Sunteți pe pagina 1din 22

CURS VII - VIII

COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

Noţiunea şi clasificarea competenţei

1.1. Noţiunea de competenţă


1.2. Clasificarea normelor de competenţă

I. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti. Aspecte generale

II. Competenta jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti:

3.1. Competenţa materială

3.1.1. Competenţa materială funcţională


3.1.2. Competenţa materială procesuală civilă

3.2. Competenţa teritorială

3.2.1. Competenţa teritorială de drept comun


3.2.2. Competenţa teritorială alternativă
3.2.3. Competenţa teritorială exclusivă

III. Întinderea competenţei instanţei sesizate

4.1. Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa


apărărilor pârâtului
4.2. Competenţa în cazul chestiunilor prejudiciale
4.3. Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa
incidentelor de procedură
4.4. Prorogarea competenţei instanţei sesizate

4.4.1. Prorogarea legală de competenţă


4.4.2. Prorogarea judiciară de competenţă
4.4.3. Prorogarea convenţională (voluntară) de competenţă

IV. Incidente procedurale referitoare la competenţă

5.1. Precizări prealabile


5.2. Excepţia de necompetenţă
5.3. Conflictele de competenţă

1
VI. Strămutarea pricinilor

VII. Delegarea instanţei (art.23 C.proc.civ.)

I. Noţiunea şi clasificarea competenţei

1.1. Noţiunea de competenţă

Potrivit dreptului procesual civil competenţa este definită ca fiind aptitudinea recunoscută de
lege unei instanţe judecătoreşti sau altui organ cu activitate de jurisdicţie de a judeca o anumită pricină
Normele de drept comun în materia competenţei jurisdicţionale sunt cuprinse în Cartea I,
titlurile de la I-IV şi VI ale Codului de procedură civilă.
De asemenea, norme cu caracter general referitoare la competenţă sunt înscrise şi în
Lg.304/28.06.2004 (r), Lg.nr. 56/93 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, modificată şi republicată etc.
În numeroase materii de drept civil în sens larg, competenţa se prevede prin legile speciale care
guvernează aceste materii. Spre exemplu: Lg.554/2004 în materia contenciosului administrativ, OUG
117/2003 şi Lg.49/2004 în materie fiscală, Codul de procedură fiscală(Lg.174/2004),Lg.47/1992
(modificată prin Lg.138/1997) în materia excepţiilor de neconstituţionalitate, Lg. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Lg.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei etc.

1.2. Clasificarea normelor de competenţă

Analiza normelor de competenţă are în vedere o serie de criterii care determină regimul juridic
al acestora.
Din acest punct de vedere, putem avea următoarele clasificări:
a. În funcţie de determinarea organului competent ca aparţinând sau nu sistemul instanţelor
judecătoreşti, normele de competenţă se clasifică în :
- norme de competenţă generală;
- norme de competenţă jurisdicţională;
Competenta jurisdicţională se clasifica, la rândul sau, după cum determinarea se face între
instanţe de grad diferit sau între instanţe de acelaşi grad în:
- competenţă materială;
- competenţă teritorială;
Competenţa materială, comportă, de asemenea, o subclasificare în:
- competenţă materială funcţională – după felul atribuţiilor care revin fiecărei categorii de
instanţe (judecă în primă instanţă, apel, recurs, căi extraordinare de atac etc);
- competenţă materială procesuală – se stabileşte în raport de obiectul, valoarea şi natura litigiului
dedus judecăţii;
Competenţa teritorială se clasifică în:
- competenta teritorială de drept comun (când cererea se introduce la instanţa de drept comun din
punct de vedere teritorial, adică la instanţa domiciliului pârâtului);
- competenţa teritorială alternativă (facultativă) – reclamantul are alegerea între mai multe
instanţe deopotrivă competente;

2
- competenţa teritorială exclusivă (excepţională) – cererea, sub sancţiunea nulităţii absolute,
trebuie introdusă în mod obligatoriu numai la o anumită instanţă.
b. În funcţie de caracterul normelor care reglementează competenţa:
- competenţă absolută
Aceasta formă de competenţă se caracterizează prin următoarele:
a. fiind reglementată de norme cu caracter imperativ, nu le este permis părţilor de a deroga de la
ea;
b. în cazul nesocotirii sale, necompetenţa poate fi invocată de orice parte interesată, de procuror
precum şi din oficiu de către instanţă, în orice stare a pricinii;
c. atunci când este constatată, conduce la nulitatea absolută a hotărârii pronunţate.
Au caracter imperativ: normele de competenţă generală, normele de competenţă materială şi cele de
competenţă teritorială exclusivă (art.159 şi art.19 C.proc.civ.).
- competenţa relativă
Caracteristici:
a. este reglementată de norme cu caracter dispozitiv;
b. părţile pot conveni expres sau tacit, pentru a deroga de la aceste norme, în sensul alegerii unei
alte instanţe care să soluţioneze litigiul dintre ele;
c. încălcarea lor poate fi invocată numai de către pârât, cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare
şi numai în faţa primei instanţe.
Au caracter dispozitiv normele de competenţă teritorială, altele decât cele de competenţă
excepţională: „ părţile pot conveni ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât
acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de art.13, 14, 15 şi 16
C.proc.civ..

II. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti. Aspecte generale

Înfăptuirea justiţiei este încredinţată de regulă, instanţelor judecătoreşti, dar există, potrivit legii, şi
alte organe de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională care rezolvă anumite conflicte de interese
apărute în circuitul civil.
Aşadar, la ivirea unui astfel de conflict, este mai întâi necesar să stabilim cui revine competenţa
soluţionării litigiului: unei instanţe din interiorul sistemului instanţelor judecătoreşti sau altui organ cu
activitate jurisdicţională.
În acest sens, se impun câteva observaţii cu caracter general:
a. potrivit art.125 Constituţie: „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, iar potrivit art.2 alin.2 Lg.304/2004(r) privind
organizarea judecătorească: „Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate şi judecătoriile”. Din
interpretarea coroborată a celor două texte, rezultă cu claritate că legiuitorul dă prioritate instanţelor
judecătoreşti în rezolvarea pricinilor civile, aceste norme constituind dreptul comun în materie de
competenţă. Prin urmare, pricinile civile vor fi judecate de alte organe cu activitate jurisdicţională
numai dacă printr-o lege specială se prevede o competenţă derogatorie (principiul plenitudinii de
competenţă).
b. Organele cu activitate jurisdicţională rezolvă numai litigii anume prevăzute de lege, având, de
asemenea şi alte atribuţii .
c. Pe de altă parte, accesul liber la justiţie consacrat în art. 21 Constituţie („Orice persoană se poate
adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime- alin.1. Nici o lege

3
nu poate îngrădi exercitarea acestui drept” – alin.2), impune să existe posibilitatea sesizării ulterioare a
instanţelor judecătoreşti.
În prezent, în legislaţia noastră există o mare diversitate de atribuţii care sunt conferite de lege altor
organe decât instanţelor judecătoreşti. Mai menţionăm, cu titlu de exemplu: competenţa Curţii
Constituţionale în materia exercitării controlului constituţionalităţii legilor – Lg.53/1993; competenţa
organelor administrativ-jurisdicţionale din domeniul fiscal – potrivit Codului de procedură fiscală,
competenţa organelor arbitrale – titlul IV C.proc.civ., competenţa birourilor electorale de
circumscripţie, judeţene şi a Biroului Electoral Central în materia alegerilor locale, parlamentare şi
prezidenţiale (Lg. 67/2004, Lg.370/2004, Lg.373/2004), etc.

III. Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti

După ce s-a constatat ca un litigiu este de competenţa unei instanţe judecătoreşti, se impune să
se stabilească dacă trebuie soluţionat de către judecătorie, tribunal, curtea de apel sau Î.C.C.J.
(competenţa materială) şi apoi care judecătorie, care tribunal, care curte de apel (competenţa teritorială).

3.1. Competenta materială (ratione materiae)

Competenţa materială sau de atribuţiune este acea formă a competenţei prin care se delimitează
pe linie verticală sfera de activitate a diferitelor categorii de instanţe care fac parte din sistemul nostru
judiciar.

3.1.1. Competenţa materială funcţională

Competenţa funcţională determină funcţiile şi rolul fiecăreia dintre categoriile de instanţe care
fac parte din sistemul judiciar.
Ea se referă, în primul rând la ierarhia instanţelor, în sensul că stabileşte care dintre acestea sunt
abilitate să judece cauza în fond, care să exercite controlul judiciar ordinar sau extraordinar.
În al doilea rând, prin competenţă materială funcţională se determină care dintre instanţele
judecătoreşti pot cumula judecata în fond, cu judecata în apel şi în recurs.
Competenţa materială-funcţională nu are în prezent o reglementare unitară, aşa cum avea sub
imperiul Lg.92/92 de organizare judecătorească. Normele de competenţă funcţională pot fi deduse din
analiza articolelor 1-4 C.proc.civ., coroborate cu art.16 alin.1, 19-22, 33 alin.1, 34 alin.1, 35, 40-45
Lg.304/2004, art.18 Lg.147/1997(modificat prin O.U.G. nr.65/2004) a taxelor judiciare de timbru, etc.
În principiu, instanţele judecătoreşti au următoarea competenţă funcţională:
1. Judecătoriile – sunt instanţe de drept comun pentru judecata în fond a pricinilor civile. Astfel,
potrivit art. 1 alin.1 C.proc.civ.: „judecă în primă instanţă toate procesele şi cererile, în afară de cele
date prin lege în competenţa altor instanţe”(au, deci, plenitudine de competenţă pentru judecata în
fond).
Judecătoriile nu sunt instanţe de control judiciar. Ele exercită însă control judecătoresc asupra
„hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel
de activitate în cazurile prevăzute de lege”(art.1 pct.2 C.proc.civ.).
2.Tribunalele – au plenitudine de competenţă pentru judecata în apel. Ele judecă, în cazurile
prevăzute expres de lege, atât în primă instanţă, precum şi în recurs (art.2 pct.1 şi 3 C.proc.civ).
3. Curţile de apel- au plenitudine de competenţă pentru judecata în recurs. „Curţile de apel
judecă(…) recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva

4
hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului şi în
orice alte cazuri expres prevăzute de lege”(art.3pct.3 C.proc.civ.); curţile de apel judecă, potrivit art.3
pct.1 C.proc.civ. şi în primă instanţă (în cauzele expres date prin lege în competenţa lor).
De asemenea, Curţile de apel judecă şi în apel - „apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate tribunale în primă instanţă”(art.3pct.2 C.proc.civ.).
4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – are plenitudine de competenţă pentru judecata în recursul în
interesul legii. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură „interpretarea şi aplicarea unitară a legii de
către celelalte instanţe judecătoreşti” (art.4 pct.2 C.proc.civ.) Ea mai judecă, de asemenea, ca instanţă de
recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile
prevăzute de lege (art. 4 pct.1C.proc.civ.).

3.1.2. Competenţa materială procesuală civilă

– este competenţa potrivit căreia, în funcţie de obiectul, natura sau valoarea litigiului cauzele pot fi
soluţionate numai de anumite categorii de instanţe.

a. Competenţa materială (de atribuţiune) a judecătoriilor

Potrivit art.1 C.proc.civ., judecătoriile judecă:


1. în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în
competenţa altor instanţe;
2. plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională
şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;
3. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor”.
Potrivit art.1 pct.3 judecă în orice alte materii date în competenţa lor.
Spre exemplu:
- cererile pentru asigurarea dovezilor (art.236 C.proc.civ.);
- cererile de îndreptare a erorilor materiale strecurate în propriile hotărâri (art.281 C.proc.civ.);
- cererile pentru completarea hotărârilor pronunţate (art.281¹ C.proc.civ.);
- contestaţiile în anulare, revizuirile privind propriile hotărâri (art.319 alin.1, art.323 alin.1
C.proc.civ.);
- cererea de încuviinţare a executării silite (art.373¹ C.proc.civ. C.proc.civ.);
- contestaţiile la executare, în toate situaţiile în care judecătoria a soluţionat cauza în primă
instanţa şi când, potrivit legii, ea este instanţa de executare (art.400 alin.1 C.proc.civ.);
- cererile privind întoarcerea executării (art.404² C.proc.civ.).

b. Competenţa materială a tribunalelor

Tribunalele au o competenţă de fond, una de control judiciar şi o competenţă diversă.


Potrivit art.2 C.proc.civ. tribunalele judecă:
1. În primă instanţă:
a. procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste un miliard lei,
precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani.
b. procesele si cererile în materie civilă al căror obiect au o valoare de peste 5 miliarde lei, cu
excepţia celor de împărţeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani

5
şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz,
posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar;
c. conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
d. procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa
Curţilor de Apel (idem b.);
e. procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială;
f. procesele şi cererile în materie de expropriere;
g. cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiilor;
h. cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale;
i. cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor
date în ţari străine.
Competenţa tribunalelor ca instanţe de apel este stabilită în art.2 alin.2 C.proc.civ.: „ca instanţe de
apel (tribunalele) judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă
instanţă” .
Potrivit pct.3 tribunalele judecă: „recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului”.
Intră în această categorie, spre exemplu:
- unele hotărâri speciale care sunt date fără drept de apel: încheierile pronunţate asupra renunţării la
judecată (art.346 C.proc.civ.); hotărârile pronunţate asupra renunţării la dreptul subiectiv pretins
(art.247 C.proc.civ.); hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor(art.273 C.proc.civ.);
- hotărârile prevăzute de art 282¹ alin.1 si 2 C.proc.civ.etc
In conformitate cu dispoziţiile art.2 pct.3 tribunalele judecă: „ în orice alte materii date prin lege
în competenţa lor”.
În această categorie intră, în primul rând, cauzele care au ca obiect soluţionarea unor incidente
privitoare la competenţa sau compunerea instanţei sesizate:
- conflictele de competenţă dintre două judecătorii din raza sa teritorială sau dintre o judecătorie şi un
alt organ cu activitate jurisdicţională (art.22 C.proc.civ.);
- cererile privind recuzarea tuturor judecătorilor de la o judecătorie sau de recuzare atunci când din
cauza recuzării nu se poate forma completul de judecată (art.30 alin.2 C.proc.civ.);
- cererile de strămutare de la o judecătorie din raza aceluiaşi tribunal pentru motive de rudenie sau de
afinitate (art.39 alin.1 C.proc.civ.).;
- căile extraordinare de atac de retractare îndreptate împotriva propriilor hotărâri;
- contestaţiile la titlu, contestaţiile la executare când se îndreaptă împotriva hotărârilor pronunţate în
fond de tribunale;

c. Competenţa materială a curţilor de apel

Art. 3 C.proc.civ. stabileşte şi pentru curţile de apel o competenţă de fond, o competenţă de


control judiciar şi o competenţă diversă .
Astfel, potrivit art.3 pct.1 C.proc.civ.: curţile de apel judecă în primă instanţă, procesele şi
cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale.
Potrivit art.3 pct.2 C.proc.civ., ca instanţe de apel, curţile judecă: „apelurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă”, iar ca instanţe de recurs judecă potrivit pct.3
C.proc.civ. (a se vedea mai sus).
Curţile de apel au, de asemenea, o competenţă diversă, prevăzută de art.3 punctul 4 C.proc.civ.
judecând: „ în orice alte materii date prin lege în competenţa lor”.

6
Trebuie să includem în această categorie, în primul rând, cererile prin care se urmăreşte o bună
administrare a justiţiei:
- soluţionarea conflictelor de competenţă dintre doua tribunale din raza aceleiaşi curţi de apel, dintre o
judecătorie şi un tribunal din raza aceleiaşi curţi de apel, dintre două judecătorii din raza aceleiaşi curţi
de apel, dar din circumscripţia unor tribunale diferite;
- soluţionarea cererilor de strămutare bazate pe rudenie sau afinitate;
- soluţionarea cererilor de recuzare a tuturor judecătorilor de la un tribunal din circumscripţia aceleiaşi
curţi de apel, precum şi a doi sau mai mulţi judecători din raza sa teritorială atunci când din cauza
recuzării completul de judecată nu se poate forma.
Curţile de apel mai sunt competente să judece:
- căile extraordinare de atac îndreptate împotriva propriilor hotărâri;
- contestaţiile la titlu, în cazul în care titlurile sunt constituite din hotărâri ale curţilor de apel;
- cererile de îndreptare a erorilor materiale strecurate în propriile hotărâri şi de completare a acestora
etc.

d. Competenţa materială a ÎnalteiCurţi de Casaţi şi Justiţie

Potrivit art.4 C.proc.civ.: „ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:


1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile
prevăzute de lege;
2. recursurile în interesul legii (art.329 C.proc.civ.);
3. – abrogat – anterior - recursurile în anulare (330 C.proc.civ.);
4. în orice alte materii date prin lege în competenţa sa.”.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa de drept comun în materia controlului judiciar
extraordinar, având ca atribuţie principală îndrumarea instanţelor judecătoreşti pentru aplicarea şi
interpretarea corectă a legii.
Potrivit dispoziţiilor art.27 Lg.56/93: „ la secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după
competenţa fiecăreia, părţile pot declara recurs şi împotriva hotărârilor nedefinitive sau actelor
judecătoreşti de orice natură care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în
faţa curţilor de apel”.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are şi o competenţă diversă, recunoscută prin prevederile art.4
pct.4 C.proc.civ.
Potrivit acestei competente, instanţa soluţionează unele cereri referitoare la realizarea unei bune
administrări a justiţiei:
- cereri privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă între două curţi de apel, două judecătorii
din circumscripţia a două tribunale şi curţi de apel diferite, o curte de apel şi un alt organ cu activitate
jurisdicţională;
- cereri privitoare la strămutarea procesului de la o curte de apel la altă curte de apel pe motiv de
rudenie sau afinitate sau pe motive de bănuială legitimă şi de siguranţă publică;
- cereri pentru delegarea altei instanţe (art.23 C.proc.civ.).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai judecă în materii precum:
- cereri pentru îndreptarea sau completarea propriilor hotărţri;
- contestaţiile la titlu;
- soluţionarea căilor extraordinare de atac de retractare a propriilor hotărâri;
- contestaţiile privind modul de formare şi componenta B.E.C.;

7
- contestaţiile formulate de către magistraţi împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate de către C.S.M.
etc

3.2. Competenţa teritorială

Competenţa teritorială presupune o delimitare între competenţele instanţelor de acelaşi grad.


Observaţii:
- competenţa teritorială se stabileşte în funcţie de raza sau circumscripţia – sub aspectul
organizării administrative a localităţilor – în care instanţele judecătoreşti îşi exercită potrivit legii,
jurisdicţia în materie civilă.
- Determinarea competenţei teritoriale se face numai pentru judecata în primă instanţă, indiferent
de gradul instanţei;
- Cu excepţia normelor de competenţă teritorială excepţională, celelalte norme de competenţă
sunt dispozitive.

3.2.1. Competenţa teritorială generală (ratione personae vellocii)

Este acea forma a competenţei care instituie regula potrivit căreia cererea de chemare
în judecată se adresează instanţei din circumscripţia teritorială în care îşi are domiciliul
pârâtul (regula actor sequitur forum rei).
La fundamentarea principiului forum rei sta argumentul conform căruia pentru
păstrarea echilibrului juridic dintre subiectele de drept trebuie conservată prezumţia că
nimeni nu datorează nimic nimănui; până la proba contrară aparenţele trebuie prezumate ca
fiind conforme cu realitatea juridică. În tratarea instituţiei trebuie avute în vedere şi
următoarele considerente:
a. Norma juridică înscrisă în art.5 are valoarea unei norme de drept comun în materia
competenţei teritoriale; toate celelalte forme ale competenţei teritoriale constituie derogări de
la principiul enunţat şi ori de câte ori o asemenea derogare nu este menţionată expres, se
aplică regula de mai sus;
b. Ceea ce determină competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti este domiciliul pe
care pârâtul îl are la momentul introducerii acţiunii; modificarea ulterioară a acestui
domiciliu nu mai are nici o influenţă asupra acestei competenţe;
c. Prin noţiunea de domiciliu în sensul art.5 C.proc. civ. urmează a se înţelege şi acela pe
care o persoana şi l-a stabilit în fapt în localitatea în care trăieşte şi îşi desfăşoară
activitatea profesională; trebuie avută, deci, în vedere, adresa unde pârâtul locuieşte
efectiv, în chip statornic, chiar dacă aceasta nu corespunde noţiunii din dreptul civil;
d. Aplicarea competenţei teritoriale generale cunoaşte o serie de particularităţi:
• Art. 5 alin.1 C.proc.civ. se aplică în situaţia în care pârâtul are domiciliul în ţară şi
reclamantul îl cunoaşte . Dacă pârâtul nu are domiciliul în ţară sau nu are domiciliul
cunoscut, cererea se face la instanţa reşedinţei sale din ţară; dacă nici reşedinţa nu este
cunoscută cererea se face la instanţa de la domiciliul sau reşedinţa reclamantului.
• O aplicaţie a faptului că noţiunea de domiciliu în dreptul procesual civil are un sens mai
larg decât în civil, este înscrisa în art.6 C.proc.civ. conform cu care: „când pârâtul în afară
de domiciliul său, are în chip statornic o îndeletnicire profesională ori una sau mai multe
aşezări agricole, comerciale sau industriale, cererea se poate face şi la instanţa locului

8
acelor aşezări sau îndeletniciri, pentru obligaţiile patrimoniale şi care sunt născute sau
care urmează să se execute în acel loc”. Norma enunţată are , după cum se vede, valoarea
unei norme de competenţă alternativă, întrucât reclamantul poate alege între două instanţe
deopotrivă competente.
• Principiul enunţat mai sus este adaptat în mod corespunzător şi la situaţia în care pârâtul
este o persoană juridică de drept privat. Astfel, potrivit art.7 C.proc.civ.: „Cererea
împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal.
Cererea se poate face şi la instanţa locului unde ea îşi are reprezentanţa, pentru obligaţiile
ce urmează să fie executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin
reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta.
Cererea împotriva unei asociaţii sau societăţi fără personalitate juridică se face la instanţa
domiciliului persoanei căreia, potrivit înţelegerii dintre asociaţi, i s-a încredinţat preşedinţia
sau direcţia asociaţiei ori societăţii, iar în lipsa unei asemenea persoane, la instanţa
domiciliului oricăruia dintre asociaţi. În acest din urmă caz, reclamantul va putea cere
instanţei numirea unui curator care să reprezinte interesele asociaţilor”.
• În cazul în care pârât este o persoană juridică de drept public regula comună nu mai poate
fi aplicată, „sediul” unei asemenea persoane neputând fi determinat într-un anume loc,
competenţa se va determina după regula înscrisă în art.8 C.proc.civ.: „Cererile îndreptate
împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi
administraţiilor comerciale, se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din
reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul.
Când mai multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal sunt deopotrivă
competente, cererile în care figurează persoanele arătate în alin.1 se introduc la judecătoria
din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar în Capitală, la Judecătoria sectorului 4”.
• Conform art.9 C.proc.civ., dacă cererea este îndreptată împotriva mai multor pârâţi, poate
fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre ei; în cazul când printre pârâţi
sunt şi obligaţi accesorii, cererea se face la instanţa competentă pentru oricare dintre
debitorii principali. Altfel spus, în împrejurările analizate ne aflăm în prezenţa unor
veritabile norme de competenţă alternativă.
e. Fiind menite să ocrotească interese particulare, normele de competenţă teritorială generală
sunt norme cu caracter dispozitiv (a se vedea mai sus regimul juridic).

3.2.2.Competenţa teritorială alternativă

- este acea forma a competenţei care consacră dreptul reclamantului de a alege între
doua sau mai multe instanţe deopotrivă competente (art.12 C.proc.civ.).
În legătură cu această formă a competenţei teritoriale sunt de reţinut următoarele
aspecte:
- între instanţele faţă de care există posibilitatea de opţiune a reclamantului se numără
întotdeauna şi aceea în circumscripţia căreia se află domiciliul pârâtului;
- alegerea aparţine întotdeauna cum este şi firesc reclamantului, dar posibilităţile lui
de opţiune nu sunt nelimitate. Ele sunt circumscrise, pe de o parte, prin arătarea expresă în
lege a situaţiilor în care competenţa teritorială este alternativă, şi, pe de altă parte, prin
arătarea instanţelor între care se poate alege;
- o dată exercitat prin alegerea uneia dintre instanţele deopotrivă competente, dreptul
de opţiune al reclamantului se stinge, el nemaiputând reveni şi desemna o alta instanţă

9
competentă; de asemenea nici pârâtul nu are posibilitatea invocării unei alte instanţe
competente, neputând, dacă instanţa stabilită de reclamant este competentă, să ceară
declinarea.
Art.10 consacră şapte cazuri de competenţă teritorială alternativă:
„În afară de instanţa domiciliului pârâtului mai sunt competente următoarele instanţe:
1. în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract,
instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, chiar în parte, a obligaţiunii;
2. în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în acţiunile în justificare
sau în prestaţiune tabulară, instanţa locului unde se află imobilul;
3. în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa locului de plată;
4. în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere
sau aceea a locului plăţii;
5. în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanţa locului de plecare sau de sosire;
6. abrogat
7. în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensii de întreţinere, instanţa
domiciliului reclamantului;
8. în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel
fapt.
O competenţă teritorială alternativă este consacrată şi în materie de asigurare prin
dispoziţiile art.11 C.proc.civ. conform cu care:
„În materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în
circumscripţia căreia se află: domiciliul asiguratului; bunurile asigurate; locul unde s-a
produs accidentul.
Alegerea competenţei prin convenţie este nulă dacă a fost făcută înainte de naşterea
dreptului la despăgubire.
Dispoziţiile de mai sus nu se aplică în materie maritimă şi fluvială”.

3.2.3. Competenţa teritorială exclusivă (excepţională)


– este acea formă a competenţei prin care se determină capacitatea unei instanţe
judecătoreşti de a soluţiona în mod exclusiv un anumit litigiu.
Această formă a competenţei este prevăzută de norme imperative, de la care părţile nu pot
deroga prin voinţa lor ( a se vedea mai sus regimul juridic).
Pe de altă parte, cazurile de competenţă exclusivă sunt prevăzute expres şi nu pot fi
extinse prin analogie.
Competenţa teritorială excepţională este reglementată de Codul de procedură civilă în
art.13-16.
În materie imobiliară art.13 precizează:
„Cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se
află imobilele. Când imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va
face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acesta se află în vreuna din aceste
circumscripţii, iar în caz contrar la oricare dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află
imobilul”. Dispoziţia îşi are justificarea în ideea că la locul unde este situat imobilul se pot
administra cu mai multă uşurinţă probele necesare pentru soluţionarea acestor categorii de
cauze.

10
S-a reţinut în acest sens că regula se aplică tuturor acţiunilor reale imobiliare
cunoscute (acţiunea în revendicare, acţiunile negatorii şi acţiunilor confesorii), dar şi
acţiunilor posesorii.
Cu privire la acţiunile personale imobiliare însă, doctrina şi practica nu au îmbrăţişat un
punct de vedere unitar, unii autori considerând că acest gen nu intră sub incidenţa art.13
C.proc.civ.
În materie de moştenire art.14 C.proc.civ. prevede că:
„Sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;
2. cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care
moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;
3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori
sau împotriva executorului testamentar”.
La fundamentarea acestei reguli s-a avut în vedere faptul că toate operaţiile legate de
procedura succesorală se îndeplinesc în circumscripţia teritorială a ultimului domiciliu al
defunctului, aici situându-se locul deschiderii succesiunii şi, cel mai adesea, cele mai multe
bunuri mobile şi imobile ale acestuia. Prin urmare, în caz de ivire a unui litigiu, aici se vor
putea administra cu mai mare uşurinţă probele necesare.
Totuşi, câteva observaţii se impun:
• competenţa excepţională prevăzută de art.14 C.proc.civ. încetează odată cu finalizarea
procedurii succesorale, după soluţionarea definitivă a procesului de partaj, astfel încât,
eventualele acţiuni prin care creditorii vor urmări pe moştenitori proporţional cu părţile
lor de moştenire, sunt de competenţa instanţei de la domiciliul pârâţilor;
• în caz de concurenţă între dispoziţiile art.13 şi art.14 C.proc.civ.( când în moştenirea lui
de cuius sunt cuprinse şi bunuri imobile, care nu sunt situate în raza teritorială a instanţei
de la ultimul domiciliu a defunctului), doctrina şi practica judiciară au dat întâietate, ca
instanţă competentă , instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului.
Al treilea caz de competenţă teritorială exclusivă este prevăzut în art.15 C.proc.civ. şi
prevede competenţa în materie de societate:
„Cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării în fapt, sunt de competenţa
instanţei locului unde societatea îşi are sediul principal”.
Observaţii:
• dispoziţia îşi găseşte aplicarea numai în privinţa litigiilor dintre societari sau dintre
societari şi societate, în litigiile dintre societari sau societate cu terţii aplicându-se regulile
de drept comun;
• textul se aplică tuturor formelor de societate, civile sau comerciale;
• regula se aplică în timp numai până la momentul lichidării în fapt a societăţii.
Ultimul caz de competenţă exclusivă prevăzut în C.pr.civ. este reglementat de art.16, în
materie de reorganizare judiciară şi faliment:
„Cererile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului sunt de competenţa exclusivă
a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul principal al debitorului’.

IV. Întinderea competenţei instanţei sesizate

În general, instanţa sesizată cu o cerere de chemare în judecată este îndreptăţită şi


obligată în acelaşi timp să o rezolve, potrivit competenţei prevăzute de lege.

11
Procesul civil este însă o activitate complexă în care instanţa sesizată, pentru a putea
rezolva în mod complet litigiul trebuie să se pronunţe şi asupra altor aspecte.
Astfel, de cele mai multe ori, pârâtul se apără împotriva pretenţiilor reclamantului,
formulând atât apărări de fond cât şi apărări de procedură; în cursul procesului pot apărea o
serie de incidente procesuale sau pot fi formulate alte cereri cu caracter incidental, pentru
rezolvarea cauzei este necesară stabilirea unor chestiuni prejudiciale etc.
În aceste situaţii, în general, instanţa învestită cu judecarea cererii principale îşi
extinde competenţa şi asupra acestor cereri, chiar dacă în mod obişnuit nu ar intra în
competenţa sa.
Această regulă comportă însă şi o serie de excepţii, determinate cu precădere de
aplicarea normelor de ordine publică privitoare la competenţă.
Vom analiza în acest context, problemele privitoare la :
• Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa apărărilor pârâtului
• Competenţa în cazul chestiunilor prejudiciale
• Competenţa instanţei sesizate în privinţa incidentelor de procedură

VI.1. Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa


apărărilor pârâtului

În literatura şi practica judiciară s-a consacrat regula “ judecătorul acţiunii este şi


judecătorul excepţiei” potrivit cu care instanţa învestită de reclamant prin cererea de chemare
în judecată potrivit normelor de competenţă generală, materială şi teritorială se va pronunţa şi
asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului, dacă acestea au legătură cu cererea reclamantului,
chiar dacă ele ar cere soluţionarea unei chestiuni prealabile, care în mod obişnuit nu intră în
competenţa sa.
Interpretarea şi conţinutul regulii
În sintagma de mai sus, sensul noţiunii de excepţie este unul foarte larg, nespecific
procedurii, înglobând în conţinutul său toate mijloacele de apărare ale pârâtului, adică atât
apărările de fond cât şi apărările de procedură.
Faptul că judecătorul învestit cu o cerere principală judecă atât pretenţiile cât şi
apărările pârâtului prezintă importanţă şi din punctul de vedere al autorităţii lucrului judecat.
Astfel, puterea lucrului judecat a hotărârii pe care instanţa o pronunţă când judecă fondul
cauzei include atât răspunsul dat pretenţiei reclamantului cât şi apărării directe opuse de către
pârât, indiferent de soluţia dată: de admitere sau de respingere.
Justificarea regulii
- raţiuni de logică judiciară impun respectarea practică a principiilor
contradictorialităţii şi dreptului la apărare; o instanţă nu se poate pronunţa asupra
pretenţiei deduse judecăţii de către reclamant fără a cerceta şi apărarea pârâtului,
pretenţia şi apărarea formând o unitate care nu poate fi divizată;
- din punct de vedre practic, prin soluţionarea tuturor aspectelor litigioase de către
aceeaşi instanţă se evită cheltuieli inutile pecuniare, de timp şi chiar psihologice;
- se preîntâmpină riscul unor hotărâri contradictorii prin scindarea aspectelor litigioase
pentru a fi soluţionate de către instanţe diferite.

VI.2 Competenţa în cazul chestiunilor prejudiciale

12
Regula “ judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiunii” comportă şi unele
excepţii importante, în această categorie incluzându-se chestiunile prejudiciale.
Aşadar, această noţiune include aspectele litigioase, de natură penală sau civilă, care
trebuie soluţionate în mod obligatoriu de către instanţa competentă şi care dobândesc
autoritate de lucru judecat în faţa instanţei sesizate cu cererea
Trăsăturile chestiunilor prejudiciale:
- prioritatea lor faţă de cauza pendinte
- competenţa unei alte instanţe
În cazul în care apărarea pârâtului constituie o chestiune prejudicială instanţa sesizată
cu cererea reclamantului va suspenda judecata până la rezolvarea prin hotărâre definitivă
a chestiunii prejudiciale.
Exemple:
1. art.19 alin.2 C. proc. pen.: „Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la
rezolvarea definitivă a cauzei penale” – art.244 pct.2 C.proc.civ.;
2. invocarea în faţa judecătorului sesizat cu acţiunea principală a excepţiei de
neconstituţionalitate – art.1 Lg.47/92 : „Curtea Constituţională este unica autoritate de
jurisdicţie constituţională din România”;
3. alte situaţii – potrivit art.244 pct.1 C. proc civ. “…” – suspendarea judiciară facultativă.

VI.3. Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa


incidentelor de procedură

Mulţi teoreticieni folosesc regula “accesoriul urmează soarta principalului” pentru a


fundamenta ştiinţific faptul că instanţa sesizată cu cererea reclamantului este competentă, de
regulă, să se pronunţe şi asupra tuturor incidentelor privind procedura de judecată,
suspendarea şi stingerea acesteia: incidente referitoare la compunerea completului de judecată
(incompatibilitatea, abţinerea, recuzarea), la instanţa sesizată (strămutarea, delegarea),
incidente privind competenţa (excepţia de necompetenţă, excepţia de litispendenţă, excepţia
de conexitate), incidente privind probele administrate (verificarea de scripte, înscrierea în
fals), incidente privind nulitatea actelor de procedură, suspendarea judecăţii sau perimarea.
Exită însă şi situaţii când asupra unor incidente se pronunţă în mod obligatoriu o altă
instanţă ( art. 30, 23, 39 C.proc.civ.).

VI.4. Prorogarea competenţei instanţei sesizate

Prorogarea intervine în cazul în care o instanţă competentă să soluţioneze cererea cu


care a fost sesizată de către reclamant, devine competentă în temeiul legii, a unei hotărâri
judecătoreşti pronunţate de către o instanţă superioară sau a convenţiei părţilor să rezolve şi
cereri care, în mod obişnuit, nu intră în competenţa sa.
După temeiul în baza căreia intervine, prorogarea de competenţă poate fi: legală,
judecătorească şi convenţională (facultativă).

VI.4.1. Prorogarea legală de competenţă

13
Prorogarea legală de competenţă are loc atunci când instanţa sesizată îşi prelungeşte
competenţa în temeiul unei dispoziţii exprese a legii.
Această formă de prorogare intervine în cazuri expres prevăzute de lege.
Sunt tratate din punct de vedere didactic, următoarele situaţii:
art.17 C.proc.civ.: „cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei
competente să judece cererea principală”.
Nici o dificultate nu există în cazul în care atât cererea principală cât şi cererile
incidentale sunt de competenţa unor organe din cadrul aceluiaşi sistem de jurisdicţie ori dacă
cererile intră în competenţa materială a unor instanţe de acelaşi grad.
În practică însă se ivesc situaţii în care cererile sunt de competenţa unor organe de
jurisdicţie din sisteme diferite sau unor instanţe de grad diferit.
- în cazul în care cererile ar fi de competenţa unor organe din sisteme diferite de
jurisdicţie, prorogarea nu poate opera, deoarece s-ar încălca norme de competenţă
generală fără vreun temei legal;
- dacă cererile sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti “prorogarea trebuie să
opereze, chiar dacă s-ar nesocoti norme de competenţă materială sau teritorială
exclusivă”.
art.163 C.proc.civ.
– potrivit acestui articol, litispendenţa presupune că nimeni nu poate fi chemat în
judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceleaşi părţi înaintea mai multor instanţe.
Excepţia poate fi ridicată de către părţi sau de către judecător în faţa instanţelor de fond
şi dacă este admisă, dosarul se va trimite instanţei care a fost mai întâi învestită, iar în cazul
în care pricinile se află în judecata unor instanţe de grad diferit, la instanţa de grad mai înalt.
Prin urmare, în cazul litispendenţei nu ne aflăm în prezenţa unor cereri diferite şi asupra
cărora o instanţă îşi prelungeşte competenţa. Dimpotrivă, ne aflăm în prezenţa aceluiaşi
litigiu, pentru a cărui soluţionare au fost sesizate mai multe instanţe.
Aşadar, în cazul litispendenţei nu ne aflăm în faţa unei prorogări de competenţă.
art.164 C.proc.civ.:
- potrivit acestui articol conexitatea reprezintă acea situaţie procesuală în care se află
pricinile aflate pe rolul aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe diferite, în care sunt aceleaşi
părţi sau chiar împreună cu alte părţi, şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă
legătură.
În cazul conexităţii legea nu impune existenţa triplei identităţi: de părţi, obiect şi cauză
Prin urmare, în această situaţie operează o prorogare de competenţă ce rezultă în mod
neândoielnic din chiar dispoziţiiloe legale care reglementează materia. Părţile, potrivit art.164
alin.1 au posibilitatea de a solicita „întrunirea mai multor pricini care se află înaintea aceleiaşi
instanţe sau a unor instanţe diferite”.

IV.4.2. Prorogarea judiciară de competenţă

- intervine în acele situaţii în care o instanţă este învestită cu îndeplinirea unor acte
procedurale sau chiar cu soluţionarea unei cauze civile ce ar intra în competenţa altei
instanţe, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti (explică)
Prorogarea judiciară de competenţă poate interveni, astfel, în una din următoarele situaţii:
a. în cazul delegării altei instanţe, în condiţiile art.23 C.proc.civ. (citeşte art.);

14
b. în cazul recuzării tuturor judecătorilor de la o instanţă şi în cazul când din cauza
recuzării, completul de judecată nu se poate constitui (art.30 alin. 2 C.proc.civ.);
c. în cazul strămutării procesului civil (art.37 C.proc.civ.)
d. în cazul administrării unor dovezi prin comisie rogatorie;
e. în cazul casării unei hotărâri judecătoreşti cu trimitere la o altă instanţă de acelaşi
grad (art.315 alin5 c.proc.civ.).

IV.4.3. Prorogarea convenţională (voluntară) de competenţă

- intervine în temeiul unei înţelegeri (convenţii) a părţilor, în acele cazuri în care legea
procesuală îngăduie părţilor să deroge de la regulile de competenţă pe care le stabileşte.
Din coroborarea art.19 şi 159 C.proc.civ. rezultă că o atare convenţie este posibilă numai
în cazul competenţei teritoriale prevăzută de norme dispozitive, adică în cazul normelor de
competenţă relativă.
Alegerea de competenţă poate fi determinată atât anterior, cât şi după ivirea litigiului.
Fiind vorba de o convenţie, ea se poate face numai cu respectarea condiţiilor de
validitate ale oricărei convenţii: părţile să aibă capacitate de exerciţiu; consimţământul lor să
fie liber şi neviciat; convenţia părţilor, scrisă sau verbală, să fie expresă; părţile să determine
în mod neechivoc instanţa aleasă; aceasta din urmă să nu fie necompetentă absolut.
Atunci când aderarea pârâtului la competenţa aleasă de reclamant se face după ivirea
litigiului, în mod verbal, în faţa instanţei de judecată aceasta trebuie să fie expresă.
Neinvocarea excepţiei de necompetenţă de către pârât până la prima zi de înfăţişare nu
echivalează cu o prorogare convenţională de competenţă, efectul neinvocării excepţiei de
necompetenţă relativă de către pârât in limine litis fiind acela al decăderii sale din dreptul de a
mai invoca această excepţie şi nu acela al achiesării tacite la competenţa instanţei sesizate.

V. Incidente procedurale referitoare la competenţă

V.1. Precizări prealabile

Legalitatea procesului civil impune cu necesitate judecarea cauzelor de către


instanţele judecătoreşti potrivit cu competenţa lor.
Astfel, necompetenţa – situaţia în care o instanţă judecătorească este sesizată cu o
pricină civilă pe care nu o poate soluţiona întrucât nu are competenţa să o judece – trebuie
înlăturată, fie din iniţiativa părţilor, fie din oficiu de către instanţă, în caz contrar putând avea
ca efect chiar nulitatea hotărârii date cu încălcarea normelor de competenţă
Mijloacele procedurale prin intermediul cărora starea de necompetenţă poate fi
înlăturată sunt excepţia de necompetenţă şi regulatorul de competenţă. Acestea sunt
mijloacele procesuale specifice cursului judecăţii. Dacă excepţia se invocă după ce s-a
pronunţat hotărârea primei instanţe, mijlocul procesuale este cererea de apel, iar dacă se
invocă după pronunţarea unei hotărâri definitive, mijlocul procesual este recursul.

V.2. Excepţia de necompetenţă

Excepţia de necompetenţă este mijlocul procedural prin care partea interesată,


instanţa sau chiar procurorul când participă la judecarea cauzelor civile poate solicita

15
instanţei să se desesizeze şi să trimită cauza la instanţa de judecată sau la un alt organ cu
activitate jurisdicţională competent să o judece potrivit legii.
Invocare
Excepţia de necompetenţă se invocă în mod diferit după cum norma de competenţă
care se consideră a fi încălcată este absolută (competenţa generală, competenţa materială şi
competenţa teritorială exclusivă) sau relativă (competenţa teritorială generală şi competenţa
teritorială alternativă).
Excepţia de necompetenţă absolută:
– poate fi invocată de oricare din părţi, procuror sau chiar instanţă din oficiu;
– poate fi invocată în orice fază a judecăţii (atât în primă instanţă, cât şi în apel sau
recurs);
– părţile nu pot deroga, nici expres, nici tacit de la regulile competenţei absolute.
Excepţia de necompetenţă relativă:
- poate fi invocată numai de către pârât (el este singurul, de altfel, care are interes – art.
105 alin.2, art. 158 C.proc.civ.);
- numai în faţa primei instanţe şi numai până la prima zi de înfăţişare (prin
întâmpinare, dacă partea este asistată sau reprezentată – art. 118 c.proc.civ.);
- prin urmare, ea trebuie invocată în acest termen şi înaintea altor excepţii, sub
sancţiunea decăderii din dreptul de a mai putea invoca (explică);
- părţile pot conveni, atât expres cât şi tacit să deroge de la dispoziţiile legii, făcând o
prorogare convenţională de competenţă.
Soluţionare:
Excepţia de necompetenţă se soluţionează de către instanţa sesizată cu acţiunea
principală.
Excepţia de necompetenţă, fiind o excepţie de procedură, se soluţionează cu prioritate
faţă de excepţiile de fond, după excepţiile de organizare judecătorească şi de nelegală
timbrare, dar înaintea celorlalte excepţii de procedură.
Odată invocată, ca orice excepţie, în baza art. 129 alin.4 C.proc.civ. şi pentru respectarea
principiilor contradictorialităţii, oralităţii, publicităţii, rolului activ al judecătorului, dreptului
la apărare, ea trebuie pusă în discuţia părţilor, în caz contrar hotărârea pronunţată va fi nulă şi
va putea fi desfiinţată prin intermediul căilor de atac.
Dacă instanţa găseşte că excepţia nu este întemeiată şi că nu s-a încălcat nici o normă de
competenţă, excepţia va fi respinsă printr-o încheiere interlocutorie şi instanţa va păşi în
continuare la judecată. Împotriva încheierii prin care s-a soluţionat excepţia se poate exercita
apel sau recurs, dar numai odată cu fondul cauzei (art. 158 alin.2 C.proc.civ.).
În cazul în care excepţia este considerată întemeiată, instanţa o va admite şi se va
pronunţa printr-o hotărâre de declinare de competenţă (declinator de competenţă).
Efectele hotărârii de declinare de competenţă
Hotărârea de declinare de competenţă produce două efecte principale:
- dezînvesteşte instanţa sesizată cu judecarea cauzei prin introducerea cererii de
chemare în judecată;
- învesteşte instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională în favoarea căreia s-a
pronunţat declinarea de competenţă (dacă însă pricina nu este de competenţa unui
organ cu activitate jurisdicţională, instanţa nu poate dispune declinarea
competenţei, ci va respinge cererea ca fiind greşit îndreptată);

16
Hotărârea de declinare a competenţei îşi produce efectele de la data rămânerii ei
irevocabile, şi nu de la data pronunţării.
Trimiterea dosarului la instanţa sau organul jurisdicţional considerat a fi competent se va
face de îndată ce hotărârea de declinare a competenţei a devenit irevocabilă, în afară de cazul
când calea de atac este exercitată chiar de către partea care a cerut şi a obţinut declinarea de
competenţă, caz în care dosarul poate fi trimis imediat, fiind evidentă încercarea de
tergiversare a cauzei (art. 158 alin.3,4 C. proc.civ.).
Atunci când se constată că pricina nu este de competenţa instanţelor române se impune
soluţia de respingere a cererii pentru acest motiv – art. 157 Lg. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Hotărârea de declinare a competenţei are putere de lucru judecat numai în ceea ce
priveşte efectul de dezînvestire a instanţei sesizate iniţial, instanţa căreia i se trimite dosarul
având, la rândul său, dreptul să-şi verifice propria competenţă. În cazul în care se consideră
necompetentă poate, de asemenea, să-şi decline competenţa în favoarea unei alte instanţe sau
chiar în favoarea instanţei care a învestit-o.
În privinţa actelor de procedură îndeplinite la instanţa considerată necompetentă, art.
105 alin.1 C.proc.civ. decide că sunt considerate nule. Nulitatea se răsfrânge, în principiu,
asupra tuturor actelor de procedură întocmite la instanţa necompetentă; cu toate acestea,
trebuie să remarcăm că unele din efectele actului de sesizare – cererea de chemare în judecată
– se menţin. Astfel, potrivit art. 1870 C.civ., cererea de chemare în judecată întrerupe
prescripţia chiar când este adresată unei instanţe necompetente…De asemenea, ea păstrează
efectul punerii în întârziere a debitorului.
Pe de altă parte însă, art. 160 C.proc.civ., cuprinde o reglementare distinctă în privinţa
probelor: „ în cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în instanţa necompetentă
rămân câştigate judecăţii şi instanţa necompetentă nu va dispune refacerea lor decât pentru
motive temeinice”.

V.3. Conflictele de competenţă

Noţiune
Conflictul de competenţă se defineşte ca fiind situaţia în care două sau mai multe
instanţe judecătoreşti sau alte organe cu activitate jurisdicţională se consideră competente sau
dimpotrivă, necompetente, să soluţioneze o cauză civilă concretă şi îşi declină astfel,
reciproc, competenţa.
Conflictele de competenţă pot fi pozitive sau negative.
Există conflict pozitiv de competenţă ori de câte ori două sau mai multe instanţe se
declară concomitent sau succesiv abilitate să soluţioneze aceeaşi cauză civilă, declinându-şi
reciproc competenţa.
Conflictul negativ de competenţă apare, dimpotrivă, în acele cazuri în care două sau
mai multe instanţe se declară necompetente să soluţioneze o anumită cauză civilă,
declinându-şi reciproc competenţa.
Pentru a ne afla în prezenţa unui conflict pozitiv de competenţă trebuie ca în faţa
instanţei necompetente (dintre cele două care vor ajunge în conflict) să fie ridicată excepţia
de necompetenţă, excepţie care prin respingerea ei declanşează conflictul de competenţă. De
asemenea, poate apărea conflict pozitiv de competenţă şi în situaţia în care două sau mai
multe instanţe deopotrivă competente sunt sesizate cu judecarea aceleiaşi pricini ( spre ex., în

17
cazul competenţei alternative), situaţie care impune ridicarea excepţiei de litispendenţă.
Conflictul se declanşează în momentul respingerii excepţiei de către instanţa abilitată să o
soluţioneze şi în faţa căreia s-a invocat.
Pentru a ne afla în prezenţa unui conflict negativ de competenţă trebuie îndeplinite
cumulativ următoarele cerinţe:
- să existe cumulativ două sau mai multe instanţe sesizate cu judecarea aceleiaşi pricini
(triplă identitate: părţi, obiect cauză juridică );
- instanţele să se fi declarat necompetente prin hotărâri rămase irevocabile;
- declinările de competenţă între instanţele sesizate să fie reciproce ( nu există conflict
de competenţă dacă declinările sunt succesive, intervenite între mai multe instanţe,
dacă acestea sau cel puţin două dintre ele nu au intrat în contradicţie);
- cel puţin una dintre aceste instanţe să fie competentă să soluţioneze cererea
respectivă; dacă instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă
consideră că nici una dintre instanţe nu este competentă, apreciind ca fiind
competentă o altă instanţă, va trimite acesteia dosarul, pe cale administrativă.
Soluţionarea conflictelor de competenţă (art. 21-22 C.proc.civ.)
- se face pe calea regulatorului de competenţă, de către instanţa superioară
instanţelor aflate în conflict;
- o dată cu sesizarea instanţei superioare, instanţa în faţa căreia s-a ivit conflictul
suspendă soluţionarea cauzei şi înaintează dosarul instanţei îndreptăţite să se
pronunţe asupra acestuia;
- conflictele de competenţă se pot ivi şi între instanţele judecătoreşti şi celelalte organe
cu activitate jurisdicţională (art. 20 C.proc.civ.); situaţie în care conflictul se
soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei aflate în conflict (art. 22
alin.4);
- în cazul în care conflictul de competenţă se iveşte între Î.C.C.J. şi o altă instanţă,
acesta se rezolvă Curtea Supremă, hotărârea pronunţată constituind în acelaşi timp
atât declinator cât şi regulator de competenţă;
- Instanţa competentă să soluţioneze conflictul va hotărî în camera de consiliu, fără
citarea părţilor;
- Împotriva regulatorului de competenţă se poate face recurs în termen de 5 zile de la
comunicare; dosarul va fi trimis instanţei competente spre soluţionare numai după
rămânerea irevocabilă a regulatorului de competenţă; recursul, neexistând norme
derogatorii, se soluţionează potrivit normelor de drept comun;
- Hotărârea irevocabilă prin care se statuează asupra conflictului de competenţă este
obligatorie pentru instanţa desemnată.

VI. Strămutarea pricinilor

VI.1.1. Definiţie

Este o formă de prorogare judecătorească a competenţei prin intermediul căreia o pricină


de competenţa unei instanţe, va fi judecată prin prelungirea competenţei, de către o altă
instanţă ca efect al unei hotărâri judecătoreşti a unei instanţe superioare care a încuviinţat
cererea de strămutare, pentru unul din motivele prevăzute de lege.
VI.1.2. Sediul materiei: art. 37-40 C.proc.civ.

18
VI.1.3. Motivele strămutării
Conform art. 37 C.proc.civ., pricina poate fi strămutată:
- când una dintre părţi are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre
magistraţii instanţei;
- bănuiala legitimă;
- siguranţa publică.
Bănuiala se socoteşte legitimă de câte ori se poate presupune că nepărtinirea judecătorilor
ar putea fi ştirbită datorită împrejurării pricinii, calităţii părţilor ori vrăjmăşiilor locale.
Constituie motive de siguranţă publică acele împrejurări care creează presupunerea că
judecata procesului la instanţa competentă ar putea produce tulburarea liniştii publice.
VI.1.4. Procedura strămutării
Instanţa competentă
Cererea de strămutare întemeiată pe rudenie sau afinitate se depune la instanţa imediat
superioară celei învestite iniţial cu judecarea pricinii.
Cererea de strămutare pentru bănuială legitimă sau siguranţă publică se depune la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cine poate face cererea?
Cererea de strămutare pentru motiv de rudenie şi afinitate, precum şi pentru bănuială
legitimă poate fi cerută de părţile interesate sau procuror; cererea de strămutare pentru
siguranţă publică poate fi făcută doar de către procurorul de la Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie.
Termenul de introducere a cererii
Strămutarea pentru rudenie sau afinitate poate fi cerută mai înainte de începerea oricărei
dezbateri; cea întemeiată pe bănuială legitimă sau siguranţă publică se poate cere în orice
stare a pricinii.
Soluţionare
Cererea se judecă în camera de consiliu, în lipsa unei dispoziţii contrare derogatorii, cu
citarea părţilor, conform dispoziţiilor art. 85 C.proc.civ.
Preşedintele instanţei va putea cere dosarul pricinii şi să ordone, fără citarea părţilor,
suspendarea judecării pricinii, comunicând de urgenţă această măsură instanţei respective.
În caz de admitere, pricina se trimite spre judecată unei alte instanţe de acelaşi grad.
Potrivit art. 40 C.proc.civ. hotărârea supra strămutării se dă fără motivare şi nu este
supusă nici unei căi de atac. Ea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de
strămutare urmează să fie păstrate.
Această instanţă va fi înştiinţată de îndată despre admiterea cererii de strămutare. În cazul
în care instanţa a săvârşit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea pricinii,
actele de procedură îndeplinite ulterior strămutării şi hotărârea pronunţată sunt desfiinţate de
drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.

VII. Delegarea instanţei (art.23 C.proc.civ.)

Este o formă de prorogare judecătorească a competenţei prin intermediul căreia o pricină


de competenţa unei instanţe, va fi judecată prin prelungirea competenţei, de către o altă
instanţă ca efect al unei hotărâri date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie când, prima dintre
instanţe, datorită unor împrejurări excepţionale, este împiedicată un timp mai îndelungat să
funcţioneze.

19
TEME DE VERIFICARE

1. Asemănări şi deosebiri între competenţa absolută şi competenţa relativă;


2. Noţiunea de competenţă jurisdicţonală. Atribuţiile instanţelor judecătoreşti;
3. Definiţi principiul plenitudinii de competenţă a instanţelor judecătoreşti;
4. Enumeraţi, pentru fiecare dintre instanţele de judecată, cel puţin trei cazuri de competenţă
în materie diversă.
5. Asemanari şi deosebiri între competenţa teritorială exclusivă şi competenţa teritorială
alternativă;
6. Corelaţia între normele de competenţă înscrise în art. 13 şi 14 C.proc.civ.;
7.Chestiuni prealabile – chestiuni prejudiciale: asemănări şi deosebiri;
8. Prorogarea de competenţă – noţiune, clasificare, exemple.
9. Efectele hotărârii de declinare de competenţă;
10. Instanţa competentă în pronunţarea regulatorului de competenţă.

SPEŢE

1. Z.R. si Z.V., domiciliaţi în Iaşi, au solicitat Judecătoriei Piteşti să dispună rezoluţiunea


contractului autentificat de notarul public, chemându-l în judecată pe G.I., domiciliat în Piteşti,
deoarece pârâtul refuză să plătească preţul convenit pentru imobilul vândut, situat în Iaşi.
Prin sentinţă civilă, Judecătoria Piteşti, şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Iaşi,
susţinând că imobilul se află în raza ei teritorială, astfel că aceasta era competentă să soluţioneze cauza,
potrivit dispoziţiilor art.13 C.proc. civ.
Judecătoria Iaşi, la rândul ei, şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Piteşti, cu
motivarea că în raza ei teritorială îşi are domiciliul pârâtul, iar potrivit art.5 C.proc.civ, aceasta instanţă
este competentă.
Cerinţe:
Având în vedere natura juridică a acestei acţiuni, arătaţi argumentat care dintre instanţe a
gresit.

2. Judecătoria Constanţa a admis cererea formulata de V.G. împotriva fraţilor săi, V.L. şi V.S.,
având ca obiect ieşirea din indiviziune asupra averii succesorale rămasă de pe urma mamei lor V.A.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul V.L. pe considerentul că instanţa care a judecat
este necompetentă, având în vedere faptul că, deşi în raza sa teritorială se află ultimul domiciliu al
defunctei, imobilul ce face obiectul cererii nu este situat în raza Judecătoriei Constanţa, ci a Judecătoriei
Babadag, or art.13 C.proc.civ. are caracter imperativ.
Cerinţe:
Ce a decis instanţa de apel şi cum şi-a motivat soluţia?

3. H.L., domiciliat în Baia Mare, l-a chemat în judecată pe copilul său minor, având domiciliul
la mama sa în Bucureşti, pentru a se dispune reducerea pensiei de întreţinere proporţional cu reducerea
veniturilor sale.
Judecătoria Baia Mare, prin sentinţă civilă, admite cererea reclamantului şi dispune micşorarea
cuantumului pensiei de la 950.000 lei la 450.000 lei pe lună.

20
Împotriva hotărârii declara apel minorul H.A.
Cerinţe:
1. Ce motiv de apel ar fi putut invoca H.A?
2. Cum urmează să soluţioneze instanţa superioară apelul şi cum îşi va motiva soluţia?

4. Prin cererea introdusă, I.S. a chemat în judecată pe I.E. şi I.D. pentru anularea testamentului
autentic al tatălui său, I.F., decedat la 04.11.2000 pentru captaţie.
Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi-a declinat competenţa, prin sentinţă civilă, în favoarea
Judecătoriei Ploieşti, cu motivarea că ultimul domiciliu al defunctului, necontestat de părţi, a fost în
Ploieşti, şi ca urmare, această ultimă instanţă este competentă să rezolve cererea.
Sentinţa a rămas irevocabilă prin neapelare.
Judecătoria Ploieşti, la rândul său, şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului 2
Bucureşti, considerând că necompetenţa teritorială neavând caracter imperativ şi nefiind invocată de
nici una din părţi, nu putea fi invocată din oficiu aşa cum greşit a procedat Judecătoria Sectorului 2
Bucureşti, unde fusese introdusă cererea.
Şi această sentinţă a rămas irevocabilă prin neapelare.
S-a ajuns astfel la un conflict negativ de competenţă în urma căruia cursul judecăţii a fost
întrerupt.
Cerinţe:
1. Ce instanţă va soluţiona conflictul negativ de competenţă şi ce va decide aceasta?
2. Cum îşi va motiva soluţia?

5. Prin cererea introdusă, G.P. a chemat în instanţă pe I.N., solicitând obligarea acestuia la plata
sumei de 200.000.000 lei cu titlu de daune materiale şi morale.
Judecătoria Braşov, la cererea pârâtului, în baza art.5 C.proc.civ. şi-a declinat competenţa prin
sentinţă civilă, în favoarea Judecătoriei Timişoara, în a cărei raza teritorială se afla domiciliul pârâtului.
Primind dosarul, Judecătoria Timişoara, prin sentinţă civilă şi-a declinat competenţa în favoarea
Judecătoriei Braşov cu motivarea că, potrivit art.10 pct.8 C.proc.civ. competenţa de a soluţiona litigiul
aparţine instanţei în raza căreia s-a săvârşit faptul ilicit cauzator de prejudicii.
Cerinţe:
Care dintre instanţe a greşit? Motivati.

6. Prin cererea introdusă, M.H., domiciliat în Călăraşi, a chemat în judecată pe soţia sa L.P.,
domiciliată în Constanţa, solicitând partajarea bunurilor comune achiziţionate în timpul căsătoriei, în
cote egale.
Judecătoria Constanţa, prin sentinţă civilă, şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei
Călăraşi, cu motivarea că, potrivit art. 607 C.proc.civ., competenţa de a soluţiona litigiul revine instanţei
ultimului domiciliu comun al soţilor, care este în Călăraşi.
Primind dosarul, Judecătoria Călăraşi, prin sentinţă civilă, şi-a declinat competenţa în favoarea
Judecătoriei Constanţa, cu motivarea că aceasta din urmă este competentă potrivit art.5 C.proc. civ., să
judece litigiul, deoarece pârâta are domiciliul în raza teritorială a acestei judecătorii.
Cerinţe:
Care dintre instanţe este competentă să soluţioneze cererea? Motivaţi soluţia.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

21
1. V.M.CIOBANU – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I – Teoria
generală, Editura Naţional, Bucureşti, 1999, p.371-446;
2. I.LEŞ – Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, 2005, p. 185-257;
3. FL. MĂGUREANU - Drept procesual civil, Editura All Beck, ediţia a VII-a, p.157-
193;
4. I. DELEANU – Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005,
p.331-467;
5. G.BOROI, D.RĂDESCU – Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura
All, ediţia aII-a, Bucureşti, 1996,p.11-68; 77-82;
6. D.RADU, GHE.DURAC – Drept procesual civil, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p.61-
113;
7. G.BOROI, O.SPINEANU-MATEI – Codul de procedură civil, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 1-73; 86-90;
8. V.M.CIOBANU, G.BOROI – Drept procesual civil.Curs selectiv. Teste grilă, Editura
All Beck, Bucureşti, 2003, p.99-167.

22