PROBELE

ŞI
MIJLOACELE
DE PROBĂ
Plan de idei:
 1. Definirea probelor în procesul penal.
 2. Clasificarea probelor.

 3. Proprietăţile esenţiale ale probelor.

 4. Obiectul probatoriului.

 5. Probatoriul.

 6. Declaraţiile bănuitului, învinuitului şi inculpatului.

 7. Declaraţiile martorului.

 8. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente

responsabile.
 9. Măsurile speciale de investigație în sistemul mijloacelor de probă

 10. Expertizele şi constatările tehnico-ştiinţifice şi medico legale.

 11. Mijloacele materiale de probă.

 1.Definirea probelor în procesul penal

 Legea - procesual penală în articolul 93 dă definiţia

probelor ca elemente de fapt dobândite în modul
stabilit de CPP, care servesc la constatarea
existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la
identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăţiei,
precum şi la stabilirea altor împrejurări importante
pentru justa soluţionare a cauzei.
 În calitate de probe în procesul penal se admit
elementele de fapt constatate prin intermediul
mijloacelor de probă indicate în art.93 alin. (2)
C.P.P., şi anume: declaraţiile bănuitului,
învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, părţii
civile, părţii civilmente responsabile, martorului;
raportul de expertiză; corpuri delicte; procese -
verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale
cercetării judecătoreşti; documentele (inclusiv cele
oficiale); înregistrările audio sau video,
fotografiile; constatările tehnico-ştiinţifice şi
medico-legale.
 Elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal
ca probe dacă ele au fost dobândite de organul de
urmărire penală sau de altă parte la proces cu
respectarea prevederilor Codului de procedură
penală.
 Nu trebuie confundate probele care, după cum s-a
relatat, sunt date de fapt concrete şi sursele de
obţinere a lor (mijloacele de probă). Una şi aceeaşi
probă poate fi obţinută din mai multe surse.
 2. Clasificarea probelor
 Clasificarea probelor are o importanţă teoretică şi
practică, ajutând a înţelege mai profund esenţa
probelor clasificate, a le sistematiza la nivel teoretic,
contribuind la perfecţionarea regimului procesual de
utilizare a probelor.
 A. după caracterul sau natura lor;
 B. după izvoarele lor;
 C. după legătura lor cu obiectul probatoriului;
 D. după caracterul purtătorului urmelor infracţiunii.
 A) După caracterul său natura lor sunt probe în acuzare sau
probe în apărare.
 B) În funcţie de izvorul (sursa lor originală) din care provin
probele sunt imediate şi mediate.
 Împrejurările de fapt care au ajuns la cunoştinţa organelor
judiciare dintr-un izvor direct se numesc „probe imediate" (de
exemplu, conţinutul declaraţiei unui martor ocular, conţinutul
unui înscris original, conţinutul procesului - verbal de examinare
a corpurilor delicte).
 Împrejurările de fapt care provin dintr-o altă sursă decât cea
originală, adică mai îndepărtată, derivată, se numesc „probe
mediate" (de exemplu, conţinutul declaraţiei unui martor care
relatează ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită
situaţie sau împrejurare).
 C) După legătura lor cu obiectul probatoriului, probele se impart
în directe şi indirecte.

 Probele directe dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau

nevinovăţia învinuitului sau inculpatului, ele conţinând informaţii
care pun în lumină, fără ajutorul altor probe, aspectele legate de
rezolvarea problemelor esenţiale în cauza penală, (de exemplu,
prinderea făptuitorului în flagrant delict, conţinutul recunoaşterii
făptuitorului etc).
 Probele indirecte nu furnizează informaţii care pot dovedi în mod

direct vinovăţia sau nevinovăţia făptuitorului; aceste probe pot

conduce la anumite concluzii în cauza penală numai în măsura în
care se colaborează cu conţinutul altor probe directe sau indirecte,
(de exemplu, găsirea unui obiect asupra unei persoane,
imposibilitatea persoanei de a justifica provenienţa obiectului şi
prezenţa posesorului obiectului în apropierea locului sau chiar la
locul de unde a fost furat obiectul respectiv).
 D) În funcţie de caracterul purtătorului urmelor
infracţiunii probele pot fi personale şi materiale.
 Dacă urmele infracţiunii sunt reflectate în
conştiinţa oamenilor atunci probele prezentate de ei
se numesc „personale, (de exemplu, declaraţiile
bănuitului, învinuitului).
 Dacă urmele infracţiunii se întâlnesc pe obiectele
materiale, aceste se numesc probe „materiale", (de
exemplu, corpuri delicte).
 3. Proprietăţile esenţiale ale probelor

 Una din problemele stringente în orice proces penal

este de a stabili dacă împrejurarea de fapt scoasă la
iveală are sau nu legătură cu obiectul probatoriului
şi dacă aceste date concrete sunt de natură să ajute
la soluţionarea cauzei. Această problemă se rezolvă
din diferite puncte de vedere înaintând cerinţele
admisibilităţii, pertinenţei, concludentei şi
utilităţii probelor.
 Conform art.95 C.P.P. sunt admisibile probele
pertinente, concludente, utile administrate în
conformitate cu Codul de procedură penală. O
probă este admisibilă numai când nu
contravine unor cerinţe pe care legea le
prevede explicit. Inadmisibilitatea probei
decurge din condiţiile art.94 C.P.P.
Admisibilitatea probelor

Con-
Perti- cludență
nență

Utilitate

Ad misi bi l itat e
 În funcţie de contribuţia pe care o au la
soluţionarea justă a cauzei, probele pot fi
pertinente sau concludente. Pertinente sunt
probele ale căror elemente de fapt au legătură
cu faptele sau circumstanţele ce trebuie
dovedite într-o anumită cauză penală.
 Probele sunt concludente atunci când, într-o cauză,
contribuie la aflarea adevărului şi la justa aplicare a
legii penale. Orice probă concludentă este totodată şi
pertinentă; însă nu orice probă pertinentă este şi
concludentă. Astfel, declaraţia părţii vătămate despre
împăcarea cu inculpatul este o probă pertinentă,
întrucât ţine de cauza penală. Declaraţia în privinţa
împăcării nu este o probă concludentă decât în
cauzele referitoare la infracţiuni pentru care Legea
procesual-penală prevede că împăcarea înlătură
răspunderea penală (art.276 C.P.P).
 Probele sunt utile dacă administrarea lor contribuie la
soluţionarea cauzei penale în conformitate cu legea şi
adevărul.
 Probele sunt utile în măsura în care, fiind concludente, se
impune administrarea lor în cauza penală. O probă este utilă
dacă are calitatea de a clarifica anumite fapte sau împrejurări
care nu au fost dovedite prin alte probe (de exemplu, într-o
cauză penală în care sunt mai mulţi martori oculari, ofiţerul
de urmărire penală, după ascultarea unora dintre aceştia,
poate respinge propunerea de a fi ascultaţi şi alţi martori,
apreciind că proba nu mai este necesară, fiind deci inutilă).
 4. Obiectul probatoriului
 Noţiunea de „obiect al probatoriului" include totalitatea
circumstanţelor care urmează a fi dovedite într-o cauză
penală.
 Sunt anumite categorii de fapte sau împrejurări care trebuie

dovedite în orice cauză penală, ele alcătuind obiectul

generic al probatoriului. Alte fapte sau împrejurări trebuie
dovedite numai în anumite cauze penale, acestea din urmă
alcătuind obiectul concret al probatoriului.
 Fac parte din obiectul generic al probatoriului faptele care

privesc învinuirea,împrejurările referitoare la agravarea sau

atenuarea răspunderii penale, aspectele privind urmările
infracţiunii.
 Faptele şi circumstanţele care formează obiectul
probatoriului.
 În cadrul obiectului probatoriului se cuprind fapte
sau circumstanţe care au relevanţă asupra fondului
cauzei şi fapte sau circumstanţe care privesc
normala desfăşurare a procesului penal.
 Aceste fapte şi circumstanţe formează conţinutul
art.96 CPP:
 1) Faptele referitoare la existenţa elementelor infracţiunii
precum şi cauzele care înlătura caracterul penal al faptei.
Constatarea timpului săvârşirii infracţiunii permite a o califica
corect atunci când el este semn calificant al unei componenţe
concrete sau circumstanţă agravantă. Locul infracţiunii are
importanţă ca semn obligatoriu al unor componenţe de
infracţiuni (art.287 C.P.P.). Metoda săvârşirii infracţiunii, la fel
ca şi timpul, serveşte drept semn calificant, precum şi ca
circumstanţă agravantă. De asemenea, locul şi timpul
infracţiunii permit a constata dacă bănuitul are sau nu alibi.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt reflectate
în art.35 CP.
 2) Circumstanţele prevăzute de lege
care atenuează sau agravează
răspunderea penală a făptuitorului
care, conform art. 75 CP, sunt luate în
consideraţie în timpul aplicării
pedepselor penale.
 3) Datele personale care caracterizează inculpatul şi
victima. In acest sens trebuie stabilit care persoană fizică
concretă a săvârşit infracţiunea, chestiuni ce
caracterizează comportamentul inculpatului până la
comiterea infracţiunii, starea sănătăţii, şi dacă ea este
pasibilă de răspundere penală în virtutea vârstei, stării
psihice şi a semnelor subiectului special. Pentru justa
rezolvare a cauzei penale are importanţă stabilirea laturii
subiective a infracţiunii: forma vinovăţiei, scopul şi
motivul infracţiunii. Scopul şi motivul servesc atât în
calitate de circumstanţe calificante cât şi circumstanţe
care agravează sau atenuează răspunderea, în funcţie de
componenţa concretă a infracţiunii.
 4) Caracterul şi mărimea daunei cauzate prin
infracţiune, au importanţă pentru calificarea
infracţiunii şi soluţionarea acţiunii civile. Noţiunea
de „daună" include prejudiciul moral, fizic sau
material. în numeroase cazuri, încadrarea juridică
corectă se efectuează avându-se în vedere
consecinţele faptei.
 5) Existenţa bunurilor destinate sau utilizate
pentru săvârşirea infracţiunii sau rezultate din
infracţiune indiferent de faptul cui au fost ele
transmise. În categoria bunurilor se includ nu
numai obiectele, dar şi alte venituri sau avantaje
care au fost primite de făptuitor sau de către o altă
persoană în urma săvârşirii infracţiunii.
 6) Toate circumstanţele relevante la stabilirea
pedepsei. (art.216 CPP) Probele care sunt incluse în
obiectul probatoriului referitoare la acest element
trebuie să asigure pronunţarea unei pedepse echitabile.
 De asemenea, urmează să fie descoperite cauzele şi
condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii.
Stabilirea condiţiilor care au determinat comiterea
infracţiunii este o cerinţă suplimentară faţă de sarcina
de bază a justiţiei. Sarcina de a descoperi cauzele şi
condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii
are importanţă atât pentru cauza penală concretă, cât
şi pentru prevenirea comiterii altor infracţiuni.
 Limitele probatoriului reprezintă o totalitate de
probe necesare şi destule prin intermediul cărora se
asigură realizarea cu succes a scopului
probatoriului.
 Limitele probatoriului diferă nu numai în funcţie de
specificul cauzei penale, de persoana care o
instrumentează, dar şi de etapa procesului penal.
Faptele şi circumstanţele care nu pot forma obiectul
probatoriului
 Nu pot fi admise ca probe şi prin urmare, se exclud din dosar, nu pot
fi prezentate în instanţa de judecată şi nu pot fi puse la baza hotărîrii
judecătoreşti datele care au fost obţinute:
 1. prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau a altor mijloace de

constrîngere, prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei

 2. prin încălcarea dreptului la apărare al bănuitului, învinuitului,

inculpatului, părţii vătămate, martorului;

 3. prin încălcarea dreptului la interpret, traducător al participanţilor

la proces;
 4. de o persoană care nu are dreptul să efectueze acțiuni procesuale

în cauza penală;
 5. de o persoană care evident ştie că intră sub incidenţa de recuzare;

 6. dintr-o sursă care este imposibil de a o verifica în şedinţa de

judecată...ş.a. art.94 CPP

 Conform art.98 C.P.P. se consideră fapte şi
circumstanţe care nu trebuie dovedite:
 A. faptele unanim recunoscute;
 B. veridicitatea metodelor de cercetare unanim
acceptate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei şi
meseriei moderne.
 5. Procesul probatoriului procesual-
penal
 Obiectele mediului ambiant cu modificări
provocate de săvârşirea infracţiunii, pot deveni
probe la cauza penală, dacă vor fi descoperite,
fixate, recunoscute şi în mod cuvenit, autentificate
ca subiecte ale probatoriului: de instanţa de
judecată, procuror, ofiţerul de urmărire penală.
Recunoaşterea şi autentificarea datelor faptice se
înfăptuiesc în ordinea reglementată de normele
dreptului procesual - penal.
 Din punct de vedere structural, lucrul cu probele
prezintă în sine procesul probator -activitatea reglată
prin lege, ce constă în colectarea, fixarea, verificarea
şi aprecierea probelor în scopurile stabilirii
circumstanţelor, ce sunt supuse probatoriului pe cauza
penală.
 Probatoriul se înfăptuieşte în toate etapele procesului
penal, de la etapa începerii urmăririi penale şi până la
etapele menite să asigure verificarea sentinţelor şi
altor hotărâri judiciare ce sunt definitive.
Procesul probator este constituit din mai multe elemente care
sunt indispensabile pentru procesul probaţiunii, interacţionează
şi se desfăşoară într-o anumită succesiune:

I.
Acumularea

Proces probator
probelor

II. Fixarea
probelor

III.
Verificarea
probelor

IV. Aprecierea probelor

 a) acumularea (colectarea) probelor constă în
obţinerea datelor de fapt care se află în sursele
prevăzute de lege. Conform art. 93 din C.P.P.
elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal
ca probe dacă ele au fost dobândite de organul de
urmărire penală sau de altă parte la proces cu
respectarea prevederilor Codului de procedură
penală.
 Organul de urmărire penală are dreptul:
 să cheme orice persoană pentru a o audia;
 să efectueze cercetări la faţa locului şi alte acţiuni
de urmărire penală;
 să ceară de la cetăţeni, întreprinderi, organizaţii,
instituţii precum şi de la persoanele oficiale
prezentarea documentelor şi obiectelor, care ar
putea contribui la stabilirea datelor concrete
necesare soluţionării cauzelor penale.
 În procesul penal pot fi evidenţiate următoarele
moduri de colectare a probelor:
 * colectarea probelor de către ofiţerul de urmărire
penală, procuror şi instanţa de judecată prin acţiuni
de urmărire penală şi alte acţiuni procesuale;
 * colectarea şi prezentarea documentelor scrise şi
obiectelor de către bănuit, învinuit, partea
vătămată, partea civilă, partea civilmente
responsabilă şi de reprezentaţii acestora;
 Subiecţii probatoriului, care se împart în două grupe:
 - Organele şi persoanele care înfăptuiesc procedura în
cauza penală;
 - Persoanele care au în cauza penală interes personal sau
reprezentativ.
 Colectarea probelor de către subiecţii împuterniciţi ai
procesului penal, din care fac parte ofiţerul de urmărire
penală, procurorul şi instanţa de judecată (alin. (l) art. 100
C.P.P.), poate fi înfăptuită doar prin proceduri prevăzute de
lege că urmărirea penală, judiciară şi alte acţiuni procesuale.
 La a doua categorie a subiecţilor probatoriului se referă părţile
procesului penal - bănuitul, învinuitul, partea vătămată, partea
civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentaţii acestora,
care în conformitate cu alin. (3) art. 100 C.P.P. sunt în drept să
colecteze şi să prezinte informaţii orale şi scrise, obiecte şi
documente care pot fi utilizate ca mijloace de probă. Obiectul
sau documentul prezentat de ei va deveni probă doar cu
condiţia că cererea cu privire la anexarea lor la dosar va avea
avizul ofiţerului de urmărire penală, procurorului sau a
instanţei de judecată.
 Astfel, părţile acumulează nu probe, ci
doar obiecte şi documente, pe care le pot
prezenta ofiţerului de urmărire penală,
procurorului sau instanţei de judecată, iar
ultimii soluţionează chestiunea privind
posibilitatea anexării lor la materialele
dosarului penal şi contribuirii lor statut
de probe.
 b) Prin fixarea probelor înţelegem anexarea sau ataşarea lor la
dosar în forma prevăzută de lege. Probele acumulate ca
rezultat al efectuării acţiunilor de urmărire penală sunt fixate în
procese-verbale. Anexarea corpurilor delicte la dosarul penal
se efectuează printr-o ordonanţă specială, nu înainte ca
obiectele respective să fie examinate cu întocmirea procesului-
verbal. Conform practicii stabilite, documentele sunt
prezentate la iniţiativa persoanelor juridice sau fizice ori la
solicitarea organului de urmărire penală. Alte metode de fixare
a probelor sunt: înregistrarea audio şi video (art. 115 C.P.P.),
fotografierea, ridicarea amprentelor şi mulajelor etc.
 C) Verificarea probelor, care reprezintă în sine activitatea
ofiţerului de urmărire penală, procurorului, instanţei de
judecată în analiza şi selectarea probelor, compararea lor cu
cele deja colectate, colectarea de noi probe. Scopul verificării
probelor constă în stabilirea veridicităţii lor, adică
corespunderii sau ne corespunderii datelor cu privire în ele,
faptelor şi circumstanţelor care au importanţă pentru
soluţionarea corectă a cauzei penale. Pe parcursul verificării
în mod obligatoriu se examinează şi admisibilitatea probelor
corespunzătoare formei lor cerinţelor legale de administrare.
 Verificarea probelor se efectuează prin mai multe
căi şi metode:
 * analizându-le;
 * comparându-le şi confruntându-le cu probele
deja acumulate;
 * efectuând acţiuni de urmărire penală
suplimentare pentru a acumula noi probe care să le
confirme sau să le dezmintă pe cele existente.
 d) Aprecierea probelor este unul dintre cele
mai importante momente ale procesului penal,
deoarece întregul volum de muncă depus de
către organele de urmărire penală, instanţele
judecătoreşti, precum şi de către părţile din
proces se concretizează în soluţia ce va fi dată
în urma acestei activităţi.
 În legislaţia autohtonă funcţionează principiul
liberei aprecieri a probelor, concluzia la care ajung
organele judiciare sprijinindu-se de probe care nu
au o valoare dinainte stabilită. Potrivit acestei
dispoziţii, aprecierea fiecărei probe se face de către
organul de urmărire penală şi de către instanţa de
judecată potrivit convingerilor formate în urma
examinării tuturor probelor administrate şi
conducându-se de conştiinţa lor (art. 101 alin. (2).
C.P.P.).
Fiecare probă urmează să fie apreciată
din punctul de vedere al pertinenţei,
concludentei, utilităţii şi veridicităţii ei,
iar toate probele în ansamblu - din punctul
de vedere al coroborării lor.
 Admisibilitatea probelor - utilitatea datelor
obţinute din punctul de vedere al respectării
cerinţelor legii procesual - penale referitoare la
sursă, subiectul, procedeul şi forma procesuală de
fixare a lor.
 Veridicitatea probelor - corespunderea datelor
obţinute prin colectare, verificare şi aprecierea
circumstanţelor săvârşirii infracţiunii şi altor
circumstanţe, ce sunt necesare a fi stabilite.
 Suficienţa probelor - ansamblul de probe de
apartenenţă, de admisibilitate şi de veridicitate ce
permit a conchide privitor la prezenţa sau lipsa
faptului infracţional, despre vinovăţie sau
nevinovăţie a persoanei şi alte circumstanţe
necesare a fi dovedite şi la fel de a emite o hotărâre
întemeiată pe parcursul cercetării, examinării şi
soluţionării cauzei penale.
 Sarcina probatoriului procesual-penal

 Se înţelege prin sarcina probatoriului obligaţia

administrării probelor în procesul penal.
Codul de procedură penală al Republicii
Moldova stabileşte că organelor judiciare le
revine această sarcină. În practica instanţelor
judecătoreşti se acordă o atenţie deosebită
acestui principiu.
 Legea (art.100 alin. (1) C.P.P.) arată că sarcina
administrării probelor revine organului de urmărire
penală şi instanţei de judecată. Această sarcină este
de fapt o obligaţie, deoarece organele de urmărire
penală şi instanţele de judecată sunt obligate să
strângă probele necesare pentru aflarea adevărului
şi pentru lămurirea cauzei penale sub toate
aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia.
Organele judiciare penale adună probe atât în
favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau
inculpatului.
 Întreaga procedură de administrare a probelor implică
posibilitatea subiecţilor cu funcţii procesuale distincte de a
combate probele. Această atitudine prin care se exprimă
dezacordul faţă de conţinutul unei probe nu se mărgineşte
la simpla negare a faptelor sau împrejurărilor ce rezultă din
probă, ci presupune administrarea de probe contrare. Sub
acest aspect, s-a statornicit de mult regula că cel ce afirmă
este obligat să dovedească afirmaţia făcută.
 În mod practic, probatoriul în cauză este epuizat în
momentul în care organele judiciare şi părţile consideră că
nu mai au de administrat probe.
 6. Declaraţiile bănuitului, învinuitului şi
inculpatului.

 Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului

sunt informaţiile scrise sau orale depuse de aceştia
la audiere, în condiţiile prevăzute de C.P.P.,
referitoare la circumstanţele care au servit temei
pentru a-i recunoaşte în această calitate, precum şi
la alte împrejurări ale cauzei pe care le cunosc
(art.103 alin. (l) C.P.P.).
 Declaraţiile bănuitului/învinuitului sunt, pe de o
parte, surse de probă, pe de altă parte - mijloace de
apărare a lor.
 Furnizarea declaraţiilor de către bănuit sau de învinuit nu
este o obligaţie, ci un drept al lor.
 Pentru refuzul de a face declaraţii sau pentru declaraţii
falsificate cu intenţie ei (bănuitu, învinuitul, inculpatul)
nu sunt traşi la răspundere.
 Învinuitul face declaraţii în privinţa fondului acuzaţiilor ce i
se aduc, în privinţa împrejurărilor cauzei pe care le cunoaşte
şi în privinţa probelor adunate deja în dosar, în cazul în care
există divergenţe între declaraţiile expuse anterior şi cele
făcute posterior este necesar ca organele de urmărirepenală
să stabilească cauzele şi să le înlăture.
 Declaraţiile învinuitului se divizează în două grupe:
 1) de recunoaştere a vinovăţiei
 2) de negare a vinovăţiei
 Bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate fi forţat să
mărturisească împotriva sa sau împotriva rudelor
sale apropiate ori să-şi recunoască vinovăţia şi nu
poate fi tras la răspundere pentru refuzul de a face
astfel de declaraţii (art.103 alin. (3) CPP).
 Datele comunicate de bănuit, învinuit, inculpat nu
pot servi ca probe dacă ele se bazează pe informaţii
a căror sursă nu este cunoscută.
 Dacă declaraţiile bănuitului, învinuitului,
inculpatului se bazează pe spusele altor persoane,
este necesar ca şi aceste persoane să fie audiate
(art.103 alin. (4) CPP).
 Recunoaşterea de către inculpat a vinovăţiei sale
poate fi pusă în baza sentinţei de condamnare numai
dacă ea este confirmată în cumul cu alte probe
administrate de către instanţă.
 În cazul în care inculpatul îşi schimbă declarațiile
date de el la examinarea cauzei, instanţa de judecată
trebuie să cerceteze toate declarațiile lui, să clarifice
motivele schimbării lor şi în urma cercetării
minuţioase în cumul cu alte dovezi administrate în
cauză să le aprecieze în mod corespunzător.
 Procedura audierii bănuitului, învinuitului, inculpatului
este stipulată în art. 104 CPP.
 Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului se face
numai în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu,
imediat după reţinerea bănuitului sau, după caz, după
punerea sub învinuire, dacă acesta acceptă să fie audiat.
 !!! Nu se permite audierea bănuitului, învinuitului,
inculpatului în stare de oboseală, precum şi în timpul nopţii,
decât doar la cererea persoanei audiate în cazurile ce nu
suferă amânare, care vor fi motivate în procesul-verbal al
audierii.
 Persoana care efectuează urmărirea penală, înainte de a-l audia pe
bănuit, învinuit, îl întreabă numele, prenumele, data, luna, anul şi
locul naşterii, precizează cetăţenia, studiile, situaţia militară, starea
familială şi persoanele pe care le întreţine, ocupaţia, domiciliul şi
altă informaţie necesară pentru identificarea lui, după aceea îl
întreabă dacă acceptă să facă declaraţii asupra bănuirii sau învinuirii
care i se incriminează, în cazul în care bănuitul, învinuitul refuză să
facă declaraţii, aceasta se menţionează în procesul-verbal al audierii.
Dacă bănuitul, învinuitul acceptă să facă declaraţii, persoana care
efectuează audierea îl întreabă dacă recunoaşte bănuirea sau
învinuirea ce i se impută şi îi propune să facă în scris explicaţii
asupra acesteia, iar dacă bănuitul, învinuitul nu poate scrie sau
refuză să scrie personal declaraţia, acest fapt este consemnat în
 Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului nu poate începe cu
citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a depus anterior.
 Bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate prezenta sau citi o declaraţie

scrisă mai înainte, însă poate utiliza notele sale asupra amănuntelor
greu de memorizat.
 !!! Fiecare bănuit, învinuit este audiat separat.

 Persoana care efectuează audierea trebuie să ia măsuri ca bănuiţii,

învinuiţii chemaţi în aceeaşi cauză să nu comunice între ei.

 Dacă bănuitul, învinuitul nu are posibilitate de a se prezenta pentru a

fi audiat, organul de urmărire penală purcede la audierea acestuia la

locul aflării lui.
 Declaraţiile bănuitului, învinuitului se consemnează în procesul-

verbal al audierii, întocmit în conformitate cu prevederile art.260 şi

261 CPP.
7. Declaraţiile martorului.
 Dacă în vorbirea curentă prin martor se înţelege acea
persoană care a fost de faţă, a perceput cu propriile simţuri un
anumit eveniment sau a căpătat direct anumite cunoştinţe
legate de evenimentul în cauză, în accepţiunea legii
procesual-penale poate fi citată ca martor orice persoană care
ar avea cunoştinţă de vreo împrejurare ce urmează să fie
stabilită în cauză.
 Declaraţiile martorului sunt date orale sau în scris, depuse
de acesta în cadrul audierii în condiţiile CPP, asupra
oricăror circumstanţe care urmează să fie constatate în
cauză, inclusiv asupra persoanei bănuitului, învinuitului,
inculpatului, părţii vătămate şi relaţiilor sale cu aceştia
(art.105 alin. (l) CPP).
 Declaraţiile martorului trebuie să fie fundamentate de izvoare
sigure. Nu pot servi ca probă, datele de fapt comunicate de
martor, dacă el nu poate arăta sursa informaţiilor sale. Ele au
importanţă probantă, numai în cazul în care sunt concrete.
Comunicările imprecise nu pot fi puse la baza învinuirii.
 Prezenţa şi depunerea declaraţiilor veridice de către
martori este garantată într-o anumită măsură prin art.
312, 313 din CP RM, care prevede răspunderea penală a
martorilor pentru refuzul de a face declaraţii sau pentru
declaraţii falsificate cu intenţie.
 Martorul este audiat la locul desfăşurării urmăririi penale sau
cercetării judecătoreşti. În caz de necesitate, martorul poate fi
audiat la locul aflării lui.
 Înainte de ascultarea martorului, persoana care efectuează
această acţiune procesuală constată identitatea lui (numele,
prenumele, vârsta, domiciliul, ocupaţia). Martorul este informat
privind obiectul cauzei şi îi este propus a declara despre faptele
şi circumstanţele pe care le cunoaşte şi care au atribuţie la
cauză.
 Persoana care efectuează acţiunea procesuală explică martorului
drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.90 C.P.P. şi îl avertizează
despre răspunderea în caz de refuz de a face declaraţii, precum
şi pentru declaraţii mincinoase, făcute cu bună ştiinţă. Acest fapt
este consemnat în procesul-verbal al audierii.
 După ce martorul a făcut declaraţii, îi pot fi puse întrebări
referitor la faptele şi circumstanţele care trebuie constatate
în cauză, precum şi la modul în care a luat cunoştinţă de
cele declarate.
 Nu se admite punerea întrebărilor sugestive sau care nu se
referă la premisa probelor şi care în mod evident urmăresc
scopul insultării şi umilirii persoanei audiate.
 Martorii chemaţi în aceeaşi cauză sunt audiaţi fiecare
separat, fără prezenţa altor martori.
 Persoana care efectuează urmărirea penală trebuie să ia
măsuri că martorii chemaţi în aceeaşi cauză să nu poată
comunica între ei.
 Martorul surdomut este audiat cu participarea interpretului
care cunoaşte semnele acestuia şi poate să comunice prin
ele. Participarea interpretului este consemnată în procesul-
verbal. în cazul în care martorul suferă de o boală psihică
sau de o altă boală gravă, audierea lui se face cu
consimţământul medicului şi în prezenţa acestuia.
 În mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat dacă este soţ
sau rudă apropiată cu vreuna dintre părţi şi în ce relaţii se
află cu părţile. În cazul în care se dovedeşte a fi soţ sau
rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului,
martorului i se explică dreptul de a tăcea şi este întrebat
dacă acceptă să facă declaraţii.
 Audierea martorului se face, de regulă, în timpul
zilei, în cazuri excepţionale, audierea poate fi
efectuată în timpul nopţii, indicând motivele
respective în procesul-verbal.
 Durata audierii neîntrerupte a martorului nu
poate depăşi 4 ore, iar durata generală, în aceeaşi
zi, nu poate depăşi 8 ore. Consemnarea
declaraţiilor martorului este efectuată în condiţiile
art.260 şi 261 C.P.P.
 Articolul 108 din C.P.P, reglementează modalităţile
depunerii jurământului de către martor, care
constau în apelul la divinitatea venerată de martor,
apoi la conştiinţa şi onoarea martorului în cazul în
care acesta nu ţine la vreo divinitate anumită, sau
dacă divinitatea nu poate fi identificată. Dacă
jurământul în sine constituie o violare a normelor
confesionale respectate de martorul în cauză, atunci
martorului i se propune să rostească o declaraţie
prin care se obligă să spună numai adevărul şi
nimic în afară de adevăr.
 C.P.P. reglementează, prin art.110, modul de obţinere a
declaraţiilor martorului, fără descoperirea identităţii
acestuia pentru publicul larg, adică prin intermediul
mijloacelor tehnice speciale de telecomunicaţii care vor
distorsiona vocea şi imaginea autentică a martorului ce
va face declaraţii în instanţa de judecată. Identitatea
acestuia va fi cunoscută numai de către judecătorul de
instrucţie şi judecătorul instanţei de judecată. În
condiţiile în care criminalitatea organizată ia proporţii
mai mari ca oricând, asemenea măsuri de protecţie a
martorilor sunt extrem de necesare.
 În art.109 alin. (3) C.P.P., este prevăzută posibilitatea de a-l interoga
pe martor în faţa judecătorului de instrucţie în prezenţa învinuitului,
în cazul în care martorul nu va putea să se prezinte la judecată în
viitor, din anumite motive.
 Acest procedeu, de asemenea, poate fi înţeles că o acţiune de
asigurare a mijloacelor de probă când se ştie apriori că martorul nu va
participa la judecată. Pe de altă parte însă, până la sfârşitul urmăririi
penale, cu atât mai mult în faza de judecare a cauzei în instanţă,
procurorul, inculpatul, precum şi apărătorul său pot avea încă multe
întrebări la martorul audiat în cadrul urmăririi penale şi care lipseşte
întemeiat în şedinţa de judecată.
 Lipsa martorului în şedinţa de judecată, chiar dacă este motivată şi
chiar dacă acesta a fost audiat anterior de judecătorul de instrucţie,
poate să influenţeze negativ asupra procesului de probaţiune şi să
împiedice înfăptuirea justiţiei.
 În practica judiciară există cazuri în care martorii nu se
prezintă la şedinţe din diferite considerente. Dispoziţiile
art.389 alin. (2) C.P.P. nu admit că sentinţa de condamnare
să fie bazată în mod exclusiv ori în principal pe declaraţiile
martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi citite în
instanţa de judecată în absenţa lor.
 În cazul în care procurorul participant la proces nu insistă
asupra prezenţei părţilor vătămate şi a martorilor, solicitând
de a da citire declaraţiilor acestora date în timpul urmăririi
penale, sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe
presupuneri sau, în mod exclusiv ori în principal, pe
declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi
citite în instanţa de judecată în absenţa lor.
8. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi
părţii civilmente responsabile
 Declaraţiile părţii vătămate se consideră declaraţiile
persoanei căreia i s-a adus prejudiciu material ori moral în
urma infracţiunii şi care dispune de informaţii şi date asupra
împrejurărilor care urmează a fi dovedite în cauză.
 Declaraţiile părţii vătămate au în general multe trăsături
comune cu declaraţiile martorului. Din aceste considerente,
legea a stabilit o ordine unică de obţinere, verificare şi
apreciere a declaraţiilor martorului şi părţii vătămate.
Declaraţiile şi audierea părţii vătămate se fac conform
dispoziţiilor ce se referă la declaraţiile şi audierea
martorilor, fiind aplicate în mod corespunzător (art. lll alin.
(2) C.P.P.).
 Spre deosebire de martor, partea vătămată este
participant activ la procesul penal. Dacă pentru
martor depunerea mărturiilor este o îndatorire,
atunci pentru partea vătămată nu este numai o
îndatorire, ci şi un drept cu care ea este înzestrată
pentru apărarea intereselor sale.
 Persoana vătămată este ascultată asupra împrejurărilor
care urmează a fi dovedite în cauză, asupra relaţiilor ei
cu învinuitul, precum şi asupra probelor administrate.
Datele comunicate de partea vătămată nu pot servi ca
probe, dacă ele se bazează pe informaţii, a căror sursă nu
este cunoscută. Dacă declaraţiile părţii vătămate sunt
bazate pe spusele altor persoane, acestea din urmă
trebuie şi ele ascultate. Partea vătămată, care refuză
sau se sustrage de a face declaraţie, poartă
răspundere conform art.312 CP, iar dacă a făcut cu
bună ştiinţă declaraţii false, este trasă la răspundere
penală conform art.313 CP.
 Audierea părţii civile şi părţii civilmente
responsabile este realizată conform dispoziţiilor ce
se referă la audierea învinuitului, fiind aplicate în
mod corespunzător. Partea civilă şi partea civilmente
responsabilă dau explicaţii privitoare la acţiunea
civilă înaintată. Partea civilă poate fi ascultată în
calitate de martor privind circumstanţele care au
importanţă pentru soluţionarea cauzei penale,
aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile ce se
referă la audierea martorului.
 Confruntarea
 Din motive obiective ori subiective, uneori, între
declaraţiile persoanelor ascultate, cu privire la una şi
aceeaşi faptă sau împrejurare de fapt, apar contraziceri.
De regulă, contrazicerile apar, mai ales, între
declaraţiile martorilor şi învinuiţilor sau inculpaţilor,
însă practica judiciară demonstrează că asemenea
contraziceri există şi între declaraţiile martorilor, între
declaraţiile învinuiţilor sau inculpaţilor implicaţi în
aceeaşi cauză ori între declaraţiile martorilor şi ale
persoanelor, respectiv, ale părţilor.
 Împrejurările cauzei nu pot fi considerate
clarificate atât timp cât nu au fost înlăturate
contrazicerile dintre declaraţiile persoanelor
ascultate. De aceea, în virtutea rolului său activ,
organul de urmărire penală trebuie să folosească
toate posibilităţile pe care legea le oferă pentru
înlăturarea contrazicerilor dintre declaraţiile
persoanelor ascultate.
 Confruntarea este o activitate de urmărire
penală care constă în ascultarea a două
persoane, una în prezenţa celeilalte, ce
anterior au fost audiate separat, între
declaraţiile lor existând contraziceri esenţiale
cu privire la aceeaşi problemă.
 Confruntarea constituie un mijloc de verificare a
probelor, iar uneori şi administrare de probe noi.
 Subiecţii procesului penal faţă de care se poate
efectua confruntarea:
 * între martori;
 * între părţile vătămate;
 * între martori şi învinuit sau bănuit;
 * între bănuiţi sau învinuiţi;
 * între partea vătămată şi învinuit;
 * între partea vătămată şi bănuit.
 Procedura confruntării

 organul de urmărire penală identifică participanţii la confruntare;

*
 * explică drepturile şi obligaţiile, răspunderea ce o poartă în cazul refuzului sau

depunerii depoziţiilor false în cazul martorului sau părţii vătămate;

 * stabileşte în ce raporturi sau relaţii se află între ele persoanele participante;

 * aceleaşi întrebări se pun ambilor participanţi la confruntare cu înscrierea

răspunsului în procesul-verbal;
 * reproducerea declaraţiilor se permite numai după terminarea confruntării;

 * organul de urmărire penală poate pune întrebări de precizare;

 * participanţii pot să-şi adreseze întrebări cu permisiunea ofiţerului de urmărire

penală;
 * persoanelor care participă la confruntare (cu permisiunea organului de urmărire

penală) li se pot pune întrebări de către terţele persoane participante la

confruntare: experţi, specialişti, apărători, reprezentanţi legali ai minorului;
 * după finisarea confruntării participanţii iau cunoştinţă de procesul-verbal, au

dreptul să facă completări sau obiecţii la cele expuse în procesul confruntării;

 * fiecare participant semnează declaraţiile sale pe fiecare pagină şi procesul-
 Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii

 În practica organelor de urmărire penală din RM este bine

cunoscută şi efectuată pe larg verificarea şi precizarea
declaraţiilor la faţa locului, mai ales la cercetarea cazurilor în
care un rol important în probatoriului procesual-penal îi revine
declaraţiilor învinuitului.
 Pentru a verifica sau a preciza declaraţiile martorului, părţii
vătămate, bănuitului, învinuitului despre evenimentele
infracţiunii săvârşite într-un loc concret, reprezentantul organului
de urmărire penală este în drept să se prezinte la locul
infracţiunii împreună cu persoana audiată şi, după caz, cu
apărătorul, interpretul, specialistul, reprezentantul legal şi să
propună persoanei audiate să descrie circumstanţele şi obiectele
despre care a făcut sau poate face şi acum declaraţii (art.114 alin.
(l) C.P.P.).
 Prezentarea spre recunoaştere
 Prezentarea spre recunoaştere este o activitate de
tactică criminalistică, desfăşurată în scopul identificării
persoanelor, cadavrelor, lucrurilor sau animalelor care
au legătură cu cauza, cu ajutorul persoanei ce le-a
perceput anterior şi a reţinut în memorie
semnalmentele, trăsăturile exterioare ale persoanelor
ori caracteristicile obiectelor şi animalelor.
 Prezentarea spre recunoaştere este un act de urmărire
penală ce constă în a prezenta martorului sau altei
persoane un obiect oarecare pentru identificarea lui,
obiect perceput anterior într-o împrejurare sau alta.
9. Măsurile speciale de investigație în sistemul mijloacelor de probă

 Activitatea specială de investigaţii reprezintă o

procedură cu caracter secret şi/sau public, efectuată
de autorităţile competente, cu sau fără utilizarea
echipamentelor tehnice speciale, în scopul culegerii
de informaţii necesare pentru prevenirea şi
combaterea criminalităţii, asigurarea securităţii
statului, ordinii publice, apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale persoanelor, descoperirea şi
cercetarea infracţiunilor.
Sarcinile activităţii speciale de investigaţii

 a) relevarea atentatelor criminale, prevenirea, curmarea

infracţiunilor şi identificarea persoanelor care le organizează
şi/sau le comit;
 b) descoperirea şi cercetarea infracţiunilor;
 c) căutarea persoanelor dispărute fără urmă ori a celor care
se ascund de organele de urmărire penală sau de instanţa de
judecată ori se eschivează de la executarea pedepsei;
 c1) depistarea bunurilor provenite din activităţi ilegale şi
colectarea probelor privind aceste bunuri;
 d) colectarea de informaţii despre posibile evenimente
şi/sau acţiuni ce ar putea pune în pericol securitatea statului.
Subiecţii care efectuează activitatea
specială de investigaţii
 Activitatea specială de investigaţii se efectuează de către
ofiţerii de investigaţii ai subdiviziunilor specializate din cadrul
ori subordonate Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului
Apărării, Centrului Naţional Anticorupţie, Serviciului de
Informaţii şi Securitate, Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat,
Serviciului Vamal şi Departamentului instituţiilor penitenciare
al Ministerului Justiţiei.
 Ofiţerul de investigaţii care efectuează activitatea specială
de investigaţii îşi realizează sarcinile în mod independent, cu
excepţia cazului cînd acţiunea specială de investigaţii este
dispusă şi coordonată sau este condusă în cadrul procesului
penal de către procuror sau de către ofiţerul de urmărire penală,
în interacţiune sau în conlucrare cu colaboratorii confidenţiali.
 Ofiţerul de investigaţii

Ofiţerul de investigaţii este persoana împuternicită care, în

numele statului, efectuează măsurile speciale de investigaţii în
conformitate cu legislaţia în vigoare.
 La efectuarea măsurilor speciale de investigaţii în cadrul procesului
penal, ofiţerul de investigaţii se supune indicaţiilor scrise ale
procurorului sau ale ofiţerului de urmărire penală.
 Identitatea ofiţerilor de investigaţii din cadrul subdiviziunilor
specializate, care efectuează măsuri speciale de investigaţii şi
activează în calitate de investigatori sub acoperire, constituie secret de
stat şi poate fi dezvăluită numai cu acordul scris al acestor ofiţeri şi în
conformitate cu Legea cu privire la secretul de stat.
 Ofiţerul de investigaţii poartă răspundere pentru realizarea
nemijlocită a măsurii speciale de investigaţii pe care o efectuează.
 Ofiţerii de investigații pot fi detaşaţi la procuraturile specializate în
condițiile legii.
 Colaboratorii confidenţiali
 Colaboratorii confidenţiali sînt persoane care, printr-un acord scris sau verbal, se obligă să
ofere ofiţerului de investigaţii informaţii, să participe la pregătirea şi efectuarea măsurilor
speciale de investigaţii, precum şi să contribuie într-un alt mod, neinterzis de lege, la
activităţile speciale de investigaţii.
 Antrenarea colaboratorilor confidenţiali la efectuarea măsurilor speciale de investigaţii poate
fi realizată cu titlu oneros sau gratuit.
 Ofiţerii de investigaţii, după caz, pot încheia acorduri cu colaboratorii confidenţiali în numele
autorităţii ale cărei subdiviziuni efectuează activitatea specială de investigaţii.
 Colaboratorii confidenţiali sînt obligaţi să păstreze secretul informaţiilor ce le-au devenit
cunoscute în timpul efectuării măsurilor speciale de investigaţii şi să prezinte informaţii veridice.
 În scopul asigurării securităţii colaboratorilor confidenţiali, a membrilor familiilor şi a rudelor
acestora, se permite efectuarea de măsuri speciale de investigaţii în vederea protecţiei lor în
modul stabilit de lege. Informaţia despre colaboratorul confidenţial poate fi făcută publică doar cu
acordul scris al acestuia.
 Ofiţerilor de investigaţii li se interzice să antreneze în activitatea specială de investigaţii, în
calitate de colaboratori confidenţiali, deputaţi, judecători, procurori, ofiţeri de urmărire penală şi
avocaţi.
 Activitatea colaboratorilor confidenţiali se află sub controlul conducătorilor autorităţilor ale
căror subdiviziuni efectuează activitatea specială de investigaţii şi al conducătorilor
subdiviziunilor specializate respective.
 Măsurile speciale de investigaţii Art. 132/2

 (1) În vederea descoperirii şi cercetării infracţiunilor se efectuează următoarele

măsuri speciale de investigaţii:
 1) cu autorizarea judecătorului de instrucţie:
 a) cercetarea domiciliului şi/sau instalarea în el a aparatelor ce asigură
supravegherea şi înregistrarea audio şi video, a celor de fotografiat şi de filmat;
 b) supravegherea domiciliului prin utilizarea mijloacelor tehnice ce asigură
înregistrarea;
 c) interceptarea şi înregistrarea comunicărilor sau a imaginilor;
 d) reţinerea, cercetarea, predarea, percheziţionarea sau ridicarea trimiterilor
poştale;
 e) monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi electronice;
 f) monitorizarea sau controlul tranzacţiilor financiare şi accesul la informaţia
financiară;
 g) documentarea cu ajutorul metodelor şi mijloacelor tehnice, precum şi
localizarea sau urmărirea prin sistemul de poziţionare globală (GPS) ori prin alte
mijloace tehnice;
 h) colectarea informaţiei de la furnizorii de servicii de comunicaţii electronice
 2) cu autorizarea procurorului:
 a) identificarea abonatului, proprietarului sau utilizatorului unui sistem de
comunicaţii electronice ori al unui punct de acces la un sistem informatic;
 b) urmărirea vizuală;
 c) controlul transmiterii banilor sau a altor valori materiale extorcate;
 d) investigaţia sub acoperire;
 e) supravegherea transfrontalieră;
 f) livrarea controlată;
 g) achiziţia de control.
 (2) În procesul efectuării măsurilor speciale de investigaţii se face uz de
sisteme informaţionale, aparate de înregistrare video şi audio, de aparate de
fotografiat şi de filmat, de alte mijloace tehnice, dacă acestea au fost
autorizate în modul stabilit de lege.
 (3) Măsurile speciale de investigaţii se efectuează de către ofiţerii de
investigaţii ai subdiviziunilor specializate ale autorităţilor indicate în Legea
 10. Expertizele şi constatările tehnico-
ştiinţifice şi medico legale
 Urmele şi mijloacele materiale de probă nu au valoare
pentru cauză atâta timp cât nu au fost analizate,
interpretate şi valorificate pentru obţinerea unui
maximum de date, menite a contribui la clarificarea
diferitor împrejurări referitoare la condiţiile în care a
fost săvârşită infracţiunea, la făptuitori, etc, în scopul
aflării adevărului. Pentru valorificarea urmelor şi a
mijloacelor materiale de probă, în scopul arătat, sunt
necesare cunoştinţe de specialitate şi mijloace tehnice
adecvate, pe care organele de urmărire penală, oricât
ar fi de dotate, nu le posedă.
 Expertiza se dispune în cazurile în care, pentru
constatarea circumstanţelor ce pot avea importanţă
probatorie pentru cauza penală, sunt necesare cunoştinţe
speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau
meşteşugului. Posedarea unor asemenea cunoştinţe
speciale de către persoana care efectuează urmărirea
penală sau de către judecător nu exclude necesitatea
dispunerii expertizei. Dispunerea expertizei se face, la
cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau
de către instanţa de judecată, precum şi din oficiu de
către organul de urmărire penală.
 Părţile, din iniţiativă proprie şi pe cont propriu, sunt
în drept să înainteze cerere despre efectuarea
expertizei pentru constatarea circumstanţelor care, în
opinia lor, vor putea fi utilizate în apărarea intereselor
lor. Fiecare dintre părţi are dreptul să recomande un
expert pentru a participa la efectuarea expertizei.
 În calitate de expert poate fi numită orice persoană
care posedă cunoştinţe necesare pentru a prezenta
concluzii referitoare la circumstanţele apărute în
legătură cu cauza penală şi pot avea importanţă
probatorie pentru cauza penală.
 Constatarea tehnico-ştiinţifică se înscrie printre
mijloacele de probă specifice actualei noastre
legislaţii procesual-penale.
 Spre deosebire de expertiza judiciară, constatarea
tehnico-ştiinţifică se dispune cînd există pericol de
dispariţie a unor mijloace de probă ori de
schimbare a situaţiei de fapt, precum şi dacă este
necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau
împrejurări ale cauzei.
Asemănări şi deosebiri între expertize şi
constatările tehnico-ştiinţifice
 Asemănările sunt :

 a. Atât expertizele cât şi constatările tehnico-ştiinţifice îşi aduc o contribuţie

însemnată la realizarea scopului procesual penal: aflarea adevărului şi
tragerea la răspundere penală a făptuitorului.

 b. Atât expertizele cât şi constatările tehnico-ştiinţifice sunt mijloace de probă.

 c. Atât expertizele cât şi constatările tehnico-ştiinţifice au obiectul fixat de

organul judiciar.

 d. Atât la expertize cât şi la constatările tehnico-ştiinţifice, operaţiile şi

concluziile se consemnează într-un raport.
 Deosebiri între expertize şi constatările tehnico-
ştiinţifice.

 a. În timp ce expertizele constituie mijloc de probă, atât în procesul penal,

cât şi civil, putând fi dispuse de organul de urmărire penală, cât şi de
instanţa de judecată, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale sunt
mijloace de probă specifice procesului penal, fiind determinate de
caracterul de urgenţă a constatării, deci nu pot fi dispuse decât în faza de
urmărire penală.
 b. În timp ce constatările au ca obiect cercetarea mai puţin aprofundată a
unor situaţii de fapt prin intermediul cărora se dovedesc anumite
împrejurări, conţinutul acestora fiind redus la o constatare, în cazul
expertizelor, obiectul acestora este mai amplu, investigarea fiind mai
amănunţită a problemei de specialitate supusă soluţionării, putând chiar
interpreta constatările anterioare efectuate.
 c. În lege se stipulează că: „... în vederea aflării adevărului, sunt necesare
cunoştinţele unui expert...”.
 Potrivit art.143 C.P.P., expertiza este dispusă şi se efectuează, în mod
obligatoriu, pentru constatarea:
 1) cauzei morţii;
 2) gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;
 3) stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului-în cazurile în
care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor
de a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal;
 4) vârstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătă-mate-în cazurile
în care această circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar
documentele ce confirmă vârsta lipsesc sau prezintă dubiu;
 5) stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului dacă apar îndoieli în
privinţa capacităţii lor de a aprecia just împrejurările ce au importanţă pentru
cauza penală şi de a face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior
vor fi puse, în mod exclusiv sau în principal, în baza hotărârii în cauza dată;
 6) altor cazuri când prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.
 Raportul expertului care a efectuat expertiza la
cererea părţilor este prezentat organului de urmărire
penală sau instanţei de judecată şi este anexat la
materialele cauzei penale, urmând a fi apreciat
concomitent cu alte probe.
 La raportul expertului se anexează corpurile
delicte, probele grafice, alte materiale rămase după
efectuarea investigaţiilor, precum şi fotografii,
schiţe şi grafice ce confirmă concluziile expertului.
 Clasificarea expertizelor:
 * expertiza criminalistică, care, la rândul ei, poate fi de mai
multe feluri, şi anume: expertiza dactiloscópica (desene
papilare) , expertiza dactilografica (grafologică – a scrisului de
mână) traseológica, balistică, tehnică a actelor, grafică ,
biocriminalistică;
 * expertiza medico-legală, prin care pot fi lămurite problemele
privind asfixia mecanică, moartea subită, violul etc.;
 * expertiza psihiatrică, prin care pot fi lămurite problemele
privind tulburările psihice, ca: schizofrenia, oligofrenia,
depresiunea maniacală;
 * expertiza contabilă, prin care se lămuresc aspecte privind
controlul şi revizia contabilă;
 * expertiza tehnică, cu ajutorul căreia pot fi lămurite anumite
probleme în cazul accidentelor de circulaţie, în cazul infracţiunilor
 Expertizele mai pot fi clasificate în:
 expertiza de comisie, expertiza complexă, expertiza
suplimentară, contraexpertiza.
 Expertiza de comisie. Expertizele complicate şi
contraexpertizele sunt efectuate de o comisie din câţiva
experţi de acelaşi profil.
 Expertiza complexă. Consultarea unor specialişti din
diferite domenii, cum ar fi: criminalistic, tehnic,
medical, contabil, artă, etc., care să formuleze concluzi
în cadrul raportului de expertiză.
11. Mijloacele materiale de probă
 Posibilitatea aflării adevărului în cauzele
penale e dată de împrejurarea că infracţiunea,
ca orice faptă a omului, este însoţită, în
majoritatea situaţiilor, de producerea unor
transformări în mediul înconjurător.
 Astfel de modificări, de natură materială,
desemnate prin termenul de ”urme”, sunt
susceptibile de o constatare nemijlocită, cad
sub simţurile noastre şi pot fi percepute direct
de către organele de urmărire penală în cadrul
unor acte de urmărire penală.
 Obiectele care conţin sau poartă o urmă
a faptei săvârşite, precum şi orice alte
obiecte care pot servi la aflarea
adevărului sunt mijloace de probă.
 Descoperirea, ridicarea, fixarea, analiza şi sinteza
acestor elemente materiale furnizează informaţii
utile cu privire la infracţiunea săvârşită şi la
făptuitorul acesteia.
 De asemenea sunt mijloace materiale de probă
obiectele care au fost folosite sau au fost destinate
să servească la săvârşirea unei infracţiuni, precum
şi obiectele care sunt produsul infracţiunii. Dată
fiind legătura strânsă pe care o au aceste din urmă
categorii de obiecte cu săvârşirea infracţiunii, ele
au fost denumite de legiuitor „corpuri delicte".
 Pentru ca un obiect sau altul să devină corp delict, în sensul
procesual al acestui cuvânt, trebuie respectată ordinea
procesuală de depistare, ridicare şi fixare a corpurilor delicte
 Corpurile delicte sunt anexate şi se păstrează în dosar sau se
păstrează în alt mod prevăzut de lege. Corpurile delicte care,
din cauza volumului sau din alte motive, nu pot fi păstrate
împreună cu dosarul trebuie fotografiate şi fotografiile se
anexează la procesul-verbal. Obiectele voluminoase, după
fotografiere, pot fi sigilate şi transmise spre păstrare
persoanelor juridice sau fizice. În acest caz, în dosar se va
face menţiunea respectivă.
 Percheziţia
 Percheziţia reprezintă activitatea procedurală prin
mijlocirea căreia se urmăreşte descoperirea şi
ridicarea, din anumite locuri sau de la anumite
persoane, a obiectelor ori înscrisurilor ce conţin sau
poartă urme ale unei infracţiuni şi care pot servi la
aflarea adevărului.
 Temei juridic de efectuare a percheziţiei este
ordonanţa motivată a organului de urmărire penală,
care trebuie să fie autorizată de judecătorul de
instrucţie (art.125 alin. (3) C.P.P.).
 În caz de delict flagrant, percheziţia poate fi
efectuată în baza unei ordonanţe motivate fără
autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmând că
acestuia să-i fie prezentate imediat, dar nu mai
târziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei,
materialele obţinute, indicând motivele efectuării
ei. Judecătorul de instrucţie verifică legalitatea
acestei acţiuni procesuale.
 Percheziția nu poate fi efectuată în timpul
nopţii în afară de cazul unui delict flagrant.
 Percheziţia corporală este efectuată de persoana care a dispus-o,
prezentând autorizaţia dată de procuror.
 Percheziţia corporală poate fi efectuată, conform art. 130 alin. (2)
C.P.P, fără o ordonanţă specială şi fără autorizaţia judecătorului:
 1) la reţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului;
 2) la aplicarea faţă de bănuit, învinuit, inculpat a măsurii
preventive de arestare;
 3) în cazul în care există suficiente temeiuri de a presupune că
persoană prezentă în încăperea unde se efectuează percheziţia sau
ridicarea poate purta asupra sa documente sau alte obiecte care
pot avea importanţă probatorie în cauza penală.
 Percheziţia corporală sau ridicarea de obiecte se
efectuează de reprezentantul organului de urmărire
penală, cu participarea, după caz, a unui specialist
de acelaşi sex cu persoana percheziţionată.
 În caz de necesitate, la efectuarea percheziţiei sau
ridicării de obiecte şi documente poate participa
interpretul sau specialistul.
 Cercetarea la faţa locului
 Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea
procedurală al cărei obiect îl constituie percepţia
nemijlocită de către organele judiciare a locului
unde s-a săvârşit activitatea infracţională,
descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor,precizarea
poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă, în
vederea stabilirii naturii şi împrejurărilor comiterii
infracţiunii, a elementelor care să conducă la
identificarea făptuitorului.
 În scopul descoperirii urmelor infracţiunii, a
mijloacelor materiale de probă pentru a stabili
circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe
care au importanţă pentru cauză, organul de
urmărire penală efectuează cercetarea la faţa
locului a terenurilor, încăperilor, obiectelor,
documentelor, animalelor, cadavrelor umane sau de
animale (art.118 alin. (1) C.P.P.).
 Examinarea exterioară a cadavrului la locul unde
a fost descoperit se face de către organul de
urmărire penală, cu participarea medicului legist,
iar în lipsa acestuia - cu participarea unui alt medic
(art.120 C.P.P.). În caz de necesitate, pentru
examinarea cadavrului se atrag şi alţi specialişti.
Cadavrul, după examinare, se expediază la
instituţia de expertiză medico-legală, unde vor fi
luate măsuri pentru a preveni pierderea,
deteriorarea, alterarea cadavrului sau a părţilor
acestuia.
 Exhumarea cadavrului
 Exhumarea cadavrului este înfăptuită conform
art.121 alin. (l) C.P.P. în baza ordonanţei motivate a
organului de urmărire penală, cu autorizarea
judecătorului de instrucţie şi cu înştiinţarea rudelor
în prezenţa procurorului şi a specialistului în
domeniul medicinei legale, cu anunţarea prealabilă
a serviciului sanitar de epidemiologie din
localitate. După exhumare, cadavrul poate fi dus la
instituţia medicală respectivă pentru efectuarea
altor investigaţii.
 Reconstituirea faptei şi experimentul

 Mijlocul de verificare a condiţiilor în care s-au produs fapte şi

împrejurări de fapt legate de infracţiunea săvârşită sau de cei
care au participat la comiterea faptei într-o calitate ori alta, îl
constituie procedeul probator cunoscut sub denumirea de
„reconstituire".
 Organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea
participanţilor în proces, precum şi instanţa de judecată, la
cererea părţilor, considerând că este necesar pentru verificarea
şi precizarea unor date, pot proceda la reconstituirea, integrală
sau parţială, a faptei la faţa locului, cu participarea
făptuitorului, prin reproducerea acţiunilor, situaţiei sau a altor
circumstanţe în care s-a produs fapta. Cu acest prilej, în
cazurile necesare se pot face măsurări, filmări, fotografieri,
desene şi schiţe (art.122 CPP).
În baza dispoziţiilor art.122 şi 123 C.P.P. putem face
distincţie între reconstituire şi experiment.
 Reconstituirea este efectuată la locul faptei, iar

experimentul poate fi efectuat şi în alte locuri.

 În cadrul reconstituirii este antrenat în mod activ

făptuitorul, adică bănuitul sau învinuitul, pe când la

efectuarea experimentului participă şi alţi subiecţi
ai procesului penal.
 În caz de necesitate, organul de urmărire penală este în drept să
antreneze în efectuarea experimentului bănuitul, învinuitul,
martorul, cu consimţământul acestora, specialistul şi alte
persoane şi să utilizeze diferite mijloace tehnice. La reconstituirea
faptei şi în cadrul experimentului se interzic acţiuni care înjosesc
onoarea şi demnitatea persoanelor care participă la reconstituire şi
a celor din jurul lor sau care le pun în pericol sănătatea.
 Experimentul nu presupune reproducerea faptei, ci doar a
împrejurărilor în care aceasta a avut loc, pentru că, în caz contrar,
s-ar ajunge la producerea unor urmări socialmente periculoase, ca
săvârşirea unor noi infracţiuni, ceea ce evident este interzis.
Procesele-verbale ale acţiunilor de urmărire penală şi
ale cercetărilor judecătoreşti

 Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale, întocmite conform

prevederilor C.P.P, constituie mijloace de probă în cazul „în
care ele confirmă circumstanţele constatate în cadrul cercetării
la faţa locului, percheziţiei corporale, a domiciliului, ridicării
obiectelor, documentelor sau corespondenţei, luării de probe
pentru expertiză, declaraţiei orale despre o infracţiune,
prezentării pentru recunoaştere, exhumării cadavrului,
verificării declaraţiilor la faţa locului, reconstituirii faptei,
interceptării convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri şi al
altor procedee probatorii (art.163 C.P.P.).
 Procesul-verbal privind acţiunea de urmărire penală se
întocmeşte în timpul efectuării acestei acţiuni sau imediat după
terminarea ei de către persoana care efectuează urmărirea
penală.
 Fiecare pagină a procesului-verbal este semnată de
persoana care îl întocmeşte, precum şi de persoanele
menţionate. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate
semna sau refuză să semneze procesul-verbal, despre
aceasta se face menţiunea respectivă. La procesul-verbal
sunt anexate schiţele, fotografiile, peliculele, CD-uri cu
audio şi video, mulajele şi tiparele de urme executate în
cursul efectuării acţiunilor de urmărire penală. Dacă
persoana care a participat la efectuarea acţiunii de urmărire
penală refuză să semneze procesul-verbal, acest fapt este
confirmat de semnătura persoanei care a efectuat acţiunea.
Documentele-mijloc de probă în procesul
penal
 Deopotrivă cu procesele-verbale sunt mijloace de probă şi
alte documente. Constituie mijloc material de probă
documentele care provin de la persoane oficiale, fizice sau
juridice dacă în ele sunt expuse ori adeverite circumstanţe
care au importanţă pentru cauză (art.157 alin. (l) C.P.P.).
 Din dispoziţiile art.157 alin. (l) C.P.P, reiese că valoare
probantă au numai acele documente care:
 * emană de la întreprinderi, instituţii şi organizaţii publice
sau obşteşti, de la persoane oficiale sau particulare;
 * conţin ori atestă împrejurări care au importanţă pentru
cauză.
 Înregistrările audio sau video şi
fotografiile
 Înregistrările audio sau video, fotografiile,
mijloacele de control tehnic, electronic, magnetic,
optic şi alţi purtători de informaţie tehnico-
electronică, dobândite în condiţiile prezentului cod,
constituie mijloace de probă dacă ele conţin date
sau indici temeinici privind pregătirea sau
săvârşirea unei infracţiuni şi dacă conţinutul lor
contribuie la aflarea adevărului în cauza respectivă
(art.164 C.P.P.)
 Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale

 În cazul în care există pericol de dispariţie a unor mijloace de

probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară
explicarea urgentă a unor fapte sau circumstanţe ale cauzei,
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate folosi
cunoştinţele unui specialist dispunând, la cererea părţilor, iar
organul de urmărire penală şi din oficiu, efectuarea constatării
tehnico-ştiinţifice sau medico-legale (art. 139 C.P.P).
 Constatarea tehnico-ştiinţifică este efectuată, de regulă, de către
specialişti care activează în organul de urmărire penală. Ea
poate fi efectuată şi de specialiştii altor organe, precum şi de
către specialiştii invitaţi.
 Rezultatele constatării tehnico-ştiinţifice sau
medico-legale se consemnează într-un raport.
Organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea
părţilor, precum şi instanţa de judecată, la cererea
oricăreia dintre părţi, dacă constată că raportul
tehnico-ştiinţific ori medico-legal nu este complet
sau concluziile acestuia nu sunt precise, dispune
efectuarea unei expertize. În cazul participării
specialistului la actele procedurale, rezultatele
constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale sunt
incluse în procesul-verbal al acţiunii respective