Subiectele pentru examenul Drept procesual civil parte generală 2023.

1) Formele şi modalitățile de apărare a drepturilor civile.

Formă de apărare a drepturilor civile – activitatea legală a unor organe competente
de a apăra anumite drepturi ale persoanelor fizice şi juridice.
Formele de apărare a drepturilor civile se divizează în 3 categorii:
a) Forma judiciară, care se realizează doar prin intermediul instanţei de judecată
în cadrul procesului civil, începe odată cu sesizarea instanţei de judecată şi se
finalizează cu rămînerea irevocabilă o hotărîrii judecătoreşti. Sesizarea instanţei de
judecată se face prin intermediul cererii de chemare în judecată, iar hotărîrea
rămîne irevocabilă după epuizarea căilor de atac. Potrivit adagiilor latine şi legii,
nimeni nu-şi poate face singur dreptate, iar procesul nu se declanşează din oficiu.
Forma judecătorească se realizează doar în baza normelor juridice.
b) Forma administrativă. Aceasta se realizează în cadrul contenciosului
administrativ, apărîndu-se drepturile încălcate printr-un act emis de către o
autoritate publică sau prin nesoluţionarea în termeni legali a unei cereri. Forma
administrativă se realizează în cadrul procedurii prealabile, de către organele
autorităţilor publice emitente sau de către organul ierarhic superior, dacă acesta
există.
c) Forma obştească. Se realizează preponderent în procedura arbitrală, care
reprezintă o alternativă de soluţionare a litigiilor cu caracter comercial în special, şi
alte litigii prevăzute de lege . Arbitrajele pot fi:
– Provizorii (ad-hoc), care soluţionează un singur litgiu;
– Permanente, care funcţionează permanent. Exemplu: Arbitrajul Internaţional de
pe lîngă Zona Economică Liberă.
Arbitrul este o persoană competentă, adică specialist în domeniul unde s-a născut
conflictul.
d) Forma mixtă. Aici, pricina se examinează în prealabil, de organul
administrativ, iar după aceea de instanţa de judecată. Ex: Comisia pentru litigii de
muncă dă o hotărîre, cu care persoana nu-i dă acord şi se adresează la instanţa de
judecată.

2) Repartizarea sarcinii de probaţiune între părţi.

Dovezile se prezintă de către părţi şi de către ceilalţi participanţi la proces în
termenele prevăzute de lege pentru examinarea categoriilor respective de cauze. În
cazuri excepţionale, la cererea motivată a părților sau a altor participanţi la proces,
instanţa de judecată este în drept să acorde un termen suplimentar pentru
prezentarea dovezilor.
Partea care nu a exercitat pe deplin obligaţia de a dovedi anumite fapte este în
drept să înainteze instanţei judecătoreşti un demers prin care solicită audierea părţii
adverse în privinţa acestor fapte dacă solicitarea nu se referă la circumstanţe pe
care instanţa le consideră dovedite. Instanţa judecătorească este în drept să propună
prezentarea probelor suplimentare.
Dacă în procesul de adunare a probelor apar dificultăţi, instanţa poate contribui la
solicitarea părţilor, la adunarea şi prezentarea probelor necesare. În cererea de
reclamare a probei trebuie să fie specificate proba şi circumstanţele care ar putea fi
confirmate/infirmate prin ea, locul aflării ei şi cauzele care împiedică dobândirea
probei. Instanţa de judecată poate elibera un demers pentru obţinerea probei. (+ art
118)

3) Noţiunea şi esenţa principiului contradictorialităţii.

Principiul contradictorialităţii
La etapa scrisă a procesului contradictorialitatea constă în prezentarea cererii de
chemare în judecată de către reclamant şi depunerea referinţei de către pîrît, prin
intermediul cărora părţile îşi aduc la cunoştinţă reciproc pretenţiile şi obiecţiile lor,
arată probele pe baza cărora îşi întemeiază susţinerile.
La etapa dezbaterilor contradictorialitatea se manifestă şi prin faptul că
preşedintele şedinţei dă cuvînt ambelor părţi pentru a-și expune opinia cu privire la
toate circumstanțele de fapt și de drept importante pentru cauză şi asupra
inițiativelor instanței. Contradictorialitatea mai presupune că încuviinţarea probelor
de către instanță în şedinţă de judecată se face după ce părţile se pronunţă asupra
admiterii lor.
Contradictorialitatea opune clar şi reuneşte totodată părţile în proces, deoarece
niciuna dintre părţi nu poate face nimic în instanţă decît sub privirile celeilalte
părţi. Contradictorialitatea reprezintă trăsătura de bază a procedurilor contencioase
și lipsește în cadrul procedurilor necontencioase. Dacă principiul disponibilității se
referă mai mult la obiectul litigiului, atunci principiul contradictorialității se referă
la procesul de probațiune. (+ art 26)

4) Degrevarea de probaţiune
Articolul 123. Temeiurile degrevării de probaţiune
(1) Faptele pe care instanţa le-a declarat unanim cunoscute (faptele de
notorietate publică) nu se cer a fi dovedite.
(2) Faptele stabilite printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă într-o cauză
civilă soluţionată anterior în instanţă de drept comun sau în instanţă specializată
sînt obligatorii pentru instanţa care judecă cauza şi nu se cer a fi dovedite din nou
şi nici nu pot fi contestate la judecarea unei alte cauze civile la care participă
aceleaşi persoane.
(3) Sentinţa pronunţată de instanţa judecătorească într-o cauză penală, rămasă
irevocabilă, este obligatorie pentru instanţa chemată să se pronunţe asupra efectelor
juridice civile ale actelor persoanei împotriva căreia s-a pronunţat sentinţa numai
dacă aceste acte au avut loc şi numai în măsura în care au fost săvîrşite de persoana
în cauză.
 (4) Faptele care, conform legii, sînt prezumate a fi stabilite nu trebuie
dovedite de persoana în a cărei favoare se prezumă. Prezumarea faptelor poate fi
contestată, conform regulilor generale de probaţiune, de persoana interesată dacă
legea nu dispune altfel.
(5) Faptele constatate printr-un act al autorităţii publice nu au pînă la judecată
putere pentru instanţă şi pot fi contestate în condiţiile prezentului cod.
(6) Faptele invocate de una din părţi nu trebuie dovedite în măsura în care
cealaltă parte nu le-a negat.

5) Noţiunea şi felurile izvoarelor dreptului procesual civil.

Izvor, în sens material, reprezintă voinţa poporului ridicată la rang de lege, fiind
bazată pe condiţiile materiale ale societăţii.
Prin izvor de drept, în sens formal, înţelegem forma de exprimare a normei
juridice, a dreptului, pentru a căpăta putere obligatorie.
Constituţia.
Primul loc printre izvoarele dreptului procesual civil, îi revine legii, iar în ierarhia
lor – Constituţiei RM, care asigură temeiurile de organizare şi activitate a
instanţelor judecătoreşti.
Legile organice
Conţin dispoziţii cu caracter procesual reprezintă un important izvor de Drept
procesual civil. Ca exemplu de astfel de legi, pot servi: „Legea privind organizarea
judecătorească”, „Legea cu privire la statutul judecătorului”, „Legea cu privire la
taxa de stat”. Legea organică de drept comun în materie este Codul procesual civil,
care reglementează amănunţit desfăşurarea procesului.
Norme de procedură civilă întîlnim şi în legile de drept material.
a) Codul Civil cuprinde dispoziţii privind regimul probelor, în special,
admisibilitatea lor.
b) Codul Familiei cuprinde dispoziţii privind desfacerea căsătoriei, stabilirea
paternităţii.
c) Codul Muncii cuprinde un întreg capitol consacrat jurisdicţiei muncii,
respectiv soluţionării litigiilor, izvorînd din contractul de muncă.
Tratatele şi convenţiile internaţionale ratificate de RM, reprezintă un izvor de drept
procesual civil, atunci cînd cuprind reguli de procedură civilă. De ex: Tratatul între
RM şi Lituania cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie
civilă, familială şi penală din 09.02.1993.
Ca izvor de Drept procesual civil pot servi actele normative subordonate legii, cum
ar fi de ex: hotărîrile Guvernului. Tot izvoare ale dreptului procesual civil sunt şi
ordinele, instrucţiunile, alte acte normative emise de miniştri şi conducătorii
celorlalte organe centrale ale administraţiei de stat, în baza legilor Parlamentului,
ori de cîte ori aceste acte cuprind reguli de procedură civilă.
 6) Instanţa de judecată – subiect obligatoriu al raporturilor de procedură
civilă
Prin instanţa judecătorească se înţelege organul împuternicit de lege să rezolve un
litigiu intervenit între părţi.
Constituirea instanţei de judecată semnifică alcătuirea ei complexă, cu toate
organele şi persoanele cerute de lege. Este vorba, în primul rând, de participarea
alături de completul de judecată a grefierului. La însărcinarea judecătorului,
grefierul îndeplineşte unele acte procedurale prin care contribuie la pregătirea
dosarului către dezbaterile judiciare, înştiinţează participanţii la proces despre
locul, data şi ora dezbaterilor, verifică prezenţa lor la şedinţă, clarifică motivele
neprezentării lor şi le notifică judecătorului, încheie procesul – verbal al şedinţei şi
îndeplineşte alte indicaţii ale judecătorului în vederea bunei organizări şi
desfăşurări a procesului.
Incompatibilitatea judecătorului. Incompatibilitatea, în sens general, constă în
imposibilitatea judecătorului de a îndeplini concomitent cu funcţia de judecător, şi
alte funcţii private sau publice, cu excepţia activității didactice şi ştiinţifice. În sens
restrîns, incompatibilitatea se referă la situaţia în care un judecător este oprit să ia
parte la judecarea unei cauze în cazurile expres prevăzute de lege.
Astfel, art.49 C.P.C. al R. M. stabileşte cazurile de inadmisibilitate a participării
judecătorului la examinarea cauzei şi anume:
1. judecătorul care a luat parte la judecarea pricinii în primă instanţă nu mai
poate participa la judecarea acesteia în instanţa de apel, de recurs şi nici la
rejudecarea ei în primă instanţă după casare şi invers,
2. judecătorul care a luat parte la judecarea pricinii în apel, nu mai poate
participa la judecarea ei în recurs şi în primă instanţă,
3. judecătorul care a luat parte la judecarea pricinii în recurs nu mai poate,
participa la judecarea ei în primă instanţă şi nici în instanţa de apel şi de
recurs.
Prevederile acestui articol nu se aplică în cazul scoaterii de pe rol a cererii sau cînd
procesul civil încetează în conformitate cu art.265 lit. a) şi b), adică:
a) pricina nu urmează a fi judecată în procedură civilă;
b) într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi
temeiuri s-a emis o hotărîre judecătorească rămasă irevocabilă sau o încheiere de
încetare a procesului în legătură cu renunţarea reclamantului la acţiune sau cu
confirmarea tranzacţiei dintre părţi;
Prevederile articolului 42, nu se extind asupra Colegiului civil, comercial şi de
contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, cînd are loc judecarea
recursurilor în plină componenţă, şi nici asupra Plenului Curţii Supreme de Justiţie
la adoptarea de hotărîri explicative.
Judecătorul urmează a fi recuzat dacă:
 1. la judecarea anterioară a pricinii a participat în calitate de martor, expert,
specialist, interpret, reprezentant, grefier, executor judecătoresc, arbitru sau
mediator;
2. se află în raporturi de rudenie până la al patrulea grad inclusiv sau de
afinitate până la al treilea grad inclusiv cu vreuna dintre părţi, cu alţi
participanţi la proces sau cu reprezentanţii acestora;
3. rudă a sa până la al patrulea grad inclusiv sau un afin până la al treilea grad
inclusiv a participat, ca judecător, la judecarea aceleiaşi pricini;
4. este rudă până la al patrulea grad inclusiv sau afin până la al treilea grad
inclusiv cu un alt membru al completului de judecată;
5. este tutore, curator sau adoptator al uneia dintre părţi;
6. şi-a expus opinia asupra pricinii care se judecă;
7. are un interes personal, direct sau indirect în soluţionarea pricinii ori există
alte împrejurări care pun la îndoială obiectivitatea şi nepărtinirea lui.
Din completul care judecă pricina nu pot face parte persoanele care se află în
raporturi de rudenie sau de căsătorie.
Aceleaşi temeiuri de recuzare a judecătorului se extind şi asupra expertului,
specialistului, interpretului, grefierului, executorului judecătoresc, arbitrului și
mediatorului. Plus la aceasta, expertul şi specialistul mai pot fi recuzaţi dacă
depind sau au depins pe linie de serviciu ori pe altă linie de părţi sau de alţi
participanţi la proces ori dacă au efectuat o revizie ale căror materiale au servit
drept temei pentru intentarea procesului ori care sunt folosite la soluţionarea
pricinii în cauză.
Cererea de recuzare sau abţinerea se face oral sau în scris până la începerea
dezbaterilor în fond, cu excepţia cazurilor când temeiul recuzării i-a devenit
cunoscut mai târziu. Cererea se examinează de aceeaşi instanţă care soluţionează
cauza, iar recuzarea judecătorului se soluţionează în aceeaşi zi de un alt complet de
judecată sau în cel mult 10 zile de instanţa ierarhic superioară, în cazurile când în
instanţa sesizată nu se poate constitui un alt complet de judecată sau când
recuzarea îi priveşte pe toţi judecătorii.

7) Subiecţii raporturilor procesual civile.

Raportul juridic procesual civil este compus din 3 elemente:
1. Subiect;
2. Obiect;
3. Conţinut.
Subiecţii sunt toate persoanelor şi organelor cărora le sunt atribuite anumite
drepturi şi obligaţii în baza normelor dreptului procesual civil şi care participă în
cadrul unui raport juridic procesual civil. Deosebim trei grupe de subiecţi ai
raporturilor juridice procesual – civile:
I grupă – instanţa de judecată. Ea are sarcina de a examina şi a soluţiona litigiile
ce apar între persoanele fizice şi/sau juridice, ele neputând să refuze rezolvarea
acestor diferende. Ea are 2 funcţii:
– Examinarea cauzei;
– Soluţionarea cauzei.

II grupă – participanţii la proces

a) Persoanele care participă la proces din numele propriu în apărarea
drepturilor şi intereselor personale, având un interes material şi procesual
juridic. Aici se includ părţile, adică reclamantul şi pîrîtul (sau creditor şi debitor).
La această categorie de participanţi se mai atribuie şi intervenienţii, care se împart
în:
ü intervenienţi principali – terţele persoane care intervin în proces, pentru a-şi
apăra drepturile sau interesele cu privire la obiectul litigiului sau drepturile legate
de acesta.;
ü intervenienţi accesorii – persoanele care au intervenit sau au fost atrase în
proces, pentru că hotărîrea care se va pronunţa poate să influenţeze drepturile sau
obligaţiile lor faţă de una din părţi.
b) Persoanele care participă în proces din numele propriu în apărarea
drepturilor şi intereselor altor persoane având în proces un interes doar procesual
nu şi material:
 procurorul, care porneşte procesul în apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale minorilor, persoanelor în vârstă, persoanelor incapabile, unui
număr nelimitat de persoane, în interesele statului şi societăţii;
 organele autorităţilor publice, organizaţiile şi persoanele fizice care
participă la proces în cazurile prevăzute de lege în apărarea drepturilor şi
intereselor altor persoane.
III grupă – persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei (auxiliarii). Specific
acestor subiecte este lipsa interesului juridic atît material, cît şi procesual în
examinarea şi soluționarea cauzei, iar dacă se va constata cointeresarea lor acestea
se vor abţine de la judecată sau vor fi recuzaţi. Aici intră:
ü reprezentanţii;
ü martorii;
ü experţii şi specialiştii;
ü translatorii și interpreții, etc.

8) Clasificarea probelor
Clasificarea probelor
1. După izvorul de obţinere a probei:
 probe personale – ce constau în fapte ale omului, izvor de probă fiind
persoanele. Ex: explicaţiile părţilor şi a intervenienţilor, depoziţiile martorilor,
concluziile experţilor şi specialiştilor;
 probe materiale – izvor de probă sunt obiectele materiale, adică lucrările care
prin starea lor însăşi sau particularităţi dovedesc raportul dedus judecăţii. Ex:
înscrisuri, înregistrările audia – video, dovezi materiale.
2. După modul de formare a probei:
 primare (nemijlocite) – care implică un raport nemijlocit între probă şi fapt.
Ex: înscrisurile în original, depoziţiile de martori oculari cu privire la unele
împrejurări;
 secundare (mijlocite) – care provin din a doua sau treia sursă. Ex: copiile de pe
înscrisuri, depoziţiile martorilor cu privire la împrejurările auzite de la alte
persoane.
3. După legătura conţinutului probei cu faptele probaţie sau după cum faptul
probator duce sau nu direct la stabilirea faptului principal:
 probe directe – care au o legătură directă cu faptul de probaţie şi se poate face
o singură concluzie cu privire la existenţa sau inexistenţa faptului;
 probe indirecte – care au cu faptul de probaţie o legătură multiplă şi de aceea
în cadrul examinării probei se poate face o concluzie cu mai multe versiuni cu
privire la faptul de probaţie. Deci, probele indirecte dovedesc un fapt vecin şi
conex din a cărei cunoaştere se pot trage concluzii în legătură cu existenţa
raportului juridic aflat în litigiu. Ex: fapte care nu cer a fi dovedite.
4. După locul de formare a probei:
 probe judiciare – care se constituie în cadrul judecăţii. Ex: depoziţiile
martorilor.
 probe extrajudiciare – care se formează în afara judecăţii. Ex: probele obţinute
de instanţă în urma îndeplinirii delegaţiilor judecătoreşti.
5. După modul în care judecătorul percepe faptele:
 probe percepute personal de judecător. Ex: cercetarea la faţa locului,
examinarea directă a unui obiect;
 probe constând în perceperea faptelor de alte persoane. Ex: depoziţie de
martor.

9) Etapele și fazele procesului civil şi sarcinile fiecărei faze.

Faza procesuală este o totalitate a actelor procedurale îndeplinite de către instanţa
de judecată executorii judecătoreşti, participanţii la proces şi alte persoane care
contribuie şa înfăptuirea justiţiei la o anumită etapă a desfăşurării procesului pentru
a-şi atinge scopul pus în faţa acestei faze a procesului.
Faza judecăţii
1. intentarea procesului – se face prin cerea de chemare în judecată depusă de
către reclamant în apărarea intereselor sale sau de către procuror, organele
autorităţilor publice, organizaţii şi persoane fizice în apărarea drepturilor şi
interesele altor persoane;
2. pregătirea cauzei pentru dezbateri – etapă la care se prezintă referinţa sau o
eventuală cerere reconvenţională de către pîrît. La aceeaşi etapă se fixează
termenul pentru dezbateri şi se soluţionează şi alte chestiuni de pregătire cauzei
pentru dezbateri;
3. dezbaterile judiciare – ce se desfăşoară, de regulă, la mai multe termene de
judecată, dînd posibilitate părţilor să-şi susţină în mod real şi contradictoriu
pretenţiile şi apărările şi să administreze probe;
4. deliberarea şi pronunţarea hotărîrii – deliberarea făcîndu-se prin retragerea
completului de judecată în camera de consiliu, iar pronunţarea hotărîrii făcîndu-se
în public.
Faza executării silite intervine în cazul hotărîrilor sau altor titluri executorii
susceptibile de a fi puse-n executare cu ajutorul forţei coercitive a statului în
măsura în care debitorul nu-şi execută benevol obligaţia.
10) Reprezentarea judiciară în procesul civil.
Reprezentarea judiciară este activitatea reprezentantului într-un proces ce constă în
săvârşirea unor acţiuni ce au efect din numele şi în interesul persoanei reprezentate.
Reprezentarea este admisă la toate etapele procesului, contribuind la realizarea şi
exercitarea mai amplă a drepturilor şi obligaţiilor procedurale, mai ales când părţile
nu pot participa din diferite motive la judecată. În calitate de parte, intervenient sau
alt participant figurează în proces tot timpul persoana în interesele căreia activează
reprezentantul. În urma acţiunilor săvârşite de reprezentant apar drepturi şi
obligaţii pentru persoana reprezentată.
Persoanele juridice sunt reprezentate în instanţă de către organele lor de
administrare, acţionând în limitele împuternicirilor ce le sunt acordate prin lege,
statut sau regulament ori de către alți angajați împuterniciți ai persoanei juridice
sau de către avocați. Conducătorii persoanelor juridice prezintă instanţei
documentele, ce atestă funcţia sau calitatea lor de serviciu ori actele de constituire.
În caz de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice ea poate fi reprezentată de
administratorul din oficiu sau lichidator.
În dependenţă de temeiul apariţiei reprezentării, avem:
 reprezentare contractuală,
 reprezentare legală,
 reprezentare acordată prin lege, statut, regulament sau alt document special
(oficială).
Reprezentarea contractuală (convenţională) apare în baza unui contract de mandat,
prin care mandantul împuterniceşte o altă persoană – mandatarul (avocat) – pentru
a-i prezenta interesele în instanţa de judecată.
Instanţa judecătorească solicită Oficiului teritorial al Consiliului Național pentru
Asistență Juridică Garantată de Stat desemnarea unui avocat pentru parte sau
intervenient:
1. în cazul în care partea sau intervenientul sunt lipsiţi sau limitaţi în capacitatea
de exerciţiu şi nu au reprezentanţi legali;
2. când domiciliul pârâtului nu este cunoscut;
3. dacă instanţa constată un conflict de interese între reprezentant şi reprezentatul
lipsit ori limitat în capacitatea de exerciţiu;
4. în procesele privind limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu sau
declararea incapacităţii ei, dacă aceasta nu este asistată în judecată de avocat;
5. în procesele privind spitalizarea în staţionarul de psihiatrie, dacă persoana a
cărei spitalizare se cere nu este asistată de avocat etc.
Reprezentarea legală se instituie la apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite de
lege ale minorilor, persoanelor incapabile şi ale celor cu capacitate de exerciţiu
limitată. Apărarea drepturilor şi intereselor acestor persoane se efectuează de către
părinţi, adoptatori, tutori, curatori care săvârşesc în numele celor reprezentaţi toate
actele de procedură pe care are dreptul să le săvârşească cel reprezentat.
Reprezentanţii legali vor prezenta instanţei documentele care certifică
împuternicirile lor. Părinţii, adoptatorii, curatorii sau tutorii pot încredinţa aducerea
procesului în instanţa de judecată unui avocat. Reprezentantul legal poate fi chemat
personal în instanță pentru a da explicații referitor la actele pe care le-a săvârșit.
Reprezentarea în proces a persoanei declarată dispărută fără urmă în modul stabilit
de lege se face de administratorul fiduciar sau de tutorele numit în conformitate cu
legea.
Reprezentarea în proces a moștenitorilor persoanei decedate sau declarate decedată
în modul stabilit de lege, dacă succesiunea nu a fost încă acceptată de nimeni, se
face de către custodele (persoană însărcinată cu paza și cu păstrarea unor bunuri )
sau tutorele numit în conformitate cu legea.
Reprezentarea acordată prin lege, statut, regulament are loc în cazul persoanelor
juridice. Persoanele juridice prezintă acţiuni în instanţa de judecată, exercită
drepturile şi obligaţiile lor și poartă răspundere prin organele sale de conducere
stabilite prin lege sau statut. Organul de conducere poate participa la proces
nemijlocit dacă este unipersonal (conducătorul, directorul). Dacă organul de
conducere este colegial, împuternicirile de a participa la proces se dau unei
persoane angajate printr-o decizie a acestui organ colegial sau avocatului.
Dacă mai multe persoane juridice s-au asociat, reprezentarea în instanţa de
judecată se face în baza prevederilor regulamentului asociaţiei create. Dreptul de a
reprezenta interesele în instanţa de judecată le au şi organele ierarhic superioare a
organelor ierarhic inferioare.

11) Felurile de procedură în procesul civil.

Felurile procedurii civile
 Procedura contencioasă se caracterizează prin prezenţa părţilor în proces
(reclamant şi pîrît); existenţa unui litigiu de drept care izvorăşte din raporturile
juridice civile, de familie, de muncă, agrare etc.
 Procedura contenciosului administrativ se caracterizează prin prezenţa părţilor
în proces (de data aceasta petiţionar şi autoritatea publică sau persoana cu funcţii
de răspundere) şi existenţa unui litigiu de contencios administrativ, care este
generat fie de un act administrativ, fie de nesoluţionarea în termeni legali a unei
cereri privind recunoaşterea unui drept de litigiu.
 Procedura specială se caracterizează prin lipsa unui litigiu cu privire la un
drept, deci şi lipsa părţilor în proces. În astfel de procedură participă petiţionarii şi
persoanele interesate şi se ocroteşte un interes sau drept incontestabil.
 Procedura simplificată (de ordonanţă) reprezintă o formă simplificată, aşa cum
nu include multe mijloace procedurale caracteristice celorlalte proceduri, cum ar fi
de exemplu, acţiunea şi mijloacele de apărare împotriva acţiunii, probaţiunea şi
integritatea sa, citarea părţilor şi etapa dezbaterilor judiciare. În cadrul procedurii
ordonanţiale se examinează şi se soluţionează un şir de pretenţii incontestabile,
prevăzute de art.345 C.P.C. al RM.
 Procedura de declarare a insolvabilităţii reprezintă aceeaşi procedură
contencioasă, cu excepţiile şi completările stabilite de legislaţia insolvabilităţii.

12) Temeiurile şi procedura strămutării cauzei de la instanţa sesizată la o

altă instanţă.
Articolul 43. Strămutarea cauzei
(1) Cauza pe care instanţa a reţinut-o spre judecare, cu respectarea normelor
de competenţă, se soluţionează de aceasta în fond, inclusiv în cazul devenirii ei
ulterioare de competenţa unei alte instanţe.
(2) Instanţa strămută cauza la o altă instanţă dacă:
a) pîrîtul, al cărui domiciliu nu era cunoscut, cere strămutarea cauzei la
instanţa de la domiciliul său atestat prin dreptul de proprietate, calitatea de locatar
sau viza de reşedinţă;
b) cauza a fost reţinută spre judecare cu încălcarea normelor de competenţă
jurisdicţională;
c) ambele părţi solicită strămutarea cauzei la instanţa de la locul aflării
majorităţii probelor;
d) din motivul recuzării (abţinerii de la judecată) unui sau mai multor
judecători ori din alte motive întemeiate, substituirea judecătorilor săi devine
imposibilă;
e) există motive pentru măsuri de securitate publică;
f) există bănuieli că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită de
circumstanţele cauzei sau de calitatea participanţilor la proces;
g) în circumstanţe excepţionale, instanţa competentă să judece cauza nu poate
funcţiona timp îndelungat.
(3) Strămutarea cauzei de la o instanţă la alta din motivele specificate la alin.
(2) lit. a), b) şi c) se face în faza de pregătire a cauzei pentru dezbateri judiciare, în
temeiul unei încheieri motivate a instanţei în care este intentat procesul. Încheierea
de strămutare a cauzei nu se supune niciunei căi de atac, dar poate determina
ridicarea unui conflict negativ de competență.
 (4) Strămutarea cauzei în cazurile prevăzute la alin.(2) lit.d), e), f) şi g) se
efectuează de către instanţa ierarhic superioară, a cărei încheiere nu se supune
niciunei căi de atac.
(41) Instanţa este obligată să remită instanţei competente dosarul în termen de
5 zile de la data la care încheierea de strămutare a cauzei devine irevocabilă.
(5) Actele procedurale îndeplinite de instanţa care a intentat procesul anterior
strămutării cauzei au efect juridic în măsura în care noua instanţă consideră că nu
este necesară modificarea lor.
(6) Nu se admite formularea unei noi cereri de strămutare pe aceleași motive
dacă anterior strămutarea a fost respinsă sau întemeiată pe motive cunoscute la
data soluționării cererii anterioare. În acest caz, cererea de strămutare se anexează
la materialele dosarului printr-o încheiere protocolară.

13) Principiul independenţei şi imparţialităţii judecătorilor şi supunerii lor

numai legii
Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt imparţiali, nepărtinitori şi obiectivi,
adică la înfăptuirea justiţiei în pricinile civile judecătorii sunt obligaţi să
procedeze conform justiţiei.
Potrivit art.116 alin.1 al Constituției RM, art.20 alin.2 CPC al RM și art.1alin.3
al Legii privind statutul judecătorului, la înfăptuirea justiţiei, judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii. Judecătorii judecă pricinile în baza legii
şi în condiţii care exclud orice presiune asupra lor. În procesul examinării și
soluționării unei pricini concrete, judecătorul este independent și față de
concluziile date de participanții la proces, indiferent de statutul lor juridic
(art.130 C.P.C. al RM). Orice amestec în activitatea de judecată este
inadmisibilă și atrage răspunderea prevăzută de lege.
Articolul 20. Independenţa judecătorilor şi supunerea
lor numai legii
(1) Puterea judecătorească este separată de puterea legislativă şi de cea
executivă şi se exercită în conformitate cu Constituţia Republicii Moldova, cu
prezentul cod şi cu alte legi.
(2) La înfăptuirea justiţiei în cauze civile, judecătorii sînt independenţi şi se
supun numai legii. Orice imixtiune în activitatea de judecată este inadmisibilă şi
atrage răspunderea prevăzută de lege.
(3) Garanţiile independenţei judecătorilor sînt consacrate în Constituţia
Republicii Moldova şi în alte legi.

14) Participarea intervenienţilor accesorii în cadrul procesului civil.

La această categorie se referă persoanele care au intervenit sau au fost atrase în
proces de partea reclamantului sau pîrîtului deoarece hotărîrea care se va pronunţa
poate să influenţeze drepturile sau obligaţiile lor faţă de una dintre părţi. Exemplu:
dauna pricinuită sănătăţii de către un troleibuz. Intervenient accesoriu va fi şoferul
troleibuzului. Dacă parcul de troleibuze pierde, atunci acesta (în persoana
directorului) poate intenta acţiunea de regres împotriva şoferului.
Intervenientul accesoriu este participantul care intervine într-un proces deja pornit
între părţile iniţiale, pe lîngă o parte sau alta, care sunt cointeresate în soarta
procesului, fără a formula pretenţii proprii la obiectul litigiului. Exemplu: şoferul
troleibuzului va fi atras în procesul civil în calitate de intervenient accesoriu de
partea pîrîtului (parcul de troleibuze) în acţiunea de despăgubire a reclamantului
pentru daunele cauzate de accident.
Intervenienţi accesorii pot fi de partea reclamantului sau pîrîtului pînă la închiderea
dezbaterilor judiciare în primă instanţă, prin depunerea unei cereri individuale, în
care demonstrează interesul intervenţiei, fie că e atras de o parte sau din oficiul
instanţei. În acest sens, partea interesată este obligată să înştiinţeze intervenientul
accesoriu despre pornirea procesului prin intermediul instanţei de judecată,
explicîndu-i dreptul de a interveni în proces în termen de 15 zile.
Intervenientul accesoriu poate să invoce acţiunea din intenţie sau culpă gravă a
părţii căreia urma să i se alăture din cauza incorectitudinii ei în acţiunile
procesuale. Neintervenţia în proces fără motive întemeiate îl decade din dreptul de
a dovedi că litigiul a fost soluţionat greşit. Intervenientul accesoriu se bucură de
aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale ca şi partea pe care o susţine în proces, cu
excepţia dreptului de a:
1. Modifica temeiul sau obiectul acţiunii;
2. Mări sau micşora cuantumul pretenţiilor din acţiune;
3. De a renunţa la acţiune;
4. De a recunoaşte acţiunea;
5. De a încheia tranzacţia de împăcare;
6. De a înainta acţiune reconvenţională.
Toate aceste limitări în drepturi rezultă din faptul că ei nu sunt subiecţi ai
raporturilor juridice litigioase de drept material. Necesitatea introducerii în proces
a intervenienţilor accesorii rezultă din următoarele situaţii:
a) Posibilul drept de regres (exemplu: concedierea ilegală de la serviciu, angajata
poate cere acţiune de regres împotriva şefului său de a fi repusă în serviciu şi de ai
plăti salariul pierdut pe durata concedierii). Salariatul concediat sau transferat
nelegitim de la o muncă mai puţin retribuită, instanţa poate să introducă din oficiu
în proces, în calitate de intervenient accesoriu din partea pîrîtului, persoana cu
funcţie de răspundere care a dispus concedierea sau transferul nelegitim. La rîndul
ei, întreprinderea, instituţia sau organizaţia se poate întoarce cu regres asupra
persoanei care a dispus concedierea sau transferul nelegitim.
b) În legătură cu existenţa unui alt interes juridic. Exemplu: într-un proces de
încasare a pensiei de întreţinere, stabilindu-se faptul că pîrîtul plăteşte pensia
pentru copilul din prima căsătorie, va fi atrasă prima soţie în proces, în calitate de
intervenient accesoriu de partea pîrîtului, deoarece în cazul admiterii de acţiune,
adică pensia pentru copilul din a doua căsătorie, se va micşora cuantumul pensiei
de întreţinere încasată de ea pentru copilul din prima căsătorie. Ea participă în
proces individual, avînd o poziţie independentă faţă de celelalte părţi, nefiind
obligată să-şi coordoneze acţiunile cu ele.

15) Principiul publicităţii în cadrul procesului civil

În conformitate cu art. 21 și 117 al Constituției RM, art. 23 CPC al RM și art.10 al
Legii privind organizarea judecătorească, şedinţele de judecată sunt publice.
Publicitatea înseamnă că judecarea oricărei pricini civile trebuie să aibă loc într-o
anumită încăpere, la sediul instanţei judecătoreşti şi nu numai părţile, dar orice
persoană care vrea să urmărească modul de desfăşurare a procesului în toate fazele
judecăţii poate asista la proces chiar dacă este străină de el.
Judecarea proceselor în şedinţă închisă se efectuează numai în cazurile stabilite
prin lege, în scopul protejării informaţiei ce constituie secret de stat, taină
comercială cu respectarea normelor de procedură. Instanţa de judecată poate să
dispună judecarea pricinii în şedinţă închisă în vederea prevenirii divulgării unor
informații care se referă la aspectele intime ale vieții, care lezează onoarea,
demnitatea sau reputația profesională ori alte circumstanțe care ar prejudicia
interesele participanților la proces sau dacă dezbaterea publică ar putea vătăma
ordinea publică sau moralitatea ori vine în contradicţie cu interesele păstrării
secretului de stat. Ședința poate fi declarată închisă pentru întregul proces sau
numai pentru efectuarea anumitor acte procedurale. Această excepție nu se
răsfrînge asupra participanților la proces, ședința de judecată închisă avînd loc în
prezența lor, instanța îi previne asupra răspunderii pe care o vor purta în caz de
divulgare a informației obținute în cadrul procesului.
Participanții la proces și celelalte persoane prezente în sala de ședințe sunt obligate
să respecte ordinea stabilită pentru judecarea cauzei. Persoanele care n-au atins
vîrsta de 16 ani nu se admit în sala de şedinţă, dacă nu sunt citate în calitate de
participant la proces sau martor, iar persoanele care se prezintă într-o ţinută
necuviincioasă pot fi îndepărtate din sala de şedinţă.
Deliberarea hotărîrii se face în secret, iar pronunţarea hotărîrii în toate cazurile se
face în şedinţă publică, chiar dacă dezbaterile au avut loc în ședință închisă.

16) Participarea intervenienţilor principali în cadrul procesului civil.

La această categorie se atribuie terţele persoane care intervin într-un proces apărut
între reclamant şi pîrît pentru a-şi apăra drepturile şi interesele proprii cu privire la
obiectul litigiului sau drepturile legate de acesta.
Intervenienţii principali pot interveni în proces pînă la închiderea dezbaterilor
judiciare în primă instanţă, prin depunerea unei cereri de chemare în judecată
taxată, şi adresează ambelor părţi sau numai reclamantului pretenţiile sale. Dacă
judecătorul consideră că pretenţiile intervenientului principal nu se referă la
obiectul litigiului, refuză să le examineze concomitent cu cererea principală. În
acest caz intervenienţii principali nu decade din dreptul de a cere intentarea unui
proces de sine stătător.
Exemplu: intervenientul principal: mama soacră în procesul de partaj între soţi,
care pretinde dreptul său de proprietate asupra unei părţi din masa bunurilor
partajate dintre aceştia.
Intervenientul principal se bucură de toate drepturile şi obligaţiile reclamantului.
Deosebirea intervenientului principal de coreclamant constă în faptul că pretenţiile
coreclamantului sunt adresate tot timpul pîrîtului şi nu se exclud reciproc.
Intervenientul principal nu poate înainta concomitent cu reclamantul sau
coreclamantul. Pretenţiile reclamantului şi intervenientului principal, deşi sunt
îndreptate asupra aceluiaşi obiect, nu se exclud reciproc.
Intervenientul poate îndrepta pretenţiile asupra pîrîtului şi reclamantului sau doar
reclamantului.

17) Noţiunea şi esenţa principiului celerității (termenului rezonabil de

judecare a cauzei).
Articolul 4. Sarcinile procedurii civile
Sarcinile procedurii civile constau în judecarea justă, în termen rezonabil, a
cauzelor de apărare a drepturilor încălcate sau contestate, a libertăţilor şi a
intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice şi asociaţiilor lor, ale
autorităţilor publice şi ale altor persoane care sînt subiecte ale raporturilor juridice
civile, familiale, de muncă şi ale altor raporturi juridice, precum şi în apărarea
intereselor statului şi ale societăţii, în consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept,
în prevenirea cazurilor de încălcare a legii.
Nu este stabilit o limită de timp absolută ca referință pentru aprecierea termenului
rezonabil. Astfel, nu există termene delimitate expres privind durata rezonabilă a
procedurilor, iar rezonabilitatea termenului procedurii depinde de circumstanțele
individuale ale fiecărui caz.
Rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie evaluată în lumina circumstanţelor
cauzei, ţinând cont de următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul
reclamantului şi al autorităţilor relevante şi importanţa cauzei pentru reclamant.
Complexitatea cauzei – numărul persoanelor implicate în cauză, volumul
probațiunii, dificultatea administrării probelor, dimensiunea internațională a
litigiului, necesitatea de a recurge la expertize etc.
Comportamentul părților (reclamantului), care pot contribui la lungirea
procedurilor la nivel național prin variate forme și metode (cereri frecvente de
amânare și prorogarea termenelor, schimbări repetate de avocați, neprezentarea
pretins motivată la ședința instanței, tentativă eșuată sau mimată de reglementare
amiabilă, uzarea de dreptul la diferite recursuri, cereri și demersuri etc.)
Autoritățile statului sunt responsabile de întârzieri, de exemplu, cauzate prin
suspendarea cauzei, când urmare a amânărilor, procedura judiciară este prelungită
în timp fără necesitate. Dacă sunt necesare amânări, acestea ar trebui să fie numite
astfel încât să se reducă la minimum întârzierea.
Importanţa (miza) cauzei pentru reclamant este ultimul criteriu în dependență de
care se apreciază rezonabilitatea procedurii.
Cu titlu de concluzie generală, în ceea ce privește criteriile de apreciere a
rezonabilității duratei procedurilor, nici unul dintre ele nu prevaleaza și nu are
vreun caracter absolut, ele toate trebuie luate în considerație în ansamblu și în
dependență de particularitățile specifice ale fiecărei cauze.

18) Succesiunea procesuală civilă.

Succesiunea procesuală este o instituţie a dreptului procesual civil care
reglementează trecerea drepturilor şi obligaţiilor procesuale de la o persoană
(predecesor) la alta (succesor în drepturi procesuale). În cazul ieşirii uneia dintre
părţi din raportul juridic litigios sau stabilit prin hotărîre judecătorească (moartea
persoanei fizice, reorganizarea persoanei juridice, cesiunea de creanţă, transfer de
datorie etc,) instanţa de judecată permite înlocuirea acestei părţi cu succesorul ei în
drepturi. Succesiunea în drepturi este posibilă în orice stadiu al procesului. Toate
actele săvîrşite în cadrul procesului pînă la intervenirea succesorului în drepturi
sunt obligatorii pentru acesta în măsura în care ele ar fi fost obligatorii pentru
persoana pe care succesorul în drepturi a înlocuit-o. După înlocuire, procesul
continuă mai departe.
Succesiunea procesuală are loc doar în cazurile cînd este posibilă succesiunea în
drepturile materiale. Încheierea instanței despre refuzul în admiterea succesorului
poate fi atacată cu recurs. În procesul civil succesiunea poate fi numai universală,
adică nu pot fi transmise de la o persoană la alta doar anumite drepturi şi obligaţii
procesuale. Succesorului îi sunt transmise toate drepturile şi obligaţiile procedurale
ale predecesorului. Succesiunea procesuală este posibilă atît în cazul reclamantului,
pîrîtului cît şi a intervenienţilor principali. Dacă a avut loc succesiunea
reclamantului, instanţa de judecată este obligată de a cere acordul succesorului
pentru a continua procesul suspendat. Dacă acesta refuză, procesul încetează pe
temeiul renunțării la acțiune. Succesiunea debitorului, însă nu antrenează
exprimarea acordului sau dezacordului acestuia, ci se realizează de către instanță
din oficiu.

19) Noţiunea şi esenţa principiului disponibilităţii.

Potrivit art.27 CPC al R.M., disponibilitatea constă în posibilitatea părţii de a
dispune liber de obiectul procesului (dreptul litigios dedus judecății) şi de
mijloacele procesuale de apărare a acestui drept. În conținutul său acest principiu
cuprinde o serie de drepturi ca:
 dreptul părţii de a porni sau nu un proces civil;
 dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată şi limitele
apărării;
 dreptul de a renunţa la acţiune;
 dreptul de a recunoaşte pretenţiile din acţiune şi de a încheia o tranzacţie;
 dreptul de a ataca hotărîrea.
În ceea ce priveşte dreptul părţii de a porni sau nu procesul, putem conchide că
disponibilitatea nu este absolută, legea mai recunoscînd dreptul de a porni un
proces în apărarea drepturilor şi intereselor lezate ale altor persoane procurorului,
altor persoane fizice, organizaţiilor şi autorităţilor publice.
În ceea ce priveşte limitele cererii de chemare în judecată reclamantul este unicul
care stabileşte cadrul obiectiv și subiectiv al procesului, adică ceea ce pretinde prin
cerere şi cercul de persoane chemate în judecată. În virtutea rolului său activ,
instanţa poate să pună în discuţia părţilor necesitatea introducerii în proces şi a
altor persoane, dar dacă acestea vor fi sau nu introduse vor hotărî părţile şi nu
instanţa din oficiu.
Principiul disponibilităţii permite părţilor ca prin actele de dispoziţie să intervină în
cursul obişnuit al procesului, putînd oricînd renunţa la acţiune, recunoaște acțiunea
şi încheia o tranzacţie de împăcare. În virtutea rolului său activ, instanţa de
judecată poate să nu dea curs acestor acte, dacă prin ele se încalcă drepturile unor
alte persoane sau legea (art.27alin.2 C.P.C.). Principiul disponibilităţii se mai
manifestă prin dreptul de a ataca sau nu hotărîrea pe căile de atac prevăzute de
lege.

20) Coparticiparea procesual civilă.

Coparticiparea este o instituţie procesuală desemnînd situaţia cînd în proces
participă mai mulţi reclamanţi și/sau mai mulţi pîrîţi, interesele cărora nu se
exclud reciproc.
a. după un prim criteriu de clasificare, criteriul procesual-juridic deosebim:
 coparticipare activă – mai mulţi coreclamanţi;
 pasivă – mai mulţi copîrîţi;
 mixtă – mai mulţi coreclamanţi şi copîrîţi.
b. reieşind din criteriul material-juridic coparticiparea poate fi:
 obligatorie (necesară);
 facultativă (posibilă).
Coparticiparea procesuală obligatorie are loc indiferent de dispoziția părților și
instanței de judecată, ea fiind prescrisă în mod obligatoriu de lege și determinată de
natura raportului material litigios.
Coparticiparea procesuală este obligatorie dacă examinarea pricinii implică
soluţionarea chestiunii cu privire la drepturile sau obligaţiile mai multor reclamanţi
şi/sau pîrîţi atunci cînd:
a) obiectul litigiului îl constituie drepturile şi obligaţiile comune ale mai multor
reclamanţi sau pîrîţi (de ex: în litigiile cu privire la dreptul de proprietate comună,
succesiuni);
b) drepturile şi obligaţiile reclamanţilor sau pîrîţilor decurg din aceleaşi temeiuri
de fapt sau de drept (de ex: în litigiile locative).
În temeiurile prevăzute de lege orișice persoană are dreptul să solicite intervenirea
în proces în calitate de coreclamant sau copîrît. Instanţa judecătorească va înştiinţa,
din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, pe toţi coreclamanţii şi copîrîţii
despre posibilitatea de a interveni în proces. Intervenirea în proces se dispune,
printr-o încheiere, pînă la închiderea dezbaterilor judiciare înaintea primei instanţe.
Dacă necesitatea intervenirii în proces a coreclamanţilor sau copîrîţilor este
constatată în timpul deliberării, instanţa va relua examinarea pricinii în fond,
dispunînd înştiinţarea coparticipanţilor.
Coparticiparea procesuală facultativă se întemeiază pe utilitatea soluţionării în
comun a pretenţiilor mai multor reclamanţi împotriva unui pîrît, sau împotriva mai
multor pîrîţi din partea unui singur reclamant, cînd ele se află în conexiune prin
raportul material juridic dintre coparticipanţi, exprimat prin pretenţiile înaintate sau
probele comune şi cînd există posibilitatea examinării lor în aceeaşi procedură şi
de aceeaşi instanţă.
Judecătorul soluționează problema intervenirii în proces a coparticipanților la faza
pregătirii cauzei pentru dezbateri, printr-o încheiere privind satisfacerea sau
respingerea cererii de atragere în proces a coparticipanților. Coparticiparea se
admite doar în instanța de fond. Coparticipanții se pot alătura la apel sau recurs,
dacă pretențiile lor coincid cu cele ale apelantului sau recurentului. În cazul
coparticipării facultative, operează principiul independenţei procesuale, în sensul
că actele de procedură, apărările şi concluziile uneia din părţi nu pot folosi sau
dăuna celorlalţi. Coparticipanţii pot încredinţa reprezentarea lor în proces unuia sau
mai multor coparticipanţi.

21) Noţiunea şi esenţa principiului nemijlocirii.

Conform art. 25(1) Instanţa trebuie să cerceteze direct şi nemijlocit probele, să
asculte explicaţiile părţilor şi intervenienţilor, depoziţiile martorilor, concluziile
expertului, consultaţiile şi explicaţiile specialistului, să ia cunoştinţă de înscrisuri,
să cerceteze probele materiale, să audieze înregistrările audio şi să vizioneze
înregistrările video, să emită hotărîrea numai în temeiul circumstanţelor constatate
şi al probelor cercetate şi verificate în şedinţă de judecată.
Acest principiu constă în obligaţia instanţei de a cerceta imediat toate elementele,
probele care interesează dezlegarea pricinii și să emită hotărîrea numai în temeiul
circumstanțelor constatate și al probelor cercetate și verificate în ședința de
judecată. Toate actele de procedură trebuie realizate doar în cadrul ședinței de
judecată, în fața aceluiași complet de judecată. În cazul înlocuirii unui judecător în
timpul judecării cauzei, dezbaterile se reiau de la început.
Realizarea acestui principiu cunoaște și unele excepții: delegațiile judecătorești,
asigurarea probelor – situații în care judecătorul ia cunoștință mijlocit de probele
existente la dosar.
22) Părţile în procesul civil.
Părţile în procesul civil sunt persoanele (fizice şi/sau juridice) participante la
proces, litigiul cărora cu privire la dreptul subiectiv sau interesul ocrotit prin lege
instanţa de judecată trebuie să-l examineze şi să-l soluţioneze.
În cazurile prevăzute de lege pot fi parte în proces entitățile (asociaţiile şi
societăţile) care nu au personalitate juridică, dar care dispun de organe de
conducere proprii.
Parte în procesul civil poate fi RM, reprezentată de Guvern şi de organele
împuternicite să exercite o parte din funcţiile Guvernului, precum şi unităţile
administrativ – teritoriale reprezentate prin împuterniciţii lor în modul prevăzut de
lege.

Pentru părțile procesului se identifică următoarele caracteristici:

1. existența unui interes material-juridic,
2. interesul procesual în soluționarea cauzei,
3. participarea în proces din nume propriu, în apărarea drepturilor și intereselor
sale proprii.

Reclamantul este subiectul raportului juridic litigios care se adresează în instanţa

de judecată sau în interesul căruia se adresează alte persoane împuternicite prin
lege, cerînd apărarea unui drept al său sau a unui interes ocrotit prin lege, susţinînd
că dreptul subiectiv al lui este încălcat sau neîntemeiat contestat de pîrît.
Pîrîtul este subiectul raportului juridic litigios, împotriva căruia în instanţa de
judecată se porneşte un proces ca fiind prezumat a fi încălcat sau contestat
drepturile subiective ale reclamantului. Pîrîtul participă ca parte pasivă în proces,
deoarece împotriva lui se pornește procesul în vederea apărării drepturilor sau
intereselor legitime ale reclamantului, care se presupune că ar fi fost încălcate sau
contestate de către pîrît.
Pentru ca un subiect de drept să dobîndească calitatea de parte în proces trebuie să
îndeplinească cumulativ mai multe condiții:
1. să aibă calitate procesuală (activă sau pasivă);
2. să aibă interes (folosul practic imediat pe care îl are o parte în vederea
justificării procesului);
3. să dispună de capacitate procesuală (capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu).
Capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea de a avea drepturi şi
obligaţii într-un proces civil, care este recunoscută în egală măsură tuturor
cetăţenilor – persoane fizice de la naștere, cît şi persoanelor juridice de la
înregistrare. Lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice fază
a procesului. Actele de procedură îndeplinite de persoana lipsită de capacitatea de
folosință sunt nule.
Capacitatea procesuală de exerciţiu este aptitudinea de a-şi exercita personal sau
printr-un reprezentant drepturile şi obligaţiile procedurale în instanţa de judecată.
Capacitatea de exerciţiu o au cetăţenii care au ajuns la majorat (18 ani), precum şi
persoanele juridice, iar în cazurile prevăzute de lege și entitățile fără personalitate
juridică.
Actele de procedură efectuate de minorii cu vîrste cuprinse între 14 şi 18 ani sînt
lovite de nulitate relativă. Reprezentantul legal al minorului poate încuviința toate
aceste acte sau numai o parte dintre ele. Instanţa judecătorească va acorda un
termen pentru încuviințarea actelor. Dacă actele nu sînt încuviințate în termenul
stabilit, se va dispune anularea acestora.
Actele de procedură efectuate de minorii cu vîrste de pînă la 14 ani sau de
persoanele supuse măsurii de ocrotire judiciare sub forma tutelei sînt nule.
Prevederea nu se aplică în cazul în care persoana supusă măsurii de ocrotire
judiciare sub forma tutelei contestă hotărîrea respectivă.
Minorul care a atins vîrsta de 16 ani poate să-şi exercite personal drepturile
procedurale şi să-şi îndeplinească obligaţiile procedurale de sine stătător în cazul
declarării capacităţii depline de exerciţiu (emancipării) sau al încheierii căsătoriei.
Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale minorilor cu vîrsta între 14 şi 18 ani
sînt apărate în instanţa judecătorească de către reprezentanții legali ai acestora,
instanţa fiind obligată să introducă în astfel de cauze minorii respectivi.
În cazurile prevăzute de lege, în cauzele ce nasc din raporturi juridice civile,
matrimoniale, familiale, de muncă şi din alte raporturi juridice, minorii îşi apără
personal în judecată drepturile, libertăţile şi interesele legitime. Instanţa constată
necesitatea introducerii în proces a reprezentantului legal al minorului.
Drepturile, libertățile şi interesele legitime ale minorilor cu vârsta de până la 14 ani
sunt apărate în instanța judecătorească de reprezentanții legali ai acestora.
art. 60, 61

Coparticiparea este o instituţie procesuală desemnînd situaţia cînd în proces

participă mai mulţi reclamanţi și/sau mai mulţi pîrîţi, interesele cărora nu se
exclud reciproc.
a. după un prim criteriu de clasificare, criteriul procesual-juridic deosebim:
coparticipare activă – mai mulţi coreclamanţi;
pasivă – mai mulţi copîrîţi;
mixtă – mai mulţi coreclamanţi şi copîrîţi.
b. reieşind din criteriul material-juridic coparticiparea poate fi:
obligatorie (necesară);
facultativă (posibilă).
Coparticiparea procesuală obligatorie are loc indiferent de dispoziția părților și
instanței de judecată, ea fiind prescrisă în mod obligatoriu de lege și determinată de
natura raportului material litigios. - art. 62
Coparticiparea facultativa - art. 63
Succesiunea procesuală este o instituţie a dreptului procesual civil care
reglementează trecerea drepturilor şi obligaţiilor procesuale de la o persoană
(predecesor) la alta (succesor în drepturi procesuale). În cazul ieşirii uneia dintre
părţi din raportul juridic litigios sau stabilit prin hotărîre judecătorească (moartea
persoanei fizice, reorganizarea persoanei juridice, cesiunea de creanţă, transfer de
datorie etc,) instanţa de judecată permite înlocuirea acestei părţi cu succesorul ei în
drepturi. Succesiunea în drepturi este posibilă în orice stadiu al procesului. Toate
actele săvîrşite în cadrul procesului pînă la intervenirea succesorului în drepturi
sunt obligatorii pentru acesta în măsura în care ele ar fi fost obligatorii pentru
persoana pe care succesorul în drepturi a înlocuit-o. După înlocuire, procesul
continuă mai departe.
Succesiunea procesuală are loc doar în cazurile cînd este posibilă succesiunea în
drepturile materiale. Încheierea instanței despre refuzul în admiterea succesorului
poate fi atacată cu recurs. În procesul civil succesiunea poate fi numai universală,
adică nu pot fi transmise de la o persoană la alta doar anumite drepturi şi obligaţii
procesuale. Succesorului îi sunt transmise toate drepturile şi obligaţiile procedurale
ale predecesorului. Succesiunea procesuală este posibilă atît în cazul reclamantului,
pîrîtului cît şi a intervenienţilor principali. Dacă a avut loc succesiunea
reclamantului, instanţa de judecată este obligată de a cere acordul succesorului
pentru a continua procesul suspendat. Dacă acesta refuză, procesul încetează pe
temeiul renunțării la acțiune. Succesiunea debitorului, însă nu antrenează
exprimarea acordului sau dezacordului acestuia, ci se realizează de către instanță
din oficiu.
art. 70

23) Probaţiunea judiciară şi probele

Probaţiunea în procesul civil este activitatea logico-practică bazată pe principiul
contradictorialităţii, îndreptată spre dobândirea unor cunoştinţe juste despre
circumstanțe fapt ce au importanţă pentru soluţionarea cauzei, desfășurată de către
toți subiecții procesului civil.
Probaţiunea se compune din acţiuni procesuale ale instanței, ale părţilor, altor
persoane cointeresate în vederea prezentării probelor, administrării şi aprecierii lor
în scopul stabilirii adevărului obiectiv şi emiterea unei hotărâri legale şi întemeiate
de către instanţa judecătorească.
Scopul probaţiunii rezidă, în primul rând, din sarcinile procedurii civile stabilite în
art. 4 CPC. În mod special, scopul probațiunii judiciare nu se reduce doar la
colectarea și prezentarea probelor, ci și la aprecierea acestora de către instanța de
judecată, adică la formularea unor concluzii logice care ar permite motivarea
hotărârii judecătorești.
Etapele probaţiunii judiciare
1. Determinarea circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și
obiecțiile părților. Inițial, determinarea obiectului probațiunii este pusă pe seama
părților, dar totuși determinarea definitivă a circumstanțelor importante pentru
justa soluționare a cauzei revine instanței.
2. Determinarea, colectarea și prezentarea probelor care confirmă sau infirmă
existența circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile
părților.
Determinarea probelor constă în stabilirea surselor de informație care ar putea
dovedi existența circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și
obiecțiile părților.
Colectarea probelor este realizată de către participanții la proces, care la rândul
lor, pot solicita concursul instanței.
Prezentarea probelor ca act procesual constă în punerea lor la dispoziția
instanței.
3. Cercetarea probelor – perceperea lor de către instanța de judecată. Mijloacele
de cercetare a probelor sunt acțiunile procesuale grație cărora probele devin
accesibile pentru perceperea și înțelegerea lor de către instanța de judecată și de
către participanții la proces.
4. Aprecierea probelor se face prin admiterea unor probe și respingerea altor
probe, precum și argumentarea preferinței unor probe față de altele.
Doctrina defineşte proba ca fiind mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt şi faptul
probator, adică un fapt material care fiind dovedit poate fi folosit, la rândul lui
pentru dovedirea unui alt fapt material, important în soluţionarea pricinii.
CPC defineşte probele ca fiind elementele de fapt, dobândite în modul prevăzut de
lege, care servesc la constatarea circumstanţelor ce justifică pretenţiile şi obiecţiile
părţilor, precum şi altor circumstanţe importante pentru justa soluţionare a pricinii.
Clasificarea probelor
1. După izvorul de obţinere a probei:
probe personale – ce constau în fapte ale omului, izvor de probă fiind
persoanele. Ex: explicaţiile părţilor şi a intervenienţilor, depoziţiile martorilor,
concluziile experţilor şi specialiştilor;
probe materiale – izvor de probă sunt obiectele materiale, adică lucrările care
prin starea lor însăşi sau particularităţi dovedesc raportul dedus judecăţii. Ex:
înscrisuri, înregistrările audia – video, dovezi materiale.
2. După modul de formare a probei:
primare (nemijlocite) – care implică un raport nemijlocit între probă şi fapt. Ex:
înscrisurile în original, depoziţiile de martori oculari cu privire la unele
împrejurări;
secundare (mijlocite) – care provin din a doua sau treia sursă. Ex: copiile de pe
înscrisuri, depoziţiile martorilor cu privire la împrejurările auzite de la alte
persoane.
3. După legătura conţinutului probei cu faptele probaţie sau după cum faptul
probator duce sau nu direct la stabilirea faptului principal:
 probe directe – care au o legătură directă cu faptul de probaţie şi se poate face o
singură concluzie cu privire la existenţa sau inexistenţa faptului;
probe indirecte – care au cu faptul de probaţie o legătură multiplă şi de aceea în
cadrul examinării probei se poate face o concluzie cu mai multe versiuni cu privire
la faptul de probaţie. Deci, probele indirecte dovedesc un fapt vecin şi conex din a
cărei cunoaştere se pot trage concluzii în legătură cu existenţa raportului juridic
aflat în litigiu. Ex: fapte care nu cer a fi dovedite.
4. După locul de formare a probei:
probe judiciare – care se constituie în cadrul judecăţii. Ex: depoziţiile martorilor.
probe extrajudiciare – care se formează în afara judecăţii. Ex: probele obţinute
de instanţă în urma îndeplinirii delegaţiilor judecătoreşti.
5. După modul în care judecătorul percepe faptele:
probe percepute personal de judecător. Ex: cercetarea la faţa locului, examinarea
directă a unui obiect;
probe constând în perceperea faptelor de alte persoane. Ex: depoziţie de martor.

Recomand sa citesti intreg capitolul 10 din Cod 🙂

24) Competenţa jurisdicţională teritorială excepţională.
Articolul 40. Competenţa excepţională
(1) Acţiunile cu privire la dreptul asupra terenurilor, subsolurilor, fîşiilor forestiere,
plantaţiilor perene, resurselor acvatice izolate, asupra unor case, încăperi,
construcţii, altor obiective fixate de pămînt, acţiunile posesorii privitoare la aceste
bunuri, precum şi acţiunile în ridicare a sechestrului de pe bunuri, se intentează în
instanţa de la locul aflării acestor bunuri. Dacă bunurile ce constituie obiectul
acţiunii sînt situate în circumscripţia mai multor instanţe, cererea se depune în
orice instanţă în a cărei rază teritorială se află o parte din bunuri.
(2) Acţiunea în reparaţie a prejudiciului cauzat mediului înconjurător se intentează
împotriva proprietarilor (posesorilor) de utilaje în instanţa de la locul instalării
utilajului, cu excepţia cazurilor cînd acesta este instalat în străinătate.
(3) Acţiunea privind tezaurul statului este de competenţa instanţei de la reşedinţa
organului împuternicit să reprezinte vistieria statului în litigiul respectiv.
(5) Acţiunea împotriva transportatorului, născută dintr-un contract de transport de
pasageri şi bagaje sau de încărcături, se înaintează în instanţa de la sediul
transportatorului căruia, în modul stabilit, i-a fost înaintată pretenţia.
(6) Cererile acţionarilor se depun în instanţa de la sediul societăţii lor.
(7) Cererea privind recuperarea prejudiciilor aduse unei bănci insolvabile
împotriva administratorului băncii și persoanei căreia îi este imputabilă apariţia
stării de insolvabilitate sau de dificultate majoră a băncii, în temeiul art. 3815 al
Legii instituţiilor financiare nr. 550-XIII din 21 iulie 1995, se depune în instanța de
judecată de la sediul băncii insolvabile.

25) Pertinenţa probelor şi admisibilitatea mijloacelor de probă

În cadrul activităţilor desfăşurate de instanţă pentru aflarea adevărului în pricinile
cercetate, aceasta trebuie mai întâi să examineze admisibilitatea probelor, să le
administreze pe cele încuviinţate, şi apoi, cu ocazia deliberării, să aprecieze
probele care au fost administrate.
Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul de a prezenta orice probe pe care le
consideră întemeiate în vederea susţinerii pretenţiilor din acţiune sau obiecţiilor
împotriva acţiunii.
Pertinenţa probelor e o condiţie legală, exprimând cerinţa ca instanţa de judecată să
reţină spre examinare numai acele probe prezentate, care au importanţă pentru
soluţionarea pricinii, ce au legătură cu obiectul probaţiei, confirmă, combat ori pun
la îndoială concluziile referitoare la existența sau inexistența de circumstanțe,
importante pentru soluționarea justă a cauzei.
Admisibilitatea mijloacelor de probaţie este o regulă care limitează folosirea
mijloacelor de probaţie, stabilind că împrejurările pricinii, care după lege trebuie să
fie confirmate cu anumite mijloace de probă, nu pot fi confirmate cu nici un fel de
alte mijloace de probă. Regula admisibilităţii mijloacelor de probaţie are pentru
instanţă un caracter imperativ (obligatoriu).
Admisibilitatea probelor se determină în conformitate cu legea în vigoare la
momentul eliberării lor. În ceea ce privește regula admisibilității, e necesar de a
respecta două condiții:
condiția utilizării numai a mijloacelor de probațiune prescrise de lege pentru
dovedirea circumstanțelor respective (admisibilitate pozitivă) sau interzicerea
utilizării unor mijloace de probațiune (admisibilitate negativă);
condiția respectării regulilor de procedură cu privire la colectarea, prezentarea și
administrarea lor.
Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată în ordinea în care
aceasta consideră că pot contribui la soluţionarea pricinii. Dovada şi dovada
contrarie vor fi examinate (administrate) în acelaşi timp.
Aprecierea probelor. Instanţa de judecată apreciază dovezile după intima ei
convingere, întemeiată pe cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă în
şedinţă a tuturor împrejurărilor pricinii în ansamblul lor, călăuzindu-se de lege.
Nici un fel de dovezi nu au pentru instanţa de judecată o forţă probantă de mai
înainte stabilită.
art. 121, 122
26) Competenţa jurisdicţională teritorială generală şi alternativă.
Articolul 38. Competența teritorială generală
(1) Reclamantul poate intenta acțiunea în oricare din sediile instanței în a cărei rază
teritorială se află domiciliul pîrîtului.
(2) Acțiunea împotriva unei persoane juridice se intentează în unul dintre sediile
instanței în a cărei rază teritorială se află sediul persoanei juridice respective.
Articolul 39. Competenţa la alegerea reclamantului
(1) Acţiunea împotriva pîrîtului al cărui domiciliu nu este cunoscut sau care nu are
domiciliu în Republica Moldova poate fi intentată în oricare dintre sediile instanței
de la locul de aflare a bunurilor acestuia sau în instanţa de la ultimul lui domiciliu
din Republica Moldova.
(2) Acţiunea împotriva unei persoane juridice sau a unei alte organizaţii poate fi
intentată şiîn oricare dintre sediile instanței de la locul de aflare a bunurilor
acestora.
(3) Acţiunea care izvorăşte din activitatea unei sucursale sau reprezentanţe a unei
persoane juridice sau a unei alte organizaţii poate fi intentată şi în oricare dintre
sediile instanței de la locul unde sucursala sau reprezentanţa îşi are sediul.
(4) Acţiunea pentru plata pensiei de întreţinere şi acţiunea pentru constatarea
paternităţii pot fi intentate şi în oricare dintre sediile instanței de la domiciliul
reclamantului.
(5) Acţiunea de desfacere a căsătoriei poate fi intentată şi în oricare dintre sediile
instanțeide la domiciliul reclamantului dacă în grija lui se află copii minori sau
dacă deplasarea lui la instanţa de la domiciliul pîrîtului întîmpină dificultăţi
întemeiate.
(6) Acţiunea de divorţ în cazul în care unul dintre soţi este declarat, în modul
stabilit, dispărutfără veste, este supus unei măsuri de ocrotire judiciare (ocrotire
provizorie, curatelă sau tutelă) ori este condamnat la privaţiune de libertate poate fi
intentată şi în oricare dintre sediile instanțeide la domiciliul reclamantului.
(7) Acţiunile ce ţin de restabilirea în dreptul la muncă, la pensie, la locuinţă, de
revendicare a bunurilor sau a valorii lor, de reparare a prejudiciului cauzat prin
condamnare ilegală, tragere ilegală la răspundere penală, prin aplicare ilegală a
măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma impunerii
angajamentului scris de a nu părăsi localitatea ori prin aplicarea ilegală a sancţiunii
administrative a arestului pot fi intentate şi în oricare dintre sediile instanței de la
domiciliul reclamantului.
(8) Acţiunile în reparare a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii
corporale ori prin altă vătămare a sănătăţii sau prin deces pot fi intentate şi în
oricare dintre sediile instanței de la domiciliul reclamantului ori în oricare dintre
sediile instanței de la locul prejudiciului.
(9) Acţiunile în reparaţie a daunei cauzate bunurilor unei persoane fizice sau ale
unei organizaţii pot fi intentate şi în oricare dintre sediile instanței de la locul
daunei.
(10) Acţiunea în apărare a drepturilor consumatorului poate fi intentată şi în oricare
dintre sediile instanței de la domiciliul reclamantului sau în oricare dintre sediile
instanței de la locul încheierii sau executării contractului.
(11) Acţiunea născută din contractul în care se indică locul executării lui poate fi
intentată şi în oricare dintre sediile instanței din acel loc.
(111) Acţiunea ce ţine de încasarea datoriei scadente din contractul încheiat între
agenţii economici poate fi intentată şi în oricare dintre sediile instanței de la sediul
reclamantului.*
(12) Acţiunea împotriva pîrîtului care este o organizaţie sau un cetăţean al
Republicii Moldova cu sediul ori cu domiciliul pe teritoriul unui alt stat poate fi
intentată şi în oricare dintre sediile instanței de la sediul ori domiciliul
reclamantului sau în oricare dintre sediile instanței de la locul de aflare a bunurilor
pîrîtului pe teritoriul Republicii Moldova.
(13) Acţiunile în materie de asigurare se pot depune în oricare dintre sediile
instanței de la domiciliul asiguratului, de la locul aflării bunurilor sau de la locul
accidentului.
(14) Alegerea între instanţele care, conform prezentului articol, sînt competente să
judece cauza aparţine reclamantului.
(16) În acţiunea în constatare a existenţei sau inexistenţei dreptului, competenţa
instanţei se determină după regulile prevăzute pentru acţiunile care au ca obiect
executarea prestaţiei.

27) Noţiunea raporturilor procesual civile.

Raportul juridic procesual civil reprezintă o relaţie socială reglementată de normele
dreptului procesual civil, care apare între instanţa de judecată şi persoanele care
participă la activitatea judiciară ce se desfăşoară în vederea examinării şi
soluţionării pricinilor civile.
În sistemul relaţiilor procesual civile se face distincţie între raporturi:
a) Principale – acele relaţii fără de care nu poate exista un proces cum ar fi, de
exemplu, raporturile dintre reclamant şi instanţa de judecată, instanţa de judecată şi
pîrît.
b) Secundare – se stabilesc între instanţa de judecată şi participanţii la proces
doar pe unele categorii de pricini, cum ar fi intervenienţii şi procurorul.
c) Auxiliare – iau naştere între instanţa de judecată şi persoanele care contribuie
la înfăptuirea justiţiei, cum ar fi, de exemplu, martorul, expertul, specialistul,
interpretul, translatorul.
Particularităţile raporturilor
1. Prima particularitate este că vizează forma lui juridică. Raporturile juridice
procesual – civile iau naştere, se modifică şi se sting numai în baza normelor
de drept procesual civil, spre deosebire de unele raporturi materiale care pot
exista şi de fapt în lipsa unui suport normativ. De aceea, analogia în cadrul
dreptului procesual civil aproape că nu există;
2. Subiect obligatoriu al raporturilor procesual – civile este instanţa de
judecată. Raporturile procesual civile sunt întotdeauna bilaterale, aşa cum
fiecare dintre subiectele participante la proces interacţionează de sine
stătător cu instanța de judecată. În general, caracteristica de bază a raportului
 juridic procesual civil o constituie caracterul de subordonare în faţa instanţei
de judecată a oricărui alt subiect.
3. Raporturile procesual civile constituie un sistem de relaţii care se desfăşoară
în mod succesiv, înlocuind un raport cu altul. Procesul civil constă dintr-o
multitudine de raporturi relativ independente, cu temeiurile lor de apariție,
subiecte, conţinut şi obiect propriu. Totuşi acestea nu pot exista absolut
independent şi separat unul de altul. Fiecare dintre aceste raporturi cu
obiectul său specific formează o parte din obiectul unic al procesului civil
concret. În măsura în care procesul civil este pornit şi ia amploare, el trece
dintr-o fază în alta, respectându-le consecutivitatea. Astfel, în fiecare cauză
civilă concretă apare un singur raport procesual civil cu caracter complex, ce
constă din mai multe raporturi generate de exercitarea acțiunilor procesual
civile.
Temeiurile apariţiei raporturilor procesual civile
■ existenţa normei de drept procesual civil. Norma juridică reprezintă premisa
generală care conturează faptul juridic, subiectele, conţinutul şi obiectul
raportului;
■ dispunerea de capacitate de folosinţă şi de exerciţiu a drepturilor
procedurale;
Raportul juridic procesual civil este compus din 3 elemente:
1. Subiect;
2. Obiect;
3. Conţinut.
Obiectul raportului juridic procesual civil este conduita subiectelor care rezultă din
drepturile și obligațiile lor procesuale. Obiectul raportului juridic procesual civil se
compune din:
■ obiectul general – specific pentru toate raporturile procesuale şi constă în
cauza concretă care se examinează de instanţa de judecată. Exemplu:
respectarea ordinii în instanţă.
■ obiectul special – specific pentru fiecare raport procesual şi constă în
acţiunile procedurale concrete ale instanţei de judecată, ale participanţilor la
proces şi ale auxiliarilor justiţiei. Exemplu: prezentarea probelor, depoziţiile
martorilor, etc.
Conţinutul raportului juridic procesual civil constă în totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor subiecţilor procesului civil. Normele de drept procesual civil stabilesc
volumul drepturilor și obligațiilor subiecților procesului civil în funcție de scopul
participării și de calitatea lor procesuală.

28) Obiectul probaţiunii şi determinarea lui în cauzele civile concrete.

Obiectul probațiunii reprezintă ansamblul circumstanțelor de fapt pe care se
întemeiază pretențiile și obiecțiile părților, precum și alte circumstanțe importante
pentru justa soluționare a cauzei.
Pot fi evidenţiate trei grupe de fapte ce constituie obiect al probațiunii:
1. Faptele juridice cu caracter de drept material – stabilirea acestor fapte este
necesară pentru aplicarea corectă a normei de drept material ce reglementează
relaţia socială litigioasă între părţi. Ex: pentru a determina dacă pârâtul datorează o
anumită sumă de bani reclamantului conform contractului de împrumut este
necesar a stabili dacă a fost sau nu încheiat acest contract, care este obiectul,
termenul contractului, obligaţiile părţilor. Aceste circumstanțe constituie baza
obiectului probațiunii și necesită a fi neapărat constatate și elucidate pe deplin în
fiecare cauză.
2. Faptele probatorii – sunt acele fapte care fiind dovedite permit prin deducţie
logică a face concluzia temeiniciei pretenţiilor reclamantului. Ex: în acţiunea de
recunoaştere a paternităţii, pârâtul poate face trimitere la aşa fapte sau împrejurări
ce confirmă lipsa îndelungată a acestuia la locul de domiciliu al reclamantei, în
legătură cu ce se exclude prezenţa paternităţii;
3. Faptele ce au exclusiv importanţă procesuală – de aceste fapte este legată
exercitarea dreptului reclamantului de a înainta acţiunea, numai după respectarea
procedurii prealabile când aceasta este cerută de lege, dreptul instanței de a
suspenda sau amâna procesul, ori de a înceta procesul sau a scoate cererea de pe
rol, când sunt prezente temeiurile prevăzute de lege pentru aceasta.
Dovezile se prezintă de către părţi şi de către ceilalţi participanţi la proces în
termenele prevăzute de lege pentru examinarea categoriilor respective de cauze. În
cazuri excepţionale, la cererea motivată a părților sau a altor participanţi la proces,
instanţa de judecată este în drept să acorde un termen suplimentar pentru
prezentarea dovezilor.
Partea care nu a exercitat pe deplin obligaţia de a dovedi anumite fapte este în
drept să înainteze instanţei judecătoreşti un demers prin care solicită audierea părţii
adverse în privinţa acestor fapte dacă solicitarea nu se referă la circumstanţe pe
care instanţa le consideră dovedite. Instanţa judecătorească este în drept să propună
prezentarea probelor suplimentare.
Dacă în procesul de adunare a probelor apar dificultăţi, instanţa poate contribui la
solicitarea părţilor, la adunarea şi prezentarea probelor necesare. În cererea de
reclamare a probei trebuie să fie specificate proba şi circumstanţele care ar putea fi
confirmate/infirmate prin ea, locul aflării ei şi cauzele care împiedică dobândirea
probei. Instanţa de judecată poate elibera un demers pentru obţinerea probei.
Sunt cazuri însă când nu e nevoie de a face dovadă Art. 123 CPC prevede
temeiurile degrevării de probaţiune:
împrejurările (faptele) pe care instanţa le-a declarat unanim cunoscute nu au
nevoie de a fi dovedite. Ex: calamitățile naturale;
faptele stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată într-o
pricină civilă, nu trebuie dovedite din nou la judecarea altor pricini civile, la care
participă aceleaşi persoane;
 sentinţa pronunţată într-o cauză penală, rămasă irevocabilă este obligatorie
pentru instanţa chemată să se pronunţe asupra efectelor juridice civile ale actelor
persoanei împotriva căreia s-a pronunţat sentinţa numai dacă aceste acte au avut
loc şi numai în măsura în care au fost săvârşite de persoana în cauză;
faptele constate printr-un act al autorităţii publice nu au până la judecată putere
pentru instanţă şi pot fi contestate în condiţiile legii;
faptele invocate de una din părți nu trebuie dovedite în măsura în care cealaltă
parte nu le-a negat;
faptele care, conform legii, sunt prezumate ca stabilite nu trebuie dovedite de
persoana în a cărei favoare se prezumă. Această prezumţie poate fi contestată,
conform regulilor generale de probațiune, de persoana interesată, dacă legea nu
dispune altfel.
Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt
cunoscut la un fapt necunoscut. Prezumția reprezintă eliberarea părții, în favoarea
căreia ea este prevăzută, de obligația de a dovedi anumite circumstanțe de fapt pe
care le invocă.
Prezumţiile sunt elemente ale sistemului probator şi nu probe. Prin prezumţii nu se
poate stabili direct faptul care a adus la naşterea litigiului, ci un alt fapt vecin şi
conex cu acesta, din a cărei existenţă se va trage concluzia cu privire la existenţa
sau inexistenţa faptului ce trebuie dovedit şi care este necunoscut.
Prezumţiile sunt rezultatul a două raţionamente:
din cunoaşterea probelor directe judecătorul induce printr-un raţionament
existenţa în trecut a unui fapt vecin şi conex cu faptul generator de drepturi;
din cunoaşterea faptului vecin şi conex, deduce existenţa faptului generator de
drepturi datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte.

29) Clasificarea acţiunilor civile după scopul material juridic urmărit şi după
scopul procesual.
Doctrina cunoaște mai multe clasificări ale acțiunilor civile în funcție de diferite
criterii.
1. În dependenţa de conţinutul său, distingem următoarele feluri de acţiuni:
a) acţiunea în realizare (executare) a unui drept este cea în care se solicită de a
constrânge prin intermediul hotărâri instanţei judecătoreşti pe pârât la executarea
unei obligaţii sau la abţinerea de la efectuarea unei acţiuni. În aceste acțiuni nu se
pune la îndoială existența raportului juridic material litigios, acestea având drept
scop confirmarea existenței ori lipsei unui drept sau obligații dintre părți.
b) acţiunea în constatare (recunoaştere, confirmare) a unui drept este cea prin
care se urmăreşte confirmarea printr-o hotărâre judecătorească a existenţei sau
inexistenţei unui raport material juridic între părţile litigante. Deci, în aceste
acțiuni se pune la îndoială existența raportului juridic material litigios, instanța
urmând să se pronunțe în acest sens.
c) acţiunea în constituire (transformare) de drepturi este cea prin care se tinde ca
printr-o hotărâre judecătorească să se creeze o situaţie juridică nouă – modificarea
sau desfiinţarea raportului juridic existent între părţile litigante. Și în acest caz nu
se pune la îndoială existența raportului juridic material litigios, astfel încât
divergențele dintre părți duc la sesizarea instanței nu pentru a confirma un raport
preexistent, ci pentru a constitui o situație juridică nouă.
Această delimitare între felurile de acţiuni reprezintă şi un criteriu de clasificare
după scopul material urmărit de reclamant.
2. În dependenţă de natura dreptului ce se valorifică prin acţiune – delimitează:
a) acţiuni personale sunt acele acţiuni prin care se urmăreşte valorificarea unui
drept personal care se naşte dintr-un act juridic sau din lege. Ex: acţiunea pentru
plata pensiei de întreţinere;
b) acţiuni reale, prin care se valorifică un drept real. Ex: acţiunile în revendicare
prin care se apără dreptul de proprietate;
c) acţiuni mixte, prin care se valorifică în acelaşi timp un drept personal şi un
drept real, în cazul în care drepturile invocate se găsesc într-un raport de
conexiune.
3. După categoria relaţiei de drept material distingem:
a) acţiuni de plată a pensiei alimentare;
b) acţiuni ce decurg din litigii de muncă;
c) acţiuni ce ţin de dreptul locativ;
d) acţiuni de reparare a prejudiciului cauzat;
e) acţiuni ce decurg din dreptul de autor, inventator etc.
Această clasificare are relevanţă la formarea practicii judiciare, Plenul CSJ emiţând
o hotărâre asupra litigiilor similare. Conexiunea şi separarea pretenţiilor din
acţiune se face în raport de legătura reciprocă între pretenţiile formulate în cererea
de chemare în judecată.
Mai este si clasificarea:
-actiuni cu caracter patrimonial
-actiuni cu caracter nepatrimonial

30) Modalităţile de apărare a pârâtului împotriva acţiunii.

Pârâtul nu rămâne pasiv după intentarea procesului împotriva lui, ci are la
dispoziţie următoarele mijloace de apărare:
■ dreptul de a obiecta împotriva acţiunii;
■ dreptul de a intenta acţiune reconvenţională.
Obiecţii împotriva acţiunii. Pârâtul are dreptul nu numai a refuza recunoaşterea
acţiunii, dar important pentru el este prezentarea împrejurărilor de fapt şi de drept
care ar stinge pretenţiile înaintate de reclamant. Contraargumentele fi de ordin
material sau procesual.
■ Obiecţiile material juridice ale pârâtului sunt îndreptate spre combaterea
dreptului la admiterea acțiunii și urmărește respingerea pretenţiilor materiale
 ale reclamantului, contestând împrejurările de fapt sau de drept înaintate de
reclamant.
■ Obiecţiile procesual juridice sunt îndreptate spre combaterea dreptului la
intentarea acțiunii și reprezintă declaraţii prin care pârâtul invocă lipsa
dreptului pentru pornirea sau desfăşurarea de mai departe a procesului,de
aceea se exclude posibilitatea examinării pricinii de către instanţă.
art. 186 si 186 cu indicele 1
Acţiunea reconvenţională. Acţiunea reconvenţională este pretenţia material –
juridică înaintată de pârât de sine stătător împotriva reclamantului până la
începerea dezbaterilor judiciare pentru a fi judecată odată cu acţiunea iniţială.
Acțiunea reconvențională poate fi depusă și până la finisarea examinării pricinii în
fond când urmărește excluderea în tot sau în parte a acțiunii inițiale.
Cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească condiţiile:
a) să urmărească compensarea acţiunii iniţiale a reclamantului. De ex: locatorul
cere de la locatar plata pentru chiria apartamentului, iar acesta, la rândul său,
solicită costul reparației capitale pe care a făcut-o în apartament.
b) să excludă în tot sau în parte admiterea cererii principale. De ex: în cadrul
examinării acțiunii de achitare a pensiei de întreținere pentru copilul minor, pârâtul
solicită contestarea paternității sau în procesul de divorț pârâtul solicită declararea
nulității căsătoriei ori în acțiunea de partaj a bunurilor succesorale pârâtul –
succesor legal contestă legalitatea testamentului.
c) între cererea reconvenţională şi cea principală să existe o legătură reciprocă
şi judecarea lor simultană să ducă la o soluţionare promptă şi justă a litigiului. De
ex: în procesul de desfacere a căsătoriei pârâtul cere partajul averii sau plata
pensiei de întreținere.
Existenţa cererii reconvenţionale permite să se rezolve într-un singur proces toate
neînţelegerile dintre părţi realizând economie de timp şi cheltuieli, cât şi evitarea
pronunţării unor hotărâri contradictorii. Ea este, în principiu, facultativă şi deci
pârâtul nu este obligat la formularea ei.

32) Premisele dreptului la acţiunea civilă.

art. 169 - temei de refuz a cererii de chemare in judecata
art. 265 - temei de incetare a procesului
Nerespectarea premiselor duce la imposibilitate de a te mai adresa in instanta cu o
actiune noua.
Acţiunea civilă cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale – cererea de chemare în
judecată, mijloacele de apărare, administrarea probelor, măsurile asiguratorii, căile
de atac – în scopul protecţiei dreptului subiectiv sau unui interes legitim. Deci,
cererea de chemare în judecată constituie primul mijloc dintr-o serie întreagă de
acte procesuale, prin intermediul cărora acţiunea civilă este pusă în mişcare.
În această ordine de idei, am putea defini acțiunea civilă ca fiind adresarea în
instanța de judecată cu privire la examinarea într-o anumită ordine procesuală a
pretențiilor material-juridice ale unei persoane față de alta, care rezultă din raportul
material litigios.
Legătura dintre dreptul subiectiv civil și acțiunea civilă este dreptul la acțiune, care
constituie o garanție a realizării dreptului subiectiv.
În literatura de specialitate dreptul la acţiune este prezentat sub două aspecte:
1. dreptul la intentarea acţiunii (aspect procesual) ce reprezintă dreptul
imprescriptibil la un proces şi constă în posibilitatea de a cere instanței de
judecată primirea cauzei spre reexaminare.
2. dreptul la admiterea acţiunii (aspect material) este un drept – pretenţie
adresat în interiorul termenului de prescripție prin intermediul instanţei de
judecată către pârât pentru ca acesta să-şi execute obligaţiile sale ce decurg
dintr-un raport material litigios, drept la admiterea pretenţiilor material
juridice înaintate de reclamant.
Condițiile de intentare a acțiunii civile pot fi grupate în două categorii:
a) premisele – care constituie acele împrejurări de fapt și de drept de care
depinde apariția dreptului la acțiune;
b) condițiile – care constituie acele împrejurări de fapt și de drept de care
depinde valorificarea dreptului la acțiune.
Premisele dreptului la intentarea acțiunii sunt:
 competența generală a instanțelor judecătorești;
 absența unei hotărâri judecătorești irevocabile sau a unei încheieri
judecătorești irevocabile pe același litigiu;
 absența unei hotărâri a judecății arbitrale pe același litigiu;
 capacitatea de folosință a drepturilor procedurale civile.
În caz de absență a unei premise de intentare a acțiunii, instanța refuză în primirea
cererii sau încetează procesul

33) Conflictele de competență

În practică pot apărea conflicte de competență, întrucât datorită competenţei
teritoriale alternative este posibil ca două instanţe să se declare deopotrivă
competente să rezolve aceeaşi pricină, ori necompetente. În primul caz există un
conflict pozitiv de competenţă şi trebuie soluţionat pentru a se evita pronunţarea
unor hotărâri contradictorii. În cel de-al doilea caz se produce un conflict negativ
de competenţă, care trebuie soluţionat pentru a preveni riscul ca un litigiu să
rămână nesoluţionat. Conflictul de competenţă se judecă de instanţa ierarhic
superioară comună.
Instanţa judecătorească în faţa căreia s-a ivit conflictul de competenţă
jurisdicţională suspendă din oficiu procesul şi înaintează dosarul către instanţa în
drept să soluţioneze conflictul de competenţă.
Cînd două sau mai multe judecătorii din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel se
declară competente să judece aceeaşi cauză sau cînd, prin încheieri irevocabile, ele
îşi declară incompetenţa de a judeca aceeaşi cauză, conflictul de competenţă se
judecă de către curtea de apel comună.
Conflictul de competenţă dintre două sau mai multe judecătorii care nu ţin de
aceeaşi curte de apel ori dintre o judecătorie şi o curte de apel, ori între curţile de
apel se judecă de Curtea Supremă de Justiție.
Instanţa competentă să judece conflictul de competenţă soluţionează, fără citarea
participanţilor la proces, conflictul dintre instanţe printr-o încheiere, care nu se
supune nici unei căi de atac.

Articolul 43. Strămutarea cauzei

(1) Cauza pe care instanţa a reţinut-o spre judecare, cu respectarea normelor de
competenţă, se soluţionează de aceasta în fond, inclusiv în cazul devenirii ei
ulterioare de competenţa unei alte instanţe.
(2) Instanţa strămută cauza la o altă instanţă dacă:
a) pîrîtul, al cărui domiciliu nu era cunoscut, cere strămutarea cauzei la instanţa de
la domiciliul său atestat prin dreptul de proprietate, calitatea de locatar sau viza de
reşedinţă;
b) cauza a fost reţinută spre judecare cu încălcarea normelor de competenţă
jurisdicţională;
c) ambele părţi solicită strămutarea cauzei la instanţa de la locul aflării majorităţii
probelor;
d) din motivul recuzării (abţinerii de la judecată) unui sau mai multor judecători ori
din alte motive întemeiate, substituirea judecătorilor săi devine imposibilă;
e) există motive pentru măsuri de securitate publică;
f) există bănuieli că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită de circumstanţele
cauzei sau de calitatea participanţilor la proces;
g) în circumstanţe excepţionale, instanţa competentă să judece cauza nu poate
funcţiona timp îndelungat.
(3) Strămutarea cauzei de la o instanţă la alta din motivele specificate la alin. (2)
lit. a), b) şi c) se face în faza de pregătire a cauzei pentru dezbateri judiciare, în
temeiul unei încheieri motivate a instanţei în care este intentat procesul. Încheierea
de strămutare a cauzei nu se supune niciunei căi de atac, dar poate determina
ridicarea unui conflict negativ de competență.
(4) Strămutarea cauzei în cazurile prevăzute la alin.(2) lit.d), e), f) şi g) se
efectuează de către instanţa ierarhic superioară, a cărei încheiere nu se supune
niciunei căi de atac.
(41) Instanţa este obligată să remită instanţei competente dosarul în termen de 5
zile de la data la care încheierea de strămutare a cauzei devine irevocabilă.
(5) Actele procedurale îndeplinite de instanţa care a intentat procesul anterior
strămutării cauzei au efect juridic în măsura în care noua instanţă consideră că nu
este necesară modificarea lor.
(6) Nu se admite formularea unei noi cereri de strămutare pe aceleași motive dacă
anterior strămutarea a fost respinsă sau întemeiată pe motive cunoscute la data
soluționării cererii anterioare. În acest caz, cererea de strămutare se anexează la
materialele dosarului printr-o încheiere protocolară.

34) Condiţiile de exercitare a acţiunii civile.

art. 170 - temei de restituire a cererii
Articolul 170. Restituirea cererii de chemare în judecată
(1) Judecătorul restituie cererea de chemare în judecată dacă:
a) reclamantul nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a cauzei pe calea
extrajudiciară, inclusiv prin mediere, prevăzută de lege pentru categoria respectivă
de cauze sau de contractul părţilor;
b) instanţa nu este competentă să judece cauza;
c) cererea a fost depusă de o persoană care, în cauza civilă respectivă, nu are
capacitate de exerciţiu al drepturilor procedurale civile;
d) soţul a înaintat acţiunea de desfacere a căsătoriei fără consimţămîntul soţiei, în
timpul sarcinii sau în primul an de la naşterea copilului;
e) cererea nu este semnată ori este semnată de o persoană neîmputernicită de a o
semna ori este semnată fără a se indica funcţia semnatarului;
f) cererea a fost depusă în numele persoanei interesate de către o persoană
neîmputernicită de a porni şi a susţine procesul;
g) la aceeaşi instanţă sau la o alta, se află în judecată un litigiu între aceleaşi părţi,
asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri;
h) – abrogată;
i) reclamantul îşi retrage cererea înainte de emiterea încheierii privind intentarea
procesului;
j) la depunerea cererii în procedură specială se constată un litigiu de drept ce ţine
de competenţa instanţelor judecătoreşti.
(2) Cererea de chemare în judecată se restituie printr-o încheiere motivată, în care
judecătorul indică instanţa unde trebuie să se adreseze reclamantul, dacă cauza nu
este de competenţa instanţei respective, sau modalitatea de înlăturare a
circumstanţelor ce împiedică intentarea procesului.
(3) În decursul a 5 zile de la data repartizării cererii de chemare în judecată,
judecătorul dispune, printr-o încheiere, restituirea cererii şi remite reclamantului
încheierea şi cererea cu toate documentele anexate.
(4) Restituirea cererii de chemare în judecată nu exclude posibilitatea adresării
repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune, împotriva aceluiaşi
pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri dacă reclamantul a lichidat încălcările.
(5) Încheierea prin care instanţa judecătorească restituie cererea în temeiul alin.(1)
lit.a), b), c) şi g) poate fi atacată cu recurs.
art. 267 - temei de a scoate de pe rol actiunea
Articolul 267. Temeiurile scoaterii cererii de pe rol
Instanţa judecătorească scoate cererea de pe rol în cazul în care:
a) reclamantul nu a respectat procedura, prevăzută prin lege sau prin contractul
părţilor, de soluţionare prealabilă a cauzei pe cale extrajudiciară, inclusiv prin
mediere;
b) cererea a fost depusă de o persoană care, în cauza civilă respectivă, nu are
capacitate de exerciţiu al drepturilor procedurale civile;
c) cererea este semnată sau este depusă în judecată de o persoană neîmputernicită;
d) litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri se
află în curs de judecată la aceeaşi instanţă sau la o alta;
e) există o convenție de arbitraj prin care părțile decid să soluționeze litigiul pe
cale arbitrală, iar pîrîtul în faza de pregătire a cauzei pentru dezbateri judiciare a
ridicat obiecţii împotriva soluţionării litigiului în judecată;
f) părţile citate legal nu s-au prezentat la şedinţa de judecată după a doua citare şi
nici nu au solicitat examinarea cauzei în absenţa lor;
g) reclamantul citat legal nu s-a prezentat în şedinţă de judecată, nu a comunicat
instanţei motivele neprezentării sau motivele sînt considerate de instanţă ca fiind
neîntemeiate, sau nu a solicitat examinarea cauzei în absenţa sa, iar pîrîtul nu
solicită soluţionarea cauzei în fond;
h) soţul a înaintat acţiune de desfacere a căsătoriei fără consimţămîntul soţiei în
timpul sarcinii ei sau în decursul unui an de la naşterea copilului, iar cererea nu a
fost restituită reclamantului de către judecător;
i) persoana în ale cărei interese este pornit procesul, în conformitate cu art.7 alin.
(2), art.72 alin.(2) şi art.73 alin.(3), nu susţine pretenţiile înaintate, nu solicită să
intervină în proces în calitate de reclamant;
j) persoanele indicate la art.72 şi 73 au renunţat la acţiune, iar reclamantul care a
preluat acţiunea nu a plătit taxă de stat în termenul stabilit de instanţă;
k) instanţa a amînat sau a eşalonat plata taxei de stat, iar reclamantul nu a plătit-o
în termenul stabilit de instanţă;
k1) în faza de pregătire a cauzei pentru dezbateri judiciare se constată că
reclamantul nu a achitat taxa de stat în cuantumul prevăzut de lege;
l) la examinarea cauzei în procedură specială se constată un litigiu de drept ce ţine
de competenţa instanţelor judecătoreşti;
l1) părţile au solicitat examinarea cauzei de către judecata arbitrală, în condiţiile
legii;
m) în alte cazuri prevăzute de lege.

Nerespectarea unei conditii duce la posibilitatea de a te adresa cu o noua actiune

daca inlaturi impedimentul
Condițiile de exercitare a dreptului la acțiune sunt:
 respectarea regulilor de competență jurisdicțională;
  capacitatea de exercițiu a drepturilor procedurale;
 respectarea formei și conținutului cererii de chemare în judecată;
 dovada achitării taxei de stat pentru cererea de chemare în judecată;
 formularea împuternicirilor reprezentantului conform cerințelor legale.
În caz de absență a unei condiții de intentare a acțiunii, instanța restituie cererea de
chemare în judecată, fie nu dă curs cererii, fie scoate cererea de pe rol.

35) Asigurarea probelor

art. 127
Articolul 127. Asigurarea probelor
(1) Participanţii la proces interesaţi să prevină dispariţia ori imposibilitatea
administrării în viitor a unei probe utile pentru dovedirea pretenţiilor pot cere
instanţei judecătoreşti asigurarea probei. Asigurarea se face prin audierea
martorului, efectuarea expertizei, cercetarea la faţa locului şi prin alte modalităţi.
(2) Asigurarea probelor înainte de intentarea procesului în instanţă judecătorească
se efectuează de executorii judecătoreşti, de notari, de persoanele oficiale ale
misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova în privinţa cetăţenilor Republicii
Moldova, în modul prevăzut de legislaţia în vigoare, sau de judecători, în condiţiile
prevăzute la art.127

129
Articolul 129. Procedura de asigurare a probelor
(1) Asigurarea probelor se efectuează de către judecător conform prevederilor
prezentului cod privind cercetarea probei. Persoana interesată, alţi participanţi la
proces se înştiinţează despre locul, data şi ora asigurării probei. Neprezentarea lor
însă nu împiedică luarea măsurilor de asigurare a probei. În cazul pericolului de
întîrziere, instanţa examinează cererea de asigurare a probei de îndată, fără citarea
părţilor. În astfel de cazuri, încheierea de asigurare se comunică părţilor şi altor
persoane interesate.
(2) Încheierea, procesele-verbale şi toate probele adunate în cadrul asigurării lor se
trimit instanţei care judecă cauza, înştiinţînd despre aceasta participanţii la proces.
(3) Dacă asigurarea probelor se efectuează la o altă instanţă judecătorească decît
cea care examinează cauza, se aplică prevederile art.125 şi 126.
(4) Documentele executorii eliberate de instanţa de judecată prin care s-a dispus
asigurarea probelor se pun în executare prin intermediul executorului judecătoresc.

36) Noţiunea și elementele acţiunii civile.

Acţiunea civilă este mijlocul legal cel mai important de apărare a drepturilor
încălcate sau a intereselor ocrotite de lege, prin intermediul căruia se inițiază
activitatea instanței de judecată cu privire la examinarea și soluționarea litigiului.
Într-o altă accepţiune, acţiunea civilă este facultatea de a obţine de la judecător o
hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii.
În cazul acestor definiţii se caută să se delimiteze acţiunea civilă de dreptul
subiectiv, cât şi de cererea de chemare în judecată. Cererea de chemare în judecată
nu se confundă cu acţiunea civilă, ci reprezintă una din formele ei de manifestare şi
anume aceea prin care instanţa se investeşte.
Acţiunea civilă cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale – cererea de chemare în
judecată, mijloacele de apărare, administrarea probelor, măsurile asiguratorii, căile
de atac – în scopul protecţiei dreptului subiectiv sau unui interes legitim. Deci,
cererea de chemare în judecată constituie primul mijloc dintr-o serie întreagă de
acte procesuale, prin intermediul cărora acţiunea civilă este pusă în mişcare.
În această ordine de idei, am putea defini acțiunea civilă ca fiind adresarea în
instanța de judecată cu privire la examinarea într-o anumită ordine procesuală a
pretențiilor material-juridice ale unei persoane față de alta, care rezultă din raportul
material litigios.
Legătura dintre dreptul subiectiv civil și acțiunea civilă este dreptul la acțiune, care
constituie o garanție a realizării dreptului subiectiv.
În literatura de specialitate dreptul la acţiune este prezentat sub două aspecte:
1. dreptul la intentarea acţiunii (aspect procesual) ce reprezintă dreptul
imprescriptibil la un proces şi constă în posibilitatea de a cere instanței
de judecată primirea cauzei spre reexaminare.
2. dreptul la admiterea acţiunii (aspect material) este un drept – pretenţie
adresat în interiorul termenului de prescripție prin intermediul instanţei de
judecată către pârât pentru ca acesta să-şi execute obligaţiile sale ce decurg
dintr-un raport material litigios, drept la admiterea pretenţiilor material
juridice înaintate de reclamant.
Elementele acțiunii civile constituie acele părți componente care în ansamblu
caracterizează structura acțiunii civile și permit individualizarea unei acțiuni față
de altele.
Acţiunea civilă este compusă din 3 elemente:
■ temeiul acţiunii;
■ obiectul acţiunii;
■ subiectii.
Temeiul acţiunii îl constituie acele circumstanţe ce dau naştere acţiunii şi anume
sunt împrejurările de fapt pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile faţă de
pârât.
Obiectul acţiunii îl reprezintă pretenţia material juridică cu privire la care se cere
darea hotărârii judecătoreşti; adică ceea ce reclamantul pretinde de la pârât. Ex:
obiect al acţiunii de revendicare a unui bun sau a unei sume de bani este dreptul
material subiectiv al reclamantului de a cere de la pârât plata sumei de bani sau
bunul. Obiectul acțiunii nu trebuie confundat cu obiectul material al litigiului
(bunurile, lucrurile).
Obiectul material este o parte componentă a obiectului acţiunii. În exemplu de mai
sus obiectul material al acţiunii îl va constitui suma de bani sau bunul în sine.
37) Participarea autorităților publice, organizațiilor și persoanelor fizice în
apărarea intereselor altor persoane.
Articolul 73. Pornirea proceselor în apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale unor
alte persoane
(1) În cazurile prevăzute de lege, autorităţile publice, organizaţiile, persoanele
fizice pot adresa în judecată acţiune (cerere) în apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime ale unor alte persoane, la cererea acestora, sau în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane
fizice. Acţiunea în apărarea intereselor unei persoane în privinţa căreia este
instituită o măsură de ocrotire judiciară (ocrotire provizorie, curatelă sau tutelă)
poate fi intentată independent de existenţa cererii unei persoane interesate sau a
reprezentantului ei legal.
(2) Organele, organizaţiile, persoanele fizice care au intentat proces în apărarea
intereselor unor alte persoane au drepturi şi obligaţii procedurale de reclamant, cu
excepţia dreptului de a încheia tranzacţie şi a obligaţiei de a achita cheltuielile de
judecată.
(3) Dacă organele, organizaţiile, persoanele fizice care au intentat proces îşi retrag
acţiunea înaintată în interesul reclamantului, iar acesta nu doreşte să intervină în
proces, survin efectele procesuale prevăzute la art.72 alin. (2).
Articolul 74. Participarea la proces a autorităţilor publice
pentru a depune concluzii
(1) În cazurile stabilite de lege, autorităţile publice competente, din proprie
iniţiativă, la cererea participanţilor la proces sau din oficiul instanţei, pot interveni
în proces pînă la pronunţarea hotărîrii în primă instanţă, precum şi în instanţa de
apel, pentru a depune concluzii, potrivit funcţiei, în vederea apărării drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale altor persoane, a intereselor statului şi ale
societăţii.
(2) Instanţa judecătorească poate, după caz, din oficiu să introducă în proces
autoritatea publică competentă pentru a depune concluzii asupra cauzei în curs de
examinare.
(3) Autorităţile menţionate în prezentul articol au drepturile şi obligaţiile
procedurale de participant la proces specificate la art.56 din prezentul cod, precum
şi în alte legi.

38) Acţiunea reconvenţională ca modalitate de apărare a pîrîtului împotriva

acţiunii civile.
Acţiunea reconvenţională este o categorie separată a acţiunii civile, care este
înaintată de către pârât, în cadrul unui proces deja pornit, ca mijloc de apărare
împotriva acţiunii principale (art.173 alin.(1) lit.b) CPC) sau ca act de dispoziţie
propriu (art.173 alin.(1) lit.a) şi c) CPC). Pentru a accepta spre examinare o acţiune
civilă depusă de către pârât ca recovenţională, judecătorul trebuie mai întâi să
verifi ce dacă aceasta poate fi încadrată în unul din temeiurile prevăzute de art.173
alin.(1) CPC, ulterior să clarifi ce dacă acţiunea reconvenţională a fost depusă în
termenii prevăzuţi de lege (art.172 alin.(1) CPC) şi abia după aceasta să stabilească
dacă pârâtul a respectat art.169, 170, 166, 167 CPC. Dacă acţiunea depusă de către
pârât ca reconvenţională nu se încadrează nici întrun temei prevăzut de art.173
CPC, instanţa de judecată va dispune separarea acesteia prin încheiere
nesusceptibilă de recurs.

39) Competenţa jurisdicţională materială a instanțelor de judecată.

Nimeni nu poate fi lipsit, fără consimţământul său, de dreptul la judecarea cauzei
sale de către o instanţă în a cărei competenţă este dată prin lege pricina respectivă.
Instanţa ierarhic superioară nu are dreptul să strămute, din oficiu, o pricină de la
instanţa ierarhic inferioară la alta ori să o preia spre judecare, cu excepţia cazului în
care completul de judecată în instanţa respectivă nu poate fi legal constituit.
Instanţele judecătorești judecă toate pricinile civile cu participarea persoanelor
fizice, persoanelor juridice și autorităților publice privind apărarea drepturilor,
libertăţilor și intereselor legitime încălcate sau contestate, pricini pentru care legea
nu prevede competența altor organe. Instanțele judecătorești judecă pricinile cu
participarea organizaţiilor şi cetăţenilor din RM, a cetăţenilor străini, apatrizilor,
organizaţiilor străine, organizaţiilor cu capital străin, organismelor internaţionale,
dacă prin lege sau prin tratatele internaţionale la care R. M. este parte, nu este
stabilită competenţa instanţelor judecătoreşti străine sau a altor organe.
Competenţa judecătoriilor. Judecătoriile examinează şi soluționează în fond toate
pricinile civile, dacă legea nu prevede altfel.
În cazul în care pretenţii legate între ele sunt examinate de mai multe instanţe
judecătoreşti în acelaşi timp, acestea urmează a fi conexate, la cerere, printr-o
încheiere şi examinate de către prima judecătorie sesizată. Judecătoriile sesizate
ulterior vor strămuta pretenţiile la prima judecătoria mai întâi sesizată printr-o
încheiere ce poate fi atacată cu recurs.
Delimitarea instantelor de judecata se face dupa materia de examinare in instante
civile de drept comun si instante de contencios administrativ.
Articolul 191.(Cod Administativ) Competența jurisdicțională pentru
acțiunea în contencios administrativ
(1) Cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2) și (3), judecătoriile soluționează în
fond toate acțiunile în contencios administrativ.
(2) Curțile de apel soluționează în primă instanță acțiunile în contencios
administrativ împotriva actelor administrative normative, care nu se supun
controlului de constituționalitate.
(3) Curtea de apel Chișinău soluționează în primă instanță acțiunile în contencios
administrativ împotriva actelor emise de Banca Națională a Moldovei, precum și
acțiunile în contencios administrativ atribuite în competența sa prin Codul
electoral.
(4) Curțile de apel soluționează și cererile de apel împotriva hotărîrilor și
recursurile împotriva încheierilor emise de judecătorii.
(5) Curtea Supremă de Justiție soluționează:
a) în primă instanță, prin hotărâri irevocabile, acțiunile în contencios administrativ
privind contestarea hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii și ale
Consiliului Superior al Procurorilor;
b) cererile de recurs împotriva hotărârilor, a deciziilor și a încheierilor curților de
apel.
Orice persoană care revendică încălcarea unui drept al său prin activitatea
administrativă a unei autorități publice poate înainta o acțiune în contencios
administrativ.

40) Împuternicirile reprezentanților în procesul civil.

Părţile în procesul civil nu sunt obligate să stea personal, ci pot sta printr-un
reprezentant. Participarea personală a persoanei fizice la proces nu-l decade din
dreptul de a avea în acest proces şi un reprezentant.
Reprezentarea judiciară este activitatea reprezentantului într-un proces ce constă în
săvârşirea unor acţiuni ce au efect din numele şi în interesul persoanei reprezentate.
Reprezentarea este admisă la toate etapele procesului, contribuind la realizarea şi
exercitarea mai amplă a drepturilor şi obligaţiilor procedurale, mai ales când părţile
nu pot participa din diferite motive la judecată. În calitate de parte, intervenient sau
alt participant figurează în proces tot timpul persoana în interesele căreia activează
reprezentantul. În urma acţiunilor săvârşite de reprezentant apar drepturi şi
obligaţii pentru persoana reprezentată.
Persoanele juridice sunt reprezentate în instanţă de către organele lor de
administrare, acţionând în limitele împuternicirilor ce le sunt acordate prin lege,
statut sau regulament ori de către alți angajați împuterniciți ai persoanei juridice
sau de către avocați. Conducătorii persoanelor juridice prezintă instanţei
documentele, ce atestă funcţia sau calitatea lor de serviciu ori actele de constituire.
În caz de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice ea poate fi reprezentată de
administratorul din oficiu sau lichidator.
În dependenţă de temeiul apariţiei reprezentării, avem:
reprezentare contractuală,
reprezentare legală,
reprezentare acordată prin lege, statut, regulament sau alt document special
(statutara, oficiala).
Reprezentarea contractuală (convenţională) apare în baza unui contract de mandat,
prin care mandantul împuterniceşte o altă persoană – mandatarul (avocat) – pentru
a-i prezenta interesele în instanţa de judecată.
Instanţa judecătorească solicită Oficiului teritorial al Consiliului Național pentru
Asistență Juridică Garantată de Stat desemnarea unui avocat pentru parte sau
intervenient:
1. în cazul în care partea sau intervenientul sunt lipsiţi sau limitaţi în capacitatea
de exerciţiu şi nu au reprezentanţi legali;
2. când domiciliul pârâtului nu este cunoscut;
3. dacă instanţa constată un conflict de interese între reprezentant şi reprezentatul
lipsit ori limitat în capacitatea de exerciţiu;
4. în procesele privind limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu sau
declararea incapacităţii ei, dacă aceasta nu este asistată în judecată de avocat;
5. în procesele privind spitalizarea în staţionarul de psihiatrie, dacă persoana a
cărei spitalizare se cere nu este asistată de avocat etc.
Reprezentarea legală se instituie la apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite de
lege ale minorilor, persoanelor incapabile şi ale celor cu capacitate de exerciţiu
limitată. Apărarea drepturilor şi intereselor acestor persoane se efectuează de către
părinţi, adoptatori, tutori, curatori care săvârşesc în numele celor reprezentaţi toate
actele de procedură pe care are dreptul să le săvârşească cel reprezentat.
Reprezentanţii legali vor prezenta instanţei documentele care certifică
împuternicirile lor. Părinţii, adoptatorii, curatorii sau tutorii pot încredinţa aducerea
procesului în instanţa de judecată unui avocat. Reprezentantul legal poate fi chemat
personal în instanță pentru a da explicații referitor la actele pe care le-a săvârșit.
Reprezentarea în proces a persoanei declarată dispărută fără urmă în modul stabilit
de lege se face de administratorul fiduciar sau de tutorele numit în conformitate cu
legea.
Reprezentarea în proces a moștenitorilor persoanei decedate sau declarate decedată
în modul stabilit de lege, dacă succesiunea nu a fost încă acceptată de nimeni, se
face de către custodele (persoană însărcinată cu paza și cu păstrarea unor bunuri )
sau tutorele numit în conformitate cu legea.
art. 75-81 CPC

Reprezentarea acordată prin lege, statut, regulament are loc în cazul persoanelor
juridice. Persoanele juridice prezintă acţiuni în instanţa de judecată, exercită
drepturile şi obligaţiile lor și poartă răspundere prin organele sale de conducere
stabilite prin lege sau statut. Organul de conducere poate participa la proces
nemijlocit dacă este unipersonal (conducătorul, directorul). Dacă organul de
conducere este colegial, împuternicirile de a participa la proces se dau unei
persoane angajate printr-o decizie a acestui organ colegial sau avocatului.
Dacă mai multe persoane juridice s-au asociat, reprezentarea în instanţa de
judecată se face în baza prevederilor regulamentului asociaţiei create. Dreptul de a
reprezenta interesele în instanţa de judecată le au şi organele ierarhic superioare a
organelor ierarhic inferioare.
art. 206(1) - exceptia ca persoana sa se prezinte in fata instantei.