CURS XI – XIII

A. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

I Consideraţii introductive

II. Etapa scrisă

1. Dispoziţii generale privind cererile în justiţie

2. Proceduri prealabile sesizării instanţei
3. Cererea de chemare în judecată:

3.1. Noţiune
3.2. Conţinutul şi condiţiile de formă ale cererii de chemare în
judecată
3.3. Sancţiuni pentru nerespectarea condiţiilor de formă
prevăzute în art. 112 C.proc.civ.
3.4. Efectele introducerii cererii de chemare în judecată
3.5. Procedura privind primirea cererii de chemare în judecată
3.6. Alte activităţi premergătoare şedinţei de judecată

4. Întâmpinarea

4.1. Noţiune
4.2. Conţinut
4.3. Procedura privind depunerea întâmpinării

5. Cererea reconvenţională

5.1. Noţiune
5.2. Condiţii
5.3. Procedura de soluţionare a cererii reconvenţionale

6. Măsurile asiguratorii

6.1. Noţiune
6.2. Sechestrul asigurator
6.3. Sechestrul judiciar
6.4. Poprirea asiguratorie

B. CITAREA PĂRŢILOR ŞI COMUNICAREA ACTELOR DE

PROCEDURĂ

I. Noţiuni introductive

1
II. Citaţia

1. Noţiune
2. Cuprinsul citaţiei
3. Termenul de înmânare a citaţiei
4. Procedura de citare. Persoanele care urmeaza să fie citate
5. Termenul în cunoştinţă
6. Comunicarea celorlalte acte de procedură

C. DEZBATEREA CAUZEI ÎN ŞEDINŢĂ PUBLICĂ

I. Conducerea şi poliţia şedinţei de judecată

II. Desfăşurarea şedinţei de judecată

1. Amânarea judecăţii
2. Împăcarea părţilor
3. Prima zi de înfăţişare

III. Încheierile de şedinţă

1. Noţiune
2. Clasificarea încheierilor
3. Conţinutul încheierilor

2
 A. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

Consideraţii introductive

Procesul civil parcurge două faze: judecată propriu-zisă şi executarea silită.

La rândul său, prima fază se poate repeta în funcţie de mai multe momente ale
procesului, după cum s-a apelat sau nu la controlul judiciar (potrivit art. 298 C.proc.civ.:
„ dispoziţiile de procedură privind judecată în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel…;
dispoziţii similare – art. 316 C.proc.civ. - privitor la recurs).
În fiecare din momentele menţionate mai sus, judecată parcurge aceleaşi etape: etapa
scrisă, etapa dezbaterilor, etapa deliberării şi pronunţării hotărârii.
Procesul civil începe într-o primă etapă printr-o procedură scrisă care constă în
introducerea cererii de chemare în judecată, prin care reclamantul sesizează instanţa de judecată,
declanşând astfel procesul.
Ca răspuns la cererea de chemare în judecată pârâtul depune întâmpinare (în cuprinsul
căreia arată apărările sale) sau formulează chiar o cerere reconvenţională (invocă pretenţii
proprii în legatură cu cererea reclamantului).
Urmează etapa dezbaterii contradictorii şi publice în faţa completului de judecată, în
care, în general, sunt propuse şi administrate probe, în vederea aflării adevărului în cauza supusă
judecăţii.
După închiderea dezbaterilor, judecătorul sau completul de judecată se retrage pentru
deliberare, etapă în care se elaborează hotărârea care va fi pronunţată apoi în şedinţă publică.
Odată cu pronunţarea hotărârii se încheie judecată în faţa instanţei de fond, aceste etape
repetându-se şi în judecată căilor de atac în măsura în care nu contravin altor dispoziţii
specifice.

Etapa scrisă:

1. Dispoziţii generale privind cererile în justiţie

Cererea este definită ca fiind acel mijloc procedural prin care o persoană solicită
concursul instanţelor judecătoreşti în vederea ocrotirii drepturilor şi intereselor sale legitime.
În general, putem vorbi de cereri introductive de instanţă – cele prin care se
declanşează procesul civil – şi cereri incidente – care se fac în cursul unui proces pendinte şi
care pot proveni de la reclamant (cereri adiţionale sau modificatoare), de la pârât (întampinarea,
cererea reconvenţională) sau de la alţi participanţi, inclusiv terţele persoane (cererea de
inervenţie, cererea de chemare în garanţie etc.).
Forma cererilor adresate instanţei este reglementată cu caracter general în art.82
C.proc.civ. potrivit cu care: „orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie făcută în scris
şi să cuprindă: arătarea instanţei, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori, după caz,
denumirea şi sediul lor şi ale reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura.

3
 În cazul în care, din orice motive, cererea nu poate fi semnată, judecatorul va stabili mai
întâi identitatea părţii şi îi va citi acesteia conţinutul cererii. Despre toate acestea judecătorul va
face menţiune pe cerere”.
O situaţie frecvent intâlnită, avută în vedere de legiuitor, este aceea în care cererea nu se
depune direct de către titularul dreptului, ci de către un reprezentant al acestuia.
Într-un atare caz, reprezentantul trebuie să-şi justifice în mod necesar calitatea, potrivit
dispoziţiilor art.83 C.proc.civ.(a se vedea textul de lege).
Potrivit art.84: „Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac
este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită”.

2. Proceduri prealabile sesizării instanţei

Noţiune
Uneori, în mod obligatoriu sau facultativ, înainte de a fi sesizată instanţa sau înainte de a
se deschide procedura de judecată în fata acesteia, reclamantul trebuie (ori poate, după caz) să
parcurgă o procedură prealabilă.
Astfel art. 109 alin. 2 C.proc.civ. prevede că: „în cazurile anume prevăzute de lege
sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile,
în condiţiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la
cererea de chemare în judecată”.
Observaţii
- procedura prealabilă reprezintă o condiţie suplimentară de exerciţiu a acţiunii civile, în
situaţiile expres prevăzute de lege;
- neândeplinirea acestei condiţii poate fi invocată prin intermediul unei excepţii de fond
dirimante şi absolute şi conduce, prin admiterea sa, la respingerea acţiunii;
- deşi, prin definiţie, soluţia corectă, faţă de dispoziţiile art. 109 alin.2 C.proc.civ. ar fi
repingerea ca inadmisibilă a acţiunii, în practică, pentru a se evita problematica pusă de pretinsa
încălcare a art. 21 Constituţie (liberul acces la jusitiţie), prin raportare şi la conţinutul art. 6
alin.1Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale instanţele
optează pentru respingerea acţiunii ca prematur introdusă.
Sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 109 alin.2 C.proc.civ.
- sunt considerate proceduri prealabile, în sensul art. 109 alin.2 C.proc.civ., doar acele
proceduri a căror îndeplinire este obligatorie în raport cu sesizarea instanţei şi care, tocmai din
acest motiv, reprezintă condiţii de admisibilitate a acţiunii civile;
- textul art. 109 alin.2 C.Proc.civ. conţine o normă generală, urmând ca fiecare act
normativ care prevede o procedură prealabilă să conţină şi o dispoziţie specială aferentă;
- în urma modificărilor aduse Constituţiei prin legea de revizuire din octombrie 2003, în
conformitate cu art. 21 alin.4, s-a statornicit principiul conform căruia jurisdicţiile speciale
administrative sunt facultative şi gratuite; se poate remarca, aşadar, că aceste jurisdicţii nu intră,
nefiind obligatorii, sub incidenţa art. 109 alin2 C.proc.civ.;
- rămâne, prin urmare, să încadrăm sub incidenţa art. 109 alin.2 C.proc.civ., acele
proceduri prealabile nejurisdicţionale obligatorii, cum este, spre exemplu, cea prevăzută de lege
în materie comercială.
Astfel, potrivit art. 720¹ C.proc.civ., în procesele şi cererile evaluabile în bani aparţinând
materiei comerciale, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va

4
încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte”, procedura prealabilă
fiind prevazută în continuare în art.720¹ alin.2-5.
Preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu verifică, la primirea unei cereri de
chemare în judecată, acolo unde este cazul, îndeplinirea procedurii prealabile şi sfătuieşte partea
să procedeze la îndeplinirea acesteia.
Dacă reclamantul nu va face dovada îndeplinirii procedurii prealabile, se va invoca chiar
din oficiu, excepţia de inadmisibilitate a acţiunii şi cererea va fi respinsă ca urmare a admiterii
acestei excepţii.

3. Cererea de chemare în judecată:

3.1. Noţiune

Potrivit art.109 alin.1 C.proc.civ. „oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane
trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente”.
Prin urmare, cererea de chemare în judecată reprezintă actul de procedură prin care o
parte formulează pretenţiile sale împotriva altei părţi şi cu care sesizează instanţa de judecată în
vederea soluţionării conflictului ivit .
Nu întotdeauna actul prin care este investită instanţa civilă se numeşte cerere de chemare
în judecată, potrivit unor acte normative speciale cererea respectivă putând purta denumirea de :
contestaţie (în materia litigiilor de muncă ), plângere ( în materie contravenţională) etc.

3.2. Conţinutul şi condiţiile de formă ale cererii de chemare în judecată

Potrivit art.112 C.proc.civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă:

1.Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori pentru persoanele juridice, denumirea şi
sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere
în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar.
Dacă reclamantul locuieşte în străinătate va arăta şi domiciliul ales în România, unde
urmează să i se facă toate comunicările privind procesul.
Indicarea numelui părţilor este deosebit de importantă pentru că prin aceasta se
identifică părţile între care urmează să se desfăşoare procesul.
Indicarea în cerere a domiciliului părţilor este de asemenea, un element necesar pentru
individualizarea părţilor, pentru citarea lor în faţa instanţei de judecată şi, nu în ultimul rând,
pentru determinarea competenţei teritoriale generale.
În privinţa noţiunii de domiciliu, se observă că, din punct de vedere procedural, sensul
noţiunii are un caracter mai general decât în civil, semnificând, în fapt, locuinţa. Ceea ce
interesează cu privire la această noţiune este locul unde partea poate fi găsită pentru a i se
comunica actele de procedură.
Distinct de domiciliul real, reclamantul poate menţiona în cerere domiciliul ales.
Acesta din urmă reprezintă o instituţie complexă, care presupune desemnarea unui
mandatar special, însărcinat doar cu primirea actelor de procedură şi a locuinţei acestuia.
Tratarea noţiunii impune cu necesitate referirea la art.93 C.proc.civ. în care se prevede
ca: „în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea
actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei
asemenea arătări, la domiciliul părţii”

5
 Identificarea persoanelor juridice, spre deosebire de persoanele fizice, se face prin
indicarea unor elemente suplimentare, pe lângă denumire şi sediu, fiind necesar a se arăta în
cererea de chemare în judecată şi numărul de înregistrare în registrul comerţului sau de inscriere
în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar.
În cazul în care reclamantul nu cunoaşte domiciliul pârâtului şi aduce instanţei dovezi
din care rezultă că a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă pentru a-l afla (inclusiv recurgerea la
ajutorul organelor de poliţie – secţia evidentă populaţiei), cererea va putea fi primită şi fără
indicarea domiciliului pârâtului, citarea efectuându-se prin publicitate (art.95).
2.Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin
avocat, numele acestuia şi sediul profesional;
Textul trebuie coroborat cu dispozitiile art.83 C.proc.civ., citat anterior.
Aşadar, în procesul civil, participarea directă a parţilor în proces nu este obligatorie
decât cu caracter de excepţie (spre exemplu, la divorţ). Prin urmare, parţile îşi pot alege în mod
convenţional un reprezentant, fie fără studii de specialitate (mandatar), fie un avocat sau, în
cazul persoanelor juridice, consilier juridic. Pe de altă parte, sunt situaţii în care, părţile, datorită
lipsei capacităţii lor de exerciţiu sau restrângerii acestei capacităţi prin lege trebuie reprezentate
sau asistate în proces de reprezentanţii lor legali.
În oricare din aceste situaţii, în cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuie
menţionată calitatea în care cel care face cererea stă în proces (în nume propriu sau ca
reprezentant al unei părţi.
Neindicarea calităţii de reprezentant conduce la prezumţia că cel care a introdus cererea
acţionează în nume propriu cu toate consecinţele ce decurg de aici.
3. Obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea
este cu putinţă.
Pentru identificarea nemişcătoarelor se va arăta comuna şi judeţul, strada şi numărul, iar
în lipsa vecinătăţile, etajul şi apartamentul, sau, când imobilul este înscris în cartea funciară,
numărul de carte funciară şi numărul topografic.
Prin obiect al cererii de chemare în judecată se înţelege tocmai pretenţia dedusă
judecăţii. Aceasta poate fi: o sumă de bani, restituirea sau predarea unui bun, anularea sau
constatarea nulităţii unui contract, schimbarea unei anumite stări (în acţiunile privind starea şi
capacitatea persoanelor) etc. Determinarea obiectului cererii prezintă interes sub mai multe
aspecte: pârâtul cunoaşte încă de la început pretenţiile adversarului şi se poate apăra împotriva
lor, respectându-se principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare; obiectul este un
element necesar al dispozitivului hotărârii, instanţa fiind chemată să dispună numai în limitele
cererii de chemare în judecată ( art.129alin.ultim); cunoaşterea acestuia este necesară pentru
corecta soluţionare a unor excepţii ( spre exemplu: autoritatea de lucru judecat, litispendenţa şi
conexitatea); precizarea obiectului este necesară pentru determinarea competenţei instanţei, cu
deosebire în cazul acţiunilor reale privitoare la bunuri imobile etc.
În doctrina se mai arată că obiectul cererii trebuie să fie: licit (adică să nu contravină
legii), posibil ( cu putinţă a se realiza în materialitatea obiectivă), determinat sau
determinabil.
In fine, art.112 pct.3 impune şi o evaluare a obiectului cererii atunci când acest lucru
este posibil. Se au în vedere, deci, acţiunile patrimoniale şi orice alte cereri care ar putea fi
evaluate în bani. Cerinţa menţionată trebuie îndeplinită, în principal, din două motive: în funcţie
de valoarea obiectului cererii se determină taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar; tot
potrivit cu această valoare se stabileşte instanţa competentă din punct de vedere material.

6
 4. Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea
Motivele de fapt constau în expunerea în detaliu a faptelor şi împrejurărilor pe care se
întemiază pretenţia reclamantului, descrierea raportului juridic litigios.
Motivele de drept constau în indicarea temeiului juridic pe care se sprijină cererea, cu
arătarea articolelor de lege (contractul de vânzare- cumpărare, faptul ilicit cauzator de prejudicii
etc.).
5. Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.
Când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii câţi pârâţi sunt,
mai mult câte o copie de pe fiecare înscris pentru instanţă; copiile vor fi certificate de către
reclamant că sunt la fel cu originalul.
Se va putea depune şi numai o parte dintr-un înscris privitor la pricina, rămânând că
instanţa să dispună, la nevoie, înfăţişarea înscrisului în întregime.
Dacă înscrisurile sunt scrise în limba străină sau cu litere vechi, se vor depune traduceri
sau copii cu litere latine, certificate de parte.
Când reclamantul voieşte să-şi dovedească cererea sau vreunul din capetele cererii sale,
prin interogatoriul pârâtului, va cere infăţişarea în persoana a acestuia.
Când se va cere dovada cu martori, se va arăta numele şi locuinţa acestora.
Indicarea dovezilor reclamantului prin cererea de chemare în judecată urmăreşte un
dublu scop: celeritatea procesului – instanţa putând aprecia asupra admisibilităţii probelor de
îndată (dacă acestea sunt propuse în condiţiile cerute de art.112) şi punerea părţilor într-o
situaţie de egalitate juridică, pârâtul nefiind în măsură să se apere eficient dacă nu cunoaşte
mijloacele de apărare ale adversarului.
Astfel, cu caracter general, legiuitorul arată că solicitarea probei cu înscrisuri impune cu
necesitate depunerea acestora în copii certificate, conforme cu originalul. Aceste înscrisuri
trebuie depuse în atâtea exemplare câţi pârâţi sunt, mai mult un exemplar pentru instanţă.
Solicitarea corespunzatoare a probei testimoniale, impune, de asemenea indicarea
numelui şi locuinţei acestora, numai pe baza acestor menţiuni putându-se efectua în mod legal
procedura de citare.
6.Semnătura – reprezintă acordul reclamantului la cuprinsul cererii.
Cererea de chemare în judecată trebuie să fie semnată personal de către reclamant sau
trebuie semnată de reprezentantul acestuia în cazul în care reclamantul a dat mandat de
reprezentare unei alte persoane.
Semnătura trebuie situată la sfârsitul redactării, în acest fel constituind o achiesare la
intregul său conţinut.
Condiţiile prevăzute în art.112 C.proc.civ. se întregesc cu dispozitiile art.113 referitoare
la îndeplinirea formalităţii multiplului exemplar şi cu privire la cererea de chemare în judecată:
„La cererea de chemare în judecată se vor alătura atâtea copii de pe cerere câţi pârâţi sunt.
Dacă mai mulţi pârâţi au un singur reprezentant sau dacă pârâtul are mai multe calităţi
juridice, se va comunica o singură copie de pe acţiune şi de pe înscrisuri şi se va înmâna o
singură citaţie”.
O condiţie esenţială pentru primirea cererii de chemare în judecată, nemenţionată expres
însă în Codul de procedură civilă, este timbrarea cererii.
Înfăptuirea justiţiei, aşa cum este şi firesc necesită o serie de cheltuieli care sunt
suportate de către bugetul de stat. O parte din aceste cheltuieli sunt însă recuperate de la
justiţiabili prin intermediul taxelor de timbru. Acestea, la rândul lor, se compun din taxa
judiciară de timbru şi timbru judiciar.

7
 Taxa judiciară de timbru – condiţie extrinsecă a cererii de chemare în judecată,
reprezintă o sumă de bani pe care titularul cererilor principale şi incidentale trebuie să o achite
în contul Ministerului Justiţiei.
Sediul materiei: Lg.146/19971 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările
ulterioare.
Potrivit noii reglementări a asistenţei judiciare ( art.74-81), la instanţa de judecată
investită cu solutionarea unei anumite pricini civile se poate face cerere pentru acordarea de
scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru şi a timbrului
judiciar în cazul în care cel care face solicitarea dovedeşte că nu e în stare să facă faţă
cheltuielilor unei judecăţi fără a primejdui propria sa intreţinere sau a familiei sale…”(art.74).
Asupra cererii instanţa de judecată dispune prin încheiere dată fără dezbateri, în camera de
consiliu ( art.78 alin.1). Cheltuielile pentru care una din părţi a beneficiat de scutiri sau reduceri
prin incuviinţarea asistenţei judiciare, vor fi puse în sarcina celeilalte parţi, dacă aceasta a căzut
în pretenţiile sale, şi vor fi urmărite potrivit legii…”(art.81 alin1, teza1).
În afara de plata taxei de timbru, cei ce introduc cereri în justiţie trebuie să achite şi
valoarea timbrului judiciar.
Sediul materiei: O.G. nr.32/1995 cu modificările şi completările ulterioare2 .

3.3. Sancţiuni pentru nerespectarea condiţiilor de formă prevăzute în art.112 – 113

C.proc.civ.

Nerespectarea dispoziţiilor privitoare la conţinutul cererii de chemare în judecată atrage

sancţiuni cu o natură juridică diferită, mai ales în urma actualelor modificări legislative. În
funcţie de aceste sancţiuni se face distincţie, de regulă, între elementele esenţiale şi neesenţiale
ale cererii de chemare în judecată.
a. suspendarea judecăţii
Reiteram, în primul rând, ideea conform cu care prin introducerea instituţiei prevăzute
de art.155¹alin.1 C.proc.civ., la care face trimitere art.114 alin.2-3, neândeplinirea oricărei
condiţii de formă sau a oricărei alte obligaţii procedurale pusă în vedere de către preşedintele
instanţei sau judecătorul de serviciu, cu ocazia înregistrării cererii de chemare în judecată, poate
atrage suspendarea judecăţii, chiar înainte de fixarea oricărui termen în instanţă, deci înainte de
începerea propriu-zisă a procesului.
b. anularea cererii - Conform art.133: „cererea de chemare în judecată care nu cuprinde
numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă.
Lipsa semnăturii se poate totuşi împlini în tot cursul judecăţii. Dacă pârâtul invocă lipsa
de semnatură, reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de infăţişare
următoare, iar când este prezent în instanţă chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea”.
Prin urmare, lipsa obiectului cererii şi a numelui părţilor face ca cererea de chemare în judecată
1
Lg.nr 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în M.Of. al româniei, partea I, nr. 173/29.07.1997 a
suferit numeroase modificări, determinate în primul rând de inflaţie şi de demonetizarea leului, în prezent, sumele
reprezentând taxele judiciare de timbru se indexează la 1 ianuarie a fiecărui an, în raport cu rata inflaţiei, prin
Hotărâre de Guvern; în prezent, taxele judiciare de timbru se calculează potrivit modificărilor aduse de H.G. nr.
797/2005, publicată în M.Of. al României, partea I, nr. 725/10.08.2005;
2
O.G. nr. 32/1995, publicată în M.Of. al României, partea I, nr. 201/30.08.2005; ultima modificare a O.G. nr.
32/1995 s-a făcut potrivit Lg. 781/2001, publicată În M.Of. al României, partea I, nr. 28/17.01.2002;

8
să fie lovită de nulitate absolută, nulitate care operează, subliniem, din momentul în care dosarul
a ajuns în instanţa de judecată, întrucât ea se constată printr-o hotărâre. Lipsa semnăturii este
lovită tot de nulitate, doar că această nulitate are un regim juridic special: poate fi invocată
oricând, dar se acordă un termen pentru îndeplinirea condiţiei şi numai apoi se anulează cererea.
Cererea va fi anulată de asemenea dacă instanţa constată că, deşi reclamantului i s-a pus
în vedere, acesta nu a făcut dovada achitării totale sau parţilale a taxei de timbru sau/şi a
timbrului judicar; şi nici nu s-a admis vreo cerere de acordare a asistenţei judiciare(art.74, 75
alin1 pct.1).
Sancţiunea anulării intervine totodată şi în cazul în care cererea este introdusă de către
un reprezentant (legal sau convenţional), şi acesta nu face dovada calităţii sale, deşi i se acordă
un termen în acest sens, potrivit art.161 C.proc.civ.: „Când instanţa constată lipsa capacităţii de
exerciţiu a drepturilor procedurale a parţii sau când reprezentantul părţii nu face dovada calităţii
sale, se poate da un termen pentru împlinirea acestor lipsuri.
Dacă lipsurile nu se împlinesc instanţa va anula cererea”.
Cu privire la celelalte menţiuni din cuprinsul art.112, trebuie menţionat faptul că ele
nefiind prevăzute de norme imperative (ci dispozitive) pot conduce la anularea cererii, în
condiţiile respectării dispoziţiilor art.105 alin.2 c.proc.civ.: „actele îndeplinite cu neobservarea
formelor legale… se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce
nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor anume prevăzute de lege
vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.
c. decaderea în cazul în care în cerere nu sunt invocate motivele în fapt şi în drept, sau
nu sunt solicitate dovezile, potrivit art.112 C.proc.civ., sancţiunea care intervine este, în general,
decăderea din dreptul de a le mai invoca sau propune.

3.4. Efectele introducerii cererii de chemare în judecată

Cererea de chemare în judecată, ca mijloc procedural prin care se declanşează procesul

civil produce o serie de efecte specifice:
1. Învesteşte instanţa cu judecarea cauzei: părţile dobândesc drepturi şi obligaţii
procesuale; instanţa dobândeşte dreptul şi în acelaşi timp obligaţia de a cerceta şi soluţiona
cauza; dreptul ce se tinde a se valorifica devine drept litigios; de la data introducerii cererii de
chemare în judecată, în principiu, se vor produce efectele hotărârilor judecătoreşti, întrucât
majoritatea hotărârilor civile au un caracter constitutiv (cu excepţia celor care au caracter
declarativ).
2. Cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual: sunt fixate părţile între
care se va purta procesul şi obiectul acestuia. După acest moment sfera persoanelor care pot
participa în calitate de părţi la proces nu poate fi lărgită decât prin introducerea unor terţe
persoane în proces, în condiţiile art.49-66 C.proc.civ. sau, în mod excepţional, prin substituirea
unei părţi cu o altă persoană (art.66 alin.1, art.243 pct.1C.proc.civ.). Instanţa, din oficiu, nu
poate introduce terţe persoane în proces.
În mod similar, instanţa este îndreptăţită să se pronunţe numai asupra pretenţiilor deduse
prin cererea de chemare în judecată, ea neputându-se pronunţa asupra a ceea ce nu s-a cerut şi
nici nu poate acorda mai mult decat s-a cerut (art.304 pct.6; art.322 pct.2 C.proc.civ.).

9
 Cadrul procesual cu privire la obiect poate fi însă extins de pârât prin formularea unei
cereri reconvenţionale sau de către terţii intervenienţi prin formularea unei cereri de intervenţie,
ori de către ambele părţi printr-o cerere de chemare în garanţie.
3. Se determină competenţa teritorială a instanţei – competenţa generală – art.5
alin.1C.proc.civ., iar în cazul competenţei alternative – prin introducerea cererii incetează
dreptul de opţiune al reclamantului.
Tot relativ la competenţă se poate menţiona că prin introducerea cererii de chemare în
judecată se creează starea de litispendenţă; introducerea unei noi cereri în faţa unei instanţe
diferite, chiar competente, având acelaşi obiect, între aceleaşi părţi şi o cauză identică,
determinând apariţia litispendenţei care trebuie soluţionată în sensul dezânvestirii celei din urmă
instanţe sesizate (art. 163 C.proc.civ)
4. Cererea de chemare în judecată întrerupe prescripţia Conform art.16 lit.b)D.167/58,
prescripţia se întrerupe prin: „introducerea unei cereri de chemare în judecată ori arbitrare, chiar
dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească sau la un organ de arbitrare
necompetent”.
Cererea de chemare în judecată se consideră depusă în ziua primirii ei la instanţă, chiar
dacă este neregulată, sau în ziua expedierii ei prin postă, dacă a fost trimisă recomandat.
Intreruperea şterge prescripţia începută înainte de a fi intervenit împrejurarea care a
provocat-o; deci, după intrerupere curge un nou termen de prescripţie.
Pentru ca acest efect specific să subziste trebuie ca cererea să fie admisă: „prescripţia nu
se consideră întreruptă în acele cazuri în care cererea a fost respinsă, anulată, dacă s-a perimat
ori dacă cel care a formulat-o a renunţat la ea”(art.16 alin.3 D.167/58).
5. De la data introducerii cererii operează punerea în intârziere a pârâtului, cu efecte
diferite, după cum urmează:
- încetează buna-credinţă avută anterior de posesorul cu această calitate, prin urmare, de la
momentul introducerii cererii de chemare în judecată el datorează fructele;
- în acţiunile care au ca obiect predarea unui bun determinat, de la această dată riscul pieirii
bunului trece asupra pârâtului;
- cererea de chemare în judecată face să curgă dobânzile pentru creanţele care anterior nu erau
purtătoare de dobânzi (art.1088 C.civ.);
- în cazul obligaţiilor de a da sau a nu face ceva, din ziua introducerii cererii de chemare în
judecată se datorează daune-interese;
- anumite acţiuni cu caracter strict personal trec asupra moştenitorilor dacă au fost
introduse de autorul dreptului în timpul vieţii sale: acţiunea privind stabilirea filiaţiei faţă de
mamă(art.52 alin.2 C. fam.); acţiunea pentru tăgada paternităţii ( art.59 alin.2 C. fam.); acţiunea
privind stabilirea paternităţii din afara căsătoriei (art.54 alin.2 C. fam.) şi acţiunea privind
revocarea unei donaţii pentru ingratitudine(art.833 C. civ).

3.5. Procedura privind primirea cererii de chemare în judecată (art.114-114¹)

Etapa scrisă, premergătoare judecăţii debutează, cum este şi firesc, cu sesizarea instanţei
civile prin cererea de chemare în judecată.
Aşa cum am arătat, instanţa civilă nu se sesizează din oficiu, ea trebuie sesizată de către
partea interesată, prin cerere ( art.109 C.proc.civ.).

10
 Cererea de chemare în judecată se depune la instanţa de judecată personal de către
reclamant sau printr-un reprezentant împuternicit, fie la judecătorul de serviciu, fie la
preşedintele instanţei. Cererea va putea fi expediată şi prin postă (art.104 C.proc.civ.).
Potrivit art.114 modificat substanţial prin noile reglementări, preşedintelui instanţei sau
judecătorului de servicu însărcinat cu primirea cererilor le revin o serie de obligaţii printre care,
cea mai importantă este aceea de a verifica îndeplinirea condiţiilor formale prevăzute de lege
pentru cererea de chemare în judecată (art.114 alin.1), făcându-se referire astfel la dispoziţiiile
art112-113. Potrivit art.29 din Normele metodologice privind taxele judiciare de timbru , se
verifică totodată, în baza acestor atribuţii administrative, plata taxelor judiciare de timbru şi a
timbrului judiciar care se datorează anticipat.
Dacă în urma verificărilor făcute se constată că cererea este incompletă sau cuprinde
menţiuni greşite, ori în cazul în care taxele de timbru nu au fost achitate sau nu au fost achitate
într-un cuantum suficient, preşedintele sau judecătorul de serviciu are obligaţia să pună în
vedere reclamantului condiţiile pe care le mai are de indeplinit, cuantumul taxei de timbru care
trebuie achitată, necesitatea depunerii cererii şi celorlalte înscrisuri în numarul necesar de
exemplare, să indice toate celelalte lipsuri ale cererii în vederea completării lor.
„Reclamantul va completa cererea de îndată. Atunci când completarea nu este posibilă,
cererea se va înregistra şi i se va acorda reclamantului un termen scurt. În cazul în care cererea a
fost primită prin postă, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile ei, cu menţiunea că,
până la termenul acordat, urmează să se facă completările sau modificările necesare”(art.114
alin.2).
Prin urmare, indiferent de corectitudinea cererii şi de respectarea sau nu a tuturor
condiţiilor menţionate mai sus, cererea va fi înregistrată, momentul depunerii ei la instanţă
constituind, deci, momentul sesizării instanţei civile şi conducând la întreruperea prescripţiei
extinctive.
Aliniatele următoare ale art.114 cuprind, cum este şi firesc, sancţiunea pentru
nerespectarea dispoziţiilor anterioare: „Acordarea termenului potrivit aliniatului 2 se face, în
toate cazurile, cu menţiunea că neândeplinirea în acest termen a obligaţiilor privind completarea
sau modificarea cererii poate atrage suspendarea judecăţii.
Dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în
termenul prevăzut la aliniatul 2, suspendarea judecăţii se pronunţă prin încheiere potrivit
dispoziţiilor art.339”.
Art.155¹ C.proc.civ. introduce, după cum se observă, un nou caz de suspendare legală
facultativă a judecăţii astfel: „când constată că desfăşurarea normală a judecăţii este împiedicată
din vina părţii reclamante prin neândeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite la
primirea cererii de chemare în judecată sau în cursul judecăţii, instanţa poate suspenda judecata,
arătând în incheiere care anume obligaţii nu au fost respectate…”(alin.1).
În art.114 alin.ultim C.proc.civ. este înscrisă pentru preşedintele instanţei o altă facultate
de care acesta poate uza în etapa prealabilă, cu ocazia primirii cererii de chemare în judecată:
„În procesele în care, potrivt dispoziţiilor art.47, sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi,
preşedintele instanţei, ţinând cont de numărul foarte mare al acestora, de necesitatea de a
asigura desfăşurarea normală a şedinţei de judecată, cu respectarea drepturilor şi intereselor
legitime ale părţilor, va putea dispune reprezentarea lor prin mandatar şi îndeplinirea procedurii
de comunicare a actelor procesuale numai pe numele mandatarului la domiciliul sau sediul
acestuia.Reprezentarea se va face după caz, prin unul sau mai mulţi mandatari, persoane fizice
sau persoane juridice, dispoziţiile art.68 şi art.114¹ find aplicabile în mod corespunzător.Dovada

11
mandatului va fi depusă de către reclamant în condiţiile prevăzute de alin.2, iar de către pârât
odată cu întampinarea. Dacă părţile nu-şi aleg un mandatar sau nu se înţeleg asupra persoanei
mandatarului, în cazul reclamanţilor vor fi aplicabile dispoziţiile alin.4, iar în cazul pârâţilor,
preşedintele instanţei va numi un curator special”.
O dată satisfăcute condiţiile prevăzute de lege pentru forma cererii de chemare în
judecată, condiţia multiplului exemplar, făcută dovada achitării taxei judiciare de timbru şi a
timbrului judiciar, şi, dacă au fost îndeplinite toate celelalte obligaţii legale sau puse în vedere
de preşedintele instanţei sau de judecătorul de serviciu, aceştia din urmă pot fixa primul termen
în instanţa de judecată: „Preşedintele, de îndată ce constată că sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată , fixeaza termenul de judecată pe care,
sub semnatură , il dă în cunostinţa reclamantului prezent sau reprezentantului acestuia”(art.114¹
alin.1C.proc.civ.).
Noile reglementari introduc, aşadar, o nouă modalitate de acordare a termenului în
cunoştinţă.
Prin aceeaşi rezoluţie, „preşedintele va dispune în acelaşi timp să se comunice pârâtului,
o dată cu citaţia, copii de pe cerere şi de pe înscrisuri, punându-i-se în vedere obligaţia de a
depune la dosar întampinare cu cel mai târziu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată.
Termenul de judecată va fi stabilit astfel încât de la data primirii citaţiei pârâtul să aibă
la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în procesele urgente cel puţin 5
zile. Pentru termenele următoare şi primul termen fixat după casarea cu trimitere, determinată
de necercetarea fondului, rămân aplicabile dispoziţiile art. 89 alin.1 C.proc.civ.”(art.114¹alin.2-3
C.proc.civ.).
Potrivit dispoziţiilor art. 114¹ alin.4 C.proc.civ., dacă pârâtul locuieşte în străinătate,
judecătorul, prin rezoluţie, va fixa un termen mai îndelungat, informându-l totodată că „are
obligaţia să-şi aleagă domiciliul în România, unde urmează să i se facă toate comunicările
privind procesul. În cazul în care pârâtul nu se conformează acestei obligatii, comunicările se
vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la postă română a scrisorii, în cuprinsul
căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovada de îndeplinire a
procedurii”. Aşa cum am arătat şi cu ocazia menţionării obligaţiei de alegere de domiciliu
pentru reclamantul cu domiciliul în străinătate, şi pârâtului domiciliat în străinătate ii revine
aceeaşi obligaţie. Ea operează însă după inştiinţare, deci procedura de citare pentru primul
termen de judecată trebuie făcută în mod obişnuit, motiv pentru care se şi fixează un termen mai
îndelungat. Pentru nerespectarea de către pârât a acestei obligaţii, codul de procedură civilă nu
prevede nici o sancţiune, instituind insă o prezumţie care poate fi considerată ca având un
asemenea caracter: prezumţia că scrisoarea recomandată prin care i-au fost expediate citaţiile
ulterioare şi toate celelate acte de procedură a ajuns la destinatar care a luat la cunoştinţă de
aceste termene şi acte, fără să fie nevoie de vreo altă dovadă în afara recipisei de predare a
acestei scrisori la posta română.
Alături de aceste măsuri obligatorii, preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu,
cu ocazia fixării termenului de judecată mai poate lua şi alte masuri necesare desfăşurării în
bune condiţii a judecăţii Astfel, potrivit art.114¹alin. 5 C.proc.civ. : „sub rezerva dezbaterii la
prima zi de înfăţişare, preşedintele, cu ocazia fixării termenului prevăzut la alin.1, dacă s-a
solicitat prin cerere, va putea dispune citarea pârâtului la interogatoriu, alte măsuri pentru
administrarea probelor, precum şi alte măsuri necesare pentru desfăşurarea procesului potrivit
legii”.

12
 De asemenea, în condiţiile legii, preşedintele va putea încuviinţa, prin încheiere
executorie, măsuri asiguratorii, precum şi măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru
constatarea unei situaţii de fapt”(art.114¹alin. ultim C.proc.civ.).

3.6. Alte activităţi premergătoare şedintei de judecată

După primirea cererii de chemare în judecată aceasta se înregistrează în registrul general

al instanţei, numărul de ordine constituind numărul viitorului dosar.
Apoi, dosarul se încopertează, cererea şi celelalte înscrisuri fiind legate în mapă şi
numerotate.
După efectuarea acestor operaţiuni, dosarul merge la biroul de citaţii unde grefierii
efectuează procedura de citare şi comunicare a actelor procedurale conform celor indicate de
judecător în rezoluţia prin care s-a fixat primul termen în instanţă.
În continuare, dosarele sunt arhivate pe termene în arhiva curentă, până cu 2-3 zile
înainte de primul termen de judecată când sunt preluate de către grefierul de şedintă care:
verifică îndeplinirea procedurii de citare, întocmeşte lista de şedintă şi înmânează dosarele
judecătorului/ judecătorilor care formează completul de judecată în vederea studirerii lor.
La intocmirea listei de sedinţă, în stabilirea ordinii cauzelor grefierii vor trebui să ţină
seama de natura lor şi de caracterul urgent. Astfel, cererile cu arestaţi în altă cauză, cererile de
ordonanţă preşedinţială, cererile privind acordarea pensiei de întreţinere, încredinţarea copiilor
minori, contestaţiile la executare, fiind cereri cu caracter urgent vor putea fi trecute înaintea
celorlalte(art.125 alin.2 C.proc.civ.). De asemenea dosarele mai vechi se trec înaintea celor mai
noi.
Lista proceselor va trebui afişată pe uşa completului cu cel puţin o oră înainte de
începerea şedinţei (art.125 alin.1 C.proc.civ.).De asemenea, lista proceselor se trece în condica
şedinţei de judecată, pentru ca ulterior şedinţei, judecătorii să poată trece soluţiile.

4. Întâmpinarea (art.115-118 C.proc.civ.)

4.1. Noţiune

Întâmpinarea este actul procedural prin care pârâtul raspunde la pretenţiile

reclamantului, arătând totodată apărările sale.
Ea face parte, alaturi de cererea de chemare în judecată şi cererea reconventională, din
etapa scrisă, pregătitoare a şedinţei de judecată.

4.2. Conţinut

Potrivit art.115, întâmpinarea trebuie să cuprindă urmatoarele menţiuni:

1. Excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului
2. Răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii

13
 3. Dovezile cu care se apară împotriva fiecărui capăt de cerere: Modalitatea prin care se
indică acestea este aceeaşi cu cea de la cererea de chemare în judecată.
De regulă, dovezile pârâtului, care apără poziţia sa procesuală sunt, de fapt cotraprobe.
În formularea lor, pârâtul se poate orienta în funcţie de dovezile solicitate de către reclamant,
ştiut fiind că sarcina probei revine mai întâi celui din urmă.
4. Semnatura Semnatura constituie şi în acest caz o formalitate esenţială, fapt pentru care
lipsa ei conduce la nulitatea întâmpinării.

4.3. Procedura privind depunerea întâmpinării

Potrivit art.118 alin.1 asa cum a fost modificat prin O.U.G.138/2000 : „întâmpinarea
este obligatorie, afară de cazurile expres prevăzute de lege”.
Potrivit art. 116 alin.1, ca şi la cererea de chemare în judecată la întâmpinare se adaugă
un număr de copii similar numărului de reclamanţi; de asemenea se vor adăuga acelaşi număr de
copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină pârâtul, mai mult un rând de copii pentru
instanţă.
„Dacă mai mulţi reclamanţi au un singur reprezentant, sau un reclamant stă în judecată
în mai multe calităţi juridice, se va depune la dosar pentru aceste parti câte o singură copie
(art.116 alin.2 C.proc.civ).
Potrivit art.117 C.proc.civ., în caz de coparticipare procesuală pasivă, pârâţii pot
răspunde printr-o singură întâmpinare.
Faptul că în actualul sistem depunerea întâmpinării este obligatorie are ca principal efect
instituirea sancţiunii decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca
excepţii relative, cunoscute anterior primului termen de judecată.
Sancţiunea nu este însă nici de aceasta dată atât de drastică pe cât pare la prima vedere.
Potrivit alin.3 al art.118 C.proc.civ.: „în cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de
un avocat, preşedintele ii va pune în vedere, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile,
dovezile şi toate mijloacele sale de apărare despre care se va face vorbire în încheierea de
şedinţă; instanţa îi va acorda, la cerere, un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea
întâmpinării”.
De asemenea, chiar în cazul asistării sau reprezentării pârâtului de către avocat,
nedepunerea întâmpinării nu este o sancţiune radicală. Ea atrage decăderea pârâtului din dreptul
de a mai invoca apărări proprii, precum şi dovezi în sprijinul acestor apărări, dar, potrivit
art.171 pârâtul:” va putea totuşi să se apere, discutând în fapt şi in drept temeinicia susţinerilor
şi dovezilor părţii potrivnice”.
Mai mult, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 138 C.proc.civ., pârâtul va
putea solicita probe în acest temei.
De asemenea, sancţiunea decăderii trebuie corelată cu dispozitiile art.114¹alin.2-3.
Depunerea întâmpinării trebuie facută cu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată, dar
pârâtul trebuie să primească citaţia şi copie de pe cererea de chemare în judecată cu cel putin 20
zile libere (10 zile în pricinile urgente), numai în acest mod având suficient timp pentru a-şi
pregăti apărarea. Aşadar, dacă nedepunerea întâmpinării în termen este subsecvenţa unei culpe a
instanţei de judecată, sancţiunea decăderii nu mai poate opera.
Credem că mai sunt necesare alte două precizări:
a.) dacă, în condiţiile art.132 alin.1, la prima zi de infăţişare instanţa acorda
reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii şi pentru a propune noi

14
dovezi, cererea modificată se comunică pârâtului, în vederea depunerii întâmpinării., care
considerăm noi trebuie depusă tot în termenul prevăzut de art. 114¹alin.2, cu 5 zile înainte de
următorul termen de judecată, cu respectarea termenului de 20 de zile acordat pârâtului pentru
depunerea sa;
b.) Întâmpinarea nu este un act specific numai judecăţii în primă instanţă. În sensul
art.289 alin.2 şi 308 alin.2, întâmpinarea trebuie depusă în apel şi în recurs cu cel puţin 5 zile
înainte de termenul stabilit pentru judecată.

5. Cererea reconvenţională (art.119-120 C.proc.civ.)

5.1. Noţiune

Dacă pârâtul– spune art.119 alin.1 C.proc.civ. – are pretenţii în legatură cu cererea
reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională.Prin urmare, în procesul civil pârâtul
poate ieşi din pasivitate adoptând o atitudine ofensivă şi formulând pretenţii proprii.
Din punct de vedere procesual cererea reconvenţională este o cerere incidentală,
facultativă pentru pârât. Invocând pretenţii de sine stătătoare pârâtul ar fi putut alege să se
judece separat, printr-o acţiune distinctă.
Avantaje:
- conduce la o mai bună administrare a justiţiei prin rezolvarea în cadrul aceluiaşi proces a mai
multor cereri;
- determină realizarea unei economii de timp şi cheltuieli;
- oferă condiţii pentru o mai bună judecată , judecătorii fiind puşi în situaţia de a cunoaşte în
toată complexitatea raporturile juridice dintre părţi;
- constituie o garanţie împotriva insolvabilităţii reclamantului; pârâtul poate pretinde daune-
interese pentru introducerea intempestivă a cererii de chemare în judecată;
- inlatură riscul unor hotărâri contradictorii sau greu de conciliat.
Printre dezavantajele principale sunt de menţionat: poate fi folosită ca un mijloc de
intimidare a reclamantului iniţial; poate conduce la întârzierea judecării cererii principale etc.
În literatura juridică se arată că de multe ori prin cererea reconventională se urmăreşte
operarea unei compensaţii judiciare; alteori, prin intermediul său se urmăreşte paralizarea
acţiunii reclamantului şi impiedicarea condamnării pârâtului (spre exemplu, dacă reclamantul
solicită executarea unui contract, prin reconvenţională pârâtul poate solicita anularea sau
rezoluţiunea convenţiei);

5.2. Condiţii

Fiind o adevarată acţiune exercitată de pârâtul dintr-un proces aflat deja pe rolul
instanţei cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească toate exigenţele unei cereri de
chemare în judecată (art.119 alin.2).
Având caracter incidental, ea nu poate fi considrerată ca atare decât dacă este formulată
de către pârât, în interiorul unui proces pendinte.
Condiţia suplimentară care se impune constă în aceea că cererea reconvenţională trebuie
să aibă legatură cu cererea reclamantului. Aceasta va fi dedusă de instanţa din scopul pe care
pârâtul îl urmăreşte prin exercitarea cererii principale: compensarea pretenţiilor sale cu cele ale
reclamantului, paralizarea acţiunii acestuia etc.(exemple: divorţ; partaj; )

15
 5.3. Procedura de soluţionare a cererii

Competenţa
Fiind o cerere incidentală, cererea reconvenţională se judecă de către instanţa investită
cu judecarea cererii principale, conform dispoziţiilor art17 C.proc.civ., chiar dacă ulterior
primirii sale s-a dispus disjungerea şi cererea, în fapt, se judecă separat de cererea principală3.
Termen
„Cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este
obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Când reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţională
se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va încuviinţa pârâtului spre acest sfârşit”
(art.119 alin.3-4 C.proc.civ.).
Nerespectarea acestui termen are drept sancţiune judecarea separată a cererii
reconvenţionale, afară de cazul când ambele părţi consimt ca cererile să se judece împreună
(art.135 C.proc.civ.).
Potrivit art.120 alin.1 C.proc.civ.: „cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea
principală.
Când însă numai cererea principală este în stare de judecată, instanţa o poate judeca
deosebit”. Disjungerea este însă şi trebuie să rămână o situaţie de excepţie; în unele cazuri chiar
legiuitorul a statuat că ea nu este posibilă (spre exemplu, la divorţ – arrt.608 alin.2 C.proc.civ.).
O bună administrare a justiţiei impune că întotdeauna cele două cereri să se judece împreună
dacă au un obiect identic sau au aceeaşi finalitate, cu alte cuvinte atunci când soluţionarea
cererii reconvenţionale depinde de soluţia dată acţiunii principale4. S-ar putea ajunge altfel, la
pronunţarea unor soluţii contradictorii5.
Efecte introducerii cererii reconvenţionale:
- reţinâand cererea reconvenţională spre rezolvare, instanţa va da o singură hotărâre, cu
soluţii distincte, cuprinse în cadrul aceluiaşi dispozitiv (părţile au dobândit în proces calităţi
duble: reclamant –pârât şi pârât-reclamant);
- hotărârea instanţei va dobândi autoritate de lucru judecat atât în privinţa celor statuate
faţă de cererea principală, cât şi faţă de cele statuate faţă de reconvenţională;
- dacă judecată în cererea principală s-a stins, cererea reconvenţională continuă să fie
judecată întrucât ea are autonomie procesuală. Astfel, spre exemplu, renunţarea la acţiune sau
chiar renunţarea la dreptul subiectiv făcute de reclamantul-pârât nu influenţează judecata cererii
reconvenţionale; perimarea cererii de chemare în judecată nu atrage şi perimarea cererii
reconvenţionale dacă instanţa, odată cu suspendarea a dispus disjungerea celor două cereri;
bineânţeles soluţia este diferită dacă perimarea a intervenit anterior inroducerii cererii
reconvenţionale.

3
Spre exemplu, dacă într-o acţiune în revendicare a unui imobil cu o valoare mai mare de 5 miliarde lei (de
competenţa tribunalului pentru judecată în fond), se formulează o cerere reconvenţională prin care se solicită
acordarea cheltuielilor necesare şi utile făcute pentru întreţinerea imobilului, cerere evaluată la 300 milioane lei
(cerere de competenţa judecătoriei pentru judecat în fond), chiar şi după disjungere, cererea reconvenţională
rămâne a fi judecată de către tribunal,prin prorogare legală de competenţă;
4
I.Stoenescu, S.Zilbernstein – Tratat de drept procesual civil, E.D.P., Bucureşti, 1977, p. 471;
5
Spre exemplu, în cazul litigiilor succesorale, nu se poate disjunge cererea reconvenţională formulată de un
moştenitor cu privire la pretenţiile succesorale, pentru că există riscul pronunţării unor soluţii contradictorii care ar
necesita ulterior revizuirea celei din urmă hotărâri pronunţate ;

16
 În literatura juridică s-a pus problema dacă reclamantul-pârât poate formula la rândul
său reconvenţionala la pretenţiile pârâtului, soluţiile oferite de practică mergând de la raspunsul
negativ6, justificat de ideea tergiversării judecăţii prin deschiderea posibilităţii unui şir nesfârşit
de cereri, până la cel afirmativ7. Adepţii acestui punct de vedere se fundamentau pe lipsa unui
text care să interzică formularea unei asemenrea cereri, pe existenţa aceloraşi avantaje ca şi în
cazul reconvenţionalei pârâtului şi pe principiul egalităţii părţilor.
Opinii mai recente optează pentru o cale de mijloc, susţinându-se că reconvenţionala
reclamantului ar fi admisibilă numai când este întemeiată pe acelaşi titlu ca şi reconvenţionala
pârâtului sau când reclamantul solicită daune provocate de cererea pârâtului8.
Trebuie să observăm că, dacă cererea reconvenţională este depusă de pârât cel mai târziu
până la prima zi de infăţişare, reclamantul, la acel moment poate, potrivit art.132
alin.1C.proc.civ. să-şi înteregească sau să-şi modifice cererea sau să propună noi dovezi, astfel
ca formularea unei reconvenţionale ar apărea ca inutilă.

6. Măsurile asiguratorii

Noţiune

Pornind de la definiţia acţiunii civile: totalitatea mijloacelor procedurale puse la

dispoziţia titularului dreptului subiectiv, pentru realizarea acestui drept, este lesne de înţeles
noţiunea de măsuri asiguratorii. Astfel, o hotărâre favorabilă ar fi lipsită de efectele sale
specifice, (forţa de constrângere a statului dovedindu-se ineficientă) dacă punerea ei în
executare nu ar conduce la valorificarea drepturilor recunoscute în cuprinsul său.
Această situaţie este în general posibilă datorită faptului că între momentul iniţierii
judecăţii şi momentul în care hotărârea devine executorie se scurge un interval de timp suficient
de lung, care permite debitorului de rea-credinta să-şi asigure insolvabilitatea sau, chiar cauze
obiective pot determina dispariţia sau distrugerea bunului dobândit prin hotărâre. Pentru a
preântampina aceste situaţii, legiuitorul pune la dispoziţia reclamantului de bună-credinţă
mijloace de natură a indisponibiliza şi conserva bunurile ce formează obiectul acţiunii, denumite
generic – mijloace de asigurare a acţiunii civile.
Prin asigurarea acţiunii se garantează posibilitatea punerii efective în executare a
hotărârii care va fi obţinută de reclamant.
Codul de Procedură Civilă reglementează în Cap.IV, secţiunea I, art.591-601
următoarele măsuri asiguratorii: sechestrul asigurator, sechestrul judiciar, poprirea asiguratorie.
O trasătură esenţială a acestor măsuri este aceea că în raport cu acţiunea principală, ele
au întotdeauna un caracter accesoriu.

6.1. Sechestrul asigurator (art.591-596 C.proc.civ.)

6.1.1. Noţiune şi condiţii de înfiinţare

6
Gr.Porumb – Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, vol I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 275;
7
I.Deleanu – Tratat de procedură civilă,vol.I, Ed.Servo-Sat, Arad, 2000, nota 6, p. 189;
8
V.M.Ciobanu – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă,vol. II, Ed.Naţional, Bucureşti, 1996, p. 60;

17
 Reprezintă o măsură de indisponibilizare a unor bunuri mobile sau imobile ale pârâtului,
până la terminarea procesului, în scopul de a garanta reclamantului realizarea creanţei constatată
prin hotărârea ce se va pronunţa.
Astfel, potrivit art. 591 alin.1 şi 2 C.proc civ.: „ Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a
cărui creanţă este constată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru
asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune. El
poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă.
Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dar care dovedeşte că
a intentat acţiune şi depune, o dată cu cererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea
reclamată”.
Cât priveşte condiţiile necesare înfiinţării sechestrului asigurator, trebuie să deosebim
mai multe situaţii:
1.Obiectul acţiunii trebuie să constea în plata unei creanţe; creanţa, totodată trebuie să
fie exigibilă.
2. Această creanţă trebuie constatată printr-un înscris;
3. În situaţia prevăzută la art. 591 alin. 1 C. proc. civ., creditorul trebuie să facă dovada
că a declanşat litigiul de fond, prin introducerea cererii de chemare în judecată prin care
pretinde plata unei sume de bani.
Suplimentar, dar facultativ, instanţa sesizată cu cererea de înfiinţare a sechestrului
asigurator asupra bunurilor mobile şi/sau imobile ale debitorului îl poate obliga pe creditor să
depună o cauţiune, în cuantumul stabilit de judecător9.
4. În situaţia reglementată de art. 591 alin. (2) C. proc. civ., atunci când creanţa pretinsă
de creditor, deşi exigibilă, nu este constatată în scris, pentru a se putea înfiinţa sechestrul
asigurator, este necesară pe lângă introducerea cererii de chemare în judecată prin care se
declanşează litigiul de fond şi depunerea, o dată cu cererea de înfiinţare a sechestrului, unei
cauţiuni de jumătate din valoarea pretinsă de către reclamant.
5. A treia situaţie, derogatorie şi de excepţie, este reglementată în alin.3 al art. 591
C.proc. civ. Instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar dacă creanţa nu este exigibilă,
în cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta să asigurările date creditorului sau nu a dat
asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire ori să
îşi ascundă sau risipească averea. În aceste cazuri, creditorul trebuie să facă dovada introducerii
cererii de chemare în judecată prin care a declanşat litigiul de fond, precum şi să depună o
cauţiune în cuantumul pe care îl va fixa instanţa, deci depunerea cauţiunii este obligatorie,
numai stabilirea cuantumul cauţiunii fiind lăsată la aprecierea instanţei.
Din trimiterea pe care o face teza a doua a art. 591 alin. (3) C. proc. civ. la „condiţiile
prevăzute de alin. (1)” al aceluiaşi articol, ar rezulta că este necesar ca respectiva creanţă,
neexigibilă, să fie constatată în scris.

6.1.2. Procedura de înfiinţare a sechestrului asigurator

Cererea de înfiinţare a sechestrului asigurator se soluţionează de instanţa competentă să

judece litigiul de fond (art. 592 alin. (1) C. proc. civ.). În cazul cererea de înfiinţare a
sechestrului asigurator se depune o dată cu cererea de chemare în judecată prin care se

9
Aşadar, depunerea cauţiunii este lăsată la libera apreciere a judecătorului sub dublu aspect: necesitatea luării unei
asemenea măsuri şi cuantumul sumei stabilite drept cauţiune;

18
declanşează litigiul de fond, atunci, potrivit art. 114 alin. (6) C. proc. civ., ea va fi soluţionată de
preşedintele instanţei prin încheiere executorie.
Creditorul trebuie să anexeze la cerere înscrisul constatator al creanţei (pentru situaţiile
la care se referă articolul 591 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.) sau recipisa din care să rezulte
consemnarea a jumătate din valoarea reclamată în litigiul de fond (pentru situaţia la care se
referă art. 591 alin. (2) C. proc. civ.), iar, atunci când cererea este formulată după introducerea
cererii de chemare în judecată, trebuie alăturată şi dovada din care să rezulte declanşarea
litigiului de fond.
Instanţa va rezolva cererea de înfiinţare a sechestrului asigurator de urgenţă, în camera
de consiliu, fără citarea părţilor, pronunţând o încheiere executorie.
Pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 24 de ore, iar redactarea încheierii trebuie
făcută în cel mult 48 de ore de la pronunţare.
Încheierea pronunţată asupra cererii de înfiinţare a sechestrului asigurator, indiferent că
a fost admisă ori respinsă, este supusă numai recursului, termenul de recurs fiind de 5 zile de la
comunicare. Recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor.
Instanţa de recurs poate amâna pronunţarea cu cel mult 24 de ore, iar hotărârea asupra
recursului trebuie redactată în termen de cel mult 48 de ore de la pronunţare (art. 592 alin.3,
coroborat cu art. 581 alin.3 C.proc.civ.).
Nedepunerea cauţiunii în termenul stabilit de instanţă atrage desfiinţarea de drept a
sechestrului asigurator, care se va constata prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor.
După pronunţarea încheierii prin care s-a încuviinţat cererea, având în vedere că această
încheiere este executorie, măsura asiguratorie se va aduce la îndeplinire de către executorul
judecătoresc, potrivit regulilor referitoare la executarea silită, care se aplică în mod
corespunzător. Bunurile mobile urmăribile vor fi sechestrate numai în măsura necesară realizării
creanţei, iar în cazul în care sechestrul asigurator este aplicat asupra unui bun imobil, atunci el
se va înscrie de îndată în cartea funciară, măsura asiguratorie devenind astfel opozabilă tuturor
celor care, după înscriere vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv (art. 593 alin.1-3
C.proc.civ).
Împotriva modului în care executorul judecătoresc aduce la îndeplinire măsura
asiguratorie, cel interesat (debitorul sau chiar creditorul ori o terţă persoană) poate face
contestaţie. Contestaţia la care se referă art. 593 alin. (4) C. proc. civ. este guvernată de
dispoziţiile aplicabile contestaţiei la executare.

6.1.3. Valorificarea bunurilor sechestrate. Ridicarea sechestrului

asigurator

Art. 596 C. proc. civ. prevede că valorificarea bunurilor sechestrate va putea avea loc
numai după ce creditorul a obţinut titlul executoriu (ceea ce presupune o hotărâre executorie
prin care debitorul a fost obligat la plata unei sume de bani către creditor), caz în care, fără a fi
necesară îndeplinirea vreunei fomalităţi, sechestrul asigurator se transformă în sechestru
executoriu10.
La cererea debitorului, sechestrul asigurator poate fi ridicat mai înainte de soluţionarea
definitivă a litigiului de fond, însă numai dacă debitorul „va da garanţie îndestulătoare ”(art. 594
teza I C. proc. civ.).

10
Dispoziţia, de altfel, este şi consacrată expres în art. 411 alin.4 C.proc.civ. însă numai în materia urmăririi silite
mobiliare ;

19
 În materie comercială, art.908 alin. (3) C. com. prevede că sechestrul asigurator poate fi
ridicat numai dacă debitorul consemnează „suma, capitalul, interese şi cheltuieli, pentru care s-a
înfiinţat acel sechestru”.
Instanţa va soluţiona cererea de ridicare a sechestrului asigurator în camera de consiliu,
de urgenţă şi cu citarea în termen scurt a părţilor, prin încheiere. Pronunţarea poate fi amânată
cu cel mult 24 de ore, iar redactarea încheierii trebuie făcută în cel mult 48 de ore de la
pronunţare.
Încheierea asupra cererii de ridicare a sechestrului asigurator, indiferent de soluţie, este
supusă numai recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare. Recursul se judecă de urgenţă şi
cu precădere (art. 594 C.proc.civ.).
În cazul în care cererea de chemare în judecată care a stat la baza înfiinţării măsurii
asiguratorii a fost respinsă, anulată ori s-a constatat perimarea acesteia, prin hotărâre
irevocabilă, precum şi în cazul în care creditorul renunţă la judecată, debitorul este îndreptăţit să
solicite ridicarea sechestrului asigurator.
Instanţa se va pronunţa asupra cererii prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor
Asupra cererii se va pronunţa fără citarea părţilor, toate dispoziţiile cuprinse în art. 593
C.proc.civ. aplicându-se în mod corespunzător (art. 595 C.proc.civ.).

6.2. Sechestrul judiciar(art.598-601C.proc.civ.)

6.3.1. Noţiune

Sechestrul judiciar este o măsură de indisponibilizare a bunului(bunurilor) care formează

obiectul litigiului, prin încredinţarea lui, din dispoziţia instanţei de judecată, în păstrarea şi
administrarea, pe toată durata procesului, unei terţe persoane sau chiar celui care îl deţine.
Astfel, potrivit art. 598 C.proc.civ. „Ori de câte ori există un proces asupra proprietăţii
sau a altui drept real principal, asupra posesiunii unui bun mobil sau imobil, ori asupra
folosinţei sau administrării unui bun proprietate comună, instanţa competentă pentru judecarea
cererii principale va putea să încuviinţeze, la cererea celui interesat, punerea sub sechestru
judiciar a bunului, dacă această măsură este necesară pentru conservarea dreptului respectiv”11.

6.3.2. Condiţiile înfiinţării sechestrului judiciar

Condiţiile înfiinţării sechestrului judiciar se desprind cu claritate chiar din textul de lege
citat mai sus:
- să existe un proces cu privire la proprietatea sau posesiunea bunului care formează
obiectul judecăţii;
- instanţa să găsească măsura ca necesară pentru conservarea dreptului respectiv12;

11
Instituţia sechestrului judicar se deosebeşte net de instituţia sechestrului asigurător sub mai multe aspecte dintre
care menţionăm: prin instituirea sechestrului judiciar se urmăreşte conservarea unui bun care face tocmai obiectul
judecăţii părţilor, în vreme ce sechestrul asigurător urmăreşte indisponibilizarea unor bunuri care nu fac obiectul
litigiului dintre părţi; în cazul sechestrului judiciar obiectul judecăţii poartă asupra bunului a cărui indisponibilizare
se cere, pe când în cazul sechestrului asigurator obiectul judecăţii constă în plata unei creanţe; cererea de sechestru
asigurator se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor, cererea de sechestru judicar se soluţionează în
şedinţă publică, cu citarea părţilor.

20
 - depunerea unei cauţiuni13, atunci când instanţa consideră necesar. Prin urmare, această
condiţie are un caracter facultativ, instanţa fiind cea care va decide de la caz la caz.
În contextul analizării instituţiei, alte câteva observaţii se impun:
- măsura are un caracter facultativ (încuviinţarea se poate face de către instanaţă numai dacă
reclamantul învederează că există împrejurări grave care să o justifice: deteriorarea bunului de
către pârât; pârâtul îl privează pe celalalt coproprietar de fructele sau veniturile la care este
îndreptăţit etc);
- măsura se ia cu privire la acele bunuri faţă de care ea este necesară ( nu neapărat cu
privire la toate bunurile care formează obiectul judecăţii)14;
- înfiinţarea sechestrului judiciar presupune, ca regulă, declanşarea litigiului de fond.
În mod excepţional însă, măsura poate fi luată şi atunci când nu există un proces pe rol.
Astfel, potrivit art. 599 alin.1 C.proc.civ. „ Se va putea înfiinţa sechestrul judicar, chiar fără
a exista proces:
1. asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa:
2. asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că va fi
sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual;
3. asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanţia creditorului, când acesta învederează
insolvabilitatea debitorului său ori când are motive temeinice să bănuiască că debitorul
său va fugi ori să se teamă de sustrageri ori deteriorări;
- bunul sau bunurile în litigiu vor fi puse sub sechestru judiciar numai la cererea celui
interesat.

6.3.3. Procedura de înfiinţare a sechestrului judiciar

Cererea prin care se solicită înfiinţarea sechestrului judiciar se soluţionează de instanţa

competentă să rezolve cererea principală (art. 600 alin. (1) teza I C. proc. civ.), iar în cazurile de
excepţie prevăzute de art. 599 C. proc. civ. de instanţa în raza căreia se află bunul ce urmează a
fi pus sub sechestru.
Cererea se judecă de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pronunţându-se o
încheiere, care este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare. Atât la soluţionarea
cererii de înfiinţare a sechestrului judiciar, cât şi la judecarea recursului, pronunţarea poate fi
amânată cu cel mult 24 de ore, iar redactarea trebuie făcută în cel mult 48 de ore de la
pronunţare.
În cazuri urgente, până la soluţionarea cererii de înfiinţare a sechestrului judiciar de către
instanţă, la cererea părţii interesate, preşedintele instanţei va putea numi un administrator
provizoriu, prin încheiere irevocabilă (art. 601 C. proc. civ.) şi executorie (art. 114 alin. (6) C.
proc. civ.).
În caz de admitere a cererii, instanţa poate să îl oblige pe cel care a solicitat înfiinţarea
sechestrului judiciar să depună o cauţiune. În cazul în care a fost pus sub sechestru judiciar un

12
Simpla existenţă a unui process cu privire la un bun nu justifică, prin ea însăşi, instituirea unui sechestru judicar.
Partea care solicită luarea acestei măsuri asigurătorii este obligată să dovedeascăp necesitatea măsurii. Această
necesitatea poate rezulta din pericolul de degradare, înstrăinare sau risipire a bunurilor, din prosta administrare a
acestora etc – C.Ap. Bucureşti, secţia a Iv-a, dec. nr. 261/2000;
13
Cauţiunea reprezintă o sumă de bani ce trebuie depusă de partea care solicită instituirea sechestrului, cu titlul de
garanţie, în scopul desdăunării debitorului pentru eventualele pagube produse de o indisponibilizare nejustificată a
bunurilor sale – a se vedea C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 547/1995 în B.J.C.D., 1995, p. 371;
14
Trib. Suprem, secţia civilă, dec. nr. 2108/1971, în C.D. 1971, p. 199-200;

21
bun imobil, se va proceda şi la efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară, prin înscrierea
măsurii asiguratorii în cartea funciară.
Paza bunului sechestrat va fi încredinţată persoanei desemnate de părţi de comun acord,
iar dacă părţile nu se înţeleg în această privinţă, unei persoane desemnate de instanţă, care poate
fi chiar deţinătorul bunului15.
Executorul judecătoresc se va deplasa la locul situării bunului ce urmează a fi pus sub
sechestru judiciar şi îl va da în primire, pe bază de proces-verbal, administratorului-sechestru,
un exemplar al procesului-verbal urmând a fi înaintat şi instanţei care a încuviinţat măsura
asiguratorie (art. 600 alin.2 C.proc.civ.).
Administratorul-sechestru este îndreptăţit să efectueze toate actele de conservare şi de
administrare, să încaseze orice venituri şi sume datorate, să plătească datorii cu caracter curent,
precum şi datorii constatate prin titlu executoriu.
Art. 600 alin. (3) teza a II-a stabileşte un caz de reprezentare legală în procesul civil,
având în vedere ipoteza în care cu privire la bunul ce formează deja obiectul judecăţii şi care a
fost pus sub sechestru judiciar de o terţă persoană declanşează un litigiu împotriva părţilor din
primul proces. Cu autorizarea prealabilă a instanţei care l-a numit, administratorul-sechestru va
putea sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la bunul pus sub sechestru, deci
părţile din litigiul care a ocazionat instituirea măsurii asiguratorii vor putea fi reprezentate într-
un alt litigiu de către administratorul-sechestru.
Dacă a fost numit ca administrator-sechestru o altă persoană decât deţinătorul bunului,
instanţa îi va fixa pentru activitatea depusă o sumă drept remuneraţie, stabilind totodată şi
modalităţile de plată.
După finalizarea judecăţii (prin hotărâre executorie), administratorul-sechestru trebuie să
predea bunul, împreună cu fructele acestuia, inclusiv veniturile încasate, aceleia dintre părţi
căreia bunul i-a fost atribuit prin hotărâre, iar dacă administratorul-sechestru a fost el însuşi
parte în proces şi a obţinut câştig de cauză, atunci va păstra bunul şi fructele acestuia. Prin
urmare, în această materie, hotărârea de înfiinţare a sechestrului are un caracter provizoriu,
dăinuind, în principiu, până la sfârşitul procesului, când administratorul-sechestru predă bunul,
aşa cum am arătat mai sus.

6.4. Poprirea asigurătorie (art.597 C.proc.civ.)

Poprirea asigurătorie16 reprezintă acea măsură de indisponibilizare a sumelor de bani , a

titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale pe care debitorul pârât le are de primit
de la un terţ datornic al său, pentru ca, la sfarşitul procesului, în baza titlului executoriu obţinut,
creditorul să –şi îndestuleze creanţa din această sumă prin validarea popririi.
Condiţiile şi procedura acestei măsuri sunt identice cu cele de la sechestrul asigurător, cu
excepţia obiectului popririi.
Potrivit art. 597 alin. (1) C. proc. civ., poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra
sumelor de bani, titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate
debitorului de o terţă persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor

15
Desemnarea persoanei căreia I se încredinţează bunul sechestrat este obligatorie pentru instanţă – C.S.J., secţia
comercială, dec. nr. 5112/2001 în R.R.D. nr. 4/1973, p. 175;
16
a se vedea şi T.Pop – Valorificarea creanţelor prin poprire, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972;

22
raporturi juridice existente, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile stabilite de art. 591 C.
prov. civ.
Prin urmare, în cazul popririi este vorba de indisponibilizarea unor sume de bani, titluri
de valoare sau alte bunuri incorporale pe care un terţ le datorează debitorului urmărit.
Subiectele popririi sunt: creditorul popritor- reclamantul iniţial, cel care solicită luarea
acestei măsuri; debitorul poprit – pârâtul iniţial, cel obligat faţă de creditorul popritor; terţul
poprit, datornicul (debitorul) debitorului poprit.
În aceasta situaţie se nasc trei raporturi juridice: între creditorul popritor şi debitorul
poprit (un raport de creanţă); între debitorul poprit şi terţul poprit (tot un raport de creanţă) şi
între creditorul popritor şi terţul poprit (un raport procesual, care, prin efectul validării popririi,
se poate transforma într-un raport de creanţă).

Efectele popririi:

Dispoziţiile procedurale de mai sus, se completează cu cele prevăzute în art.452-461

C.proc.civ., referitoare la procedura popririi.
Astfel, dacă cererea de înfiinţare a popririi asigurătorii este admisa, instanţa va pronunţa
o ordonanţă de poprire, prin care terţul poprit este înştiinţat să nu plătească creditorului său
(pârâtul din proces) sumele pe care le datorează (şi nici altor persoane în numele acestuia)
Aşadar, efectul direct al popririi este acela de a indisponibiliza sumele de bani din care va urma
să se îndestuleze creditorul popritor. De regulă, indisponibilizarea este totală (se
indisponibilizează întreaga sumă datorată de terţ debitorului poprit, indiferent de cuantumul
creanţei creditorului popritor). Dar instanţa, la cererea creditorului, va putea încuviinţa
indisponibilizarea cu afectaţiune specială, ceea ce înseamnă că se va putea indisponibiliza din
suma ce o datorează terţul poprit numai o sumă egală cu creanţa debitorului popritor, şi numai la
dispoziţia acestuia17.
Dacă la sfârşitul procesului, creditorul popritor obţine câstig de cauză, el îşi va învesti
hotărârea cu formă executorie, putând solicita, în caz de neexecutare voluntară din partea
terţului porit, validarea popririi (art. art. 460 alin.1).
Astfel, după încheierea procesului, măsura luată îşi schimbă caracterul, nemaifiind o
măsură asigurătorie, ci una de urmărire şi executare.
Dacă procesul este pierdut de creditor (sau în alte situaţii precum: renunţarea
creditorului la acţiune, anularea cererii, perimarea etc), măsura asigurătorie se ridică de către
instanţă chiar prin dispozitivul hotărârii, terţul poprit urmând să plătească creditorului său
(debitorul iniţial, pârâtul din proces) întreaga sumă indisponibilizată.

B. CITAREA PĂRŢILOR ŞI COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURĂ

(art. 85-100 C.proc.civ.)

I. Noţiuni introductive

17
Prin urmare, creditorul popritor nu va intra ăn concurs cu ceilalţi creditori chirografari ai debitorului, în ceea ce
priveşte suma poprită;

23
 Citarea – reperezintă actul procedural prin care se realizează încunoştiinţarea părţilor (şi
a altor participanţi la proces, spre exemplu, martorii) despre: existenţa procesului, locul şi data
judecăţii.
Citarea părţilor, în special, asigură realizarea practica a doua dintre principiile
importante ale dreptului procesual civil: contradictorialitatea şi dreptul la apărare.
Pentru instanţa, citarea părţilor la judecată este obligatorie.
Astfel, art.85 C.proc.civ. statuează că: „Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri
decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel”.Din acest
motiv, potrivit art.107 C.proc.civ statuează că „presedintele va amâna judecarea pricinii ori de
câte ori constata că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de
lege, sub pedeapsa nulităţii”.
Nulitatea, după cum se observă este expresă, ceea ce înseamnă că, în caz de invocare nu
mai necesită şi dovedirea vătămării. În această situaţie, fiind în interesul bunei administrări a
justiţiei şi pentru a nu se ajunge la lipsirea totală de eficienţă a tuturor actelor de procedură
întocmite la termenul la care una din părţi nu a fost legal ciată, amânarea poate fi cerută la
termenul respectiv şi de către procuror sau de partea adversă care nu are interes să obţină o
hotărâre ce va putea fi desfiinţată într-o cale de atac.
Aşadar, necitarea părţilor sau citarea lor fără respectarea condiţiilor impuse de lege
conduce la sancţiunea nulităţii (dat fiind caracterul imperativ al normelor), nulitate care poate
lovi intreaga hotărâre18 sau numai actele de procedură făcute la termenul la care partea nu a fost
legal citată.
Trebuie menţionat în acest context că vicierea sau lipsa procedurii de citare a unei părţi
la un anumit termen conduce la anularea tuturor actelor de procedură făcute la acel termen, cu
condiţia că nulitatea să fi fost invocată cel târziu la termenul imediat următor la care partea a
fost legal citată. dacă partea se prezintă la judecată şi nu invocă nulitatea respectivă, sau dacă,
deşi legal citată nu se prezintă la judecată, actele făcute la termenul la care partea nu a fost legal
citată se consideră valabile, operând confirmarea lor tacită; de altfel, confirmarea poate fi şi
expresă19.
Aşa cum aratăm, însă, partea nu are posibilitatea să invoce neregularitatea citării decât
prin continuarea procesului într-o cale de atac, atunci când ea nu a fost legal citată la termenul
de dezbateri în sens restrâns, termen la care instanţa a şi ieşit în pronunţare.
În practică s-a mai considerat, de asemenea, că nulitatea nu-şi produce efectele dacă se
dovedeşte că partea care nu a fost legal citată a cunoscut pe alte căi termenul de judecată;
dovada însă trebuie să fie certă şi neechivocă (spre exemplu, partea respectivă depune la dosar,
pentru termenul la care nu a fost legal citată, o cerere de amânare). Nu suntem de acord însă cu
acest punct de vedere; reamintim în acest context că legea procesual civilă este de strictă
18
Astfel, spre exemplu, necitarea părţii la termenul de concluzii pe fond sau necitarea sa pe parcursul intregului
proces conduc la nulitatea întregii hotărâri; nulitatea trebuie însă invocată, prin intermediul căii de atac prevăzute
de lege (apel sau recurs); în caz contrar, chiar nulă absolut, hotărârea trece în puterea lucrului judecat.
Dacă a fost invocată, nulitatea impune asupra apelului, soluţia prevăzută în art. 297 alin.2 C proc.civ.
(anularea hotărârii primei instanţe şi reţinerea procesului spre rejudecatre de către instanţa de apel) şi asupra
recusrului, soluţia prevăzută de art. 312 alin.4 sau 5, coroborat cu art. 304 pct.5 C.proc.civ. ( casarea hotărârii
primei instanţe şi reţinerea cauzei spre rejudecare sau casarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre
rejudecare, în situaţia în care un a din părţi nu a fost regulat citată nici la administrarea probelor şi nici la
dezbaterile asupra fondului);
19
Deci partea nu poate invoca la al cincilea termen sau eventual intr-o cale de atac o lipsa sau un viciu de procedura
de la un termen anterior, neregularitate pe care a avut deja posibilitatea sa o invoce pentru ca au existat şi termene,
sau cel putin un termen, la carea fost legal citata;

24
interpretare şi că jurisprudenţa nu poate modifica sau eluda dispoziţii legale imperative, chiar
dacă, în principiu, este adevarat că într-o asemenea situaţie nu există vătămare (dar, reamintim,
nici nu trebuie făcută dovada ei).
Două observaţii se impun:
- în procesul civil judecata se face, de regulă, cu citarea părţilor, excepţiile fiind strict
prevăzute de lege20;
- pentru judecător, citarea părţilor la judecată este o obligaţie; pentru părţi, însă,
participarea este o facultate, judecata putându-se desfăşura şi în absenţa uneia dintre ele sau
chiar a ambelor părţi21.
Astfel, potrivit art. 152 C.proc.civ. „dacă, la orice termen sorocit pentru judecată, se
înfăţişează numai una din părţi, instanţa, după ce va cerceta toate lucrările din dosar şi va
asculta susţinerile părţii, se va pronunţa pe temeiul dovezilor administrate, putând primi
excepţiile şi apărările părţii care lipseşte”22.

II. Citaţia:

1. Noţiune

Citaţia – este actul de procedură prin care părţile (alţi participanţi) sunt incunoştiinţate
să se prezinte în faţa instanţei, în locul, ziua şi la ora fixată pentru judecată.

2. Cuprinsul citaţiei:

Citaţia cuprinde două părţi distincte: citaţia propriu-zisă (care este lăsata celui citat) şi
dovada de îndeplinire a procedurii de citare (procesul-verbal) care trebuie să se intoarcă la dosar
ca mijloc de dovadă a îndepliniriii corespunzătoare a procedurii.
Potrivit art.88 alin.1C.proc.civ., citaţia trebuie să cuprindă urmatoarele menţiuni:
1. numărul şi data emiterii, precum şi numărul dosarului;
2. arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare;
3. arătarea instanţei şi sediului ei;
4. numele, domiciliul şi calitatea celui citat;
5. numele şi domiciliul părţii potrivnice şi felul pricinii;
6. alte menţiuni prevăzute de lege23;
Dintre acestea unele sunt considerate de lege esenţiale, lipsa lor atrăgând nulitatea
citaţiei, cu aceleaşi consecinţe ca şi lipsa citaţiei în intregul său ( cele de la punctele 2, 3, 4 şi 6).
Prin urmare, lipsa menţiunilor esenţiale conduce la o nulitate expresă, în cazul căreia, potrivit
20
Spre exemplu, potrivit art.22 alin.5 C.proc.civ. în cazul conflictelor de competenta Uneori legea lasa la aprecierea
judecatorului necesitatea citarii. Aceasta este, de pildă, situaţia prevăzută în art.236 alin.4 C.proc.civ. cu privire la
asigurarea dovezilor, cea prevăzută în art.281 C.proc.civ. cu privire la indreptarea erorilor materiale sau în situaţiile
prevăzute în art.581C.proc.civ. referitor la măsura ordonanţei preşedinţiale etc;
21
Prezenţa părţilor la judecată este totuşi obligatorie în cazul judecării acţiunilor de divorţ şi în cazul chemării părţii
la interogatoriu;
22
Spre aceeaşi concluzie converg şi dispoţiţiile art 242 alin.2 C.proc.civ.;
23
Intră în această categorie, sppre exemplu, menţiunea că s-a comunicat un exemplar depe cererea de chemare în
judecată o dată cu citaţia, menţiunea că pârâtul trebuie să depună la dosar întâmpinare pânâ cu cel mai târziu cinci
zile înainte de termenul de judecată; o menţiune prin care I se pune în vedere reclamantului să achite o diferenţă de
taxă de timbru etc;

25
art.105 alin.2 C.proc.civ. nu mai trebuie dovedită vătămarea, producându-si efectele prin simpla
invocare; pe de alta parte, lipsa celorlate menţiuni (neesenţiale) nu conduce la nulitatea
procedurii de citare decât dacă partea poate dovedi provocarea unei vătămări.
Aspecte practice:
- pct.1 – nr. dosar – conduce la nulitate dacă se dovedeşte vătămarea- partea a făcut
confuzie, s-a dus la alt dosar, întâmplător pe liste apar mai multe părţi cu acelaşi nume, partea
are mai multe dosare la aceeaşi instanţă în acceaşi zi;
- pct.2 – dacă nearatărea anului sau a orei atrage nulitatea fără dovedirea vătămării – da,
nulitatea este expresă;
- pct.3 – sediul instanţei – arătarea numelui instanţei, fără specificarea adresei – sediul
este de notorietate, de cele mai multe ori;
- pct.4 – nu se cere prenumele, nici măcar ca menţiune neesenţială – nu poate fi un
motiv de nulitate, chiar dacă s-ar dovedi vătămarea; domiciliu trebuie arătat prin indicarea
tuturor menţiunilor esenţiale: nr. stradă, nr. bloc, etaj, apartament; totuşi, lipsa numai a uneia
dintre aceste menţiuni (etaj, apartament, scară)nu-l scuteşte pe agentul procedural de a înmâna
procedura de citare atunci când poate află prin verificări sumare aspectele menţionate (dă
exemple din practica – corupţia agenţilor procedurali –nu s-a idicat etajul, etc.); dacă parte are
şi reşedinţa şi acolo locuieşte în fapt – acolo trebuie citată – scopul citării – încunoştiinţarea
despre existenţa procesului –noţiunea de domiciliu în sens larg; calitatea – nulitate fără
vătămare – se presupune că partea, dacă ar fi pârât, chemat în garanţie etc. în funcţie şi de
această menţiune işi face apărarea corespunzătoare.
Dacă partea citată işi schimbă domiciliul în cursul judecăţii ea este obligată, potrivit
art.98, să aducă această împrejurare la cunoştinţa instanţei, prin cerere depusă la dosar, iar părţii
potrivnice prin scrisoare recomandată. În caz contrar, partea va fi citată în mod legal în
continuare la vechiul domiciliu.
O dată cu citaţia, atunci când este cazul, se comunică şi: copii de pe cererea de chemare
în judecată, alte inscrisuri depuse la dosar, cererea modificată de către reclamant etc. Despre
aceasta se face menţiune în chiar cuprinsul citaţiei; de asemenea, pe citaţie trebuie să apară şi
alte menţiuni obligatorii cum ar fi: sancţiunea în cazul nedepunerii întâmpinării în termen, alte
obligaţii impuse de instanţă, eventuala invocare a unor excepţii la care partea trebuie să
raspundă; chemarea la interogatoriu etc.
Dovada de îndeplinire a procedurii de citare, se detaşează de către agentul procedural şi
se comunică instanţei. Ea trebuie să cuprindă menţiunile precizate de art.100( citeşte).
Alin.3 al art.100 precizează de asemenea menţiunile esenţiale, care conduc la nulitatea
procedurii, prin simpla invocare, fără a trebui dovedită vreo vătămare (comentează; exemple:
neindicarea exactă a locului afisării; abuzurile săvârşite ca urmare a lipsei posibilitătii de
control în vechea reglementare; prin urmare, în dovadă trebuie indicate cumulativ locul exact
al afişării şi motivul afişării); celelalte menţiuni neesenţiale conducând la nulitatea procedurii
de citare, numai dacă odata cu invocarea ei se dovedeşte şi vătămarea.
Art.100 alin. ultim face referire la forţa probantă a procesului-verbal menţionat mai sus,
arătând că el face dovada până la inscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel
care l-a incheiat, este considerat deci, înscris autentic.(consecinţe- explică pe larg – înscrierea în
fals;consecinţe grave pentru cei citati - greu de dovedit falsul – spre exemplu, în procesul-
verbal este mentionat faptul ca citaţia a fost afisata pe usa apartamantului cand, de fapt, ea a
fost pusa în cutia postala). Pe de alta parte, actul respectiv este singurul prin care se poate face
dovada că procedura citării a fost îndeplinită în mod corespunzator.

26
 3. Termenul de inmânare a citaţiei

Aşa cum am arătat deja, prin încunoştiinţarea părţilor despre proces, se urmăreşte ca
acestea să aibă efectiv timpul necesar pentru a se pregăti şi pentru a se prezenta la proces, în
ziua şi la ora fixată. Pentru aceasta,art.98 alin.1 dispune ca:” Citaţia, sub pedeapsa nulităţii, va fi
înmânată părţii cu cel puţin cinci zile înaintea termenului fixat pentru judecată. În pricinile
urgente termenul poate fi şi mai scurt, după aprecierea instanţei. Nerespectarea acestui termen
atrage, aşadar, anularea procedurii de citare. Prin urmare, nulitatea fiind expresă, dacă partea nu
se prezintă la judecată pentru termenul când a fost citata cu mai putin de 5 zile înainte de acesta,
procedura de citare se consideră nulă, fără ca parte aşa fie nevoită să dovedească vreo vatămare.
dacă insă, la termenul respectiv:” partea se infăţişează în instanţă personal sau prin mandatar,
acoperă orice viciu de procedură. Partea este însă în drept să ceară amânarea dacă nu i s-a
înmânat citaţia în termen”.
În interpretarea acestui aliniat trebuie să avem deci în vedere următoarele aspecte:
- prezenţa părţii în instanţă, chiar dacă nu a fost citată în termen acoperă nulitatea; prin
urmare partea nu poate invoca o asemenea nulitate;
- chiar dacă nu există nulitate, partea poate solicita ca pricina să fie amânată pentru un
alt termen, situaţie în care, considerăm noi, instanţa trebuie să amâne judecata, fără a cere alte
jusitifcări;
- dacă partea nu cere amânarea judecăţii, nefiind în prezenţa unei nulităţi, toate actele
procedurale făcute la termenul pentru care partea a primit citaţia cu mai puţin de cinci zile
înainte de judecată sunt considerate valabile; ulterior acestui moment, partea nu mai poate
invoca nici nulitatea, nici amânarea cauzei pentru acest motiv.

4. Procedura de citare

a. Persoanele însărcinate cu îndeplinirea procedurii de citare

În primul rand, trebuie amintit faptul că prin act procedural se inţelege atât operaţiunea
juridică ce produce efecte de drept procesual civil, cât şi inscrisul constatator. În ceea ce
priveşte citaţia şi indeplinirea procedurii de citare, regulile procedurale care se cer respectate
incumbă mai multor persoane. Astfel, redactarea citaţiei în conformitate cu dispoziţiile legale,
este o obligaţie ce revine unor funcţionari auxiliari ai instanţei – grefierii. De asemenea, ei pun
la dispoziţia agenţilor procedurali citaţiile şi celelalte acte de procedură, în vederea comunicării,
fiind responsabili pe de o parte, de acurateţea menţiunilor făcute în citaţii şi de trimiterea
citaţiilor în termenele legale către părti şi ceilalţi participanţi inştiinţaţi în această modalitate de
proces.
În continuare, potrivit art.86:” comunicarea cererilor şi a tuturor actelor de procedură se
va face din oficiu, prin postă, prin agenţi procedurali ai instanţei sau prin orice salariat al
acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe, în ale căror circumscripţii se află cel
caruia i se comunică actul”.
Art.86 alin 2,3:”…” Potrivit legislaţiei actuale, de regulă, îndeplinirea procedurii de
citare se realizează prin agenţi procedurali, salariaţi ai instanţei, având numai aceste atribuţii.
Numai pe cale de excepţie, când acest lucru nu e posibil se apelează la serviciile postale. Ne

27
exprimăm încrederea în faptul că modificarea articolului în sensul menţionat va face mult mai
eficiente dispoziţiile cu privire la comunicarea actelor procedurale. În vechea reglementare, de
regulă procedura de citare se îndeplinea prin intermediul serviciului de postă, pe baza unui
protocol încheiat cu Ministerul Justiţiei; intrucât nu exista posibilitatea unui control
administrativ direct asupra modului cum aceştia işi îndeplineau atribuţiile de serviciu, sistemul
lasă loc la numeroase abuzuri şi ilegalităţi (explică pe larg; falsuri, indeplinirea
necorespunzatoare a obligatiilor- lipsa intentionata a unor mentiuni, falsificarea altora,
neefectuarea procedurii fara motive justificate – lipseste etajul, în conditiile în care s-a indicat
apartamentul; neafisarea, punerea în cutia postala – efecte; impotriva lor instanta nu putea lua
nici o masura, doar cere coducerii P.T.T.R. să ia masuri, ceea ce nu se facea).
În prezent, agenţii procedurali fiind funcţionari ai instanţei, activitatea lor este şi trebuie
supravegheată de conducerea acesteia, putându-se lua, la nevoie, împotriva lor măsuri
administrative.(daca se apeleaza la serviciile postale- scrisoare recomandata cu confirmare de
primire).
Verificarea îndeplinirii procedurii de citare este o sarcină care revine deopotrivă
grefierului de sedinţă şi completului de judecată, cel din urma având responsabilitatea
pronunţării unei hotărâri legale (art.107 –reaminteste).
b. Persoanele care urmează să fie citate. Locul citării
Potrivit art. 90:” înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul
sau reşedinţa celui citat.Când acesta are o aşezare agricolă, comercială, industrială sau
profesională în alta parte, înmânarea se poate face şi la locul acestor aşezări.
Înmânarea se poate face oriunde când cel citat primeşte citaţia”.(dispoziţiile legale
menţionate mai sus sunt în concordanţă cu noţiunea de domiciliu asa cum este ea inţeleasă în
dreptul procesual civil şi cu finalitatea procedurii de citare (detaliază)
Art.90 alin.3-6:”…” – situaţii speciale (instanţa trebuie să se asigure că procedura de
citare este indeplinită, neprezentarea celor menţionaţi mai sus la judecată neconstituind un
impediment în continuarea judecaţii, dat fiind că prezenţa părţilor la judecată nu este
obligatorie; în acele situaţii de excepţie când prezenţa părţilor la judecată este obligatorie sau
când instanţa gaseşte absolut necesară prezenţa lor, aceasta trebuie să ia măsuri suplimentare
pentru a le aduce (exemple: adresa către comandantul penitenciarului; aducere cu mandat); de
asemenea, chiar dacă citarea este îndeplinită corespuinzator, în cazul citarii altor participanţi la
judecată, pentru aducerea acestora, instanţa poate lua oricând măsuri suplimentare (martorii –
amendare, aducere cu mandat – detaliază; exemple).
Art.91:”…”.
Cu privire la înmânarea citaţiilor, Codul de procedură civilă prevede şi unele reguli care
trebuie îndeplinite de agentul procedural, nerespectarea cărora, prin coroborare cu menţiunile
necesare din art.100, poate conduce la nulitatea procedurii de citare. Astfel, potrivit art.92:”…”
Modul de îndeplinire a procedurii de citare trebuie să se regaseasca detaliat în procesul verbal,
pentru ca numai astfel instanţa poate verifica dacă cel citat a aflat în mod real şi în timp util
despre desfţşurarea procesului, locul, data şi ora acestuia.
O dispozitie de excepţie privitoare la comunicarea citaţiilor către persoanele juridice este
înscrisă în art.92¹:”…”.Textul nu este în afara oricăror critici, redactarea lui fiind ambiguă.
Astfel, nu este clar dacă la termen trebuie să nu fie nimeni la sediul persoanei juridice sau numai
dacă la termen se constată că în momentul efectuării procedurii nu era nimeni la sediul
respectiv; în primul caz, ar insemna ca, în chiar sedinţa de judecată cineva trebuie să se prezinte
la sediul firmei pentru a incerca să efectueze procedura de citare (ceea ce ni se pare extrem de

28
anevoios), iar în al doilea caz, între dispoziţiile referitoare la persoana fizică şi cele care privesc
persoana juridică nu ar mai exista o diferenţă de substanţă, ele fiind chiar defavorabile persoanei
juridice, căci, constatându-se ca la momentul efectuarii procedurii nu era nimeni prezent la
sediu se consideră procedura îndeplinită, fără ca măcar citaţia să fi fost afişată.
Dispoziţiile de mai sus trebuie însă coroborate cu cele înscrise în art.97 potrivit cu
care:”…”.
Două situaţii particulare în legătură cu îndeplinirea procedurii de citare sunt înscrise în
art.93:”…”(dezvolta, aminteste) şi 94:”…”.
Dispozitiile privitoare la citare sunt adaptate în mod corespunzător şi pentru unele
persoane juridice sau la unele situaţii speciale în care se află persoane fizice sau juridice, de
aceea legea le reglementează în mod distinct.
Astfel, potrivit art.87:”…”.
Pct.6 – art.44 – curator special în caz de contrarietate de interese sau pentru p.j.(citeste);

Pct.7-8 – art.112 şi 114¹, cu trimitere la art.93 – obligaţia alegerii de domiciliu, discutată

anterior;
Observaţii: dispoziţiile se aplică numai părţilor, nu şi celorlalţi participanţi care nu sunt
asimilaţi părţilor; dispoziţiile se aplică indiferent de cetăţenia părţii; numai dacă partea nu are
nici domiciliu nici reşedinţa cunoscute, în ţară; se aplică dacă partea are un domiciliu sau
resedinţa cunoscute în străinătate (altfel – art.95); numai dacă prin tratate sau convenţii
internaţionale nu s-a stabilit altfel.
Pct.9 – citarea persoanelor care nu au domiciliu cunoscut – art.95:”…”.
Observaţii: citarea prin publicitate se admite numai în cazul în care reclamantul face
dovada că a facut tot ce i-a stat în putinţă pentru a afla domiciliu pârâtului (instanţele trebuie să
fie prudente: se poate afla, spre exemplu, locul de muncă al pârâtului etc.); amenda –
art.108¹pct.1 lit.c).
Trebuie menţionat în acest context că, indeplinirea defectuasă sau neândeplinirea
procedurii de citare de către cei însărcinaţi cu aceasta, în afara de măsurile disciplinare care se
pot lua pe cale administrativă, în cazul în care este vorba despre funcţionari ai instanţei, poate
atrage şi o sancţiune specifică, din partea chiar a completului de judecată – amenda judiciară,
potrivit dispoziţiilor art.108¹pct.2 lit.g)(citeste), eventual despăgubiri, în temeiul art.108³.

5. Termenul în cunoştinţă

O particularitate a procesului civil, menită să simplifice, pe de o parte, procedura de

înştiinţare a părţilor despre existenţa procesului şi care, pe de alta parte, isi gaseşte raţiunea în
principiul disponibilităţii părţilor în proces, este instituţia termenului în cunoştinţă.
Cum citarea părţilor la judecată are drept scop principal înştiinţarea acestora despre
existenţa procesului prin indicarea locului, datei şi orei când va avea loc, citarea nu-şi mai
gaseşte raţiunea când această inştiinţare are loc într-o altă modalitate.
Din acest motiv, art.153 din Codul de procedură civilă reglementează instituţia
termenului în cunoştinţă:” …”(alin 1 coroborat cu art.114¹alin.1; am facut precizările de rigoare
cu ocazia tratării art. ultim menţionat). în ceea ce priveşte cea de-a doua ipoteză, aşa cum reiese
la o lecturare atentă a textului de lege, nu este suficient ca partea să fi fost legal citată pentru un
anumit termen, ea mai trebuie şi să fi fost prezentă cel putin odată la judecată (ea însăşi sau prin
mandatar chiar neâmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul (detaliază, consecinţe:

29
necitarea, nu se poate invoca imposibilitatea apărării; excepţii – situaţiile în care sunt puse în
discuţia părţii, fie de către instanţă din oficiu, fie de către partea adversă împrejurări esenţiale
pentru soluţionarea pricinii: excepţii de ordine publică, excepţii relative, chemarea la
interogatoriu –procedură,efecte).
Luarea termenului în cunoştinţă nu operează în situaţiile prevăzute la aliniatul 2:
“În cazul redeschiderii judecăţii după ce a fost suspendată” – în această situaţie nu mai
operează prezumţia de la aliniatul 1 conform cu care partea, dacă s-ar fi prezentat la
toate termenele după luarea terenului în cunoştinţă, l-ar fi cunoscut şi pe ulteriorul;
asta pentru că după suspendare instanţa nu fixează termen la momentul când se face
cererea de ridicare a suspendării, ci , de obicei, a doua zi, după ce verifică
îndeplinirea condiţiilor necesare pentru ridicarea suspendării (exemple: timbraj,
introducerea în cauză a moştenitorilor, rezolvarea chestiunii prejudiciale etc).
“În cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu” –consecinţe: art.225;
partea păstrează termen în cunoştinţă, dar va fi citată cu menţiunea prezentării la
interogatoriu;
“ În cazul când procesul se repune pe rol” – art.151-asemănător situaţiei suspendării
(explică)
“ În cazul militarilor în termen şi al deţinuţilor” – pentru a li se permite prezentarea la
termen/pentru a fi aduşi au nevoie de o dovadă certă a acestei chemări, dovadă
constituită de citaţie.
Potrivit alin.3: “…” – comentariu
Prin urmare, putem defini termenul în cunoştinţă ca fiind înştiinţarea făcută uneia din
părţi în mod nemijlocit de către judecătorul de serviciu/preşedintele instanţei sau de către
judecătorul de complet, cu privire la primul/următorul termen de judecată.

6. Comunicarea celorlalte acte de procedură

În cadrul procesului civil există numeroase acte care trebuie aduse la cunoştiinţa părţilor.
Încunoştiinţarea părţilor despre cuprinsul acestor acte se realizează prin comunicarea lor; dar
această comunicare este necesară numai atunci când legea o prevede în mod expres.
Potrivit legii procedurale se comunică în mod obligatoriu părţilor: copii de pe cererile de
chemare în judecată, întâmpinări, cereri reconvenţionale, cereri de intervenţie, cereri de apel,
cereri de recurs, copii de pe înscrisurile depuse ca mijloace de dovadă, de pe hotărârile
judecătoreşti etc.
Comunicarea actelor de procedură se face din oficiu şi potrivit regulilor după care se
înmânează citaţia. Prin urmare, în principiu, actele de procedură se comunică la domiciliu sau
reşedinţa părţii.
Cu toate acestea, potrivit art.96: “partea prezentă în instanţă în persoană sau prin
mandatar, nu poate refuza primirea actelor de procedură şi a înscrisurilor care i se comunică în
şedinţă” (ea poate cere termen pentru a lua la cunoştinţă de aceste acte; dacă refuză primirea se
consemnează în încheierea de şedinţă şi se prezumă că partea a luat cunoştinţă de aceste acte).

30
 C. DEZBATEREA CAUZEI în ŞEDINTA DE JUDECATĂ

I. Conducerea şi poliţia şedinţei de judecată

Şedinţa de judecată reprezintă cadrul în care se realizează dezbaterile publice şi

contradictorii.
Ca urmare, a doua etapă a procesului civil, dezbaterea aspectelor cauzei în şedinţă
publică urmează etapei premergătoare, scrise care a avut rolul de a încunoştiinţa părţile cu
privire la pretenţiile şi apărările lor şi de a informa instanţa asupra aceloraşi aspecte.
În desfăşurarea procesului civil, şedinţa de judecată constituie o fază hotărâtoare,
întrucât în această perioadă se clarifică faptele ce au generat litigiul dintre părţi, prin
administrarea şi cercetarea probelor şi a mijloacelor materiale de probă, se stabilesc drepturile
încălcate sau contestate în legătură cu care instanţa va trebui să emită hotărârea de restabilire a
normelor de drept încălcate.
În această fază se dă eficienţă principiilor disponibilităţii, rolului activ al judecătorului,
nemijlocirii şi continuităţii, aflării adevărului, dreptului la apărare, publicităţii etc.
Rolul principal în cadrul şedinţei revine preşedintelui completului de judecată sau
judecătorului unic – art.22 alin.2 Lg.92/92 (dezvoltă).
Astfel, preşedintele instanţei conduce dezbaterile, întrebările membrilor instanţei sau ale
celorlalţi participanţi (adresate părţilor, experţilor, interpreţilor) pot fi puse numai prin
mijlocirea preşedintelui.
Citirea şi interpretarea art. 121-124 (dezvoltă noţiunea infracţiune de audienţă –
procedură; exemplaritatea atitudinii magistratului – noi nu avem sancţiuni specifice ptr. “
atitudine necorespunzătoare, purtare necuviincioasă” – termeni prea generali).

II. Desfăşurarea şedinţei de judecată:

După înregistrarea cererii de chemare în judecată în registrul general de dosare, aceasta,

primind număr de dosar, urmează să fie încopertată. Ulterior acestei activităţi, dosarul merge la
biroul de citaţii unde grefierii îndeplinesc procedura de citare pentru primul termen de judecată
conform dispoziţiilor date de preşedintele instanţei sau de judecătorul de serviciu prin rezoluţia
de primire.După efectuarea acestei proceduri, dosarele sunt depozitate la arhiva curentă până cu
câteva zile înainte de primul termen de judecată. Totodată ele sunt înregistrate şi în registrul
informativ, în registrul de termene al instanţei şi în opisul alfabetic.
Cu cel puţin 48 ore înaintea primului termen de judecată dosarele la prim termen sunt
preluate şi merg la preşedintele instanţei care le repartizează pe complete; dacă dosarul nu este
la prim termen, ci la un termen ulterior, el este preluat pe bază de semnătură în condica de
transport (registrul de termene) de către grefierul de şedinţă care îndeplineşte următoarele
atribuţii:
- întocmeşte lista cauzelor, în trei exemplare, dând întâietate cauzelor urgente şi
celor rămase în divergenţă; aceasta trebuie afişată la uşa sălii de şedinţă cu cel

31
 puţin o oră înainte de începerea şedinţei (art.125 alin.1,2; art.46 Regulamentul
pentru organizarea şi funcţionarea compartimentelor auxiliare ale instanţei de
judecată);
- completează condica de şedinţă în care se trec separat pe complete , arătându-se
şi numele membrilor completului, toate dosarele din şedinţa respectivă, în
ordinea înscrisă în listele de şedinţă (art.33 lit.f Regulament);
- verifică dacă au sosit la instanţă şi s-au ataşat la dosare dovezile de înmânare ori
de comunicare a citaţiilor şi a celorlalte acte procedurale, precum şi relaţiile şi
actele solicitate de preşedinte sau dispuse de către instanţa de judecată;
- informează pe preşedintele instanţei despre deficienţele constatate pentru a se lua
eventualele măsuri, după care predă dosarele preşedintelui instanţei pentru
pregătirea şedinţei;
- Cu cel puţin o jumătate de oră înainte de termenul fixat pentru judecată, grefierul
intră în sale de şedinţă cu dosarele, asigurând posibilitatea consultării lor de către
justiţiabili sau de către reprezentanţii acestora.
Aprodul sau grefierul de şedinţă anunţă publicului intrarea completului de judecată.
Potrivit art.128: “ …”(detaliază)

1. Amânarea judecăţii

Potrivit art.126:” părţile pot cere instanţei , la începutul şedinţei, amânarea pricinilor
care nu sunt în stare de judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri. Această amânare se
poate face şi de către un singur judecător”. Prin Regulament,(art.49alin.1)se precizează că
amânarea cauzelor care nu comportă discuţii se face tot în ordinea listei, dacă toate părţile legal
citate sunt prezente şi cer amânarea. Aşa cum reiese din text, condiţia este îndeplinită numai
dacă motivul amânării nu provoacă discuţii în contradictoriu.. Condiţia este îndeplinită atunci
când se invocă lipsa sau viciul procedurii de citare cu una din părţi; necitarea martorului sau
experului, lipsa raportului de expertiză, pentru lipsa de apărare invocată de către una din părţi
(art.156-dezvoltă; art.118 –dezvoltă), pentru împlinirea lipsurilor referitoare la capacitatea de
exerciţiu –art.161; pentru completarea timbrajului când acesta nu a fost anterior pus în vedere
părţii.
Amânarea judecăţii poate fi dispusă şi la cererea ambelor părţi. Amânarea în aceste
condiţii se poate încuviinţa numai o singură dată în cursul judecăţii (art.155 alin1). Această
cerere nu trebuie motivată, în practică folosindu-se cel mai des în vederea încercării unei
împăcări.
Părţile pot solicita amânarea cauzelor şi pentru diferite alte motive. Instanţa este însă
obligată să verifice dacă o atare amânare este justificată şi dacă ea nu urmăreşte să eludeze
dispoziţiile art.155 alin.1.” Poate fi socotită astfel cererea la care cealaltă parte s-ar putea
împotrivi”(art.155 alin.3).
De asemenea, potrivit art.157 amânarea cauzelor în pricinile în care procedura este
îndeplinită şi sunt în stare de judecată poate fi dispusă, la cererea uneia din părţi şi “ din lipsă de
timp”(detaliază – lipsă de timp, cerera unei părţi); aceste pricini vor fi amânate la un termen
scurt, pentru când părţile nu se vor mai cita (detaliază – celeritate, termen rezonabil).
În jurisprudenţă se cunoaşte şi practica “lăsării cauzelor mai la urmă”(explică).
După ce au fost luate cauzele care se amână fără discuţii, procesele se dezbat în ordinea
de pe listă.

32
 Dezbaterea fiecărei cauze începe cu apelul părţilor(referatul cauzei). Apelul se face de
către grefier, la ordinul judecătorului, care se va referi pe scurt şi la obiectul pricinii, stadiul
judecăţii şi modul în care a fost îndeplinită procedura de citare.
Una dintre cele mai importante obligaţii procesuale în această etapă pentru preşedintele
de complet este aceea de a verifica personal îndeplinirea procedurii de citare cu toate
părţile.Dacă partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor legale, preşedintele va
dispune amânarea judecăţii şi repetarea procedurii de citare faţă de părţile lipsă (de ce –
art.107).
La începutul dezbaterilor preşedintele este obligat să verifice şi cerinţele privitoare la
plata taxelor judiciare de timbru; în cazul în care se constată neplata lor sau plata lor doar
parţială, preşedintele va ordona măsurile corespunzătoare (după caz – amână şi pune în vedere
timbrajul, anulează; discuţii asupra suspendării – nu; se poate face o cerere de eşalonare a plăţii
sau de scutire – art.74 – instanţa amână sau soluţionează de îndată dacă sunt probe – explică pe
larg).

2. Împăcarea părţilor

Un moment important în judecată în faţa instanţelor de fond este acela în care judecătorii
încearcă să concilieze părţile. Astfel, potrivit art.131:”…”.Procedura este destinată să evite
dificultăţile unei judecăţi şi să pună capăt litigiului pe cale amiabilă. Pentru atingerea acestui
scop judecătorii vor da părţilor sfaturi de împăcare, de pe poziţia de imparţialitate caracteristică
magistratului.
Majoritatea autorilor consacraţi observă că instituţia împăcării are un caracter liberal,
găsindu-şi consacrarea în multe legislaţii . Subliniind faptul că, într-adevăr, scopul înserării în
Cod al insituţiei este unul profund liberal, ne permitem să observăm că în aplicarea ei practică
împăcarea părţilor îmbracă un caracter mai mult formal, neavând o semnificativă eficienţă.
Astfel, încercarea de împăcare deşi este obligatorie pentru judecător, omisiunea procedurii
putând conduce, în caz de invocare, chiar la desfiinţarea hotărârii (dacă se dovedeşte o
vătămare), acesta nu are la îndemână mijloace şi cunoştinţe specializate pentru a ajuta părţile să
rezolve litigiul pe cale amiabilă; poate de aceea, în aplicarea sa, judecătorii se rezumă la câteva
observaţii destul de superficiale:” aţi încercat să vă împăcaţi; să găsiţi o soluţie etc…” Pentru
părţi, împăcarea este o facultate, aplicaţie concretă a principiului disponibilităţii, în final, dacă
este pusă în practică, un veritabil act de dispoziţie, asemănător tranzacţiei judiciare, forma
soluţiei fiind chiar aceea a hotărârii de expedient- art.273)..
Diferenţe faţă de tranzacţie:
- este facilitată de judecător;
- poate interveni numai ca urmare a iniţiativei instanţei, în această etapă
procesuală – prima zi de înfăţişare
- condiţiile împăcării nu presupun, ca în cazul tranzacţiei, în mod necesar, concesii
reciproce;
- împăcarea poate astfel îmbrăca şi forma unei renunţări din partea reclamantului
sau a unei achiesări a pârătului, diferind însă de acestea prin necesitatea
acordului de voinţă, a provocării actului de către instanţă şi a momentului în care
poate interveni (explică).

33
 3. Prima zi de infăţişare

1.1. Noţiune

Unul dintre cele mai importante momente în desfăşurarea procesului civil este considerat
prima zi de infăţişare. Aceasta, potrivit art.134 reprezintă acel termen de judecată la care parţile,
legal citate, pot pune concluzii.
Prin urmare, două observaţii se impun:
1. Prima zi de infăţişare şi primul termen de judecată sunt noţiuni distincte (ele nu trebuie
confundate; primul termen de judecată este întotdeauna termenul fixat de către judecatorul
de serviciu sau preşedintele instanţei, acela în care cauza se află pentru prima oară în sedinţă
publică, în faţa completului de judecată; primul termen de judecată poate constitui prima zi
de infăţişare numai dacă, la acest termen sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.134 –
explica);
2. Pentru ca un termen să fie considerat prima zi de infăţişare, trebuie ca cele două condiţii
prevăzute în textul de lege: părţile să fie legal citate şi părţile să poată pune concluzii să fie
îndeplinite cumulativ; din chiar denumirea dată noţiunii este de la sine înţeles că prima zi de
înfătişare este doar primul termen la care cele două condiţii sunt îndeplinite cumulativ.

3.2. Interpretarea noţiunii:

6. Prima zi de înfăţişare presupune citarea legală a tuturor părţilor: aceasta are loc, fie atunci
când dovezile de îndeplinire a procedurilor de citare cu toate părţile se află la dosar, la chiar
termenul prevăzut pentru judecată şi nici una dintre ele nu este viciată prin lipsa ori greşita
înserare a unei menţiuni esenţiale (care atrage nulitatea –vezi explicaţiile date în cursul
anterior); fie atunci când parţile au termen în cunoştinţă (art.153); ori când unele dintre părţi
au termen în cunoştinţă, celelalte fiind citate legal. Este suficient ca una dintre părţi să nu fie
citată legal pentru a nu ne afla la prima zi de infăţişare. Legală citare se referă întotdeauna la
părţile din proces şi nu la reprezentanţii convenţionali; cu toate acestea atunci când este
vorba de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă
la proces trebuie citaţi şi reprezentanţii legali, precum şi autoritatea tutelară ( instituţia
autorizării); în această situaţie, condiţia de mai sus se referă şi la ei.
7. Prima zi de infăţişare presupune ca parţile să poată pună concluzii. în interpretarea acestui
text, notiunea de concluzii este înţeleasă în sensul său cel mai larg:
• Orice susţinere, cerere, apreciere, care obligă instanţa să dispună asupra ei prin admitere sau
respingere de natură să conducă la declanşarea, continuarea sau finalizarea judecăţii prin
iniţierea unor acte procedurale valabile;(explica pe larg ).
• Cu alte cuvinte, pentru a fi îndeplinită această condiţie pricina trebuie să se afle în stare de
judecată. Această cerinţă nu este îndeplinită atunci când pricina se amână din lipsă de timp
la solicitarea instanţei (art.157), atunci când pricina se amână la cererea părţii pentru lipsa de
apărare temeinic motivată(art.156 alin.1), atunci când pricina se amână în temeiul învoielii
părţilor(art.155 alin.1), atunci când cererea de chemare în judecată nu a fost comunicată
pârâtului şi acesta, prin urmare, nu-şi poate face apărările; atunci când completul nu este
legal constituit; atunci când intervin, deci, impedimente în calea demarării legale a judecăţii
(explica:in situatia prevazută la art.118 alin.3 suntem la prima zi de înfăţişare, amânarea

34
 judecăţii fiind doar un beneficiu acordat de lege pârâtului neasistat, nu şi celorlalte părţi din
proces, asupra carora se produc efectele specifice acestei instituţii; de asemenea, acordarea
termenului potrivit art.132 reclamantului, nu conduce la prorogarea primei zile de infăţişare,
ci este doar un beneficiu legal).
• Cerinţa legală vizează existenţa posibilităţii de a pune concluzii, nu şi efectiva punere de
concluzii; aşadar, dacă parţile nu se prezintă pentru a face acte procesuale care să conducă la
demararea judecăţii (invocarea de exceptii, propunerea de probe etc.),acest lucru nu atrage
prorogarea primei zile de infăţişare, prezenta lor la judecată nefiind obligatorie; este
suficient ca ele să fi avut posibilitatea să pună concluzii(spete, exemple)
8. Întrunirea celor două condiţii trebuie îndeplinită cumulativ.

3.3. Importanţa noţiunii:

- constă în aceea că de ea se leagă îndeplinirea valabilă a unor acte procedurale de mare

importantă pentru desfăşurarea judecăţii, acte care ulterior nu mai pot fi îndeplinite din pricina
intervenirii unor sancţiuni procedurale pentru efectuarea lor tardivă.
Spre exemplu, până la prima zi de înfăţişare, pârâtul neasistat poate formula întâmpinare şi
reconventională(instanţa îi mai poate acorda şi un termen ulterior – art.118 alin.3); la acel
termen el işi poate formula apărările oral sau poate invoca excepţiile relative existente şi
cunoscute sub sancţiunea decăderii(explică);
Până la prima zi de înfăţişare reclamantul poate modifica sau schimba cadrul procesual:
obiect, părţi, fără să intervină vreo sancţiune.Cel mult, la acest termen, potrivit art.132 :”
instanţa va mai putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii
precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi
comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării”. Se inţelege ca
acordarea termenului reclamantului dincolo de prima zi de infăţişare, atrage şi pentru pârât
acordarea unui nou termen pentru pregătirea apariţii şi formularea întâmpinării.
Norma înscrisă în art.132 alin.1 neavând însă un caracter imperativ, pârâtul poate consimţi
că intregirea sau modificarea cererii să se faca şi uterior primei zile de înfăţişare; pe de altă parte
însă, norma nu are nici pentru judecător un caracter imperativ, de aceea acesta o poate respinge
motivat.
Art.132 alin.2 conţine patru cazuri de excepţie, când cererea nu se socoteşte modificată,
neconducând la acordarea unui nou termen:”…”. în consecinţă, cererile la care se referă art.132
alin.2 pot fi formulate în tot cursul judecăţii, până la închiderea dezbaterilor asupra fondului,
fără consimţământul pârâtului. dacă însă acesta din urmă nu este prezent la termenul la care s-au
făcut respectivele modificări, instanţa nu poate continua sau incheia judecată fără sa-i comunice
o copie de pe încheiere, întrucât toate cele patru situaţii schimba cadrul procesual, constituind
împrejurări esenţiale pentru soluţionarea pricinii; necunoaşterea lor de către pârât ar duce la
încălcarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare.
Sub aspect probatoriu, în principiu, dincolo de prima zi de înfăţişare părţile nu mai pot
propune noi dovezi, decât în situaţiile expres menţionate în cod, fiind decăzute din acest drept
(art.132 alin.ultim, art.118 alin 3, art.138 etc).
Cererea de chemare în judecată a altor persoane(art.57 alin.2), chemarea în garanţie (art.61
alin.2), atunci când sunt făcute de către pârât, precum şi arătarea titularului dreptului(art.65
alin.1), de asemenea trebuie făcute pânâ la prima zi de înfăţişare - în majoritatea cazurilor
consecinţa principală este judecarea lor separată- art.135.

35
 Pentru a nu se ajunge la situaţia tergiversării judecăţii sau la discuţii contradictorii cu privire
la acest moment ar fi de dorit ca instanţa, la momentul constatării îndeplinirii celor două condiţii
să consemenze în încheierea de şedintă termenul care constituie prima zi de înfăţişare.

II. Încheierile de şedintă

1. Noţiune

În toate situaţiile în care judecata nu se termină la un anumit termen, cauza fiind

amânată la o dată ulterioară, după închiderea şedinţei, în cel mult 24 ore, grefierul de şedinţă are
obligaţia să intocmească încheierea de şedinţă. Menţionăm în acest sens că în timpul şedinţei de
judecată grefierul ia notiţe despre desfăşurarea procesului, după dictarea preşedintelui
completului de judecată, în caietul de note al grefierului, aceste informaţii fiind apoi transcrise
în încheierea de şedinţă.
Încheierea de şedintă reprezintă, aşadar, actul procedural în care se consemnează
conţinutul dezbaterilor din cadrul unei şedinţe de judecată (art.147).Ea permite să se urmărească
evoluţia procesului fiind practic dovada fidelă a celor petrecute în şedinţă, mijlocul prin
intermediul cărora instanţele superioare iau cunoştinţă de ceea ce s-a intamplat în proces, putând
face verificările pentru care au fost sesizate. Pentru fiecare termen de judecată trebuie întocmită
câte o încheiere , cu excepţia cazului în care în şedinţa în care au avut loc dezbaterile se
pronunţă şi hotărârea (când cele petrecute în şedinţă se consemnează chiar în cuprinsul
hotărârii) sau atunci când pronunţarea a fost amânată la o dată ulterioară (când incheierea de
şedintă se regăseşte în preambulul hotărârii). Lipsa acestei încheieri (de dezbateri), conduce la
anularea sau casarea hotărârii.

Clasificarea încheierilor

Încheierile de şedinţă sunt considerate din punct de vedere teoretic, cât şi practic, ele
însele , hotărâri; acestea au însă un scop mai limitat decat hotărârea finală, la rezolvarea unor
probleme proprii fazei procesuale în care se află litigiul. În acest sens, dispozitiile art. 255
prevăd:”…”.
Aşa cum am subliniat, în general incheierile preced hotărârea, ele numindu-se şi
încheieri premergătoare. Există însă şi situaţii în care prin încheiere se stinge litigiul (renunţarea
la acţiune)sau există, de asemenea, încheieri ulteriare pronunţării hotărârii(art.281 – încheierea
de îndreptare a greşelilor materiale).
La rândul lor, încheierile premergătoare sunt de două feluri: preparatorii (cele prin care
instanţa de judecată ia unele măsuri în vederea cercetării şi solutionării cauzei, fără a anticipa
asupra soluţiei viitoare; ele nu leagă instanţa de judecată, care poate reveni, motivat asupra celor
statuate – exemplu: decăderea dintr-o probă admisă, înlocuirea unui martor etc) şi interlocutorii
(acelea prin care instanţa, soluţionând fondul anumitor împrejurări de fapt sau de drept ale
cauzei, lasă să se întrevadă soluţia finală, legând instanţa care nu mai poate reveni asupra celor
statuate prin încheiere; aceste încheieri prejudeca fondul bucurându-se de trăsăturile

36
caracteristice autorităţii de lucru judecat; de exemplu – soluţionarea unei excepţii de fond prin
respingerea ei).
Au caracter preparatoriu încheierile de disjungere sau conexare, prin care se dispune
amânarea judecăţii, administrarea unei probe, repunerea cauzei pe rol etc.
Au caracter interlocutoriu, spre exemplu: încheierea de respingere a excepţiei autorităţii
de lucru judecat, prescripţiei, încheierea de admitere în principiu în acţiunile de partaj,
încheierea de admitere în principiu în cazul intervenţiei voluntare, încheierea în care s-a
consemnat rezultatul unei verificări de scripte etc.
În practică, distincţia între cele două tipuri de încheieri este clar subliniată de dispoziţiile
art.268:”…”, prin urmare, încheierile preparatorii nu leagă judecătorii, pe când încheierile
interlocutorii, obligă judecătorii la respectarea întocmai a celor dispuse în cuprinsul lor. De
discutat art.148-149.

2. Conţinutul încheierilor de şedinţă

Încheierea de şedinţă trebuie să cuprindă aceleaşi elemente ca şi hotărârea

judecătorească:
Partea introductivă în care se consemnează: compunerea completului, numărul dosarului,
obiectul pricinii, numele părţilor, procedura de citare, apelul celorlalţi participanţi, rezumatul
susţinerilor părţilor;(dezvoltă cu explicare pe formular)
Considerentele – motivările asupra măsurilor luate de instanţă
Dispozitivul – măsurile ordonate de către instanaţă; dat fiind specificul lor, în finalul
dispozitivului nu se trece calea de atac şi termenul de exercitare(ele pot fi atacate, în general,
numai odată cu atacarea hotărârii în intregul ei; fac excepţie încheierile prin care s-a
întrerupt sau suspendat cursul judecăţii- art.282 alin2, art.244¹), ci următorul termen de
judecată, ce se va face la acel termen.
În finalul încheierilor de şedinţă, grefierii întocmesc întotdeauna citativul (explică,
detaliază).
Încheierile de şedinţă întocmite de grefier, se verifică de către preşedintele completului şi se
semnează de către toţi judecătorii care au participat la şedinţă şi de către grefier. Lipsa
semnăturilor atrage nulitatea încheierii de şedinţă. De asemenea, nulitatea operează şi în cazul în
care s-a omis întocmirea unei încheieri, cu privire la toate actele procesuale de la termenul
respectiv.
Încheierile de şedinţă, ca şi hotărârile, pot fi rectificate, în condiţiile art.281, din oficiu sau la
cererea uneia din părţi (dezvoltă).

TEME DE VERIFICARE

SPEŢE

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. V.M.CIOBANU – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I – Teoria

generală, Editura Naţional, Bucureşti, 1999, p.;

37
 2. I.LEŞ – Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, 2005, p.;
3. FL. MĂGUREANU - Drept procesual civil, Editura All Beck, ediţia a VII-a, p.;
4. I. DELEANU – Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.;
5. G.BOROI, D.RĂDESCU – Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All,
ediţia aII-a, Bucureşti, 1996,p.;
6. D.RADU, GHE.DURAC – Drept procesual civil, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p.;
7. G.BOROI, O.SPINEANU-MATEI – Codul de procedură civil, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005, p. ;
8. V.M.CIOBANU, G.BOROI – Drept procesual civil.Curs selectiv. Teste grilă, Editura
All Beck, Bucureşti, 2003, p..

38