Student Dumitru Ionuț-Mădălin, drept, anul III, I.F.

SUBIECTUL ADMINISTRĂRII PROBELOR

Noţiunea şi importanţa probelor în procesul penal

Pentru constatarea existenţei faptelor şi a împrejurărilor de fapt care formează obiectul cauzei
penale, cât şi a vinovăţiei făptuitorului este necesar ca organele judiciare să desfăşoare o
activitate complexă de probaţiune1.
Datele sau informaţiile care ajută la rezolvarea cauzei sunt furnizate prin intermediul probelor.
Complexitatea informaţiilor pe care le aduc probele în procesul penal a dus la definirea acestora
ca fiind acele elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei
infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare
pentru justa soluţionare a cauzei2.
Probele sunt aduse la cunoştinţa organelor judiciare prin anumite mijloace.
Mijloacele de probă sunt acele mijloace prevăzute de lege prin care se constată elementele de
fapt ce pot servi ca probă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 C. proc. pen., organele judiciare au obligaţia de a asigura,
pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu
privire la persoana suspectului sau inculpatului.
Importanţa probelor în procesul penal
Din momentul declanşării procesului penal şi până la soluţionarea definitivă a cauzei deduse
judecăţii,toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor, şi ca urmare a
acestui fapt, s-a afirmat de către unii autori că întregul proces penal este dominat de problema pro-
belor3.
Astfel, legea procesual penală prevede că:
- urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii
penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată
(art. 285 C. proc. pen.);
- procurorul, atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează
aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal

1
2

3
Student Dumitru Ionuț-Mădălin, drept, anul III, I.F.R

administrate, emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de
urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal
(art. 327 C. proc. pen.);
- instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor
subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a
împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii (art. 349 alin. (1)
C. proc. pen.)
- instanţa de judecată poate soluţiona cauza numai pe baza probelor administrate în faza
urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta şi recunoaşte în totalitate faptele reţinute în
sarcina sa şi dacă instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa
soluţionare a cauzei, cu excepţia cazului în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se
pedepseşte cu detenţiune pe viaţă (art. 349 alin. (2) C. proc. pen.).
Justificarea importanţei probelor în procesul penal constă în aceea că, o dată ce a fost declanşat
procesul penal şi până la soluţionarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sunt
rezolvate cu ajutorul probelor4.
Înfăptuirea justiţiei penale depinde, în principal, de sistemul probelor5.
Potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi
sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate
în cauză.
De asemenea, alin. (2) al aceluiaşi articol precizează că în luarea deciziei asupra existenţei
infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele
evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost
dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
Principiul liberei aprecieri a probelor presupune că fiecărei probe i se conferă o anumită
importanţă justificată, de altfel, prin informaţiile pe care aceasta le oferă în scopul aflării
adevărului într-o cauză penală.

Clasificarea probelor

4
5
Student Dumitru Ionuț-Mădălin, drept, anul III, I.F.R

În literatura de specialitate se menţionează următoarele criterii de clasificare a probelor 6:

caracterul, izvoarele din care provin şi legătura acestora cu obiectul probaţiunii.
După caracterul sau natura lor, probele sunt în sprijinul învinuirii sau al apărării, devenind
astfel:
a) probe în acuzare (care servesc la dovedirea vinovăţiei suspectului sau inculpatului sau a
existenţei unor circumstanţe agravante);
b) probe în apărare (care servesc la dovedirea nevinovăţiei suspectului sau inculpatului sau a
existenţei unor circumstanţe atenuante).
După natura lor, probele sunt:
a) probe imediate, obţinute din sursa lor originară, cum ar fi depoziţia unui martor ocular; se mai
numesc şi primare;
b) probe mediate, obţinute dintr-o altă sursă decât cea originară, cum ar fi: conţinutul declaraţiei
unui martor care relatează ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită împrejurare; se
mai numesc şi secundare sau derivate.
După legătura lor cu obiectul probaţiunii, probele sunt:
a) probe directe, care dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia suspectului sau
inculpatului, cum ar fi prinderea făptuitorului în flagrant delict;
b) probe indirecte, care nu furnizează informaţii de natură a dovedi în mod direct vinovăţia sau
nevinovăţia făptuitorului, ele pot conduce la anumite concluzii în cauza penală, dar coroborate cu
alte probe directe sau indirecte, cum ar fi găsirea unui obiect de o persoană care nu poate justifica
provenienţa obiectului.
Cerinţele probelor

Din definiţia probelor, rezultă că acestea sunt elemente de fapt care servesc la constatarea
existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la
cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei7, cu alte cuvinte acestea au
rolul de a servi la aflarea adevărului într-o cauză penală, ceea ce presupune determinarea
corelaţiei dintre obiectul probei şi obiectul probaţiunii, care constă în verificarea admisibilităţii,
pertinenţei, concludenţei şi a utilităţii acestora8.

6
7

8
Student Dumitru Ionuț-Mădălin, drept, anul III, I.F.R

De altfel, pentru a putea fi administrate într-o cauză penală, proba trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe9:
- să fie admisă de lege (admisibiliatea);
- să aibă legătură cu soluţionarea procesului (pertinenţa);
- să aibă rol hotărâtor în soluţionarea cauzei (concludenţa);
- să fie posibilă administrarea probei;
- să fie necesară administrarea acesteia (utilitatea).
În cazul în care, într-o cauză penală, probele nu îndeplinesc cerinţele de mai sus, atunci organul
judiciar poate respinge cererea de administrare a unei probe.
În acest sens, legiuitorul a prevăzut dispoziţii în cuprinsul art. 100 alin. (4) C. proc. pen. prin
care organele judiciare pot respinge o cerere de administrare a unei probe atunci când:
- proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză;
- se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost
administrate suficiente mijloace de probă;
- proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;
- proba este imposibil de obţinut;
- cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită;
- administrarea probei este contrară legii.
Menţionăm însă că sunt unele situaţii în care imposibilitatea obţinerii unei probe intervine
după admiterea cererii de administrare a acestora. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 381 alin. (7) C.
proc. pen., dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă 10, iar în faza de urmărire
penală acesta a dat declaraţii în faţa organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi în procedura audierii anticipate prevăzute de art. 308 C. proc.
pen., instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi ţine seama de
ea la judecarea cauzei11, citirea declaraţiei anterioare a martorului fiind necesară pentru a o face
cunoscută tuturor părţilor şi persoanei vătămate şi pentru a putea fi pusă în discuţia lor.
De asemenea, ca orice act procesual îndeplinit în faza judecăţii, şi renunţarea la probe,
indiferent cine a propus administrarea acestora, nu poate fi dispusă decât de instanţa de judecată.
Astfel, conform art. 383 alin. (3) C. proc. pen., dacă în cursul cercetării judecătoreşti

10
11
Student Dumitru Ionuț-Mădălin, drept, anul III, I.F.R

administrarea unei probe anterior admise apare ca inutilă sau nu mai este posibilă, instanţa, după
ce ascultă procurorul, persoana vătămată şi părţile, poate dispune ca acea probă să nu mai fie
administrată.
a. Admisibilitatea
Cu privire la admisibilitatea probei, există regula potrivit căreia orice probă este, în principiu
admisibilă. În acest sens, legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 99 alin. (3) C. proc. pen. ca în
cursul procesului penal, persoana vătămată, suspectul şi părţile să aibă dreptul de a propune
organelor judiciare administrarea de probe, însă acestea pot respinge o cerere privitoare la
administrarea unei probe în cazul în care, fie cererea de administrarea a unei probe a fost
formulată de către o persoană care era neîndreptăţită, fie administrarea probei este contrară legii.
b. Pertinenţa
Probele sunt pertinente dacă au legătură cu soluţionarea procesului penal, cu faptele şi
împrejurările de fapt care trebuie dovedite (de exemplu, relatarea de către un martor a modului în
care inculpatul a lovit victima). Nu este suficient ca proba să fie pertinentă; pentru a contribui la
rezolvarea cauzei, proba trebuie să fie şi concludentă. Astfel, probele care nu au legătură cu
infracţiunea săvârşită în cauză şi care nu pot conduce la formarea convingerii organului judiciar,
vor fi respinse ca fiind nepertinente12.
c. Concludenţa
Probele sunt concludente dacă sunt esenţiale în cauză, contribuind hotărâtor la soluţionarea
procesului (de exemplu, relatarea martorului că a văzut cum făptuitorul a sustras din buzunarul
victimei portofelul în care aceasta avea bani şi acte). O probă este concludentă dacă poate
clarifica elemente necunoscute ale cauzei.
Toate probele concludente sunt pertinente, având legătură cu cauza, însă nu orice probă
pertinentă este şi concludentă13 (de exemplu, relaţiile de duşmănie dintre autorul omorului şi
victimă constituie o probă pertinentă, dar nu şi concludentă, deoarece nu aduce informaţii
esenţiale şi edificatoare pentru rezolvarea cauzei).
d. Utilitatea
Probele sunt utile în măsura în care, fiind concludente, se impune administrarea lor în cauza
penală. Sunt utile acele probe care, prin informaţiile pe care le furnizează, sunt necesare pentru

12
13
Student Dumitru Ionuț-Mădălin, drept, anul III, I.F.R

soluţionarea procesului. O probă este utilă dacă are calitatea de a clarifica anumite fapte sau
împrejurări care nu au fost dovedite prin alte probe.
Toate probele utile sunt concludente, însă nu orice probă concludentă este şi utilă14.
Utilitatea este atributul probei concludente care poate aduce informaţii noi faţă de probele
administrate anterior, pentru lămurirea unor aspecte legate de cauza respectivă (de exemplu, dacă
într-o cauză există mai mulţi martori oculari, organul judiciar, după ascultarea unora dintre ei,
poate respinge ca inutilă propunerea de a mai fi ascultaţi şi alţi martori).
Astfel, pentru a fi administrate într-o cauză penală, probele trebuie să îndeplinească următoarele
cerinţe: să fie admise de lege (admisibile), să aibă legătură cu soluţionarea procesului
(pertinente), să aibă un rol hotărâtor în soluţionarea cauzei (concludente) şi să fie necesară
administrarea lor (utile).
Sarcina probaţiunii

Prin sarcină a probaţiunii (onus probandi) se înţelege obligaţia procesuală care revine unui
participant în procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii 15. Cu
alte cuvinte, sarcina probaţiunii înseamnă obligaţia administrării probelor în cadrul procesului
penal.
Regula actori incumbit probatio (sarcina probaţiunii revine celui care afirmă) trebuie înţeleasă în
procesul penal, în sensul că obligaţia de a dovedi existenţa faptei şi a vinovăţiei cade în sarcina
subiecţilor procesuali care exercită acţiunea penală.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 65 alin. (1) C. proc. pen. anterior, în baza principiului rolului
activ al organelor judiciare şi al aflării adevărului în procesul penal, sarcina probaţiunii revenea
organelor de urmărire penală şi instanţei de judecată, care erau obligate să strângă probele
necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. Acest fapt nu
excludea, însă, posibilitatea pentru părţi de a propune sau solicita administrarea de probe, potrivit
art. 67 alin. (1) C. proc. pen. anterior.
În prezent, prin intrarea în vigoare a dispoziţiilor Codului de procedură penală, conform art. 99
alin. (1) C. proc. pen., s-a produs o scindare în materia sarcinii probei, în funcţie de latura penală
sau civilă a cauzei. Astfel, în acţiunea penală sarcina probei în ceea ce priveşte punerea în
mişcare a acţiunii penale şi exercitarea ei, revine16:
14
15

16
Student Dumitru Ionuț-Mădălin, drept, anul III, I.F.R

- în principal procurorului, dar şi organului de cercetare penală, în faza de urmărire penală;

- în principal procurorului şi instanţei de judecată, în cursul fazei de judecată.
În ceea ce priveşte acţiunea civilă, exercitarea acesteia revine17:
- în principal părţii civile şi procurorului atunci când acţiunea civilă este obligatorie, în faza de
urmărire penală;
- în principal părţii civile, procurorului şi instanţei de judecată, în faza de judecată.
Sarcina probaţiunii nu trebuie confundată cu propunerea de probe, care constă, potrivit
dispoziţiilor art. 99 alin. (3) C. proc. pen. în posibilitatea pe care o au în procesul penal,
persoana vătămată, suspectul şi părţile de a propune organelor judiciare administrarea de probe,
fapt reglementat în mod distinct şi pentru faza de judecată când potrivit art. 374 alin. (5) şi (6) C.
proc. pen., procurorul, părţile şi persoana vătămată pot propune administrarea de probe, scop în
care este necesar să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care
pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte
martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora.
Cererea privitoare la administrarea unor probe, formulată în cursul urmăririi penale sau în
cursul judecăţii se admite sau se respinge, motivat, de către organele de urmărire penală sau de
către instanţa de judecată, conform art. 100 alin. (3) C. proc. pen.
Procedura de administrare a probelor include posibilitatea subiecţilor cu funcţii procesuale
distincte (suspectul, respectiv inculpatul şi partea responsabilă civilmente, pe de o parte, şi partea
vătămată şi partea civilă, pe de altă parte) de a combate probele.
Această atitudine prin care se exprimă dezacordul faţă de conţinutul unei probe nu se limitează la
simpla negare a faptelor sau împrejurărilor respective, ci presupune administrarea de probe
contrare18. Deci, cel ce afirmă este obligat să dovedească afirmaţia făcută (eius incumbit
probatio, qui dicit, non qui negat).
Strâns legat de sarcina probei este şi dreptul suspectului sau inculpatului de a nu se
autoincrimina, drept consacrat prin dispoziţiile art. 99 alin. (2) C. proc. pen., înţelegând prin
acesta atât dreptul la tăcere reglementat în cadrul principiului fundamental al dreptului la apărare
prin dispoziţiile art. 10 alin. (4) C. proc. pen. şi în jurisprudenţa C.E.D.O.19, cât şi dreptul de a nu
se autoincrimina prin alte acte decât propria declaraţie, ambele constituind o garanţie a

17
18
19
Student Dumitru Ionuț-Mădălin, drept, anul III, I.F.R

prezumţiei de nevinovăţie. Alături de acestea, în concordanţă cu principiul potrivit căruia orice

îndoială este în favoarea suspectului sau inculpatului (in dubio pro reo), dacă probele
administrate în cauză nu conferă certitudine asupra vinovăţiei făptuitorului, instanţa nu poate
pronunţa o hotărâre de condamnare.

Administrarea probelor
Administrarea probelor reprezintă activitatea procesuală prin care organele judiciare, în
strânsă colaborare cu alţi subiecţi procesuali principali, în baza dispoziţiilor procesual penale,
preiau, procură şi verifică ca piese ale dosarului, dovezile prin prisma cărora urmează a fi
elucidate faptele, urmând a putea fi soluţionată cauza dedusă judecăţii.
Astfel, atât organul de urmărire penală, cât şi persoana vătămată sau părţile pot formula cereri
privitoare la administrarea unor probe, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii,
care pot fi admise ori respinse, motivat, de către organele judiciare.
Potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (1) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale, organul de
urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului
sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.
De asemenea, în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a
persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar
pentru formarea convingerii sale, conform dispoziţiilor art. 100 alin. (2) C. proc. pen.
Pentru aflarea adevărului, organele judiciare trebuie să cunoască realitatea obiectivă a
împrejurărilor cauzei, iar această operaţiune nu se poate realiza decât prin administrarea
probelor. Acestă activitate constă în deducerea în faţa organului judiciar a faptelor şi a
împrejurărilor faptice care configurează orice probă, în aşa fel încât să se formeze o reprezentare
exactă a celor petrecute. Pentru aceasta, activitatea de administrarea a probelor trebuie să se
desfăşoare astfel încât să se evite oricare atingere care ar putea nesocoti demnitatea umană şi
prestigiul justiţiei20.
Principiul loialităţii
În acest sens, actualul Cod de procedură penală instituie prin dispoziţiile art. 101 principiul
loialităţii administrării probelor, care presupune următoarele trei aspecte:

20
Student Dumitru Ionuț-Mădălin, drept, anul III, I.F.R

a. interdicţia folosirii violenţelor, ameninţărilor, mijloacelor de constrângere, promisiunilor sau

îndemnurilor în scopul obţinerii probelor (alin. 1);
b. interdicţia folosirii metodelor sau tehnicilor de ascultare care afectează capacitatea persoanei
de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei
(alin. 2);
c. interdicţia de a provoca o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale,
în scopul obţinerii unei probe (alin. 3). 
Acest principiu are un conţinut mai larg, el constituind regula potrivit căreia este interzisă
utilizarea oricărei strategii sau manopere ce are ca scop administrarea, cu rea-credinţă, a unui
mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei infracţiuni, dacă prin aceste
mijloace se aduce atingere demnităţii persoanei, drepturilor acesteia la un proces echitabil sau la
viaţa privată21.
Aceste dispoziţii au fost preluate din cuprinsul art. 68 C. proc. pen. anterior, sub
denumirea „interzicerea mijloacelor de constrângere”, şi reglementa interdicţiile existente în
cuprinsul alin. (1) şi (3) ale art. 101 C. proc. pen. actual (interdicţia folosirii violenţelor,
ameninţărilor, mijloacelor de constrângere, promisiunilor sau îndemnurilor, în scopul obţinerii
probelor – alin. (1) – şi interdicţia de a provoca o persoană să săvârşească ori să continue
săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe – alin. (3). Menţionăm aici
dispoziţiile Codului de procedură penală care regelementează justiţia negociată, de natură să
nuanţeze mai mult sensul noţiunilor de „promisiuni sau îndemnuri” incluse în acest text. Este
evident că utilizarea de către organele judiciare a acestor mijloace, permise de lege, nu poate
constitui un mijloc neloial de obţinere a probelor.
De altfel, prin dispoziţiile art. 101 alin. (2) C. proc. pen. se interzice folosirea metodelor
sau tehnicilor de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în
mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei. Acestea nu fac referire la
folosirea testului poligraf, ci la folosirea mijloacelor care atrag o intruziune deosebită şi cu
rezultate incerte în conştiinţa umană (hipnoza, serul adevărului etc.). Justificarea acestei
interdicţii constă în necesitatea respectării demnităţii umane în procesul penal, principiu care
este consacrat şi în art. 11 alin. 1 C. proc. pen.

21
Student Dumitru Ionuț-Mădălin, drept, anul III, I.F.R

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 101 alin. (3) C. proc. pen., este interzis organelor
judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să
săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe, sensul în
care legiuitorul a dorit să se interpreteze aceste dispoziţii este cel al folosirii investigatorilor sub
acoperire. 
În prezent, legislaţiile penale europene, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 148-149
C. proc. pen. (dispoziţiile art. 2241 - art. 2244 C. proc. pen. anterior, introduse prin dispoziţiile art.
I pct. 143 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură
penală şi a altor legi speciale 22) reglementează folosirea investigatorilor sub acoperire în scopul
dovedirii săvârşirii unor infracţiuni, acesta fiind un aspect al anchetei proactive, care se bazează
pe suspiciunea rezonabilă că o infracţiune va fi săvârşită sau că ea a fost săvârşită, dar nu a fost
descoperită, depăşindu-se astfel vechiul concept de anchetă reactivă, în care organele de
urmărire se limitau la strângerea probelor cu privire la săvârşirea de către o persoană a unei
infracţiuni.
Excluderea probelor
Tot în legătură cu principiul loialităţii administrării probelor au fost introduse dispoziţii care
reglementează excluderea probelor obţinute în mod nelegal în procesul penal, instituţie nouă în
sistemul nostru procesual, abordată de doctrină odată cu introducerea textului din art. 64 alin. (2)
C. proc. pen. anterior, prin dispoziţiile art. I pct. 39 din Legea nr. 281/2003, potrivit căruia
„mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal”.
În prezent, potrivit dispoziţiilor art. 102 alin. (1) C. proc. pen., probele obţinute prin tortură,
precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal. De asemenea,
în cuprinsul alin. (2) al aceluiaşi articol se reia conţinutul art. 64 alin. (2) C. proc. pen. anterior,
astfel că ,,probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal”.
O altă instituţie nou introdusă în dispoziţiile Codului de procedură penală este aceea a probelor
derivate a căror reglementare o regăsim în cuprinsul art. 102 alin. (4) C. proc. pen.
Astfel, probele derivate din probe administrate în mod nelegal, altele decât cele administrate
prin tortură, vor fi excluse din materialul probator al cauzei, dacă au fost obţinute în mod direct
din probele administrate în mod nelegal.

22
Student Dumitru Ionuț-Mădălin, drept, anul III, I.F.R

Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care
aceasta a fost administrată determină excluderea probei.
Prin modificarea adusă textului art. 102 C. proc. pen. prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale23, se revine în materia
probaţiunii la sancţiunea nulităţii.
Astfel, potrivit formei actuale a textului de la art. 102 alin. (3) C. proc. pen. probele ar putea fi
excluse dacă actul prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei sau prin care aceasta a
fost administrată este lovit de nulitate absolută ori de nulitate relativă. În cazul în care actul prin
care s-a dispus sau autorizat administrarea probei sau prin care aceasta a fost administrată este
lovit de nulitate relativă, trebuie să se producă o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. 
Aprecierea probelor
Aprecierea probelor este unul dintre cele mai importante momente ale procesului penal, deoarece
întregul volum de muncă depus de către organele de urmărire penală, instanţele de judecată şi
părţile din proces se concretizează în soluţia ce va fi dată în urma acestei activităţi24.
Prin aprecierea probelor, ca operaţie finală a activităţii de probaţiune, organele judiciare
determină măsura în care acestea le formează convingerea că faptele şi împrejurările la care se
referă au avut sau nu loc în realitate25.
În istoria procesului penal au fost utilizate mai multe concepte privind modul de administrarea
aprobelor pe parcursul procesului penal, înregistrându-se în acest sens o evoluţie a sistemelor de
probaţiune26.
În acest sens, în sistemul acuzatorial regimul probator se caracteriza printr-un caracter empiric
şi religios, ca mijloace de probă utilizându-se jurământul religios, ordaliile sau duelul judiciar.
În sistemele de factură inchizitorială se aplica sistemul probelor formale sau legale, în temeiul
căruia mijloacele de probă erau limitate şi, în acelaşi timp, ierarhizate sau tarifate prin lege, adică
cu o valoare probantă dinainte stabilită, realizând o ierarhizare a probelor, considerând
mărturisirea a fi ,,regina probelor”; legea fixa dinainte, limitativ, mijloacele de probaţiune, apoi

23
24

25
26
Student Dumitru Ionuț-Mădălin, drept, anul III, I.F.R

felul probei necesare pentru dovedirea fiecărui fapt (proba preconstituită) şi enumera forţa
probantă a fiecăreia27.
Ulterior, sistemul formal a fost înlocuit cu sistemul sentimental şi cu sistemul ştiinţific al
probelor. În sistemul sentimental, judecătorii aveau libertatea de a aprecia probele, luându-le în
considerare pe cele care le conferea certitudine, iar în sistemul ştiinţific se foloseau procedee
tehnice ca detectorul de minciuni sau narcoanaliza, interpretabile sub aspectul corectitudinii
rezultatului28. 
În sistemul continental, din care face parte şi sistemul nostru procesual, s-a adoptat în
materia probaţiunii principiul liberei aprecieri a probelor, completat cu principiul liberei sau
intimei convingeri a judecătorului. În timp, a fost limitată libertatea absolută a judecătorului,
impunându-se diferite standarde de apreciere a probelor. Primul standard de probaţiune este cel
al preponderenţei probelor, care constă în adoptarea soluţiei care este susţinută de probele
preponderente, acest standard fiind folosit de regulă în procesele civile. În materie penală, s-a
impus standardul probei dincolo de orice dubiu rezonabil („proof beyond any reasonable
doubt”), pentru condamnare nefiind suficient să existe o probabilitate cu privire la vinovăţia
autorului, ci trebuie ca probele în acest sens să creeze judecătorului o convingere care deşi
admite existenţa unui dubiu, el trebuie să se păstreze în limite rezonabile29.
În cazul în care dubiul cu privire la vinovăţia autorului depăşeşte aceste limite rezonabile, atunci
nu se poate dispune o soluţie de condamnare a acuzatului, impunându-se aplicarea principiului in
dubio pro reo, potrivit căruia, în cazul în care acuzarea nu reuşeşte să răstoarne deplin această
prezumţie, faptul va fi interpretat ca o probă în favoarea nevinovăţiei inculpatului30.

27

28

29
30