Curs VI

ACŢIUNEA CIVILĂ

I. Noţiunea şi natura juridică a acţiunii civile

Dreptul subiectiv civil şi acţiunea civilă

III. Dreptul la acţiune. Corelaţia dintre dreptul la acţiune, acţiunea

civilă şi dreptul subiectiv civil

IV. Elementele acţiunii civile:

1. Părţile
2. Obiectul
3. Cauza

V. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile

VI. Clasificarea acţiunilor civile

1. Clasificarea acţiunilor în funcţie de scopul material urmărit de reclamant

I.1 Acţiuni în realizarea dreptului

I.2 Acţiuni în constatare de drepturi
I.3 Acţiuni în constituire de drepturi

2. Clasificarea acţiunilor în funcţie de natura dreptului ce se valorifica prin

acţiune

3. Clasificarea acţiunilor după calea procedurală aleasă de parte

1
I. Noţiunea şi natura juridică a acţiunii civile

Pentru fundamentarea noţiunii de acţiune civilă trebuie pornit de la următoarele sublinieri:

- acţiunea civilă nu poate fi concepută decât în strânsă legătură cu protecţia judiciară a
drepturilor subiective civile, precum şi a unor interese pentru a căror realizare calea justiţiei este
obligatorie;
- acţiunea civilă cuprinde toate mijloacele procesuale pe care legea le pune la dispoziţiea
participanţilor la procesul civil pentru protejarea drepturilor şi intereselor civile, fiecare dintre
aceste mijloace procesuale reprezentând forme de manifestare a acţiunii civile (cereri, excepţii, căi
de atac, etc.);
- acţiunea este uniformă, cuprinde aceleaşi miloace procesuale, indiferent de dreptul ce se
valorifica;
- în momentul în care se apelează la acţiune ea se individualizează, devine proces;
- uneori obiectul procesului nu are la bază încălcarea sau nesocotirea unui drept subiectiv civil,
ci chiar rezolvarea unor situaţii juridice neconflictuale.
Definiţie:
Ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură
recunoaşterea sau realizarea unui drept ori interes – nesocotit, contestat sau încălcat – prin
afirmarea dreptului subiectiv preexistent sau constituirea unei situaţii juridice noi.

II. Dreptul subiectiv civil şi acţiunea civilă

Sensul şi finalitate acţiunii civile nu pot fi înţelese decât prin raportare la corelaţia dintre cele
două noţiuni. Astfel, acţiunea civilă, ca sistem virtual de mijloace instituite pentru protecţia oricărui
drept subiectiv, este o categorie abstractă, impersonală. Ea nu poate face parte din structura
dreptului subiectiv. Ea se concretizează însă atunci când este exercitată, potrivit specificului unei
situaţii juridice determinate. Într-o asemenea ipoteză, dreptul subiectiv apare, de regulă, ca fiind
fundamentul acţiunii: acţiunea civilă se înfăţişează ca instrument practic şi eficient de sancţionare a
dreptului.
Prin urmare, noţiunile de drept subiectiv şi acţiune civilă, deşi se află într-o strânsă legătură,
sunt noţiuni independente, aparţinând unor ramuri de drept distincte: dreptul civil, şi, respectiv,
dreptul procesual civil.
Interdependenţe:
- dreptul subiectiv civil influenţează acţiunea civilă, în primul rând sub aspectele fundamentării
acesteia şi calificării ei juridice. Legătura dintre cele două noţiuni se relevă prin aceea că: „ acţiunea
civilă împrumută de la dreptul subiectiv civil afirmat trăsăturile distinctive ale acestuia”. Astfel, ea
devine personală sau reală, mobiliară sau imobiliară, transmisibilă sau netransmisibilă, dupa cum
dreptul însuşi întruneşte sau nu aceste trăsături (potrivit naturii dreptului se determină uneori
competenţa, compunerea etc).
- chiar dacă, de regulă, dreptul subiectiv constituie fundamentul acţiunii, aceasta nu înseamnă
că exercitarea acţiunii presupune în mod necesar existenţa unui drept subiectiv. Funcţia acţiunii este
tocmai aceea că prin finalitatea ei să sancţioneze existenţa sau inexistenţa dreptului.

II. Dreptul la acţiune.

2
1. Corelaţia dintre dreptul la acţiune, acţiunea civilă şi dreptul subiectiv civil

Acţiunea civilă, aşa cum a fost ea definită, este o noţiune statică; ea nu cuprinde în conţinutul
său şi posibilitatea (prerogativa) de a o pune în mişcare.
Aceasta posibilitate (prerogativă) de a pune în mişcare mijloacele procesuale ce alcătuiesc
acţiunea civilă, în scopul realizării protecţiei judiciare a unui drept sau interes civil pretins se
constituie în dreptul la acţiune.
Natura juridică a dreptului la acţiune
Dintre teoriile enunţate doar două sunt, într-adevăr, argumentate juridic:
1. Potrivit primeia dintre ele, dreptul la acţiune constituie o parte integrantă a dreptului subiectiv
civil, cea de-a treia prerogativă din conţinutul său – posibilitatea de a recurge, la nevoie, la forţa de
constrângere a statului
2. Potrivit celeilalte opinii, majoritare, dreptul la acţiune este considerat un drept subiectiv autonom,
distinct de cel substanţial, dar exercitat tocmai pentru protejarea acestuia. Pentru a individualiza
acţiunea civilă, atunci când se solicită protecţia judiciară a unor drepturi subiective sau interese
legitime se foloseşte dreptul la acţiune care însă nici nu se include în conţinutul dreptului pretins şi
nici nu se identifică mijloacelor procesuale prin care se solicită protecţia juridică a dreptului. Autorii
care îmbrăţişează această teorie arată ca dreptul de a te adresa instanţelor de judecată este un drept
general şi fundamental, conţinut în art 21 Constituţie conform cu care accesul la jusţiţie este liber şi
nelimitat, dreptul la acţiune civilă fiind o formă a dreptului general enunţat mai sus; Intrucât
susţinătorii celor două teorii nu par sa fi ajuns la o soluţie unanim acceptată ne permitem sa facem
câteva observaţii:
- faptul ca posibilitatea de a recurge la nevoie la forţa de constrângere a statului este o
prerogativă a dreptului subiectiv constituie un adevăr juridic de necontestat. Prin urmare, în
situaţiile în care în instanţa se pretinde apărarea unui asemenea drept sau interes legitim, acţiunea
civilă se exercita în temeiul acestei prerogative. Aceasta teorie explică cel mai bine şi
interferenţele dintre acţiunea civilă şi dreptul civil subiectiv la care am făcut referire;
- pentru situaţiile care nu se încadreaza în paradigma de mai sus, rămane a ne ralia celei de-a
doua teorii.

2. Drept la acţiune în sens material şi drept la acţiune în sens procesual

Pornind de la observaţia ca accesul la justiţie este liber, o persoana putând oricând sesiza înstanţa
de judecată cu orice pretenţii, pe de o parte, şi, pe de alta parte, de la dispoziţiile cuprinse în art.1
D.167/1958, s-au atribuit dreptului la acţiune două întelesuri: unul procesual – dreptul la intentarea
acţiunii ca o formă a dreptului general de petiţionare şi unul material – dreptul de a cere de la pârât
prin intermediul instanţei de judecată executarea obligaţiilor sale, adica dreptul la admiterea acţiunii şi
la punerea în executare silită a hotărârii. Distincţia apare însă ca ineficientă, creând confuzii.
Mecanismul prescripţiei extinctive ar putea fi astfel lesne explicat prin complexitatea dreptului la
acţiune, în sensul ca acesta, aşa cum am arătat, are mai multe drepturi componente, iar dintre ele
prescripţia afectează numai dreptul de a obţine condamnarea pârâtului şi dreptul de a de a obţine
executarea silită.

Acţiunea civilă şi cererea de chemare în judecată

Uneori, în limbajul comun cele două concepte sunt întrebuinţate cu aceeaşi semnificaţie, ele nu
trebuie însă confundate. Astfel, acţiunea este o prerogativă legală, impersonală şi permanentă,

3
alcătuită dintr-un ansamblu virtual de mijloace procesuale. Cererea de chemare în judecată este doar
unul dintre aceste mijloace. Acţiunea este o cale de drept, cererea de chemare în judecată este un act
procesual prin care o persoană deschide această cale, sesizând instanţa şi obligând-o să se pronunţe.

Elementele acţiunii civile

Elementele proprii acţiunii civile sunt părţile, obiectul şi cauza.

Părţile – noţiune studiată

Obiectul acţiunii
Indiferent de obiectul dreptului subiectiv, acţiunea civilă are ca obiect protecţia
acestui drept sau a unor interese pentru care calea justiţiei este obligatorie. În momentul
individualizării acţiunii, obiect al procesului îl constituie ceea ce părţile înţeleg să supună
judecăţii, ceea ce ele pretind ca judecătorii să verifice, să aprecieze, să judece. Obiectul
acţiunii se concretizează însă în raport cu mijlocul procesual folosit (de exemplu, obiectul
cererii de chemare în judecată îl constituie pretenţia concretă a reclamantului, obiectul
excepţiei procesuale îl constituie invocarea încălcării unor norme de organizare
judecătorească, de competenţa sau de procedură sau invocarea unor lipsuri referitoare la
exerciţiul dreptului la actiune; căile de atac au ca obiect desfiinţarea hotărârilor
judecătoreşti care se atacă etc.) În literatură se precizează că obiectul acţiunii trebuie să
fie licit, posibil şi determinat.

Cauza acţiunii
Sau cauza petendi (cauza conflictuală) se determină prin scopul care exprimă şi
caracterizează voinţa reclamantului de a formula şi deduce în justiţie pretenţia sa, scop
explicat cu împrejurările şi motivele speciale care au determinat partea să acţioneze.
Deci cauza acţiunii nu este acelasi lucru cu cauza raportului juridic sau a obligaţiunii
puse în discuţie (cauza debendi, juridică), aceasta din urmă constituind fundamentul
dreptului invocat de cel ce formulează pretenţia. Altfel spus, cauza debendi constituie
cauza cererii de chemare în judecată şi nu a acţiunii civile în totalitatea ei. Spre exemplu,
în cazul în care se cere restituirea preţului plătit ca urmare a unei vânzări, cu obligaţia
corelativă de întoarcere a bunului, cauza acţiunii o constituie nemulţumirea reclamantului
datorată faptului ca a cumpărat alt bun decât cel pe care a crezut că-l achiziţionează şi
voinţa sa de a reintra în posesia sumei de bani şi de a restitui bunul care nu corespunde,
sancţionându-se în acest mod atitudinea cocontractantului, iar cauza cererii de chemare în
judecată o constituie contractul afectat de un viciu de consimţămant, dolul, de pildă.
Cauza debendi – temeiul juridic – poate fi pusă în discuţia părtilor de către instanţa,
interesând instituţia puterii de lucru judecat şi a litispendenţei, iar nu cauza aţtiunii (speţa
– anularea pentru dol – alt motor, aplicată o plăcută de Mercedes; pârâtul arată că a
cumpărat la fel, nu ştia, nu a avut intenţia de a induce în eroare; se invoca într-o altă
acţiune eroarea; nu există autoritate de lucru judecat deşi cauza acţiunii este aceeaşi –
intenţia de a restabili situaţia anterioară).

4
 Ca şi în cazul actului juridic civil, cauza acţiunii, ca şi cea a cererii de chemare în
judecată trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să existe, să fie reală, licită şi morală.
În principiu, prima condiţie se îndeplineşte întotdeauna, căci o persoană nu se poate
adresa justiţiei fără un scop oarecare, deci să pornească o acţiune total lipsită de scop.
Ceea ce poate însă lipsi este cauza juridică, situaţie în care lipseşte şi o componentă a
dreptului la acţiune – aceea de a obţine condamnarea pârâtului.
Cauza trebuie sa fie şi reală, adică declanşarea acţiunii să corespundă scopului
declarat de reclamant în cerere; în caz contrar cauza este falsă (când este prezentată sub
forma unor aparenţe înşelătoare – în cazul pornirii unei acţiuni vădit şicanatoare, abuz
de drept; acţiunile pornite în scopul înţelegerii părţilor de a purta un proces simulat).
Cauza acţiunii trebuie sa fie licită şi morală, adică în concordanţă cu legea şi cu
regulile de convieţuire socială. În principiu, această condiţie priveste de regulă, tot cauza
debendi, deoarece scopul acţiunii apare licit şi moral prin el însuşi. Însă atunci când cauza
juridică este ilicită sau imorală, aceeaşi calificare o va dobândi şi cauza conflictuală.

Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile

Exerciţiul acţiunii este liber, nimeni neputând fi tras la răspundere pentru faptul că a
invocat pretenţii nejustificate; pe de altă parte acest exerciţiu este şi facultativ, căci
nimeni nu poate fi constrâns să exercite o acţiune în contra voinţei sale. Prin urmare,
pentru a pune în mişcare formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii este
necesară, în primul rând, voinţa de a acţiona.
Odată ce această voinţă există, trebuie îndeplinite şi anumite condiţii de exerciţiu:
afirmarea unui drept, justificarea unui interes, capacitatea procesuală şi calitatea
procesuală.

Clasificarea acţiunilor civile

Clasificarea acţiunilor civile, are în vedere înţelesul restrâns al noţiunii de acţiune,

acela de cerere de chemare în judecată.
1. Clasificarea acţiunilor în funcţie de scopul material urmărit de
reclamant
In funcţie de acest criteriu acţiunile sunt împărţite în: acţiuni în realizarea dreptului,
acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept şi acţiuni în constituire de
drepturi.
Acţiunile în realizarea dreptului (in condamnare, în adjudecare, de executare) –
sunt acele acţiuni prin care cel ce se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită
instanţei să-l oblige pe pârât la respectarea dreptului, iar dacă acest lucru nu mai este
posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Caracteristici:
• Restabilirea sau valorificarea interesului se pretinde a se face direct, iar
dacă acest lucru nu mai este cu putinţă, prin echivalent;
• Soluţionând o asemenea acţiune, instanţa il condamnă pe pârât sa dea, să
facă sau să nu facă ceva;
• Hotărârea instanţei constituie titlu executorriu;

5
 • Acţiunea în realizare primează întotdeauna fată de o eventuală acţiune în
constatare.
În practica judiciară acţiunile în realizare sunt cele mai numeroase (de exemplu:
acţiunea în revendicare, acţiunea prin care se solicita predarea unei sume de bani,
evacuarea dintr-un imobil, îndeplinirea unor obligaţii contractuale, rezilierea sau
rezoluţiunea unui contract, anularea unui act etc.).
Acţiunile în constatare (în recunoaştere, în confirmare) – sunt acele acţiuni prin care
reclamantul solicită instanţei să constate existenţa unui drept al sau sau inexistenţa unui
drept al pârâtului. Astfel art 111 prevede că:” partea care are interes poate să facă cerere
pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă
partea poate cere realizarea dreptului”.
Caracteristici:
• Dispoziţia de mai sus se aplica în cazul constatării existenţei sau
inexistenţei unui drept, nu şi a unei stări de fapt (aici: asigurarea dovezilor; nu:
constatarea calităţii de constructor de bună credinţă, constatarea pierderii unui
înscris în anumite imprejurări, constatarea unei fapte penale; este admisibilă:
acţiunea unuia din soţi în constatarea calităţii de bun propriu; pentru a se dovedi
ca un imobil intabulat pe numele unuia dintre soţi este în realitate bun comun;
acţiunea prin care foştii soţi cer să se stabilească cota ce le revine din bunurile
comune; acţiunea unui coproprietar pentru a se constata coproprietatea sa în
indiviziune; în constatarea calităţii de moştenitori; acţiunea în constatarea
simulaţiei etc.).
• Din obiectivul limitat - constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului –
rezultă o particularitate a hotărârilor, şi anume ca ele nu constituie titluri
executorii, nu pot fi puse în executare (este vorba numai de capătul de cerere
principal, nu şi de cele accesorii; dacă s-au solicitat cheltuieli de judecată ele vor
fi acordate).
• Acţiunea în constatare are un caracter subsidiar – această cale nu este
deschisă atata timp cât partea poate cere realizarea dreptului. Legiuitorul acordă
preferinţă realizării dreptului pentru a înlătura definitiv neînţelegerile cu privire la
dreptul respectiv (explică) (unii autori arată ca această cerinţă se referă la toate
mijloacele de realizare a dreptului, inclusiv contestaţia la executare, şi nu numai
la mijloacele de drept comun, ca, spre exemplu, o acţiune în revendicare –
distincţie la seminar – contestaţia se poate exercita numai în cazul unei executări
începute – constatarea prescriptiei dreptului la acţiune; în situaţia în care se cere
constatarea proprietăţii de către cel care are posesia imobilului este admisibilă).
Clasificarea acţiunilor în constatare:
- pozitive (spre exemplu, constatarea calităţii de bun comun, propriu)
- negative (inexistenţa unor raporturi de rudenie între părţi)

- declaratorii – se cere instanţei sa se constate existenţa sau inexistenţa unui raport

juridic, pentru a se înlătura o situaţie de incertitudine (spre exemplu, părţile supun
instanţei înterpretarea unei clauze contractuale în conformitate cu voinţa lor;
beneficiarul unui legat cere instanţei să constate caracterul ilicit al condiţiei puse de
testator etc.)

6
 - interogatorii – sunt acelea prin care reclamantul cheamă în judecată o persoană
care ar putea, eventual să-i conteste dreptul, obligând-o imediat să opteze pentru
una din conduitele posibile, în situaţia juridică dată (acţiunea prin care
moştenitorii legali cer pârâtului să exhibe testamentul în baza căruia el se
pretinde legatar universal; acţiunea prin care moştenitorii de un rang
subsecvent îl obligă pe cel de un rang preferabil să declare dacă acceptă
succesiunea sau renunţă la ea; acţiunea prin care partea dintr-un contract
susceptibil de nulitate relativă cere celeilalte să opteze între a confirma cauza de
nulitate sau a invoca nulitatea etc. – admisibilitatea acestor acţiuni este
discutabilă - cum să constrângi pe cineva în civil să-si exercite un drept legal de
opţiune?).
- provocatorii – acelea prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel care
îi cauzează o tulburare importantă în exercitarea dreptului său – această persoană
este astfel determinată să-şi valorifice dreptul pe care pretinde că l-ar avea, sub
sancţiunea de a nu-l mai putea invoca dacă nu şi-l demonstrează (excepţia
prescripţiei unui debit în faţa creditorului şicanator – explică – dacă nu are
deschisă calea contestaţiei la executare; acţiunea posesorie bazată pe o tulburare
de drept…
Acţiunile în constituire de drepturi (în transformare ) - sunt acele acţiuni prin care
reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte şi date pe care le invoca, pentru a
deduce consecinţele ce se impun, în vederea creării unor situaţii juridice noi (de exemplu:
divorţ, adopţie, dar şi transformarea antre-contractului într-un contract de vanzare-
cumpărare etc.)
Consecinţe:
- tind la schimbarea sau desfiinţarea unor raporturi juridice vechi şi la
crearea unor raporturi juridice noi între părţi;
- în principiu, hotărârile pronuntate produc efecte numai pentru viitor, ex
nunc (sunt excepţii, hotărârile pronuntate în materie de desfiinţare a căsătoriei,
stabilirea filiaţiei faţă de mama şi faţă de tată, tăgăduirea paternităţii, declararea
judecătorească a morţii etc.).
2. In funcţie de natura dreptului ce se valorifica prin acţiune: reale,
personale, mixte.
Adăugând la aceasta clasificare şi obiectul dreptului subiectiv pârât: acţiuni
personale mobiliare; acţiuni personale imobiliare; acţiuni reale mobiliare; acţiuni reale
imobiliare.
Acţiunile personale – sunt acele acţiuni prin care se valorifică un drept personal, de
creanţă. Aceasta este categoria cea mai vastă a actiunilor civile întrucât drepturile de
creanţă sunt practic nelimitate ca număr, ele putandu-se naşte din orice convenţie a
părţilor, din lege, dintr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii etc.(exemple: acţiunea în plata
chiriei, în evacuare, plata pensiei de întreţinere, în reducţiunea sau raportul
liberalităţilor, în restituirea unui imprumut, pentru repararea unui prejudiciu cauzat
printr-un delict civil etc.).
Acţiunile personale mobiliare – acele acţiuni în cadrul cărora dreptul personal
valorificat are ca obiect un bun mobil corporal, un drept de creantă, o obligaţie de a face
sau a nu face, recolte vândute pe picioare etc. (plata unei sume de bani, predarea unor
bunuri fungibile).

7
 Acţiuni personale imobiliare – când dreptul personal valorificat are ca obiect un bun
imobil prin natura sa, prin destinaţie (de ex, animalele afectate lucrării pământului) şi prin
obiectul la care se aplică (de ex, uzufructul lucrurilor imobile).
Acţiunile reale – sunt cele prin care se urmăreşte ocrotirea sau valorificarea unui
drept real. (acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie sau negatorie în servitute,
superficie, uzufruct, uz, abitatie, acţiunea prin care se valorifică un drept real accesoriu
– acţiunea ipotecară, acţiunea creditorului gajist).
Acţiunile reale mobiliare – atunci când dreptul real valorificat prin acţiune are ca
obiect un bun mobil (revendicarea bunului mobil de la posesorul de rea-credinţă).
Acţiunile reale imobiliare – dreptul real valorificat are ca obiect un bun imobil.
Aceste acţiuni se clasifică, la rândul lor, în petitorii şi posesorii.
Acţiunea petitorie – este aceea prin care se tinde la apărarea dreptului de proprietate
sau a altui drept real imobiliar.
Acţiunea posesorie – are ca obiect apărarea posesiei asupra unui bun imobil
impotriva oricăror tulburări de fapt sau de drept, ori, după caz, redobândirea posesiei,
dacă ea a fost pierdută.
Acţiunile mixte – sunt acele acţiuni prin care se valorifică în acelaşi timp un drept
real şi un drept de creanţă, în cazul în care drepturile invocate au aceeaşi cauză
generatoare sau se află într-un raport de conexiune.
În acest caz, cum s-a remarcat deja în literatura de specialitate, ne aflăm practic în
prezenţa unui cumul obiectiv de acţiuni: una personala şi una reală. În mod convenţional
au fost incluse în această noţiune două categorii de actiuni:
• acţiunile în executarea unui act juridic prin care s-a transferat ori a fost
creat un drept real imobiliar, dând naştere totodată unei obligaţii personale (se
consideră că în această situatie reclamantul exercită două drepturi, unul
personal referitor la executarea obligaţiei şi altul real având ca obiect remiterea
bunului).
• acţiunea în rezoluţiune, în revocare, în resciziune, în reducţiune şi cea în
anularea unui act translativ sau creator de drepturi reale imobiliare, dacă
reclamantul solicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv restituirea
bunului (acţiunea în revocarea donaţiei cu sarcini pentru neîndeplinirea sarcinii
– ca urmare a admiterii laturii personale se urmăreşte şi revendicarea bunului;
unii autori contestă această categorie de acţiuni, chiar legea – spre exemplu,
art.1368 c.civ. prevede că:” acţiunea vanzătorului pentru rezoluţiunea vanzării
este reală”).
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul calităţii procesuale, al
competenţei teritoriale şi al prescripţiei.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală, în cazul acţiunilor pesonale nu poate fi
chemat în judecată ca pârât decât subiectul pasiv al raportului obligaţional, pe când în
cazul acţiunilor reale, poate fi chemat în judecată orice deţinător al lucrului, deoarece
reclamantul urmăreşte dreptul asupra bunului sau chiar bunul în mâinile oricui s-ar afla,
titularul având şi dreptul de urmărire.
Acţiunea reală conferă şi un drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori ai pârâtului, în
timp ce acţiunea personală nu exclude concursul celorlalţi creditori privilegiaţi. Acţiunea
reală urmăreşte obţinerea bunului în natură, pe când acţiunea personală nu duce la acest
rezultat decât atunci când este vorba de executarea unei obligaţii de a da; în cazul

8
obigaţiei de a face sau a nu face pentru neexecutarea obligaţiei se pot obţine numai
daune-interese.
In ceea ce priveşte competenţa teritorială, în cazul acţiunilor personale se aplică în
principiu, regula de drept comun, fiind competentă instanţa de la domiciliul pârâtului
(art.5). În cazul acţiunilor reale imobiliare, competentă este instanţa pe raza căreia se află
imobilul (art.13). În ceea ce priveşte actiunile mixte, deşi unii autori sunt de părere că
operează o competenţă alternativă (instanţa de la domiciliul pârâtului sau instanţa în raza
căreia se afla imobilul), sunt de părere ca şi în această situaţie competentă este doar
instanţa de la locul situării imobilului, fiind vorba de o competenţă teritorială exclusivă,
şi nu alternativă (art.13 alin.1 nu face distincţie dupa natura acţtiunilor atunci când
stabileşte competenţa teritorială exclusivă, deci după natura drepturilor protejate: reale
sau personale, ci după natura bunurilor: mobile sau imobile: ”cererile privitoare la
bunuri nemişcătoare se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află
nemişcătoarele”).
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine condamnarea pârâtului: în cazul
acţiunilor personale termenul general de prescripţie este de 3 ani, pe când în cazul
acţiunilor reale dispoziţiile D.167/58 nu sunt aplicabile. Astfel există acţiuni reale
imprescriptibile extinctiv (de exemplu, acţiunea în revendicare imobiliară), acţiuni
prescriptibile în 30 ani (– art.1890 c. civ. - acţiunea în revendicare mobiliară introdusă
împotriva posesorului de rea-credinţă, a hoţului sau a găsitorului), 1 an în cazul
reglementat de art. 498 c.civ.etc.
3. Dupa calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului:
principale, accesorii şi incidentale.
Cererile accesorii şi incidentale nu pot fi întâlnite decât în cazul în care există o
actiune principală pusă în mişcare. Raportat la această acţiune principală se pot formula
acţiuni a căror soluţie depinde de soluţia din acţiunea principală, neputând avea o
existenţă de sine stătătoare – acţiunile accesorii (cererile de încredinţare a copilului
minor, de stabilire a pensiei de întreţinere etc., formulate în cadrul acţiunii de divorţ) sau
acţiuni care pot avea o existenţă de sine stătătoare, dar care, fiind formulate într-un proces
deja început, se numesc incidentale (cererea reconvenţională, cererea de intervenţie
principală, cererea de chemare în garanţie etc.).
Clasificarea prezintă interes sub mai multe aspecte:
• Sub aspectul competenţei - acţiunile accesorii şi incidentale sunt în sarcina
instanţei care judecă cererea principală (art.17);
• Anumite acţiuni se pot formula numai pe cale principală (de exemplu,
acţiunea în tăgada paternităţii) sau numai pe cale accesorie (de exemplu, cererea
de încuviinţare a păstrării numelui din căsătorie după divorţ), alte acţiuni se pot
formula atat pe cale principală, cat şi pe cale accesorie sau incidentală
(încredinţarea copiilor minori).
• Există acţiuni accesorii sau incidentale care trebuie soluţionate din oficiu
de instanţa învestită cu soluţionarea cererii principale (încredinţarea copiilor
minori într-un proces de divorţ);
• Persoana care formulează o acţiune incidentală dobândeşte calitatea de
parte, a.î. hotărârea care se va pronunţa îi va fi opozabilă;
• Hotărârea care se referă la acţiuni accesorii sau incidentale este supusă
aceloraşi căi de atac şi termene prevăzute pentru acţiunea principală, chiar dacă în

9
 situaţia în care ar fi exercitate separat ar fi supuse altor căi de atac sau altor
termene.

1. Judecatoria Iasi, prin sentinta civila, a admis cererea in constatare introdusa

de reclamantul A.B. in contradictor cu sotia sa, de care era despartit in fapt, privitor la
determinarea bunurilor comune dobandite de parti in timpul casatoriei, precum si a
bunurilor proprii ale reclamantului.
Parata a declarat apel impotriva sentintei, , care a fost admis, motivandu-se
hotararea in sensul respingerii cererii. Pentru a da aceasta solutie instanta de apel a retinut
ca reclamantul avea la dispozitie o actiune in realizarea dreptului si, deci, fata de
dispozitiile art.111 c.pr.civ. actiunea in constatare era inadmisibila.
Impotriva solutiei instantei de apel a declarat recurs reclamantul, criticand-o ca
nelegala.
a. Care sunt caractersticile actiunii in constatare si care este coreatia cu
actiunea in realizare?
b. Ce urmeaza sa decida instanta de recurs si cum isi va motiva solutia?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. V.M.CIOBANU – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.II – Teoria

generală, Editura Naţional, Bucureşti, 1999, p. 362-415;
2. I.LEŞ – Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, 2001, p.569-607;
3. FL. MĂGUREANU - Drept procesual civil, Editura All Beck, ediţia a VII-a, p.;
4. I. DELEANU – Tratat de procedură civilă, vol.II, Editura. Servo-Sat, Arad, 2000,
p. 368-424;
5. G.BOROI, D.RĂDESCU – Codul de procedură civilă comentat şi adnotat,
Editura All, ediţia aII-a, Bucureşti, 1996, p.476-526.;
6. D.RADU, GHE.DURAC – Drept procesual civil, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p.
346-364;
7. M.TĂBÂRCĂ –Drept procesual civil, vol.II, Editura Global Lex, Bucureşti,
2004; p. ;
8. L.DĂNILĂ, CL.ROŞU – Drept procesual civil, Editura All Beck, ed. a IV-a,
Bucureşti, 2004, p.299-321;
9. V.M.CIOBANU, G. BOROI – Drept Procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă,
Editura All Beck, ediţia a II-a, Bucureşti, 2003, p.

10