CURS 3

PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL (I)

I. Consideraţii generale

II. Instanţa de judecată

1. Noţiuni introductive
2. Rolul şi poziţia instanţei în procesul civil
3. Compunerea instanţei de judecată
4. Constituirea instanţei

III. Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea instanţei:

2.1. Incompatibilitatea
I.2. Abţinerea şi recuzarea

IV. Participarea procurorului în procesul civil

1. Poziţia procurorului în procesul civil

2. Formele participării
 I. Consideraţii generale

Soluţionarea litigiilor civile implică participarea la activitatea judiciara a unor autorităţi

statale şi a unor persoane fizice.Toate aceste organe şi persoane poartă denumirea de participanţi la
procesul civil. Dintre aceştia, unii influenţează în mod hotărâtor existenţa şi desfăşurarea procesului
civil, astfel încât în literatură sunt numiţi subiecţi ai procesului civil. Au aceasta calitate: instanţa
părţile, organul de executare şi procurorul. Trei dintre aceşti subiecţi sunt indispensabili procesului
civil: instanţa şi cele doua părţi; în sens generic, reclamantul şi pârâtul.
În afară de subiecţii procesului civil, există însă şi alţi participanţi care prin activitatea lor îşi
aduc o contribuţie specifică la buna desfăşurare a procesului civil: martori, experţi, interpreţi, avocaţi
etc. Aceştia sunt însă participanţi procesuali auxiliari.
În ceea ce priveşte rolul Ministerului Public, acesta participă la activitatea judiciară atât în
calitate de subiect procesual, cât şi ca organ de stat specializat în asigurarea şi garantarea legalităţii.

II. Instanţa de judecată

1. Noţiuni introductive

Noţiunea de instanţă are în legislaţie şi doctrină mai multe înţelesuri:

- organul împuternicit de lege să rezolve un litigiu intervenit între părţi. În acest sens, noţiunea de
instanţă include toate organele de jurisdicţie înfiinţate prin lege;
- instanţele judecătoreşti, care, potrivit art.2 alin.2 Lg. 304/2004(r) sunt: Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate şi judecătoriile;
- un anumit grad de jurisdicţie;
- organul în funcţiune, adică judecătorul, completul de judecată.

2. Rolul şi poziţia instanţei în procesul civil

Instanţa ca organ al statului, are sarcina de a soluţiona litigiile care apar în circuitul civil.
Sesizată fiind cu o cerere de chemare în judecată, instanţa are obligaţia să o rezolve, deoarece
potrivit art.3 C.Civ.: „ judecătorul care va refuza să judece, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că
este întunecată sau neândestulatoare, va putea fi urmărit drept culpabil pentru denegare de dreptate”.
Activitatea instanţei de judecată cuprinde doua importante funcţii procesuale:
- cercetarea cauzei – funcţie care duce la stabilirea, pe bază de probe, a situaţiei de fapt;
- soluţionarea cauzei cercetate.
Sub aspect procedural, activitatea judecătorului se concretizează în importante acte
procedurale: rezoluţii, încheieri, procese-verbale, sentinţe, decizii etc.

3. Compunerea instantei de judecata

Prin compunerea instanţei se înţelege alcătuirea sau formarea acesteia cu numarul de

judecători prevăzut de lege.
Sediul materiei enunţate: art.24-26 Lg.304/2004, art.31-34 Lg.304/2004, art. 45-55 Lg.
304/2004, Lg.275/2004 privind regimul juridic al adopţiei, Lg.272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului etc.
 Potrivit art. 54 Lg. 304/2004(r): „ cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a
judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă de un singur judecător.
Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători. Recursurile se judecă în complet format
din 3 judecători.
În cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord asupra hotărârii
ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă, în condiţiile legii.
Completul de divergenţă se constituie prin includerea în completul de judecată a preşedintelui
sau a vicepreşedintelui instanţei ori a judecătorului-inspector sau a preşedintelui de secţie ori a unui alt
judecător desemnat de preşedintele instanţei.”
Compunerea completelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este reglementată distinct (a se
vedea articolele la care am făcut trimitere mai sus).
Tot de legala compunere a completului de judecată ţine şi alcătuirea completului cu
judecători care au competenţă individuală să judece anumite cauze. Astfel, potrivit art. 23
Lg.303/2004(r), judecătorii stagiari pot judeca doar anumite litigii, strict prevăzute în textul
menţionat, sub sancţiunea nulităţii hotărârii pronunţate.
Sunt, de asemenea, înfiinţate prin lege şi complete specializate, cu o compunere diferita. Astfel,
spre exemplu, potrivit art.55 Lg.304/2004(r): „ Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a
cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie din doi judecători şi doi asistenţi
sociali”.
Normele privind compunerea instanţei sunt norme de organizare judecătorească, având, deci,
caracter imperativ, cu consecinţele pe care legea le impune regimului lor juridic.

4. Constituirea instanţei

Constituirea instanţei semnifică alcătuirea ei complexă cu toate organele şi persoanele cerute

de lege.
Alături de completul de judecată , în instanţă, la soluţionarea pricinilor civile, mai participă şi
grefierul ( magistrat asistent la nivelul ICCJ.);
În sfârşit, vorbind de constituirea completului de judecată avem în vedere şi participarea
procurorului, alături de acesta, fie atunci când legea prevede în mod expres obligativitatea concluziilor
sale(ex: art.1 alin.9 Lg.554/2004 a Contenciosului administrativ; art.125 Lg.272/2004 privind protecţia
şi promovarea drepturilor copilului), fie atunci când, în temeiul legii, porneşte procesul civil, pune
concluzii sau exercită caile de atac (art.145C.proc.civ., art.1 alin.4,5 Lg.554/2004).

III. Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea instanţei

1. Incompatibilitatea

Incompatibilitatea reprezintă situaţia în care un judecător este oprit, în cazurile expres

delimitate de lege, să participe la soluţionarea unei cauze civile concrete.
Cazurile de incompatibilitate sunt prevăzute de art.24 C.proc.civ. conform cu care:
„ Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi
pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare.
De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert sau arbitru în
aceeaşi pricină”.
 În legatură cu incompatibilitatea mai sunt de făcut două sublinieri de esenţă:
- incompatibilitatea este reglementată de norme imperative de organizare judecătoreasca, oricare din
părţi putând ridica excepţia incompatibilităţii (şi procurorul sau instanţa din oficiu), în orice stare a
pricinii, în faţa instanţei de fond, în apel sau chiar în recurs; procedura de soluţionare a excepţiei este
similară procedurii de soluţionare a excepţiilor de recuzare şi abţinere;
- incompatibilitatea priveşte numai pe judecător, nu şi pe procuror sau grefier (art.36 C.proc.civ.).
Fiind de strictă interpretare, incompatibilitatea nu poate fi extinsă la alte cazuri.
Observaţii:
- dacă un judecător este chemat ca martor într-un proces în curs de judecată, el trebuie să se
retragă de la judecata cauzei, devenind incompatibil;
- incompatibilităţile prevăzute de Lg.303/2004 privind Statutul magistraţilor se referă la
exercitarea funcţiei de magistrat şi nu la împiedicarea unui judecător de a soluţiona o anumită pricină
(art. 6).

2. Abţinerea şi recuzarea

În anumite situaţii în care ar exista posibilitatea ca judecătorul să nu fie obiectiv cu ocazia

judecării pricinii, datorită interesului, a legăturilor de rudenie, a afinităţii sau a stării conflictuale în
care se află cu una din părţi, legea a prevăzut posibilitatea ca judecătorul respectiv să se abţină sau să
poată fi recuzat. Recuzarea este, deci, dreptul pe care îl au părţile din proces de a cere, în cazuri
determinate de lege ca judecătorul să se retragă de la judecarea respectivei pricini; abţinerea nu este
altceva decât o autorecuzare a judecătorului. În vreme ce pentru parte, recuzarea constituie o
facultate, pentru judecător abţinerea este o obligaţie.
Cazurile de abţinere şi recuzare sunt prevăzute limitativ în art.27 C.proc.civ.
Cu excepţia cazului prevăzut la pct.7., sunt obligaţi să se abţină sau pot fi recuzaţi şi
procurorii, grefierii şi magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de casaţie şi Justiţie(art.36 C.proc.civ.).
Recuzarea este reglementată de norme dispozitive (art.27 C.proc.civ.). Reamintim şi pentru
aceste situaţii că, normele fiind de strictă interpretare, cazurile de abţinere şi recuzare nu pot fi
extinse prin analogie la alte situaţii.
Pentru ca abţinerea şi recuzarea să nu fie deturnate de la scopul pentru care au fost
reglementate, legiuitorul a prevăzut în mod amănunţit procedura de soluţionare a acestor incidente
(art.26, 30-34 C.proc.civ.).
Potrivit art.108¹ pct.1 litera b.: „formularea cu rea-credinţă a unei cereri de recuzare se
pedepseşte cu o amendă judiciară de la 500.000 la 7.000.000 lei”.

Participarea procurorului în procesul civil

Procurorul, păstrând calitatea de organ al statului care veghează la respectarea legii în

activitatea de judecată şi tocmai pentru a-şi îndeplini această calitate, are poziţia de parte în procesul
civil.
Rolul şi atribuţiile procurorului în procesul civil sunt reglementate în art. 45 C.proc.civ.

1. Formele de participare a procurorului în procesul civil

Acestea sunt evidenţiate de art.45 C.proc.civ.:

 a. Pornirea procesului civil
Potrivit art.45 alin1: „ Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar
pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi
ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege”.
b. Participarea la judecata procesului civil, precum şi punerea de concluzii
Putând pune concluzii pe excepţii, pe probe, pe fond, procurorul poate participa la derularea
întregului proces în şedinţă publică, începând cu prima zi de înfaţişare ăi până la închiderea
dezbaterilor.
Art. 45 alin.4 C.proc.civ. evidenţiază acele situaţii în care participarea şi punerea concluziilor
de către procuror sunt obligatorii potrivit legii ( spre exemplu, în cazul punerii sub interdicţie şi ridicării
interdicţiei; în cazul judecării contestaţiei împotriva hotărârii comisiei medicale, în cazul asistenţei
bolnavilor psihici periculoşi; declararea dispariţiei şi a morţii etc.).
c. Exercitarea căilor de atac
Din analiza dispoziţiilor art.45 alin. ultim C.proc.civ. nu rezultă nici o limitare în ceea ce
priveşte dreptul procurorului de a exercita căile legale de atac, el putând uza de acest drept procesual
indiferent dacă a pornit sau nu acţiunea sau dacă a pus concluzii în cauză.
d. Cererea de a se pune în executare hotărârile civile
Potrivit ultimului aliniat, teza aIIa din art.45 procurorul, în cazurile prevăzute de aliniatul 1
poate să ceară punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute la acel
aliniat.

TEME DE VERIFICARE

1. Noţiunea de compunere a completului de judecată.Compunerea completelor de judecată în

primă instanţă, apel şi recurs, precum şi în cadrul completelor specializate pentru judecarea litigiilor
de muncă;
2. Cazuri de abţinere şi recuzare;asemănări şi deosebiri între cele două instituţii;
3. Procedura de soluţionare a cererilor de abţinere şi recuzare;
4. Forme de participare a procurorului în procesul civil.

SPEŢE

1. La data de 27 martie 1998, Curtea de Apel Suceava a soluţionat în fond recursul declarat de
recurentul C.I. şi a amânat pronunţarea pentru data de 3 aprilie 1998.
În data de 30 martie 1998, aceeaşi instanţă a fost sesizată cu cererea de recuzare a preşedintelui
completului de judecată, cerere formulată de recurent, care a invocat subiectivitatea judecătorului,
deoarece acesta a insistat în mod deosebit pe ideea că recurentul nu are bani să plătească contravaloarea
bunurilor.
Cerinţe:
1. Ce act a pronunţat instanţa asupra cererii de recuzare?
2. Care este regimul juridic al încheierii pe care o pronunţă instanţa asupra abţinerii şi
recuzării?
3. Ce soluţie a pronunţat instanţa?

2. Prin cererea depusă în şedinţa publică din 18 februarie1998, în cursul soluţionării contestaţiei
în anulare formulate de F.A. împoriva deciziei civile nr. 907/22.10.1997 a Curţii de Apel Suceava,
contestatorul F.S., prin mandatara F.A., în temeiul art. 27 pct. 7 C. proc. civ., a cerut recuzarea
judecătorului C.C., membru al completului de judecată, considerând că acesta şi-a spus punctul de
vedere cu privire la litigiu, întrucât a participat şi la judecarea recursului la Curtea de Apel Suceava,
care avea ca obiect anularea unui contract autentic.
Prin încheierea dată în camera de consiliu, la 19 februarie 1998, instanţa de recuzare a respins,
ca nefondată, cererea.
Cerinţe:
1. Care este instanţa competentă să soluţioneze cererea de recuzare?
2. Care este deosebirea dintre art. 24 şi art. 27 pct. 7 C. proc. civ.?
3. Este corectă soluţia instanţei?

3. A.B. şi A.C. formulează o cerere prin care solicită instanţei să rectifice actul de stare civilă al
minorului F.R., în sensul că, la rubrica nume, în loc de „ Radu” să fie trecut „Alexandrescu”.
În motivarea acţiunii, cei doi petenţi arată că în momentul naşterii minorului, ei nu erau
căsătoriţi, din neglijenţă, tatăl nerecunoscând copilul în termenul legal. Cauza, potrivit obiectului
stabilit de părţi, este repartizată unui judecător stagiar. Acesta judecă şi pronunţă o soluţie de admitere
a acţiunii, dispunând rectificarea actului de stare civilă.
Procurorul declară apel.
Cerinţe:
1. Care sunt motivele de apel?
2. Ce soluţie va pronunţa instanţa superioară?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. V.M.CIOBANU – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I – Teoria generală,

Editura Naţional, Bucureşti, 1999, p.304-317,348-36154-70,124-137;
2. I.LEŞ – Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, 2001, p.54-67,124-137;
3. FL. MĂGUREANU - Drept procesual civil, Editura All Beck, ediţia a VII-a, p.70-77;
4. I. DELEANU – Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura Servo-Sat, Arad, 2000, p.61-80;
5. G.BOROI, D.RĂDESCU – Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All, ediţia
aII-a, Bucureşti, 1996,p.69-76,114-119;
6. D.RADU, GHE.DURAC – Drept procesual civil, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p.113-119;
7. M.TĂBÂRCĂ –Drept procesual civil, vol.I, Editura Global Lex, Bucureşti, 2004; p.116-
129,175-180;
8. E.HEROVANU – Principiile procedurei judiciare, vol. I, Institutul de Arte Grafice “Lupta”
N.Stroilă, Bucureşti, 1932, p.368-401421-440;
9. V.M.CIOBANU, G.BOROI – Drept procesual civil.Curs selectiv. Teste grilă, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 21-43.
10. L.DĂNILĂ, CL. ROŞU – Drept procesual civil, ediţia a IV-a, Editura All Beck, 2004, p. 161-
168,184-187.
 CURS IV

PARTICIPANTI LA PROCESUL CIVIL (II)

PĂRŢILE ÎN PROCESUL CIVIL

I. Noţiuni introductive. Poziţia procesuală a părţilor

II. Coparticiparea procesuală

1. Noţiune
2. Felurile coparticipării
3. Efectele coparticipării

III. Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor

1. Drepturi şi obligaţii procesuale

2. Abuzul de drept procesual civil

IV. Condiţii pentru a fi parte în proces :

1. Afirmarea unui drept

2. Justificarea unui interes
3. Capacitatea procesuală
4. Calitatea procesuală
4.1. Definiţie
4.2. Justificarea calităţii procesuale
4.3. Transmiterea calităţii procesuale
 1. Noţiuni introductive. Poziţia procesuală a părţilor

Procesul civil nu este de conceput în absenţa a cel puţin trei participanţi: instanţa de judecată,
persoana care pretinde ceva şi persoana care se apără împotriva acestor pretenţii.
Totuşi, trebuie arătat faptul că nu întotdeauna în cadrul procesului părţile se numesc reclamant
şi pârât, denumirea lor fiind specifică mijlocului procesual de care uzează: reclamant şi pârât în cererea
de chemare în judecata, apelant şi intimat în apel, recurent şi intimat în recurs, contestator şi intimat în
cazul contestaţiei în anulare, creditor şi debitor în faza executării silite etc.
Din faptul că în cadrul procesului una din părţi pretinde ceva, iar cealaltă se apără, decurge şi
poziţia părţilor care, în procedura de drept comun, contencioasă, este contradictorie.
Poziţia ofensivă dintr-o formă procesuală se poate transforma într-o poziţie defensivă într-o altă
formă procesuală, sau dimpotrivă. Astfel, dacă reclamantul din cererea de chemare în judecată a obţinut
câştig de cauză, în apelul pârâtului el va dobândi poziţia de intimat.
Pe de altă parte, în tratarea poziţiei părţilor în cadrul procesului civil trebuie să avem în vedere
faptul că ele se află, spre deosebire de procesul penal, într-o poziţie de egalitate juridică.

2. Coparticiparea procesuală

2.1. Noţiune

Legislaţia noastră procesuală permite că mai multe persoane să fie reclamante sau pârâte în
cadrul unui proces civil. Această situaţie în care procesul civil se desfăşoară între mai mulţi reclamanţi
şi pârâţi poartă denumirea de coparticipare sau litisconsortiu procesual.
Sediul materiei: art. 47- 48 C.proc.civ.
Potrivit art.47: „mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii
este un drept sau o obligaţiune comună ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză”.

2.2. Felurile coparticipării procesuale

După poziţia părţilor coparticiparea procesuală poate fi:

- activă - când mai mulţi reclamanţi acţionează în judecată, prin aceeaţi cerere un singur parat;
- pasivă - când un reclamant îşi îndreaptă pretenţiile prin aceeaşi cerere împotriva mai multor pârâţi;
- mixtă- dacă mai mulţi reclamanţi acţionează în judecată prin aceeaşi cerere mai mulţi pârâţi.
În funcţie de rolul voinţei părţilor în formarea sa, coparticiparea poate fi:
- facultativă
- necesară
Din redactarea art.47 C.proc.civ. ar rezulta că întotdeauna coparticiparea procesuală este
facultativă, dar coroborând aceste dispoziţii şi cu alte texte din legislaţia civilă trebuie să tragem
concluzia că există şi cazuri de coparticipare necesară, obligatorie.
Spre exemplu, în situaţia prevăzută de art.797 C. civ.
 2.3. Efectele coparticipării

Raporturile dintre coparticipanţi, în cazul coparticipării facultative, sunt guvernate de principiul

independenţei procesuale.
Potrivit art. 48 alin 1C.proc.civ. : „Actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre
reclamanţi nu pot folosi sau păgubi pe ceilalţi”.
De la regula înscrisă în alin. 1 se derogă însă prin alin. 2 conform cu care: „… dacă prin natura
raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor
reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele
încuviintate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc şi celorlalţi. Când
actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va ţine seama de actele cele mai
favorabile”.
Cele două derogări menţionate mai sus, poartă denumirea de:
- principiul avantajului sigur;
- principiul aprecierii finalităţii actului.
Potrivit alin. ultim al art 48 C.proc.civ.: „dacă reclamanţii sau pârâţii nu s-au înfăţişat sau nu au
îndeplinit un act de procedura în termen, vor continua totuşi să fie citaţi”.

3. Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor

3.1. Drepturi şi obligaţii procesuale

Pentru a garanta exerciţiul liber al acţiunii civile, legea procesuală acordă părţilor o serie de
drepturi procesuale dintre care menţionăm:
• Dreptul părţilor de a adresa cereri instanţei;
• Dreptul de a participa la judecarea pricinii, deci dreptul la citare;
• Dreptul la apărare;
• Dreptul de a recuza pe judecători, grefieri, procurori etc.;
• Dreptul de a face acte de dispoziţie;
• Dreptul de a exercita căile de atac;
• Dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată în cazul câştigării procesului
etc.
Legea prevede însă şi o serie de îndatoriri procesuale pentru părţi dintre care menţionăm cu titlu
de exemplu:
- îndeplinirea actelor de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele prevăzute de lege sub
sancţiunea nulitaţii, perimarii, decăderii etc.
- exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procesuale, potrivit scopului în vederea căruia au
fost recunoscute de lege (art.723 alin.1 C.proc.civ.).

3.2. Abuzul de drept procesual

Cel care nu respectă prevederile art. 723 C.proc.civ. săvârşeşte abuz de drept procesual.
Formele acestuia de manifestare presupun existenţa a doua elemente:
- elementul subiectiv - exercitarea cu rea-credinţă a dreptului procesual;
- elementul obiectiv – deturnarea dreptului procedural de la scopul socio-economic pentru care a fost
recunoscut, de la finalitatea sa legală.
Menţionăm cu titlu de exemplu:
- introducerea cu rea-credinţă a unei cereri vădit netemeinice, cu scopul de a-l şicana, de a-l discredita
pe pârât sau rezistenţa cu rea-credinţă a pârâtului în faţa unei cereri a cărei temeinicie este evidentă ;
- introducerea unei cereri fără punerea în întîrziere a pârâtului dacă acesta recunoaşte la primul termen
pretenţiile reclamantului;
- introducerea cu rea-credinţă a unei cereri de recuzare, de strămutare, de acordare a asistenţei juridice
gratuite, de verificare de scripte etc.
Aprecierea exercitării abuzive a drepturilor procedurale revine judecătorului, respingerea unei
cereri de chemare în judecată sau a unei căi de atac, a unei cereri de recuzare sau de strămutare
neconducând automat la concluzia că partea a exercitat abuziv dreptul procedural.
Exercitarea cu rea-credinţă a unor drepturi procesuale, atrage o serie de sancţiuni specifice:
amenzi judiciare către stat (art.108¹ C.proc.civ.) şi, eventual, despăgubiri la cerere pentru prejudiciul
cauzat (art.1083,4 C.proc.civ.).
În afara sancţiunilor cu caracter general menţionate mai sus există şi o serie de sancţiuni
specifice: spre exemplu, neacordarea cheltuielilor de judecată – nepunerea cu rea-credinţă în întârziere
a pârâtului care la prima zi de înfâţişare recunoaşte pretenţiile reclamantului; nulitatea tuturor actelor de
procedură efectuate într-un proces în care citarea prin publicitate s-a făcut cu rea-credinţa etc.

4. Condiţii pentru a fi parte în proces

Pot exercita acţiunea civilă şi figura ca părţi în procesul civil, persoanele care îndeplinesc
cumulativ urmatoarele patru condiţii:
- Afirmă un drept subiectiv civil;
- Justifică un interes;
- Au capacitate procesuală;
- Au calitate procesuală.

4.1. Afirmarea unui drept subiectiv civil

Întrucât acţiunea civilă este în corelaţie cu dreptul subiectiv, pentru declanşarea acţiunii civile
(pentru ca persoana interesată să ajungă parte într-un proces) se cere ca, în primul rând, sa se afirme
( pretindă ) un drept subiectiv civil ce se cere a fi protejat, sau un interes legitim ce nu se poate realiza
decât pe calea justiţiei(în materie de divort, filiaţie etc.).
Astfel, potrivit art.109 alin. 1 C.proc.civ. : „oricine pretinde un drept împotriva unei alte
persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente”.
Dreptul subiectiv care se cere a fi protejat trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
- să fie recunoscut şi ocrotit de lege, adică să nu intre în conţinutul unui raport juridic
ilegal, care să contravină ordinii publice şi bunelor moravuri;
- să fie exercitat în limitele sale externe şi interne;
- să fie exercitat cu buna-credinţă;
- să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive.
Aceasta cerinţă nu trebuie să fie însă înţeleasă în mod absolut; drepturile afectate de termen sau
condiţie nefiind cu totul lipsite de protecţie juridică:
 - creditorul poate cere anumite măsuri de asigurare sau conservare (măsurile asigurătorii – art.
591-596, 597, 598-601C.proc. civ.) sau poate proceda la o asigurare a dovezilor (art.235-
241C.proc.civ);
- se poate intenta acţiune preventivă, hotărârea obţinută urmând a fi pusă în executare la
împlinirea termenului – art.110 C.proc.civ.
Sancţiunea care intervine în cazul lipsei invocării oricărui drept, echivalentă cu lipsa oricărei
prestaţii, este anularea acţiunii. Dacă însă se dovedeşte că dreptul invocat nu există sau că nu sunt
îndeplinite cerinţele acestuia, la sfârşitul procesului, după dezbateri contradictorii, cererea va fi
respinsă.
În cazul în care se invocă faptul că dreptul nu este actual, deci se ridică excepţia de
prematuritate, cererea va fi respinsă ca prematură fără a se mai intra în cercetarea fondului; în acest caz
reclamantul putând-o reitera la momentul împlinirii termenului sau condiţiei.

4.2. Justificarea unui interes

Definiţie
Interesul poate fi definit ca fiind folosul practic pe care o parte îl urmpăreşte prin punerea în
mişcare a procedurii judiciare pentru valorificarea dreptului subiectiv ce se cere protejat.
Interesul poate fi material sau moral.
Condiţia interesului trebuie să existe în legatură cu toate formele procedurale care alcătuiesc
conţinutul acţiunii ( judecata în fond, căi de atac, executarea silită), altfel acţiunea este lipsită de interes.
Cerinţele interesului:
- să fie legitim, adică să nu vină în conflict cu legea;
- să fie personal – în folosul celui care recurge la forma procedurală. Aceasta
cerinţă subzistă şi atunci când forma procedurală nu este promovată de titularul dreptului, ci
de alte persoane sau organe cărora legea le recunoaşte legitimare procesuală activă, deoarece
folosul practic se produce asupra titularului;
- să fie născut şi actual, în sensul că dacă cel interesat nu ar recurge la acţiune
s-ar expune la un prejudiciu. În general, dacă dreptul este actual şi interesul este actual.
Există însă şi situaţii de excepţie când deşi dreptul nu este actual, există interesul de a
acţiona în justiţie (art.110 C.proc.civ., procedura asigurării dovezilor etc.).
Sancţiunea care intervine în cazul în care instanţa constată lipsa de interes sau neândeplinirea
uneia din cerinţele interesului, este respingerea acţiunii ca urmare a admiterii excepţiei procesuale de
fond, peremptorii, a lipsei interesului. Ea poate fi invocată în orice stare a pricinii, de partea interesată,
procuror sau instanţă din oficiu.

4.3. Capacitatea procesuală

În dreptul civil, capacitatea civilă este definită ca fiind acea parte a capacităţii juridice a
persoanei care constă în aptitudinea de a avea şi de a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi a-şi
asuma obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice şi ea cuprinde în structura sa două elemente:
capacitatea de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.

Capacitatea procesuală de folosinţă

 - constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual.
Potrivit art.41 C.proc.civ : „ orice persoană care are folosinţa drepturilor civile, poate să fie
parte în judecată”, în alin. 2 precizându-se că „asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate
juridică pot sta în judecată ca pârate dacă au organe proprii de conducere”.
Potrivit art.7 D.31/54, capacitatea de exercitiu a persoanelor fizice începe la naşterea şi
încetează la moartea acestora.
Potrivit legii, nimeni nu poate fi lipsit de capacitate de folosinţă, unele persoane putând fi însă
îngrădite în această capacitate, în limitele acestei îngrădiri persoana fizică nu va putea să dobândească
drepturi şi să-şi asume obligaţii pe plan procesual.
În cazul persoanelor juridice, capacitatea de folosinţă se dobândeşte diferit, după cum sunt
supuse sau nu înregistrării. Cele supuse acestei proceduri dobândesc capacitate de folosinţă de la data
înregistrării, celelalte, după caz: de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data
recunoaşterii sau autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii orcărei alte cerinţe prevăzute de
lege.
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice are loc pe data încetării persoanei juridice
prin comasare, divizare totală sau dizolvare. Mai mult decât atât, potrivit art.34 D.31/54 : „ persoana
juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut”, deci capacitatea de folosinţă este dominată de principiul specialităţii.

Capacitatea procesuala de exercitiu

Definiţie
- constă în aptitudinea unei persoane care are folosinţa drepturilor sale, de a le valorifica în
justiţie singură, exercitându-le personal şi îndeplinind tot astfel obligaţiile procesuale, cu alte cuvinte,
este capacitatea de a sta în judecată.
În cazul persoanelor fizice capacitatea de exerciţiu începe de la împlinirea vârstei de 18 ani sau,
în cazul minorei care se căsătoreşte de la împlinirea vârstei de 16 ani, ori, în anumite condiţii la 15 ani
(art.8 alin.1,2 D.31/54).
Potrivit art.42 C.proc.civ.: „ persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în
judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate sau autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care
rânduiesc capacitatea sau organizarea lor”. Prin urmare, articolul citat, face referire la trei situatii:
Reprezentarea – pentru persoanele care nu au capacitate de exerciţiu şi nu pot sta singure în
judecată (minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie). Aceştia nu stau singuri în proces, ci
numai prin reprezentanţii lor legali: părinţii, tutorele, curatorul.
Potrivit art.44 alin1 teza I si II şi alin.2 C.proc.civ: „ în caz de urgenţă, dacă persoana fizică
lipsită de capacitate de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii
interesate va putea numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal,
potrivit legii. De asemenea, instanţa va putea numi un curator special, în caz de conflict de interese
între reprezentant şi cel reprezentat(…)
Dispoziţiile alin.1 se aplică în mod corespunzător şi persoanelor cu capacitate de exerciţiu
restrânsă
Asistarea – intrervine în cazul minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă – 14-18 ani
(art.105, 124 c.fam. şi art. 9 D.31/54).Aceştia vor fi citaţi şi vor sta personal în proces, dar asistaţi de
reprezentanţii lor legali care vor fi citaţi si vor participa la proces, semnând alături de minor. Dacă un
minor împlineţte 14 ani în cursul judecăţii reprezentarea va fi înlocuită de asistare cu toate consecinţele
ce decurg de aici.
 Autorizarea – intervine în cazul în care reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de
exerciţiu sau ocrotitorul legal ce asistă pe minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă face acte
procesuale de dispoziţie, precum: renunţarea la acţiune sau la drept, renunţarea sau retrâgerea unei căi
de atac, achiesarea, tranzacţia. Pentru asemenea acte este necesară autorizarea prealabilă a organului
competent, de regulă autoritatea tutelară.

Capacitatea de exercitiu a persoanelor juridice – se dobândeşte în temeiul legii de la data

înfiinţării lor şi sfârşeşte odată cu încetarea persoanelor juridice. Este, de asemenea, limitată de
principiul specializării, persoana juridică neputând să exercite drepturi şi să-şi asume obligaţii care
exced scopului în vederea căruia a fost creată.
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile procesuale prin intermediul
organelor sale, în limita puterilor ce le-au fost conferite, aceste organe fiind reprezentanţii legali ai
persoanei juridice.
Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale
Actele de procedură făcute de o persoană fizică sau juridică lipsită de capacitate de folosinţă
sunt lovite de nulitate absolută. Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă poate fi ridicată de
oricare din părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu în orice stare a pricinii.
Ca urmare a admiterii excepţiei, cererea introdusă de o astfel de persoană sau împotriva unei
asemenea persoane va fi respinsă.
Actele de procedură făcute de o persoană fizică sau juridică fără capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă sunt anulabile. Conform art.43 C.proc.civ.: „lipsa capacităţii de
exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a pricinii.
Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor procedurale sunt
anulabile. Reprezentantul incapabilului sau curatorul acestuia va putea însă confirma toate sau numai o
parte din aceste acte”. Aşadar, nulitatea nu intervine în mod automat, potrivit art.161 alin.1 C.proc.civ.:
„ instanţa putând acorda un termen pentru ca partea sau reprezentantul său să facă dovada capacităţii de
exerciţiu”. Dacă lipsurile nu se împlinesc în termenul acordat de instanţa în acest sens, judecătorul va
anula cererea (art161 alin.2 C.proc.civ.).

4.4. Calitatea procesuală

4.4.1. Definiţie
Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana
care se pretinde (este) titular al dreptului subiectiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate
procesuală activă) şi între persoana pârâtului şi cel obligat în acel raport juridic (calitate procesuală
pasivă).
Sarcina indicării calităţii procesuale a părţilor revine reclamantului, care trebuie să justifice în
cadrul cererii de chemare în judecată atât calitatea sa procesuală activă, cât şi calitatea procesuală
pasivă a pârâtului.
Regula determinării calităţii juridice procesuale a părţilor cu ajutorul raportului juridic litigios
nu este exclusivă, existând şi o serie de excepţii. Astfel, legea recunoaşte legitimare procesuală activă
sau pasivă şi altor categorii de organe sau persoane care nu figurează ca subiecte în raportul juridic
litigios.
Exemple:
A. Calitate juridică procesuală activă:
 - autoritatea tutelară;
- procurorul – conform art.45 C.proc.civ.
- creditorii chirografari pe calea acţiunii oblice – art.974 c.civ.
B. Calitatea procesuală pasivă:
- răspunderea pentru altul – art.1000 C.civ.;
- răspunderea fidejusorului - art.1663 C. civ.

4.4.2. Justificarea calităţii procesuale

Reclamantul, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prin expunerea motivelor de fapt pe

care îşi întemeiază cererea şi, uneori, prin anexarea unor acte doveditoare, trebuie să justifice atât
calitatea procesuală activă cât şi pe cea pasivă.

4.4.3. Transmiterea calităţii procesuale

Drepturile şi obligaţiile ce intră în raportul juridic dedus judecăţii pot fi transmise în cursul
procesului, având loc în acest caz o transmisiune a calităţii procesuale active sau pasive.
Transmisiunea poate fi legală sau convenţională.
Transmisiunea legală
În cazul persoanelor fizice se realizează pe calea succesiunii.
Moştenitorii care acceptă succesiunea preiau şi poziţia procesuală a autorului moştenirii
(art.243 pct.1, 245, 285, 316 C.proc.civ.), cu excepţia acţiunilor strict personale sau a situaţiilor când
legea prevede o altă soluţie, acţiunea nu trece asupra moştenitorilor, dar poate fi continuată de aceştia.
În cazul persoanelor juridice transmisiunea legală are loc pe calea reorganizării persoanei
juridice prin comasare sau divizare, astfel încât persoana juridică nou creată (prin fuziune), persoana
juridică absorbantă (în cazul absorbţiei) sau persoanele juridice care preiau fracţiunile patrimoniului
divizat, dobândesc calitatea de reclamant sau pârât pe care o avea persoana supusă reorganizării.
Transmisiunea convenţională
Intervine în baza înţelegerii dintre una din părţi şi un terţ, în cazul cesiunii de creanţă, a preluării
datoriei - dacă există consimţământul creditorului şi a vânzării sau donării bunului litigios, procesul
urmând să continuie între creditorul cesionar (care a dobândit calitate activă) şi cel care a preluat
datoria (şi are calitate pasivă).
Din punct de vedere al întinderii, transmisiunea poate fi:
- universală;
- cu titlu universal;
- cu titlu particular.
Indiferent de felul transmisiunii, cel care dobândeşte calitatea procesuală preia procesul în starea
în care se găseşte în acel moment, actele procesuale săvârşite de antecesorul său fiindu-i opozabile.
Sancţiunea lipsei calităţii procesuale
Lipsa calităţii procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie de partea interesată, procuror sau
instanţă din oficiu, în orice stare a procesului, iar în caz de admitere atrage respingerea acţiunii.
Dacă pentru a se stabili existenţa sau inexistenţa calităţii a fost nevoie să se unească excepţia cu
fondul, iar instanţa constată că dreptul există, dar acţiunea a fost pornită de o persoană fără calitate sau
împotriva unei persoane fără calitate, nu o va respinge ca nefondată, ci ca urmare a admiterii excepţiei
lipsei de calitate. În acest caz există posibilitatea ca procesul să fie redeschis de o persoană care ar
justifica legitimarea procesuală sau împotriva persoanei care are calitate procesuală pasivă.
 TEME DE VERIFICARE

1. Enunţaţi principiul care guvernează instituţia coparticipării procesuale şi excepţiile sale.

Daţi exemple;
2. Definiţi abuzul de drept procesual civil. Daţi cel puţin cinci exemple de exercitare cu rea-
credinţă a drepturilor procesuale;
3. Sancţiuni pentru neândeplinirea coniţiilor de a fi parte în proces;
4. Dezvoltaţi instituţiile reprezentării, asistării şi autorizării;
5. Cine poate avea, în cadrul procesului civil, legitimare procesuală activă?

SPEŢE

1. Pe data de 02.10.2000, D.V. l-a chemat ]n judecat[ pe P.G. pentru ca acesta din urmă să fie
obligat ca la data de 15.05.2001 (data expirării contractului de închiriere) să predea imobilul deţinut în
calitate de chiriaş.
Din probele administrate rezulta că, într-adevăr, există riscul ca la expirarea contractului de
închiriere P.G.să refuze să părăsească imobilul .
Acesta din urmă a invocat în timpul procesului dreptul de retenţie, având în vedere faptul că a
făcut cheltuieli necesare şi utile cu privire la imobilul închiriat, dar pe care D.V. i le-a restituit, fapt
dovedit de acesta în faţa instanţei.
Pe data de 10.03.2001 instanţa pronunţă o soluţie prin care admite cererea şi-l obligă pe pârât la
restituirea imobilului la data de 15.05.2000.
P.G. declară apel.
Cerinţe:
1. Care sunt condiţiile pentru a fi parte în proces?
2. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească dreptul?
3. Cum îşi va motiva P.G. apelul?
4. Ce urmează să decidă instanţa de apel?

2. G.M. introduce o cerere de stabilire a pensiei de întreţinere la Judecătoria Sectorului 2

Bucureşti, pentru copilul său G.V. care a fost admis la facultate şi, prin urmare, aflându-se în
continuarea studiilor are dreptul la aceasta. Este chemat în judecată în calitate de pârât tatăl lui G.V.,
G.I.
Cerinţe:
1. Cum urmează să soluţioneze instanţa de fond cererea introdusă de G.M.?
2. Care este totuşi posibilitatea legală prin care G.M. ar fi putut introduce o asemenea acţiune
în numele şi pentru G.V.?

3. La 15.03.2000 S.S. a chemat în judecată pe S.P., G.P., G.I, pentru a fi obligaţi să-i lase în
deplina proprietate şi posesie, o suprafaţă de 4000 m.p., teren situat în oraşul Buhuşi şi asupra căruia
este coproprietar împreună cu sora sa, M.D.
Judecătoria Buhuşi, prin sentinţă civilă a respins ca nefondată cererea reclamantei.
 Apelul declarat de reclamanta S.S. a fost admis, şi a fost schimbată sentinţa judecătoriei în
sensul admiterii acţiunii reclamantei.
Împotriva deciziei declară recurs pârâţii.
Cerinţe:
1. Ce motiv putea fi invocat prin intermediul recursului?
2. Cum urmează să fie soluţionat recursul? Argumentaţi.

4. P.V. şi T.V. au chemat în judecată pe P.L. şi minorul P.P., reprezentat prin mamă, pârâta
P.L., pentru stabilirea şi predarea masei succesorale rămase de pe urma defunctului P.E., soţul lui P.L.
şi tatăl celeilalte părţi.
Tribunalul Cluj a admis în parte cererea şi a stabilit masa succesorală şi pasivul succesiunii.
Împotriva sentinţei au declarat apel toate părţile, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Instanţa de apel, înainte de a cerceta apelurile declarate, a pus din oficiu în discuţia părţilor, ca
motiv de apel, legalitatea hotărârii atacate, în raport de modul de reprezentare a minorului P.P.
Cerinţe:
1. Cum reglementează Codul de procedură civilă rezolvarea unei asemenea situaţii?
2. Dezvoltaţi motivul de apel invocat de instanţă din oficiu.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. V.M.CIOBANU – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I – Teoria generală,

Editura Naţional, Bucureşti, 1999, p.265-290,317-323;
2. I.LEŞ – Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, 2001, p.67-90;
3. FL. MĂGUREANU - Drept procesual civil, Editura All Beck, ediţia a VII-a, p.;
4. I. DELEANU – Tratat de procedură civilă, vol.II, Editura Servo-Sat, Arad, 2000, p.38-40, 46-
88;
5. G.BOROI, D.RĂDESCU – Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All, ediţia
aII-a, Bucureşti, 1996,p.93-113119-122,123-125;
6. D.RADU, GHE.DURAC – Drept procesual civil, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p.123-147;
7. M.TĂBÂRCĂ –Drept procesual civil, vol.I, Editura Global Lex, Bucureşti, 2004; p.70-
105,130-136;
8. E.HEROVANU – Principiile procedurei judiciare, vol. I, Institutul de Arte Grafice “Lupta”
N.Stroilă, Bucureşti, 1932, p.143-207;
9. V.M.CIOBANU, G.BOROI – Drept procesual civil.Curs selectiv. Teste grilă, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p.2-11, 44-54;
10. L.DĂNILĂ, CL. ROŞU – Drept procesual civil, ediţia a IV-a, Editura All Beck, 2004, p. 71-
81,169-170, 180-184.
 CURS V

PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL (III)

TERŢELE PERSOANE ÎN PROCESUL CIVIL

I. Precizări preliminare

II. Intervenţia şi formele ei

1. Noţiunea de intervenţie principală

2. Noţiunea de intervenţie accesorie
3. Instanţa competntă
4. Procedura de soluţionare a cererii de intervenţie

III. Chemarea în judecată a altor persoane

1. Noţiune
2. Procedura de soluţionare a cererii

IV. Chemarea în garanţie

1. Noţiune
2. Procedura chemării în garanţie

V. Arătarea titularului dreptului

1. Noţiune
2. Procedura arătării titularului dreptului

IV.Reprezentarea judiciară convenţională a părţilor în procesul civil

1. Reprezentarea prin mandatar neavocat

2. Reprezentarea prin avocat
3. Reprezentarea judiciară convenţională a persoanelor juridice
4. Sancţiunea în cazul nejustificării calităţii de reprezentant convenţional
 I. Precizări preliminare

1.1. Definiţie

Sunt terţe persoane în procesul civil acele persoane care, printr-un act de iniţiativa proprie ori la
cererea uneia dintre părţile iniţiale, participă sau sunt chemate a lua parte într-o cauză civilă aflată în
curs de desfăşurare, dobândind calitatea de părţi.
Instituţia prin intermediul căreia aceste persoane capătă rolul de părţi în proces se numeşte
intervenţie.

1.2. Clasificare

În funcţie de rolul pe care îl are voinţa părţilor în privinţa intrării lor în proces, intervenţia este
de două feluri:
- intervenţia voluntară – în cadrul căreia terţele persoane intră în proces din iniţiativă proprie;
- intervenţie forţată – în cadrul căreia terţii sunt chemaţi în proces de către una din părţile
iniţiale.
Intervenţia voluntară, la rândul său, este de două feluri: intervenţie principală şi intervenţie
accesorie (art. 49-56 C.proc.civ.).
Intervenţia forţată cunoaşte trei forme:
- chemarea în judecată a altor persoane (art. 57-59 C.proc.civ.);
- chemarea în garanţie (art.60-63 C.proc.civ);
- arătarea titularului dreptului(art. 64-66 C.proc.civ.).

1.3. Conditii speciale de participare a tertilor in procesul civil

O dată introdus în proces, un terţ capată calitatea de parte.

Prin urmare, persoana sa trebuie să îndeplinească toate cele patru condiţii generale analizate mai
sus.
Pe lânga acestea însă, terţii trebuie să îndeplinească şi două condiţii specifice:
- existenţa unui proces civil aflat în curs de desfăşurare;
- existenţa unei legături de conexitate între raporturile juridice litigioase.

II. Intervenţia şi formele ei (art.49-56)

Definiţie

Reprezintă instituţia prin intermediul căreia terţ solicită instanţei să intre într-un proces pornit de
alte părti, pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părţi din proces.
În primul caz intervenţia este principală, iar în cel de-al doilea accesorie (art.49 C.proc.civ.).

1. Intervenţia principală

Definiţie
 – este intervenţia făcută de o terţă persoană care invoca pretenţii proprii în legatură cu obiectul
cauzei aflată în curs de desfăşurare.
Cine o poate face.Forma cererii.Momentul până la care poate fi primită
Se face de către cel care urmăreşte realizarea sau conservarea unui drept al său, sub forma cererii de
chemare în judecată şi se îndreaptă împotriva ambelor părţi din proces(art.50 alin.1 C.proc.civ.).
Ea se poate face numai în faţa primei instanţe, până la închiderea dezbaterilor asupra fondului
(alin.2), şi numai în mod exceptional, cu învoirea părţilor iniţiale ale procesului, în apel (alin.3).
Sancţiunea care intervine pentru introducerea tardivă a cererii este judecarea ei separată(art.135
C.proc.civ.).

2. Intervenţia accesorie

Definiţie
Este intrvenţia făcută de o terţă persoană care doreşte să sprijine, prin apărările sale, poziţia
procesuală a uneia dintre părţile iniţiale ale procesului.
Forma cererii.Momentul până la care poate fi primită
Fiind o simplă apărare, cererea de intervenţie accesorie se poate face chiar şi în faţa instanţei de
recurs(art.51 C.proc.civ.), forma fiind aceea a unei cereri simple (art.82 C.proc.civ.).

2. Instanţa competentă

Competentă în soluţionarea intervenţiilor accesorii sau principale, având în vedere caracterul lor
incidental, este instanţa sesizată cu soluţionarea cererii principale, indiferent de obiectul sau valoarea
cererii de intervenţie în interes propriu(art.17 C.proc.civ).

4. Procedura de soluţionare – este prevăzută în art. 52-53 C.proc.civ., la care facem trimitere.

Deşi atât intervenientul principal, cât şi cel accesoriu dobândesc calitatea de părţi, ei au o poziţie
procesuală diferită.
Astfel, intervenientul principal are o poziţie independentă atât faţa de reclamant, cât şi faăa de
pârât, în timp ce intervenientul accesoriu este subordonat părţii în favoarea căreia a intervenit şi nu
poate face decât acele acte de procedură care profită părţii respective(art.54 C.proc.civ).
Datorită acestei poziţii, apelul sau recursul făcut de către intervenientul accesoriu se socoteşte
neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat ea însăşi calea de atac (art.56 C.proc.civ.).
Cererea de intervenţie se judecă odată cu cererea principală.
Cu privire la acest aspect, consecinţele vor fi însă diferite după cum este vorba de o cerere de
intervenţie principală sau accesorie:
În cazul în care cererea de intervenţie se judecă împreună cu cererea principală se va pronunţa o
singură hotărâre, care va fi opozabilă tuturor părţilor, deci şi terţilor care au intervenit în proces.
În ce priveşte intervenţia accesorie soluţia depinde de rezolvarea dată cererii principale.
Faţă de cerererea de intervenţie principală ste de menţionat că instantâţa nu poate admite în
totalitate atât cererea reclamantului, cât şi cererea intervenientului, atunci când au acelaşi obiect,
deoarece se exclud una pe cealaltă.

III. Chemarea în judecată a altor persoane (art.57-59 C.proc.civ.)

 1. Noţiune

Definiţie
Reprezintă acea formă de participare a terţilor în procesul civil prin intermediul căreia este
introdusă forţat în proces o persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Cine poate să facă cererea
Potrivit art.57 alin.1 C.proc.civ.: „Oricare din părţi poate să cheme în judecată o alta persoana care
ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”.
Condiţii speciale
Terţul chemat în judecată trebuie să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Forma cererii. Momentul pânâ la care poate fi primită. Instanţa competentă - vor fi identificate
potrivit sediului materiei indicat.
Exemple
Se admite, cu titlu de exemplu, că chemarea în judecată a altor persoane se poate face în situaţii ca
cesiunea de creanţă sau pluralitatea de creditori, când debitorul are interes să se judece deodata cu toţi
cei care ar putea să-l acţioneze ulterior.
Trăsături caracteristice:
- chemarea în judecată a altei persoane poate fi făcută numai în faţa instanţei de fond, întrucât terţul
chemat poate invoca un drept propriu întocmai ca şi reclamantul-;
- dacă pârâtul, fiind de bună-credinţă, recunoaşte pretenţiile împotriva sa, atunci când este vorba
despre o datorie bănească, el poate să depună suma la dispoziţia instanţei, judecata urmând a se
continua între reclamant şi persoana chemată în judecată;
- cererea principală şi cererea de chemare în judecată a unei terţe persoane formează obiectul unei
singure judecăţi, care se soluţionează printr-o singură hotărâre.

3. Procedura chemarii in judecata a altei persoane

– este prevăzută în art. 57-58 C. proc.civ., la care facem trimitere.

Sancţiunea pentru nedepunerea cererii în termenul prevăzut de lege este judecarea ei separată,
conform dispoziţiilor art.135 C.proc.civ.

IV. Chemarea în garanţie (art.60-63 C.proc.civ.)

1. Noţiune

Definiţie
Putem defini, asadar chemarea in garantie ca fiind acea modalitate juridica procesuala prin care una
din partile unui litigiu, in baza unei obligatii de garantie sau despagubire, solicita introducerea in cauza
a unei terte persoane pentru a-I sprijini pozitia procesuala pe care o ocupa si impotriva careia, in acelasi
timp, isi indreapta pretentiile sale in cazul in care ar pierde procesul (art. 60 alin.1 C.proc.civ.).
Cine poate face cererea.Forma cererii.Momentul pânâ la care poate fi primită.Instanţa
competentă.Condiţii speciale - vor fi identificate potrivit sediului materiei indicat.

2. Procedura chemării în garanţie

- este prevăzută de art. 60-63 C.proc.civ., la care facem trimitere.

 Sancţiunea nedepunerii în termen a cererii de chemare în garanţie este judecarea ei separataâă, dacă
părţile nu consimt să se judece împreuna(art.135 C.proc.civ.).
Soluţia dată cererii de chemare în garanţie depinde de soluţia dată cererii principale.
Soluţia cu privire la cererea de chemare în garanţie influenţează şi modul de soluţionare a căilor de
atac precum şi judecata în fond după desfiinţarea hotărârii iniţiale. De exemplu, apelul declarat de
chematul în garanţie repune în discuţie şi cererea principală.Dacă ambele cereri au fost respinse, însă se
admite apelul reclamantului şi, rejudecându-se fondul se admite cererea principală, instanţa va
soluţiona şi cererea de chemare în garanţie.

Arătarea titularului dreptului ( art.64-66 C.proc.civ.)

1. Noţiune

Definiţie
Arătarea titularului dreptului reprezintă acea modalitate juridică procesuală recunoscută
persoanei chemate în judecată printr-o acţiune reală, de a contesta calitatea procesuală de pârâta ce i se
atribuie, indicând pe o terţă persoană în numele căreia deţine sau exercită dreptul asupra bunului aflat în
litigiu, solicitând totodată introducerea acesteia în proces în aceeaşi calitate, de pârât.
Cine poate face cererea.Forma cererii.Momentul pânâ la care poate fi primită.Instanţa
competentă.Condiţii speciale - vor fi identificate potrivit sediului materiei indicat.

2. Procedura arătării titularului dreptului

Potrivit art.65 C.proc.civ. - pârâtul poate face arătarea titularului dreptului printr-o cerere motivată
depusă odată cu întampinarea sau, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Cererea va fi comunicată terţului împreună cu copii de pe cererea de chemare în judecată şi
înscrisurile de la dosar.
Cererea de arătare a titularului care nu va fi facută în termenul prevăzut de lege nu va fi luată în
considerare.
Dezbaterea ulterioară a procesului depinde de atitudinea pe care o va adopta cel indicat ca titular al
dreptului, în acest sens fiind de menţionat mai multe ipoteze:
- cel arătat ca titular al dreptului se înfăţişează la judecată şi recunoaşte susţinerile pârâtului,
reclamantul consimţind ca el să ia locul pârâtului iniţial (art.66 alin.1C.proc.civ.). În această situaţie
pârâtul iniţial va fi scos din proces şi judecata se va purta între reclamant şi cel arătat ca titular.
- în aceeaşi ipoteză, reclamantul nu consimte să se judece cu cel arătat ca titular. În această situaţie
judecata rămâne să se poarte între reclamant şi pârâtul iniţial, cererea fiind respinsă ca urmare a
admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantului.
- terţul se înfăţişează, dar tăgăduieşte arătările pârâtului sau, deşi regulat citat, nu se înfăţişează
(art.66 alin.2 C.proc.civ.). În această ipoteză, dacă reclamantul este de acord, terţul va fi introdus în
proces dobândind aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi un intervenient principal, hotărârea care se va
pronunţa fiindu-i totodată opozabilă.
VI. Reprezentarea judiciară convenţională a părţilor în procesul civil

Definiţie
Prin reprezentare se desemnează acea situaţie în care o persoană numită reprezentant
îndeplineşte acte procedurale în numele şi în interesul altei persoane care este parte în procesul civil.
Reprezentarea procesuală cunoaşte doua forme principale: reprezentarea legală şi reprezentarea
convenţională.
Reprezentarea legală a fost tratată distinct la condiţia capacităţii procesuale a părţilor, ne vom
ocupa în continuare numai de reprezentarea convenţională.
Cu rare excepţii (chemarea la interogatoriu, divorţul), partea în proces, persoana fizică sau
juridică nu este obligată să stea personal în procesul civil, ea putând fi reprezentată de către un
mandatar (art.67 C.proc.civ.)

1. Reprezentarea prin mandatar neavocat

Condiţii:
1. Orice persoană care are capacitate de exerciţiu poate reprezenta în judecată o alta pesoană,cu
două precizări importane:
- mandatarul neavocat nu poate pune concluzii în faţa instanţei decât printr-un avocat;
- excepţiile de la regula precedentă sunt înscrise în art.68 alin.5, 68 alin.6 şi 70 C.proc.civ
Mandatarul trebuie sa faca dovada calitatii sale printr-o procura speciala sau o printr-o procura generala
care contine o clauza speciala in acest sens. Conform art.67 alin.2,3:” mandatarul cu procura generala
poate sa reprezinte in judecata pe mandant, numai daca acest drept I-a fost dat anume. Daca cel care a
dat procura generala nu are domiciliul si nici resedinta in tara, sau daca procura este data unui prepus,
dreptul de reprezentare in judecata se presupune dat”.
2.Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde nici o arătare
expresă în această privinţă; el poate fi însă restrâns numai la anumite acte sau numai la o anumită
instanţă (art.68 alin.3 C.proc.civ.).
3.Actele procesuale de dispoziţie pot fi facute de mandatar numai în temeiul unei procure speciale
(art.69 C.proc.civ.).
4.Prin derogare de la dreptul comun al mandatului, potrivit art.71 C.proc.civ.: „mandatul nu
încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuieşte
până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului”.
5. „Renunţarea sau retragerea mandatului nu poate fi opusă celeilalte părţi decât de la comunicare,
afara numai dacă a fost făcută în şedinţă, în prezenţa părţii. Mandatarul care renunţă la împuternicire,
este ţinut să înştiinteze atât pe cel căruia i-a dat mandatul cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte de
termenul de înfăţişare sau de împlinirea căilor de atac”(art.72 C.proc.civ.).

2. Reprezentarea prin avocat

În conformitate cu art.2 alin.3 Lg.51/95 : „mandatarul avocat are dreptul să reprezinte şi să asiste
persoanele fizice şi juridice în faţa tuturor instantelor”.
Potrivit art.68 alin.1 şi art.83 C.proc.civ., mandatarul avocat îşi dovedeşte calitatea tot printr-o
procură, semnatura fiind certificată potrivit legii avocaţilor. Potrivit legii speciale, avocatul are dreptul
să asiste şi să reprezinte o parte în baza contractului de asistenţă juridică încheiat cu aceasta în formă
scrisă. Contractul prevede expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului, în baza
acestuia avocatul legitimându-se printr-o împuternicire avocaţială.
În ceea ce priveşte actele de dispozişie, întrucât art. 69 alin.1C.proc.civ. nu face distincţie între
mandatarul avocat şi cel neavocat, considerăm că şi avocatul are nevoie de o procură specială în acest
sens.
Potrivit art.69 alin.2 C.proc.civ.: „avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără
mandat, poate face orice acte pentru păstrarea unor drepturi supuse unui termen şi care s-ar pierde prin
neexercitarea lor la timp. El poate să exercite de asemenea orice cale de atac împotriva hotărârii date; în
acest caz însă, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de partea însăşi”.
Denunţarea contractului de asistenţă juridică se poate face cu acordul ambelor părţi sau unilateral,
în conformitate cu prevederile expres menţionate în contract. În cazuri de împiedicare sau încetare a
exercitării profesiei, avocatul trebuie să-şi asigure substituirea.

3. Reprezentarea judiciară convenţională a persoanelor juridice

De regulă, persoana juridică nu participă la procesul civil prin reprezentanţii săi legali, organele
de conducere, ci printr-un reprezentant convenţional care este consilierul juridic, pe baza unei delegaţii
sau prin avocat în temeiul art.3 Lg.51/95.
În prezent, activitatea profesională a consilierului juridic este reglementată de legea nr.
514/2003 şi de Statutul profesiei de consilier juridic (publicat în M.Of. nr. 684/29.07.2004).

Sancţiunea în cazul nejustificării calităţii de reprezentant convenţional

În cazul în care reprezentantul părţii - persoană fizică sau persoană juridică - nu face dovada
calităţii sale, instanţa poate acorda un termen pentru împlinirea acestor lipsuri; dacă în acest termen ele
nu se împlinesc, va anula cererea (art.161 C.proc.civ.).
Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant poate fi invocată în orice stare a pricinii, iar
titularul dreptului poate ratifica actele făcute de persoana ce nu avea calitatea de reprezentant .Soluţia
decurge din faptul ca art.161 C.proc.civ. tratează această excepţie la un loc cu excepţia lipsei capacităţii
procesuale de exerciţiu a cărui regim este stabilit de dispoziţiile art.43 C.proc.civ.

TEME DE VERIFICARE

1. Asemănări şi deosebiri într intervenţia principlaă şi intervenţia accesorie;

2. Condiţiile speciale de exerciţiu pentru promovarea cererilor de introducere a terţelor persoane
în proces;
3. Sancţiuni pentru formularea tardivă a cererilor de introducere a terţelor persoane în proces;
4. Posibile modalităţi de soluţionare a cererii de arătare a titularului dreptului;
5. Excepţii de la regula potrivit cu care mandatarul neavocat nu poate pune concluzii în faţa
instanţei decât printr-un avocat;
6. Sancţiunea în cazul nejustificării calităţii de reprezentant convenţional.

SPEŢE

1. Reclamantul C.F. a chemat în judecată pe pârâtul E.S. pentru a fi obligat să elibereze locuinţa pe care
o ocupă fără nici un titlu legal.
 La prima zi de înfăţişare pârâtul a recunoscut că nu posedă titlu, dar ca ocupa imobilul pe baza
convenţiei de schimb dintre el şi G.I.
La termenul următor, părătul a depus o cerere întemeiata pe art.57 c.proc.civ., de introducere în
cauză, ca chemat în judecată, a lui G.I.
Cerinţe:
Cum va proceda instanţa în soluţionarea cererii şi ce va decide? Motivaţi.

2. B.F., în calitate de reprezentant, îl cheamă în judecată pe T.D. pentru a-i lăsa în deplină
proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat în Sectorul 2, Bucureşti.
Instanţa, constatând inexistenţa procurii care să justifice calitatea de reprezentant, a anulat
cererea.
Cerinţe:
Este corecta soluţia instanţei? Motivaţi.

3. P.A., în calitate de mandatar al lui B.E., îl cheamă în judecată pe T.V., cerând restituirea
sumei de bani (263.000.000 lei) acordată pârâtului cu doi ani în urmă.
T.V. se apără invocând lipsa calităţii de reprezentant a lui P.A., căruia i s-a dat o procură
specială pentru a-l chema în judecată, dupa care B.E. a fost pus sub interdicţie, instituindu-se tutela.
Având în vedere că reprezentatul B.E. este incapabil şi are reprezentant legal, P.A. nu poate fi
considerat reprezentant al acestuia, pentru că mandatul său s-a stins, conform art.1552 pct.3 C.civ.
Cerinţe:
Ce urmează să decidă instanţa asupra excepţiei invocate de pârât?

4. B.C., intervenient accesoriu, declară apel împotriva hotărârii pronunţate de Judecătoria

Hârlău prin care pârâtul I.G. a fost condamnat la plata sumei de 225.000.000 lei faţă de reclamantul
M.V.
Cerinţe:
Cum urmează să soluţioneze instanţa superioară apelul introdus de B.C. şi cum îşi va motiva
soluţia?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. V.M.CIOBANU – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I – Teoria generală,

Editura Naţional, Bucureşti, 1999, p.323-348;
2. I.LEŞ – Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, 2001, p.90-124;
3. FL. MĂGUREANU - Drept procesual civil, Editura All Beck, ediţia a VII-a, p.;
4. I. DELEANU – Tratat de procedură civilă, vol.II, Editura Servo-Sat, Arad, 2000, p.41-46;
5. G.BOROI, D.RĂDESCU – Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All, ediţia
aII-a, Bucureşti, 1996,p.113-114,125-137;
6. D.RADU, GHE.DURAC – Drept procesual civil, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p.148-162;
7. M.TĂBÂRCĂ –Drept procesual civil, vol.I, Editura Global Lex, Bucureşti, 2004; p.137-174;
8. V.M.CIOBANU, G.BOROI – Drept procesual civil.Curs selectiv. Teste grilă, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p.55-93;
L.DĂNILĂ, CL. ROŞU – Drept procesual civil, ediţia a IV-a, Editura All Beck, 2004, p. 172-
180,51-69.