Proba drepturilor subiective civile

Noţiune, clasificare şi importanţă

Adevărul juridic diferă, uneori, de adevărul social în general, deoarece se stabileşte numai în baza unor
dovezi judiciare, a probelor administrate în cauza respectivă.
Stabilirea situaţiei de fapt (a adevărului obiectiv) este uneori dificilă. Faptele cu consecinţe juridice se
stabilesc în cursul procesului civil prin administrarea unor probe, dintre care unele pot fi probe
preconstituite (realizate anterior încheierii actului juridic creator de obligaţii între părţi), iar altele se
strâng cu ocazia judecării litigiului.
Termenul „probă” înseamnă, în esenţă, a convinge instanţa de judecată că situaţia de fapt de care depinde
recunoaşterea dreptului pretins de reclamant a existat sau nu în realitate.
Într-o accepţiune generală, a proba înseamnă a stabili realitatea unei afirmaţii, a demonstra că ea
corespunde adevărului. Astfel, pentru a dovedi existenţa unor drepturi sau obligaţii de care instanţa nu
poate lua cunoştinţă nemijlocit, trebuie dovedită existenţa faptelor sau actelor juridice care au generat
raportul juridic (din care decurg drepturile şi obligaţiile).
Precizăm însă că legislaţia, doctrina şi practica judiciară acordă noţiunii sensuri diferite. Astfel, prin
probă:
- se poate înţelege acţiunea de prezentare în faţa instanţei a mijloacelor de convingere legale prin care se
tinde la stabilirea unui fapt juridic; în acest sens, este folosit termenul de probă în expresia „sarcina
probei”;
- se poate înţelege mijlocul de convingere sau de probă prin care se poate stabili existenţa sau inexistenţa
unui fapt generator de drepturi şi obligaţii; în acest sens, se numesc „probe” toate mijloacele de
convingere (de probă) admise de lege (înscrisuri, declaraţiile martorilor, mărturisirea, prezumţiile etc.);
- se poate înţelege rezultatul acţiunii de prezentare în instanţă a mijloacelor de probă; în acest sens
este folosit termenul probă în cadrul unor expresii ca „proba este completă”, „proba este convingătoare”,
„proba este făcută” etc.
În consecinţă, probele constituie mijloace juridice cu ajutorul cărora cei care se pretind titulari de drepturi
subiective stabilesc faptele din care izvorăsc acele drepturi.
Pentru denumirea „probei” doctrina mai utilizează şi termenii de „dovadă”, „fapt probator”, iar acţiunea
este uneori denumită „probaţiune .
Sediul materiei probelor drepturilor subiective civile se află în Codul de procedură civilă, Cartea a II-a,
Titlul I, Capitolul II, Secţiunea 1, Subsecţiunea a 3-a care reglementează „Probele” (art. 249-388).

Clasificarea probelor
Probele se grupează în mai multe categorii, după diferite criterii, fără însă a se urmări o ierarhizare a lor,
deoarece valoarea fiecărei probe este lăsată la libera apreciere a judecătorului.
Clasificarea probelor prezintă totuşi importanţă teoretică şi practică deoarece în acest fel sunt scoase în
evidenţă asemănările şi deosebirile dintre ele, ceea ce contribuie la corecta lor administrare.
a) După cum sunt administrate în faţa instanţei de judecată sau în afara acesteia, probele sunt judiciare şi
extrajudiciare.
Sunt probe judiciare: depoziţiilor martorilor, cercetarea la faţa locului, mărturisirea unei părţi etc.
Sunt probe extrajudiciare: înscrisul întocmit de două persoane pentru încheierea unui contract, chitanţa
care constată plata etc.
b) După caracterul original sau derivat, probele sunt primare (nemijlocite) şi secundare (mijlocite).
Sunt probe primare cele care implică un raport nemijlocit între probă şi fapt (de exemplu, un înscris
original, depoziţia unui martor etc.).
Sunt probe secundare cele care provin din surse indirecte şi de regulă, trebuiesc comparate cu probele
primare (de exemplu, copia unui înscris).
c) După natura lor, probele sunt materiale şi personale.
Sunt probe materiale cele în care perceperea faptului se face cu ajutorul unui obiect material.
Sunt probe personale cele în care faptul este relatat instanţei de alte persoane (verbal sau în scris).
Probele personale pot fi pozitive (de exemplu, o declaraţie scrisă sau orală), negative sau de abţinere (de
exemplu, ascunderea unui înscris) şi de raţionament (prezumţiile simple şi legale).
d) După cum faptul probator duce sau nu direct la stabilirea faptului principal, probele sunt directe şi
indirecte.
Sunt probe directe cele care dovedesc prin ele însele raportul dedus judecăţii.
Sunt probe indirecte cele care dovedesc un fapt vecin (conex) din a cărui cunoaştere se trage concluzia
existenţei raportului juridic litigios.
Precizăm că această clasificare este disputată în doctrină, făcând obiectul a două concepţii diferite.
În concepţia criteriului subiectiv, se apreciază că o probă este directă dacă judecătorul percepe faptul
probator prin propriile sale simţuri, iar o probă este indirectă dacă între judecător şi faptele probatorii se
interpun martori, înscrisuri etc., în demers ocolit, bazat pe raţionament.
În concepţia criteriului obiectiv, proba este directă atunci când este de natură să dovedească prin ea însăşi
faptele pretinse în faţa judecăţii şi este indirectă dacă prin intermediul ei se dovedeşte numai un fapt vecin
şi conex, din a cărui cunoaştere se desprinde concluzia existenţei raportului juridic litigios.
Importanţa probelor rezultă din rolul lor în viaţa juridică, în general, şi în procesul civil, în special.
Oricine pretinde un drept subiectiv trebuie să dovedească existenţa lui.
Dreptul subiectiv şi proba lui sunt noţiuni distincte, neconfundabile. Astfel, dreptul subiectiv există şi
poate fi realizat independent de probă (dacă nu este contestat şi dacă obligaţia corelativă este executată de
bunăvoie), însă probele sunt mijloace prin care se asigură constatarea şi realizarea drepturilor supuse
judecăţii.
Probele au şi rol în prevenirea litigiilor. Astfel, un drept a cărui existenţă poate fi uşor stabilită prin probe
solide şi convingătoare va fi mai repede recunoscut şi respectat voluntar (deoarece, în sens contrar,
şansele de a-l contesta sunt minime).

Obiectul, sarcina şi admisibilitatea probei

În general, prin probe sau dovezi se înţeleg, deci, acele mijloace de convingere cu ajutorul cărora se
stabileşte existenţa sau inexistenţa unui raport juridic concret.
A. Obiectul probei îl constituie faptele şi actele juridice, care tind să dovedească drepturile şi obligaţiile
raportului juridic concret. De exemplu, pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul
poate face dovada dreptului său de proprietate asupra lucrului cu actul prin care l-a dobândit.
Actele şi faptele juridice (ce formează obiectul probei) sunt desemnate şi prin expresia „fapte generatoare
de drepturi şi obligaţii”. Acestea reprezintă împrejurări (evenimente şi acţiuni) care dau naştere, modifică,
transmit sau sting raporturi juridice concrete.
Rezultă că obiectul probei constă în aceleaşi împrejurări care dau naştere, modifică, transmit ori sting
drepturi subiective.
Faptele juridice (stricto sensu) pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, în timp ce actele juridice sunt
supuse, de regulă, unui sistem de probe preconstituite (înscrisurile).
Normele de drept nu pot constitui obiectul probei deoarece ele nu trebuie dovedite, ci trebuie cunoscute
de instanţă.
Nu trebuie dovedite nici faptele notorii, cunoscute de toată lumea (fiind însă necesar a se dovedi
notorietatea în sine), cu excepţia cazului când există suspiciuni că părţile s-au pus de acord asupra
necontestării pe acest considerent, în scopul de a frauda legea.
De asemenea, nu trebuie dovedite nici faptele constatate de lege (prezumţiile legale).
În mod firesc proba se face cu privire la faptele pozitive. Faptele negative pot fi dovedite prin dovedirea
unui fapt pozitiv contrariu (de exemplu, pentru a dovedi că o persoană nu se afla în Bucureşti la data
semnării contractului, se face dovada că, în perioada respectivă, ea se afla în străinătate).
În cazul actelor juridice solemne, pentru care forma solemnă este cerută ca o condiţie de validitate (ad
solemnitatem), proba se realizează prin prezentarea actului respectiv (în forma sa materială).
În cazul celorlalte acte, guvernate de principiile consensualismului şi libertăţii formelor, înscrisul este
cerut numai ad probationem. În această situaţie, neîndeplinirea condiţiilor cerute pentru mijloacele de
probă nu afectează şi dreptul căruia i-a dat naştere (putând fi deci probat prin alte mijloace de probă).
Precizăm că faptele cunoscute de judecător din afara procesului nu pot fi probe în procesul pe care acesta
îl judecă.
Sarcina probei, adică obligaţia de a dovedi existenţa actului sau faptului juridic generator de drepturi şi
obligaţii, revine celui care invocă dreptul sau obligaţia respectivă, adică reclamantului.
Potrivit art. 249 C. proc. civ., „Cel ce face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească (...)”.
Astfel, cel care face primul o propunere instanţei este reclamantul, solicitând prin acţiunea sa să i se
recunoască un drept contestat, fapt pentru care sarcina probei îi revine, potrivit adagiului actori incumbit
probatio (sarcina probei incumbă reclamantului, s.n.).
Luând cunoştinţă de acţiunea reclamantului, pârâtul poate combate pretenţiile acestuia, prin invocarea şi
dovedirea unor fapte de natură să paralizeze acţiunea reclamantului, invocând excepţii, precum:
împlinirea prescripţiei, stingerea datoriei, nulitatea actului, lipsa calităţii procesuale etc.
Sarcina probei se inversează în cazul prezumţiilor legale, în sensul că faptele prezumate de lege sunt
considerate dovedite în folosul celui care invocă prezumţia, ca urmare pârâtului îi revine sarcina să facă
proba contrară. Tot astfel, sarcina probei este inversată şi în cazul acţiunii reconvenţionale, situaţie în care
sarcina probei incumbă pârâtului (şi după cum se spune „în excepţie, pârâtul este reclamant”).
În consecinţă, în cursul desfăşurării procesului civil, sarcina probei se împarte între reclamant şi pârât,
revenind alternativ când unuia, când celuilalt.
Mai precizăm că, în temeiul rolului său activ, judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele
legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi
prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu
privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le
ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau
de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe
care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc (art.
22 C. proc civ.).
În concluzie, probele sunt necesare atât în prevenirea litigiilor, cât şi în soluţionarea lor.

Admisibilitatea probei.
Potrivit art. 255 C. proc. civ., probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea
procesului.
Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de
circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.
Uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate, în condiţiile legii, de
către cel care le invocă. Regulamentele şi reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le
invocă numai la cererea instanţei.
Din textul de lege rezultă că, pentru a fi admisibilă, proba trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- proba să fie legală, adică nu fie oprită de lege (în general, nu este permisă dovada contrarie care tinde la
răsturnarea unei prezumţii absolute, irefragabile);
- proba să fie verosimilă; proba este neverosimilă atunci când proba tinde la dovedirea unor fapte
imposibile;
- proba să fie utilă, adică să tindă la dovedirea unor fapte incontestabile, pe care însăşi legea le socoteşte
stabilite;
- proba să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul procesului; dacă nu priveşte obiectul
litigiului, ci aspecte nelegate de proces, nu poate fi încuviinţată de organul de jurisdicţie;
 - proba să fie concludentă, adică să fie aptă să contribuie la rezolvarea pricinii de către organul de
jurisdicţie (proba este neconcludentă atunci când nu poate contribui la soluţionare procesului). Proba
concludentă este întotdeauna şi pertinentă (dar nu orice probă pertinentă este şi concludentă).
De menţionat că, într-un proces în curs sau într-un proces viitor, prin acordul lor, părţile se pot abate de la
normele probaţiunii.
Potrivit art. 256 C. proc civ., „Convenţiile asupra admisibilităţii, obiectului sau sarcinii probelor sunt
valabile, cu excepţia celor care privesc drepturi de care părţile nu pot dispune, a celor care fac imposibilă
ori dificilă dovada actelor sau faptelor juridice ori, după caz, contravin ordinii publice sau bunelor
moravuri” (s.n.).
Astfel de convenţii asupra admisibilităţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să nu ducă la îngreunarea probei;
- să nu îngrădească rolul activ al instanţei şi
- să nu încalce dispoziţiile imperative ale legii.
Aprecierea probelor se face de către instanţa de judecată. Pentru acesta, instanţa va examina probele
administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.
În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost
încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea
stabileşte puterea lor doveditoare (art. 264 C. proc. civ.).

Mijloacele de probă

Mijloacele prin care se stabileşte existenţa actelor şi faptelor juridice se numesc mijloace de probă sau,
mai pe scurt, probe.
Potrivit art. 250 C. proc. civ., dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori,
prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi (făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu), prin
expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace
prevăzute de lege.

Înscrisurile
Potrivit art. 265 C. proc. civ., înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un
act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare.
Înscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca înscrisul pe suport hârtie, dacă
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.
În schimb, înscrisurile făcute în formă electronică sunt supuse dispoziţiilor legii speciale (art. 267 C. proc.
civ.).
Înscrisurile sunt mijloace de probă (de dovadă) cele mai importante, ce au avantajul că fixează voinţa
părţilor (uşor de păstrat şi de utilizat într-un proces).
Înscrisurile sunt mijloace de probă foarte credibile deoarece alte mijloace de probă, precum cele emanate,
de exemplu, de la martori sau experţi, pot avea rezultate subiective.

A. Clasificarea înscrisurilor se face în funcţie de mai multe criterii.

a) După scopul cu care au fost întocmite, înscrisurile sunt preconstituite şi nepreconstituite.

Înscrisurile preconstituite sunt consemnări ale părţilor făcute cu intenţia de a servi ca probă într-un
proces. De exemplu, înscrisurile autentice, înscrisurile sub semnătură privată, răbojurile, diferite chitanţe,
note, facturi etc. emise pentru a servi ca mijloc de probă.
Înscrisurile nepreconstituite sunt cele care au fost întocmite în alte scopuri decât cel de a servi ca
probe într-un proces. De exemplu, registrele comerciale, registrele şi hârtiile casnice, menţiunile scrise de
creditor pe titlul constatator al creanţei sau pe chitanţă şi scrisorile obişnuite.
Înscrisurile preconstituite se împart, la rândul lor, în:
- înscrisuri primordiale sau originare (întocmite în vederea constatării unui raport juridic ce se
încheie);
- înscrisuri recognitive (întocmite pentru recunoaşterea existenţei unor înscrisuri originale
dispărute);
- înscrisuri confirmative (întocmite pentru a constata confirmarea unui act juridic anulabil).
b) După criteriul semnăturii, înscrisurile sunt semnate şi nesemnate.
Înscrisurile semnate poartă semnăturile emitenţilor (de exemplu, înscrisul autentic, înscrisul sub
semnătură privată)
Semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la proba contrară, despre existenţa consimţământului
părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul acestuia. Dacă semnătura aparţine unui funcţionar public, ea
conferă autenticitate acelui înscris, în condiţiile legii [art. 268 alin. (1) C. proc civ.].
Înscrisurile nesemnate sunt cele care nu poartă semnăturile emitenţilor şi sunt de regulă cele care nu au
fost create pentru a servi ca probe (de exemplu, răbojurile, tichetele, registrele).
c) După raportul dintre ele, înscrisurile pot fi originale şi copii.
Înscrisurile sunt originale când se confundă cu actul juridic respectiv.
Înscrisurile sunt copii (duplicate) când sunt reproduceri ale actului original (de exemplu, copiile la xerox,
copiile legalizate).
Duplicatele de pe înscrisurile notariale sau alte înscrisuri autentice, eliberate în condiţiile prevăzute de
lege, înlocuiesc originalul şi au aceeaşi putere doveditoare ca şi acesta [art. 285 C. proc. civ.].
Copia, chiar legalizată, de pe orice înscris autentic sau sub semnătură privată nu poate face dovadă decât
despre ceea ce este cuprins în înscrisul original [art. 286 alin. (1) C. proc. civ.].
Copiile de pe copii nu au nicio putere doveditoare.
Extrasele sau copiile parţiale fac dovada ca şi copiile integrale sau copiile asimilate acestora, însă numai
pentru partea din înscrisul original pe care o reproduc [art. 286 alin. (5) C. proc. civ.].
Copiile făcute pe microfilme sau pe suporturi informatice. Datele din înscrisurile autentice sau sub
semnătură privată redate pe microfilme şi alte suporturi accesibile de prelucrare electronică a datelor,
făcute cu respectarea dispoziţiilor legale, au aceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisurile în baza cărora au
fost redate (art. 287 C. proc. civ.).
d) Înscrisurile sunt autentice sau sub semnătură privată după cum poartă (sau nu) autoritatea unui
funcţionar public.
Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de
notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile
stabilite de lege. Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică şi căruia
legea îi conferă acest caracter.
Rezultă că pentru a fi autentic, înscrisul trebuie să îndeplinească trei condiţii:
- să fie încheiat de un funcţionar public,
- funcţionarul public să fie competent (potrivit atribuţiilor de serviciu a elibera actul) şi
- să respecte formalităţile prevăzute de lege.
Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora
cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului [art. 269 alin. (1) C. proc. civ.].
Înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la
constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii.
Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi
faţă de oricare alte persoane [art. 270 alin. (1) şi (2) C. proc civ.].
Înscrisul autentic notarial este unul dintre cele mai frecvente înscrisuri autentice. El prezintă
importanţă în procesul civil în special prin procedura autentificării propriu-zise, care constă în
îndeplinirea unor operaţiuni precum: citirea înscrisului cuvânt cu cuvânt, de către notar, în faţa şi în auzul
părţilor; întrebarea părţilor dacă cuprinsul înscrisului exprimă voinţa lor; declaraţia părţilor, făcută în faţa
notarului (potrivit căreia cele cuprinse în înscris corespund voinţei lor); semnarea fiecărui exemplar al
înscrisului; scrierea încheierii de autentificare etc.
Puterea doveditoare a înscrisului notarial decurge din faptul că a fost autentificat sau chiar
întocmit (şi autentificat) de notarul public.
Înscrisul autentic prezintă următoarele avantaje:
- face credinţă despre data sa, până la înscrierea în fals;
- se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate (cel care îl foloseşte fiind scutit de orice dovadă);
- permite învestirea lui direct cu formulă executorie (devenind astfel titlu executoriu, ceea ce va permite
trecerea la executarea silită, fără a se mai lua calea unui proces).
De precizat că înscrisul autentic întocmit fără respectarea formelor prevăzute pentru încheierea sa valabilă
ori de o persoană incompatibilă, necompetentă sau cu depăşirea competenţei este lovit de nulitate
absolută, dacă legea nu dispune altfel [art. 271 alin. (1) C. proc. civ.]. Acesta face însă deplină dovadă ca
înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părţi, iar dacă nu este semnat, constituie, între acestea,
doar un început de dovadă scrisă (conversiunea înscrisului autentic).
Înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura părţilor, indiferent de suportul
său material. El nu este supus niciunei alte formalităţi, în afara excepţiilor anume prevăzute de lege (art.
272 C. proc. civ.).
Orice înscris sub semnătură privată trebuie să îndeplinească două condiţii:
- o condiţie generală, a semnăturii (cerută, deci, pentru orice înscris);
- condiţii speciale (cerute numai pentru anumite înscrisuri).
a) Semnătura este condiţia generală, necesară şi suficientă cerută pentru validitatea înscrisului sub
semnătură privată.
Semnătura se cere a fi scrisă, obligatoriu, de mâna părţii care a emis înscrisul. Astfel, semnătura nu poate
fi dactilografiată, litografiată ori imprimată, şi nici înlocuită cu o parafă, cu un sigiliu, cu vreun alt semn
sau prin punere de deget.
În cazul în care actul respectiv este bilateral (ori multilateral), semnarea lui de către părţi se poate face
succesiv ori la date diferite.
Semnătura reproduce, de obicei, numele şi prenumele persoanei, dar este suficient ca semnătura să aibă
forma utilizată de obicei de persoana respectivă.
Semnătura poate fi poziţionată, în principiu, oriunde pe pagină (sau la finalul actului), principalul este ca,
din locul aşezării ei, să rezulte că se referă la întregul cuprins al înscrisului.
Pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată legea prevede unele condiţii speciale. Potrivit art. 274-
276 C. proc. civ., fac parte din această categorie condiţia pluralităţii de exemplare originale şi condiţia
menţiunii „bun şi aprobat”.
Potrivit art. 274 C proc civ., înscrisul sub semnătură privată care constată un contract sinalagmatic are
putere doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrare
sunt (pluralitatea de exemplare).
Un singur exemplar original este suficient pentru toate persoanele având acelaşi interes.
Fiecare exemplar original trebuie să facă menţiune despre numărul originalelor ce au fost făcute. Lipsa
acestei menţiuni nu poate fi opusă însă de cel care a executat, în ceea ce îl priveşte, obligaţia constatată în
acel înscris.
Pluralitatea exemplarelor originale nu este cerută când părţile, de comun acord, au depus singurul original
la un terţ ales de ele.
Scopul dispoziţiilor de mai sus este acela de a situa părţile pe poziţie de egalitate şi de a da fiecăreia
posibilitatea de a-şi dovedi drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul respectiv. Este aşa-numita
formalitate a multiplului exemplar.
Condiţia scrierii în întregime a menţiunii „bun şi aprobat” făcută de mâna debitorului operează pentru
obligaţii unilaterale având ca obiect o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile.
Potrivit art. 275 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul sub semnătură privată prin care o singură parte se obligă
către o alta să-i plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile trebuie să fie în întregime
scris cu mâna celui care îl subscrie sau cel puţin ca, în afară de semnătură, să fie scris cu mâna sa „bun şi
aprobat pentru...” (cu arătarea în litere a sumei sau a cantităţii datorate).
Când suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită de cea arătată în formula „bun şi aprobat”, se
prezumă că obligaţia nu există decât pentru suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul şi formula „bun şi
aprobat” sunt scrise în întregime cu mâna sa de cel obligat, afară numai dacă se dovedeşte în care parte
este greşeală sau dacă prin lege se prevede altfel.
Sancţiunea nerespectării formalităţilor speciale este aceea că înscrisurile sub semnătură privată pentru
care nu s-au îndeplinit cerinţele de mai sus vor putea fi socotite numai ca început de dovadă scrisă (art.
276 C. proc. civ.).
Puterea doveditoare. Înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus sau, după caz,
socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părţi până la proba contrară [art. 273 alin. (1) C. proc.
civ.].
Menţiunile din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părţilor fac, de asemenea, dovadă
până la proba contrară, iar celelalte menţiuni, străine de cuprinsul acestui raport, pot servi doar ca început
de dovadă scrisă.
Înscrisurile întocmite de profesionişti. Condiţiile speciale prevăzute de art. 274 şi art. 275 C. proc. civ. nu
se aplică în raporturile dintre profesionişti.
Potrivit art. 277 alin. (2) C. proc. civ., înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul
activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia
cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic.
Înscrisul sub semnătură privată întocmit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi este prezumat a fi fost
făcut la data consemnată în cuprinsul său. În acest caz, data înscrisului sub semnătură privată poate fi
combătută cu orice mijloc de probă.
Dacă înscrisul de mai sus nu conţine nicio dată, aceasta poate fi stabilită în raporturile dintre părţi cu orice
mijloc de probă.

BAlte înscrisuri. Noul Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010) reglementează şi alte înscrisuri, de
regulă din categoria celor nepreconstituite (şi, deci, folosite ca mijloc de probă în procesele civile numai
în mod accidental şi în lipsă de alte probe). Le prezentăm succint în continuare.
Registrele şi hârtiile domestice. Registrele şi hârtiile domestice nu fac dovadă pentru cel care le-a scris.
În schimb, ele fac dovadă împotriva lui:
- în toate cazurile în care atestă neîndoielnic o plată primită;
- când cuprind menţiunea expresă că însemnarea a fost făcută în folosul celui arătat drept creditor, pentru
a ţine loc de titlu (art. 279 C. proc. civ.).
Registrele profesioniştilor. Registrele profesioniştilor, întocmite şi ţinute cu respectarea dispoziţiilor
legale, pot face între aceştia deplină dovadă în justiţie, pentru faptele şi chestiunile legate de activitatea
lor profesională [art. 280 alin. (1) C. proc. civ.].
Registrele profesioniştilor, chiar neţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, fac dovadă contra celor care
le-au ţinut. Cu toate acestea, partea care se prevalează de ele nu poate scinda conţinutul lor .
Menţiunile făcute de creditor. Orice menţiune făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui
titlu care a rămas neîntrerupt în posesia sa face dovada, cu toate că nu este nici semnată, nici datată de el,
când tinde a stabili liberaţiunea debitorului.
Aceeaşi putere doveditoare o are menţiunea făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul
duplicatului unui înscris sau al unei chitanţe, dacă duplicatul sau chitanţa este în mâinile debitorului (art.
281 C. proc. civ.).
Contractele încheiate pe formulare tipizate sau standardizate ori încorporând condiţii generale tip, după
caz, sunt considerate înscrisuri sub semnătură privată, dacă legea nu prevede altfel [art. 289 alin. (1) C.
proc. civ.].
Biletele, tichetele şi alte asemenea documente, utilizate cu ocazia încheierii unor acte juridice sau care
încorporează dreptul la anumite prestaţii, au forţa probantă a înscrisurilor sub semnătură privată, chiar
dacă nu sunt semnate.
Telexul, precum şi telegrama ale căror originale, depuse la oficiul poştal, au fost semnate de expeditor,
fac aceeaşi dovadă ca şi înscrisul sub semnătură privată.
Planurile, schiţele, hârtiile, fotografiile şi orice alte documente anexate au aceeaşi putere doveditoare ca şi
înscrisurile la care sunt alăturate, dacă au legătură directă cu înscrisul şi poartă semnătura, după caz, a
părţii sau a persoanei competente care a întocmit înscrisul (art. 290 C. proc. civ.).

C. Înscrisurile pe suport informatic. Când datele unui act juridic sunt redate pe un suport informatic,
documentul care reproduce aceste date constituie instrumentul probator al actului, dacă este inteligibil şi
prezintă garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în privinţa conţinutului acestuia şi a
identităţii persoanei de la care acesta emană [art. 282 alin. (1) C. proc. civ.].
Pentru a aprecia calitatea documentului, instanţa trebuie să ţină seama de circumstanţele în care datele au
fost înscrise şi de documentul care le-a reprodus.
Înscrierea datelor unui act juridic pe suport informatic este prezumată a prezenta garanţii suficient de
serioase pentru a face deplină credinţă în cazul în care ea este făcută în mod sistematic şi fără lacune şi
când datele înscrise sunt protejate contra alterărilor şi contrafacerilor, astfel încât integritatea
documentului este deplin asigurată.
Prezumţia se mai sus există şi în favoarea terţilor din simplul fapt că înscrierea este efectuată de către un
profesionist (art. 283 C. proc. civ.).
Dacă prin lege nu se prevede altfel, documentul care reproduce datele unui act, înscrise pe un suport
informatic, face deplină dovadă între părţi, până la proba contrară.

Proba cu martori (mărturia)

Dovada cu martori este cel mai răspândit mijloc de probă în procesul civil, pentru că, de regulă, raportul
juridic civil îşi produce efectele în ochii oamenilor şi, de cele mai multe ori, lasă urme.
Martorii sunt acele persoane străine de proces, care însă au recepţionat şi memorizat fapte care sunt
concludente în soluţionarea acestuia şi pe care le pot relata instanţei în vederea stabilirii adevărului.
Relatarea martorului în faţa instanţei de judecată poartă denumirea de depoziţie de martor sau probă
testimonială.
Mijlocul de probă nu este persoana martorului, ci depoziţia sa, care este definită ca fiind acea relatare
făcută de o persoană, oral, în faţa organelor judiciare, despre un fapt trecut precis şi pertinent pe care îl
cunoaşte.
În procesul civil proba cu martori nu se poate folosi oricând, posibilitatea folosirii ei fiind limitată. În
principiu, legea civilă nu admite proba cu martori în cazul în care părţile au posibilitatea de a-şi procura
probe scrise.
Mărturia, ca probă în procesul civil, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii specifice:
- relatarea martorului să se facă oral şi în faţa instanţei de judecată;
- depoziţia să se refere la fapte precise care au legătură cu litigiul (să fie pertinentă);
- martorul să cunoască personal faptele relatate (în caz contrar mărturia este indirectă).
Proba cu martori are o admisibilitate mai redusă (decât proba cu înscrisuri). Ea este reglementată de art.
309 C. proc. civ.
Potrivit art. 309 alin. (2)-5) C. proc. civ., niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea
obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui
profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul
activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă.
În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu
martori.
Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre
ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere
forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv.
Rezultă că şi pentru actele juridice de o valoare neînsemnată, dacă există o probă scrisă, acesta nu poate fi
combătută şi nici completată prin proba cu martori.
Regula impusă de art. 309 C. proc. civ. nu are caracter absolut. Astfel, proba cu martori este admisibilă
(deşi legea cere forma scrisă) în următoarele cazuri derogatorii:
- partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului
juridic;
- există un început de dovadă scrisă;
- partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră;
- părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să
dispună;
- actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză
ilicită sau imorală, după caz;
- se cere lămurirea clauzelor actului juridic.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc civ., nu pot fi martori:
- rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv;
- soţul, fostul soţ, logodnicul ori concubinul;
- cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi;
- persoanele puse sub interdicţie judecătorească;
- cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă.
În procesele privitoare la filiaţie, divorţ şi alte raporturi de familie se vor putea asculta rudele şi afinii
prevăzuţi la art. 315, în afară de descendenţi (art. 316 C. proc. civ.).
Sunt scutiţi de a fi martori (art. 317 C. proc. civ.):
- slujitorii cultelor, medicii, farmaciştii, avocaţii, notarii publici, executorii judecătoreşti, mediatorii,
moaşele şi asistenţii medicali şi orice alţi profesionişti cărora legea le impune să păstreze secretul de
serviciu sau secretul profesional;
- judecătorii, procurorii şi funcţionarii publici, chiar şi după încetarea funcţiei lor, asupra împrejurărilor
secrete de care au avut cunoştinţă în această calitate;
- cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei înşişi sau ar expune pe vreuna din persoanele de mai sus
la o pedeapsă penală sau la dispreţul public.
Înainte de a fi ascultat, martorul depune următorul jurământ: „Jur că voi spune adevărul şi că nu voi
ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.
În timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau pe Biblie. Referirea la divinitate din
formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului (art. 319 C. proc. civ.)
Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi cei care sunt lipsiţi de discernământ în momentul audierii,
fără a fi puşi sub interdicţie, pot fi ascultaţi, fără jurământ (scutirea de jurământ) însă instanţa le va atrage
atenţia să spună adevărul şi va ţine seama, la aprecierea depoziţiei lor, de situaţia lor specială (art. 320 C.
proc. civ.).
Forţa probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea instanţei. În aprecierea declaraţiilor martorilor, instanţa
va ţine însă seama de sinceritatea acestora şi de împrejurările în care au luat cunoştinţă de faptele ce fac
obiectul declaraţiei respective (art. 324 C. proc. civ.).
Atunci când, din cercetare, reies bănuieli de mărturie mincinoasă sau de mituire a martorului, instanţa va
încheia un proces-verbal şi va sesiza organul de urmărire penală competent (art. 325 C. proc. civ.).

Mărturisirea (recunoaşterea)
Mărturisirea este un mijloc de dovadă care constă în recunoaşterea de către una dintre părţi, din proprie
iniţiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă îşi întemeiază
pretenţia sau, după caz, apărarea [art. 348 alin. (1) C. proc. civ.].
Mărturisirea are următoarele caracteristici:
- este un act unilateral care îşi produce efectele fără acceptul sau intervenţia celeilalte părţi;
- este un act personal şi de aceea nu poate fi făcută decât de titularul dreptului litigios sau de un mandatar
(cu procură specială);
- constituie un mijloc de probă împotriva autorului ei şi în favoarea celui care îşi întemeiază pretenţiile;
- este un act expres, deoarece mărturisirea nu poate fi dedusă din tăcerea părţii (cu excepţia cazului de
refuz nejustificat de a răspunde la interogatorii, care constituie o prezumţie de mărturisire).
Recunoaşterea nu este obligatorie pentru instanţă, în sensul că aceasta nu trebuie să o accepte fără a mai
verifica dacă corespunde sau nu cu adevărul.
În doctrină, mărturisirea a fost clasificată după unele criterii.
a) După cum este sau nu făcută în cursul procesului civil, mărturisirea poate fi judiciară şi extrajudiciară
[art. 348 alin. (2) C. proc. civ.].
Mărturisirea judiciară este recunoaşterea făcută în cadrul procesului de judecată. Ea face deplină dovadă
împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie prin mandatar cu procură specială [art. 349 alin. (1) C.
proc. civ.].
Mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile când cuprinde fapte
distincte şi care nu au legătură între ele.
Mărturisirea judiciară nu poate fi nici revocată, afară numai dacă se face dovada că a fost urmarea unei
erori de fapt scuzabile.
Mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau dacă
duce la pierderea unui drept de care cel care face recunoaşterea nu poate dispune.
Recunoaşterea judiciară poate fi spontană când este făcută fără intervenţia judecătorului sau a celeilalte
părţi.
Recunoașterea este provocată când se obţine prin chemarea la interogatoriu.
Mărturisirea este extrajudiciară când recunoaşterea este făcută în afara instanţei de judecată [art. 350 alin.
(1) C. proc. civ.].
Mărturisirea extrajudiciară poate fi făcută verbal sau sub formă scrisă.
Recunoaşterea extrajudiciară verbală este admisă ca mijloc de probă numai în cazurile când se admite şi
proba cu martori [art. 350 alin. (2) C. proc. civ.].
Mărturisirea extrajudiciară scrisă este supusă regulilor privitoare la proba prin înscrisuri.
Sunt considerate a fi recunoaşteri extrajudiciare: recunoaşterea făcută într-o cerere adresată unei
autorităţi; declaraţia consemnată într-un proces-verbal întocmit de un funcţionar al statului; declaraţiile
făcute în faţa instanţei, dar în cadrul unui alt proces; cea făcută într-un testament sau scrisoare.
b) După cum sunt recunoscute toate pretenţiile părţii adverse, recunoaşterea poate fi simplă, calificată sau
complexă.
Mărturisirea este simplă când partea recunoaşte fără niciun fel de rezervă faptele ce i se impută.
Mărturisirea este calificată când recunoaşterea face adăugiri de natură a schimba calificarea juridică a
raporturilor dintre părţi.
Mărturisirea este complexă când se adaugă un fapt nou, de natură a diminua sau stinge efectele juridice
ale recunoaşterii. De exemplu, pârâtul recunoaşte că a cumpărat lucrul, dar a plătit imediat şi preţul
convenit.
În principiu, mărturisirea este admisibilă, în toate domeniile.

Prezumţiile

Potrivit art. 327 C. proc. civ., prezumţiile sunt „consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage din un
fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.”
Prezumţiile sunt probe indirecte întrucât ele reprezintă concluziile trase de lege sau de judecător de la un
fapt cunoscut, la un fapt necunoscut, pentru stabilirea raportului juridic dintre părţi (pe calea
raţionamentelor de la cunoscut la necunoscut).
Prezumţiile nu trebuie confundate cu ficţiunile, deoarece prezumţiile au la bază o posibilitate, pe când
ficţiunile statuează o situaţie total contrară realităţii (între ele fiind şi o anumită apropiere, deoarece
ambele tind să modifice realitatea).
Caracteristica prezumţiilor este aceea că nu se pot dovedi direct faptele sau împrejurările care au dus la
naşterea litigiului dintre părţi, ci un alt fapt vecin şi conex, care este cunoscut şi din care se va trage apoi
concluzia despre existenţa sau inexistenţa faptului ce trebuie dovedit. De exemplu, din faptul cunoscut al
naşterii unui copil în timpul căsătoriei, legea ajunge la concluzia că acesta are ca tată pe soţul mamei.
Prezumţiile au fost clasificate după mai multe criterii:
a) După forţa lor probantă, prezumţiile pot fi absolute (împotriva cărora nu este admisă nicio dovadă
contrarie) şi relative (care pot fi combătute cu dovadă contrară);
b) După cum pot fi combătute sau nu, sunt:
- prezumţii irefragabile care nu pot fi combătute deloc;
- prezumţii care pot fi combătute numai în anumite condiţii;
- prezumţii relative, care pot fi combătute cu ajutorul oricărui mijloc de probă;
c) După cum prezumţiile sunt opera legii sau a judecătorului, prezumţii sunt legale şi simple.
Prezumţiile legale scutesc de dovadă pe acela în folosul căruia sunt stabilite în tot ceea ce priveşte faptele
considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să
dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta [art. 328 alin. (1) C. proc. civ.].
 Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.
Prezumţiile legale determină următoarele consecinţe:
- produc o inversare a sarcinii probei, adică cel care tinde la răsturnarea prezumţiei trebuie să facă dovada
faptului generator de drepturi şi obligaţii;
- pot fi înlăturate prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel [art. 328 alin. (2) C. proc. civ.].
Prezumţiile judiciare sunt prezumţiile „lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului”, însă judecătorul
„se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele,
însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori” (art. 329 C. proc. civ.).
Prezumţiile judiciare (prezumţiile simple) sunt concluziile logice pe care judecătorul le poate trage de la
un fapt necunoscut (şi care nu sunt determinate prin lege).
Prezumţia judiciară se poate întemeia pe orice împrejurare probatorie directă sau indirectă, chiar şi
incompletă sau incertă, precum şi pe concluziile trase de judecător din diferite situaţii.
Prezumţiile judiciare au următoarele caracteristici:
- sunt nelimitate (legea neenumerându-le);
- sunt permise numai atunci când este permisă şi proba cu martori;
- puterea doveditoare este lăsată la aprecierea judecătorului.
Din textul de lege rezultă că, pentru a deveni element de convingere a judecătorului, prezumţiile judiciare
trebuie să fie grave, precise şi concordante.
Condiţia gravităţii presupune că prezumţia are o semnificaţie care poate să impresioneze raţiunea unei
persoane.
Condiţia preciziunii rezidă din legătura sigură şi directă dintre prezumţie şi faptul dovedit.
Condiţia concordanţei se găseşte în faţa mai multor împrejurări pe baza cărora judecătorul îşi clădeşte un
raţionament.
Prezumţiile judiciare nu conferă avantajul procesual al prezumţiilor legale, deoarece nu conferă concluzii
de maximă generalizare (ci numai concluzii particulare).