Cap 5 DPP I 2022 2023

CAPITOLUL V
PROBELE, MIJLOACELE DE PROBĂ ȘI PROCEDEELE PROBATORII

(art. 97-201 CPP)
CUPRINS:
5.1. Considerații generale privind probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii
5.1.1. Definiții
5.1.2. Clasificarea probelor
5.1.3. Sarcina probei
5.1.4. Administrarea probelor
5.1.5. Aprecierea probelor
5.2. Mijloacele de probă
Test de autoverificare
PROBELE, MIJLOACELE DE PROBĂ ȘI PROCEDEELE PROBATORII

(ART. 97-201 CPP)
5.1. Considerații generale privind probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii
În derularea procesului penal, un rol esențial revine probelor, rol fundamentat pe obligația organelor
judiciare de a soluționa (just) cauza sub toate aspectele pe baza acestora, în vederea aflării adevărului (art. 97
alin. 1 CPP), precum și în considerarea și a prevederilor art. 5 CPP (respectiv a obligației organelor judiciare de a
asigura aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei și la persoana suspectului sau inculpatului,
pe bază de probe).
5.1.1. Definiții
Proba este definită în art. 97 alin. 1 CPP ca „orice element de fapt care servește la constatarea existenței
sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor
necesare pentru justa soluționare a cauzei și contribuie la aflarea adevărului în procesul penal”.
Practic, prin intermediul probelor (fapte sau împrejurări1) sunt furnizate datele și informațiile necesare și
capabile să conducă la concluzia existenței sau inexistenței infracțiunii, la identificarea persoanei care a săvârșit-
o, a vinovăției sau nevinovăției făptuitorului, și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a
cauzei2, în scopul aflării adevărului.
Mijloacele de probă sunt definite în doctrină ca fiind „mijloace prevăzute de lege prin care se stabilesc
fapte sau împrejurările ce constituie probă”3.
Mijloacele de probă sunt enumerate (exemplificativ4) în art. 97 alin. 2 CPP.
Procedeul probatoriu este modalitatea legală (concretă) prin care se obține un mijloc de probă (art.
97 alin. 3 CPP).
1
Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, 2013, p. 153.
2 Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, 2013, p. 438.
3 Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală. Partea generală. Partea specială, 2014, p. 130.
4 Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală. Partea generală. Partea specială, 2014, p. 130; Mihail Udroiu, procedură penală. Partea generală, 2016, p. 234.
1
Ex.: audierea (ascultarea) unei persoane; efectuarea unor expertize; percheziția; reconstituirea;
confruntarea; cercetarea la fața locului, ridicarea de obiecte și înscrisuri, videoconferința, identificarea persoanei
sau a obiectelor, metode speciale de supraveghere; livrarea supravegheată, fotografierea etc.5.
Probatoriul reprezintă „ansamblul probelor administrate într-o cauză penală (materialul probator
aflat în dosar)”6.
Probațiunea reprezintă „ansamblul activităților procesuale și procedurale prin care organele

judiciare, părțile și alte persoane implicate în procesul penal stabilesc, prin mijloacele prevăzute de lege,
elementele de fapt necesare pentru constatarea faptelor și împrejurărirlor ce formează obiectul probaținii”7.
Probațiunea presupune două activități: cererea de administrare a probelor și administrarea probelor.
Obiectul probațiunii
Constituie obiect al probațiunii (thema probandum) faptele și împrejurările de fapt care trebuie dovedite
în vederea soluționării cauzei8.
Art. 98 CPP stabilește expres care este sfera obiectului probațiunii (al probei):
a. existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpat;
b. fapte privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
c. faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
d. orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.
• Fapte și împrejurări care trebuie dovedite

Fapte și împrejurări care trebuie dovedite (obligatoriu)9 pot fi împărție în:
A. fapte sau împrejurări cu ajutorul cărora este soluționat fondul cauzei10 și care se împart la rândul lor
în:
- faptele principale (res probanda11) sunt probe directe prin intermediul cărora se face dovada
existenței/inexistenței infracțiunii, identificării făptuitorului, vinovația/nevinovăția acestuia, a legăturii de
cauzalitate și pot conduce singure la rezolvarea cauzei;
Ex.: modalitatea de curmare a vieții unei persoane; modalitatea de sustragere a bunului de la posesorul
de drept etc12.
- faptele probatorii (res probantes13, numite și indicii14) sunt probe indirecte care, prin informațiile
furnizate conduc la stabilirea, pe cale indirectă, a faptelor principale, permitând formularea unor deducții logice
privind aspecte ale rezolvării cauzei penale.
Ex.: relațiile de dușmănie dintre făptuitor și victima infracțiunii de omor; victima și presupusul făptuitor
au fost văzuți împreună cu puțin timp înainte de săvârșirea faptei etc15.
B. fapte sau împrejurări care se referă la normala desfășurare a procesului penal 16 - nu au implicații
asupra fondului cauzei dar, de existența lor poate depinde derulararea procesului penal (de ex.: cele privind
5 Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2007, pp. 361-362; Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală.
Partea specială, p. 152; Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, 2014, pp. 441; DCC nr. 383 din 27 mai 2915, publicată
în M.Of nr. 535 din 17 iulie 2015.
6
Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală, 2016, p. 236.
7 Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, p. 216.
8
Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, 2014, p. 416; Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Partea
specială, p. 152; Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, p. 223.
9 Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, p. 154.
10 Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, 2014, p. 417.
12 Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, 2013, pp. 443-444.
13
Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, p. 154.
14 Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, 2013, p. 443.
15 Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, 2013, p. 444.
2
calitatea de participant la procesul penal sau situațiile ce atrag incompatibilități între participanții la procesul
penal; cele privind suspendarea procesului penal17).
• Fapte și împrejurări care pot forma obiectul probațiunii

La categoria faptelor și împrejurărilor care trebuie dovedite, se mai adaugă categoria celor care pot forma
obiectul probațiunii (sunt fapte cu privire la care există posibilitatea (nu obligația) de a fi dovedite18) și pot fi avute
în vedere trei categorii19:
a. faptele similare (sunt fapte asemănătoare, de aceeași natură, celor principale care trebuie dovedite
fără însă să se afle în raport de cauzalitate cu acestea20).
Ex.: modul de operare a infractorului (modus operandi).
b. faptele auxiliare (sunt acele fapte care deși nu au legătură directă cu faptul principal care trebuie
dovedit, ajută la soluționarea cauzei).
Ex.: declarația unei persoane cu privire la sinceritatea unei alte persoane audiate ca martor21 etc.
c. faptele negative determinate (sunt împrejurări negative care nu ss pot dovedi, nu au avut loc, motiv
pentru care nu se pot proba, astfel că, eventual, existența lor este dovedită prin evidențierea unui fapt pozitiv,
putând și probate prin situații contrare, fapte pozitive limitate și determinate (ex.: se dovedește că o anumită
persoană nu s-a aflat la locul săvârșirii unei infracțiuni pentru că se afla într-un alt loc22 situație numită și alibi23).
• Fapte și împrejurări care nu pot forma obiectul probațiunii24.

De la regula admisibilității oricăror probe concludente și utile în procesul penal există totuși excepții
(limitări):
a. fapte și împrejurări care potrivit concepțiilor generale cotidiene nu sunt posibile.
Ex.: decesul unei persoane într-un mod sau în împrejurări de neconceput – prin vrăjitorie, farmece, de
către demoni25; săvârșirea infracțiunii de prostituție justificată de lipsa altor mijloace de trai.
b. fapte negative sau pozitive nedeterminate

Ex.: o persoană nu poate dovedi că nu a fost niciodată într-un anume loc; faptul că o persoană nu a avut
niciodată o anumită funcție sau calitate; faptul că o persoană a avut totdeauna o conduită socială ireproșabilă26.
c. limitări legale – situații în care legea interzice expres administrarea unor astfel de probe.
Ex.: părțile sau subiecții procesuali principali nu pot fi audiați și în calitate de martori (art. 115 CPP).
d. prezumțiile legale absolute.
Ex.: minorul sub 14 ani nu răspunde penal (art. 113 alin. 1 Cod pen.) fiind prezumat că nu are
discernământ27; hotărârea definitivă a instanței penale are putere de lucru judecat în fața instanței civile care
judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o (art. 28 alin. 1 prima teză CPP).
• Fapte sau împrejurări care nu trebuie dovedite

De la regula conform căreia organele judiciare sunt obligate să lămurească cauza penală sub toate
aspectele pe bază de probe în scopul aflării adevărului (art. 5 alin. 1 coroborat cu art. 97 alin. 1 CPP), există câteva
17 Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală, 2016, p. 237.

18
19 Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, 2014, pp. 420-421.
20 Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, 2014, pp. 421-422.
22 Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, pp. 223-224; Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, p. 446.
24
Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, p. 446.
3
excepții28, respectiv anumite informații (date sau împrejurări) care nu trebuie dovedite (existând așa-numita
dispensă de probă29):
a. prezumțiile legale relative – nu trebuie dovedite, însă în cazul lor se poate face dovada contrară
(contraproba).
Ex.: conform art. 113 alin. 2 CP, minorul între 14-16 ani răspunde penal numai dacă se face dovada că a
acționat cu discernământ30.
b. faptele evidente și faptele notorii.
Faptele edidente sunt date, informații cu privire la lumea înconjurătoare, general cunoscute și acceptate
și care nu trebuie dovedite.
Ex.: împărțirea și curgerea timpului pe ore, zile, luni, ani etc.
Faptele notorii – date, informații, împrejurări cunoscute de un număr foarte mare de persoane și astfel,
acceptate ca atare31, fiind de notorietate (generală sau locală).
Ex.: Delta Dunării este un obiectiv turistic; Parisul este capitala Franței etc.
c. faptele necontestate – sunt aspectele acceptate necondiționat de părțile implicate în procesul penal.
Cu toate acestea, dacă totuși sunt informații sau împrejurări esențiale pentru soluționarea cauzei, efectuarea
probațiunii este obligatorie32. Dispensa de probă este prevăzută pentru faza de judecată, deoarece în măsura în
care probele administrate în faza de urmărire penală și necontestate de părți nu se mai readministrează în faza
de judecată (de cercetare judecătorească), cu excepția situației în care instanța de judecată apreciează că este
totuși necesară administrarea lor pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei (art. 374 alin. 7 și 8 CPP).
5.1.2. Clasificarea probelor

Clasificarea probelor poate fi făcută după mai multe criterii.
1. După caracterul (natura) lor, probele se împart în:
a. probe în sprijinul acuzării;
b. probe în sprijinul apărării.
2. După izvorul lor, probele se împart în:

a. probe imediate (nemijlocite, primare33) – sunt probele obținute din sursa lor originală (ex.:
conținutul declarației unui martor; conținutul unui înscris original; conținutul unui proces-verbal de examinare a
corpurilor delicte34, concluziile expertului35 etc.);
b. probe mediate (secundare36, derivate37) – sunt probele obținute dintr-o altă sursă decât cea
originală (ex.: conținutul declarației unui martor care relatează ceea ce i-a fost povestit de către o altă persoană38).
3. După legătura cu obiectul probațiunii, probele se împart în:

a. probe directe – sunt probe care pun în lumină, fără ajutorul unei alte probe, aspectele legate de
rezolvarea problemelor din cauza penală (ex.: prinderea făptuitorului în flagrant delict; conținutul declarației unui
suspect/inculpat de recunoaștere a săvârșirii faptei39);
28
Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, 2014, pp. 418-420.
30
33 Grigore Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, 2007, p. 339; Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală, 2016, p. 240.
34 Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, p. 441.
35 Grigore Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2007, p. 406.
36
Grigore Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, 2007, p. 339.
4
b. probe indirecte (indicii40) – sunt probe care nu furnizează informații directe despre vinovăția sau
nevinovăția făptuitorului, dar care pot conduce la anumite concluzii în măsura în care se coroborează cu
conținutul altor probe directe sau indirecte (ex.: găsirea unui obiect asupra unei persoane; imposibilitatea de a
justifica deținerea unui bun sau prezența într-un anumit loc41 etc.).
5.1.3. Sarcina probei (sau sarcina probațiunii42 - onus probandi) reprezintă obligația procesuală a
anumitor participanți la procesul penal (organe judiciare, părți, subiecți procesuali principali) de a dovedi
susținerile și împrejurările care formează obiectul probațiunii43.
Se pornește de la principiul că cel care afirmă / acuză (de ex., procurorul cu privire la acțiunea penală sau
chiar exercitarea acțiunii civile în procesul penal, partea civilă în cazul exercitării acțiunii civile în procesul penal)
trebuie să și probeze. Nu înseamnă că doar procurorul poate administra sau solicita administrarea de probe, din
contră, oricare dintre părțile sau subiecții procesuali principali din procesul penal, inclusiv instanța
judecătorească (din oficiu), pot propune administrarea de probe.
Art. 99 alin. 1 CPP44 prevede expres (și diferențiat) cui revine sarcina probei în procesul penal:
- în cadrul acțiunii penale, sarcina probei revine, în principal, procurorului;
- în cadrul acțiunii civile exercitate în procesul penal, sarcina probei revine părții civile sau, după caz,
procurorului care exercită acțiunea civilă, în condițiile legii.
Corespondent acestei obligații (a celui care afirmă / acuză), art. 99 alin. 2 CPP instituie, prin raportatre și
la art. 4 CPP, dreptul suspectul sau inculpatul, de a nu contribui la propria acuzare, nefiind obligat să îşi dovedească
nevinovăţia, drept fundamentat pe prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază. Prezumția de nevinovăție –
prezumție legală relativă – nu trebuie dovedită de către suspect sau inculpat, organele de acuzare fiind acelea
cărora le revine obligația dovedirii vinovăției.
5.1.4. Administrarea probelor este activitatea procesuală realizată exclusiv de către organele judiciare,
pe baza legii și în formele permise de lege, în scopul cunoașterii efectelor juridice pe care probele le conțin, în așa
fel încât să fie posibilă soluționarea cauzei45. Prin activitate de administrare a probelor sunt strânse și aduse în
fața organului judiciar, în vederea analizării lor, probele legale, pertinente, concludente și utile46.
Conform art. 100 CPP, sarcina administrării probelor revine organului de urmărire penală și instanței
judecătorești.
Astfel:
- în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea,
cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu sau la cerere (art. 100 alin. 1 CPP). În baza art. 306
alin. 1 CPP, organele de cercetare penală au obligația ca, după sesizare, să caute și să strângă datele ori
informațiile cu privire la existența infracțiunii și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni, să ia măsuri
pentru limitarea consecințelor acestora, să obțină și să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100
și 101 CPP. Probele au un rol hotărâror și în derularea unor activități procesuale, precum cele ce privesc luarea
măsurilor preventive, atâta timp cât, pe de o parte, existența unor probe sau indicii temeinice din care rezultă
suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune (art. 202 alin. 1 CPP) condiționează luarea unor
asemenea măsuri față de un suspect sau inculpat, iar pe de altă parte, audierea suspectului sau inculpatului cu
privire la legalitatea și temeinicia propunerii privind o măsură preventivă este obligatorie (art. 209 alin. 5 CPP, art.
212 alin. 3 CPP, art. 219 alin. 5 CPP, art. 225 alin. 7 CPP, art. 235 alin. 3 CPP, art. 242 alin. 8 CPP) sau proba cu
înscrisuri (în circumstanțiere) poate fi folosită în cadrul soluționării propunerilor și cererilor privind măsurile
preventive.
- în cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a
părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale (art. 100

42 Nu trebuie confundată cu sarcina administrării probelor.
43 Grigore Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, 2007, p. 341; Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, p. 228.
44
Spre deosebire de reglementarea din VCPP conform căreia oricare din părți (în sensul utilizat de VCPP – n.n.), în tot cursul procesului penal, poate propune
probe și cere administrarea lor.
5
alin. 2 CPP), inclusiv cu privire la probele administrate în faza de urmărire penală dar neconstestate de către părți
sau persoana vătămată47. Tot prin intervenția Curții Constituționale s-a impus regula conform căreia și în
procedura de cameră preliminară se pot administra probe noi, prin orice mijloace de probă, nu doar înscrisuri
noi, cu privire la stabilirea legalități probelor administrate în faza de urmărire penală (Decizia Curții
Constituționale nr. 802/201748).
Se remarcă o modificare de optică cu privire la rolul instanței judecătorești în procesul penal operată prin
intrarea în vigoare a actualului CPP, aceasteia fiindu-i conferit un rol secundar în problematica probațiunii, din
moment ce va putea administra probe din oficiu doar, în subsidiar, atunci când consideră că este necesar pentru
formarea convingerii sale. Acest aspect s-ar circumscrie noii viziuni asupra rolului instanței judecătorești în
procesul penal, respectiv rolul de garant al caracterului echitabil al procesului penal și al soluționării juste a cauzei
cu respectarea drepturilor subiecților procesuali49.
Conform art. 100 alin. 4 CPP, organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor
probe atunci când:
a) proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză (nu este pertinentă și concludentă);
b) se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost
administrate suficiente mijloace de probă (nu este utilă);
c) proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu (nu este utilă);
d) proba este imposibil de obţinut (nu este posibilă);
e) cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită;
f) administrarea probei este contrară legii (nu este legală).
Având în vedere noul text legal și sistematizarea făcută de doctrină, condițiile care trebuie îndeplinite de
o probă pentru a putea fi admisă în vederea administrării sunt50:
- să fie pertinentă51 (art. 100 alin. 4 lit. a) CPP) - să aibă legătură cu cauza (infracțiunea) dedusă judecății
și să permită constatarea acelor fapte și împrejurări care au legătură cu cauza (de ex.: nu prezintă
relevanţă sub aspectul vinovăţiei inculpatului dacă victima a urcat din faţa blocului până la etajul 4,
în apartamentul unde locuia cu inculpatul, într-un interval de 5 minute sau i-a luat mai mult timp52);
- să fie concludentă53 (art. 100 alin. 4 lit. a) CPP) - să fie relevantă în raport cu obiectul probațiunii.
Proba concludentă este proba edificatoare, esențială, care dovedește o faptă sau împrejurare care
face parte din obiectul probațiunii, contribuind astfel la aflarea adevărului și, implicit, la justa
soluționare a cauzei54 (de ex.: probele care dovedesc că inculpatul are alibi sunt concludente55). Pe
de o parte, o probă concludentă trebuie considerată și o probă pertinentă, dar, pe de altă parte, o
probă pertinentă nu este todeauna și concludentă, deoarece nu toate probele care au legătură cu
cauza penală (deci sunt pertinente), contribuie la aflarea adevărului și soluționarea cauzei (de ex.:
relațiile de dușmănie dintre autorul faptei și victimă este o probă pertinentă, dar nu și una
concludentă; simpla existență a unui certificat medico-legal și a existenței unor relații conflictuale
47 DCC nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicat în M.Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014 prin care Curtea Constituțională a stabilit că prevederile din CPP
conform cărora procedura de cameră preliminară este exclusiv scrisă (art. 344 alin. 4 CPP) sunt neconstituționale deoarece astfel este încălcat dreptul
părților la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor. Conform considerentelor Curții „rezultatul
procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală
are o influență directă asupra desfășurării judecății pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăției/nevinovăției inculpatului”, fiind astfel imperior
necedar ca și în această fază să poată fi administrate probe privind legalitatea sau ilegalitatea administrării probelor din faza de urmărire penală.
48 Publicată în M.Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, conform căreia „soluția legislativă cuprinsă în art.345 alin.(1) din Codul de procedură penală, care nu
permite judecătorului de cameră preliminară, în soluționarea cererilor și excepțiilor formulate ori excepțiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace
de probă în afara „oricăror înscrisuri noi prezentate” este neconstituțională.” deoarece limitarea „mijloacele de probă ce pot fi administrate în verificarea
conformității probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanțiile de echitabilitate a procedurii, aduc atingere dreptului la apărare și egalității de
arme, componentă a dreptului părților și persoanei vătămate la un proces echitabil”.
49
Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Georgiana Tudor, Victor Văduva, op.cit., 2014, p. 411.
50 Grigore Theodoru, op.cit., 2007, pp. 336-337; Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, 2013, pp. 449-450; Ion Neagu, Mircea Damaschin,
Tratat de procedură penală. Partea generală, 2014, p. 424-426; Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală, 2016, pp. 243-246; Anca-Lelia Lorincz,
op.cit., 2011, pp. 164-165.
51 Conform DEX – pertinent înseamnă (sens juridic) „care se raportează direct la chestiune, la fondul cauzei; potrivit”.
52 Curtea de Apel Suceava – Secția penală, decizia penală nr. 13/13 februarie 2008,
http://www.jurisprudenta.org/Idoc.ashx?i=39&y=2008&d=3900000000084862) (04.12.2016).
53 Conform DEX – concludent înseamnă „care convinge, convingător. Pe baza căruia se poate trage o concluzie”.
54 Anastasiu Crișu, op.cit., 2011, p. 227.
55 Grigore Theodoru, op.cit., 2007, p. 337.
6
vechi între partea vătămată și inculpați nu pot reprezenta probe concludente de natură a dovedi fără
putință de tăgadă săvârșirea infracțiunii de lovire, în absența altor probe relevante cu care acestea să
poată fi coroborate56);
- să fie utilă (art. 100 alin. 4 lit. b) și c) CPP) - să fie necesară soluționării cauzei, putând aduce informații
noi față de probele administrate deja (de ex.: Raportul de expertiză tehnică judiciară având ca obiectiv
clarificarea modul în care victima ar fi putut fi ucisă ca urmare a accidentului auto, întocmit la
aproximativ 1 an de la data producerii decesului, în condițiile în care mașina respectivă a fost utilizată
constant de către inculpat nu este pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei57). O probă utilă
este implicit și concludentă, dar o probă concludentă poate fi inutilă – ex.: audierea unui număr prea
mare de martori oculari în condițiile în care deja au fost audiați un număr suficient. Noul CPP
consideră a fi inutilă și proba privind un fapt notoriu.
- să fie posibilă (art. 100 alin. 4 lit. d) CPP) – să nu fie imposibil de administrat, din motive obiective,
independente de voința participanților la proces58 (de ex.: audierea unei persoane despre care se știe
că este decedată sau care este considerată dispărută; expertiză medico-legală a unui cadavru
incinerat etc.).
- să fie cerută de persoana îndreptățită (art. 100 alin. 4 lit. e) CPP) – fiind avute în vedere cei cărora le
revine sarcina probei prevăzuți în art. 99 alin. 1 și 3 CPP (de ex.: nu intră în categoria persoanelor
îndreptățite alți subiecți procesuali decât cei principali sau părțile, cum ar fi martorul, expertul,
denunțătorul).
- să fie legală59 - respectiv administrarea acesteia să nu fie interzisă expres de lege (de ex. este interzisă
supravegherea tehnică a comunicării dintre avocat și clientul pe care îl apără, cu excepția situației în
care există date că avocatul săvârșește sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute
expres60 – art. 139 alin. 4 CPP; art. 151 alin. 4 CPP nu permite utilizarea livrării supravegheate în cazul
în care un tratat internațional la care România este parte interzice acest lucru).
Pentru a fi admise și astfel administrate, probele trebuie să îndeplinească condițiile impuse, astfel că o
dată cu formularea cererii de administrare a probei, cel care o face trebuie să indice și teza probatorie.
Principiile administrării probelor

Sunt principii ale administrării probelor în procesul penal, prevăzute în expres în art. 101 și 102 CPP:
- principiul loialității,
- principiul legalității.
Principiul loialității administrării probelor

Pentru a conferi un cadru procesual sigur, art. 101 CPP consacră expres principiul loialității administrării
probelor în cadrul procesului penal statuând asupra interzicerii utilizării unor mijloace violente, agresive,de
constrângere sau ademenitoare pentru obținerea unor probe.
Principiul loialității (corectitudinii61) probelor se subsumează dreptului la un proces echitabil62, excluderea
probelor neloial administrate putând fi considerată o garanție a acestui drept fundamental.
Sancțiunea nerespectării pricipiului loialității este excluderea probelor astfel obținute (considerate
obținute în nod nelegal63).
56 Tribunalul Olt - Sectia penala, decizia penala nr.72/8 februarie 2007,

http://www.jurisprudenta.com/speta/recurscondamnare-dispusa-de-catre-instanta-de-fond-in-lipsa-unor-probe-certe-de-vinovatie-a-inculpatilor-1vmz/
(25.03.2012).
57 Curtea de Apel Cluj-Napoca – Secția penală și de minori, decizia nr. 1614/13 octombrie 2011,
http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta/sectia%20penala/Penal%20trim%204%202011.pdf (04.12.2016).
58 Nicolae Volonciu (coord.), Alexandru Vasiliu, Radu Gheorghe, Noul Cod de procedură penală adnotat. Partea generală, 2014, p. 180.
60
Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, 2014, p. 423.
62 Nicolae Volonciu (coord.), Alexandru Vasiliu, Radu Gheorghe, Noul Cod de procedură penală adnotat. Partea generală, 2014, p. 182.
63 Gheorghiță Mateuț, op.cit., 2019, p. 480.
7
Principiul legalității administrării probelor
Art. 102 CPP consacră principiul legalității64 probelor statuând că probele obținute în mod ilegal nu pot fi
folosite în procesul penal65. Conform art. 102 CPP, pot fi considerate probe obținute ilegal:
- cele obținute prin întrebuințarea torturii (atât fizică, cât și psihică) și probele derivate din acestea, deci
probe obținute prin mijloacele interzise de art. 101 CPP;
- cele obținute în mod nelegal,
- probele derivate obținute direct din probe obținute în mod ilegal și care nu puteau fi obținute altfel.
Ex.:
• recoltarea la Serviciul de Ambulanță ... a probelor biologice, în vederea stabilirii îmbibației
alcoolice, fără a se folosi trusa standard, recoltarea efectuându-se, așa cum rezultă din procesul
verbal de recoltare tipizat, cu o seringă de unică folosință și într-un flacon curat66.
• convorbirea telefonică dintre inculpatul D.A. și o persoană pe nume C. nu poate constitui un
mijloc de probă legal obținut, întrucât în cauză nu a existat autorizare de interceptare și
înregistrare emisă în condițiile art. 911 alin. 1) sau art. 912 alin. 2) și 3) CPP, iar conținutul său nu
a fost redat și certificat în mod legal, în conformitate cu textele legale arătate67.
• neaducerea la cunoștința suspectului sau inculpatului a dreptului la tăcere cu ocazia audierii
atrage sancțiunea excluderii acestui mijloc de probă ca nelegal obșinut68.
• este considerată nelegal obținută și astfel va fi exclusă, proba obținută în urma unei percheziții
domicilare care, deși autorizată prin încheierea judecătorului de drepturi și libertăți, acesta nu a
întocmit și minuta potrivit art. 158 alin. 6 CPP69;
• „participarea Serviciului Roman de Informații, în prezenta cauză, a fost mai profundă decât a
rezultat din adresele emise de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA
– S.T. O. (...), în condițiile în care contribuția SRI nu s-a limitat la asigurarea suportului tehnic, ci s-
a concretizat în efectuarea unor acte de urmărire penală, date în competența exclusivă a
organelor de urmărire penală. ... Într-un atare context, ..., probele au fost contaminate, nefiind
obținute în cadrul unei urmăriri penale în înțelesul Codului de procedură penală din 1969, ceea ce
a condus la constatarea incidenței nulității absolute, în condițiile Deciziei Curții Constituționale a
României nr. 302/2017 și la înlăturarea, atât din materialul probator, cât și de la dosar, a
proceselor-verbale de redare a convorbirilor și comunicațiilor, respectiv a oricărui tip de
comunicare de la distanță și a suporților optici70”.
• „dispozițiile art. 482 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura
în care declarația dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției nu
poate fi folosită, împotriva voinței inculpatului, ca probă în procesul penal, în scopul soluționării
cauzei conform procedurii penale de drept comun. ... declarația prevăzută la art. 482 alin. (1) lit.
g) din Codul de procedură penală nu este dată de inculpat în condițiile asigurării garanțiilor
procesuale reglementate la art.108-109 din Codul de procedură penală, motiv pentru care
administrarea acestei declarații ca probă în procedura penală de drept comun, împotriva voinței
inculpatului, încalcă prezumția de nevinovăție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare
ale inculpatului, astfel cum aceste drepturi fundamentale sunt prevăzute la art.23 alin.(11) și la
art.21 alin.(3) din Constituție, precum și la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului
și a libertăților fundamentale” (DCC nr. 490 din 27 octombrie 2022, publicată în M.Of. nr. 1240
din 22.12.2022).
64
Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, 2013, p. 153, 164.
65 De fapt, art. 102 CPP reglementează o sancțiune procedurală – nouă, raportat la concepția VCPP (art. 64 alin. 2), conform căreia probele administrate
nelegal nu puteau fi utilizate în procesul penal – pentru nerespectarea principiului legalității și loialității administrării probelor.
66 Decizie Curtea de Apel Constanța – secția penală, Dosar Nr. 537/P/ (21.11.2008),
http://www.jurisprudenta.com/speta/imposibilitatea-utilizarii-in-procesul-penal-a-mijloacelor-de-proba-obtinute-in-mod-ilegal-6z2zs/ (25.03.2012).
67 Decizia ICCJ, secția penală nr. 275/2010 în Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, 2013, p. 169.
68
Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, 2013, p. 174.
70 https://www.luju.ro/judecator-facut-cu-denunt-mincinos-iccj-explica-achitarea-definitiva-a-oamenilor-de-afaceri-trimisi-in-judecata-de-dna-pentru-un-
asa-zis-trafic-de-influenta-la-judecatorul-mircea-puscas-prezumtia-de-nevinovatie-nu-a-fost-inlaturata-denunturile-nu-sunt-mij (19.08.2022).
8
Excluderea probelor nelegal sau neloial administrate
Excluderea71 probelor nelegal sau neloial administrate reprezintă sancțiunea procesuală72 aplicabilă în
materia administrării probelor cu încălcarea principiului legalității și al loialității, precum și în cazul în care au fost
încălcate drepturile și libertățile fundamentale garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale73.
Mai trebuie precizat că probele obținute prin tortură, cele derivate din acestea, precum și probele
obținute în mod nelegal se exclud totdeauna, nemaiputând fi avute în vedere la judecata pe fond a cauzei74 sau
eventual, readministrate (art. 102 alin, 1, 2 și 3 CPP). Iar prin excludera probelor se înțelege și excluderea
mijloacelor de probă, respectiv înlăturarea fizică din dosarul cauzei, singura modalitate în măsură să asigure o
garanție efectivă a dreptului la un proces echitabil și a prezumției de nevinovăție (conform Deciziei Curții
Constituționale nr. 22/2018)75.
De ex.:
- s-a apreciat că sunt nelegal administrate declaraţiile persoanei vătămate și ale martorilor luate înainte
de aducerea la cunoştinţa suspectului a învinuirii, fiind astfel încălcat dreptul la apărare, cu consecința excluderii
și înlăturării acestor declarații76.
În schimb, probele derivate obținute din probe nelegale se exclud doar dacă au fost obținute în mod direct
din acestea și nu puteau fi obținute în alt mod (art. 102 alin. 4 CPP).
De ex.:
• X., suspect, este audiat fără ca un avocat, ales sau numit din oficiu, să fie de față și declară că a
avut un complice, pe Y. Acesta, într-o declarație inițială, recunoaște participarea la săvârșirea
infracțiunii, dar ulterior revine și neagă. Declarația inițială a lui Y. va fi considerată probă derivată
obținută dintr-o probă nelegală (declarația suspectului X. luată cu nerespectarea prevederilor
privind asistența juridică obligatorie), iar dacă este singura probă privind participarea lui Y. va fi
exclusă pentru că informația nu mai poate fi probată prin alt mod și nici nu poate fi coroborată
cu alte probe din dosar)77.
• s-a apreciat că sunt nelegale administrate probele obținute ca urmare a afectuării uneor
reconstituiri fără ca suspectului reținut să îi fie asigurată asistența juridică, astfel încât „procesele
verbale de reconstituire din data de ... , aflate la filele ... din dosarul de urmărire penală, sunt
probe rezultate (derivate – subl.n.) din administrarea unor mijloace probatorii fără respectarea
condițiilor de legalitate și a garanțiilor procesuale prevăzute de legea procesual penală în vigoare
la momentul efectuării actului procedural (asistența juridică fiind obligatorie conform art. 90 lit.
a) CPP). ... Judecatorul de cameră preliminară constată că probele anterior menționate sunt lovite
de nulitate. Pe cale de consecinta, ca și sancțiune derivată, în conformitate cu art.102 alin.2 și 3
CPP, nu vor fi folosite in procesul penal, ci excluse”78.
71 Și care trebuie să se manifeste și fizic, prin înlăturarea fizică a actului sau actelor respective din dosarul cauzei - Nicolae Volonciu (coor.), Alexandru Vasiliu,
Radu Gheorghe, Noul Cod de procedură penală adnotat. Partea generală, 2014, p. 182.
72 Unii autori consideră excluderea o sancțiune procedurală de sine stătătoare (Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală,
2014, p. 431; Cătălin Oncescu, Excluderea probelor vs. nulități. Sancțiuni procedurale distincte, articol publicat pe juridice.ro, la data de 9 aprilie 2015,
http://www.juridice.ro/370051/excluderea-probelor-vs-nulitati-sanctiuni-procedurale-distincte.html - 04.12.2016; Irinel Samoilă, Excluderea probelor în
procesul penal – instituție sau doar o optică nouă? o privire critică asupra materiei,articol publicat pe juridice.ro la data de 7 iulie 2014,
http://www.juridice.ro/329207/excluderea-probelor-in-procesul-penal-institutie-sau-doar-o-optica-noua-o-privire-critica-asupra-materiei.html -
04.12.2016), pe când alții consideră că este doar o sancțiune procedurală derivată din sancțiunea nulității (Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Georgiana
Tudor, Victor Văduva, Noul Cod de procedură penală. Ghid de aplicare pentru practicieni, 2014, p. 2; Nicolae Volonciu (coor.), Alexandru Vasiliu, Radu
Gheorghe, Noul Cod de procedură penală adnotat. Partea generală, 2014, p. 183; Magdalena Iordache, Nulitățile în noul Cod de procedură penală, Editura
Universul Juridic, București, 2015, p. 42; *** Consiliul Superior al Magistraturii – INM, Conferințele Noul Cod de procedură penală, București, 2015 -
http://www.inm-lex.ro/NCPP/doc/Brosura%20NCPP.pdf).
73 Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și protocoale aditionale la această convenție (Convenția) a fost ratificată de
Românie prin Legea nr. 30/1994, publicată în M.Of. nr. 135 din 31 mai 1994.
74 DCC nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în M.Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014.
75 DCC nr. 22/2018, publicată în M.Of. nr. 177 din 22 februarie 2018 conform căreia „dispozițiilor art.102 alin. (3) din Codul de procedură penală, ... sunt
constituționale în măsura în care prin sintagma „excluderea probei”, din cuprinsul lor, se înțelege și eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei”,.
76
Încheierea judecătorului de cameră preliminară din 2 septembrie 2014 din cadrul Tribunalului Cluj, http://www.penalmente.eu/2014/10/15/tribunalul-
cluj-procedura-camerei-preliminare-admiterea-contestatiei-si-restituirea-cauzei-la-parchet-in-vederea-refacerii-urmarii-penale/, (04.12.2016).
78 Judecătoria Iași, Încheierea judecătorului de cameră preliminară din data de 16.05.2016, http://infodosar.ro/speta.php?id=31194
9
Sancțiunea excluderii probelor este reglementată și prin alte texte: art. 346 alin. 5 CPP, art. 403 alin. 1 lit.
c) CPP, art. 420 alin. 9 CPP.
5.1.5. Aprecierea probelor este una din cele mai importante activități din cursul unui proces penal79 și
constă în activitatea de analiză și apreciere a probelor, pe baza căreia se formează concluzia organului de urmărire
penală și a instanței de judecată cu privire la învinuire, legalitatea și temeinicia acesteia, în scopul stabilirii
adevărului80. Aprecierea probelor revine, în principiu, organelor naționale, fără a exclude necesitatea respectării
drepturilor și a libertăților fundamentale și a exigențelor impuse prin jurisprudența CEDO81.
Aprecierea probelor are la bază principiul liberei aprecieri a probelor de către organele judiciare (art.
103 alin. 1 CPP), precum și principiul aprecierii probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă” (art. 103 alin. 2 CPP).
Conform principiului liberei aprecieri a probelor, acestea nu au o valoare dinainte stabilită prin lege,
adică au aceeași valoare probantă82, neexistând o ierarhizare a probelor în funcție de importanța sau forța lor,
fiind supuse liberei aprecieri a organelor judiciare. Aprecierea fiecărei probe se face de către organele judiciare
în urma examinării tuturor probelor administrate în cauză, în scopul aflării adevărului, pe baza unei operații
tehnice de interpretare a textelor legale și a unor raționamente exacte care să ajute la constatarea faptelor
săvârșite83.„Nu există temei legal pentru a crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale părţilor,
organele judiciare fiind îndreptăţite să le reţină numai pe acelea pe care le consideră că exprimă adevărul şi care
se coroborează cu alte mijloace de probă84”.
Aprecierea unei probe „dincolo de orice îndoială rezonabilă” presupune ca, din administrarea probelor
să rezulte fără nici o îndoială existența certă a faptei, a vinovăției inculpatului, a legăturii de cauzalitate etc., probe
capabile să răstoare prezumția de nevinovăție85. Aprecierea probelor trebuie corelată și cu prevederile Convenției
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și protocoale aditionale la această convenție
(art. 6 privind dreptul la un proces echitabil și jurisprudența CEDO).
Ex:
• s-a reținut de către instanța judecătorească săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, chiar în
absența constatării directe a morții persoanei, dacă din ansamblul probelor administrate rezultă
cu certitutidine existența faptei și a vinovăției inculpatului86.
• aprecierea greșită a probelor, precum și lipsa unor probe certe (deci cele care nu demonstrează
cu certitudine) privind vinovăția nu sunt în măsură să determine condamnarea inculpatului87.
Ca o excepție de la principiul liberei aprecieri a probelor, art. 103 alin. 3 CPP instituie regula conform
căreia o hotărâre de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedespei nu se
poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor
protejați.
5.2. Mijloacele de probă
Sunt mijloace de probă (prevăzute limitativ de către art. 97 alin. 2 CPP):

a. declarații suspectului sau ale inculpatului;
b. declarațiile persoanei vătămate;
c. declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;

80
Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, p. 230.
81
Hotărârea CEDO din 3 martie 2009 în Cauza Băcanu și S.C. R - S.A. împotriva României, publicată în M.Of. nr. 484 din 03.07.2009.
82 Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, 2013, p. 438; Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, p. 230.
83
Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, p. 231.
84 Decizia pen. nr. 1486/25.11.2021 a Curții de Apel Cluj Napoca (https://sintact.ro/#/jurisprudence/535794587/1/decizie-nr-1486-2021-din-25-nov-2021-
curtea-de-apel-cluj-furtul-calificat-art-209-c-p-
penal?keyword=430%20CPP%20suspendarea%20execut%C4%83rii%20hot%C4%83r%C3%A2rii%20atacate&cm=SREST) (vizualizat la data de 05.10.2022)
85 Sentinţa penală nr. 733 din 13 martie 2008 a Judecătoriei Craiova - http://jurisprudentacedo.com/Schimbare-incadrare-juridica.-Interpretarea-probelor.-
Aplicarea-prezumtiei-de-nevinovatie-prev.-De-art.-6-CEDO.JUrisprudenta-Curtii-EDO-privind-aplicarea-prezumtiei.html (vizualizat la 9.11.2014).

86
Sentința pen. nr. 585/1981 în Revista Română de Drept, nr. 4/1983 apud Ion Neagu, op.cit., 2013, p. 456.
87 Tribunalul Olt - Sectia penala, decizia penala nr.72/8 februarie 2007,
http://www.jurisprudenta.com/speta/recurscondamnare-dispusa-de-catre-instanta-de-fond-in-lipsa-unor-probe-certe-de-vinovatie-a-inculpatilor-1vmz/
(25.03.2012).
10
d. declarațiile martorilor (inclusiv ale martorilor-asistenți);
e. înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;
f. orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege (de ex.: înregistrări audio sau video chiar efectuate
de părți sau de alte persoane când privesc propriile convorbiri (art. 139 alin. 3 CPP) etc.88).
Reguli generale privind audierea persoanelor

În cursul unui proces penal, pot fi audiate, în condițiile stabilite de lege, următoarele persoane: suspectul,
inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii și experții (art. 104 CPP).
Audierea unor persoane poate fi făcută în mod legal și cu ajutorul interpretului sau a unei persoane care
are capacitatea de a comunica prin limbaj special, după caz, în situațiile în care persoana audiată nu înțelege, nu
vorbește sau nu se exprimă bine în limba română ori este surdă, mută sau surdo-mută (art. 105 CPP).
Art. 106 CPP impune alte condiții speciale de audiere a unei persoane89 care să ofere garanții ale
respectării integrității fizice și psihice ale persoanei audiate, în timpul audierii lor. Se observă că noile prevederi
impun o protecție mai mare a sănătății persoanei audiate decât cele vechi90 în condițiile în care, atunci când
persoana audiată prezintă semne vizibile de oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează
capacitatea fizică sau psihică de a participa la audiere, aceasta trebuie întreruptă și, dacă este cazul, organul
judiciar va lua măsuri pentru ca persoana să fie consultată de un medic. O asemenea prevedere reprezintă o
garanție a dreptului la demnitate prevăzut în art. 11 CPP.
De asemenea, audierea unei persoane aflate în detenție se poate efectua și prin videoconferință, în
situații excepționale și dacă prin aceasta nu se aduce atingere „bunei desfășurări a procesului penal” sau
drepturilor și intereselor părților. Și în aceste condiții, audierea se realizează cu participarea avocatului, atunci
când asistența juridică este obligatorie, conform prevederilor art. 90 CPP (art. 106 alin. 2 și 3 CPP).
▪ Audierea suspectului sau a inculpatului

Acest mijloc de probă este reglementat de art. 107-110 CPP și se concretizează în declarațiile în care se
consemnează ceea ce spune (relatează) suspectul/inculpatul atunci când este ascultat (audiat) cu privire la faptă
și la învinuirea ce i se aduce91.
Declarațiile suspectului/inculpatului reprezintă un drept al acestuia și nu o obligație92. Conform art. 83 lit.
a) CPP, inculpatul, respectiv suspectul, are dreptul de a nu da nici o declarație, fără ca exercitarea acestui drept
să atragă consecințe defavorabile, dar dacă dă declarații, acestea pot fi folosite împotriva sa.
Declarațiile suspectului/inculpatului se obțin prin trei procedee probatorii:
- declarație scrisă personal cu privire la învinuirea ce i se aduce (procedeu care nu mai este obligatoriu în
baza actualului CPP, fiind astfel lăsat la aprecierea organelor judiciare);
- ascultarea sa de către organele judicare, urmând ca ceea ce spune să fie consemnat în scris, inclusiv
răspunsurile la întrebările formulate;
- confruntarea cu alte persoane.
Pe parcursul procesului penal, suspectul sau inculpatul este audiat în anumite momente precizate de lege
(obligatoriu), la inițiativa lui, precum și ori de câte ori este necesar:
- la începutul urmăririi penale, când a fost începută urmărirea penală și față de persoană (art. 307 CPP);
- când este pusă în mișcare acțiunea penală (art. 309 alin. 2 CPP);
- dacă se pune în discuție luarea unor măsuri preventive ori alte măsuri procesuale sau aspecte legate de
acestea, fie în faza de urmărire penală, fie în procedura de cameră preliminară sau în faza de judecată (art. 209
88
Nu este considerat mijloc de probă nefiind prevăzut de lege: nota informativă a unui agent de poliție, denunțul (a se vedea Grigore Theodoru, Tratat de
Drept procesual penal, 2007, p. 347) sau poligraful (Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală, 2016, p. 235, nota de subsol nr. 1). „Este adevărat
că în cauză s-a dispus efectuarea examinării inculpaţilor cu tehnica poligraf, iar din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică privind detecţia
comportamentului simulat nr., rezultă că, în traseele psihofiziologice ale diagramei poligraf (puls, tensiune arterială, respiraţie toracică abdominală,
electrodermoconductibilitate) s-au constatat modificări semnificativ caracteristice comportamentului simulat, în urma întrebărilor critice-relevante la care
au răspuns negativ învinuiţii. Cu toate acestea, Tribunalul nu poate acorda acestei probe o valoare hotărâtoare, ştiut fiind că, în prezent, concluziile acestor
rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică pot fi eronate, urmare a evoluţiei încă insuficiente a tehnicii.” (Sentinţă penală 51/P din 30.07.2015, Tribunalul
Neamț)
89
Nu numai a învinuitului/suspectului și inculpatului cum prevedea VCPP.
90 Art. 711 VCPP prevedea că ascultarea se întrerupe numai atunci când învinuitul sau inculpatul acuză simptomele unei boli care îi pun viața în pericol.
11
alin. 3 CPP – reținere; art. 213 alin. 3 CPP – control judiciar; art. 220 alin. 2 CPP; art. 231 alin. 7 CPP; art. 246 alin.
4 CPP - propunere motivată de luare faţă de inculpat a măsurii obligării provizorii la tratament medical);
- audierea inculpatului de către instanța de judecată (art. 376 alin. 3 și art. 378 CPP);
- în cazul în care inculpatul se prevalează de procedura recunoașterii vinovăției (art. 375 CPP);
- la sfârșitul dezbaterilor, când se dă ultimul cuvânt inculpatului (art. 389 CPP)
- sau ori de câte ori se consideră necesar (art. 378 alin. 6 CPP).
Există reglementată o procedură specifică de administrare a acestui mijloc de probă, respectiv o

procedură de ascultare și de consemnare a declarațiilor făcute de către suspect/inculpat care, în esență,
presupune următoarele (art. 107 – 110 CPP):
- suspectul/inculpatul este identificat și este întrebat, la începutul primei audieri93, cu privire la datele
persoanale, antecedente penale sau un eventual alt proces penal desfășurat împotriva sa; este
întrebat dacă solicită un interpret (art. 107 CPP);
- suspectul/inculpatul i se aduce la cunoștință calitatea în care este audiat, fapta care formează obiectul
cauzei, încadrarea juridică a acesteia, faptul că are dreptul la un avocat; i se aduc la cunoștință
drepturile prevăzute de art. 83 CPP precum și obligațile prevăzute de art. 108 alin. 2 CPP, aspect care
se consemnează în scris, sub semnătură; dreptul de a nu da nici o declarație (invocând astfel dreptul
la tăcere94);
- inculpatului95 i se aduce la cunoștință dreptul de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției în
cursul urmării penale, respectiv dreptul de a apela la procedura recunoșterii vinovăției și de a
beneficia astfel de posibilitatea reducerii pedepsei prevăzute, în cursul judecății (art. 108 alin. 4 CPP);
- suspectul/inculpatul este lăsat să declare ceea ce știe, având dreptul de a se consulta cu un avocat
atât înainte cât și în cursul audierii (art. 109 alin. 2 CPP);
- ulterior, i se pot pune întrebări cu privire la ceea ce a declarat;
- se consemnează în scris conținutul declarației făcute, inclusiv întrebările formulate și cine le-a
formulat. Se menționează ora începerii și ora încheierii audierii (art. 110 alin. 1 CPP);
- este întrebat dacă are de făcut rectificări, completări sau precizări, care vot fi de asemenea
consemnate (art. 110 alin. 2);
- declarația astfel consemnată este semnată de către suspect/inculpat dacă acesta este de acord cu
conținutul acesteia ori se consemnează dacă acesta refuză sau nu poate să semneze, precum și de
către organul judiciar care a efectuat ascultarea, de avocatul/avocații părți sau subiectului procesual
principal prezent/prezenți, de către interpret dacă a fost prezent (art. 110 alin. 2, 3 și 4 CPP);
- în cursul urmăririi penale, audierea suspectului/inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice
audio sau video (dacă nu este posibil, se consemnează desprea aceasta în scris) (art. 110 alin. 5 CPP).
Ca regulă generală, fiecare suspect/inculpat este ascultat separat. Dar, în funcție de aprecierea organului
judiciar, pot fi ascultați și împreună prin procedeul confruntării.
Deoarece, în CPP nu mai este prevăzut expres96, rezultă că acest mijloc de probă nu mai are o valoare
probantă condiționată (totdeauna trebuind coroborată cu alte probe administrate în cauza respectivă)97 și astfel
se supune principiului liberei aprecieri a probelor, respectiv că legea nu le acordă o forță probantă deosebită98.
Declarația suspectului/inculpatului este divizibilă (putând fi acceptată în tot sau în parte), retractabilă
(suspectul/inculpatul își poate retrage în tot sau în parte declarația, putând să dea o nouă declarație) 99.
93 Repetarea acestor întrebări cu ocazia unor eventuale audieri ale aceleiași persoane este lăsată la latitudinea organului judiciar (art. 107 alin. 2 CPP).
94
Dreptul la tăcere (sau dreptul de a păstra tăcerea) reprezintă acea garanție procedurală implicită a dreptului la un proces echitabil, decurgând din
jurisprudența CEDO în interpretarea art. 6 parag. 1 din Convenția europeană, potrivit căreia autoritățile judiciare nu pot obliga un învinuit sau inculpat să
dea declarații, având totodată o putere limitată de a trage concluzii în defavoarea acestora, din refuzul de a da declarații - Mihail Udroiu, Procedură penală.
Partea generală. Partea specială, p. 173.
95 În baza NCPP, suspectul nu beneficiază de aceste drepturi.
96 Așa cum s-a procedat prin VCPP, respectiv, conform art. 69 VCPP declarațiile învinuitului/inculpatului „pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în
care sunt coroborate cu faptele și împrejurările ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză”.
12
Nerespectarea prevederilor legale privind administrarea acestei probe atrage sancțiunea nulității, în
condițiile art. 280-282 CPP și eventual, excluderea probei obținută sau administrată ilegal.
▪ Audierea persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente

Audierea celorlalte părți din proces (parte civilă, parte responsabilă civilmente), precum și a persoanei
vătămate se face conform unei procedurii asemănătoare audierii suspectului sau a inculpatului (identificarea și
solicitarea, la prima audiere, a datelor persoanale; dacă solicită un interpret; derularea audierii și consemnarea
declarației), cu anumite particularități (art. 111-113 CPP). Aceste particularități privesc:
- încunoștințarea persoanei audiate în calitate de persoană vătămată cu privire la drepturile și obligațiile
prevăzute de art. 111 alin. 2 CPP
- înregistrarea audio sau audiovideo a audierii se face doar atunci când organul judiciar consideră necesar
ori la solicitarea expresă a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente (art. 111 alin. 4
CPP, art. 112 alin. 1 CPP);
- aducerea la cunoștința persoanei vătămate, cu ocazia primei audieri, că are dreptul de a solicita să fie
informată în cazul în care inculpatul privat de libertate sau condamnat la o pedeapsă privativă de libertate va fi
pus în libertate în orive mod (art. 111 alin. 5 CPP).
În plus, conform art. 113 CPP, organele de urmărire penală pot dispune față de persoana vătămată ori
partea civilă luarea măsurilor de protecție prevăzute de art. 125-130 CPP100 dacă sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de lege referitoare la statutul de martor protejat sau vulnerabil ori dacă măsurile sunt necesare pentru
protecția vieții persoanei vătămate/părții civile.
Conform art. 297 alin. 2 CPP, atunci când într-o cauză s-au făcut acte de urmărire penală se constată că
este necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă
înțelege să facă plângere.
Conform art. 353 alin. 3 CPP, pentru primul termen de judecată, persoana vătămată este citată cu
mențiunea că se poate constitui parte civilă. Neprezentarea persoanei vătămate, a părții civile sau a persoanei
responsabile civilmente legal citate nu împiedică judecata (art. 353 alin. 4 CPP).
Persoana vătămată care arăta expres că nu dorește să participe la procesul penal poate fi totuși audiată
în calitate de martor (art. 82 alin. 2 CPP).
Declarațiile persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente se supun principiului
liberei aprecieri a probelor, astfel că au aceeași valoare probantă cu celelalte probe, neavând o valoare probantă
superioară, chiar dacă sunt persoane interesate în mod direct în soluționarea cauzei101.
▪ Audierea martorilor (art. 114-130 CPP)

Martorul este „orice persoană (fizică - n.n.) care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care
constituie probă în cauza penală” (art.114 alin. 1 CPP).
Martorii sunt asculați (audiați) după o procedură specială, puțin diferită de cea folosită în cazul ascultării
părților ori a subiecților procesuali principali.
Legea instituie în sarcina persoanei citate în calitate de martor o serie de obligații (art. 114 alin. 2 CPP):
a) de a se prezenta în faţa organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora arătate în citaţie;
b) de a depune jurământ sau declaraţie solemnă în faţa instanţei;
c) de a spune adevărul.
Pot avea calitatea de martor, și prin urmare pot fi audiate, și persoanele care au întocmit procese-verbale
în baza art. 61-62 CPP102 (art. 114 alin. 4 CPP).
Conform art. 115 alin. 1 CPP, orice persoană (fizică - n.n.) poate fi citată și audiată în calitate de martor,
cu excepția părților și a subiecților procesuali principali.
100 Art. 126 CPP: „a) supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare; b) însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau
a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; c) protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna
declaraţia sa; d) audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate,
atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente”. Art. 127 CPP adaugă: nepublicitatea şedinţei de judecată pe durata ascultării martorului.
102 Procese-verbale încheiate de către organele de constatare și comandanţii de nave şi aeronave.
13
Conform art. 116 CPP, martorul va fi audiat cu privire la fapte sau împrejurări de fapt ce constituie obiect
al probațiunii în cauza în care a fost citat. Nu pot face obiectul audierii martorului acele fapte sau împrejurări al
căror secret ori confidențialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare, cu excepția situației în care
autoritatea competentă sau persoana îndreptățită își exprimă acordul cu privire la divulgarea informațiilor
respective ori există o altă cauză de înlăturare a obligației de a păstra secretul sau confidențialitate. Sunt persoane
care au obligația de a păstra secretul profesional (secretul de stat, secretul de serviciu, secretul profesiei etc.)
medicul, farmacistul, preotul, jurnalistul (dacă prin audierea lor se urmărește divulgarea surselor lor de
informare103). Interdicția vizează acele fapte și împrejurări de care a aflat în exercițiul profesiei și cu privire la care
nu există acceptul persoanei sau a unității vizate de a fi divulgate.
Pot refuza să dea declarații în calitate de martor (art. 117 CPP):
- soțul, ascendenții și descendenții în linie dreaptă, precum și frații și surorile suspectului ori
inculpatului;
- persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului ori inculpatului.
Conform DCC nr. 562/2017104 pot refuza să de-a declarație în calitate de martor și persoanele care au
stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți. Și conform DCC nr. 175/2022105 pot refuza să de-a declarație în
calitate de martor și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii, în cazul în care
conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul. Dar pot fi ascultate ca martori dacă sunt de acord106.
Cu titlul de noutate, art. 118 CPP instituie dreptul persoanei audiate în calitate de martor de a nu se acuza,
constând în posibilitatea ca o declarație a aceleiași persoane dată în aceeași cauză penală dar în altă calitate
(înainte de a deveni martor a avut calitate de suspect sau inculpat, calitate în care a fost audiat ori ulterior a
debândit calitatea de suspect sau inculpat fiind audiat) să nu fie folosită împotriva sa. Ca o garanție a acestui
drept, se prevede obligația organelor judiciare de a menționa, cu ocazia consemnării declarației, eventuala
calitate procesuală anterioară. Mai mult, prin Decizia Curții Constituționale nr. 236/2020 s-a constatat că „soluția
legislativă cuprinsă în art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere
și la neautoincriminare, este neconstituțională fiind contrară dispozițiilor art.21 alin.(3), ale art.23 alin.(11) și ale
art.24 alin.(1) din Legea fundamentală, precum și prevederilor art.6 par.1 și 2 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale”, iar conform acestei decizii „un martor care are temerea că ar
putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii are dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor cu
acest conţinut. Dreptul de a nu se incrimina nu poate fi condiţionat de voinţa discreţionară a organelor judiciare,
de a formula sau nu acuzaţii ori de a atribui o calitate procesuală formală de martor celui suspectat” 107.
Minorul poate fi ascultat ca martor, cu respectarea unor reguli speciale, prevăzute de art. 124 CPP, cu
titlu de noutate, reguli menite să reprezinte garanții necesare pentru asigurarea unei protecție a minorului care
este audiat în calitate de martor.
Denunțătorul poate fi audiat ca martor în procesul penal108.
Din ansambul prevederilor CPP, rezultă ca anumite categorii de persoane beneficiază de o exonerare de
la îndatorirea de a fi martor109:
1. persoanele referitor la care textul normativ stabilește o incompatibilitate:
- calitatea de martor nu se poate cumula cu cea de parte (inculpat, parte civilă, parte responsabilă
civilmente) și subiect procesual principal (suspect și persoană vătămată), în cauza respectivă. Referitor
la persoana vătămată, trebuie făcută mențiunea că, în baza prevederilor art. 81 alin. 2 CPP, în condițile
în care persoana care a suferit o vătămare ca urmare a comiterii unei fapte penale pentru care acțiunea
penală se pune în mișcare din oficiu dar care nu dorește să participe la procesul penal în această calitate
și înștiințează organul judiciar despre aceasta, va putea fi totuși audiată în calitate de martor, dacă
organul judiciar apreciază că este necesar.
104 DCC nr. 562 din 19 septembrie 2017, publicată în M.Of. nr. 137 din 23 octombrie 2017.
105 DCC nr. 175 din 24 martie 2022, publicată în M.Of. nr. 450 din 5 mai 2022.
106
107 DCC nr. 236 din 2 iunie 2020, publicată în M.Of. nr. 597 din 8 iulie 2020.
14
- calitatea de martor nu se poate cumula cu cea de apărător (ori reprezentant), mediator, expert,
interpret cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a
dobândi calitatea respectivă, statutul de martor având întâietate (art. 114 alin. 3 CPP);
2. persoanele juridice;
3. organele judiciare (dar pot fi audiate persoanele din cadrul unor organe de constatare care au întocmit
procesele-verbale în această calitate – art. 114 alin. 4 CPP).
4. persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor (aer. 117 CPP);
5. persoanele referitor la care s-a stabilit, în condițiile legii, că nu au capacitate de a fi martor (art. 115
CPP).
Persoana chemată ca martor este obligată să se prezinte în fața organelor judiciare atunci când este citată
și are datoria de a depune jurământul sau declarația solemnă și de a spune adevătul, respectiv de a declara tot ce
știe cu privire la faptele cauzei (art. 114 alin. 2 CPP), sub sancțiunea aducerii cu mandat, respectiv a aplicării unei
sancțiuni.
Procedura de ascultare (inclusiv procedurile speciale) a martorului este stabilită în CPP, fiecare martor
fiind ascultat separat:
- este identificat (conform art. 107 CPP ale cărui prevederi se aplică în mod corespunzător, cu excepția
situației în care față de martorul respectiv s-a dispus o măsură de protecție a datelor de identitate – art. 107 alin.
3 CPP);
- i se comunică obiectul cauzei și motivul pentru care este audiat în calitate de martor;
- este întrebat dacă este rudă (membru de familie sau fost soț) cu suspectul, inculpatul, persoana
vătămată ori vreuna din celelalte părți din proces și în ce raporturi – de prietenie sau dușmănie - se află cu acestea,
precum și dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracțiunii (art. 119 alin. 2 CPP);
- îi sunt aduse la cunoștință drepturile și obligații specifice (conform art. 120 CPP);
- depunerea jurământului110 sau a declarației solemne111 (art. 121 CPP);
- este lăsat să declare tot ce știe despre fapta și împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus, apoi
i se pot pune întrebări (art. 122 CPP).
- declarația martorului este consemnată (art. 123 cu aplicarea și a prevederilor art. 110 CPP).
Martorul se bucură de dreptul de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare, în măsura în

care prin declarația pe care o face s-ar putea autoincrimina112.
Conform principiului liberei aprecieri a probelor, declarațiile martorilor au aceeași forță probantă ca
celelalte mijloace de probă. Rezultă că declarațiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod necondiționat,
respectiv soluția instanței se poate baza doar pe declarația unui martor cu condiția ca aceasta să producă
încredere deplină că relatează adevărul113, respectiv dacă afirmă cu fermitate vinovăția inculpatului, este sinceră
și fidelă114.
Declarația martorului este divizibilă (putând fi acceptată în tot sau în parte), dar nu este retractabilă
(retractarea ulterioară putând atrage răspunderea penală a persoanei respective pentru săvârșirea infracțiunii de
mărturie mincinoasă)115.
Protecția martorilor amenințați și a martorilor vurnerabili

Conform legii, anumitori martori, în condițiile prevăzute de lege (art. 125-129 CPP) li se poate acorda
statul de martor amenințat, respectiv de martor vulnerabil (art. 130 CPP), situație în care pot fi instituite una sau
110 Textul jurământului solemn este prevăzut în art. 121 alin. 3 CPP: „Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu!“. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimba în funcţie de credinţa religioasă a martorului..
111 Textul declarației solemne este prevăzut în art. 121 alin. 5 CPP: „Mă oblig că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu.”.
112
113 Decizia penală nr. 100/1996 a Curții de Apel București, s. I-a pen în Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, p. 477.
114 Grigore Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamagiu, București, 2007, p. 378.
15
mai multe din măsurile de protecție prevăzute în art. 126 CPP, respectiv art. 127 CPP, după caz, urmând ca acești
martori să fie audiați în condițiile preciale prevăzute de art. 129 CPP.
▪
Confruntarea (art. 131 CPP)
Confruntarea este mijlocul legal prin care se elimină sau se lămuresc contradicțiile existente între
declarațiile persoanelor ascultate în aceeași cauză dacă este necesar pentru lămurirea cauzei (art. 131 alin. 1 CPP),
prin ascultarea concomitentă (față în față) a persoanelor respective, cu privire la faptele și împrejurările în privința
cărora declarațiile date anterior se contrazic.
Este un procedeu probatoriu complementar116.
▪Identificarea persoanelor și a obiectelor (art. 132-136 CPP)

Identificarea persoanelor și a obiectelor se poate dispune (de către organele de urmărire penală, respectiv
de instanța de judecată) dacă este necesară în scopul clarificării împrejurărilor cauzei.
Identificarea unei persoane presupune includerea celei care urmează a fi identificată într-un grup format
din alte 4-6 persoane necunoscute, cu trăsături asemănătoare celor descrise de persoana care face identificarea
și cu asigurarea protecției persoanei care face identificarea.
▪
Metode speciale de supraveghere sau cercetare (art. 138-153 CPP)
Conform art. 138 CPP, sunt metode speciale de supraveghere sau cercetare următoarele:
a) interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă;
b) accesul la un sistem informatic;
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e) obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane;
f) reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale;
g) utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor;
h) participarea autorizată la anumite activităţi;
i) livrarea supravegheată;
j) obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii
electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul
comunicaţiilor, reţinute de către aceştia în temeiul legii speciale privind reţinerea datelor generate sau prelucrate
de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice
destinate publicului.
Fiecare din metodele speciale de supraveghere și cercetare a primit o definiție legală.
◊ Supravegherea tehnică (art. 139-146 CPP)

Sunt considerate mijloace de supraveghere tehnică metodele prevăzute la art. 138 alin. 1 lit. a)-d) CPP
(a) interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; b) accesul la un sistem informatic; c)
supravegherea video, audio sau prin fotografiere; d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
Supravegherea tehnică se dispune de către judecătorul de drepturi și libertăți dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiții stabilite de textul legal (art. 139 alin. 1 și 2 CPP):
1. există o suspiciune rezonabilă privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute
expres;
2. măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind
particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii;
3. probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar
prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare;
4. este vorba de una sau mai multe dintre infracțiunile prevăzute expres: infracţiunilor contra securităţii
naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de
trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte
16
valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de
libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de
corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracţiunilor care se săvârşesc
prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile (art.
140 alin. 1 CPP), termen care poate fi prelungit, pentru motive temeinic justificate, cu câte maxim 30 de zile, dar
nu mai mult de 6 luni, cu excepția măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spații private,
care nu poate depășii 120 de zile (art. 144 CPP).
Dispunerea efectuării supravegherii tehnice se face la propunerea procurorului, care poate acționa din
proprie inițiativă (art. 140 alin. 1 CPP) sau chiar la cererea motivată a persoanei vătămate (indiferent de natura
infracțiunii ce formează obiectul cercetării – art. 140 alin. 9 CPP). Cererea prin care se solicită încuviințarea
supravegherii tehnice se adresează judecătorului de drepturi și libertăți competent (de la instanţa căreia i-ar
reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei
circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea), care se va
pronunța prin încheiere motivată care nu este supusă nici unei căi de atac (art. 140 alin. 7 CPP). În cazul în care
cererea este admisă, judecătorul va emite și mandatul de supraveghere tehnică (art 140 alin. 4 CPP).
În mod excepțional, procurorul poate autoriza, prin ordonanță, pe o durată de maximum 48 de ore,
măsurile de supraveghere tehnică dacă (art. 141 CPP):
- există urgență, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică în condiţiile art. 140 CPP ar conduce
la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol
siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora;
- sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 139 alin. 1 și 2 CPP.
În această situație, procurorul este obligat ca în termen de 24 de ore de la expirarea măsurii să sesizeze
judecătorul de drepturi și libertăți competent în vederea confirmării măsurii, atașând cererii de confirmare și un
proces-verbal de redare rezumativă a activităților de supraveghere tehnică efectuate și dosarul cauzei.
Judecătorul de drepturi și libertăți va confirma sau infirma măsura, prin încheire motivată care nu este supusă
nici unei căi de atac (art. 141 CPP). În situația în care judecătorul infirmă măsura de supraveghere tehnică
autorizată de către procuror va dispune și distrugerea probelor obținute în temeiul acesteia, distrugere a cărei
îndeplinire revine procurorului (art. 141 alin. 6 CPP).
Organele competente să efectueze supravegherea tehnică sunt procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală personal sau organul de cercetare penală ori lucrători specializați desemnați
expres de către acesta (art. 142 alin. 1 CPP).
Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite ca mijloc de probă și în alte cauze
penale dacă din cuprinsul lor rezultă date sau informații concludente și utile la pregătirea ori săvârşirea unei alte
infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) (art. 142 alin. 5 CPP).
Conținutul activităților de supraveghere tehnică, după efectuare, este redat exact într-un proces-verbal,
iar suportul tehnic se sigilează și se atașează.
Cu titlu de noutate, art. 145 CPP impune ca, după încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul
să informeze pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa
sa, în scris, în cel mult 10 zile. După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoştinţă,
la cerere, de conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică
efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau
conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică. Cererea poate fi
formulată în termen de 20 de zile de la data comunicării informării scrise. Doar prin intervenția Curții
Constituționale a României117 s-a remediat lipsa posibilității ca și persoanele care nu au ori au avut calitatea de
inculpat dar au fost vizate de o măsură de supraveghere tehnică să conteste legalitatea măsurii.
Mijloacele de probă pot fi supuse expertizei la cererea procurorului, a părților sau din oficiu.
117 Decizia Curții Constituționale nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în M.Of. nr. 529 din 6 iulie 2017.
17
Procesele-verbale de redare a activităților de supraveghere tehnică sunt supuse principiului liberei
aprecieri a probelor. Au aceeași valoare probantă ca orice mijloc de probă, putând fi reținute de către organele
judiciare la stabilirea situației de fapt sau înlăturate motivat118.
Nerespectarea prevederilor legale privind utilizarea supravegherii tehnice atrage sancțiunea nulității
relative119.
◊ Obţinerea de date privind situaţia financiară a unei persoane (art. 1461 CPP)
Obţinerea de date privind situaţia financiară a unei persoane este considerată o metodă specială de
cercetare120.
Procurorul poate solicita, cu încuviinţarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, unei instituţii
de credit sau oricărei alte instituţii care deţine date privind tranzacțiile financiare ale făptuitorului, suspectului,
inculpatului sau ale oricărei persoane care este bănuită că realizează asemenea operațiuni cu făptuitorul,
suspectul sau inculpatul.
Măsura se poate dispune pe o perioadă de 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii dar nu mai mult de 6 luni
(perioada maximă pentru care se poate dispune cu privire la acceași persoană, în acceași cauză). Prevederile art.
140 alin. 2-9 CPP se aplică în mod corespunzător. Instituţia căreia i se solicită asemenea informații este obligată
să pună de îndată la dispoziţie datele solicitate.
Există aceeași obligație de informare a persoanei vizate de o asemenea măsură. Și doar prin intervenția
Curții Constituționale a României121 s-a remediat lipsa posibilității ca și persoanele care nu au ori au avut calitatea
de inculpat dar au fost vizate de o asemenea metodă de cercetare specială să conteste legalitatea măsurii.
◊ Reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale (art. 147 CPP)

Conform art. 138 alin. 8 CPP, percheziţionarea trimiterilor poştale înseamnă verificarea, prin mijloace
fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor trimiteri poştale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc.
Conform art. 147 alin. 1 CPP, reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale se poate dispune,
la propunerea procurorului de judecătorul de drepturi şi libertăţi competent (de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei
circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea), cu privire la
scrisorile, trimiterile poştale sau obiectele trimise ori primite de făptuitor, suspect, inculpat sau de orice persoană
care este bănuită că primeşte ori trimite prin orice mijloc aceste bunuri de la făptuitor, suspect sau inculpat ori
bunuri destinate acestuia.
◊ Utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor (148-149 CPP)

Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor presupune folosirea
unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obţinerii de date şi informaţii cu privire la săvârşirea
unei infracţiuni (art. 138 alin. 10 CPP). Se poate dispune de procurorul care supraveghează sau efectuează
urmărirea penală, din proprie inițiativă sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanță, pe o
perioadă de maximum 60 de zile.
Investigatorii sub acoperire pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca şi
martorii ameninţaţi (art. 148 alin. 8 CPP).
Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi
60 de zile. Durata totală a măsurii, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, nu poate depăşi un an, cu
excepţia infracţiunilor contra vieţii, securităţii naţionale, infracţiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic
de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, precum şi infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale
Uniunii Europene (art. 148 alin. 9 CPP).
118 Mihail Udroiu, op.cit., 2013, p. 217.

119 Mihai Adrian Hotca, Efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 51/2016 în privința cauzelor penale aflate pe rolul instanțelor de judecată și a celor definitiv
soluționate, art. publicat pe http://www.juridice.ro/433498/efectele-deciziei-curtii-constitutionale-nr-512016-in-privinta-cauzelor-penale-aflate-pe-rolul-
instantelor-de-judecata-si-a-celor-definitiv-solutionate.html.
120 Gheorghiță Mateuț, op.cit., 2019, p. 706 – specific metodelor speciale de cercetare, spre deosebire de metodele de supraveghere tehnică, este faptul că
puterea decizională în ceea ce le privește aparine procurorului atunci când sunt folosite în timpul urmăririi penale.
121 Decizia Curții Constituționale nr. 421 din 23 iunie 2020, publicată în M.Of. nr. 661 din 27 iulie 2020.
18
◊ Participarea autorizată la anumite activităţi (art. 150 CPP)
Conform art. 138 alin. 11 CPP, participarea autorizată la anumite activităţi înseamnă comiterea unei fapte
similare laturii obiective a unei infracţiuni de corupţie, efectuarea de tranzacţii, operaţiuni sau orice fel de
înţelegeri privind un bun sau privind o persoană despre care se bănuieşte că ar fi dispărută, că este victima
traficului de persoane ori a unei răpiri, efectuarea de operaţiuni privind droguri, precum şi prestarea unui serviciu,
desfăşurate cu autorizarea organului judiciar competent, în scopul obţinerii de probe.
Conform art. 150 alin. 1 CPP, organul judiciar competent să dispună participarea autorizată la anumite
activităţi se poate este procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală. Măsura se dispune, din
oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanţă, pe o perioadă de maximum 60 de zile.
◊ Livrarea supravegheată (art. 151 CPP)

Livrarea supravegheată reprezintă tehnica de supraveghere şi cercetare prin care se permite intrarea,
tranzitarea sau ieşirea de pe teritoriul ţării a unor bunuri în privinţa cărora există o suspiciune cu privire la
caracterul ilicit al deţinerii sau obţinerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităţilor competente,
în scopul investigării unei infracţiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârşirea acesteia (art. 138 alin.
12 CPP).
Conform art. 151 alin. 1 CPP, măsura livrării supravegheate se dispune de către procurorul care
supraveghează sau efectuează urmărirea penală, la solicitarea instituțiilor sau organelor competente, dar numai
în anumite cazuri (art. 151 alin. 2 CPP).
◊ Obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice
sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, şi
reţinute de către aceştia (art. 152 CPP)
Astfel, organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, pot
solicita unui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice sau unui furnizor de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului transmiterea datelor reţinute, în baza legii speciale privind reţinerea datelor
generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de
comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, în cazul în care există o
suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele
solicitate constituie probe, pentru categoriile de infracţiuni prevăzute de legea privind reţinerea datelor generate
sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului.
Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice
destinate publicului care colaborează cu organele de urmărire penală au obligaţia de a păstra secretul operaţiunii
efectuate.
◊ Obţinerea de date privind situaţia financiară a unei persoane (art. 153 CPP)
Procurorul poate solicita, cu încuvinţarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, unei instituţii
de credit sau oricărei alte instituţii care deţine date privind situaţia financiară a unei persoane comunicarea
datelor privind existenţa şi conţinutul conturilor şi a altor situaţii financiare ale unei persoane în cazul în care
există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele
solicitate constituie probe.
▪ Conservarea datelor informatice (art. 154 CPP)

Conform art. 154 alin. 1 CPP, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate
dispune conservarea imediată a anumitor date informatice, inclusiv a datelor referitoare la traficul informaţional,
care au fost stocate prin intermediul unui sistem informatic şi care se află în posesia sau sub controlul unui furnizor
de reţele publice de comunicaţii electronice ori unui furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului, în cazul în care există pericolul pierderii sau modificării acestora, dacă acest lucru este necesar în scopul
strângerii de probe ori identificării făptuitorului, suspectului sau a inculpatului. Condiția care trebuie îndeplinită
este să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni.
19
▪ Percheziția
Este mijlocul prin care autoritățile competente caută122 și ridică obiecte ori înscrisuri care au legătură cu
soluționarea cauzei și care nu au fost predate de bunăvoie de către cei care le dețin sau urmăresc descoperirea și
strângerea de probe123.
Reglementări privind percheziția găsim și în Constituția României republicată. Astfel, conform art. 27 alin.
4 din Constituția României republicată124 „Perchezițiile [domiciliare] în timpul nopții sunt interzise, în afară de
cazul infracțiunilor flagrante”, iar conform art. 23 alin. 2 din Constituția României republicată „Percheziționarea,
reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege”.
Conform art. 156 alin. 1 CPP, percheziția poate fi:

- domiciliară,
- corporală,
- informatică,
- a vehiculelor.
1. Percheziția domiciliară
Percheziția domiciliară vizează domiciliul sau bunurile aflate în acesta și poate fi dispusă dacă există o
suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană ori la deţinerea unor obiecte sau
înscrisuri ce au legătură cu o infracţiune şi se presupune că percheziţia poate conduce la descoperirea şi
strângerea probelor cu privire la această infracţiune, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau la prinderea
suspectului ori inculpatului (art. 157 alin. 1 CPP).
Prin domiciliu se înțelege o locuinţă sau orice spaţiu delimitat în orice mod ce aparţine ori este folosit de
o persoană fizică sau juridică (art. 157 alin. 2 CPP).
Doctrina și practica judiciară au detaliat noțiunea de domiciliu, fiind avut astfel în vedere:
- domiciliul sau reședința unei persoane fizice (suspect, inculpat, dar și alte persoane fizice, de exemplu,
rude ale suspectului/inculpatului, martori125, chiar persoane fizice cărora le aparțin sau folosesc locuri învecinate
cu cel care face obiectul unui mandat de percheziție domiciliară în condițiile alin. 3 al art. 158 CPP);
- sediul unei persoane juridice;
- orice alte spațiu delimitat care aparține sau este folosit de o persoană fizică sau juridică.
Percheziția domiciliară poate fi dispusă numai dacă este începută urmărirea penală126, dar se poate
efectua și în faza de judecată127.
Percheziția domiciliară poate fi dispusă numai de către instanța judecătorescă prin încheiere motivată pe
baza căreia emite mandatul de percheziție.
În cursul urmăririi penale, percheziția se dispune prin încheiere, de către judecătorul de drepturi și
libertăți, la propunerea procurorului. În faza de judecată, percheziția domiciliară se dispune de către instanța
învestită cu judecarea cauzei, din oficiu sau la cererea procurorului (art. 158 alin. 1 CPP)
Mandatul de percheziție emis de către instanța judecătorească competentă trebuie să cuprindă
următoarele elemente (conform art. 158 alin. 7 din CPP):
a) denumirea instanţei;
b) data, ora şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de percheziţie;
d) perioada pentru care s-a emis mandatul, care nu poate depăşi 15 zile;
e) scopul pentru care a fost emis;
f) descrierea locului unde urmează a se efectua percheziţia sau, dacă este cazul, şi a locurilor învecinate
acestuia;
124
Și în considerarea art. 8 paragr. 2 din Convenția europeană.
125 Mihail Udroiu, op.cit., 2013, p. 201.
20
g) numele sau denumirea persoanei la domiciliul, reşedinţa ori sediul căreia se efectuează percheziţia,
dacă este cunoscută;
h) numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
i) descrierea făptuitorului, suspectului sau inculpatului despre care se bănuieşte că se află în locul unde
se efectuează percheziţia, indicarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau a altor obiecte despre care se presupune că
există în locul ce urmează a fi percheziţionat;
j) menţiunea că mandatul de percheziţie poate fi folosit o singură dată;
k) semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra cererii de încuviinţare a
efectuării percheziţiei domiciliare nu este supusă căilor de atac (art. 158 alin. 9 CPP).
Mandatul de percheziție poate fi folosită o singură dată. O nouă cerere de efectuare a unei percheziţii
domiciliare în acelaşi loc poate fi formulată dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi,
necunoscute la momentul soluţionării cererii anterioare de către judecător (art. 158 alin. 10 CPP).
Organul judiciar competent să pună în executare mandatul de percheziție este procurorul, care va da
dispoziții în acest sens, putând acționa direct sau prin intermediul organelor de cercetare penelă, însoțiți sau nu
de lucrători operativi (art. 159 alin. 1 și 2 CPP).
Percheziția domiciliară se poate efectua numai în intervalul orar stabilit de lege128, respectiv trebuie
începută între orele 06,00-20,00. Deși nu se mai prevede expres, ca în VCPP, percheziția începută în acest interval
poate continua și după expirarea respectivului interval orar, chiar în timpul nopții. Percheziții domiciliare pot fi
începută și înainte de 6,00 sau după 20,00 numai în cazul infracțiunilor flagrante sau atunci când urmează a fi
efectuată în localuri deschise publicului la acea oră (art. 159 alin. 3 CPP).
Este interzisă efectuarea în acelaşi timp cu percheziţia a oricăror acte procedurale în aceeaşi cauză, care
prin natura lor împiedică persoana la care se face percheziţia să participe la efectuarea acesteia, cu excepţia
situaţiei în care se desfăşoară, în aceeaşi cauză, simultan mai multe percheziţii (art. 159 alin. 18 CPP). De exemplu,
reprezentantul legal al persoanei juridice al cărui sediu este percheziționat este audiată, în această calitate, în
același timp la sediul organului judiciar.
Perchiziția va viza (deci, vor putea fi ridicate) doar acele obiecte și înscrisuri cu privire la care s-a dispus
începerea urmăririi penale, cu excepția obiectelor sau înscrisurilor a căror circulație sau deținere este interzisă
prin lege ori cu privire la care există suspiciunea că au legătură cu săvârșirea infracțiunii pentru care acțiunea
penală se pune în mișcare din oficiu, care se ridică întotdeauna (art. 159 alin. 13 CPP).
Percheziția domiciliară poate fi extinsă peste limitele spațiului menționat în mandatul de percheziție în
condițiile art. 158 alin. 3 CPP (în cazul în care, în timpul efectuării percheziţiei, se constată că au fost transferate
probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziţie este valabil, în
condiţiile legii, şi pentru aceste locuri, continuarea efectuării percheziţiei în această situaţie fiind decisă de către
procuror).
Activităţile desfăşurate cu ocazia efectuării percheziţiei sunt consemnate într-un proces-verbal care va fi
întocmit cu respectarea prevederilor art. 161 CPP (elementele care trebuie menționate în procesul-verbal,
semnarea pe fiecare pagină).
2. Percheziția corporală (art. 165-166 CPP)

NCPP, spre deosebire de cel vechi, definește percheziția corporală ca fiind: „examinarea corporală externă
a unei persoane, a cavităţii bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe care o
persoană le are asupra sa sau sub controlul său, la momentul efectuării percheziţiei” (art. 165 alin. 1 CPP).
Efectuarea unei percheziții corporale este condiționată de existența unei suspiciuni rezonabile că prin
efectuarea acesteia vor fi descoperite urme ale infracţiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanţă
pentru aflarea adevărului în cauză (art. 165 alin. 1 CPP).
Este efectuată de organele judiciare sau orice autoritate cu atribuţii în asigurarea ordinii şi securităţii
publice (art. 165 alin. 1 CPP).
128 Constituția României interzice în mod expres, în art. 27 alin. 4 efectuarea perchezițiilor în timpul nopții, cu excepția infracțiunilor flagrante.
21
CPP instituie obligația ca percheziția corporală să se defășoare cu respectarea demnității umane (art. 166
alin. 1 CPP) și de către o persoană de același sex cu cea percheziționată (art. 166 alin. 2 CPP).
Percheziția corporală poate începe după ce persoanei i se pune în vedere să predea de bună voie obiectele
căutate. Dacă obiectele căutate sunt predate, nu se mai efectuează percheziţia, cu excepţia cazului când se
consideră util să se procedeze la aceasta, pentru căutarea altor obiecte sau urme (art. 166 alin. 3 CPP).
După efectuarea percheziției se încheie un proces-verbal care trebuie să cuprindă toate elementele
prevăzute de art. 166 alin. 4 CPP (a) numele şi prenumele persoanei percheziţionate; b) numele, prenumele şi
calitatea persoanei care a efectuat percheziţia; c) enumerarea obiectelor găsite cu ocazia percheziţiei; d) locul
unde este încheiat; e) data şi ora la care a început şi ora la care s-a terminat efectuarea percheziţiei, cu
menţionarea oricărei întreruperi intervenite; f) descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în care înscrisurile,
obiectele sau urmele infracţiunii au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru
a putea fi recunoscute; menţiuni cu privire la locul şi condiţiile în care suspectul sau inculpatul a fost găsit) și care
va fi semnat pe fiecare pagină de către cel care îl încheie și de persoană percheziționată.
3. Percheziția unui autovehicul (art. 167 CPP)

Percheziția unui autovehicul se efectuează după o procedură asemănătoare celei privind percheziția
corporală (fiind avute în vedere prevederile art. 165 și 166 CPP) și, sub unele aspecte, celei domiciliare (fiind avute
în vedere prevederile art. 162 CPP).
Noul CPP definește percheziția unui autovehicul ca fiind „examinarea exteriorului ori interiorului unui
vehicul sau a altui mijloc de transport ori a componentelor acestora” (art. 167 alin. 1 CPP).
Percheziția unui autovehicul este posibilă în condițiile în care există o suspiciune rezonabilă că prin
efectuarea unei percheziţii vor fi descoperite urme ale infracţiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă
importanţă pentru aflarea adevărului în cauză. Revine competenței organelor judiciare sau oricărei autorități cu
atribuţii în asigurarea ordinii şi securităţii publice.
Procedura de efectuare și întocmirea procesului-verbal privind efectuarea percheziției se realizează
conform prevederilor art. 166 CPP.
4. Percheziția informatică (art. 168 CPP)

Asemănător percheziției domiciliare poate fie efectuată și percheziția informatică care vizează un sistem
informatic sau un suport de stocare a datelor informatice129.
Prin percheziţie în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se înţelege
procedeul de cercetare, descoperire, identificare şi strângere a probelor stocate într-un sistem informatic sau
suport de stocare a datelor informatice, realizat prin intermediul unor mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de
natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea (art. 168 alin. 1 CPP).
Percheziția informatică poate fi dispusă numai de către instanța judecătorescă prin încheiere motivată pe
baza căreia emite mandatul de percheziție. În cursul urmăririi penale, percheziția se dispune prin încheiere, de
către judecătorul de drepturi și libertăți, la cererea procurorului. În faza de judecată, percheziția informatică se
dispune de către instanța învestită cu judecarea cauzei, din oficiu sau la cererea procurorului, a părților ori a
persoanei vătămate (art. 168 alin. 2 și 16 CPP)
Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra cererii de încuviinţare a
efectuării percheziţiei informatice nu este supusă căilor de atac (art. 168 alin. 7 CPP).
La încheierea percheziției se întocmește un proces-verbal de percheziție informatică în care obligatoriu
vor fi menționate toate elementele prevăzute în art. 168 alin. 13 CPP.
Constatările organului judiciar care efectuează percheziția se menționează într-un proces-verbal de
ridicare a obiectelor și înscrisurilor (art. 161 CPP).
Conform art. 162 CPP, obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă sunt ataşate la
dosar sau păstrate în alt mod, iar urmele săvârşirii infracţiunii se ridică şi sunt conservate. Obiectele, înscrisurile
şi urmele ridicate, care nu sunt ataşate la dosar, pot fi fotografiate.
22
▪ Ridicarea / predarea de obiecte și înscrisuri (art. 169-171 CPP)
Ridicarea de obiecte și înscrisuri este un procedeu (act procedural130) prin intermediul căruia, organele
judiciare intră în posesia unor obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă aflate în posesia unor
persoane fizice sau juridice.
Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bună voie, organul de urmărire penală poate dispune
ridicarea silită, conform art. 171 alin. 1 CPP. Dispunerea unei asemenea măsuri (actul procesual131) aparține fie
organului de urmărire penală (ordonanță), fie instanței judecătorești (încheiere), dar punerea în executare (actul
procedural al ridicării silite132) se face totdeauna prin intermediul organelor de urmărire penală, procuror și
organe de cercetare penală. Împotriva măsurii ridicării silite dispuse sau a modului de executare a acesteia se
poate formula plângere de orice persoană interesată (art. 171 alin. 2 CPP raportat la art. 250 CPP).
▪ Expertiza și contatarea (art. 172-191 CPP)

Expertiza reprezintă un mijloc probatoriu133 prin intermediul cărora sunt consemnate operațiunile și
concluziile unui expert, atunci când cunoștiințele acestuia (opinia) sunt necesare pentru constatarea, clarificarea
sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză (art. 172 alin.
1 CPP).
Efectuarea unei expertize se dispune din oficiu sau la cerere, în condițiile art. 100 CPP, de către organul
de urmărire penală (prin ordonanță motivată, în faza de urmărire penală), respectiv de către instanța de judecată
(prin încheiere motivată, în faza de judecată) (art. 172 alin. 2 CPP). Cererea de efectuare se formulează în scris,
cu cu indicarea faptelor şi împrejurărilor supuse evaluării şi a obiectivelor care trebuie lămurite de expert (art.
172 alin. 3 CPP).
Expertiza poate fi efectuată de:
- experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de
- experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii (art. 171 alin. 4 CPP).
Expertiza şi examinarea medico-legală se efectuează numai în cadrul instituţiilor medico-legale.
Constatarea
Constatarea134 reprezintă un procedeu utilizat în situație de urgență și preventiv, atunci când există pericol
de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă
a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Efectuarea unei constatări se dispune de către organul de urmărire penală
prin ordonanţă (art. 172 alin. 9 CPP).
Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din
afara acestora. Certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare.
Expertizele pot fi: facultative sau obligatorii.

Expertizele obligatorii (efectuate din oficiu) sunt:
a. expertiza medicol-legală psihiatrică (art. 184 CPP) - se efectuează obligatoriu în următoarele situații:
o în cazul infracținilor comise de minori cu vârsta între 14 și 16 ani;
o în caz de ucidere sau vătămare a copilului nou-născut sau a fătului de către mamă (inclusiv atunci
când infracțiunea a rămas în faza de tentativă135);
o atunci când organul de urmărire penală sau instanța are o îndoială cu privire la discernământul
suspectului sau inculpatului;
o pentru a putea fi dispusă luarea față de suspect sau inculpat a măsurii internării medicale provizorii
(art. 248 alin. 5 CPP)
Dacă suspectul sau inculpatul refuză să se supună efectuării expertizei psihiatrice sau nu se prezintă,
poate fi dispusă împotriva sa măsura internarii nevoluntare, prin încheiere a judecătorului de drepturi și libertăți,
pentru faza de urmărire penală sau a instanței de judecată (art. 184 alin. 11 și 20 CPP). Perioada în care suspectul

132
134 Este echivalentul constatărilor tehnico-științifice din VCPP (112-115 VCPP).
23
sau inculpatul a fost internat (voluntar sau nevoluntar136) în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce
din eventuala pedeapsă aplicată.
b. expertiza medico-legală - este necesară efectuarea unei asemenea expertize medico-legale în

următoarele situații: pentru a se constata boala gravă de care suferă inculpatul în vederea suspendării urmăririi
penale (art. 312 CPP) sau a judecății (art. 367 CPP), ori boala gravă a condamnatului în vederea amânării sau
întreruperii executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață (art. 589 alin. 1 lit. a) CPP, art. 592 alin. 1
CPP)137; pentru a putea fi dispusă luarea față de suspect sau inculpat a măsurii obligării provizorii la tratament
medical (art. 246 alin. 2 CPP).
c. autopsia medico-legală138 (art. 185-186 CPP) - se dispune de către organul de urmărire penală sau de
către instanța de judecată în caz de:
o moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi violentă;
o nu se cunoaște cauza morții;
o există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o infracţiune ori în
legătură cu comiterea unei infracţiuni;
o decesul s-a produs în perioada în care persoana se află în custodia poliţiei, a Administraţiei Naţionale
a Penitenciarelor, în timpul internării medicale nevoluntare sau în cazul oricărui deces care ridică
suspiciunea nerespectării drepturilor omului, a aplicării torturii sau a oricărui tratament inuman.
o autopsia medico-legală a fetusului sau a nou-născutului (art. 187 CPP).
Medicul legist care efectuează autopsia întocmeşte un raport de expertiză, care cuprinde constatările şi
concluziile sale.
Neefectuarea unei expertize obligatorii atrage nelegalitatea eventualei hotărâri judecătorești

pronunțate139.
Alte tipuri de expertize140:

- expertiza toxicologică (art. 188)
- examinarea medico-legală a persoanei (art. 189 CPP)
- examinarea fizică (art. 190 CPP)
- expertiza genetică judiciară (art. 191 CPP)
- expertiză criminalistică (dactiloscopică, traseologică, balistică, tehnică a actelor; grafică, bio-
criminalistică etc);
- expertiză contabilă judiciară;
- expertiză tehnică judiciară;
- expertiză cu caracter comercial, industrial, economico-financiar, veternar, de artă etc141.
După efectuarea expertizei se întocmește un raport de expertiză (art. 178 CPP), putându-se solicita
efectuarea unei completări (supliment de expertiză – art. 180 CPP) sau chiar efectuarea unei noi expertize (art.
181 CPP).
În virtutea principiului liberei aprecieri a probelor, nici expertizele nu pot avea o valoare dinainte stabilită,
ele fiind egale, ca putere de dovadă, cu celelalte mijloace de probă ce pot fi administrate în procesul penal, făcând
dovada doar prin coroborare cu celelalte probe din dosarul penal, dar, în practica li se acordă o deosebită
încredere de către organele judiciare. În cazul în care nu se coroborează cu celelalte probe administrate în dosarul
penal, expertizele vor putea fi înlăturate motivat142.
136 RIL – Decizia ICCJ nr. 22/2018, publicată în M.Of. nr. 47 din 18 ianuarie 2019.
139
Grigore Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2007, p. 409.
140 Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, pp. 271-272.
24
▪ Cercetarea locului faptei și reconstituirea (art. 192-195 CPP)
Cercetarea locului faptei (la fața locului) se dispune de către organul de urmărire penală (în faza de
urmărire penală) sau de către instanța judecătorească (în faza de judecată) atunci când este necesară constatarea
directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru stabilirea
adevărului143, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane (art. 192 alin. 1 CPP).
Cercetarea locului faptei se efectuează practic la locul săvârșirii infracțiunii, respectiv la locul unde s-a
desfășurat activitatea infracțională, în total sau în parte ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia144.
Cercetarea la fața locului se poate face, eventual, în prezența unor persoane (medic legist sau orice alte
persoane a căror prezență este considerată necesară) (art. 194 CPP).
Atunci când se efectuează o cercetare a locului faptei, organul judiciar poate interzice persoanelor care
participă la procedură sau prezente să comunice între ele sau cu alte persoane (art. 192 alin. 2 CPP).
Reconstituirea este procedura prin care se repetă, la fața locului, în întregime sau în parte, modul și
condițiile în care a fost săvârșită fapta, pentru verificarea sau precizarea unor date. Reconstituirea se dispune
atunci când este „necesar pentru verificarea şi precizarea unor date sau probe administrate ori pentru a stabili
împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru soluţionarea cauzei” (art. 193 alin. 1 CPP).
Spre deosebite de VCPP, actualul CPP aduce o reglementare mai amănunțită a acestui procedeu. Astfel,
conform art. 193 alin. 2 CPP, organele judiciare procedează la reconstituirea activităţilor sau a situaţiilor, având
în vedere împrejurările în care fapta a avut loc, pe baza probelor administrate. În cazul în care declaraţiile
martorilor, ale părţilor sau ale subiecţilor procesuali principali cu privire la activităţile sau situaţiile ce trebuie
reconstituite sunt diferite, reconstituirea trebuie efectuată separat pentru fiecare variantă a desfăşurării faptei
descrise de aceştia.
Reconstituirea se efectuează de către organul de urmărire penală sau de către instanță, în prezența
suspectului sau inculpatului aflat în condițiile art. 90 CPP (când asistența juridică este obligatorie), asistat de
avocat sau în prezenta unei alte persoane atunci când suspectul sau inculpatul nu pot sau refuză să participe (art.
193 alin. 3 CPP).
Conform art. 193 alin. 4 CPP, reconstituirea trebuie să fie efectuată astfel încât să nu fie încălcată legea
sau ordinea publică, să nu fie adusă atingere moralei publice şi să nu fie pusă în pericol viaţa sau sănătatea
persoanelor.
Constatările făcute în timpul cercetării la fața locului sau a reconstituirii se menționează într-un proces-
verbal, la care se atașează eventualele schițe, desene, fotografii sau alte asemenea lucrări avizate (art. 195 CPP).
▪ Fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane (art. 196 CPP)
NCPP oferă o reglementare expresă, ca procedeu probatoriu, unor metode specifice activității
criminalistice: fotografierea și luarea amprentelor.
Astfel, conform art. 196 alin. 1 CPP, organele de urmărire penală pot dispune fotografierea şi luarea
amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane cu privire la care există o suspiciune că au legătură
cu fapta comisă sau că au fost prezente la locul faptei, chiar şi în lipsa consimţământului acestora.
De asemenea, organul de urmărire penală poate autoriza să se dea publicităţii fotografia unei persoane,
când această măsură este necesară pentru stabilirea identităţii persoanei sau în alte cazuri în care publicarea
fotografiei prezintă importanţă pentru buna desfăşurare a urmăririi penale (art. 196 alin. 2 CPP).
Dacă este necesară identificarea amprentelor ce au fost găsite pe anumite obiecte sau a persoanelor care
pot fi puse în legătură cu fapta ori locul comiterii faptei, organele de urmărire penală pot dispune luarea
amprentelor persoanelor despre care se presupune că au intrat în contact cu acele obiecte, respectiv
fotografierea acelora despre care se presupune că au avut legătură cu fapta comisă sau au fost prezente la locul
faptei (art. 196 alin. 3 CPP).
143
Art. 129 VCPP detalia mult mai exact - și eficient din punctul nostru de vedere - scopul efectuării unei cercetări la fața locului, respectiv stabilea că era
necesară atunci când era „necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii,
să se stabilească poziția și starea mijloacelor de probă și împrejurările în care infracțiunea a fost săvârșită”.
25
▪ Mijloacele materiale de probă (art. 197 CPP)
Sunt mijloace materiale de probă (numite și probe materiale145 sau chiar „martori muți”146) obiectele care
conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite sau orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului, inclusiv
corpuri delicte, respectiv, mijloacele materiale de probă care au fost folosite sau au fost destinate să servească la
săvârșirea infracțiunii, precum și cele care constituie produsul unei infracțiuni (art. 197 CPP).
Ex.: arme, haine, înscrisuri, cioburi, resturi de alimente etc.
Doctrina a împărțit mijloacele materiale de probă în patru categorii:

1. obiecte care au fost folosite sau destinate să servească la comiterea infracțiunii.
Ex.: arma folosită, cheile false, aparatul de falsificat monede147 etc.
2. obiecte care sunt produsul infracțiunii.

Ex.: monede false; băuturi falsificate; timbre falsificate; beneficiul obținut din infracțiune ca bunuri sau
sume de bani; obiecte a căror deținere este interzisă (explozibil, droguri)148 etc.
3. obiecte care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite.

Ex.: hainele infractorului, corpul unei persoane sau cadavrul etc.
4. orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului în cauza penală.

Ex.: un obiect cu dedicație oferit de către victimă inculpatului sau invers149.
Mijloacele materiale de probă, ca și celelalte mijloace de probă, nu au o valoare dinainte stabilită, ele fiind
egale, ca putere de dovadă, cu celelalte mijloace de probă ce pot fi administrate în procesul penal.
Uneori pot avea valoare de probă directă de vinovăție (de ex.: deținerea unor bunuri interzise în cazul
infracțiunilor care au ca latură obiectivă tocmai deținerea acestora (țigări de contrabandă)), alteori de probă
indirectă (de ex.: un obiect de uz personal pierdut de către făptuitor la locul faptei)150.
▪ Înscrisurile
Înscrisurile (mijloace de probă scrise) pot servi ca mijloc de probă dacă, din conținutul lo rezultă fapte sau
împrejurări care pot controbui la aflarea adevărului (art. 198 CPP).
Ex.: jurnal personal, scrisori de amenințare, contracte, registre, chitanțe, înscrisuri ce provin de la diferite
autorități, procesele-verbale încheiate de organele de urmărire penală (de constatare a infracțiunii, de efectuare
a percheziției, de consemnare a denunțului oral) sau de către instanța judecătorească; formularele în care
urmează să se consemneze orice declarație (în faza de urmărire penală, înregistrate și înseriate în prealabil, ca
formulare cu regim special, fiind introduse în dosarul cauzei) etc.
Actele (procese-verbale) de constatare încheiate de organele de constatare prevăzute de art. 60 alin. 1 lit.
a)-c) CPP sunt acte de sesizare a organului de urmărire penală dar nu au valoarea unor constatări de specialitate
în procesul penal.
Pentru a fi valabile, procesele-verbale trebuie să îndeplinească anumite condiții de fond și de formă
prevăzute în art. 199 CPP.
Nerespectarea prevederilor legale privind condițiile de fond și formă ale proceselor-verbale se
sancționează cu nulitatea (relativă sau absolută, după caz).

146 Grigore Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, p. 384.
147
Grigore Theodoru, op.cit., 2007, p. 383.
26
Înscrisurile, ca și celelalte mijloace de probă, nu au o valoare dinainte stabilită, ele fiind egale, ca putere
de dovadă, cu celelalte mijloace de probă ce pot fi administrate în procesul penal. Organele judiciare au dreptul
și posibilitatea să înlăture un înscris din cadrul probațiunii, dacă se dovedește că acesta nu reflectă adevărul151.
Alte instituții legate de administrarea probelor

Comisia rogatorie (art. 200 CPP)
În situația în care organul judiciar nu are posibilitatea de a efectua direct un act procedural (efectuarea
urmând a fi făcută într-o altă localitate, de regulă) poate solicita efectuarea acestuia prin intermediul unei comisii
rogatorii de către un alt organ judiciar egal în grad152.
Nu pot face obiectul unei comisii rogatorii:
- punerea în mișcare a acțiunii penale,
- luarea măsurilor preventive,
- încuviinţarea de probatorii, precum şi dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale
(art. 200 alin. 2 CPP), precum ascultarea suspectului/inculpatului153.
▪ Delegarea (art. 201 CPP)

Conform art. 201 CPP, organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune efectuarea unui act
de procedură, în condițiile art. 200 alin. 1 și 2 CPP, și prin delegare, dată numai unui organ de urmărire penală sau
instanță judecătorească ierarhic inferior.
 De reţinut:
• Probele sunt elemente de fapt care servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni,
la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa
soluționare a cauzei și contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
• Probele au rol esențial în soluționarea unei cauze penale, în considerarea și a prevederilor art. 5 CPP,
respectiv a obligației organelor judiciare de a asigura aflarea adevărului pe bază de probe.
✓ Mijloacele de probă sunt modalitățile juridice prin care organele judiciare competente vin în contact
cu probele. Sunt enumerate de CPP:
a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declaraţiile persoanei vătămate;
c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente;
d) declaraţiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de
probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege
✓ Principiile administrării probelor sunt: principiul loialității și principiul legalității. Sancțiunea
procesuală a încălcării acestor principii: excluderea probelor neloial sau nelegal administrate ori
obținute.
✓ Sarcina probei revine, de principiu, celui care acuză și este reglementată expres în noul CPP (art. 99
alin. 1).
✓ Sarcina administrării probelor revine exclusiv organelor judiciare
✓ Aprecierea probelor (activitatea de analiză în urma căreia trebuie să se formeze convingerea și
concluzia organului judiciar) se bace pe baza principiului liberei aprecieri a probelor (conform căruia,
probele nu au o valoare dinainte stabilită, au valoare probantă egală).
✓ Administrarea probelor se poate face și prin intermediul comisiilor rogatorii și a instituției delegării.
151 Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, pp. 486-487.
27
TEST DE AUTOVERIFICARE:
1. Definiți probele, mijloacele de probă și administrarea probelor în procesul penal.
(Răspuns: a se vedea cap. V subcap. 5.1.1.)
2. Enumerați condițiile care trebuie îndeplinite de o probă pentru a putea fi admisă în vederea administrării.
(Răspuns: a se vedea cap. V subcap. 5.1.4.)
3. În cazul audierii suspectului sau inculpatului, organul judiciar:

a. are obligația de a aduce la cunoștința inculpatului posibilitatea încheierii, în faza de urmărire penală,
a unui acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției.
b. are obligația de a comunica suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat.
c. are obligația de a comunica suspectului sau inculpatului fapta prevăzută de legea penală cu privire la
care este audiat.
d. are obligația de a-i pune la dispoziție dosarul cauzei.
(Răspuns corect: a, b, c.)
4. Sarcina probațiunii în procesul penal revine:

a. organului judiciar.
b. părților.
c. apărătorului părților.
d. nici un răspuns corect.
(Răspuns corect: a, b.)
5. În data de 12 august 2012, în localitatea X., s-a comis infracțiunea de omor, pentru care AB este trimis în
judecată. Care sunt probele admisibile în speță?
a. cele care dovedesc că AB nu a fost niciodată în acea localitate.
b. cele care dovedesc că în luna august AB se afla în străinătate.
c. cele care dovedesc că AB era în relații de dușmănie cu victima.
d. cele care dovedesc că în luna august s-au comis 3 infracțiuni de omor în județul M..
(Răspuns corect: b, c.)
6. X., suspect reținut, este audiat fără ca un avocat, ales sau numit din oficiu, să fie de față și declară că a
avut un complice, pe Y. Acesta, într-o declarație inițială dată în prezența unui avocat din oficiu, dar nu și
a unui traducător deși solicitase acest lucru, cunoscând ceea ce a declara X., recunoaște participarea la
săvârșirea infracțiunii, dar ulterior, în prezența unui avocat ales și a unui traducător, revine și neagă. Alte
probe nu au mai fost administrate. Care din afirmațiile următoare sunt adevărate:
a. declarația inițială a lui Y., fiind singura probă privind participarea acestuia va fi exclusă pentru că
informația nu mai poate fi probată prin alt mod și nici nu poate fi coroborată cu alte probe din dosar.
b. declarația inițială a lui Y. obținută cu respectarea prevederilor legale privind asistarea juridică, va fi
considerată obținută în mod legal și ca atare va putea fi avută în vedere la stabilirea unei soluții.
c. declarația lui X. va fi exclusă ca probă obținută ilegal.
(Răspuns corect: a, c)
7. Este procurorul competent să dispună efectuarea unei supravegheri tehnice?

a. da, pentru maxim 48 de ore, în condițiile art. 141 alin. 1 CPP.
b. da, dacă se face în faza de urmărire penală.
c. nu, în nici o situație.
(Răspuns corect: a.)
8. Mandatul de percheziție domiciliară poate fi folosit:

a. ori de câte ori se impune în acceași cauză penală și cu privire la acceași persoană și acceași locație.
28
b. ori de câte ori este necesar în aceeași cauză penală, însă numai în intervalul de timp menționat în
madatul de percheziție.
c. pentru locul indicat de judecător și pentru spațiile și dependințele învecinate cu acesta indicate în
mandatul de percheziție.
(Răspuns corect: c.)
9. Prin Încheierea din data de 1 noiembrie 2020, Tribunalul M. a încuvințat percheziția domiciliară pusă în
discuție din oficiu și a emis mandatul de percheziție stabilind că percheziția urmează să fie efectuată la
sediul S.C. X. S.R.L., a cărei administrator are calitatea de inculpat în cauza penală având ca obiect
infracțiuni de evaziune fiscală și spălare de bani, prevăzând o perioadă de 10 zile.
a. încheiere este nelegală deoarece, percheziția domiciliară se poate efectua doar la propunerea
procurorului, iar perioada pentru care se poate emite un mandat de percheziție domiciliară este de
15 zile.
b. încheiere este nelegală deoarece, percheziția domiciliară se poate efectua doar la în fază de urmărire
penală la propunerea procurorului, respectiv doar cu privire la domiciliul inculpatului.
c. încheiere este legală deoarece, percheziția domiciliară se poate efectua și în fază de judecată, iar
perioada maximă pentru care se poate emite un mandat de percheziție domiciliară este de 15 zile.
d. încheiere este legală și percheziția domiciliară se poate efectua și în curtea învecinată sediului
constatându-se în timpul percheziției că acolo se găsesc depozitate acte contabile ale S.C. X. S.R.L..
(Răspuns corect: c, d.)
10. Au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori:

a. o persoană care a participat la săvârșirea faptei cercetate in rem.
b. soțul sau soția persoanei vătămate.
c. actualul concubin al inculpatei.
d. soțul sau soția suspectului sau inculpatului.
e. fostul soț sau fosta soție a suspectului sau inculpatului.
f. frații sau surorile suspectului sau inculpatului.
g. soțul sau soția, ascendenții sau descendenții persoanei vătămate.
(Răspuns corect: a, c, d, e, f.)
11. Constituie mijloc de probă în procesul penal:

a. citația.
b. ordonanța de reținere.
c. efectuarea unei cercetări la fața locului.
(Răspuns corect: nici unul)
12. Poate constitui mijloc de probă în procesul penal:

a. citația.
b. declarația inculpatului.
c. procesul-verbal de efectuare a unei percheziții.
d. efectuarea unei cercetări la fața locului.
e. mandatul de percheziție.
(Răspuns corect: b, c)
13. Perioada pentru care se poate emite un mandat de percheziție domiciliară:

a. 30 zile.
b. 5 zile.
c. 10 zile.
d. nici un răspuns corect.
(Răspuns corect: d)
29
14. Mandatul de percheziție domiciliară:
a. poate fi folosit o singură dată în perioadă pentru care este emis.
b. se emite pentru o perioadă de maxim 15 zile.
c. se emite în baza încheierii judecătorului de drepturi și libertăți competent care nu este supunsă nici
unei căi de atac.
d. se poate emite și de către procuror, în situații excepționale, pentru maxim 48 de ore, urmând să se
ceară confirmarea judecătorului competent.
(Răspuns corect: a, b, c)
15. Supravegherea tehnică constând în autorizarea interceptării comunicaţiilor suspectului poate fi dispusă:
a. numai în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face din oficiu, dacă
măsura îndeplineşte condiţiile de proporţionalitate şi subsidiaritate.
b. și în cazul unor infracțiuni pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
c. la solicitarea procurorului, ca urmare a cererii motivate formulată de persoana vătămată, indiferent
de natura infracţiunii care formează obiectul cercetării.
(Răspuns corect: b)
16. Se poate dispune autorizarea interceptării și înregistrării conversațiilor de tip chat ale unei persoane:
a. numai după începerea urmăririi penale in rem.
b. numai după începerea urmăririi penale in personam.
c. numai dacă este cunoscută identitatea persoanelor cu care poartă conversația.
(Răspuns corect: a)
17. Pentru o infracţiune de dare de mită, mituitorul denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală
să fi fost sesizat pentru aceea infracţiune (cauză de nepedepsire). În procesul penal pornit împotriva
funcţionarului mituit, persoana care a dat mită va participa în calitate de:
a. colaborator cu o altă identitate.
b. martor.
c. parte civilă dacă solicită restituirea sumei de bani dată ca mită.
d. coinculpat.
(Răspuns corect: b)
30

Cap 5 DPP I 2022 2023

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Cap 5 DPP I 2022 2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

CAPITOLUL V

PROBELE, MIJLOACELE DE PROBĂ ȘI PROCEDEELE PROBATORII

PROBELE, MIJLOACELE DE PROBĂ ȘI PROCEDEELE PROBATORII

5.1. Considerații generale privind probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii

Probațiunea reprezintă „ansamblul activităților procesuale și procedurale prin care organele

• Fapte și împrejurări care trebuie dovedite

• Fapte și împrejurări care pot forma obiectul probațiunii

• Fapte și împrejurări care nu pot forma obiectul probațiunii24.

b. fapte negative sau pozitive nedeterminate

• Fapte sau împrejurări care nu trebuie dovedite

17 Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală, 2016, p. 237.

5.1.2. Clasificarea probelor

2. După izvorul lor, probele se împart în:

3. După legătura cu obiectul probațiunii, probele se împart în:

40 Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală, 2016, p. 240.

Principiile administrării probelor

Principiul loialității administrării probelor

56 Tribunalul Olt - Sectia penala, decizia penala nr.72/8 februarie 2007,

5.2. Mijloacele de probă

Sunt mijloace de probă (prevăzute limitativ de către art. 97 alin. 2 CPP):

79 Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, p. 230.

Aplicarea-prezumtiei-de-nevinovatie-prev.-De-art.-6-CEDO.JUrisprudenta-Curtii-EDO-privind-aplicarea-prezumtiei.html (vizualizat la 9.11.2014).

Reguli generale privind audierea persoanelor

▪ Audierea suspectului sau a inculpatului

Există reglementată o procedură specifică de administrare a acestui mijloc de probă, respectiv o

▪ Audierea persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente

▪ Audierea martorilor (art. 114-130 CPP)

Martorul se bucură de dreptul de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare, în măsura în

Protecția martorilor amenințați și a martorilor vurnerabili

▪Identificarea persoanelor și a obiectelor (art. 132-136 CPP)

◊ Supravegherea tehnică (art. 139-146 CPP)

116 Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, p. 482.

◊ Reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale (art. 147 CPP)

◊ Utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor (148-149 CPP)

118 Mihail Udroiu, op.cit., 2013, p. 217.

◊ Livrarea supravegheată (art. 151 CPP)

▪ Conservarea datelor informatice (art. 154 CPP)

Conform art. 156 alin. 1 CPP, percheziția poate fi:

2. Percheziția corporală (art. 165-166 CPP)

3. Percheziția unui autovehicul (art. 167 CPP)

4. Percheziția informatică (art. 168 CPP)

▪ Expertiza și contatarea (art. 172-191 CPP)

Expertizele pot fi: facultative sau obligatorii.

130 Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, p. 505.

b. expertiza medico-legală - este necesară efectuarea unei asemenea expertize medico-legale în

Neefectuarea unei expertize obligatorii atrage nelegalitatea eventualei hotărâri judecătorești

Alte tipuri de expertize140:

Doctrina a împărțit mijloacele materiale de probă în patru categorii:

2. obiecte care sunt produsul infracțiunii.

3. obiecte care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite.

4. orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului în cauza penală.

145 Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, p. 487.

Alte instituții legate de administrarea probelor

▪ Delegarea (art. 201 CPP)

3. În cazul audierii suspectului sau inculpatului, organul judiciar:

4. Sarcina probațiunii în procesul penal revine:

7. Este procurorul competent să dispună efectuarea unei supravegheri tehnice?

8. Mandatul de percheziție domiciliară poate fi folosit:

10. Au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori:

11. Constituie mijloc de probă în procesul penal:

12. Poate constitui mijloc de probă în procesul penal:

13. Perioada pentru care se poate emite un mandat de percheziție domiciliară:

S-ar putea să vă placă și