C U R S U L N R.

Probele în procesul civil

1. Noţiune şi clasificare

1.1. Noţiune şi reglementare

Instanţa de judecată nu poate soluţiona cauza numai pe baza afirmaţiilor

părţilor ci acestea au obligaţia de a-şi dovedi afirmaţiile prin probe. Judecătorul îşi
va forma convingerea şi va pronunţa hotărârea numai pe baza acestor probe care au
fost administrate în cadrul procesului civil. Noţiunea de probă poate avea mai
multe înţelesuri.
Astfel, în sens larg, prin probă se înţelege fie acţiunea de stabilire a
existenţei sau inexistenţei unui fapt fie mijlocul legal prin care se poate stabili
faptul care trebuie dovedit, fie rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de
probă.
În sens restrâns, noţiunea de probă are 2 accepţiuni:

- mijlocul de probă prin care se poate dovedi un raport juridic; în acest sens, art.
250 CPC dispune că dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin
înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie
initiativa sau obţinuta la interogatoriu, prin expertiza, prin mijloacele materiale de
proba, prin cercetarea la fata locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.

- faptul probator, adică un fapt material care odată dovedit prin mijloacele de probă
serveşte la dovedirea unui alt fapt material, determinant în soluţionarea cauzei (ex.
din împrejurarea că un gard a fost distrus de pârât se poate trage concluzia că a
avut loc o strămutare de hotare între cele 2 propretăţi); privite din acest punct de
vedere faptele se împart în 2 categorii:
- faptele principale (facta probanda sau res probandae) – constituie însăşi
esenţa raportului litigios şi care trebuie dovedite (ex. lovirea unei persoane);
- fapte probatorii (facta probantia sau res probantes) – care nu constituie
esenţa raportului litigios dar care pot fi folosite pentru stabilirea existenţei sau
inexistenţei acestui raport.

În legislaţia noastră, mijloacele de probă sunt strict stabilite atât în ceea ce

priveşte existenţa lor, administrarea lor, condiţiile de admisibilitate şi forţa lor
probantă. În acelaşi timp însă judecătorul, în scopul aflării adevărului, are
1
posibilitate să aprecieze probele conform intimei sale convingeri înlăturându-le pe
acelea care consideră că nu corespund realităţii. Atunci când consideră necesar
poate şi el ordona administrarea de probe chiar dacă părţile se împotrivesc.
În prezent probele sunt reglementate în CPC în Cartea a II-a Procedura
contencioasă, Titlul I (Procedura în faţa primei instanţe), Capitolul II (Judecata),
Secţiunea a II-a (Cercetarea procesului), Subsecţiunea a 3-a, art. 249-365. La data
de 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a CPC au fost abrogate dispoziţiile
privitoare la probe din art. 1169-1206 din Codicele civil şi din Codul de procedură
civilă anterior. Reamintim că Noul Cod civil nu mai reglementează probele.
CPC cuprinde şi o secţiune dedicată Administrării probelor de către avocaţi
sau consilieri juridici (art. 366-388). În continuare ne vom referi doar la secţiunea
dedicată administrării probelor de către instanţa de judecată.

1.2. Clasificarea probelor

1.2.1. după cum probele se efectuează în faţa instanţei, in cadrul procesului sau in
afara ei distingem:
-probe judiciare – sunt acelea care se administrează în faţa instanţei de judecată
(ex. depoziţiile de martori);
-probe extrajudiciare – se efectuează în afara instanţei (ex. înscrisul constatator al
contractului încheiat de părţi);

1.2.2. după natura lor, distingem:

- probe materiale – sunt lucruri care prin înfăţişarea sau starea lor, prin însuşiri sau
particularităţi dovedesc raportul dedus judecăţii sau contribuie la dovedirea lui;
- probe personale – sunt fapte ale omului care la rândul lor pot fi pozitive (o
declaraţie scrisă sau verbală), negative sau de abţinere (ascunderea unui înscris,
neprezentarea la interogatoriu);

1.2.3. după caracterul originar sau derivat, avem:

- probe primare (imediate sau nemijlocite) care implică un raport nemijlocit între
probă şi fapt (ex. depoziţia unui martor asupra unui fapt la care a asistat, înscrisul
original);
- probe secundare (mediate, mijlocite) care provin din a doua sau a treia sursă (ex.
depoziţia unui martor care a auzit faptul relatat de la o altă persoană, copia unui
înscris);

1.2.4. după cum faptul probator duce sau nu direct la stabilirea faptului principal,
vom distinge:

2
- probe directe care dovedesc prin ele însele raportul juridic dedus judecăţii (ex.
înscrisul constatator al actului juridic).
- probe indirecte care dovedesc numai un fapt vecin şi conex din a cărui cunoaştere
se trage concluzia existeţei raportului juridic litigios (prezumţiile).

2. Obiectul probei

Obiectul probei rezultă din art. 250 CPC care se referă la actul juridic şi la
faptul juridic. Vom spune că obiectul probei este reprezentat de acele fapte
juridice (în înţeles larg) care în ansamblul lor tind la dovedirea raportului juridic
litigios adică actele juridice şi faptele juridice (în înţeles restrâns) care au creat
modificat sau stins un raport juridic. Constituie astfel obiectul probei: un contract,
un fapt ilicit cauzator de prejudicii, un fapt juridic licit etc.
Referitor la faptele care constituie obiectul probei se impune să facem
câteva distincţii şi precizări:
1. faptele care trebuie dovedite pot fapte materiale sau psihologice. Faptele
materiale sunt cele care se exteriorizează, cum ar fi lovirea unei persoane,
dărâmarea unui zid sau starea de infirmitate a unei persoane rezultate în urma unui
accident. Faptele psihologice sunt cele care se exteriorizează doar prin rezultatul
lor. Sunt asemenea fapte reaua credinţă sau dolul.
2. faptele care constituie obiectul probei se pot divide şi în fapte pozitive şi
fapte negative. Faptele negative se probează prin dovedirea faptelor pozitive
contrare. De exemplu, nu se poate dovedi că o persoană nu s-a aflat într-o anumită
zi într-o localitate dar se poate dovedi că în ziua respectivă s-a aflat într-o altă
localitate. Faptele nedefinite, indiferent că ar fi pozitive sau negative sunt aproape
imposibil de dovedit. Ele nu interesează procesul civil deoarece acesta totdeauna se
referă la fapte determinate.
3. faptele necontestate de părţi nu au forţă probantă deosebită, judecătorul
având dreptul de a se îndoi de aceste fapte şi de a se convinge pe bază de probe
dacă aceste fapte sunt reale sau fictive; în acest sens, instanţa va putea decide,
ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lor (art.
255 alin.2 CPC);
4.faptele cunoscute personal de judecător, din alte surse decât probele de la
dosar nu pot fi folosite la soluţionarea cauzei deoarece judecătorul pronunţă soluţia
doar pe baza probelor de la dosar; în caz contrar instanţa superioară nu ar avea
posibilitatea să verifice temeinicia hotărârii pronunţate de judecător; în situaţia în
care judecătorul cunoaşte împrejurări de fapt şi depoziţia sa este necesară pentru
soluţionarea pricinii, el poate fi audiat ca martor devenind însă, potrivit art.41
alin.1 CPC, incompatibil absolut;

3
 5. în cazul faptele notorii (cunoscute de un număr mare de persoane) părţile
pot fi dispensate de a mai administra probe pentru dovedirea lor; în acest sens art.
255 alin.2 CPC dispune că dacă un anumit fapt este de notorietate publică
(...)instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este
necesară dovedirea lui.
6. faptele prezumtive nu trebuie dovedite deoarece legea le consideră
existente; este necesară doar dovedirea faptului vecin şi conex pe care se sprijină
prezumţia legală;
7. în ce priveşte problema chestiunilor prealabile, este de reţinut că faptele
stabilite în materialitatea lor de instanţa penală nu mai pot forma obiect de probă în
instanţa civilă, hotărârea penală având autoritate de lucru judecat cu privire la
existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de
hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce
priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite (art. 28 din
Noul Cod de procedură penală);
8. normele juridice nu trebuie dovedite prezumându-se că judecătorul
cunoaşte legea (jura novit curia). În acest sens, art. 251 CPC dispune că nimeni nu
este ţinut a proba ceea ce instanţa este ţinută să ia cunoştinţă din oficiu iar art. 252
prevede că instanţa de judecată trebuie să ia cunoştinţă din oficiu de dreptul în
vigoare în România. Textele care nu sunt publicate in Monitorul Oficial al
Romaniei sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, convenţiile, tratatele
si acordurile internaţionale aplicabile in Romania, care nu sunt integrate într-un
text de lege, precum şi dreptul internaţional cutumiar trebuie dovedite de partea
interesată.
Dispoziţiile normative cuprinse in documente clasificate pot fi dovedite şi
consultate numai in condiţiile prevăzute de lege (art. 252 alin.1-3 CPC).
În materia normelor juridice străine avem dispoziţii derogatorii de la această
regulă. Instanţa de judecată poate lua cunoştinţă din oficiu de dreptul unui stat
străin, cu condiţia ca acesta să fie invocat. Proba legii străine se face conform
dispoziţiilor Codului civil referitoare la conţinutul legii străine (art.253 CPC). În
acest sens, art. 2562 al actualului Cod civil (coresp. art. 7 din Legea nr. 105/1992)
cu privire la conţinutul legii străine prevede :
„Conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin
atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert
sau printr-un alt mod adecvat (alin.1).
Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada
conţinutului ei (alin.2).
În cazul imposibilităţii de a stabili, într-un termen rezonabil, conţinutul legii
străine, se aplică legea română (alin.3)”.

4
 În ceea ce priveşte uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite
între părţi acestea trebuie probate, în condiţiile legii, de către cel care le invocă.
Regulamentele şi reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă
numai la cererea instanţei. La cererea instanţei, autorităţile competente sunt
obligate să îi comunice, în termenul stabilit toate informaţiile, înscrisurile şi
reglementările solicitate (art. 255 alin.3 şi 4 CPC). Textul CPC se completează cu
prevederile art. 1 alin.5 C.civ: „Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi
a conţinutului uzanţelor. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile
sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba
contrară”.

3. Sarcina probei

3.1. Regula privind sarcina probei

Potrivit art. 249 CPC (coresp. art. 1169 Codice civ.), sarcina probei revine
celui care face o susţinere în cursul procesului. La inceput sarcina probei revine
reclamantului întrucât el declanşează procesul civil. După ce reclamantul a dovedit
faptul generator al dreptului său, pârâtul este obligat să iasă din pasivitate şi să se
apere adică să dovedească netemeinicia pretenţiilor reclamantului. Se spune în
acest sens că pârâtul face „contradovada” sau „contraproba”. Ca o regulă generală,
partea care pretinde un fapt nou, contrar poziţiei dobândite de adversar, trebuie să
îl dovedească.
Astfel sunt situaţii când pârâtul trebuie să aibă iniţiativa probei (ex. atunci
când invocă o excepţie procesuală el trebuie să facă dovada acesteia). De
asemenea, când pârâtul formulează o cerere reconvenţională el dobândeşte calitatea
de reclamant, el având în acest caz sarcina probei. În concluzie, sarcina probei se
împarte între reclamant şi pârât. De asemenea instanţa de judecată, baza rolului
activ, poate ordona probe din oficiu chiar dacă părţile s-ar împotrivi.

3.1. Cazuri de inversare a sarcinii probei

Art. 249 CPC permite şi derogări de la regula potrivit căreia cel care face o
susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească.

3.1.1. în cazul prezumţiilor legale, sarcina probei este deplasată de la partea în

favoarea căreia operează la cealaltă parte.
5
 La prezumţiile legale, beneficiarul prezumţiei trebuie să dovedească doar
faptul pe care se întemeiază prezumţia pentru ca, odată născută prezumţia, să
revină celeilalte părţi sarcina de a administra probe pentru răsturnarea ei. Potrivit
art. 328 CPC, prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea
nu dispune altfel.
Astfel, în cadrul unui proces de partaj al bunurilor dobândite în timpul
căsătoriei, sub regimul comunităţii legale, reclamantul trebuie să dovedească doar
împrejurarea că bunurile a căror partajare se cere au fost dobândite în timpul
căsătoriei. Odată făcută această probă se declanşează prezumţia din art.339 C.civ.1
urmând ca pârâtul să aibă sarcina probei pentru a dovedi că, deşi bunul a fost
dobândit în timpul căsătoriei, el nu este bun comun (se găseşte în una din situaţiile
prevăzute de art. 340 C.civ.).

3.1.2. în cazul prevăzut de art. 420 alin.2 C.civ. – dacă recunoaşterea de filiaţie
este contestată de celălalt părinte, de copilul recunoscut sau de descendenţii
acestuia, dovada filiaţiei este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor
săi.

3.1.3. în materia litigiilor de muncă, deşi acţiunea aparţine persoanei încadrate în

muncă totuşi dovada legalităţii şi temeiniciei măsurii luate este în sarcina celui care
angajează, respectiv a pârâtului; astfel, potrivit art. 272 C.muncii sarcina probei în
conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile
în apărarea sa. Aceste prederi ale Codul muncii au fost supuse in mod repetat
controlului de constituţionalitate. S-a susţinut că prin aceste preavederi angajatorii
sunt discriminaţi şi defavorizaţi în raport cu angajaţii, însă, în mod paradoxal, şi
angajatul ar putea fi discriminat atunci când majoritatea înscrisurilor care pot duce
la aflarea adevărului şi la justa soluţionare a cauzei se află la angajator, dar acesta
nu le depune în faţa instanţei, care va pronunţa o soluţie greşită. Curtea
Constituţională a respins în mod constant excepţiile invocate2 .
1
Potrivit art. 339 C.civ., bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la
data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor. Textul este corespondentul art. 30 C.fam.
2
- A se vedea in acest sens, Dec. nr. 494/11 noiembrie 2004 (M. Of. nr. 59/18 ianuarie 2005), Dec. nr. 82/5 februarie 2008 (
M.Of. nr. 161/3 martie 2008). Curtea, respingând excepţia, a reţinut că dispoziţiile criticate sunt norme care stabilesc o
procedură specială, derogatorie, privind modalitatea administrării probelor în cazul judecării cererilor referitoare la conflictele
de muncă. Modalitatea în care au fost reglementate aceste dispoziţii este o opţiune a legiuitorului, care a avut în vedere
instituirea unei proceduri simple şi urgente, adaptată raporturilor de muncă şi exercitării dreptului la muncă. Regulile de
procedură prevăzute de aceste dispoziţii se aplică în mod echitabil atât angajatorilor, cât şi angajaţilor, fără a fi favorizată o
categorie sau alta. În acelaşi sens, în practica judiciară s-a reţinut că "salariatul şi angajatorul sunt două părţi ale conflictului de
muncă, situate pe poziţii opuse şi cu interese contrare, situaţia lor diferită justificând, în anumite privinţe, şi tratamentul juridic
diferenţiat. Angajatorul este cel care deţine documentele şi toate celelalte probe pertinente pentru elucidarea conflictului şi
pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor părţilor raportului juridic de muncă, fiind necesară şi firească obligaţia acestuia de a
prezenta aceste probe". Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost

6
4. Reguli privind admisibilitatea, administrarea şi încuviinţarea probelor

4.1. Reguli de admisibilitatea a probelor

Pentru a fi admisibilă orice probă trebuie să îndeplinească 4 condiţii.

Astfel, proba trebuie să fie:
1. legală, adică să nu fie oprită de lege; este interzisă, de pildă proba
interogatoriului pentru dovedirea motivelor de recuzare (art. 51 alin.3 CPC) 3;
2. verosimilă, adică să nu tindă la dovedirea unor fapte imposibile şi care să fie
contrare legilor naturii;
3. pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul pricinii;
4. concludentă, adică să poarte asupra unor împrejurări de natură să contribuie la
soluţionarea cauzei. În acest sens, art. 255 CPC prevede că probele trebuie să fie
admisibile potrivit legii şi să ducă a soluţionarea procesului. De exemplu, într-o
acţiune în despăgubiri este neconcludentă proba cerută de pârât pentru a mai
dovedi că au mai fost şi alte persoane responsabile de producerea prejudiciului
întrucât în materie delictuală răspunderea este solidară şi în consecinţă apărarea
pârâtului nu este de natură să-l exonereze de răspundere;
Trebuie reţinut că orice probă concludentă este şi pertinentă însă este posibil
ca o probă pertinentă să nu fie concludentă. De pildă, proba cerută de comitent prin
care tinde să dovedească faptul că a dat instrucţiuni prepusului său este pertinentă
dar faţă de prevederile art. 1373 C.civ. (coresp. art. 1000 alin.3 Codice civ.) ea este
neconcludentă neexonerându-l de răspundere.

4.2. Administrarea probelor

Când ne referim la administarea probelor avem în vedere trei aspecte:

propunerea probelor, încuviinţarea probelor şi administrarea propriu-zisă a acestora
de către instanţă.

conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor
termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă,
în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite. Aşa fiind, termenul instituit prin textul de lege criticat are în
vedere soluţionarea procesului cu celeritate, absenţa lui prelungind starea de conflict dintre angajat şi angajator, ceea ce ar
genera o stare de incertitudine în ceea ce priveşte raporturile de muncă, afectând astfel grav stabilitatea şi securitatea care
trebuie să le caracterizeze – Dec.civ.nr. 1123 din 23 septembrie 2010 de pe http:// www.legenet.net/?page.

3
până în anul 2007 era interzisă şi proba cu interogatoriu pentru dovedirea motivelor de divorţ (art.612 alin.6 CPC).
Prin Decizia nr. 969 din 30 octombrie 2007 (M.Of. nr. 816 din 29 noiembrie 2007), Curtea Constituţională a admis
excepţia de neconstituţionalitate a disp.art. 612 alin.6 C.proc.civ.constatând că dispoziţia legală atacată este
neconstituţională.

7
4.2.1. Propunerea probelor. Potrivit art.254 CPC, probele se propun, sub
sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare in judecată, iar de
către pârât prin intampinare, dacă legea nu dispune altfel. În acelaşi sens dispune şi
art. 208 alin.2 CPC potrivit căruia nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut
de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe, dacă legea
nu prevede altfel. Dacă pârâtul formulează cerere reconvenţională el va arăta şi
dovezile pe care îşi întemeiază pretenţiile (art. 209 CPC).
Potrivit art. 204 CPC reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună
noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta
este legal citat. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea
cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care sub sancţiunea
decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat. Prin
întâmpinare pârâtul va putea propune şi probele.
Probele pot fi propuse si oral, in cazurile anume prevăzute de lege. De pildă,
potrivit art. 47 alin.1 CPC, cererea de recuzare se poate face verbal în şedinţă
arătându-se şi probele de care partea înţelege să se folosească.
Dacă proba nu a fost propusă în condiţiile prevăzute de lege, partea este
decăzută din dreptul de a mai propune probe. În legătură cu sancţiunea decăderii în
domeniul probaţiunii, în doctrină4 s-a evidenţiat că aceasta prezintă unele
particularităţi. Astfel, sancţiunea poate fi invocată numai de partea căreia i se
opune acea probă. Instanţa nu ar putea refuza administrarea unei dovezi, pe
considerente de tardivitate, de vreme ce partea adversă nu a invocat sancţiunea
decăderii. În al doilea rând, sancţiunea decăderii se răsfrânge numai asupra
posibilităţilor de administrare a dovezii neinvocate in limite litis. Partea decăzută
din dreptul de a administra o probă va putea totuşi să se apere, discutând în fapt şi
în drept temeinicia susţinerilor şi dovezilor părţii potrivnice (art. 263 CPC, coresp.
art. 171 C.proc.civ.).

Dovezile care nu au fost propuse in condiţiile art. 254 alin.1 CPC (prin
cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare) nu vor mai putea fi cerute şi
încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile in care (art. 254 alin.2 CPC):
1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;
2.nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească si partea
nu o putea prevedea;
3.partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut
propune in termen probele cerute;
4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;
5. există acordul expres al tuturor părţilor.

4
I. Leş, Tratat de drept procesual civil, vol.I, 2014, op.cit., p. 753.

8
 În cazurile în care părţii i se încuviinţează probe în cursul procesului, partea
adversă are dreptul la proba contrară numai asupra aceluiaşi aspect pentru care s-a
încuviinţat proba invocată (art. 254 alin.3 CPC).
In cazul amânării, pentru motivele prevăzute în art. 254 alin.2 CPC, partea
este obligată, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a administra proba
încuviinţata:
a) sa depună lista martorilor in termen de 5 zile de la încuviinţarea probei,
când se cere proba cu martori;
b) să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel putin 5 zile
inainte de termenul fixat pentru judecată, dacă s-a încuviinţat proba cu înscrisuri;
c) sa depună interogatoriul in termen de 5 zile de la încuviinţarea acestei
probe, in cazurile in care interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii;
d) sa depună dovada plăţii cheltuielilor necesare efectuării expertizei, in
termen de 5 zile de la numirea expertului sau în termenul stabilit de instanţa
potrivit dispoziţiilor art. 331 alin. (2), dacă s-a încuviinţat proba expertizei.
Dacă probele propuse nu sunt indestulatoare pentru lămurirea in intregime a
procesului, instanţa va dispune ca părţile sa completeze probele. De asemenea,
judecătorul poate, din oficiu, să pună in discuţia părţilor necesitatea administrarii
altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc. Cu toate
acestea, părţile nu pot invoca in căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din
oficiu probe pe care ele nu le-au propus si administrat in condiţiile legii (art. 254
alin.5-6 CPC).
Instanţa poate proceda la completarea ori refacerea unor probe, în cazul în
care, din dezbateri rezultă necesitatea acestei măsuri (art. 391 CPC). Dacă în
timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe noi va dispune repunerea
pe rol a cauzei cu citarea părţilor (art. 400 CPC).
Dacă o parte renunţă la probele propuse, cealaltă parte poate să şi le
însuşească. Dacă ambele părţi renunţă instanţa, în baza rolului ei activ, poate să le
ordone din oficiu (art.257 alin.1 şi 2 CPC). Instanţa poate de asemenea ordona
dovezile pe care le-ar găsi de cuviinţă chiar dacă părţile se împotrivesc.

4.2.2. Încuviinţarea probelor se face de instanţă după dezbaterea lor în

contradictoriu de către părţi. După dezbaterea în contradictoriu, instanţa se va
pronunţa prin încheiere asupra admiterii sau respingerii probei, încheiere care
trebuie să fie întotdeauna motivată. Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt
întrunite cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 255 CPC, în afară de cazul
când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.
Incheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui
dovedite, mijloacele de proba încuviinţate, precum si obligaţiile ce revin părţilor in

9
legătură cu administrarea acestora (art. 258 alin.2 CPC). Instanţa va putea limita
numărul martorilor propuşi.
CPC soluţionează disputa din doctrină legată de caracterul, preparatoriu sau
interlocutoriu, al încheierii prin care se încuviinţează probele. In reglementarea
CPC incheierea are caracter preparatoriu. Astfel, instanţa poate reveni asupra unor
probe încuviinţate dacă, după administrarea altor probe, apreciaza ca administrarea
vreuneia nu mai este necesară. Instanţa este însă obligată să pună aceasta
imprejurare in discuţia părţilor (art. 259 CPC).

4.2.3. Administrarea probelor

Administrarea probelor se face în ordinea stabilită de instanţă (art. 260

CPC).
Probele se vor administra, când este posibil, chiar in şedinţa in care au fost
încuviinţate. Pentru administrarea celorlalte probe se va fixa termen, luându-se
totodată măsurile ce se impun pentru prezentarea martorilor, efectuarea
expertizelor, aducerea înscrisurilor si a oricaror alte mijloace de proba.
Probele vor fi administrate inainte de inceperea dezbaterilor asupra
fondului, dacă legea nu prevede altfel. Dovada şi dovada contrară vor fi
administrate, atunci când este posibil, in aceeaşi şedinţă.
CPC stabileşte şi o ordine în ceea ce priveşte administrarea unor probe.
Astfel, dacă s-a dispus o cercetare la faţa locului, aceasta se va efectua, când este
cazul, mai inainte de administrarea celorlalte probe (art.261 alin.5 CPC). Când
proba cu martori a fost încuviinţată in condiţiile prevăzute la art. 254 alin. 2 CPC,
dovada contrară va fi cerută, sub sancţiunea decăderii, in aceeaşi şedinţă, dacă
amandoua părţile sunt de faţă.
Partea care a lipsit la incuviinţarea dovezii este obligată să ceară proba
contrară la şedinţă urmatoare, iar in caz de impiedicare, la primul termen când se
infatişează (art. 260 alin.7 CPC).

În ceea ce priveşte locul administrării probelor, CPC dispune că

administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate, în camera de
consiliu, dacă legea nu dispune altfel (art. 261 CPC). Reamintim că, potrivit art.
XII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor
judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr.134/2010
privind Codul de procedură civilă, dispoziţiile CPC privind cercetarea procesului
şi, după caz, dezbaterea fondului în camera de consiliu se aplică proceselor pornite
începând cu data de 1 ianuarie 2016.

10
 Dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decat in
afara localităţii de reşedinţă a instanţei, aceasta se va putea efectua prin comisie
rogatorie, de către o instanţa de acelasi grad sau chiar mai mica in grad, dacă in
acea localitate nu exista o instanţă de acelasi grad. In cazul in care felul dovezii
ingaduie si părţile se invoiesc, instanţa care administreaza proba poate fi scutita de
citarea părţilor.
Când instanţa care a primit comisia rogatorie constata ca administrarea
probei urmează a se face in circumscripţia altei instante, va inainta, pe cale
administrativă, cererea de comisie rogatorie instanţei competente, comunicând
aceasta instanţei de la care a primit insărcinarea.
Instanţa însărcinată prin comisie rogatorie va proceda la administrarea
probelor in prezenţa părţilor sau, chiar in lipsa, dacă au fost legal citate, având
aceleaşi atribuţii ca şi instanţa sesizată,în ceea ce priveşte procedura de urmat.
După ce s-a efectuat administrarea probelor prin comisie rogatorie, instanţa
sesizata, dacă este cazul, va fixa, din oficiu, termen pentru continuarea cercetarii
procesului sau, după caz, pentru dezbaterea fondului.
CPC prevede şi alte cazuri în care administrarea probelor se face de către o
altă instanţă decât cea care judecă procesul:
- când există urgenţă în administrarea unei probe înainte de începerea
procesului se poate recurge la procedura asigurării de dovezi efectuată de instanţa
în a cărei rază teritorială se află proba (martorul sau obiectul cercetării) – art. 360
CPC;
- când probele sunt administrate de către avocaţii părţilor; această procedură
de administrare a probelor reglementată de art. 366 – 388 CPC – această procedură
nu este aplicabilă litigiilor ce privesc starea civilă şi capacitatea persoanelor,
relaţiile de familie, precum şi orice alte drepturi asupra cărora legea nu permite a se
face tranzacţie (art. 366 CPC).
Când administrarea probei încuviinţate necesită cheltuieli, instanţa va pune
in vedere părţii care a cerut-o să depună la grefă, de îndată sau in termenul fixat de
instanţa, dovada achitării sumei stabilite pentru acoperirea lor (art. 262 alin.1
CPC).
In cazurile in care proba a fost dispusă din oficiu sau la cererea procurorului
in procesul pornit de acesta in condiţiile prevăzute la art. 92 alin. 1 CPC (coresp.
art. 45 CPC), instanţa va stabili, prin încheiere, cheltuielile de administrare a
probei si partea care trebuie sa le plătească, putându-le pune si in sarcina ambelor
părţi. Nedepunerea sumei stabilite de instanţă, potrivit art. 262 alin.1 CPC, in
termenul fixat atrage decăderea părţii din dreptul de a administra dovada
încuviinţata in fata acelei instante.
Depunerea sumei prevăzute la art. 262 alin.1 CPC se va putea insă face si
după implinirea termenului, dacă prin aceasta nu se amâna judecata.
11
 Dispoziţiile CPC privitoare la cheltuielile necesare administrării probelor se
aplica si in cazul in care administrarea probei se face prin comisie rogatorie (art.
262 alin. 5 CPC).

4.3. Aprecierea probelor

Potrivit art. 264 CPC, instanţa va examina probele administrate, pe fiecare

în parte şi pe toate în ansamblul lor. În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei
faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le
apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea
stabileşte puterea lor doveditoare.
Aprecierea probelor se face în mod liber pe baza intimei convingeri a
judecătorului. Aceasta înseamnă că judecătorul îşi poate sprijini hotărârea doar pe
baza probelor administrate în contradictoriu, probe care sunt consemnate la dosar,
el fiind suveran în privinţa sincerităţii şi utilizării acestor probe, astfel că le poate
înlătura pe cele pe care le consideră inutile sau nesincere cu obligaţia de a motiva
de ce le înlătură.
Deşi probele sunt lăsate la aprecierea judecătorului potrivit convingerii
sale intime este necesar ca această convingere să se întemeieze pe probe obiective
şi nu să se reducă la o impresie subiectivă şi arbitrară. Libera apreciere a probelor
nu are un caracter absolut ci ea trebuie să ţină cont de limitările legale în materie
de probaţiune.
Este posibil cu ocazia încheierii actelor juridice sau chiar ulterior, în
timpul procesului, ca părţile să încheie convenţii cu privire la probe. Aceste
convenţii asupra admisibilităţii, obiectului sau sarcinii probelor sunt valabile, cu
excepţia celor care privesc drepturi de care părţile nu pot dispune, a celor care fac
imposibilă ori dificilă dovada actelor sau faptelor juridice ori, după caz, contravin
ordinii publice sau bunelor moravuri (art. 256 CPC).
Doctrina anterioară considera că nu pot fi admise convenţiile prin care s-ar
restrânge posibilitatea de probă deoarece, în baza rolului său activ, judecătorul
poate să ordone orice probe pe care le consideră utile în soluţionarea cauzei chiar
dacă părţile se împotrivesc.

5. Procedura asigurării dovezilor

5.1. Noţiune şi reglementare

Aşa cum am observat din cele expuse anterior, de regulă, dovezile se

administrează în etapa cercetării procesului, după sesizarea instanţei cu judecarea
cauzei. Există cazuri când un mijloc de probă poate dispărea încă inainte de
12
începerea procesului ori chiar în cursul procesului, dar înainte de faza administrării
probelor. Pentru a preveni pierderea unor probe şi astfel imposibilitatea dovedirii
raportului juridic dintre părţile aflate în conflict, CPC a reglementat în art. 359 –
365 procedura asigurării dovezilor.
Astfel, potrivit art. 359 alin.1 şi 2 CPC oricine are interes să constate de
urgenţă mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor bunuri, mobile
sau imobile ori să obţină recunoaşterea unui înscris, a unui fapt sau a unui drept,
dacă este pericol ca proba să dispară ori să fie greu de administrat în viitor, va
putea cere, atât înainte, cât şi în timpul procesului, administrarea acestor probe.
În cazul când partea adversă îşi dă acordul, cererea poate fi făcută, chiar
dacă nu există urgenţă.

5.2. Căile pe care poate fi solicitată asigurarea de dovezi

Cererea de asigurare de dovezi poate fi introdusă atât pe cale principală

adică înainte de declanşarea procesului cât şi pe cale incidentală, după începerea
procesului.
În cazul în care asigurarea dovezilor se solicită pe cale principală - înainte
de declanşarea procesului în fond – competenţa de soluţionare a cererii revine
judecătoriei în circumscripţia căreia se află martorul sau obiectul constatării (art.
360 CPC). Asigurarea probelor pe cale principală se face astfel de judecătorie chiar
şi în cazul în care cererea asupra pretenţiei deduse judecăţii ar fi de competenţa în
primă instanţă a tribunalului;
Dacă se solicită asigurarea de dovezi pe cale incidentală, adică după
începerea procesului (dacă nu s-a ajuns în faza administrării probelor), va fi
competentă să soluţioneze cererea instanţa care judecă procesul în primă instanţă
(art. 360 alin.1 CPC care constituie o aplicaţie a regulii prevăzute de art. 123 alin.1
CPC).

5.3. Cuprinsul cererii şi procedura de soluţionare

Cererea făcută de partea interesată va cuprinde, pe lângă elementele

necesare oricărei cereri adresate instanţei judecătoreşti (art. 148 CPC), şi elemente
specifice: probele a căror administrare o pretinde, faptele pe care vrea să le
dovedească, precum şi motivele care fac necesară asigurarea acestora sau, după
caz, acordul părţii adverse (art.360 alin.2 CPC).
Instanţa va dispune citarea părţilor şi va comunica părţii adverse copie de
pe cerere. Partea adversă nu este obligată să depună întâmpinare (art. 360 alin.3
CPC).

13
 Instanţa va soluţiona cererea în cameră de consiliu, prin încheiere (art.
360 alin.4 CPC). În caz de pericol de întârziere, instanţa, apreciind imprejurările,
va putea încuviinţa cererea şi fără citarea părţilor (art. 360 alin.5 CPC).

Încheierea de admitere a cererii de asigurare este executorie si nu este

supusă niciunei cai de atac. Incheierea de respingere poate fi atacată separat numai
cu apel in termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, si de la
comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor (art. 361 alin.1 şi 2 CPC).
Cercetarea instanţei se va limita numai la aprecierea admisibilităţii probei
şi la verificarea cerinţelor prescrise de lege pentru această procedură. Instanţa
sesizată cu asigurarea unor probe trebuie să se ferească să prejudicieze fondul
statuând asupra unor drepturi ce nu pot fi lămurite decât cu prilejul soluţionării
litigiului de fond. Dacă cererea fost admisă instanţa va dispune administrarea
dovezii de îndată sau la un termen ce se va fixa în acest scop (art. 362 alin.1 CPC).
Administrarea probelor asigurate se constată printr-o încheiere, care nu este
supusă nciunei căi de atac (art. 362 alin.2 CPC).
Dovada cerută (consemnarea mărturiei unei persoane, efectuarea unei
expertize, recunoaşterea unui anumit înscris, a unui fapt sau a unui drept) se va
administra potrivit regulilor privitoare la administrarea probei cu martori, a
expertizei sau a recunoaşterii.

Probele asigurate in condiţiile prevăzute la art. 362 vor fi cercetate de

instanţa, la judecarea procesului, sub raportul admisibilităţii şi concludenţ ei lor. In
cazul in care găseşte necesar, instanţa va proceda, dacă este cu putinţă, la o noua
administrare a probelor asigurate. Probele asigurate pot sa fie folosite si de partea
care nu a cerut administrarea lor. Cheltuielile făcute cu administrarea probelor vor
fi ţinute in seama de instanţa care judeca pricina in fond. (art. 363 alin.1-3 CPC).

CPC reglementează prin art. 364 şi posibilitatea oricărei persoane care are
interesul, ca în caz de urgenţă, să ceară constatarea unei anumite stări de fapt care
ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea probelor (de ex.
constatarea, înainte de declanşarea unui proces de partaj, a existenţei unor bunuri
aflate în folosinţa excusivă a unuia din coproprietari).
Spre deosebire de CPC anterior unde această procedură se desfăşura în mod
obligatoriu prin intermediul, respectiv, cu încuviinţarea instanţei de judecată, CPC
prevede în art. 364 alin.1 efectuarea constatării de către executorul judecătoresc.
Astfel, executorul judecătoresc în circumscripţia căruia urmează să se facă
constatarea va putea constata la faţa locului această stare de fapt, la cererea oricărei
persoane care are interesul să constate de urgenţă o anumită stare de fapt care ar
putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea probelor.
14
 Deşi realizarea constatării se poate face fără incuviinţarea instanţei sau a
părţii adverse, art. 364 CPC distinge şi cazuri în care este necesar acordul părţii
adverse sau intervenţia instanţei de judecată. Astfel, dacă efectuarea constatării
prevăzute necesită concursul părţii adverse sau al unei alte persoane, constatarea
nu poate fi făcută decât cu acordul acesteia.
În lipsa acordului părţii adverse, partea interesată va putea cere instanţei să
încuviinţeze efectuarea constatării. Instanţa poate încuviinţa efectuarea constatării
fără citarea aceluia împotriva căruia se cere. Dispoziţiile art. 360-363 se aplică în
mod corespunzător. Procesul-verbal de constatare va fi comunicat în copie celui
împotriva căruia s-a făcut constatarea, dacă nu a fost de faţă, şi are puterea
doveditoare a înscrisului autentic.
In caz de pericol in intarziere, asigurarea dovezii si constatarea unei stări de
fapt se vor putea face si in zilele nelucratoare si chiar in afara orelor legale, însă
numai cu încuviinţarea expresa a instanţei (art. 365 CPC).

6. Principalele mijloace de probă în procesul civil

6.1. Dovada cu înscrisuri (art. 265 – art. 308 CPC)

6.1.1. Noţiune

Din art. 250 CPC rezultă că mijloacele de probă sunt înscrisurile, proba cu
martori, prezumţiile, mărturisirea, expertiza, mijloacele materiale de probă,
cercetarea la faţa locului şi orice alte mijloace prevăzute de lege.
Doctrina anterioară CPC definea înscrisul ca orice declaraţie, despre un act
sau fapt juridic făcută prin scriere cu mâna sau prin dactilografiere, litografiere ori
imprimare, pe hârtie sau pe orice alt material (pânză, lemn, metal etc)5. Sunt
înscrisuri şi biletele de tren, tichetele de garderobă din metal, lemn, plastic, sticlă.
Potrivit art. 259 din Noul Cod de procedură civilă, înscrisul este orice
scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic,
indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare. CPC
reglementează admisibilitatea şi puterea doveditoarea a următoarelor categorii de
înscrisuri: înscrisul autentic (art. 269 - 271), înscrisul sub semnătură privată (art.

5
V.M. Ciobanu, Tratat..., vol.II, op.cit., p.163.

15
272 - 281), înscrisul pe suport informatic (art. 282-287), înscrisurile recognitive
sau reînnoitoare (art. 288) şi alte categorii de înscrisuri (art. 289-291).
CPC se referă nu doar la înscrisul pe suport de hârtie ci şi la înscrisul pe
suport informatic care este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca înscrisul pe
suport de hârtie (art. 266).
Legea reglementează şi înscrisul în formă electronică. Noţiunea de înscris în
formă electronică este definită de Legea nr. 455/2001 privitoare la semnătura
electronică6: reprezintă o colecţie de date în formă electronică între care există
relaţii logice şi funcţionale care redau litere, cifre sau orice caractere cu
semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program
informatic sau al altui procedeu similar (art.4 pct.2 din Legea nr. 455/2002
republicată). Arhivarea acestor înscrisuri este reglementată de Legea nr. 135/2007
privind arhivarea documentelor electronice7.

6.1.2. Clasificarea înscrisurilor. Înscrisurile se clasifică după mai multe criterii.

Astfel:

1. După cum, la întocmirea înscrisului, a existat sau nu intenţia ca acesta să fie

folosit ca mijloc de probă într-un eventual litigiu, distingem înscrisuri
preconstituite şi înscrisuri nepreconstituite:
Înscrisurile preconstituite sunt întocmite cu intenţia de a fi folosite ca
mijloc de probă într-un eventual litigiu.Cele nepreconstituite nu au fost întocmite
pentru a dovedi un raport juridic dar totuşi ele sunt utilizate pentru a proba raportul
litigios.

2. după scopul pentru care au fost întocmite şi după efectul lor, înscrisurile
preconstituite pot fi originale, recognitive şi confirmative.
Înscrisurile originale (primordiale) sunt întocmite în scopul constatării
naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic. Înscrisurile recognitive se
întocmesc în scopul recunoaşterii existenţei unui înscris originar pierdut, pentru a-l
înlocui. Referitor la înscrisurile recognitive art. 288 CPC dispune: înscrisul de
recunoaştere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva
debitorului, moştenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceştia nu
dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoaşterea este eronată sau
inexactă.
6
Legea nr. 455/2001 privitoare la semnătura electronică, publicată în M.Of. nr. 429/2001, a fost adoptată în
aplicarea Directivei europene nr. 99/93 din 13 decembrie 1999. Legea nr. 455/2001 a fost republicată M. Of. nr. 316
din data de 30 aprilie 2014.
7
Pentru un comentariu al Legii nr. 135/2007 privind arhivarea documentelor electronice şi a infracţiunilor prevăzute
de aceasta a se vedea C. Miheş, Infracţiunile informatice: Reglementare şi investigare, Editura Universităţii din
Oradea, 2007, p. 104 şi urm.

16
 Înscrisurile confirmative8 sunt înscrisuri care sunt întocmite pentru a
confirma un act juridic lovit de nulitate relativă.

3. după raportul dintre ele, înscrisurile se împart în originale şi copii;art. 286 alin.1-
5 CPC reglementează regimul copiilor de pe înscrisurile autentice sau sub
semnătură privată:
(1) Copia, chiar legalizată, de pe orice înscris autentic sau sub semnătură privată
nu poate face dovadă decât despre ceea ce este cuprins în înscrisul original.
(2) Părţile pot să ceară confruntarea copiei cu originalul, prezentarea acestuia din
urmă putând fi întotdeauna ordonată de instanţă, în condiţiile prevăzute la art.
292 alin. (2).
(3) Dacă este imposibil să fie prezentat originalul sau duplicatul înscrisului
autentic ori originalul înscrisului sub semnătură privată, copia legalizată de pe
acestea constituie un început de dovadă scrisă.
(4) Copiile de pe copii nu au nicio putere doveditoare.
(5) Extrasele sau copiile parţiale fac dovada ca şi copiile integrale sau copiile
asimilate acestora, însă numai pentru partea din înscrisul original pe care o
reproduc; în cazul în care sunt contestate, iar originalul este imposibil să fie
prezentat, instanţa are dreptul să aprecieze, în limitele prevăzute la alin. (3) şi (4),
în ce măsură partea din original, reprodusă în extras, poate fi socotită ca având
putere doveditoare, independent de părţile din original care nu au fost reproduse.

4. după subiectul de la care emană înscrisurile distingem între înscrisurile oficiale

şi înscrisurile neoficiale; înscrisurile oficiale emană de la instituţii sau autorităţi
publice pe când înscrisurile neoficiale sunt opera particularilor; aşa cum vom putea
observa în cele ce urmează, legiuitorul recunoaşte o putere doveditoare deosebită
înscrisurilor oficiale.

5. după suportul lor, CPC distinge între înscrisurile pe suport de hârtie sau pe
suport informatic; potrivit art. 266 CPC, înscrisul pe suport informatic este admis
ca probă în aceleaşi condiţii ca înscrisul pe suport de hârtie, dacă îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege.

6. după modul lor de întocmire, înscrisurile preconstituite se clasifică în înscrisuri

autentice şi înscrisuri sub semnătură privată.

8
Potrivit art. 1264 C.civ. (coresp. art. 1190 Codice civ), pentru a fi valabil, actul confirmativ trebuie să cuprinsă
obiectul, cauza şi natura obligaţiei, şi să facă menţiune despre motivul acţiunii în anulare, precum şi despre
intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acea acţiune.

17
6.1.3. Înscrisurile autentice. Potrivit prevederilor art.269 alin.1 CPC
(coresp.art.1171 Codice civ.9), înscrisul autentic este înscrisul intocmit sau, după
caz, primit si autentificat de o autoritate publica, de notarul public sau de către o
altă persoană investită de stat cu autoritate publică, în forma si condiţiile stabilite
de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identiăţii părţilor,
exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora
şi data înscrisului. Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o
autoritate publică şi căruia legea ii conferă acest caracter (art. 269 alin.2 CPC).
Principalele categorii de înscrisuri autentice sunt: înscrisurile autentice
notariale, întocmite de notarii publici, conform Legii nr.36/1995 a notarilor publici
şi a activităţii notariale, actele de stare civilă întocmite conform Legii nr.119/1996
privind actele de stare civilă, hotărârile judecătoreşti; procesele-verbale întocmite
de agenţii procedurali însărcinaţi cu înmânarea actelor de procedură, actele de
procedură îndeplinite de executorii judecătoreşti etc.
Întocmirea înscrisului autentic poate fi cerută de lege pentru valabilitatea
operaţiunii juridice pe care o constată (ad validitatem). Acesta este de exemplu,
cazul donaţiei (art.1011 C.civ.10), al actelor juridice prin care se transmite sau se
constituie un drept real supus înscrierii în cartea funciară (art. 885 alin.1 rap. la art.
888 C.civ.11) sau al contractului de ipotecă (art. 2378 alin.1 C.civ.12). Uneori însă,
fără ca legea să pretindă acest lucru, părţile înţeleg să-şi îmbrace manifestarea de
voinţă într-o formă autentică pentru a-şi asigura un instrument de probă adecvat.
Înscrisul autentic este cel mai important mijloc de probă pentru că el se
bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate astfel încât cel care îl foloseşte
este scutit de orice dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă.
Înscrisul autentic notarial care constată o creanţă certă şi lichidă, în
momentul în care creanţa ajunge la scadenţă, acesta are putere executorie (art. 66
din Legea nr. 36/1995) şi poate fi pus în executare fără a fi nevoie de vreo judecată
sau de învestirea cu formulă executorie.

9
Art. 1171 Codice civil dispunea că înscrisul autentic „este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de
un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”.
10
Art.1011 C.civ. prevede: “Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”.
11
Art. 885 alin.1 C.civ. prevede că sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor
cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea
funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.iar potrivit art. 888 C.civ.înscrierea în cartea
funciară se efectuează în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, a
certificatului de moştenitor sau în baza unui alt act emis de autorităţile administrative, în cazurile în care legea
prevede aceasta.
12
Art.2378 alin.1 C.civ. prevede: „Contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de către notarul public, sub
sancţiunea nulităţii absolute”.

18
 Referitor la puterea doveditoare a înscrisului autentic art. 270 CPC face 3
distincţii în privinţa menţiunilor cuprinse în acesta:
- cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat
înscrisul în condiţiile legii, înscrisul autentic face deplină dovada, faţă de orice
persoană, până la declararea sa ca fals (art. 270 alin.1 CPC). Sunt astfel de
menţiuni: stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu
privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului (art. 269 alin.1 teza finală
CPC);
- declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovada, până la proba
contrară, atât intre părţi, cat si fata de oricare alte persoane; aceste dispoziţii sunt
aplicabile si in cazul menţiunilor din înscris care sunt in directa legătură cu raportul
juridic al părţilor, fără a constitui obiectul principal al actului (art. 270 alin.2 şi 3
CPC); de exemplu, privitor la valabilitatea consimţământului unei părţi se poate
face proba contrară deoarece notarul ia act de voinţa părţilor fără să aibă
posibilitatea de a controla valabilitatea acestei voinţe,
- celelalte menţiuni (străine de obiectul actului juridic) constituie, intre părţi,
un inceput de dovada scrisă (art. 270 alin.3 teza finală CPC).

Conversiunea13 înscrisului autentic în înscris sub semnătură privată.

Există posibilitatea ca datorită nerespectării unor condiţii cerute la redactarea sa,
înscrisul să fie nul ca înscris autentic (de exemplu, lipseşte încheierea de
autentificare a notarului, nu s-a trecut menţiunea că înscrisul a fost semnat de părţi
în faţa agentului instrumentator, nu sunt semnate ştersăturile, adăugirile şi
rectificările). Dacă înscrisul autentic este cerut de lege ca o condiţie de valabilitate
a actului juridic - ad validitatem ( donaţia, vânzarea de terenuri, ipoteca) nulitatea
înscrisului atrage nulitatea actului juridic însuşi (nulitatea operaţiunii juridice pe
care o constată); dacă înscrisul autentic nu este cerut de lege ca o condiţie de
valabilitate a actului juridic ci părţile au dorit să aibă o dovadă sigură, nulitatea
înscrisului nu atrage nulitatea actului juridic.
Referitor la valabilitatea unui asemenea înscris, art. 271 alin.1 şi 2 CPC face
următoarele distincţii, în funcţie de împrejurarea că înscrisul este sau nu semnat de
către părţi: înscrisul autentic intocmit fără respectarea formelor prevăzute pentru
incheierea sa valabila ori de o persoana incompatibilă, necompetentă sau cu
depăşirea competenţei este lovit de nulitate absolută, dacă legea nu dispune altfel.
Înscrisul prevăzut la alin. (1) face insă deplina dovadă ca înscris sub semnătură

13
Codul civil se referă la conversiunea contractului nul în art. 1260: (1) Un contract lovit de nulitate absolută va
produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege.
(2) Cu toate acestea, dispoziţiile alin.1 nu se aplică dacă intenţia de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată
în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părţi la data încheierii
contractului.

19
privată, dacă este semnat de părţi, iar dacă nu este semnat, constituie, intre acestea,
doar un inceput de dovadă scrisă.

20