Proba actului juridic civil (249-365 CPC)

Probele constituie, practic, o completare a drepturilor subiective civile, fără de care valorificarea lor ar rămâne
îndoielnică. Pe lângă rolul de a duce la o hotărâre legală și temeinică, acestea au și un rol preventiv: un drept
care izvorăște dintr-un fapt juridic ușor de probat va fi recunoscut, deoarece șansele de a-l contesta sunt
minime. (accepțiuni: mijloc de convingere, operațiune de prezentare în instanță a mijloacelor de probă,
rezultatul obținut)
Obiectul probei este reprezentat de elementele de fapt care trebuie dovedite în instanță pentru a demonstra
întinderea sau existența unui drept și a obligației corelative. Obiectul probei în constituie, așadar ansambulu de
fapte care formează situația juridică litigioasă. (fapte juridice generatoare, modificatoare, stingere, care fac
ineficace un anumit raport).

Pot face obiectul probei atât fapt enegative cât și fapte pozitive, iar, în unele cazuri legea prevede implicit
obligația dovedirii unor fapte negative. Nu fac obiect al probațiunii faptele nedefinite (pozitive/negative), obiect
al probațiunii fiind doar fapte DETERMINATE.

Se poate întâmpla ca judecătorul să cunoască personal anumite aspecte. Cu toate acestea, este necesar să fie
administrate probe. (DOVEZILE SE ADMINISTREAZĂ ÎN FAȚA INSTANȚEI DE JUDECATĂ, excepție: litigii în care
părțile pot tranzacționa) În cazul faptelor notorii, părțile pot să nu mai fie nevoite să dovedească existența lui.

Faptele cu privire la care părțile au căzut de acord/ faptele necontestate nu mai trebuie dovedite, însă
judecătorul nu este obligat să le accepte ca atare. Judecătorul poate cere administrarea de probe și cu privire la
fapte juridice necontestate de părți.
Judecătorul poate cere administrarea de probe și cu privire la fapte neconstatate de părți, însă această
prerogativă trebuie utilizată ânțelept: doar în ipoteza în care hotărârea pronunțată ar afecta interesele publice
sau pe cele ale altor particulari.
Regulile de drept nu fac, în principiu, obiectul probațiunii. De la această regulă există excepții: cutumele și
obiceiurile, atunci când legea nu reglementează un domeniu sau face expres trimitere la ele, existența și
conținutul lor fac obiectul probațiunii.
Clasificarea probelor:

În funcție de În funcție de legătura În funcție de modul cum După criteriul naturii lor
caracterul lor originar dintre faptul generator de probele se efectuează în fața
sau derivat drepturi și probe instanței de judecată
Primare Secundare Directe Indirecte Judiciare Extrajudiciare Materiale Persoanele
Raport Reflectă Se tinde a Se tinde a Administrate Probe Declarații Obiect care
nemijlocit mediat se dovedi se dovedi direct de preconstituite ale poate
cu faptul faptul faptul faptul vecin către (înscriul) omului contribui la
juridic ce juridic ce juridic care și conex cu instanță (ex: probele făcute dovedirea
urmează urmează a jutifică faptul declarație administrate verbal/în unor fapte
a fi fi probat. susținerile juridic. (ex: de martor) în alt proces scris. generatoare
probat. (ex: copie părților prezumțiile) sunt tot de drepturi.
(ex: act după ( ex: înscris probe estra!! (ex: lucruri
original) înscrisuri) constatator) cu vicii
ascunse)
Condițiile de admisibilitate a probelor:
1. Proba să fie legală (să nu fie prohibită de lege)
2. Proba să fie concludentă ( să vizeze soluționarea litigiului)
3. Proba să fie pertinentă (să aibă legătură cu obiectul procesului)
4. Proba să fie verosimilă ( să nu contravină legilor naturii)
Sarcina probei
Regulă: Art. 249 CPC: sarcina probei revine celui care face o susținere în cursul procesului, indiferent dacă
acesta este reclamant sau pârât. Dacă pârâtul doar neagă pretențiile reclamantului el nu trebuie să
administreze probe.
Excepții: prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită (partea NU este complet
scutită)
Convențiile asupra probelor sunt acorduri de voință prin care părțile derogă de la normele legale privitoare la
un proces. Convențiile asupra probelor sunt valabile, cu excepția celor care privesc drepturi cu privire la care
părțile nu pot dispune, a celor care fac imposibilă ori dificilă dovada actelor sau faptelor juridice ori, după caz,
contravin ordinii publice sau bunelor moravuri.
Condiții:
- Să privească drepturi la care părțile pot dispune
- Să nu restrângă rolul judecătorului în probațiune (îngreunare dovedire probe)
Convențiile asupra probei se pot încheia expres sau tacit. Atitudinea unei părți de a nu se opune la încuviințarea
unei dovezi cerute de cealaltă parte, probă care ar fi fost inadmisibilă conform legii , poate fi considerată o
convenție tacită cu privire la administrarea acelei probe.
După criteriul obiectului lor:
- Convenții privitoare la sarcina probei (părțile pot schimba sau împart obligația de a dovedi raportul
juridic)
- Convenții referitoare la obicetul probei ( părțile pot să convină să deplaseze obiectul probei către un fapt
vecin și conex)
Atenție!! Nu sunt valabile convențiile care ar tinde să restrângă adisibilitatea unor probe
Alte acorduri cu privire la probe:
 Convenții referitoare la forța doveditoare a probelor (creștere forță probantă, NU restrângere)
 Convențiile prin care părțile consideră unele fapte ca fiind necontestate (nu mai trebuie dovedite)
 Convenții privitoare la administrarea probelor (se poate schimba modul de administrare)

I. Înscrisurile:

Înscrisul(art 262 CPC) = orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau un fapt juridic,
indiferent de suportul material.
După scopul întocmirii lor, înscrisurile se împart în:
a. Preconstituite= întocmite pentru a fi folosite ca probe (ex: acte autentice, înscris sub semnătură privată)
 b. Nepreconstituite= folosite în mod excepțional ca probe, nefiind folosite în acest scop (ex: scrisoare)
Înscrisuri preconstituite
Originare Recognitive Confirmative
Sunt întocmite pentru a Întocmite pentru a înlocui acte Întocmite pentru a ratifica un act
proba, încheia, modifica sau distruse sau pierdute. juridic anulabil
înceta un raport juridic.

După raporturile dintre ele:

a. Originale
b. Copii

 Înscrisurile autentice
Act autentic= înscrisul întocmit/primit și autentificat de o autoritate publică. Condiții care trebuie îndeplinite
pentru ca actul să fie valabil:1. Să respecte forma cerută de lege, 2. Formalități îndeplinite de un funcționar
public 3. Competență funcționar
Înscrisul autentic se bucură de prezumția de autenticitate, actul emană cu adevărat de la persoanele care l-au
semnat. Constituie titlu executoriu atunci când constată o creanță certă și exigibilă, ceea ce înseamnă că nu este
necesară obținerea unei hotărâri judecătorești.
 Înscrisul sub semnătură privată
Înscris sub semnătură privată= este acela care poartă semnătura părților, indiferent de suportul său material.
Principala condiție de valbilitate este semnătura părților.
Semnătura electroincă= nsamblu de date în format electronic care pot fi atașate sau ascoiate unui înscris
electronic.
Înscrisuri sub semnătură privată supuse unor formalități:
a. Formalitatea multiplului exemplar= pentru convențiile sinalagmatice înscrisul trebuie întocmit în cel
puțin atâtea exemplare câte părți cu interese sunt.
Formalitatea nu este necesară în: - contractele încheiate prin corespondență
- Contractele sinalagmatice încheiate printr-o horărâre judecătorească
Înscrisul are valoare de înscris sub semnătură privată chiar dacă nu respectă formalitatea multiplului exemplar,
în situația în care acesta este recunoscut de către ambele părți/nu există opunere pt utilizarea exeplarului unic.

Sancțiuna nerespectării este NULITATEA înscrisului ca înscris sub semnătură privată(instrumentum).

Valabilitatea convenției nu este afectată (negorium)

b. Mențiunea bun și aprobat= în cazul contractelor unilaterale care constată obligații de a da o cantitate de
bunuri fungibile, cel care se obligă trebuie să scrie cu mâna sa cantitatea la care se obligă, adăugând
mențiunea bun și aprobat.

Sancțiunea nerespectării acestor fromalități este nulitatea înscrisului ca înscris sub semnătură privată, acesta
urmând a fi folosit ca început de dovadă scrisă. (poate fi invocat doar de către părțile contractante)

În caz de diferențe între sume, debitorul e obligat să achite suma cea MAI MICĂ. +pag 666!
Forța probantă a înscrisului sub semnătură privată: rezidă în semnătura părților. Înscrisul sub senătură private
recunoscut d partea căreia i se supune sau considerat de lege ca recunoscut face dovada până la proba
contrară.
Data înscrisului sub semnătură private:
Față de terți, actul devine opozabil doar în momentul în care dobândește un caracter cert.

Art 278 prevede procedee limitative prin care poate fi conferită data certă înscrisurilor sub semnătură private:

1. Ziua în care notarul public conferă dată certă

2. Ziua în care au fost înfățișate la o autoritate publică
3. Ziua în care au fost înregistrate într-un registru public
4. Ziua morții
5. Ziua în care conținutul înscrisului este reprodus
6. Ziua în care s-a produs un alt fapt de aceeași natură care dovedește în chip neîndoielnic anterioritatea
înscrisului.
Excepție: înscrisul întocmit în exercițiul activității unei activități este prezumat a fi fost făcut la data consemnată
în cuprinsul său. (acest fapt poate fi combătut cu orice mijloc de probă)
Data certă nu este un mijloc de publicitate, deoarece procedeele de atribuire a datei certe unui înscris sub
semnătură private nu fac posibilă cunoașterea față de terți.
Alte înscrisuri:

- Mențiunea făcută de creditor pe titlul de creanță

- Register și hârtii domestice (însemnări făcute de o persoană)
- Register profesioniști (regula e valabilă doar dacă ambele părți sunt profesioniști)

II. Proba actelor juridice

Atenție!!! Lipsa unui înscris constatator nu afectează valabilitatea actului juridic, ci doar posibilitatea de a-I
dovedi existența.
Spre deosebire de dovedirea faptelor juridice (stricto sensu) sau a evnimentelor care, de principiu, se poate
face prin orice mijloc de probă, în cazul actelor juridice există anumite limite pentru dovedirea conținutului
său.
Regula curpinsă la art 309 CPC statuează ca principiu că niciun act juridic nu poate fi dovedit numai cu
martori sau prezumții daca valorea obiectului este mai mare de 250 de lei. (valoarea se apreciază la
momentul întocmirii actului)
Se pot dovedi cu martori împrejurări care nu vin în contradicție cu înscrisul părților și nici nu aduc modificări
cuprinsului său:
- Vici de consimțământ, lipsă cauză, cauză imorală/ ilicită etc
- Dovedirea unor fapte ulterioare și distincte de actul constatat prin înscris (ex: plata)
- Dovedirea unor fapte materiale relevante, distincte de act
- Lămurirea unor clauze susceptibile de mai multe înțelesuri
 - Existența unor ituații care permit suplinirea probei cu un contraînscris

Regula necesității unui înscris probator comport câteva excepții:

1. Convenția părților → părțile pot conveni să facă dovada unui act juridic fei expres, fie tacit, cu martori,
cu prezumții, dacă este vorba de drepturi cu privier la care părțile pot dispune.
2. Existența unui început de dovadă scrisă.
Acesta face credibilă existența actului, dar trebuie coroborat cu alte probe. Pentru a exista început de
dovadă scrisă trebuie îndeplinite 3 condiții: 1. Să existe o scriere, 2. Scrierea să provina de la partea
căreia îi este opusă, 3. Scrierile să fie de natură să facă credibil faptul pretins.
3. Imposibilitatea preconstituirii unui înscris ( imposibilitate morală/ material)
4. Imposibilitatea conservării probei scrise din motive neimputabile (înscris pierdut → se permite orice
mijloc de probă)
5. Terții față de actul juridic (terțiă au un interes direct → orice mijloc de probă)
6. În raporturile juridice cu profesioniștii se poate face dovada cu martori a oricărui act juridic, indiferent
de valoarea lui, dacă a fost făcută de acesta în exercițiul activitații sale. Proba se poate face de cealaltă
parte indiferent de calitatea acesteia, profesionist sau parte.
7. În cazul bunurilor propria ale soților (bunuri dobândite în perioada mariajului → orice mijloc de probă)
Proba cu martori/ prezumții nu se admite niciodată împotriva a ceea ce curpinde un înscris, și nici despre ceea ce
s-ar fi discutat înainte, în timpul sau ulterior încheierii înscrisului.

III. Proba testimonială

Este declarația făcută oral de către o persoană, în fața instanței de judecată, arbitraj sau în fața avocaților, cu
privire la acte sau fapte trecute,despre care are cunoștințe persoana. Mijlocul de probă este declarția
martorilor, avînd relevanță doar dacă persoana a perceput cu propriile simțuri(excepție: mărtirisirea mediată)
ATENȚIE!! Declarațiile notariale ale unor martori depuse în instanța nu pot avea valoarea unei probe
testimoniale. În cazul actelor juridice proba testimonială este admisă doar în situații de excepție.
Puterea doveditoate a probei testimoniale este lăsată lalatitudinea judecătorului (art 324 CPC)

IV. Mărturisirea

Recunoașterea de către una dintre părți a unui fapt pe care partea adverse își întemeiază pretenția/ apărarea.
Mărturisirea trebuie să fie: voluntară, neîndoielnică, clară și precisă. Mărturisirea aparție unei părți din proces.
Mărtirisirea este atât mijloc de porbă cât și act de dispoziție unilateral.
Caractere juridice: act unilateral de voinșă, act personal de dispoziție, mijloc de probă. Ca să fie valabilă,
mărturisirea trebuie făcută de persone care pot încheia acte de dispoziție (NU minori/interziși). În caz de
neprezentare, instanța poate considera acest refuz ca o mărturisire.

Mărturisirea Judiciară Mărturisirea Extrajudiciară

Condiții: Dacă nu se îndeplinsec condițiile, atunci suntem în
- Să fie făcută în cadrul procesului ca mijloc de prezența unei mărturisiri extrajudiciare. (ex:
probă. declarații părți făcute în proces verbal)
- Este făcută în fața instanței de judecată Este un fapt supus liberei aprecieria instanței
Poate fi spontană/ provocată. Are putere doveditoare
deplină. Poate fi luată în considerare doar în întregime
împotriva celui care a făcut-o.
 Mărturisirea judiciară
Mărturisire simplă= Mărturisire calificată= recunoaștere fapt, la care se Mărturisire complexă=
recunpaștere fără adaugă o interpretare care MODIFICĂ efectele recunoaștre fapt la care se
nuanțări sau adăugiri juridice. Se adaugă un fapt vecin și conex. aduagă un fapt distinct.

În reglementarea actuală, puterea doveditoare e lăsată la latitudinea însatnței.

Atenție!! Mărturisirea nu are valoare probatorie dacă prin admiterea ei s-ar ajunge la pierderea unui drept la
care partea nu poate renunța sau prin lege specială nu este admisă o asemenea probă. (ex: stciv se dovedește
prin acte de st civ)

V. Prezumțiile

Sunt o deplasare a obiectului probei de la un fapt generator de drepturila un fapt vecin și conex, din existența
căruia înstanța poate considera, în baza unei dispoziții legale, sau a unui raționaemnt deductive sau inductive,
care trece de la un fapt cunoscut la unul necunoscut. Prezumțiile au la bază adevăruri, fiind mijloace de probă
indirecte.

Prezumții legale Prezumții judiciare (simple)

Sunt determinate expes de lege (ex: prezumția de paternitate) Nu sunt stabilite prin lege
Absolute= Relative= cele Mixte= permit dovada Pot fi deductive = se desprinde o concluzie
împotriva lor împotriva cărora se contrară dar doar unor particular din una general
legea nu poate face o probă PERSOANE Inductive= se desprinde o concluzie
permite dovadă contrară, folosindu- DETERMINATE (ex: general din mai multe concluzii
contrară se orice mijloc de tăgada paternității) ori particulare.
(ex: autoriate probă. doar în anumite Condiții admisibilitate prezumții simple:
lucru judecat) condiții. - Să aibă puterea de a naște
probabilitatea faptului
- Să fie admisibilă proba cu martori

VI. Alte mijloace de probă

a. Probe materiale= lucrurile care prin însușirile lor servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la
soluționarea procesului. (ex: urme servitude de trecere, fotografii)
b. Cercetarea la fața locului= deplasarea înstanței la fața locului pentru a se lămuri asupra unor împrejurări
importante pentru soluționarea cazuei. Reprezintă doar un mijloc processual.
c. Raportul de expertiză= este activitatea de cercetare a unor împrejurări ale cauzei care necesită
cunoștințe de specialitate. Relatarea făcută de un expert. Nu are forță probantă absolută!!!