea sau nu şi nu trebuie să fie
folosite criterii rigide gen apusul soarelui, retragerea oamenilor la culcare etc. Nu are
importanţă dacă autorul a profitat sau nu de starea de întuneric sau de fenomenul
nopţii. Această interpretare a fost dată de Tribunalul Suprem prin Decizia de
îndrumare nr.3/1970.
h. în timpul unei calamităţi.

47
Nu e necesar ca autorul să fi profitat de stare ci doar să fie în intervalul cuprins între
declanşarea calamităţii şi până la dispariţia situaţiei de excepţie impusă de această
stare.
i. prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori
a unei chei mincinoase.
Efracţia presupune distrugerea unei încuietori, sistem sau dispozitiv de
închidere. Infracţiunea de distrugere a sistemului de închidere este absorbită în această
formă calificată de furt. Nu este considerat sistem de închidere sigiliul.
Dacă agentul pătrunde în casă şi găseşte un dulap încuiat, pe care îl sparge,
fapta va fi comisă prin efracţie. Dacă însă pătrunde în casă şi găseşte o valiză încuiată
pe care o sustrage, atunci nu există nici un act specific distrugerii unui sistem de
închidere.
Escaladarea presupune depăşirea pe deasupra a unui obstacol în calea
pătrunderii neautorizate ( gard, perete, fereastră) prin sărirea acestuia, căţărarea,
folosirea unor aparate de zbor etc. Pătrunderea pe sub acel obstacol nu constituie o
escaladare, chiar dacă agentul încearcă să depăşească acel obstacol, deoarece s-ar face
o analogie în defavoarea celui acuzat.
În cazul în care inculpatul a sărit gardul de 40 de cm care înconjura imobilul
apoi a pătruns în casă pe uşa deschisă şi a sustras mai multe bunuri, fapta nu e comisă
prin escaladare, deoarece acel gard nu era un obstacol în calea pătrunderii
neautorizate.
Folosirea fără drept a unei chei adevărate. În acest caz agentul nu este
autorizată să folosească cheia respectivă care însă este adevărată. Cheia a ajuns în
posesia autorului fiind găsită, furată, etc.
Cheia multiplicată este o cheie adevărată dacă este multiplicată de cel care are
dreptul să folosească cheia originală şi este mincinoasă dacă multiplicarea se face de
către o persoană care nu este autorizată să folosească cheia originală.
Folosirea unei chei mincinoase presupune folosirea oricărui dispozitiv care
descuie o încuietoare fără a o distruge, indiferent că este o cheia multiplicată
neautorizat , şperaclu sau orice alt instrument de această natură.
Relaţia furtului cu violarea de domiciliu poate fi abordată ca fiind o unitate
naturală, o unitate legală, să se reţină un concurs de infracţiuni între cele două sau
ca violarea de domiciliu să fie absorbită din cauza caracterului subsidiar al
acesteia raportat la furt.
Considerăm că se va reţine un concurs de infracţiuni între violarea de
domiciliu şi furtul calificat, deoarece textul legal înlătura posibilitatea de a se reţine
unitatea legală sau caracterul subsidiar. Aceasta pentru că nu există reglementare a
acestor soluţii în conţinutul furtului calificat sau al violării de domiciliu. Nu se poate
reţine nici absorbţia naturală deoarece se poate comite un furt calificat prin efracţie
fără a se comite şi o violare de domiciliu ( de exemplu pătrunderea într-un spaţiu
comercial prin distrugerea sistemului de închidere).

În alineatul 2 al art. 209 sunt prevăzute şi alte împrejurări de calificare a


furtului:
a. sustragerea unui bun care face parte din patrimoniul cultural. Bunurile care
fac obiectul acestui furt calificat sunt definite în art. 1 şi 3 din Legea privind
protejarea patrimoniului cultural mobil nr. 182 /2000.
b. un act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau
identificare.

48
Se referă la actele de stare civilă sau orice acte care servesc la legitimare sau
identificare ( de exemplu, carte de identitate, legitimaţie de student, paşaport,
legitimaţie de serviciu). Nu intră în categoria acestor acte, actele prin care s-ar putea
ajunge în mod indirect la stabilirea sării civile, legitimare sau identificare ( actele de
studii, de calificare profesională, diplome sau distincţii)
S-a susţinut că atunci când se sustrage o geantă cu scopul a-şi însuşi banii însă
agentul sustrage şi actele de identitate ale persoanei, furtul ar fi comis cu intenţie
eventuală. Există intenţie directă de gradul II în acest caz.
Mai mult decât atât, circumstanţa reală a calităţii speciale a obiectului material
se răsfrânge asupra unui participant la furt, în măsura în care a cunoscut-o sau a
prevăzut-o, ori asta nu înseamnă că participantul ar fi comis furtul din culpă. Ar fi
ilogic ca atunci când fapta este comisă în participaţie să existe intenţie directă şi
răspundere pentru furtul calificat, iar dacă fapta este comisă doar de o persoană în
aceleaşi împrejurări să existe o intenţie eventuală cu privire la furtul calificat.

A doua formă agravată de furt este reglementată de art. 209 alin 3. C pen, şi
cuprinde furtul comis în următoarele împrejurări:

a. sustragerea de ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte


produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne sau vagoane
cisternă. La această formă agravată de furt unele acte preparatorii sunt asimilate
tentativei. Astfel sunt considerate tentativă şi efectuarea de săpături pe terenul aflat în
zona de protecţie a conductei de transport a ţiţeiului, gazolinei, etanului lichid,
benzinei, motorinei, altor produse petroliere sau gazelor naturale, precum şi deţinerea
în acele locuri sau în apropierea depozitelor, cisternelor sau vagoanelor cisternă, a
ştuţurilor, instalaţiilor sau a oricăror dispozitive de prindere ori perforare.
b. sustragerea de componente ale sistemelor de irigaţii.
c. sustragerea de componente ale reţelelor electrice.
d. sustragerea unui dispozitiv ori a unui sistem de semnalizare, alarmare ori
alertare în caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică.
e. sustragerea unui mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la
incendiu, la accidentele de cale ferată, rutieră, navală sau aeriană ori în caz de
dezastru.
f. instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval şi aerian şi
componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport
aferente.
g. bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a
persoanelor pe drumurile publice.
h. cabluri, linii, echipamente, şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii,
precum şi componente de comunicaţii

A treia formă agravată de furt calificat este reglementată de alin 4 al art. 209
C pen. şi incriminează furtul care a produs consecinţe deosebit de grave. Această
noţiune este definită în art.146 C pen.
Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de
2 miliarde de lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei
autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei
persoane juridice sau fizice.

49
În art. 210 C. pen. sunt incriminate şi anumite forme atenuate de furt. În
acest caz celelalte forme agravate nu mai pot fi reţinute. Aceste furturi se urmăresc la
plângerea prealabilă iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

a. furtul săvârşit între soţi.


b. furtul săvârşit între rude apropiate.
c. furtul săvârşit de minor în paguba tutorelui său.
d. de către cel care locuieşte împreună cu partea vătămată sau este găzduit de
aceasta.
Noţiunea de locuire împreună şi cea de găzduire au fost definite de Tribunalul
suprem prin Decizia de îndrumare nr.8/ 1971.
Locuire împreună înseamnă folosirea de către făptuitor şi partea vătămată a
aceleiaşi locuinţe, în mod permanent sau temporar, dar cu caracter de stabilitate. Nu
locuiesc împreună cei care ocupă ocazional împreună o cameră de hotel etc.
Găzduirea înseamnă oferta gazdei, bazată pe încredere, făcută beneficiarului
de a folosi locuinţa pe o durată scurtă.
Cel care sustrage bunuri din camera de hotel nu comite un furt atenuat deorece
el este cazat nu găzduit.

2. Tâlhăria

Art. 211 C pen incriminează sub denumirea de tâlhărie furtul prin


întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de
inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea
unor asemenea mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea
urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Este o infracţiune complexă.
Tâlhăria constă într-o modalitate particulară de comitere a unui furt şi anume
când aceasta se realizează prin constrângerea sau prin înfrângerea rezistenţei victimei.
Latura obiectivă. Actul de executare al tâlhăriei are un conţinut complex şi
este alcătuit din două activităţi conjugate: furtul, ca acţiune principală şi
constrângerea, ca acţiune subsidiară, aceasta din urmă fiind modalitatea de înlesnire,
în sens larg, a sustragerii.
a. acţiunea de furt implică luarea unui bun mobil al altuia în scopul însuşirii
pe nedrept. Sustragerea se realizează şi prin fapta victimei, când aceasta este
constrânsă să remită ea bunurile( de exemplu să le pună în sacoşa tâlharului). Toate
condiţiile de tipicitate ale furtului trebuie îndeplinite şi în cazul tâlhăriei. Se reţine şi
furtul în scopul folosirii pe nedrept având în vedere că legea nu face distincţie.
Dacă sustragerea unui bun nu intră sub incidenţa furtului, fiind aplicabil un
text dintr-o lege specială pentru o astfel de faptă, fapta nu se încadrează la tâlhărie ci
se va reţine un concurs de infracţiuni între sustragerea de material lemnos din pădure
şi infracţiunea de loviri sau alte violenţe, ori ameninţare după caz.( de exemplu
sustragerea de lemn din pădure care intră sub incidenţa Codului silvic art. 98 C silvic).

b. întrebuinţarea de violenţe, ameninţări sau prin punerea victimei în


stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
Condiţiile acestei componente:
Fapta trebuie comisă asupra persoanei care deţine sau protejează deţinerea
unui bun, care poate fi proprietarul, posesorul sau chiar cel care are în paza lucrul

50
respectiv. Se va reţine o singură infracţiune de tâlhărie atunci când sunt agresate mai
multe persoane pentru a sustrage un bun aparţinând unei singure persoane deoarece
infracţiunea este una contra patrimoniului, acesta fiind protejat în principal prin
incriminarea tâlhăriei ( de exemplu, cel care loveşte doi paznici pentru a sustrage un
bun păzit de aceştia va comite o singură tâlhărie). Dimpotrivă dacă prin aceeaşi
acţiune de ameninţare se sustrag bunuri aparţinând mai multor persoane se vor reţine
atâtea infracţiuni de tâlhărie câte persoane vătămate sunt ( de exemplu cel care
ameninţă călătorii dintr-un autocar cu moartea dacă nu predau bunurile care se găsesc
asupra lor.).
Sustragerea unui lănţişor de la gât prin ruperea acestuia, nu are semnificaţia
unei sustrageri prin violenţă, deoarece se profită de surprinderea victimei, iar ruperea
lănţişorului nu presupune comiterea vreunei violenţe, deoarece trebuia ca fapta să
cauzeze suferinţe fizice.
Dacă prin folosirea violenţei se produc urmări specifice art 181 C pen se va
reţine un concurs de infracţiuni. Aceasta deoarece textul art 211 C pen., care foloseşte
expresia furtului prin întrebuinţarea de violenţe, nu poate fi interpretat extensiv şi
pentru ipoteza când furtul ar fi comis prin vătămări corporale. De lege ferenda ar
trebui să se revină la existenţa urmei forme agravate atunci când se comite printr-o
vătămare corporală sau să se folosească o expresie care să poată fi extinsă şi la
vătămările corporale ( de exemplu folosirea expresiei generale a faptei comisă prin
constrângere).
Punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra se poate
realiza în concret prin administrarea sau folosirea de substanţe narcotice, stupefiante,
alcool sau orice altă modalitate prin care victima este adusă în neputinţa de a se apăra.

Să fie comisă în aceeaşi împrejurare cu sustragerea, altfel poate fi şantaj.


Tentativa se pedepseşte. Fapta se consumă în momentul consumării furtului
dacă constrângerea este anterioară sau concomitentă sustragerii, sau se consumă în
momentul comiterii actului de constrângere când este realizat pentru a păstra bunul
furat, a înlătura urmele infracţiunii sau pentru a-şi asigura scăparea, indiferent dacă
agentul a reuşit să păstreze bunul., să scape sau să înlăture urmele infracţiunii.
Există tentativă şi atunci când tentativa de furt este urmată de exercitarea de
violenţe pentru a înlătura urmele infracţiunii sau a-şi asigura scăparea.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă deoarece este preluat
scopul special al infracţiunii de furt. Există tâlhărie şi atunci când scopul sustragerii
este cel al folosirii fără drept a unui vehicul.
Forme agravate:
Prima formă agravată, cea de la alin 2 din art. 211. c pen vizează tâlhăria comisă în
următoarele împrejurări:
- de o persoană mascată, deghizată sau travestită.
- în timpul nopţii
- într-un loc public sau într-un mijloc de transport. Intră şi taxiul în categoria
mijlocului de transport.
A doua formă agravată este cea reglementată de art. 211 alin 2ind 1 C pen când
tâlhăria a fost comisă în următoarele împrejurări:
- de două sau mai multe persoane împreună.
- de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori paralizantă. În
noţiunea de armă este cuprinsă atât arma propriu-zisă cât şi arma asimilată în
accepţiunea art. 151 c. pen. Elementele de diferenţă faţă de furt sunt date de faptul că
la furt arma trebuie să fie propriu-zisă spre deosebire de tâlhărie unde poate fi şi o

51
armă asimilată, iar la tâlhărie se reţine ca împrejurare de agravare şi faptul de a avea
o substanţă paralizantă.
- într-o locuinţă sau în dependinţele acesteia. Legea nu face distincţie deci poate fi
şi locuinţa infractorului, ceea ce apare ca cel puţin curios.
În cazul acestei forme agravate credem că violarea de domiciliu se absoarbe în
conţinutul infracţiunii de tâlhărie în forma agravată. În mod evident legiuitorul s-a
referit la semnificaţia de domiciliu în sensul art. 192 C pen.
- în timpul unei calamităţi.
- a avut vreuna din urmările arătate în art 182. Din formulare rezultă caracterul
praeterintenţionat al acestor urmări, deci această modalitate se poate comite doar cu
această formă de vinovăţie. Dacă autorul a dorit atât să tâlhărească victima, cât şi să îi
producă o vătămare corporală gravă se va reţine un concurs între tâlhăria în forma
simplă în concurs cu vătămarea corporală gravă.

Ultima formă agravată este cea reglementată de art. 211 alin 3:


- când tâlhăria a produs consecinţe deosebit de grave ( art. 146 C. pen.)
- când fapta a avut ca urmare moartea victimei. Se comite doar cu praeterintenţie.
Tentativa este posibilă şi este şi incriminată.
Dacă agentul comite fapta cu intenţia de a ucide victima se va reţine un
concurs între omor deosebit de grav( 176 lit d) şi o tâlhărie în forma simplă.

3. Abuzul de încredere.

Art. 213 C pen. incriminează însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu
orice titlu, sau dispunerea de acel bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.
Elementul specific este reprezentat de faptul că bunul se află în posesia sau
detenţia autorului care transpormă această stăpânire de fapt în una ilicită.
Pentru existenţa acestei infracţiuni trebuie îndeplinite două condiţii premisă:
- să fie un bun mobil al altuia, care în momentul comiterii faptei să se afle în
detenţia altuia. Prin detenţie se înţelege dreptul de a stăpâni un bun în numele altuia
fie în interesul altuia( mandatarul, depozitarul) fie în interesul propriu al detentorului(
comodatarul etc), fără însă a dobândi şi dreptul de a dispune de acel bun.
Dacă în cazul unor bunuri consumptibile, beneficiarul lor are dreptul de a
dispune de ele, acestea nu se subsumează noţiunii de bun mobil, specifică abuzului de
încredere. În acest caz, deoarece beneficiarul are obligaţia de a restitui un bun
consumptibil de aceeaşi natură, el va răspunde civil atunci când nu îşi îndeplineşte
obligaţia de a restitui bunul ( de exemplu împrumut unei sume de bani etc).
Dacă depozitarul unor bunuri consumptibile nu primeşte şi dreptul de a
dispune de acele bunuri, iar el dispune de ele sau de o parte din ele, el va comite
infracţiunea de abuz de încredere( de exemplu cel care primeşte în depozit fructe fără
a avea dreptul a dispune de ele, şi totuşi el le înstrăinează şi restituie o cantitate
asemănătoare de fructe cu cele pe care le-a înstrăinat).
În conţinutul detenţiei cu semnificaţie penală nu intră şi simpla deţinere
materială în afara unui raport juridic( cel care deţine o valiză pentru a-l ajuta să
coboare din tren etc). În acest caz deţinătorul nu dobândeşte nici un drept de folosinţă
a acelui bun. Fapta în acest caz fiind un furt.
- să fie un bun mobil deţinut de făptuitor cu orice titlu. Prin titlu se înţelege
temeiul juridic prin care o persoană dobândeşte posesia sau detenţia unui lucru. Titlul
trebuie să aibă un caracter civil, şi să privească raporturi patrimoniale netranslative de

52
proprietate. Dacă făptuitorul deţine bunul în cadrul unui raport de muncă şi dispune
sau îşi însuşeşte acel bun el va comite fie infracţiunea de abuz în serviciu, delapidare
sau infracţiunea de furt. Titlul trebuie să fie legal şi valabil.
Latura obiectivă. Fapta se poate comite în următoarele modalităţi:
- însuşirea bunului. În acest caz făptuitorul consideră bunul ca fiind unul al său.
- dispunerea de bun pe nedrept. Săvârşirea unor acte de dispoziţie, cu caracter
juridic sau material, asupra bunului dincolo de limitele conferite de titlu.
- refuzul de a-l restitui. Constă în manifestarea de voinţă de a nu restitui bunul
deţinut şi de a-l reţine atunci când i se cere expres să restituie bunul. Refuzul trebuie
să fie abuziv. Nu e abuziv în cazul dreptului de retenţie al depozitarului.
Refuzul de a restitui poate fi expres sau tacit. Refuzul de a restitui constituie o
prezumţie de tipicitate dar poate fi răsturnată dacă se dovedeşte că refuzul este unul
legitim( dreptul de retenţie din dreptul civil).
Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.
Fapta se consumă în momentul în care se comite actul de însuşire, dispunere
sau refuzul restituirii, prejudiciul constând în valoarea bunului încredinţat
făptuitorului. Infracţiunea este una de rezultat, care se produce însă imediat ce s-a
încheiat şi actul de executare.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă. Operează împăcarea
părţilor.

4. Gestiunea frauduloasă.

Art. 214 incriminează fapta prin care se pricinuieşte o pagubă unei persoane,
cu rea credinţă, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către
cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri.
Obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de orice fel de bunuri
sau valori patrimoniale, mobile sau imobile, corporale sau incorporale care intră în
patrimoniul unei persoane. Elementul de particularitate este acela că agentul are în
administrare sau conservare o universalitate de bunuri sau o parte dintr-o
universalitate şi nu bunuri ut singuli.
Această universalitate de bunuri trebuie să se afle în detenţia subiectului activ.
Latura obiectivă constă în pricinuirea unei pagube atât printr-o acţiune cât şi printr-o
omisiune produsă cu ocazia administrării.
Trebuie ca fapta să şi producă o pagubă nefiind suficient doar să aibă
aptitudinea ca în viitor să producă o pagubă.
Fapta se consumă în momentul producerii pagubei.
Tentativa este posibilă dar nu e incriminată.
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală, textul prevăzând expres
cerinţa relei credinţe cu ocazia administrării sau conservării.
Subiectul activ este special şi este reprezentat de cel care are calitatea de
administrator, gestionar sau custode al bunurilor altuia ( tutorele, executorul
testamentar, custodele, depozitarul, mandatarul.
Fapta are o forma agravată atunci când este săvârşită în scopul de a dobândi
un folos material. În această modalitate fapta se comite doar cu intenţie directă. Nu
este necesar să şi dobândească folosul material fiind suficient să urmărească acest
lucru. Este obligatoriu să şi producă o pagubă, ca şi condiţie de existenţă a formei de
bază a gestiunii frauduloase.

53
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă. Operează împăcarea
părţilor.

5.a. Înşelăciunea în formă de bază.

Art. 215 C pen incriminează inducerea în eroare prin prezentarea ca


adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în
scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a
pricinuit o pagubă.
Condiţiile laturii obiective:
- să existe o inducere în eroare, care presupune o acţiune care are ca efect
crearea unei imagini deformate a realităţii în conştiinţa înşelatului, premisă care îl
determină să acţioneze păgubitor pentru sine.
Care este semnificaţia minciunii în dreptul penal?
Într-o primă etapă , referitor la sancţiunea penală pentru minciună, a fost
îmbrăţişată aşa numita teorie clasică, sau abstractă a criteriului obiectiv. Se considera că,
pentru a se circumscrie dispoziţiei care incriminează înşelăciunea, un mijloc trebuie
analizat în obiectivitatea sa, deci trebuie însoţit de un fapt exterior, de un aranjament, din
care să rezulte cu certitudine intenţia de a înşela, mijloc care să permită un examen
exterior obiectiv şi care exclude implicit simplele cuvinte mincinoase. Această opinie
era influenţată şi de textul de incriminare francez al înşelăciunii.
Consecinţa acestei teorii este aceea că cel care se lasă înşelat de o simplă
afirmaţie mincinoasă face dovadă de neprevedere şi este victima propriei sale uşurinţe,
nemeritând astfel protecţia legii penale.
Pornind de la consecinţele practice pe care le are teoria clasică, s-a încercat
înlăturarea acestora, considerându-se că cel slab merită în primul rând protecţia legii.
Doctrina italiană împărtăşeşte pe scară largă această noua abordare elaborând aşa numita
teorie a criteriului subiectiv. La început susţinătorii acestei noi teorii nu au renunţat în
totalitate la tezele teoriei obiective. Ei considerau că, deşi idoneitatea mijloacelor prin
care se poate comite escrocheria trebuie judecată în mod obiectiv, simpla minciună
neînsoţită de acel aparat exterior poate fi un mijloc idoneu atunci când ar fi putut induce
în eroare pe oricine.
Avînd în vedere dispoziţiile art 332 C.pen. din 1864, care incrimina înşelăciunea
simplă - text inspirat de art.241 C.pen. prusian, minciuna chiar grosieră poate fi un
mijloc de comitere a infracţiunii de înşelăciune deoarece legea nu cere decât o amăgire
indiferent de mijloacele prin care s-ar realiza aceasta. Teza a fost împărtăşită şi de
doctrina şi jurisprudenţa germană unde codul penal imperial preluase dispoziţiile art.241
C. pen. prusian.
Doctrina şi jurisprudenţa interbelică a considerat dăunătoare utilizarea unor teze
doctrinare rigide, înclinând spre o abordare mai flexibilă - lăsând judecătorului libertatea
de a aprecia dacă o afirmaţie mincinoasă în concret era un mijloc idoneu sau nu de
comitere a infracţiunii de înşelăciune.
Doctrina postbelică a marcat o reîntoarcere la teoria obiectivă, considerându-se că
simplul fapt de a afirma un neadevăr sau de a nega un adevăr nu constituie un mijloc de
inducere în eroare dacă minciuna nu s-a produs în strânsă legătură cu anumite
împrejurări sau fapte care i-au dat o aparenţă de veridicitate.
În jurisprudenţă s-a considerat că pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune se
cere ca înşelarea să fie rezultatul unor manopere dolosive. Simpla rea-credinţă a
infractorului la încheierea sau executarea convenţiei nu poate fi un element component al
laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune în convenţii; s-a decis, de exemplu, că faptul

54
de a trece şi încasa, în cadrul unui contract de construcţii, sume superioare lucrărilor, nu
constituie elemente suficiente în stabilirea trăsăturilor infracţiunii de înşelăciune în
convenţii.
În speţa de mai sus considerăm că reaua-credinţă este suficientă pentru a îndeplini
cerinţa textului art.215 alin.3, deoarece beneficiarul contractului a fost indus în eroare cu
privire la suma pe care trebuia să o plătească constructorului - preţul fiind un element
determinant pentru beneficiar.
Originea art.551 C.pen din1937, care are o formulare asemănătoare cu
dispoziţiile art.215 alin.3 C.pen, a fost art.241 C. pen. prusian, text în baza căruia
doctrina şi jurisprudenţa germană a considerat că simplele afirmaţii mincinoase întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.
Credem că este necesar a se renunţa la teoria obiectivă şi de a se reveni la soluţia
din perioada interbelică, adică la teoria subiectivă, deoarece textul de incriminare român
al înşelăciunii nu condiţionează existenţa inducerii sau menţinerii în eroare de prezenţa
unor acte exterioare. Este suficient ca victima să se găsească în eroare ca urmare a
conduitei agentului , indiferent dacă această conduită este comisivă sau omisivă şi
indiferent de faptul că minciuna a fost însoţită şi de o activitate materială suplimentată
având natura unei mise en scène.
- acţiunea de inducere să se realizeze în scopul dobândirii de către agent a unui
folos material injust.
- să se cauzeze o pagubă. Practic în cazul înşelăciunii victima este determinată să îşi
provoace singură o pagubă, prin remiterea unui bun, prin plata nejustificată a unui
serviciu, renunţarea la un drept etc).
Fapta se consumă în momentul producerii pagubei.
Când agentul ascunde un produs dintr-un supermarket în ambalajul unui alt
produs, acesta va comite infracţiunea de furt, care se consumă atunci când el a ascuns
bunul pe care doreşte să îl sustragă în ambalajul unui alt bun.( un inel într-o cutie de
biscuiţi).
Dacă agentul doar schimbă codul de bare al produsului cu unul mai ieftin,
atunci fapta va fi înşelăciune.
Fapta se comite doar cu intenţie directă.
Forma agravată. Există atunci când inducerea în eroare este săvârşită prin
folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. Numele
şi calităţile mincinoase au un caracter exemplificativ şi se includ în categoria
mijloacelor frauduloase.
Mijloacele frauduloase pot fi definite ca fiind acele mijloace care prezintă o
mare aparenţă de veridicitate. De exemplu folosirea unei hotărâri judecătoreşti
greşite, dar irevocabile. Dacă mijloacele folosite intră sub incidenţa unor texte de
incriminare se va reţine un concurs de infracţiuni. (Fals privind identitatea, uzurpare
de calităţi oficiale, înscrisuri falsificate etc).

5.b. Înşelăciunea în convenţii

În art 215 alin 3 C pen este incriminată inducerea sau menţinerea în eroare a
unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită astfel
încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în
condiţiile stipulate.
Este o modalitate distinctă a înşelăciunii preluând de la aceasta doar scopul
inducerii şi condiţia producerii unei pagube.
Latura obiectivă. Condiţii:

55
- Existenţa unei acţiuni de inducere sau menţinere în eroare. Elementul de
particularitate este dat de cea de-a doua modalitate şi anume menţinerea în eroare.
Această modalitate conferă reglementării româneşti aproape un caracter de unicitate,
deoarece majoritatea codurilor penale europene nu conţin o dispoziţie asemănătoare.
Astfel, infracţiunea de înşelăciune în convenţii este săvârşită şi în ipoteza în care
victima a ajuns în eroare independent de conduita agentului, însă făptuitorul se
foloseşte de această stare a victimei şi o păgubeşte prin încheierea sau executarea
respectivei convenţii.
- Acţiunea de inducere sau menţinere în eroare să fie săvârşită cu prilejul
încheierii sau executării unui contract. Prin contract se înţelege numai convenţia
juridică, în sensul pe care o are aceasta în dreptul civil şi comercial. Legea penală
utilizează noţiunea de contract fără a distinge între contractele valabile, anulabile sau
nule din punct de vedere civil, deoarece chiar şi contractele lovite de nulitate produc
efecte juridice. (Cazul schimbului valutar realizat pe stradă, care este un contract de
schimb lovit de nulitate, deoarece fapta este o contravenţie etc.).
Pentru a se circumscrie textului art.215 alin.3 activitatea infracţională trebuie
săvârşită cu ocazia încheierii unei convenţii, altfel spus în intervalul cuprins între
declanşarea negocierilor şi până la finalizarea acestora şi realizarea acordului de
voinţă.
Această formulare a legii a fost criticată deoarece interpretarea ad literam ar
conduce la concluzia că legea vizează doar momentul încheierii şi executării
contractului, adică un interval scurt, iar prin această formulare textul legii nu ar mai
corespunde raţiunii incriminării unor astfel de fapte.
Considerăm că textul incriminator este suficient de cuprinzător deoarece
legiuitorul foloseşte expresia cu prilejul încheierii sau executării unui contract ,
formulare care utilizează cuvântul prilej ce desemnează întregul context cauzal care
însoţeşte încheierea sau executarea unui contract, fără o condiţionare temporală
strictă.
Prin noţiunea cu prilejul executării contractului , legea desemnează intervalul
de timp cuprins între momentul încheierii contractului (de când acordul de voinţă
produce efecte juridice) şi până la stingerea efectelor contractului în oricare din
modalităţile prevăzute de lege. Rezoluţiunea unui contract este inclusă în intervalul de
timp cerut de art.215 alin.3 C. pen. Dacă s-ar admite contrariul ar însemna că, spre
exemplu, introducerea acţiunii în rezoluţiune pune capăt protecţiei penale a
înşelatului, ceea ce nu poate fi admis pentru că soluţionarea laturii civile în procesul
penal nu afectează întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în
convenţii.

- Eroarea provocată sau menţinută să fie determinantă pentru încheierea sau


executare contractului în condiţiile stipulate. Această cerinţă a legii penale a fost
împrumutată, sub aspectul formulării, din dreptul civil, şi reprezintă una din condiţiile
de existenţă a dolului. Astfel eroarea provocată prin dol trebuie să fie determinantă la
încheierea actului juridic, în caz contrar este considerată o simplă minciună. Instanţa
de judecată va aprecia în concret dacă elementul ascuns sau prezentat eronat de către
făptuitor a avut un caracter determinant pentru încheierea şi executarea contractului.
Cu certitudine efectele care decurg din natura şi esenţa contractului respectiv pot fi
considerate ca fiind elemente determinante (spre exemplu preţul sau translaţia
proprietăţii la contractul de vânzare-cumpărare, cuantumul chiriei şi caracteristicile
imobilului închiriat la contractul de locaţiune ,etc.). Părţile pot considera şi alte clauze

56
ca având un rol determinant pentru realizarea acordului de voinţă şi executarea
obligaţiilor în condiţiile stabilite.

- Producerea unei pagube. Deşi această condiţie nu este formulată expres de textul de
incriminare, ea rezultă din caracterul de normă specială a art.215 alin.3 C pen. în raport
cu dispoziţiile art.215 alin.1, unde existenţa pagubei este cerută expres. Includerea
înşelăciunii în convenţii în Titlul III al Părţii speciale a Codului penal ne duce la
concluzia că prin comiterea acesteia trebuie să se aducă atingere patrimoniului. Punctul
de vedere a fost împărtăşit şi de practica judiciară, fiind susţinut constant şi în doctrină.
Această condiţie se apreciază raportat la forma consumată a infracţiunii.
Neexecutarea unui contract nu presupune de regulă existenţa unei înşelăciuni, de
obicei fiind vorba de un litigiu civil. Asta nu înseamnă că exclude o astfel de posibilitate
atunci când neexecutarea este consecinţa inducerii sau menţinerii în eroare a
cocontractantului.
Fapta se comite doar cu intenţie directă.
Înşelăciunea în convenţii are şi ea forma agravată atunci când a fost săvârşită
prin folosire de calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. Pentru detalii a se
vedea S Bogdan, Latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune în convenţii, în Revista
de drept penal nr.3/1999.

5.c Înşelăciune prin emitere de cecuri fără acoperire.

Alineatul 4 al art. 215 incriminează emiterea unui cec asupra unei instituţii de
credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau
acoperirea necesară precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia în totul sau în
parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de prezentare în scopul de a obţine
pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a pricinuit o pagubă
posesorului cecului.
Este o formă distinctă de înşelăciune.
Cecul este un instrument de plată prin care o persoană numită trăgător dă ordin
unei bănci la care are disponibil bănesc numită tras, să plătească la prezentarea titlului, o
sumă de bani altei persoane numită beneficiar.
Latura obiectivă se poate realiza prin:
- emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că
pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară.
- retragerea, după emitere, a proviziei în totul sau în parte.
- interzicerea adresată trasului de a plăti înainte de prezentare.
Şi în cazul acestei modalităţi se cere ca şi condiţie producerea unei pagube.
Subiect pasiv este beneficiarul, nu banca( trasul)
Fapta se comite doar cu intenţie directă existând un scop special.
Cecurile în alb emise cu titlu de garanţie, nu constituie decât în aparenţă o
înşelăciune prin emitere de cec-uri, deoarece beneficiarul trebuie să fie indus în eroare la
momentul primirii cecului şi nu la momentul în care, văzând că trăgătorul, dintr-un
motiv sau altul, nu mai are lichidităţi , completează cecul şi îl introduce în circulaţie.
Efectuarea de adăugiri, pe un cec aflat în circulaţie constituie infracţiunea de
falsificare de valori ( art 282 C pen ) şi nu de emitere de cecuri fără acoperire.

Toate formele de înşelăciune au o formă agravată comună şi anume atunci când


înşelăciunea a produs consecinţe deosebit de grave.

57
Există şi alte forme de înşelăciune în codul penal (înşelăciune la măsurătoare
art.296 C pen. înşelăciune cu privire la calitatea mărfii art. 297 C. pen, falsificare de
produse sau alte alimente art. 313 C pen).

6. Delapidarea.

Art. 215 ind 1 C pen incriminează însuşirea, folosirea sau traficarea, de către
un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care
le gestionează sau de administrează.
Obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de bani, valori sau alte
bunuri aflate în administrarea sau gestiunea unui funcţionar.
Subiectul activ este unul calificat fiind un funcţionar în sensul art. 147 C pen
care administrează sau gestionează banii sau alte valori.
Art. 147 C pen prevede că prin funcţionar se înţelege funcţionarul public
precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane
juridice decât o unitate publică sau de interes public.
Cu alte cuvinte orice salariat al unei persoane juridice este funcţionar.
În acelaşi timp funcţionarul trebuie să aibă atribuţii de administrare sau
gestiune.
Prin gestionare se înţelege activitatea salariatului care are ca atribuţii primirea,
păstrarea şi eliberarea bunurilor societăţii. Actele de păstrare presupun mai mult decât
paza acestora care nu necesită luarea în primire a bunurilor.
Administrarea presupune activitatea acelor organe cu atribuţii de conducere
ale unei persoane juridice care au atribuţii de a da dispoziţii cu privire la circulaţia
bunurilor fără a implica şi contactul direct.
Latura obiectivă. Modalităţile prin care se comite fapta sunt:
Însuşirea, care constă în sustragerea acelui bun sau prin dispunerea de acel bun.
Folosirea, care presupune folosirea unui bun în interes personal fără ca agentul să
urmărească însuşirea acestuia.
Traficarea, care constă în scoaterea temporară a bunului din gestiune şi
întrebuinţarea lui în scopuri speculative ilicite( împrumutul de bani din gestiune
pentru a primi dobândă, darea de bunuri pe credit în scopul unor foloase etc).
Pentru realizarea tipicităţii este necesar să se producă şi o pagubă. Aceasta
constă în valoare bunului însuşit sau diferenţa dintre valoarea bunului înainte de
folosire sau traficare şi valoare după încetarea folosirii sau traficării.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă.
Fapta se consumă în momentul producerii pagubei. Tentativa este incriminată.
Fapta are o formă agravată atunci când a produs consecinţe deosebit de grave.

În art. 272 pct 2 şi 3 din Legea nr. 31/1990 este incriminată fapta ,
administratorului, directorului, directorului executiv sau reprezentantului legal al
societăţii, care foloseşte, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură
societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori
pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect sau care se
împrumută, sub orice formă, direct sau printr-o persoană interpusă, de la societatea
pe care o administrează, de la o societate controlată de aceasta ori de la o societate
care controlează societatea pe care el o administrează sau face ca una dintre aceste
societăţi să îi acorde vreo garanţie pentru datorii proprii.
Între cele două texte de incriminare există concurs de calificări care se rezolvă
după criteriul subsidiarităţii, în sensul că art 272 se aplică doar dacă fapta nu

58
constituie o infracţiune mai gravă ( se prevede expres în art. 281 din Legea nr.
31/1990). Dacă administratorul societăţii comerciale are contrat de muncă şi este
funcţionar în sensul legii penale, va răspunde pentru delapidare, deoarece aceasta este
sancţionată mai grav decât infracţiunea din Legea 31/1990 privind societăţilor
comerciale. Dacă însă administratorul nu are calitatea de funcţionar în sensul legii
penale atunci i se aplică dispoziţiile art. 272 din Legea nr. 31/1990.

7. Însuşirea bunului găsit

Art. 216 C pen. incriminează fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun


găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut, sau de a dispune de acel bun ca de al
său. O altă modalitate de comitere a acestei fapte este incriminată în art. 2 şi constă în
fapta de însuşire pe nedrept a unui bun mobil ce aparţine altuia, ajuns din eroare în
posesia făptuitorului.
Prin bun găsit se înţelege bunul pierdut nu şi cel uitat. Bunul pierdut este acela
care a ieşit în mod involuntar din posesia titularului său, iar bunul uitat este bunul
lăsat involuntar şi momentan într-un anumit loc fără a fi considerat că a ieşit din
posesia celui care îi aparţine. Bunul nesupravegheat, dar asupra căruia se exercită
stăpânirea de fapt a cuiva nu constitui un bun pierdut.
Bunul abandonat nu constituie obiect nici al furtului şi nici al însuşirii bunului
găsit. Calitatea de bun găsit, pierdut, uitat sau abandonat se raportează la conştiinţa
autorului şi nu a părţii vătămate. Dacă partea vătămată uită un bun într-o gară şi
nimeni nu revendică nimeni posesia lui este în mod evident un bun găsit care este
obiect al însuşirii bunului găsit. Dimpotrivă dacă agentul observă momentul în care
victima pierde un bun şi îl recuperează fapta lui va fi furt.
Bunul în mod evident trebuie să fie al altuia atât în prima cât şi în cea de-a
doua modalitate.
Latura obiectivă:
I. În prima modalitate fapta se poate comite prin două activităţi:
- nepredarea bunului celui îndreptăţit sau autorităţilor în termen de 10 zile.
Fapta se consumă doar după împlinirea termenului ceea ce înseamnă că tentativa nu
este posibilă. Termenul este unul substanţial. Este indiferent dacă bunul este predat
autorităţilor sau celui îndreptăţit.
- dispunerea de bunul găsit. Asta presupune un comportament echivalent cu
al unui proprietar al bunului, indiferent dacă dispunerea are un caracter juridic sau
material. În această modalitate fapta se consumă în momentul dispunerii. Tentativa
este posibilă dar nu este incriminată.
Dacă până la comiterea actelor de executare, proprietarul se desizează voluntar
de bun abandonându-l, fapta nu mai poate fi o însuşire a bunului găsit, deoarece
pentru consumarea ei trebuie să se producă un prejudiciu. Fapta de însuşire a bunului
abandonat nu este infracţiune.
Dacă agentul declară în cursul celor 10 zile că nu a găsit bunul atunci când
este întrebat de cel care l-a pierdut, comite o însuşire.
Dacă îi spune că este la el dar să mai aştepte termenul legal până o să i-l
predea, atunci fapta sa va fi o tentativă nepedepsibilă.
II. A doua modalitate de comitere a acestei infracţiuni constă în însuşirea
bunului mobil deţinut din eroare. În concret un bun poate ajunge din eroare în posesia
făptuitorului astfel:

59
- datorită erorii celui care predă bunul cu privire la identitatea
destinatarului. Poştaşul aduce pachetul unei alte persoane. Dacă destinatarul, ştie că
pachetul nu îi este destinat lui, fiind de rea credinţă fapta lui poate fi înşelăciune.
- datorită erorii cu privire la identitatea bunului. De exemplu agentul ia un
bun al altuia din greşeală. Dacă agentul este de rea credinţă, fapta constă în furt.
Latura obiectivă. Fapta se comite în această modalitate doar în forma însuşirii
pe nedrept a bunul ajuns din eroare în posesia sa. Însuşirea presupune comportarea
faţă de bunul respectiv ca un proprietar şi se consumă atunci când se comite actul din
care rezultă însuşirea. Simpla folosire a bunului nu este infracţiune şi nici refuzul de
a-l restitui într-un anumit timp.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie chiar şi în modalitatea omisivă,
deoarece conceptual fapta este o infracţiune comisivă chiar dacă o modalitate de
comitere este omisivă. Practic, nepredarea bunului găsit în termenul legal se
transformă într-o prezumţie absolută de însuşire.

8. Distrugerea.

Art. 217 C pen incriminează fapta celui care distruge, degradează, aduce în
stare de neîntrebuinţare un bun aparţinând altuia sau împiedică luare măsurilor de
conservare ori de salvare a unui astfel de bun sau înlătură măsurile luate.
Obiectul material al distrugerii poate fi un bun mobil sau imobil.
Latura obiectivă.
Fapta în forma de bază sa poate comite în următoarele modalităţi:
- distrugere, ea constă în orice modalitate prin care, ca urmare a faptei autorului,
bunul este în totalitate nimicit şi devine total inutilizabil. Fie dispare total substanţa
acestuia, fie se modifică atât de mult, încât nu mai poate fi în nici un fel readus la
forma iniţială.
- degradare, ea este o formă mai uşoară decât nimicirea, în sensul că bunul devine
parţial de nefolosit, dar reparabil.
- aducerea în starea de neîntrebuinţare, semnifică faptul că prin anumite manopere
deşi bunul nu este distrus fizic, el nu mai poate fi folosit ( de exemplu dacă se pune 1
kg de sare în oala de supă a unui bucătar)
- împiedicarea luării măsurilor de conservare sau salvare a unui bun în caz de
pericol.
- înlăturarea măsurilor luate în caz de pericol.
Furtul se poate reţine în concurs cu distrugerea atunci când prin sustragerea
unor componente se aduce şi în stare de neîntrebuinţare utilajul sau maşina de la care
s-a sustras componenta respectivă.
În cazul în care hoţul distruge bunul furat va răspunde doar pentru furt cu
excepţia cazului în care este incriminată şi distrugerea propriului bun.
Aceste modalităţi trebuie să cauzeze un prejudiciu.
Tentativa este incriminată. Fapta se consumă atunci când s-a produs rezultatul
păgubitor.
Fapta se comite cu intenţie, directă sau eventuală.
Se urmăreşte la plângerea prealabilă iar împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.

Formele agravate ale distrugerii privesc fie modalitatea de comiterii a


distrugerii, fie vreo calitatea particulară a obiectului distrus. Formele agravate se reţin
chiar dacă bunul aparţine făptuitorului. Sunt forme agravate:

60
- în art 217 alin 2 C pen este reglementată prima formă adică atunci când bunul are
o valoare artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică sau altă asemenea valoare. Art.
1 şi 3 din Legea privind protejarea patrimoniului cultural mobil nr. 182 /2000

- în art 217 alin. 3 C pen se prevede că fapta are un caracter grav când se distruge,
degradează sau se aduce în stare de neîntrebuinţare o conductă petrolieră sau de
gaze, un cablu de înaltă tensiune, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii sau
pentru difuzarea programelor de radio şi televiziune ori a sistemelor de
alimentare cu apă a conductelor magistrale de apă. Legiuitorul dovedeşte o
neconsecvenţă deoarece prevede că aceste forme agravate se reţin doar dacă se comit
prin distrugere, degradare sau aducere în stare de neîntrebuinţare. Nu înţelegem de ce
o acţiune de împiedicare a măsurilor de conservare comise în cazul acestor categorii
de bunuri constituie o formă simplă şi nu una agravată.

- în art 217 alin 4 este reglementată o altă formă agravată şi anume atunci când
distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare se realizează
prin incendiere, explozie sau orice alt asemenea mijloc şi dacă rezultă pericol
public. Nu este suficient a se folosi un astfel de mijloc ci trebuie în concret să şi
prezinte pericol public.

9. Distrugerea calificată.

Art. 218 C pen incriminează distrugerea calificată care în esenţă este tot o
formă agravată a infracţiunii de distrugere doar că legiuitorul a dorit să-i atribuie un
articol distinct.
Prima modalitate a distrugerii calificate este reprezentată de ipoteza în care
fapta de la 217 C pen. a produs consecinţe deosebit de grave.
A doua modalitate este aceea în care fapta a produs un dezastru. Noţiunea de
dezastru este definită în alin 2 al art 218 C pen astfel. Dezastrul constă în distrugerea
sau degradarea unor mijloace de transport în comun, de mărfuri sau persoane, ori a
unor instalaţii sau lucrări şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea gravă a
integrităţii corporale ori sănătăţii mai multor persoane.
Forma de vinovăţie este praeterintenţia

10. Distrugerea din culpă.

Art. 219 alin 1 C pen incriminează distrugerea, degradarea ori aducerea în


stare de neîntrebuinţare, din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparţine
făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârşită prin incendiere, explozie sau prin
orice alt asemenea mijloc şi dacă rezultă pericol public.
De regulă, distrugerea din culpă a unui bun al altuia nu este infracţiune ci doar
un delict civil. În art. 219 C pen legiuitorul a stabilit nişte împrejurări în care
distrugerea din culpă intră sub incidenţa legii penale.
Legiuitorul incriminează distrugerea din culpă în prima modalitate doar dacă
este comisă prin incendiere, explozie sau orice alt asemenea mijloc şi dacă rezultă
pericol public. Cele două condiţii ale laturii obiective trebuie să fie îndeplinite
cumulativ. Culpa poate fi cu sau fără prevedere.
Este culpă cu prevedere spre exemplu când incendiul este declanşat intenţionat
cu scopul de a distruge nişte resturi vegetale. Agentul a crezut că incendiul nu va
ajunge şi la vegetaţia vecinului, deoarece exista un şanţ între cele două proprietăţi, şi

61
cu toate astea vântul aprinde şi vegetaţia de pe terenul învecinat şi apoi pune în
pericol mai multe case.
Culpa este fără prevedere atunci când o persoana scapă din greşeală o
lumânare aprinsă decorativă, pe bradul uscat de Crăciun, şi se declanşează un
incendiu care pune în pericol întregul imobil în care locuia proprietarul
apartamentului.
În alin 2 al art. 219 C pen este incriminată şi o altă modalitate de distrugere
din culpă, şi anume atunci când se distruge sau degradează din culpă o conductă
petrolieră sau de gaze, un cablu de înaltă tensiune, echipamente şi instalaţii de
telecomunicaţii sau pentru difuzarea programelor de radio şi televiziune ori sisteme
de alimentare cu apă şi conducte magistrale de alimentare cu apă dacă fapta a avut
ca urmare aducerea acestora în stare de neîntrebuinţare. Elementele de
particularitate ale acestei forme privesc atât obiectul material al infracţiunii ci şi
producerea unui anumit rezultat.
Condiţiile cu privire la obiectul material şi cele cu privire la aducerea acestuia
în stare de neîntrebuinţare trebuie îndeplinite cumulativ. Dacă o persoană din culpă,
loveşte şi deformează o ţeavă de alimentare cu gaz, dar nu o aduce în stare de
neîntrebuinţare fapta sa nu este tipică pentru această modalitate.
Legea nu prevede nimic cu privire la subiectul activ, adică dacă poate să
comită fapta chiar proprietarul conductelor, etc. De obicei aceste bunuri sunt în
proprietatea statului sau a unor companii şi de aceea nu s-a făcut precizarea expresă,
dar credem că fapta este tipică şi dacă este comisă de proprietarul acestora deoarece
sunt afectate şi alte persoane decât efectiv proprietarii conductelor, reţelelor etc.

În alin 3 al art. 219 C pen. legea incriminează orice fel de distrugere din culpă
dacă a avut consecinţe deosebit de grave. Deşi această modalitate este considerată o
formă agravată a distrugerii din culpă, această formă prezintă particularitatea că poate
să absoarbă atât una dintre modalităţile distrugerii din culpă din alineatul 1 sau 2, cât
şi orice acţiune de distrugere din culpă, indiferent dacă sunt întrunite elementele
tipicităţii alineatului 1 şi 2. De exemplu este incriminată distrugerea din culpă
indiferent de modul de distrugere dacă ea a produs consecinţe deosebit de grave.
Este dificil de acceptat ca forma agravată a uni infracţiuni să nu absoarbă
forma de bază, ori în exemplul de mai sus, forma de bază nu ar fi incriminată. Din
acest motiv considerăm că şi alineatul 3 este o modalitate distinctă.
Această din urmă modalitate are o formă agravată, reglementată de alin 3
teza II al art 219 C pen. şi anume atunci când a avut ca urmare un dezastru.
În alineatul 4 este incriminată a doua formă agravată a alineatului 3 teza I, şi
anume atunci când fapta care a produs consecinţe deosebit de grave sau dezastrul este
urmarea părăsirii postului sau a săvârşirii oricărei alte fapte de către personalul de
conducere al unui mijloc de transport în comun ori de către personalul care asigură
direct securitatea unor asemenea transporturi.
Ceea ce conferă faptei un caracter agravat este tocmai calitatea specială a
subiectului activ, şi nume personalul de conducere al unui mijloc de transport în
comun ori personalul care asigură direct securitatea unor asemenea
transporturi.

11. Tulburarea de posesie.

Art. 220 C pen incriminează ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a
unui imobil aflat în posesia altuia, fără consimţământul acestuia sau fără aprobarea

62
prealabilă primită în condiţiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat
(test modificat de Legea nr. 247/2005).
Obiectul acestei infracţiuni este un bun imobil aflat în posesia altuia.
Latura obiectivă. Fapta se poate comite în două modalităţi alternative:
- ocuparea fără drept, în întregime sau în parte a unui imobil aflat în
posesia altuia. Rezultatul acestei modalităţi constă în instituirea posesiei de fapt
asupra imobilului corelativ cu pierderea posesiei de către cel tulburat în posesie.
Ocuparea trebuie să se facă fără consimţământul proprietarului sau fără aprobarea
prealabilă primită în condiţiile legii.
În doctrină s-a susţinut că fapta are un caracter continuu şi durează până la
eliberarea terenului astfel ocupat. Această opinie a fost împărtăşită de practica
judiciară şi pentru că această infracţiune se urmărea la plângerea prealabilă, şi era
inechitabil ca cel al cărui teren a fost ocupat să nu mai poată obţine condamnarea
infractorului după scurgerea unui termen de 2 luni, deşi terenul său era ocupat şi după
curgerea celor 2 luni.
Într-o altă opinie s-a susţinut că fapta are un caracter instantaneu şi se consumă
atunci când infractorul ocupă imobilul , la fel ca în cazul infracţiunii de violare de
domiciliu. Legiuitorul incriminează acţiunea de ocupare şi nu starea în care se găseşte
un teren ocupat. În opinia contrară nu ar putea fi justificată dobândirea prin
uzucapiunea de rea credinţă, deoarece din punctul de vedere al posesorului iniţial
fapta ar fi avut un caracter continuu şi ar putea solicita condamnarea celui care a
uzucapat pentru tulburare de posesie. Considerăm mai întemeiată această din urmă
opinie.
- refuzul de a elibera imobilul ocupat fără drept, fără consimţământul
posesorului sau fără aprobarea prealabilă primită în condiţiile legii. Pentru a se putea
vorbi de un refuz de eliberare este necesar ca partea vătămată să facă o solicitare
expresă de a i se elibera terenul. Refuzul de a elibera imobilul poate să fie expres
exprimat sau poate să fie implicit, în acest ultim caz, rezultând din faptul că agentul
nu încetează tulburare de posesie deşi partea vatămată i-a cerut expres acest lucru.
Legiuitorul a reglementat această formă agravată la fel ca şi în cazul violării de
domiciliu cu precizarea că în cazul violării de domiciliu această modalitate
presupunea o pătrundere în domiciliu autorizată. În cazul acestei forme agravate
practic ori de câte ori partea vătămată solicită încetarea actului de tulburare agentul va
comite o nouă infracţiune. Dorinţa a fost aceea de a asigura un mijloc eficient de
apărare a posesiei în sens penal atunci când partea vătămată nu depunea plângerea
penală în termenul prevăzut de lege.

Forme agravate:
Prima formă agravată, prevăzută de art. 220 alin 2 C pen., există dacă fapta
se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare, ori prin desfiinţarea semnelor de
hotar, reperelor de marcare.
Desfiinţarea semnelor de hotar sau reperelor de marcare înseamnă distrugerea
lor sau înlăturarea lor astfel încât să nu îşi mai poată îndeplini rolul de a marca limita
dintre imobile. Simpla distrugere a semnelor de hotar comisă fără vreo legătură cu
tulburare unei posesii constituie doar infracţiune de distrugere.
A doua formă agravată, prevăzută de art. 220 alin 3 C pen, există atunci cînd
prima formă agravată este comisă de două sau mai multe persoane împreună.

Infracţiunea se urmăreşte din oficiu, iar împăcarea părţilor înlătură


răspunderea penală. Lipsa de modificare corespunzătoare a dispoziţiilor procedurale a

63
făcut ca să se interpreteze textul în favoarea celui acuzat, în sensul că fapta s-ar urmări
la plângerea prealabilă.

12. Tăinuirea.

Art. 221 C pen incriminează primirea, dobândirea sau transformarea unui


bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea, pentru
sine sau pentru altul, a unui folos material.
Este o infracţiune subsecventă unei infracţiuni principale. Nu se poate vorbi
de existenţa unei tăinuiri dacă nu s-a comis în prealabil cel puţin o faptă prevăzută de
legea penală.
Obiect al infracţiunii de tăinuire este, de regulă, un bun mobil. Doctrina
susţine că doar un bun mobil poate fi tăinuit. Raportat la reglementarea română
credem că nu este exclus ca în modalitatea înlesnirii valorificării, obiect al tăinuirii să
poată fi şi un imobil dobândit de autor ca urmare a comiterii unei infracţiunii de
înşelăciune. Opinia noastră are un caracter minoritar.
Bunul trebuie să provină din comiterea unei fapte prevăzute de legea penală,
ceea ce înseamnă că nu este necesar ca să răspundă penal cineva pentru fapta
prevăzută de legea penală prin care s-a dobândit bunul.
Un bun sustras poate fi obiect al mai multor infracţiuni de tăinuire.
Latura obiectivă. Fapta se poate comite în una din următoarele modalităţi:
- primirea. Înseamnă preluarea în detenţie a bunului.
- dobândirea. Înseamnă că tăinuitorul a devenit proprietarul bunului( vânzare
cumpărare, donaţie , schimb).
- transformarea bunului. În această modalitate se modifică substanţa sau forma
bunului( vopsire, reparare, etc).
- înlesnirea valorificării bunului. Aceasta presupune acordarea de ajutor pentru a
înlesni înstrăinarea sau schimbarea bunului. ( anunţuri de vânzare, aducerea de
cumpărători etc.
Trebuie îndeplinită şi o condiţie negativă şi anume ca tăinuitorul să nu fi
participat la infracţiunea din care provin bunurile ce se „tăinuiesc”. Dacă agentul a
participat la comiterea faptei atunci acesta nu va mai răspunde şi pentru infracţiunea
de tăinuire a propriei infracţiunii. S-a exprimat şi o opinie contrară, pe care nu o
împărtăşim, şi anume atunci când după ce au împărţit bunurile unul dintre infractori îl
ajută pe un altul să-şi valorifice şi el bunurile dobândite prin comiterea infracţiunii.
Dacă agentul promite că va tăinui bunurile atunci el participă la comiterea
infracţiunii principale în forma complicităţii.
Fapta se consumă în momentul în care bunul a fost primit, dobândit,
transformat sau s-a înlesnit valorificare lui.
În practica judiciară şi în doctrină se susţine că tăinuirea comisă în formă
continuată, are semnificaţia unui act de complicitate la fapta autorului. Actul de
tăinuire repetată întăreşte rezoluţia infractorului.
De principiu suntem de acord cu o astfel de abordare cu precizarea că primul
act de tăinuire nu poate fi considerat ca act de complicitate deoarece se realizează
după comiterea faptei, însă următoarele acte sunt acte de complicitate concurente cu
primul act de tăinuire.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă, deoarece prin
săvârşirea faptei agentul a urmărit obţinerea pentru sine sau pentru altul a unui folos
material. Dacă o persoană ajută la valorificare unui bun fără a urmări prin aceasta un

64
interes patrimonial atunci acea persoană va răspunde eventual pentru infracţiunea de
favorizare a infractorului.
Tentativa este posibilă dar nu se pedepseşte.
Fapta are în alineatul 2 şi o cauză specială de nepedepsire şi anume atunci
când tăinuirea este comisă de soţ sau de o rudă apropiată.
Fapta are şi o limitare a pedepsei şi anume faptul că sancţiunea aplicată pentru
tăinuire nu poate depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care bunul
este tăinuit.

CAP: VIII. INFRACŢIUNII CONTRA AUTORITĂŢII

1. Ultrajul.

Art. 239 C pen incriminează ameninţarea săvârşită în mod nemijlocit sau


prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru
fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.
Elementul de specificitate este reprezentat de calitatea specială a subiectului
pasiv, şi anume un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat.
OUG nr. 58/2002 aprobată cu modificări de Legea nr. 160 /2005 a abrogat
ultrajul comis prin insultă sau calomnie.
Infracţiunea este una complexă care absoarbe infracţiunile care incriminează
actul ultragiant ( ameninţare, loviri, vătămare corporală, vătămare corporală gravă)
Prin funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de
stat, în sensul legii penale, se înţelege numai acel funcţionar din cadrul organelor
puterii statale sau administrative, ale justiţie, care potrivit legii este împuternicit să ia
măsuri cu caracter obligatoriu şi să impună respectarea lor.
Uneori legiuitorul extinde aplicabilitatea textului şi pentru alte categorii de
persoane care nu exercită autoritatea de stat. (pădurar, portar etc ).
Latura obiectivă. Condiţiile ultrajului sunt:
- să existe o acţiune ultragiantă care constă, în modalitate de la alin. 1 al
art. 239, într-o ameninţare în sensul art 193 C. pen..
- ameninţarea să fie săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare
directă. Fapta este săvârşită în mod nemijlocit atunci când ameninţarea este comisă în
prezenţa funcţionarului. Prin mijloace de comunicare directă se înţeleg acele mijloace
prin care se realizează ameninţarea chiar în lipsa funcţionarului dar care îi duc sau pot
duce fapta la cunoştinţa sa. ( telefon, fax, radio, tv etc).
- ameninţarea să fie adresată funcţionarului aflat în exerciţiul funcţiunii, ori
pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii. Asta înseamnă că funcţionarul
trebuie să se afle fie în timpul serviciului sau să se afle în afara timpului serviciului
dar ameninţarea este comisă din cauza şi ca o ripostă la fapte îndeplinite anterior de
funcţionar. În mod evident atât faptele funcţionarului cât şi autoritatea sunt protejate
de legea penală în măsura în care funcţionarul îşi îndeplineşte în mod legal atribuţiile
de serviciu.
Fapta se consumă în momentul consumării ameninţării. Tentativa nu este
incriminată.

65
Pluralitate de funcţionari atrage reţinerea unei infracţiuni de ultraj pentru
fiecare funcţionar în parte.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Art. 239 alin 2 C. pen. incriminează lovirea sau orice act de violenţă, precum
şi vătămare corporală săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru
fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.
În doctrină se susţine că aceasta este o formă agravată a ultrajului. Credem că
este o modalitate distinctă, şi anume ultraj cu violenţă.
Elementul de particularitate este dat în această modalitate de natura actului
ultragiant şi anume comiterea infracţiunii de loviri sau alte violenţe sau vătămare
corporală.
Dacă se comite o vătămare corporală gravă se va reţine forma agravată
reglementată de teza a II a art. 239 alin 2.
Dacă fapta constă în lovituri cauzatoare de moarte atunci se va reţine un
concurs între ultraj cu violenţă( alin 2) şi lovituri cauzatoare de moarte.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Tentativa nu este incriminată.
Omorul calificat, prevăzut de art. 175 lit. f C pen., comis în legătură cu
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale victimei, sau omorul deosebit de grav prevăzut
de art 176 lit. f C pen, absoarbe infracţiunea de ultraj.
Dacă omorul, deşi comis asupra unui funcţionar, nu este unul calificat pe
temeiul literei f a art. 175, atunci se va putea reţine un concurs între omor şi ultraj.
Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, în prima modalitate (
art 271 alin 1 C pen) absoarbe infracţiunea de ultraj comisă asupra organului de
executare deoarece există un concurs de calificări, care se soluţionează pe baza
principiului specialităţii.

Art 239 în alin 3 prevede o formă agravată comună şi anume atunci când fie
ultrajul simplu fie ultrajul cu violenţă sunt comise împotriva unui magistrat, poliţist,
jandarm sau alt militar.

Art. 239 ind 1 C pen stabileşte nişte forme agravate ale art 180-182, 189 şi 193
comise asupra soţului, copiilor sau părinţilor unui magistrat, poliţist, jandarm sau alt
militar, în scop de intimidare sau de răzbunare pentru acte sau fapte îndeplinite în
exerciţiul funcţiunii.
Reglementarea acestor forme agravate în categoria infracţiunilor contra
autorităţii apare ca discutabilă. E greu de imaginat cum este afectată autoritatea de stat
prin faptul că loveşti părintele unui poliţist. Nu trebuie uitat că în cazul acestor
infracţiuni subiectul pasiv principal este statul, iar funcţionarul este subiect pasiv
secundar.
Aceste forme agravate se comit doar cu intenţie directă.
Trimiterea pe care o face legiuitorul la art. 239 alin 4, trebuie apreciată ca o
eroare de tehnică legislativă, deoarece, acest alineat nu mai există, ca urmare a
modificării art. 239 prin .Legea 160/2005.

66
2. Uzurparea de calităţi oficiale.

Art. 240 incriminează folosirea fără drept a unei calităţi oficiale, însoţită sau
urmată de îndeplinirea vreunui act legat de această calitate.
Prin calitate oficială se înţelege o anumită funcţie care conferă unui funcţionar
atribuţii în cadrul aparatului de stat sau public.
Latura obiectivă presupune îndeplinirea cumulativă a două activităţi. Pe de o
parte folosirea fără drept a unei calităţi oficiale, iar pe de altă parte, îndeplinirea
vreunui act legat de această calitate. De exemplu autorul pretinde că este inspector
de mediu şi aplică o amendă unei persoane juridice. Faptul de a pretinde că agentul
are o anumită calitate oficială nu înseamnă şi folosirea acelei calităţi. La acest
moment fapta poate fi considerată ca o tentativă sau act pregătitor neincriminat.
Îndeplinirea unui act legat de această calitate duce la consumarea faptei.
Îndeplinirea unui act legat de acea calitate nu presupune îndeplinirea tuturor
condiţiilor de fond sau formă cu privire la realizarea actului, ci trebuie doar ca actul să
aibă aparenţa unui act oficial.. Realizarea tipicităţii faptei nu depinde de faptul dacă
terţii percep ca fiind credibilă calitate oficială a agentului.
Exercitarea fără drept a profesiei de preot nu înseamnă o uzurpare de calităţi
oficiale, deoarece calitatea de preot nu este o calitate oficială în sensul legii penale.
Doar într-un stat religios, în care biserica are atribuţii statale, s-ar putea reţine o astfel
de infracţiune
Atunci când uzurparea de calităţi oficiale este un mijloc fraudulos de inducere
în eroare se va reţine şi infracţiunea de înşelăciune în concurs cu uzurparea de calităţi
oficiale.
Fapta se comite cu intenţie.

CAP.IX. INFRACŢIUNILE DE SERVICIU

1. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor.

Art. 246 incriminează fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul


atribuţiilor de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod
defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
Este prima formă de abuz în serviciu. Fapta are un caracter subsidiar, asta
înseamnă că poate fi reţinută doar dacă nu este aplicabil vreun alt text de incriminare
faptei comise de agent ( purtare abuzivă, luare de mită, delapidare etc). Subsidiaritatea
se raportează la acele texte de incriminare care au ca subiect activ un funcţionar şi nu
la orice infracţiune comisă de acea persoană. Conţinutul normei speciale trebuie să
reprezintă doar un aspect din sfera textului de incriminare de la abuzul în serviciu.

Latura obiectivă se poate realiza fie comisiv fie omisiv. Condiţiile laturii
obiective:
- Actul de executare al agentului să constea în neîndeplinirea unui act sau
îndeplinirea în mod defectuos a unui act.
- Acest comportament al funcţionarului trebuie să se realizeze în
exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
- Fapta funcţionarului trebuie să cauzeze o vătămare a intereselor legale.
Asta înseamnă că se produce o încălcare, lezare sau prejudiciere morală, fizică sau
materială a intereselor legale ale unei persoane.

67
Fapta se consumă în momentul producerii acestei vătămări.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală. Cerinţa
intenţiei este subliniată şi de faptul că abuzul se comite cu ştiinţă.
Subiectul activ este calificat fiind orice funcţionar. Deşi textul se referă la
funcţionarii publici, art. 258 C pen prevede că dispoziţiile acestui articol se aplică şi
funcţionarilor, în sensul legii penale. În acest din urmă caz se aplică o pedeapsă mai
redusă. Cu alte cuvinte pentru autorul care nu este funcţionar public, dar este
funcţionar fapta atrage un tratament sancţionator atenuat.
Fapta are şi o formă agravată şi anume atunci când fapta a produs
consecinţe deosebit de grave.

2. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi.

Art. 247 C. pen. incriminează îngrădirea, de către un funcţionar public, a


folosinţei sau exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean, ori crearea pentru acesta a
unor situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie.
Aceasta reprezintă cea de-a doua formă de abuz în serviciu.
Condiţiile laturii obiective sunt:
- să se îngrădească folosinţa sau exerciţiul drepturilor unei persoane sau să se
creeze o stare de inferioritate pe temei discriminator.
- fapta să creeze o lezare efectivă a folosinţei drepturilor.
Fapta se consumă atunci când s-a creat îngrădirea drepturilor sau starea de
inferioritate.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă datorită mobilului
special şi anume îngrădirea folosinţei dreptului sau creerea unei stări de inferioritate
pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie. Poate că textul ar trebui să extindă
temeiurile de discriminare şi la alte ipoteze ( de exemplu pe temei de situaţie socială,
opinie politică etc)
Şi această faptă are ca formă agravată producerea de consecinţe deosebit de
grave.

3. Abuzul în serviciu contra intereselor publice.

Art. 248 C pen incriminează fapta funcţionarului public, care în exerciţiul


atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în
mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui
organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele care se referă art.
145 sau o pagubă patrimoniului acesteia.
Aceasta este cea de-a treia formă de abuz în serviciu reglementată în codul
penal şi este şi cea mai gravă formă. La rândul ei are un caracter subsidiar.
Condiţiile laturii obiective sunt aceleaşi ca şi la abuzul în serviciu contra
intereselor persoanelor cu elementul de particularitate şi anume urmarea acestor
conduite:
- cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei
instituţii de stat ori al unei alte unităţi la care se referă art 145 C pen. Prin tulburare
însemnată se poate înţelege lezarea de o anumită gravitate şi într-o anumită proporţie,
care afectează ritmul de desfăşurare a activităţii acelui organ, instituţie sau unitate.
Tulburarea trebuie să fie reală, efectivă, determinată şi constatabilă.
- cauzarea unei pagube patrimoniului instituţiei.
Consumare are loc atunci când s-a produs una dintre urmările specifice.

68
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Subiectul activ este calificat adică un funcţionar public sau un funcţionar. În cazul
acestuia din urmă, ca şi în cazul celorlalte forme de abuz în serviciu, fapta are un
caracter atenuat.
Şi această faptă are ca formă agravată producerea de consecinţe deosebit de
grave.
Art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000 a reglementat o formă agravată comună
tuturor infracţiunilor de abuz în serviciu şi anume atunci când funcţionarul public a
obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial. În
cazul acestei forme agravate tentativa se pedepseşte

4. Purtarea abuzivă

Art. 250 C pen incriminează întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o


persoană, de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Latura obiectivă constă în întrebuinţarea de expresii jignitoare în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu.
În doctrină noţiunea de „expresii jignitoare” a fost interpretată ca însemnând
orice atingerea adusă onoarei sau demnităţii unei persoane. În acest fel practic se
consideră că infracţiunea de insultă şi calomnie este absorbită în conţinutul acestei
infracţiuni. Poate că de lege ferenda o astfel de abordare este de dorit dar o astfel de
interpretare conduce la o analogie în defavoarea celui acuzat.
Credem că latura obiectivă a acestei infracţiuni constă în folosirea de expresii
jignitoare, în formă orală, indiferent dacă acestea se subsumează sau nu condiţiilor de
tipicitate a insultei.
În ipoteza în care funcţionarul îi face anumite semne cu caracter jignitor fără
însă a rosti nici un cuvânt, deşi este lezată demnitatea persoanei nu vedem care este
expresia întrebuinţată de agent. În acest caz el va răspunde pentru insultă.
Ori de câte ori legiuitorul a dorit să absoarbă insulta şi calomnia în conţinutul
unei infracţiuni, a formulat textul în consecinţă. Nu vedem care este raţiunea ca în
cazul purtării abuzive să fi dorit să exprime aceeaşi ideea dar folosind o formulare
care conduce la o altă soluţie.
Cerinţa esenţială este ca fapta să fie comisă în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu.
Subiectul activ este calificat, dar subiectul pasiv este general ( orice cetăţean
sau chiar un coleg de serviciu al funcţionarului.
Fapta se consumă în momentul folosirii de expresii jignitoare.
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Fapta are şi o altă modalitate de comitere, mai gravă şi anume lovirea sau acte
de violenţă faţă de o persoană, comisă de către un funcţionar public în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu. Această modalitate absoarbe doar infracţiunea de loviri sau
alte violenţe nu şi eventuală vătămare corporală, vătămare corporală gravă, lovituri
cauzatoare de moarte sau omor. În doctrină s-a susţinut că aceasta este o formă
agravată a purtării abuzive, caz în care în mod evident ea absoarbe forma de bază.
În realitate această formă agravată are o formă juridică distinctă, fiind ca şi
conţinut o formă agravată a infracţiunii de loviri sau alte violenţe, mai mult decât o
formă a agravantă a jignirii cuiva de către un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu. Este injust ca dacă agentul insultă şi loveşte pe cineva va comite un concurs
de infracţiuni dar dacă funcţionarul comite aceste fapte el va răspunde pentru o
singură infracţiune.

69
Ceea ce este mai greu de înţeles este faptul că spre exemplu ameninţarea
comisă de funcţionar nu este incriminată ca o infracţiune de purtare abuzivă care are o
gravitate mai mare decât utilizarea de expresii jignitoare.
Dacă întrebuinţarea de violenţe se realizează asupra unei persoane aflate în
curs de cercetare în vederea obţinerii de declaraţii, fapta constituie infracţiunea de
cercetare abuzivă care absoarbe purtarea abuzivă( art. 266 C pen).
Atunci când folosirea violenţei de către funcţionar este autorizară de lege fapta
nu mai este antijuridică.

5. Infracţiunile de corupţie.

Această calificare a faptelor este dată de Legea nr. 78/2000 unde sunt
enumerate ca fiind infracţiuni de corupţie: luarea de mită, darea de mită, primirea de
foloase necuvenite, traficul de influenţă şi cumpărarea de influenţă. Ultima faptă este
incriminată în legea specială, deşi locul ei ar fi fost în codul penal. Mai există şi alte
categorii de fapte şi anume: infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, care sunt
prevăzute de art. 10-13 din Legea nr. 78/2000, şi infracţiuni în legătură directă cu
infracţiunile de corupţie, art 17 lit a-k din Legea nr. 78/2000. Acestea din urmă nu fac,
în acest moment, obiectul cursului de drept penal parte specială.
Ceea ce caracterizează întreaga grupă a infracţiunilor de corupţie, aşa cum sunt
ele reglementate astăzi, este faptul că aplicarea textelor de incriminare a fost extinsă şi
în cazul altor persoane care nu au calitatea de funcţionar român în sensul legii penale.
Credem că subiecţi activi ai acestor infracţiuni pot fi şi parlamentarii.
Subiecţi ai infracţiunilor de corupţie sunt şi managerii, directorii,
administratorii, cenzorii sau alte persoane cu atribuţii de control la societăţile
comerciale, companiile şi societăţile naţionale, regiile autonome şi la orice alţi agenţi
economici( art. 8 din Legea nr. 78/2000)
Astfel pot comite infracţiuni de corupţie şi:
- funcţionarii sau persoanele care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui
contract de muncă ori alte persoane care exercită atribuţii similare în cadrul unei
organizaţii publice internaţionale la care România este parte.
- membrii adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care
România este parte.
- funcţionarii sau persoanele care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui
contract de muncă ori alte persoane care exercită atribuţii similare în cadrul
Comunităţilor Europene.
- persoanele care exercită funcţii judiciare în cadrul instanţelor internaţionale a
căror competenţă este acceptată de România, precum şi funcţionarii de la grefele
acestor instanţe.
- funcţionarii unui stat străin.
- membrii adunărilor parlamentare sau administrative ai unui stat străin. ( art. 8
ind.1 din Legea nr. 78/2000)
O altă caracteristică este aceea că toate infracţiunile de corupţie au ca formă
agravată comună următoarea împrejurare:
Faptele de corupţie sunt săvârşite în interesul unei organizaţii, asociaţii sau
grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa
negocierile tranzacţiilor comerciale internaţionale ori schimburilor sau investiţiile
internaţionale.
Infracţiunile de corupţie nu au obiect material. În cazul în care faptele se comit
prin dare, respectiv primire de bunuri, acelea nu sunt obiecte materiale ale

70
infracţiunilor de corupţie ci modalităţi materiale prin care se realizează latura
obiectivă.

5a. Luarea de mită.

Art. 254 incriminează fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde
ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor
astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a
întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de
a face un act contrar acestor îndatorii.
Latura obiectivă constă în următoarele activităţi care trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:

a. fapta să constea în una din următoarele modalităţi de comitere: pretinderea,


primirea, acceptarea promisiunii, sau nerespingerea promisiunii de mită.
În cazul pretinderii, iniţiativa aparţine funcţionarului care, prin orice
modalitate ( directă, aluzivă etc) solicită mita. Nu este necesar ca cel căruia i se
solicită să înţeleagă semnificaţia gesturilor funcţionarului, să fie de acord sau să
adopte o anumită poziţie cu privire la cerea funcţionarului. Fapta se consumă în
momentul pretinderii mitei.
În cazul primirii agentul primeşte efectiv mita prin remiterea bunurilor ce
alcătuiesc mita sau prin obţinerea folosului. Fapta se consumă în momentul primirii
sau a obţinerii folosului. Restituirea folosului primit, ulterior, nu înlătură tipicitatea
faptei.
În cazul acceptării promisiunii unor astfel de foloase, iniţiativa aparţine
mituitorului, iar agentul acceptă oferta care i se face. Fapta se consumă în momentul
acceptării ofertei fără avea importanţă dacă ulterior mituitorul îşi respectă sau nu
promisiunea. Renunţarea ulterioară la folosul acceptat nu înlătură existenţa
infracţiunii.
În ipoteza nerespingerii promisiunii, iniţiativa aparţine mituitorului care face o
ofertă, însă deşi funcţionarul nu o acceptă expres, nici nu o refuză expres. În realitate
legiuitorul a vrut sa incrimineze expres şi acceptarea tacită a unei oferte de mită,
instituind prezumţia absolută că dacă funcţionarul nu respinge oferta de mită atunci el
acceptă tacit această mită. Fapta se consumă în momentul în care agentul deşi i se face
oferta, nu o refuză în acelaşi moment.
Aceste modalităţi se pot realiza direct sau indirect prin interpunere de
persoane.

b. Pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii sau nerefuzul ei trebuie să fie


comisă în legătură cu un act privitor la atribuţiile funcţionarului. De esenţa luării
de mită este încălcarea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului corupt. Dacă suma de
bani este plătită în legătură cu activitatea unei alte persoane fapta nu va mai constitui
o luare de mită ci poate fi, o participare la dare de mită, un trafic de influenţă sau chiar
înşelăciune. Nu are importanţă în ce manieră funcţionarul trebuie să îşi încalce
atribuţiile de serviciu ( să nu le îndeplinească, să le îndeplinească defectuos sau cu
întârziere). Fapta constituie luare de mită şi când suma este plătită cu scopul de a
realiza un act la care mituitorul este perfect îndreptăţit, deoarece funcţionarul
condiţionează realizarea acelui act de primirea mitei.
Nu este necesar ca funcţionarul să şi îndeplinească actul care i se solicită, fiind
suficient ca el să ia mită cu acest scop.

71
c. Fapta să fie comisă înainte sau în cursul îndeplinirii actului solicitat de
mituitor. În caz contrar fapta ar putea cădea sub incidenţa art. 256 C pen. şi anume
primirea de foloase necuvenite.
Mita constă în bani, sau alte foloase. Sfera de alte foloase cuprinde orice alte
bunuri, servicii sau beneficii acordate funcţionarului respectiv.
În cazul în care bunurile sunt solicitate în interesul societăţii şi nu în interesul
funcţionarului atunci fapta ar putea intra sub incidenţa abuzului în serviciu.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă, deoarece pretinderea,
primirea, acceptarea promisiunii sau nerespingerea promisiunii de mită se comit în
scopul încălcării atribuţiilor de serviciu în sens larg, indiferent de modalitatea prin
care se încalcă în concret aceste atribuţii. Legea stabileşte modalităţile prin care se pot
încălca atribuţiile de serviciu. Îndeplinirea înseamnă că funcţionarul îţi respectă
atribuţiile de serviciu, dar condiţionează îndeplinirea acestora de mituirea sa. A nu
îndeplini înseamnă că agentul deşi avea obligaţia să îndeplinească acel act el nu o
face ( să înceapă urmărirea penală, să întocmească un proces verbal de contravenţiei
etc). A întârzia înseamnă că mituitorul îi solicită să nu realizeze un act la termenul
legal ci să tergiverseze cât mai mult realizarea lui ( punerea în executare a unei
hotărâri definitive, a nu scoate la licitaţie un anumit bun sau serviciu pentru care
trebuie organizată o astfel de licitaţie). O faptă este comisă în scopul de a face un act
contrar acestor îndatorii, atunci când acesta spre exemplu eliberează acte false, atestă
lucruri neadevărate, restituie un bun unei persoane neîndreptăţite, etc.)
Participaţia la luare de mită prezintă particularităţi, în sensul că nu este posibil
coautoratul deoarece este o infracţiune cu autor unic. Fiecare funcţionar are obligaţia
personală de a îşi îndeplinii atribuţiile de serviciu onest, ceea ce înseamnă că
încălcarea acestei obligaţii are un caracter personal.
Subiectul activ este special, şi anume funcţionarul sau persoana prevăzută în
legea specială în art. 8 şi 8 ind 1 din Legea nr. 78/2000.
Alineatul 2 al art 254 incriminează o formă agravată şi anume atunci când
fapta a fost comisă de un funcţionar cu atribuţii de control sau de către o persoană
care are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, ori de constatare,
de urmărire sau judecare a infracţiunilor ( art. 7 alin 1 Legea nr. 78/2000.)
Bunurile, valorile sau alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se
confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata
echivalentului lor. Pentru detalii a se vedea şi S Bogdan, Câteva consideraţii privind
infracţiunile de luare de mită şi de trafic de influenţă în Studia Iurisprudentia
Universitatis Babeş-Bolyai nr. 1-2/1996.

5b. Darea de mită.

Art. 255 C pen incriminează promisiunea, oferirea sau darea de bani sau
alte foloase, unui funcţionar, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia un
act privitor la îndatoririle de serviciu ale sau în scopul de a face un act contrar
acestor îndatoriri.
Latura obiectivă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a. să constea într-o activitate de promisiune, oferire sau dare de mită.


Promisiunea presupune că mituitorul îi promite mituitului acordarea unor
beneficii. Nu are importanţă dacă iniţiativa aparţine funcţionarului sau mituitorului şi
nici dacă acesta acceptă sau nu promisiunea. Fapta se consumă în momentul în care
agentul face promisiunea funcţionarului.

72
Oferirea constă în acea activitate în care mituitorul îi oferă mită funcţionarului.
Este indiferent pentru reţinerea infracţiunii dacă funcţionarul acceptă sau nu oferta şi
nici dacă după acceptarea ofertei funcţionarul îi îndeplineşte mituitorului cerinţa.
Fapta se consumă în momentul realizării ofertei de către mituitor.
Darea constă în remiterea bunului de către agent funcţionarului. Fapta se
consumă în momentul remiterii bunului funcţionarului

b. promisiunea, oferirea sau darea de mită trebuie să fie în legătură cu


îndeplinirea de către funcţionarul mituit a unui act care intră în legătură cu
atribuţiile sale de serviciu. Dacă agentul nu are atribuţii de serviciu astfel încât să
poată îndeplini cel puţin teoretic cererea mituitorului atunci fapta agentului nu intră
sub incidenţa textului de incriminare chiar dacă şi ea are un caracter imoral.

c. promisiunea, oferirea sau darea de mită trebuie să se realizeze înainte


sau în timpul realizării activităţii solicitate de mituitor. Dacă fapta este comisă
după îndeplinirea acestor atribuţii pentru ai mulţumi pentru activitatea desfăşurată
fapta nu intră sub incidenţa legii penale. Suntem într-o ipoteză similară cu „darea”
mitei unui funcţionar care nu are atribuţia de a îndeplini actul respectiv. Nu este
incriminată „ darea de foloase necuvenite” în legislaţia penală română.
Subiectul activ este unul general.
Latura subiectivă constă în intenţia directă, cu aceeaşi precizare ca şi în cazul
luării de mită.
Fapta are şi o formă agravată şi anume atunci când fapta de dare de mită este
săvârşită faţă de un funcţionar cu atribuţii de control sau faţă de o persoană care are
atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, ori de constatare, de
urmărire sau judecare a infracţiunilor. ( art. 7 alin2 din Legea nr. 78/2000)
Legea reglementează şi o cauză justificativă specială. Art. 255 alin. 2 C. pen
prevede că fapta nu constituie infracţiune dacă mituitorul a fost constrâns prin orice
mijloace de către cel care a luat mita. Constrângerea poate fi fizică sau morală. Spre
deosebire de constrângere ca şi cauză justificativă generală, este suficient ca agentul
să fie constrâns, fără a se cere şi ca acea constrângere să nu poată fi înlăturată altfel
decât prin comiterea faptei sau ca făptuitorul să nu fi putut rezista constrângerii fizice.
În art. 255 alin 3 este reglementată o cauză de nepedepsire şi anume atunci
când mituitorul denunţă autorităţilor fapta, mai înainte ca organul de urmărire să fi
fost sesizat pentru acea infracţiune.
Bunurile date, promise sau oferite se confiscă chiar şi prin echivalent dacă nu
se găsesc. Dacă însă a operat cauza justificativă sau cauza de nepedepsire, bunurile se
restituie celui care le-a dat, oferit sau promis.

Legea specială incriminează şi o formă specială de dare de mită şi anume


atunci când se comite prin promisiunea, oferirea sau darea, direct sau indirect, de
bani sau alte foloase unui funcţionar al unui stat străin, ori al unei organizaţii publice
internaţionale, pentru a îndeplini sau a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale
de serviciu, în scopul obţinerii unui folos necuvenit în cadrul operaţiunilor economice
internaţionale ( art. 8 ind. 2 din Legea nr. 78/2000).

73
5c. Primirea de foloase necuvenite.

Art. 256 incriminează fapta funcţionarului care primeşte, direct sau indirect,
bani sau alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era
obligat în temeiul acesteia.
Latura obiectivă trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
a. să existe o acţiune de primire de foloase necuvenite. Nu este suficient ca
să accepte oferta, promisiunea sau să nu o refuze ci trebuie să primească acel bun.
Fapta se consumă în momentul primirii bunului.
Primirea se poate realiza direct sau indirect.

b. Primirea să se realizeze după îndeplinirea unui act la care era obligat.


Dacă primirea este anterioară sau concomitentă fapta întruneşte elementele
constitutive ale luării de mită.

c. actul îndeplinit de funcţionar să aibă un caracter licit, doar la un astfel de


act putând fi obligat în temeiul funcţiei sale.
Subiectul este unul calificat şi anume funcţionar.
Latura subiectivă constă în intenţie directă sau eventuală.
Şi în cazul acestei infracţiuni prin legea specială sa instituit ca formă
agravată ipoteza când fapta a fost comisă de un funcţionar cu atribuţii de control sau
de către o persoană care are atribuţii de constatare sau de sancţionare a
contravenţiilor, ori de constatare, de urmărire sau judecare a infracţiunilor ( art. 7 alin
3 din Legea nr. 78/2000).
Si în cazul acestei infracţiuni bunurile primite se confiscă în materialitatea lor
sau prin echivalent.

5d. Traficul de influenţă.

Art. 257 C pen incriminează primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase
ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru
altul, săvârşite de o persoană care are sau lasă să se creadă că are influenţă asupra
unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în
atribuţiile sale de serviciu.

Latura obiectivă presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:


a. fapta de traficare a influenţei să se realizeze prin primirea, pretinderea,
acceptarea promisiunii unui folos sau acceptarea de daruri.
În cazul primirii fapta se realizează prin dobândirea de către traficantul de
influenţă a folosului. Fapta se consumă în momentul primirii acestor bunuri indiferent
de conduita traficantului faţă de funcţionarul pe lângă care pretinde că are influenţă.
În cazul pretinderii iniţiativa aparţine traficantului care solicită un anumit folos
pentru traficarea influenţei pe care o are sau pretinde că o are asupra unui funcţionar.
În cazul acceptării promisiunii, iniţiativa aparţine cumpărătorului de influenţă,
traficantul fiind cel care acceptă această ofertă. Fapta se consumă în momentul
acceptării promisiunii.
În cazul acceptării de daruri, fapta se consumă în momentul în care traficantul
acceptă darurile oferite de cumpărătorul de influenţă.
Traficarea influenţei se poate realiza direct sau indirect prin interpunere de
persoane.

74
b. pretinderea, primirea sau acceptarea folosului, poate fi săvârşită pentru
sine sau pentru altul.

c. cauza primirii, pretinderii sau acceptării să fie traficarea influenţei


reale sau presupuse a agentului. Întreaga activitate infracţională să aibă ca şi mobil
traficarea unei influenţe reale sau presupuse a agentului.

d. primirea, pretinderea sau acceptarea să se realizeze pentru intervenţia


agentului asupra funcţionarului, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un
act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Nu are importanţă dacă intervenţia se
materializează sa nu. Este însă esenţial ca funcţionatul asupra căruia există sau se
pretinde că există influenţă să fie determinat, fie cu numele, funcţia sau în orice altă
manieră. Doar în acest fel se poate şti dacă traficarea influenţei priveşte un funcţionar
care are atribuţii în a soluţiona cererea cumpărătorului de influenţă. În caz contrar
fapta poate consta într-o înşelăciune.

e. traficarea influenţei să se realizeze înainte sau concomitent cu


realizarea actului de către funcţionarul, asupra căruia, influenţa este traficată. În
caz contrar fapta ar putea consta într-o înşelăciune comisă de către cel care vinde
influenţa cu privire la un act care deja s-a realizat. În acest caz, nu mai există
posibilitatea teoretică ca traficantul să determine prin influenţa sa acea acţiune a
funcţionarului.

Latura subiectivă. Intenţia este directă deoarece primirea, pretinderea sau


acceptarea promisiunii, este comisă în scopul de a interveni pe lângă un funcţionar şi
de a-l determina pe acesta la o anumită conduită.
Subiect activ general.
Traficul de influenţă are o formă agravată şi anume când este comis de un
funcţionar cu atribuţii de control sau de către o persoană care are atribuţii de
constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, ori de constatare, de urmărire sau
judecare a infracţiunilor. În acest caz calitatea specială a agentului face ca fapta să fie
una agravată.
Bunurile care au făcut obiectul traficului se influenţă se confiscă în
materialitatea lor sau prin echivalent.

5e. Cumpărarea de influenţă.

Art. 6 ind. 1 din Legea nr. 78/2000 incriminează promisiunea, oferirea sau
darea de bani, de daruri sau alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are
influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l
determina să facă, ori sa nu facă un act ce intră în atribuţiile de serviciu.
Chiar dacă această faptă este incriminată de o lege specială, ea nu poate fi
tratată separat de infracţiunea de trafic de influenţă, deoarece reprezintă cea de-a doua
componentă a infracţiunii bilaterale. În acest caz este incriminată fapta celui care
cumpără influenţa reală sau presupusă a unei persoane asupra unui funcţionar. Am
numit această infracţiune în acest fel deşi ea nu are un nomen iuris distinct, fiind în
sensul Legii nr. 78/2000 doar o infracţiune de corupţie..
Latura obiectivă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

75
a. să existe o acţiune de promitere, oferire sau dare de bani, daruri sau
alte foloase. Fapta se consumă după caz, în momentul promiterii, oferirii sau dării
preţului influenţei. Aceste modalităţi se pot realiza direct sau prin intermediul unor
alte persoane.

b. promiterea, oferirea sau darea trebuie să se facă unei persoane care are
influenţă sau pretinde că are influenţă pe lângă un funcţionar. Este necesar ca
promiterea, oferirea sau darea să se realizeze faţă de o persoană care influenţă asupra
unui funcţionar. Nu are importanţă de la cine ştie agentul că acea persoană are
influenţă, din surse proprii de informare, de la acea persoană sau chiar de la
funcţionarul vizat de acţiunea de trafic de influenţă.
Condiţia cu privire la calitatea celui căruia i se promite, oferă sau dă este
îndeplinită şi atunci când vânzătorul de influenţă deşi nu are influenţă el pretinde că
are influenţă asupra unui funcţionar. În acest caz, informaţia cu privire la cel care este
traficantul de influenţă, provine chiar de la acesta.

c. cauza promiterii, ofertei sau dării este cumpărarea influenţei.

d. promiterea, oferirea sau darea trebuie să se comită pentru a-l


determina pe funcţionar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale
de serviciu. Nu are importanţă dacă agentul a reuşit să obţină realizarea sau
împiedicarea realizării unui act, ce intra în atribuţiile de serviciu ale acestuia. Este
însă necesar ca influenţa reală sau presupusă, care se cumpără, să privească un
funcţionar care are ca atribuţii de serviciu îndeplinirea actului solicitat de cumpărător.

e. cumpărarea influenţei să se realizeze înainte sau concomitent cu


realizarea actului pentru a cărui realizare s-a cumpărat influenţa. După acest
moment prin acţiunea de cumpărare nu se mai sancţionează deoarece ipoteza este
asemănătoare cu cazul în care nu se mai poate realiza o traficare a influenţei cu privire
la un act deja îndeplinit. Nu mai este posibilă determinarea la o anumită conduită a
funcţionarului cu privire la un act pe care acesta deja la îndeplinit.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă deoarece cumpărarea


influenţei este comisă în scopul de a interveni pe lângă un funcţionar şi de a-l
determina pe acesta la o anumită conduită.
Subiectul activ este general.
Cumpărarea de influenţă are o formă agravată şi anume când este comisă de
un funcţionar cu atribuţii de control sau de către o persoană care are atribuţii de
constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, ori de constatare, de urmărire sau
judecare a infracţiunilor. În acest caz calitatea specială a agentului face ca fapta să fie
una agravată.
Alin 2 al art. 6 ind 1 reglementează şi o cauză de nepedepsire şi anume când
cumpărătorul de influenţă denunţă autorităţilor fapta, mai înainte ca organul de
urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.
Bunurile date, promise sau oferite se confiscă chiar şi prin echivalent dacă nu
se găsesc. Dacă însă a operat cauza de nepedepsire, bunurile se restituie celui care le-a
dat, oferit sau promis.

76
CAP. X. INFRACŢIUNI ÎN LEGĂTURĂ CU ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI.

1. Denunţarea calomnioasă.

Art. 259 C pen incriminează învinuirea mincinoasă făcută prin denunţ sau
plângere, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anumită persoană.
Condiţiile laturii obiective:
- să existe o acţiune de învinuire mincinoasă.
- învinuirea să se facă prin plângere sau denunţ în sens procedural. Credem că se
aplică textul şi în cazul plângerilor prealabile, chiar dacă au existat şi opinii contare
care au susţinut că plângerea prealabilă nu îndeplineşte condiţia tipicităţii faptei. Chiar
dacă aceasta din urmă, prezintă anumite particularităţi, faţă de plângerea penală în
sens procedural, ea nu îşi pierde caracterul de act de sesizare a organelor judiciare.
- învinuirea să fie făcută împotriva unei persoane determinate.
- învinuirea să se refere la săvârşirea unei infracţiuni. Nu e necesară o încadrare
juridică ci doar ca fapta descrisă în plângere sau denunţ să aibă aparenţa tipicităţii
unei infracţiuni.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Fapta se consumă atunci când plângerea a fost înregistrată la organul la care a fost
depusă.
Legea incriminează în art 259 alin 2 şi o variantă asimilată, şi anume:
Producerea ori ticluirea de probe mincinoase în sprijinul unei învinuiri nedrepte.
Această variantă asimilată are atât elementele unei forme agravate, atunci când
autorul unui denunţ calomnios produce şi ticluieşte probe în sensul învinuirii sale, dar
şi caracteristicile ale unei infracţiuni distincte, atunci când la plângerea mincinoasă a
altuia, agentul susţine învinuirea prin producerea sau ticluirea unor probe. Este posibil
să se reţină comiterea infracţiunii şi atunci când cel care le produce sau ticluieşte ştie
că învinuirea este mincinoasă, în schimb autorul plângerii sau denunţului a fost de
bună credinţă.
Producerea de probe înseamnă crearea unor probe care nu au existat (
înscrisuri falsificate, etc) iar ticluirea înseamnă crearea unui scenariu cu probe
existente astfel încât să se creeze aparenţa de probare a învinuirii mincinoase(
aranjarea unor obiecte la locul infracţiunii astfel încât să se creeze o anumită aparenţă
etc).
Fapta se consumă în momentul producerii sau ticluirii indiferent dacă au reuşit
să înşele judecătorul sau nu.
Fapta se comite cu intenţie directă, deoarece trebuie comisă în sprijinul unei
învinuiri nedrepte.
Art. 259 alin 3 prevede şi o cauză de atenuare şi anume atunci când agentul
declară, mai înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale în contra căreia s-a făcut
denunţul sau plângerea, ori împotriva căreia s-au produs probele, că plângerea,
denunţul sau probele sunt mincinoase.

2. Mărturia mincinoasă.

Art. 260 C pen. incriminează fapta martorului care într-o cauză penală, civilă,
disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii

77
mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora
a fost întrebat.
Condiţiile laturii obiective:
- martorul să facă afirmaţii mincinoase ori să nu spună tot ceea ce ştie. Este
indiferent dacă afirmaţiile sunt pozitive sau negative, trunchiate sau denaturate. Fapta
se comite şi atunci când agentul omite să spună, deşi cunoaşte împrejurările despre
care este întrebat.
- mărturia să aibă relevanţă în soluţionarea cauzei. Aceasta deoarece afirmaţiile
mincinoase sau omisiunea de a declara se raportează doar la împrejurările esenţiale în
soluţionarea cauzei.
- agentul să fi fost întrebat cu privire la acele împrejurări. Dacă nu a fost întrebat
şi nici nu declară atunci fapta lui nu este tipică. Nu are importanţă cine l-a întrebat,
organul judiciar, părţile, procurorul, avocaţii etc.
- declaraţia mincinoasă să fie comisă cu prilejul audierii martorului într-o cauză
penală, civilă, disciplinară, sau în orice altă cauză în care se audiază martori.
Fapta se comite cu intenţie directă.
Se consumă în momentul în care semnează declaraţia, până în acel moment
este posibil să revină asupra declaraţiei sale, tentativa lui nefiind incriminată.
Subiectul activ este unul calificat şi anume martorul.
Coautoratul nu este posibil fiind o infracţiune cu autor unic.

Art. 260 alin. 4 reglementează şi o variantă asimilată atunci când fapta este
comisă de un expert sau interpret.
Fapta nu se pedepseşte dacă, în cauzele penale înainte de arestarea
inculpatului, iar în cazul celorlalte cauze mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre
sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul îşi retrage
mărturia. În acest caz retragerea trebuie realizată înainte de orice soluţie sau arestare a
inculpatului.
Tratamentul sancţionator este atenuat dacă retragerea mărturiei se face înainte
de soluţionarea definitivă a cauzei, însă după arestarea inculpatului şi după ce s-a
pronunţat o hotărâre nedefinitivă.
Cauza de nepedepsire şi de atenuare are un caracter personal şi nu re răsfrânge
asupra participanţilor

3. Încercarea de a determina mărturia mincinoasă.

Art. 261 C pen incriminează încercarea de a determina o persoană prin


constrângere ori corupere să dea declaraţii mincinoase într-o cauză penală, civilă,
disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori.
Latura obiectivă trebuie să îndeplinească două condiţii:
- să existe o acţiune de încercare de a determina o persoană să facă
declaraţii mincinoase. Nu e necesar ca acea persoană să aibă deja calitatea de martor,
fiind suficient ca agentul să-l considere un potenţial martor.
- fapta să fie comisă prin constrângere( fizică sau morală) sau corupere(
promisiunea, oferirea, darea unor bunuri sau alte foloase).
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţia directă, deoarece se face cu
scopul de a face declaraţii mincinoase.
Există şi o variantă asimilată şi anume în cazul expertului sau interpretului.
Diferenţele dintre instigare la mărturie mincinoasă şi încercarea de a determina
mărturia mincinoasă sunt.:

78
- pe de o parte la instigare la mărturia mincinoasă persoana trebuie să aibă
calitatea de martor, pe când la încercarea de a determina mărturia mincinoasă,
persoana este suficient să fie un potenţial martor.
- la instigare trebuie ca persoană să fi luat hotărârea de a comite fapta
indiferent dacă şi trece la executare( dacă instigatul nu trece sau se desistă ori
împiedică consumarea faptei, comite doar o instigare neurmată de executare), pe când
la încercarea de a determina este suficient ca agentul să încerce determinarea, fiind
fără relevanţă poziţia persoanei vizate de agent cu privire la încercarea de
determinare.
- instigarea la mărturie mincinoasă se poate realiza, prin orice mijloace, chiar
prin convingere, pe când la încercarea de a determina mărturia mincinoasă, fapta se
comite doar prin constrângere sau corupere. Dacă se încearcă determinarea în orice alt
mod, fapta nu mai este tipică.

4. Nedenunţarea.

Art. 262 incriminează omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia


dintre infracţiunile prevăzute în art 174, 175, 176, 211, 212, 215 ind1, 217 alin 2-4,
218 alin 1 şi 276 alin 3 C pen.
Latura obiectivă presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:
- nedenunţătorul să fi avut cunoştinţă de comiterea vreunei din
infracţiunile incriminate de art. 174, 175, 176, 211, 212, 215 ind. 1, 217 alin 2-4,
218 alin 1 şi 276 alin 3 C. pen.
- să nu denunţe de îndată autorităţilor fapta de care a avut cunoştinţă.
Legea nu prevede ce se înţelege prin expresia „de îndată” şi de aceea, îndeplinirea
acestei condiţii se verifică în concret. După acest termen şi până la începerea urmăririi
penale operează cauza de nepedepsire prevăzută de lege. Prin autorităţi se înţelege
orice autoritate care exercită atributul autorităţii de stat şi care are o competenţă
generală de combatere a infracţionalităţii.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie şi din culpă, deoarece este o
infracţiune omisivă.
Legea reglementează şi cauze de nepedepsire a comiterii acestei infracţiuni.
- când este comisă de soţ sau rudă apropiată.
- când persoana încunoştinţează autorităţile competente despre acea
infracţiune mai înainte de a se fi început urmărirea penală pentru infracţiunea
nedenunţată. De data aceasta denunţul trebuie adresat autorităţilor competente şi nu
oricăror autorităţi.
- când nedenunţătorul a înlesnit arestarea infractorilor, chiar după ce s-a
început urmărirea penală ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi.

5. Favorizarea infractorului.

Art. 264 incriminează ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită
înainte sau în timpul săvârşirii faptei, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea
penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul
sau produsul infracţiunii.
Latura obiectivă. Fapta se poate comite în două modalităţi alternative:
- prin ajutorul pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală,
judecata sau executarea pedepsei.
- prin ajutorul dat pentru a asigura folosul sau produsul infracţiunii.

79
Ajutorul trebuie să fie realizat fără o înţelegere prealabilă sau concomitentă
comiterii faptei cu persoana favorizată. În caz contrar agentul este participant la
infracţiune şi nu poate fi favorizator al propriei sale fapte.
Este incriminat doar ajutorul dat unui infractor nu şi ajutorul dat unei persoane
care comite o faptă prevăzută de legea penală.
Tăinuirea poate fi reţinută în concurs cu favorizarea, atunci când, spre
exemplu agentul tăinuieşte bunuri provenite de comiterea infracţiunii şi în acelaşi
timp acorda ajutor aceleiaşi persoane pentru a îngreuna urmărirea penală ( îl ascunde
pe cel favorizat).
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă.
Pedeapsa este limitată deoarece ea nu poate fi mai mare decât pedeapsa
prevăzută de lege pentru autor.
Favorizarea săvârşită de soţ sau rudă apropiată nu se pedepseşte.

6. Evadarea

Art. 269 C pen incriminează evadarea din starea legală de reţinere sau
deţinere.
În cazul acestei infracţiuni este necesar ca persoana să se afle în stare de
reţinere sau deţinere. Nu se include în această categorie minorul care se află internat
într-un centru de reeducare, ori medical educativ sau persoana faţă de care s-a luat
măsura de siguranţă a internării medicale. Noţiunea de reţinere se referă la acea
situaţie în care o persoană este privată de libertate, pe o durată provizorie, determinată
de necesitatea ca ea să fie judecată în stare de arest. Noţiunea de deţinere vizează acea
categorie de persoane care sunt lipsite de libertate ca urmarea unei hotărâri definitive
de condamnare. Nu se includ în această categorie persoanele aduse la judecată cu
mandat de aducere.
Latura obiectivă. Fapta se comite prin evadarea unei persoane indiferent de
modalitatea concretă în care se realizează, şi indiferent dacă a fost sau nu ajutată de
alţi deţinuţi, alte persoane sau chiar personalul care trebuie să împiedice evadarea.
Există evadare şi atunci când deţinutul părăseşte locul de muncă, deşi acesta putea să
lucreze fără a fi păzit. La fel, există evadare şi atunci când deţinutul fuge de sub
escortă sau părăseşte sala de judecată atunci când acesta este adus în stare de deţinere
sau reţinere.
Consumare faptei are loc atunci când persoana a reuşit să dobândească, urmare
a evadării, starea de libertate.
Tentativa este posibilă şi este incriminată.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie.
Subiectul activ este unul calificat, adică persoana care se află în stare de
reţinere sau deţinere.
Nu este posibilă complicitatea deoarece în caz de înlesnire fapta complicelui
intră sub incidenţa art. 270 C pen..
Fapta are şi o formă agravată şi anume atunci când este comisă în una din
următoarele împrejurări:
- prin folosirea de violenţe. Fapta absoarbe doar infracţiunea de loviri sau alte
violenţe nu şi vătămarea corporală, vătămarea corporală gravă sau loviturile
cauzatoare de moarte.
- prin folosirea de arme sau alte instrumente. Nu este suficient ca o
persoană să fi fost înarmată ci trebuie ca să folosească arma pentru evadare. La fel şi

80
în cazul instrumentelor care s-au folosit la efracţia sistemelor de închidere, la chei sau
orice alte instrumente.
- de două sau mai multe persoane împreună.
Fapta prezintă o modalitate particulară de sancţionare şi anume aplicarea
cumulului aritmetic între pedeapsa pentru evadare şi pedeapsa din care a evadat
autorul. Această regulă se aplică doar persoanelor care evadează din executarea unei
pedepse şi nu şi în cazul celor care evadează din starea de reţinere, situaţie în care se
aplică regulile generale în materie de sancţionare a concursului de infracţiuni.

7. Înlesnirea evadării.

Art. 270 C pen incriminează înlesnirea prin orice mijloace a evadării.


Legiuitorul a dorit prin acest text să incrimineze ca act de executare distinct
complicitatea la evadare.
Latura obiectivă constă în acţiunea de înlesnire a evadării. Aceasta presupune
orice activitate de „complicitate” la evadare din partea autorului. Activitatea
presupune acordarea de sprijin material ( bani, instrumente care să înlesnească
evadarea, etc) sau sprijin moral ( stabilirea de legături cu alte persoane etc)
Consumare are loc în momentul în care acţiunea de înlesnire a avut ca rezultat
evadarea. Tentativa se pedepseşte.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie.
Infracţiunea are mai multe forme agravate:
- când înlesnirea a fost comisă de o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe
cel evadat.
- când s-a înlesnit o evadare comisă prin folosirea de violenţe, arme sau de alte
instrumente, ori de două sau mai multe persoane împreună.
- când înlesnirea a fost comisă de o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe
cel evadat şi s-a înlesnit o evadare comisă prin folosirea de violenţe, arme sau de
alte instrumente, ori de două sau mai multe persoane împreună.
- când s-a înlesnit evadarea unei persoane reţinute, arestate sau deţinute pentru
comiterea unei infracţiuni sancţionată de lege cu o pedeapsă mai mare de 10 ani.
- când înlesnirea a fost comisă de o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe
cel evadat şi s-a înlesnit evadarea unei persoane reţinute, arestate sau deţinute
pentru comiterea unei infracţiuni sancţionată de lege cu o pedeapsă mai mare de
10 ani.
Tentativa la forma de bază şi la formele agravate este posibilă şi este
incriminată.

Această infracţiune are şi o formă atenuată atunci când fapta este comisă
din culpă.
Atunci când înlesnirea evadării a fost comisă din culpă de către o persoană
care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel care a evadat. Este un caz de incriminare a
„complicităţii” din culpă ca un act de executare propriu zis.

8. Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti.

Art. 271 alin1. C pen incriminează împotrivirea la executarea unei hotărâri


judecătoreşti, prin ameninţare faţă de organul de executare. Teza a doua a aceluiaşi
articol incriminează împotrivirea prin violenţă.

81
Condiţiile laturii obiective:
- să existe o acţiune de împotrivire, fie prin ameninţare, fie prin violenţă,
împotriva organului de executare. În sfera organului de executare intră atât executorul
judecătoresc cât şi celelalte persoane care participă la activitatea de punere în
executare a hotărârii judecătoreşti. Pentru consumarea faptei nu este necesar să se şi
reuşească împiedicarea punerii în executare.
- împotrivirea să se refere la punerea în executare a unei hotărâri
judecătoreşti. Aceasta poate fi şi o ordonanţă preşidenţială.
- hotărârea judecătorească să fie executorie.
Fapta se comite în momentul comiterii actului de împotrivire, adică a actelor
de violenţă sau ameninţare.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Art. 271 alin 2 C pen incriminează împiedicarea unei persoane de a folosi o


locuinţă, ori parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute în baza unei hotărâri
judecătoreşti.
Este o modalitate distinctă a infracţiunii de nerespectare a unei hotărâri
judecătoreşti.
Condiţiile laturii obiective:
- să existe o deţinerea a unei locuinţe sau unui imobil în baza unei hotărâri
judecătoreşti pusă în executare.
- să existe o acţiune de împiedicare a folosinţei imobilului deţinut în baza
hotărârii judecătoreşti. Acţiunea se poate concretiza în acte omisive sau comisive (
nu permite folosirea unor dependinţe, blochează accesul persoanei în imobil etc).
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
În această modalitate legea incriminează şi o formă agravată şi anume atunci
când împiedicarea se comite prin ameninţare sau violenţă.

Art. 271 calin 4 C pen incriminează nerespectarea hotărârilor judecătoreşti,


prin sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă constând în interzicerea de
a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie şi în
interzicerea de a se afla în anumite localităţi.
Aceasta reprezintă cea de-a treia modalitate distinctă de incriminare
infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.
Condiţiile laturii obiective:
- să existe o hotărâre de condamnare definitivă şi executorie prin care
agentului i se interzic drepturile prevăzute de art 112 lit c şi d. cu titlu de măsuri de
siguranţă
- agentul să se sustragă de la executarea lor. Asta înseamnă că acesta
exercită din nou drepturile interzise, prin practicarea meseriei , prin pătrunderea în
localitate unde îi este interzis accesul.
Consumarea faptei se face atunci când începe exerciţiul dreptului interzis şi se
epuizează atunci când încetează încălcarea interdicţie legale. Fapta este una continuă.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie.
Fapta este comisivă în ciuda aparenţei de omisiune, şi de aceea fapta comisă
din culpă nu este incriminată.
Subiect activ calificat, şi anume persoana căreia i s-a aplicat măsura de
siguranţă.
Tentativa este posibilă la toate formele infracţiunii dar nu este incriminată la
nici una din ele.

82
CAP. XI. INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA REGIMUL STABILIT PEMTRU
UNELE ACTIVITĂŢI REGLEMETATE DE LEGE

1. Nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor

Art. 279 C pen incriminează deţinerea, portul, confecţionarea, transportul,


precum şi orice operaţie privind circulaţia armelor şi muniţiilor sau funcţionarea
atelierelor de reparat arme, fără drept.
Noţiunea de „arme” din cuprinsul textului de incriminare cuprinde doar armele
propriu-zise şi nu şi cele asimilate prin raportare la art. 151 C pen.
În Legea nr. 295/ 2004 în art. 2 alin 1 pct 2 arma este definită ca fiind orice
dispozitiv a cărui funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile,
substanţe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare, ori împrăştierea de
gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în măsura în care se regăseşte în una dintre
categoriile prevăzute în anexă.( de exemplu arme militare, arme de apărare şi pază,
arme de autoapărare, arme de tir, arme de vânătoare, arme utilitare, arme cu
destinaţie industrială, arme de panoplie, arme de colecţie, arme de recuzită etc)
Muniţia este definită ca fiind ansamblu format din proiectil şi, după caz,
încărcătură de azvârlire, capsa de aprindere, precum şi celelalte elemente de
asamblare care îi asigură funcţionarea şi realizarea scopului urmărit
Latura obiectivă.
Fapta se comite prin deţinere, port, confecţionarea, transport precum şi
orice operaţiuni privitoare la circulaţia armelor şi muniţiilor sau funcţionarea
atelierelor de reparat arme.
Modalităţile de mai sus se comit fără drept, ceea ce este o condiţie a tipicităţii
faptei.
În funcţie de scopul pentru care a solicitat autorizarea procurării armei,
autorităţile competente pot acorda solicitantului dreptul de deţinere sau, după caz, de
port sau folosire a armei procurate, făcând menţiune, în mod expres, despre aceasta, în
conţinutul permisului de armă.
Dreptul de deţinere a armei se poate acorda numai pentru armele de vânătoare,
de tir, de colecţie sau de autoapărare şi conferă titularului posibilitatea de a păstra
arma la domiciliul sau reşedinţa înscrisă în documentul de identitate, în condiţiile
prevăzute în normele metodologice de aplicare a prezentei legi.
Dreptul de a purta şi folosi arme se poate acorda numai pentru armele de
apărare şi pază, de vânătoare şi de tir şi conferă titularului posibilitatea de a purta
asupra sa arma şi de a o folosi în scopul pentru care a fost autorizată procurarea
acesteia, precum şi în caz de legitimă apărare sau stare de necesitate, în condiţiile
prezentei legi.
În modalitatea deţinerii sau portului fapta are un caracter continuu.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
În alineatul 2 este incriminată şi o modalitate asimilată şi anume nedepunerea
armei, sau a muniţiei în termenul fixat de lege la organul competent, de către cel
căruia i s-a respins cererea pentru prelungirea valabilităţii permisului.
Inspectoratul General al Poliţiei Române este autoritatea competentă care
exercită controlul privind deţinerea, portul şi folosirea armelor şi muniţiilor, precum şi
cu privire la operaţiunile cu arme şi muniţii, în condiţiile prezentei legi.
Termenul fixat de lege este de 10 zile.

83
Latura obiectivă. Fapta se comite prin nedepunerea ei în termen de 10 zile de
la respingerea cererii de prelungire a valabilităţii permisului de port armă.
Infracţiunea fiind omisivă se sancţionează şi comiterea ei din culpă.

Prima formă agravată. Aceasta presupune comiterea faptei în una din


următoarele împrejurări:
- deţinerea, înstrăinarea sau portul, fără drept, de arme ascunse, ori de
arme militare, precum şi a muniţiei aferente pentru astfel de arme. Armele
ascunse nu sunt definite legal dar prin ele se înţeleg acele arme a căror destinaţie este
disimulată. Prin arme militare se înţelege arme destinate uzului militar( art. 2 alin III
pct. 1 din legea 295/2004).
- deţinerea, înstrăinarea sau portul, fără drept, a mai multor arme, cu excepţia
celor ascunse sau militare, precum şi a armelor de panoplie ori muniţiei
respective în cantităţi mari. Armele de panoplie sunt arme de foc devenite
nefuncţionale ca urmare a transformării lor de către un armurier autorizat.

A doua formă agravată constă în portul de arme fără drept, în localul


unităţilor de stat sau al altor unităţi la care se referă art 145 C pen, la întrunirile
publice ori în localurile de alegeri.
Tentativa este incriminată, cu excepţia formei asimilate comisă din culpă, când
nu este posibilă.
Nu este posibil coautoratul deoarece obligaţia are un caracter personal.

2. Exercitarea fără drept a unei profesii.

Art. 281 C pen incriminează exercitarea fără drept a unei profesii sau a
oricărei alte activităţi pentru care legea cere autorizaţie, ori exercitarea acestora în
alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel
de fapte se sancţionează potrivit legii penale.
Dispoziţia are caracterul unei norme penale cadru, care trebuie să se
completeze cu dispoziţiile din legea specială care stabilesc condiţiile de exercitare a
profesiei sau activităţii şi care prevăd în mod expres că nerespectarea acestor
dispoziţii se sancţionează potrivit legii penale. La încadrarea juridică trebuie enunţată
şi dispoziţia din legea specială care completează norma cadru.
Latura obiectivă. Condiţiile laturi obiective sunt:
- Să se exercitare fără drept o profesie sau activitate pentru care legea
cere o autorizaţie, sau să se exercite acestea în alte condiţii decât cele legale. Fapta
este una de obicei deoarece, exercitarea unei activităţi presupune o anumită
repetabilitate a actelor de executare, ceea ce indică, caracterul de infracţiune de
obicei.
- legea specială să prevadă că săvârşirea acestei fapte se sancţionează
potrivit legii penale.
Consumarea are loc atunci când se comit suficiente acte din care să rezulte
„exercitarea unei activităţi” în mod obişnuit. Un singur act de consultanţă juridică
realizat de o persoană care nu este avocat sau un sfat medical ori tratament medical
propus unui bolnav, deşi sunt acte specifice avocatului, în prima ipoteză, sau un act
specific medicului în cea de-a doua, nu se vor încadra în tipicitatea faptei. Asta nu
înseamnă că, teoretic, legea specială nu poate prevedea expres că este suficient pentru
angajarea răspunderii penale să se comită şi un singur act. Tentativa nu este posibilă
şi de aceea nu este nici pedepsită.

84
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Nu este posibil coautoratul.

CAP. XII. INFRACŢIUNI DE FALS

1. Falsificarea de monedă sau alte valori.

Art. 282 C pen. incriminează falsificarea de monedă metalică, monedă de


hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor,
emise de instituţia bancară ori de alte instituţii de credit competente, sau falsificarea
oricăror alte titluri ori valori asemănătoare.
Obiectul material al acestei infracţiunii este alcătuit din monede, titluri de
credit, cecuri. Moneda de plastic nu este enumerată expres dar este obiect material al
falsificării, fiind o valoare asemănătoare.
Ceea ce caracterizează obiectul material al acestei infracţiuni este puterea
circulatorie pe care trebuie să o aibă moneda, valoarea sau titlul falsificat. De aceea o
monedă scoasă din circulaţia nu este obiect al acestei infracţiuni, la fel un cec care nu
a fost pus în circulaţie etc.
Latura obiectivă. Fapta se comite prin falsificarea valorii, care constă în
alterarea adevărului cu privire la acea valoare, şi care în concret se poate realiza prin
contrafacere (confecţionarea de monede prin imitarea celei adevărate, astfel încât să
creeze aparenţa de autenticitate) sau prin alterare ( se modifică anumite aspecte ale
bancnotei, astfel încât să se creeze impresia că are o altă valoare).
Fapta se consumă în momentul în care s-a falsificat valoarea.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie.

În alineatul al art. 282 C pen este incriminată şi o modalitate asimilată şi


anume, punerea în circulaţie, în orice mod a valorilor falsificate sau deţinerea lor în
vederea punerii în circulaţie.
Latura obiectivă. Punerea în circulaţia presupunea introducerea acestora în
circuitul economico-financiar. De exemplu atunci când o persoană foloseşte la plata
unui serviciu o monedă falsificată. Fapta se comite şi atunci când plata i se face unei
persoane fizice pentru plata unei datorii sau pentru a i se acorda un împrumut. De
esenţa punerii în circulaţie este faptul că acea valoare falsificată este utilizată în
aceeaşi manieră ca şi o valoare autentică. Dacă valoarea este dată unei alte persoane,
cu o valoarea mult diminuată, deoarece beneficiarul cunoaşte că valoarea este falsă se
consideră ca valoarea a fost pusă în circulaţie. Fapta se consumă atunci când valoarea
falsificată a fost pusă în circulaţie, indiferent după cât timp de la punerea sa în
circulaţie se constata că este falsă.
Dacă falsificatorul pune ulterior valoarea falsificată în circulaţie va răspunde
pentru un concurs între falsificarea de monedă( art. 282 alin 1 ) şi punerea în circulaţie
de monedă falsificată( art 282 alin. 2 C pen).
S-a susţinut că persoana care este de bună credinţă atunci când primeşte o
valoare falsificată şi apoi pentru a evita păgubirea sa, o pune în circulaţie, comite doar
infracţiune de înşelăciune nu şi cea de punere în circulaţie de valori falsificate.
Aceasta pentru că în acest caz este vorba de o repunere în circulaţie, şi nu de o
punere.

85
Credem că legea nu face o distincţie între buna sau reaua credinţă a
dobânditorului ci sancţionează punerea în circulaţia a valorii falsificate. Pericolul
pentru circuitul bancar este identic în cazul punerii în circulaţie a unei valori
falsificate. În Codul penal Carol II fapta avea un caracter atenuat, dar prin înlăturarea
formei atenuate, la intrarea în vigoare a prezentului cod, nu înseamnă că s-a abrogat
forma de bază care se aplică şi în cazul dobânditorului de bună credinţă care pune
apoi moneda în circulaţie.
Mai mult decât atât, ni se pare greu de justificat logic diferenţa dintre
repunerea realizată de cel care este de rea credinţă la dobândirea monedei false şi care
va răspunde penal pentru punere în circulaţie de valori falsificate, dacă pune în
circulaţia monedele pe care le-a dobândit, şi repunerea comisă de cel care este de
bună credinţă în momentul dobândirii monedei false şi care, se susţine că, şi din acest
motiv, nu ar trebui să răspundă penal în cazul în care a descoperit falsul şi pune în
circulaţie moneda falsă.
Deţinerea constă în primirea şi păstrarea valorii falsificate în scopul punerii în
circulaţie. Fapta se consumă atunci când a început deţinerea acelei valori cu scopul de
a fi pusă în circulaţie şi se epuizează atunci când valoarea nu mai este în stăpânirea
agentului.
Latura subiectivă. Fapta se comite, în modalitatea asimilată a deţinerii în
vederea punerii în circulaţie, doar cu intenţie directă, deoarece se cere un scop special.
Forme agravate.
Prima formă agravată există dacă falsificarea, punerea în circulaţia sau
deţinerea în vederea punerii în circulaţie ar fi putut cauza o pagubă importantă
sistemului financiar. Condiţia specifică acestei forme agravate constă în pericolul
potenţial pe care l-ar putea reprezenta comiterea infracţiunii. Ea se consumă atunci
când urmare a acţiuni infracţionale apare pericolul potenţial.
A doua formă agravată există dacă falsificarea, punerea în circulaţia sau
deţinerea în vederea punerii în circulaţie au cauzat o pagubă importantă
sistemului financiar. În acest caz infracţiunea trebuie să fi produs acest rezultat
specific. La producerea acestui rezultat fapta este consumată.
Tentativa se pedepseşte.

Art. 284. C pen prevede că dispoziţiile art 282 C pen se aplică şi monedelor
sau timbrelor altor state ori altor valori străine.

Art. 285 C pen incriminează fabricarea sau deţinerea de instrumente sau


materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor enumerate în art
282-284 C pen.
Această infracţiune este una obstacol. Ea se va reţine în concurs cu
infracţiunea de falsificare, cu excepţia cazului în care, în aceeaşi împrejurare, sunt
obţinute atât instrumentele sau materialele necesare falsificării cât şi se realizează
efectiv falsificarea, iar instrumentele sau materialele sunt apoi abandonate sau distruse
de falsificatori.

2. Falsul material în înscrisuri oficiale.

Art. 288 C pen incriminează falsificarea unui înscris oficial prin


contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod de natură să
producă consecinţe juridice.

86
În acest caz obiect material al falsificării este un înscris oficial. Înscrisul este
orice document care conţine o manifestare de voinţă, indiferent cum se realizează
scrierea( manuscrisă, tipărită stenografiată etc).
Înscrisul oficial este definit în art 150 alin 2 C pen care prevede că înscrisul
oficial este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145
sau care aparţine unui asemenea unităţi. De exemplu, sunt astfel de acte: un certificat
de înmatriculare a unei firme, o diplomă de studii, un cazier fiscal sau judiciar, titluri
de proprietate etc. Sunt asimilate cu înscrisurile oficiale şi biletele, tichetele sau orice
alte imprimate producătoare de consecinţe juridice.
Înscrisul care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 trebuie
să îndeplinească cerinţele minimale de formă ( ştampila unităţii şi semnătura
funcţionarului competent să le semneze precum şi faptul ca unitatea să aibă
competenţa de a emite acele înscrisuri).
Înscrisurile care aparţin unităţii sunt orice înscrisuri care sunt deţinute sau
înregistrate la unitate , indiferent de cine au fost emise.
Înscris oficial este considerat atât originalul cât şi duplicatele sau copiile
legalizate sau certificate.
În cazul unui act nul absolut acesta va putea fi obiect al falsului material, doar
dacă se comite de orice altă persoană decât cele care au participat la falsificarea lui.
Pentru falsificatori acest act nu poate avea nici o minimă aparenţă de act oficial,
fiind doar un fals. Asta nu înseamnă că, folosirea înscrisului „falsificat” din nou de
primii infractori, scapă de sub incidenţa penală. Ei vor răspunde pentru infracţiunea de
uz de fals.
Latura obiectivă. Condiţii:
- să existe o acţiune de falsificare. Ea poate să constea în contrafacerea
scrierii înscrisului oficial, atunci când se imită un înscris oficial. Ea poate să constea
în subscrierea actului, adică semnarea în fals a înscrisului respectiv etc, sau poate să
constea în alterarea înscrisului, prin modificarea unor aspecte ale înscrisului( adăugiri,
ştergerea unor elemente ale înscrisului. etc).
- acţiunea de falsificare să fie de natură să producă consecinţe juridice. Este
necesar pe de o parte ca înscrisul să conţină o manifestare de voinţă de natură a
produce efecte juridice iar pe de altă parte ca înscrisul falsificat să aibă o minimă
aparenţă de veridicitate.
Fapta se consumă în momentul falsificării dacă aceasta este de natură să
producă consecinţă juridică.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Fapta are o formă agravată atunci când falsul este comis de un funcţionar în
exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Tentativa se pedepseşte.

3. Falsul intelectual.

Art. 289 C pen incriminează falsificarea unui înscris oficial cu prilejul


întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu,
prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin
omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.
Elementul de particularitate este dat de momentul în care se falsifică un înscris
şi de calitatea specială a subiectului activ. Obiectul material ca şi la infracţiunea de
fals este un înscris oficial.
Latura obiectivă. Condiţii.

87
- să existe o acţiune de falsificare prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului sau prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date
sau împrejurări. Falsificarea se poate realiza printr-o acţiune sau printr-o omisiune.
Prin atestare se înţelege, înscrierea, adeverirea, confirmarea în cuprinsul
înscrisului de date sau fapte neadevărate.
Fapta se poate comite şi prin omisiunea intenţionată de a înscrie date sau fapte
ce trebuiau să fie înscrise în cuprinsul documentului întocmit..
- falsificare să se realizeze cu prilejul întocmirii de către funcţionarul competent
a înscrisului oficial. Acesta este elementul de particularitate. Dacă în cazul falsului
material înscrisul oficial trebuie să preexiste acţiunii de falsificare, la falsul intelectual
înscrisul este falsificat chiar în momentul redactării acestuia, chiar de către cel care
avea competenţa de a întocmi acest înscris oficial. Dacă înscrisul oficial preexistă,
atunci orice alterare a conţinutului acestuia se va încadra la infracţiunea de fals
material.
Fapta se consumă atunci când înscrisul este semnat şi ştampilat de funcţionarul
care l-a întocmit în fals. Un astfel de înscris nu poate fi obiect al falsului material
pentru acelaşi funcţionar, deoarece înscrisul pentru infractor nu este unul oficial, însă
pentru terţi acesta poate fi obiect al falsului material.
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Tentativa se pedepseşte.
Subiectul activ este calificat, adică un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor
de serviciu.

4. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată.

Art. 290 C pen incriminează falsificarea unui înscris sub semnătură privată
prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, dacă
făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează unei alte persoane spre
folosire, în vederea producerii de consecinţe juridice.
Elementele de particularitate al acestei infracţiuni prin raportare la falsul
material sunt: obiectului material este un înscris sub semnătură privată şi faptul că
este necesar ca înscrisul să fie folosit sau încredinţat spre folosire.
Prin înscris sub semnătură privată se înţelege orice înscris care emană de la o
persoană particulară ce poate produce consecinţe juridice şi care este semnat şi datat.
Latura obiectivă. Condiţii cumulative:
-Să existe o acţiune de falsificare a unui înscris sub semnătură privată prin
contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod.
- făptuitorul să folosească înscrisul falsificat sau să îl încredinţeze unei alte
persoane spre folosire, în vederea producerii de consecinţe juridice. Aceasta
înseamnă că în sarcina autorului unui fals în înscrisuri sub semnătură privată nu se va
putea reţine şi infracţiunea de uz de fals, deoarece folosirea înscrisului falsificat este o
condiţie a tipicităţii.
Fapta se consumă atunci când înscrisul falsificat este folosit sau încredinţat în
vederea producerii de consecinţe juridice.
Tentativa se pedepseşte şi există atunci când se începe acţiunea de folosire sau
încercare de încredinţare. Simpla falsificare a unui înscris sub semnătură privată nu
este o tentativă pedepsibilă.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă..

5. Uzul de fals.

88
Art. 291 c pen incriminează folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură
privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii de consecinţe juridice.
Această infracţiune presupune ca şi condiţie prealabilă existenţa unui înscris
falsificat, a cărui situaţie juridică era cunoscută de autor.
Latura obiectivă. Fapta se comite prin folosirea unui înscris falsificat în
vederea producerii unor consecinţe juridice. În concret se poate realiza prin
prezentarea înscrisului, sau invocarea înscrisului în faţa unei autorităţi, sau unei alte
persoane pentru a-i crea o imagine denaturată.
Nu este necesar să se fi reuşit crearea imaginii denaturate, fiind suficient ca
folosirea să fie aptă să producă consecinţe juridice.
Fapta se consumă în momentul folosirii înscrisului.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă.
Subiectul activ este unul general, dar nu poate fi autor al acestei infracţiuni cel
care a falsificat un înscris sub semnătură privată, deoarece în cazul lui folosirea este o
condiţie a tipicităţii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Regula se
aplică nu doar autorului ci şi oricărui participant la falsul în înscrisuri sub semnătură
privată..
Fapta are şi o modalitate atenuată atunci când înscrisul falsificat este unul sub
semnătură privată. Apare ca discutabil faptul dacă aceasta este o formă atenuată sau
este o infracţiune distinctă, deoarece folosirea unui înscris sub semnătură privată nu
realizează în nici un fel conţinutul infracţiunii în formă de bază şi anume folosirea
unui înscris oficial falsificat.
Tentativa nu se pedepseşte.

6. Falsul în declaraţii.

Art. 292 C pen incriminează declararea necorespunzătoare adevărului, făcută


unui organ sau instituţii de stat ori unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145,
în vederea producerii de consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci
când, potrivit legii sau împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea
acelei consecinţe.
Or, în cazul acestei infracţiuni, spre deosebire de falsul intelectual, întocmirea
înscrisului falsificat este consecinţa declaraţiei unei persoane, alta decât funcţionarul
care întocmeşte înscrisul prin care se consemnează declaraţia falsă.
Latura obiectivă. Condiţii:
- să existe o declaraţie necorespunzătoare adevărului, făcută în faţa unui organ
sau instituţii de stat sau a unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145.
Declaraţia se poate face oral sau în scris. De regulă şi declaraţia făcută oral se
consemnează într-un înscris, întocmit de cel căruia i se adresează declaraţia.
- declararea să se facă în vederea producerii consecinţelor juridice pe care
le determină, potrivit legii sau împrejurărilor, acea declaraţie, pentru sine sau
pentru altul. În lipsa acestei condiţii o declaraţie, chiar neadevărată, nu îndeplineşte
condiţia de tipicitate a acestei infracţiuni. Nu este necesar ca să se şi producă
consecinţele dorite de făptuitor.
S-a susţinut că dacă o persoană face o declaraţie mincinoasă la notar, fapta sa
de fals în declaraţi exclude reţinerea în viitor şi a infracţiunii de uz de fals cu ocazia
ulterioară a utilizării actului. Credem că trebuie nuanţată o astfel de opinie. Dacă
declaraţia devine un înscris oficial folosirea ei atrage un concurs de infracţiunii. Dacă
este folosită pentru producerea consecinţelor juridice pe care ea le determină potrivit

89
legii sau împrejurărilor, atunci se va reţine doar infracţiunea de fals în declaraţii şi
eventual infracţiunea de înşelăciune în concurs.
Fapta se consumă atunci când se face declaraţia în formă orală, ori în
momentul depunerii ei la organul competent dacă este scrisă, sau în momentul când
este consemnată în scris o declaraţie orală de cel căruia i se adresează.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă, deoarece declararea
este făcută cu un scop special şi anume producerea unor anumite consecinţe juridice.

7. Falsul privind identitatea.

Art. 293 C pen incriminează prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea
unei asemenea identităţi altei persoane, pentru a induce sau menţine în eroare un
organ sau o instituţie de stat sau o altă unitate dintre cele la care se referă art. 145 c
pen, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul.
Legiuitorul a dorit ca prin incriminarea acestei fapte ca falsul în declaraţii cu
privire la identitatea unei persoane să aibă o natură juridică distinctă.
Latura obiectivă. Condiţii:
- să existe o acţiune de prezentare sub o identitate falsă sau de atribuire unei alte
persoane o identitate falsă. Fapta se poate comite prin prezentarea orală, sau prin
prezentarea sunt a unei alte identităţi prin intermediul unor înscrisuri false sau folosite
fraudulos. Agentul poate induce sau menţine în eroare atât cu privire la propria
identitate cât şi la identitatea unei altei persoane, prin atribuirea acelei persoane o altă
identitate.
- fapta să fie comisă pentru a induce sau menţine în eroare un organ sau o instituţie
de stat sau o altă unitate dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii
unei consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul. Dacă este indusă în eroare o
altă persoană decât cele enumerate de lege, fapta nu este tipică indiferent dacă
inducerea în eroare a putut sau nu să producă consecinţe juridice. La fel simpla
inducere în eroare fără intenţia de a produce efecte juridice nu este tipică.
Fapta este tipică şi atunci când celui căruia i se face prezentarea se află în
eroare cu privire la identitatea persoanei care i se prezintă, şi eroarea îi este menţinută
De obicei falsul privind identitatea este o infracţiune mijloc pentru comiterea
unor alte infracţiuni ( înşelăciune, delapidare, favorizarea infractorului etc).
Fapta se consumă în momentul prezentării sub o identitate falsă, sau în
momentul depunerii înscrisului care atestă o altă identitate a persoanei.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă, deoarece trebuie
comisă pentru a induce sau menţine în eroare.
Fapta, în alineatul 2 al art. 293 C pen., are şi o modalitate asimilată şi anume
încredinţarea unui înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru
legitimare sau identificare, spre a fi folosit fără drept.
Obiectul material al acestei modalităţi este reprezentat de un înscris care
serveşte pentru dovedirea stării civile ( certificat de naştere, de căsătorie),pentru
legitimare( legitimaţie de serviciu, de acces, etc) sau de identificare( carte de
identitate, paşaport, etc). .
Latura obiectivă. Fapta se comite prin încredinţarea înscrisului, spre a fi
folosit fără drept.
Fapta se consumă în momentul încredinţării, indiferent dacă a fost apoi folosit
sau nu.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă.

90
Subiectul activ este titularul identităţii încredinţate sau cel care deţine
înscrisul, în mod licit sau ilicit.

CAP. XIII. INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII


PRIVIND CONVIEŢUIREA SOCIALĂ

1. Bigamia

Art. 303 C pen. incriminează încheierea unei noi căsătorii de către o


persoană căsătorită.
Această infracţiune este o infracţiune instantanee care se comite în pluralitate
naturală. Ca şi condiţie premisă, este necesar să preexiste o căsătorie valabilă.
Latura obiectivă. Fapta se comite prin încheierea unei noi căsătorii. Fapta se
consumă în momentul încheierii căsătoriei din punct de vedere formal.
Dacă ambele persoane care încheie căsătoria sunt căsătorite fiecare va răspunde de
pentru propria infracţiune de bigamie.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă.
Subiectul activ este unul calificat şi anume persoana căsătorită.
În alineatul 2 este incriminată şi fapta persoanei necăsătorite care se
căsătoreşte cu o persoană pe care o ştie căsătorită. Legiuitorul a incriminat nu doar
fapta bigamului ci şi a celui care încheie o căsătorie cu un bigam. Fapta persoanei
necăsătorite nu se reţine ca o complicitate la bigamie ci ca o fapta distinctă. Fapta
funcţionarului de stare civilă care încheie o căsătorie deşi ştie că un soţ este deja
căsătorit se va reţine ca o complicitate la bigamie.
Pentru ambele modalităţi există o cauză de nepedepsire şi anume dacă vreuna
dintre căsătorii este nulă dintr-un alt motiv decât bigamia. Cauza trebuie să intervină
până la condamnarea definitivă, în caz contrar hotărârea trebuie supusă revizuirii ca şi
cauză extraordinară de atac. După admiterea revizuirii poate opera cauza de
impunitate.
Dacă soţul bigam se căsătoreşte pentru a treia oară, după ce prima căsătorie a
fost desfăcută ca urmare a divorţului, el nu va comite o a doua infracţiune de bigamie
concurentă deoarece a doua căsătorie este lovită de nulitate absolută.

2. Abandonul de familie.

Art. 305 C pen incriminează fapta persoanei care are obligaţia de întreţinere,
faţă de cel îndreptăţit la întreţinere de a-l părăsi, alunga sau lăsa fără ajutor,
expunându-l la suferinţe fizice sau morale, de a nu-şi îndeplini cu rea-credinţă
obligaţia de întreţinere prevăzută de lege sau de a nu plăti cu rea-credinţă, timp de
două luni, a pensiei de întreţinere stabilită pe care judecătorească.
Infracţiunea este cu conţinut alternativ, ceea ce înseamnă că nu se va reţine un
concurs între cele 3 modalităţi.
Latura obiectivă: În prima modalitate fapta se comite prin părăsire, alungare
sau lăsare fără ajutor dacă prin acestea întreţinutul este expus la suferinţe fizice sau
morale. Fapta se consumă atunci când întreţinutul, urmare a acţiunii agentului, este

91
expus la suferinţe fizice sau morale. A expune la suferinţă înseamnă a-l pune în
situaţia în care suferinţa prezintă o mare probabilitate de a se produce.
În a doua modalitate, fapta se comite prin nerespectarea obligaţiei de
întreţinere prevăzută de lege. În acest caz obligaţia de întreţinere impune o anumită
conduită activă, o obligaţie de a face, alta decât plata pensiei de întreţinere stabilită de
instanţă. În cazul unui major, el trebuie să se afle în nevoie pentru a se datora
întreţinere( a se vedea Codul familiei), spre deosebire de cazul unui minor căruia i se
datorează întreţinere indiferent dacă este în nevoie sau nu. Neîndeplinirea are un
caracter continuu.
Ultima modalitate presupune neplata cu rea-credinţă, timp de două luni a
pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească. Plata incompletă echivalează cu
o neîndeplinire a obligaţiei.
Latura subiectivă. Faptele se comit cu intenţie. Condiţia relei credinţe,
existentă în textul de incriminare, arată voinţa legiuitorului de a incrimina doar faptele
intenţionate.
Fapta are şi un regim special de individualizare a sancţiunii, şi anume
aplicarea suspendării executării pedepsei dacă până la soluţionarea definitivă a cauzei
inculpatul îşi îndeplineşte obligaţia de întreţinere.
Singurul temei al revocării acestei suspendări condiţionate este comiterea unei
noi infracţiuni de abandon de familie în cursul termenului de încercare.

3. Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului.

Art. 307 incriminează reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără
consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i s-a încredinţat minorul
potrivit legii.
Situaţia premisă a acestei infracţiuni este ca minorul să fie încredinţat unui
părinte sau unei alte persoane.
Fapta se comite prin reţinerea minorului.. Fapta are un caracter cotinuu.
Lipsirea de libertate se poate reţine în concurs cu nerespectarea măsurilor
privind încredinţarea minorului doar atunci când actul de reţinere al minorului se
exercită dincolo de limitele conferite de lege părintelui de a dispune de libertatea
minorului.
Subiectul activ este unul calificat şi anume părintele minorului. În cazul
acestei modalităţi este împiedicată libertatea de circulaţie al minorului.

În alineatul 2 este prevăzută şi o modalitate asimilată şi anume fapta persoanei


căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creştere şi
educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături
personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent.
Infracţiunea este una de obicei.
Fapta se comite prin împiedicare repetată a părinţilor de a avea legături
personale cu minorul. Practic persoana căreia i s-a încredinţat minorul îşi exercită
drepturile în mod abuziv. În această modalitate este împiedicată apropierea părintelui
de copilul său.
Infracţiunea este una cu subiect activ special şi anume persoana căreia i s-a
încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească. Din această categorie face parte şi
părintele căruia i s-a încredinţat minorul.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, iar împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.

92
4. Contaminarea venerică

Art. 309 C pen. incriminează transmiterea unei boli venerice prin raport
sexual, prin relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex sau prin acte de perversiune
sexuală, de către o persoană care ştie că suferă de o astfel de boală.
Latura obiectivă. Fapta se comite prin transmiterea unei boli venerice, care se
realizează prin raport sexual, prin relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex sau prin
acte de perversiune sexuală. Textul nu este adaptat cu definiţia violului. Dacă se
comite şi o infracţiune contra libertăţii sexuale se va reţine un concurs de infracţiuni.
Fapta este consumată în momentul îmbolnăvirii victimei, indiferent dacă ea a ştiut sau
nu că este bolnavă.
Dacă persoana bolnavă este constrânsă la un act sexual ( viol, perversiune
sexuală prin constrângere) şi astfel va transmite o boală venerică, va opera cauza
justificativă a constrângerii fizice sau morale.
Dacă, raportat la urmarea produsă sănătăţii victimei, fapta se încadrează şi la o
infracţiune contra integrităţii sau sănătăţii persoanei se va reţine un concurs de
infracţiuni.
Consimţământul la contaminare al victimei va înlătura, dacă sunt îndeplinite
toate condiţiile cauzei justificative, doar eventuala infracţiune contra integrităţii
corporale, dar nu şi pe cea de contaminare venerică.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.


Subiectul activ este unul calificat şi anume persoană care ştie că suferă de o
boală venerică.

În alineatul doi este incriminată fapta de transmitere a sindromului imuno-


deficitar dobândit -SIDA- de către o persoană, care ştie că suferă de o astfel de
boală.
Legea nu stabileşte în ce modalitate se face transmiterea virusului, prin act
sexual, injecţii infectate, ceea ce înseamnă că se poate face prin orice modalitate.
Subiectul activ este special şi anume persoană care ştie că suferă de o astfel de
boală. Dacă cel care infectează persoana, nu suferă de această boală fapta se va
încadra la o infracţiune contra sănătăţii persoanei.
Un element de particularitate a individualizării sancţiunii penale este faptul că
instanţa va dispune obligatoriu măsura de siguranţă a internării medicale.

5. Sustragerea de la tratament medical.

Art. 309 in1 incriminează sustragerea de la executarea măsurii de siguranţă


a obligării la tratament medical, în cazul infracţiunii de contaminare venerică.
Condiţia premisă este aceea ca măsura de siguranţă a obligării la tratament
medical să fie dispusă ca urmare a comiterii infracţiunii de contaminare venerică.
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

6. Falsificarea de alimente sau alte produse.

Art. 313. C pen incriminează prepararea de alimente sau băuturi falsificate,


alterate sau interzise consumului, vătămătoare sănătăţii, expunerea spre vânzare sau

93
vânzarea unor astfel de alimente sau băuturi, cunoscând că sunt alterate ori interzise
consumului.
În alineatul 2 este incriminată şi o modalitate asimilată şi anume falsificarea
sau substituirea altor mărfuri sau produse, dacă prin falsificare sau substituire
acestea au devenit vătămătoare sănătăţii.
Forme agravate a celor două modalităţi:
Dacă s-au produs vătămarea unei sau mai multor persoane care necesită
pentru îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile.
Dacă s-au produs vătămarea unei sau mai multor persoane care necesită
pentru îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile.
Dacă s-au produs vătămarea unei sau mai multor persoane care necesită
pentru îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau consecinţele de la art. 182
alin 1 C pen.
Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei.
Tentativa se pedepseşte.
Fapta se comite cu intenţie sau praeterintenţie.

În alineatul 3 este incriminată o formă specială şi anume punerea în consum


public de carne sau produse din carne, provenite din tăieri de animale sustrase
controlului veterinar, dacă a avut ca urmare îmbolnăvirea unei persoane.
Nu are importanţă care este durata îngrijirilor medicale. Sunt absorbite
infracţiunile contra sănătăţii sau integrităţii.
În caz de pluralitate de subiecţi pasivi se va reţine o pluralitate de infracţiuni.
Formă agravată a acestei modalităţi.
Fapta a avut ca urmare moartea unei persoane.

7. Ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii


publice.

Art. 321 C pen incriminează fapta persoanei care, în public, săvârşeşte acte
sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii, sau se dedă la orice alte manifestări prin
care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public, ori se
tulbură în alt mod, liniştea şi ordinea publică.
Fapta trebuie comisă în public (art. 152 C pen), iar comportamentul său
trebuie să aducă atingere bunelor moravuri, să producă scandal public ori să
tulbure în orice mod liniştea şi ordinea publică.
Dacă actele, gesturile sau manifestările constau într-o altă infracţiune
(distrugere, loviri, insultă, etc) se va reţine un concurs ideal de infracţiuni între acestea
şi ultraj contra bunelor moravuri, chiar dacă infracţiunile de insultă, între ele, adresate
unor persoane diferite prin acte diferite sunt în concurs real.
O fapta încalcă bunele moravuri atunci când încalcă acele obiceiuri, deprinderi
sau comportamente care nu sunt compatibile cu respectul reciproc, cu păstrarea
demnităţii umane cu respectarea decenţei în cuvinte şi atitudini.
O faptă produce scandal public atunci când revolta, indignarea se transmite în
cadrul unei colectivităţi de persoane care asistă sau iau cunoştinţă de acea faptă.
Conflictul personal care are loc în public de regulă nu înseamnă că produce şi
un scandal public, dar nici nu exclude o asemenea consecinţă atunci când prin modul
de comportament se aduce atingere bunelor moravuri, se produce scandal public sau
se tulbură liniştea şi ordinea publică.
Formă agravată.

94
Când prin comiterea faptei s-au tulburat grav liniştea şi ordinea publică.
Credem că o astfel de formulare contravine cerinţelor de accesibilitate a unui text de
incriminare. Este oricum dificil de a discuta de când un comportament antisocial este
contrar bunelor moravuri sau dacă produce scandal public sau tulbură ordinea şi
liniştea publică, şi aproape imposibil de a face ierarhie a gradului de tulburare a
liniştii şi ordinii publice.

8. Încăierarea.

Art. 322 C pen. incriminează participarea la o încăierare între mai multe


persoane.
Încăierarea sau rixul este definit în doctrina penală ca fiind lupta fizică între
cel puţin două grupuri sau tabere adverse, compuse fiecare din cel puţin două
persoane. Ea se caracterizează printr-un complex de acte de violenţă reciproce
aplicate în învălmăşeală şi la întâmplare, indiferent de modul sau mijloacele cu care
au fost executate, desfăşurate în aşa fel încât devine dificil a se stabili şi a se
individualiza contribuţia fiecărui participant la desfăşurarea încăierării.
Latura obiectivă constă în acţiunea de a participa la încăierare. Fiecare
participant este autor al propriei sale fapte, fiind o infracţiune caracterizată de
pluralitate naturală. Încăierarea vizează acţiuni specifice infracţiunilor contra
integrităţii corporale sau sănătăţii.
Dacă, urmare a încăierării, se produc faţă de cel puţin o persoană urmările de
la 180 şi 181 C pen, acestea din urmă vor fi absorbite de textul de incriminare al
încăierării.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie repentină sau spontană.


Forme agravate.
- când în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală gravă unui
participant la încăierare.
Dacă încăierarea produce vreuna din urmările de la vătămare corporală gravă
şi autorul este cunoscut acesta va fi sancţionat pentru vătămare corporală gravă cu
reducerea maximului pedepsei cu 1 an conform art 322 alin.2, iar restul
participanţilor vor fi sancţionaţi pentru încăierare, inclusiv victima.
În acest caz, această formă agravată nu face decât să contravină ideii de
încăierare care se deosebeşte de un act de violenţă comis în participaţie.
Dacă nu se cunoaşte cine a cauzat în mod nemijlocit vătămarea corporală,
fapta absoarbe infracţiunea de vătămare corporală gravă. În acest caz toţi participanţi
vor fi sancţionaţi în temeiul art 322 alin 3 C pen, iar victima va răspunde doar pentru
încăierare în formă simplă.
- când în cursul încăierării s-a cauzat moartea unei persoane. Şi în cazul acestei
forme agravate trebuie presupusă ca existentă condiţia care se referă la ipoteza în care
nu se poate determina cine este autorul loviturii mortale. Dacă se cunoaşte autorul
loviturii acesta va răspunde pentru lovituri cauzatoare de moarte care absoarbe şi
încăierarea, iar ceilalţi participanţi vor răspunde pentru încăierare în forma de bază.

Infracţiunea are în alin 4 al art. 322 C pen şi o cauză de nepedepsire şi anume


atunci când persoana a fost prinsă în încăierare împotriva voinţei sale, sau a încercat
să despartă pe alţii, să respingă un atac ori să apere pe altul. Cauza de nepedepsire
operează doar pentru infracţiunea de încăierare, şi doar în măsura în care, actele

95
persoanei se subsumează acestor ipoteze. Dacă de exemplu autorul continuă
încăierarea după ce a respins atacul atunci şi acesta va răspunde pentru încăierare.

9. Asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni.

Art. 323 C pen incriminează fapta de a se asocia sau de a iniţia constituirea


unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni, altele decât cele de
complot, ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri.
Infracţiunea este un exemplu de pluralitate constituită.
Latura obiectivă. Fapta se comite prin asociere, iniţiere, aderarea sau
sprijinire sub orice formă a asocierii. Ea se consumă în momentul comiterii actului de
executare. O instigare la iniţierea constituirii unei asocieri este în realitate tot o
iniţiere, iar instigarea la aderare reprezintă un mod particular de a sprijini asociaţia de
infractori.
Fapta se comite doar cu intenţie directă, fiind prezent scopul special.
Participaţia nu este posibilă deoarece orice act de participare ar fi un act
propriu de executare.
În cazul în care asocierea este urmată de comiterea vreunei infracţiuni se
aplică regulile de la concurs.
Pedeapsa aplicată nu poate depăşi pedeapsa pentru infracţiunea ce intră în
scopul asocierii.
Agentul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţilor asocierea mai înainte de a fi
descoperită şi de a se fi început săvârşirea infracţiunii care intră în scopul asocierii.
În cazul iniţierii operează cauza de nepedepsire chiar dacă nu s-a realizat
asocierea fiind un caz de analogie în favoarea celui acuzat.

10. Prostituţia.

Art. 328 C pen incriminează fapta persoanei care îşi procură mijloacele sau
principalele mijloace de existenţă, practicând în acest scop raporturi sexuale cu
diferite persoane.
Infracţiunea este una de obicei deoarece, condiţia ca autorul faptei să îşi
procure mijloacele de existenţă sau principalele mijloace de existenţă practicând
raporturi sexuale, conduce la ideea repetabilitate a realizării de raporturi sexuale. Un
singur raport sexual, chiar în schimbul unei sume de bani, nu îndeplineşte condiţia
tipicităţii.
Latura obiectivă. Persoana prin practicarea raporturilor sexuale trebuie să îşi
procure mijloacele de existenţă sau cel puţin principalele mijloace de existenţă (hrană,
îmbrăcăminte, locuinţă). Fapta nu este tipică dacă infractorul obţine veniturile de bază
onest dar obţine şi venituri suplimentare prin practicarea prostituţiei.
Raporturile sexuale trebuie realizate cu diferite persoane. Dacă se realizează
raporturi sexuale cu aceeaşi persoană fapta nu este tipică.
Textul nu este adaptat realităţilor sociale deoarece nu ar intra sub incidenţa
legii penale celelalte acte sexuale cu excepţia raportului sexual , care era definit ca
fiind un raport sexual firesc.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă deoarece se cere un
scop special
Subiect activ este atât femeia cât şi bărbatul. Legea nu face distincţie sub acest
aspect.

96
Infracţiunea este cu autor unic, ceea ce înseamnă nu este posibil coautoratul.
Credem că actele de participaţie sub forma instigării sau complicităţii intră sub
incidenţa textului care incriminează proxenetismul.

11. Proxenetismul

Art. 329 C pen incriminează îndemnul sau înlesnirea practicării prostituţiei


sau tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană.
Practic, prin incriminarea proxenetismului se doreşte incriminarea formelor de
participaţie la prostituţie de o manieră mai gravă decât însăşi infracţiunea de
prostituţie.
În cazul îndemnului este suficient comiterea acestuia fără a fi nevoie ca acest
îndemn să fi avut ca urmare determinarea persoanei ca în cazul unei instigări.
Fapta se consumă în momentul îndemnului, înlesnirii sau tragerii de foloase de pe
urma practicării prostituţiei.
Este incriminată comiterea faptei cu intenţie.
În alineatul 2 este incriminată fapta de a recruta o persoană pentru prostituţie
ori traficul de persoane în acest scop precum şi constrângerea la prostituţie. Practic
în cazul acestei forme asimilate, cele mai multe modalităţi de comitere intră sub
incidenţa art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001, şi se va aplica legea specială.
Astfel de exemplu recrutarea în scopul obligării la prostituţie, traficul în scopul
obligării la prostituţie precum şi constrângerea la prostituţie intră sub incidenţa art.12.
În schimb recrutarea pentru o prostituţie consimţită, dacă nu reprezintă o formă de
exploatare sexuală, intră sub incidenţa art. 329 C pen.
Formă agravată:
- ambele fapte sunt mai grave dacă sunt săvârşite faţă de un minor sau
prezintă un alt caracter grav.
Forma agravată a alineatului 2 trebuie raportată la art 13 din Legea nr. 678/2001.
Este discutabilă formularea cu privire la faptul că infracţiunea este în formă agravată
dacă ea prezintă un alt caracter grav. Un astfel de text nu este accesibil, deoarece nu
se poate circumscrie sfera expresiei faptă cu caracter grav.

Tentativa se pedepseşte.
Banii , valorile sau orice alte bunuri care au servit sau au fost destinate să
servească la comiterea infracţiunii de proxenetism şi cele care au fost dobândite prin
săvârşirea acesteia se confiscă în natură sau prin echivalent dacă nu se găsesc.

Legea nr. 678/2001, privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane,


incriminează două infracţiuni de trafic de persoane.
Art 12 din lege incriminează recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea
sau primirea unei persoane, prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de
constrângere, prin răpire, fraudă sau înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de
imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin
oferirea, darea acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea
consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane, în scopul
exploatării acelei persoane.
Printre modalităţile prin care poate fi exploatată o persoană, în art. 2 pct 2 lit c
din Legea nr. 678/2001 prevede că prin exploatarea unei persoane se înţelege
obligarea la practicarea prostituţiei, la reprezentări pornografice în vederea
producerii şi difuzării de materiale pornografice sau alte forme de exploatare sexuală.

97
Art. 13 din lege incriminează recrutarea, transportarea, găzduirea sau
primirea unui minor în scopul exploatării acestuia. Fapta are un caracter agravat dacă
este comisă prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin
răpire, fraudă sau înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea
minorului de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea
acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea
consimţământului persoanei care are autoritate asupra minorului.

98