Drept procesual civil

Procesul civil este activitatea complexă, realizată de instanțe, părți și alți participanți precum și
raporturile ce se stabilesc între aceste persoane sau organizații în scopul restabilirii drepturilor sau
intereselor încălcate.
Procedura civilă reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează modul de desfășurare
a activităților judiciare în scopul soluționării litigiilor civile precum și de executare silită a hotărârilor
judiciare și a altor titluri executorii.

Fazele și etapele procesului civil.

Procedura civilă, în majoritatea cazurilor parcurge 2 faze:
- judecata
- executarea silită

Prima fază se realizează în fața instanței de judecată, putând parcurge mai multe etape :
- judecata în prima instanță
- judecata în instanța de control judiciar (apel, recurs, contestație în anulare, revizuire), această judecată
fiind facultativă, exercitarea căilor de atac depinzând de voința părților
Faza executării silite este indispensabilă, debitorul își poate îndeplini obligațiile impuse prin hotărâre
fără a fi necesară intervenția organelor.
Judecata în prima instanță parcurge anumite etape:
1. scrisă → părțile își comunică reciproc pretențiile și apărările prin cerere de chemare în judecată,
întâmpinare, cerere reconvențională
2. cercetarea procurorilor asupra obiectului litigiului → vor fi soluționate excepțiile procesuale și vor fi
administrate probele
3. dezbaterea în fond a procesului → se pun concluziile asupra tuturor împrejurărilor de fapt sau de drept
ale cauzei
4. deliberarea și pronunțarea hotărârii
Aceste etape se regăsesc și în faza controlului judiciar cu anumite particularități.
Faza executării silite cuprinde în general următoarele etape:
1. Efectuarea formalităților prealabile executării, respectiv înregistrării și încuviințării cererii de executare,
somația
2. Indisponibilitatea bunurilor
3. Valorificarea bunurilor
4. Distribuirea sumelor obținute în cazul mai multor creditori
Izvoarele dreptului procesual civil.
1. Constituția României
2. Legi organice: 304/2004; 303/2004; 317/2004;
3. Codul de procedură civilă
4. OG: 80/2013; 51/2008
5. Documente adoptate de Comisia și Parlamentul European
6. Practica judiciară
- izvor subsidiar → deciziile în interesul legii și hotărârile prealabile constituie în dreptul civil român în izvor
de drept subsidiar
* doctrina nu constituie izvor de drept procesual civil

Clasificarea normelor.
1) după obiect
- norme de organizare judecătorească
- norme de competență
- norme de procedură civilă propriu-zisă
Normele de organizare judecătorească reglementează structura, alcătuirea instanțelor judecătorești
și statutul magistraților ( L. 303/2004; L. 304/2004).
Normele de competență reglementează atribuțiile organelor judiciare în raport cu alte organe cu
atribuțiile jurisdicționale și realizează în același timp o delimitare de sarcini în cadrul sistemului instanțelor
judecătorești.
Normele de procedură civilă propriu-zisă reglementează modul de desfășurare a activității de
soluționare a cauzelor civile și de urmărire silită a dispozițiilor cuprinse în titlurile executorii.

2) după sfera raporturilor sociale reglementate

- norme generale
- norme speciale
Normele generale reglementează raporturile aplicabile în orice materie, cu excepția acelora pentru
care s-a reglementat o altă procedură.
Normele speciale sunt acelea care prescriu reguli de urmat numai într-o materie determinată.
Această noțiune derogă de la dreptul comun.
 Importanța clasificării rezidă în cazul unui conflict între o normă generală și una specială.
Regula nr.1: dă întâietate unei norme speciale în fața unei norme generale. Chiar dacă norma generală
e ulterioară, norma specială se aplică.
Regula nr.2: norma specială se întregește cu dispozițiile din norme generale.
Regula nr.3: norma specială este de strictă interpretare.

3) după caracterul conduitei pe care o prescriu părților

- norme imperative
- norme dispozitive
Normele imperative prescriu o conduită de la care părțile nu pot deroga.
* Particularități:
a) încălcarea normei imperative poate fi invocată, în principiu, de oricare dintre părți, procuror,
instanță din oficiu și în cazurile determinate de lege în orice fază a procesului civil
b) părțile nu pot confirma, în principiu, nici expres și nici tacit un act procedural prin nesocotirea
normei imperative
c) nerespectarea normei imperative atrage o sancțiune procedurală absolută
( nulitate absolută, decăderea, perimarea)
Normele dispozitive (supletive sau permisive) impun o conduită de la care părțile pot conveni să se
abată.
* Particularități:
a) încălcarea normei dispozitive poate fi invocată numai de partea ocrotită de edictarea normei și
numai în anumite condiții (întâmpinare, primul termen legal de citare a părților)
b) părțile pot confirma expres sau tacit valabilitatea unui act anulabil
c) nerespectarea normei dispozitive atrage o sancțiune procedurală relativă (anularea actului)

Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil.

- reprezintă reguli esențiale ce determină structura procesului și guvernează întreaga activitate judiciară
Importanța lor:

 dpdv teoretic, acestea contribuie la înțelegerea și interpretarea corectă a normelor procesuale

 dpdv legislativ, principiile fundamentale orientează activitatea de elaborare a legislației procesuale,
în sensul edictării unor reglementări coerente și eficiente
 dpdv practic, importanța rezidă în vocația lor de a contribui la formarea unei jurisprudențe unitare
1) Principiul liberului acces la justiție (art.5 CPC)
- orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertății și intereselor legitime,
nicio lege neputând îngrădi acest drept
Potrivit art.5(1) CPC, judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de
competența instanțelor judecătorești potrivit legii.
Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.
În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora nici în
baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor
generale ale dreptului având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității.
Este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le
pronunță în cazurile ce-i sunt supuse judecății.

2) Principiul dreptului la judecarea cauzei în mod echitabil într-un termen optim și

previzibil (art.6 CPC)
- orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil
Printr-un principiu echitabil înțelegem respectarea dispozițiilor legale, principiile fundamentale,
reglementând în legislația internă, precum contradictorialitatea, egalitatea, dreptul la apărare,
administrarea probelor, motivarea hotărârilor, publicitatea dezbaterilor etc.
Curtea de la Strasbourg: caracterul rezonabil al procedurii se apreciază în funcție de circumstanțele
cauzei și în raport cu criteriile determinate de jurisprudență, în special în raport cu complexitatea litigiului
și comportamentul reclamantului și autorității competente și miza litigiului pentru părțile interesate.
Durata unui proces se apreciază global având în vedere cele 2 faze ale procesului civil: judecata și
executarea silită.
Art.6 CPC: orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și
previzibil de o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să
dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății.
Potrivit art. 238 CPC, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, judecătorul, după
ascultarea părților, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului ținând cont de împrejurările
cauzei, astfel încât procesul să fie soluționat într-un termen optim și previzibil.
Durata se va consemna într-o încheiere.

3) Principiul legalității
Potrivit art. 7 CPC, procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii.
Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și
îndeplinirea obligațiilor părților din proces.
 Principiul legalității implică respectarea actelor normative existente, de către toate persoanele
juridice de drept public sau privat, de toate organele de stat, de toți cetățenii.
În activitatea de soluționarea a cauzelor civil, judecătorul trebuie să urmărească respectarea tuturor
dispozițiilor legale, începând de la cele de drept substanțial care au incidență asupra raportului juridic
litigios, continuând cu cele referitoare la organizarea, constituirea, compunerea și atribuțiile instanței
precum și cu cele referitoare la formele de procedură.

4) Principiul egalității părților în fața justiției

Potrivit art. 8 CPC, în procesul civil, părților le este garantată exercitarea drepturilor procesuale în
mod egal și fără discriminare.
Egalitatea părților în fața legii și a autorităților judiciare implică respectarea următoarelor condiții:
1. judecarea proceselor pentru toți cetățenii trebuie să se realizeze de aceleași organe și potrivit acelorași
reguli procedurale
2. aceleași drepturi procesuale trebuie acordate tuturor părților fără nicio deosebire
3. instanța de judecată are obligația de a asigura un echilibru în situația procesuală a părților
În acest sens, instanței îi revine îndatorirea de a încunoștința părțile asupra termenelor de judecată,
de a comunica actele de procedură, de a lămuri părțile asupra drepturilor lor.

5) Principiul disponibilității
Disponibilitatea semnifică posibilitatea conferită de lege părților de a sesiza autoritățile judiciare, de
a dispune de obiectul litigiului și de mijloc de apărare.
Distingem între:
- disponibilitate materială
- disponibilitate procesuală
Cea materială le oferă părților posibilitatea de a dispune de obiectul litigiului, iar cea procedurală, de
mijloacele procedurale de apărare.
Judecătorul civil nu poate soluționa pricina decât în baza cererii părții interesate, și doar în limitele
stricte ale sesizării.
Reclamantul este persoana care determină întinderea obiectului judecății și persoanele cu care se
judecă.
Disponibilitatea cuprinde în conținutul său următoarele prerogative:
- dreptul părții interesate de a promova, sau nu, acțiunea
- dreptul reclamantului de a determina limitele acțiunii
- dreptul reclamantului de a renunța la acțiunea sau la dreptul pretins
- dreptul pârâtului de a achiesa, total sau parțial, la pretențiile formulate de reclamant
- dreptul ambelor părți de a finaliza procesul prin încheierea unei tranzacții
- dreptul părților de a exercita căile legale de atac
- dreptul părților de a achiesa la hotărârea pronunțată
- dreptul părții câștigătoare de a renunța la executarea silită a hotărârii
În dreptul modern, disponibilitatea nu are caracter absolut. Inițiativa părților trebuie armonizată cu
rolul activ al judecătorului.

6) Principiul obligațiilor părților în desfășurarea procesului

Potrivit art. 10 CPC, părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură, în condițiile, ordinea și
termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la
desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, astfel, finalizarea acestuia.

7) Principiul obligațiilor terților în desfășurarea procesului

Orice persoană este obligată, în condițiile legii, să sprijine realizarea justiției. Cel care, fără motiv
legitim, se sustrage de la îndeplinirea acestei obligații, poate fi constrâns să o execute, sub sancțiunea plății
unei amenzi judiciare și, dacă este cazul, a unor daune-interese.

8) Principiul exercitării drepturilor procesuale cu bună-credință

Potrivit art. 12 CPC, drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință potrivit scopului în
vederea căreia au fost recunoscute de lege, și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți.
Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv, răspunde pentru prejudiciile materiale și
morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, și la plata unei amenzi judiciare.
În materie procedurală, singura limită în exercitarea drepturilor procedurale, o constituie abuzul de
drept.
Abuzul de drept procesual presupune următoarele 2 elemente:
1. un element subiectiv, respectiv exercitarea cu rea-credință, în scop de șicană, fără justificare a unui
drept
2. un element obiectiv, respectiv determinarea dreptului procesual de la scopul pentru care a fost
recunoscut de lege

9) Principiul dreptului la apărare

Potrivit Constituției României, dreptul la apărare este garantat.
Dreptul la apărare are 2 accepțiuni: materială și formală (procesuală).
Prin drept la apărare, în sens material, se desemnează ansamblul prerogativelor recunoscute de lege
părților în sensul nașterii drepturilor lor.
 Dreptul la apărare include:
- posibilitatea părților de a lua cunoștință de toate actele de la dosar
- posibilitatea părților de a formula cereri
- posibilitatea părților de a invoca excepții procesuale
- posibilitatea părților de a exercita căi de atac
- posibilitatea părților de a-i recuza pe judecători etc.
În cel de-al doilea sens, prin drept la apărare se desemnează posibilitatea recunoașterii de lege
părților litigante de a-și angaja un apărător care să le asigure o apărare calificată (formal).

10) Principiul contradictorialității

Contradictorialitatea se concretizează în posibilitatea oferită de lege părților de a discuta și combate
orice element de fapt sau de drept al procesului civil.
Sugestiv pentru acest principiu este expresia rostită de Seneca: “Audiatur et altera pars” (Să fie
ascultată și cealaltă parte).
Exigența fundamentală a contradictorialității este aceea ca nicio măsură să nu fie ordonată de
instanță, înainte ca aceasta să fie pusă în situația contradictorie a părților.

11) Principiul oralității

Potrivit art.15 CPC, procesele se dezbat oral, cu excepția cazurilor în care legea dispune altfel sau
când părțile solicită expres instanței ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar.
De regulă, oralitatea domină numai faza dezbaterilor judiciare, însă și în faza dezbaterilor judiciare
există elemente de procedură scrise.
Oralitatea implică dreptul părților de a-și susține verbal pretențiile, de a da expliîîcații, de a discuta
materialul probatoriu, de a invoca neregularități ale actelor procedurale și de a pune concluzii cu privire la
toate împrejurările de fapt sau de drept ale litigiului.
Principiul oralității nu exclude întocmirea unor acte în formă scrisă.
Procesul civil român, în integralitatea lui, are un caracter mixt.
* Exemple / împrejurări în care legea, din diferite motive, exclude participarea părților la judecată:
- soluționarea unor incidente fără citarea părților (conflictul de competență)
- sesizarea instanței supreme pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile
- soluționarea contestației privind tergiversarea procesului

12) Principiul nemijlocirii

Potrivit art. 16 CPC, probele se administrează de către instanța care judecă, cazul, cu excepția
situațiilor în care legea prevede altfel.
 Nemijlocirea constă în dreptul și obligația instanței de a cerceta în mod direct întreg materialul
probator.
De la acest principiu există și excepții, cum ar fi:
- administrarea probelor prin comisie rogatorie
- asigurarea dovezilor

13) Principiul publicității

Potrivit art. 17 CPC, ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazurile în care legea prevede
altfel.
* Excepții de la principiul publicității:
- art. 213 CPC: În cazurile în care dezbaterea fondului în ședință publică ar aduce atingere moralității,
ordinii publice, intereselor minorului, vieții private a părților ori intereselor justișiei, după caz, instanța, la
cerere sau din oficiu, poate dispune ca aceasta să se desfășoare în întregime sau în parte, fără prezența
publicului.
- art. 213 CPC: În fața primei instanțe, cercetarea procesului se desfășoară în camera de consiliu, dacă legea
nu prevede altfel.

14) Principiul folosirii limbii române în justiție

Potrivit art. 18 CPC, procesul civil se desfășoară în limba română.
Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în
fața instanței de judecată.
Cetățenii străini și apatrizii care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română, au dreptul de a lua la
cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în fața instanței și de a pune concluzii prin
traducător autorizat, dacă legea nu dispune altfel.
Cererile și actele procedurale se întocmesc doar în limba română.

15) Principiul continuității

Potrivit art. 19 CPC, judecătorul învestit cu judecarea cauzei, nu poate fi înlocuit pe durata
procesului decât pe motive temeinice, în condițiile legii.
Continuitatea dezbaterilor implică soluționarea întregului proces într-o singură ședință de judecată.
Realizarea principiului continuității implică respectarea cumulativă a următoarelor condiții:
- unicitatea completului de judecată
- continuarea ședinței de judecată
Art. 395 – La deliberare iau parte numai membrii completului în fața cărora au avut loc dezbaterile.

16) Principiul principiilor fundamentale

 Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile
fundamentale ale procesului civile, sub sancțiunea prevăzută de lege.

17) Principiul încercării de împăcare a părților

Judecătorul va recomanda părților soluționarea amiabilă a litigiului, prin mediere, potrivit legilor
speciale.
În cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părților dându-le îndrumările, potrivit legii.

18) Principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului

Judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală
privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul
pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Rolul activ al judecătorului se materializează, în principal, în următoarelor prerogative procedurale:
- dreptul instanței de a dispune interdicții în cauză altor persoane, în condițiile legii
- dreptul judecătorului de a stabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă
părțile le-au dat altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în atenția părților calificarea
juridică exactă
- dreptul judecătorului de a cere părților explicații, oral sau scris, cu privire la situația de fapt și la
motivarea, în drept, pe care ele o invocă în susținerea pretențiilor sau apărărilor
- dreptul judecătorului de a pune în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă
nu sunt menționate în care sau în întâmpinare
Dreptul și obligația judecătorului de a dispune administrarea probelor pe care le consideră
necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Acțiunea civilă

Acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția
dreptului subiectiv pretins de către una din părți, sau a unei alte situații juridice precum și pentru
asigurarea apărării părților în proces.
*Acțiunea civilă și cererea de chemare în judecată
În limbaj juridic, noțiunea de acțiune civilă este confundată, uneori, cu cererea de chemare în
judecată. Este adevărat că cererea de chemare în judecată cuprinde elementele esențiale ale acțiunii civile:
părți, obiect și cauză.
 Aceasta nu poate duce însă la identificarea lor. În ce privește diferențierea, reținem că acțiunea
civilă este o instituție procesuală, iar cererea de chemare în judecată un act de procedură.
*Elementele acțiunii civile
Acțiunea civilă nu se poate concepe fără elementele ei subiective (părțile) și fără elementele sale
obiective (obiect și cauză).
Părțile acțiunii civile sunt persoane fizice sau juridice între care exisă un litigiu cu privire la dreptul
civil subiectiv sau la o situație juridică, pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie și asupra
cărora se răsfrâng efectele hotărârii pronunțate în cauză.
*Obiectul acțiunii civile
Indiferent de obiectul dreptului subiectiv, acțiunea civilă are ca obiect protecția actului de drept sau
eventual a unei situații juridice.
Obiectul acțiunii civile constă într-o pretenție concretă a reclamantului.
Ex: acordarea unei sume de bani, a unei despăgubiri etc.
Este posibil ca un drept să fie apărat prin mai multe acțiuni.
Ex: dreptul de proprietate este apărat prin acțiunea în revendicare dar și prin acțiuni confesorii.
Dacă ne referim la mijlocul procesual folosit, în sensul cel mai restrâns, considerăm că, spre exemplu,
obiectul măsurilor asiguratorii îl constituie indisponibilitatea bunurilor și protecția lor, până la stabilirea
situației juridice a dreptului respectiv.
Obiectul căilor de atac îl constituie desființarea hotărârilor judecătorești.
Obiectul acțiunii trebuie să fie licit, posibil și determinat.
*Cauza acțiunii civile
Prin cauză a acțiunii civile se înțelege scopul către care se îndreaptă voința celui ce reclamă sau a
celui ce se apără. Aceasta nu trebuie confundată cu cauza raportului juridic, care este determinată “cauza
debendi” (motivarea în drept).
Cauza acțiunii este numită și “cauza petendi”. Ea trebuie să fie licită, morală, reală și să existe.

*Condiții de exercițiu ale acțiunii civile

Potrivit art. 32 CPC, orice cerere poate fi formulată și soluționată numai dacă autorul acesteia:
- formulează o pretenție (afrimă un drept legal și actual)
- are capacitate procesuală
- are calitate procesuală
- justifică un interes

1) Formularea unei pretenții ( afirmarea unui drept legal și actual )

 Art. 30 CPC prevede că oricine are o pretenție împotriva unei alte persoane ori urmărește
soluționarea în justiție a unei situații juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanței competente.
Pentru exercitarea acțiunii este necesar ca o persoană să pretindă ( să afirme ) drept subiectiv civil
sau să se prevaleze de o situație juridică pentru a cărei realizare este necesară calea justiției.
Pentru a se bucura de protecție judiciară, dreptul subiectiv civil trebuie să întrunească anumite
cerințe:
a) să fie recunoscut și ocrotit de lege, adică să nu intre în conținutul unui raport juridic în care să contravină
normelor legale imperative sau regulilor de conviețuire socială
b) să fie exercitat în limitele sale externe, de ordin material și juridic, precum și în limitele sale interne,
adică potrivit scopului economic și social în vederea căruia este recunoscut de lege
c) să fie exercitat cu bună-credință
d) să fie actual – se referă la acțiunile în realizarea dreptului
Este posibil ca un drept care nu este actual, adică este supus unui termen sau condiție suspensivă să
poată fi apărat prin anumite măsuri de siguranță ori de conservare sau se poate recurge la asigurarea de
probe.
În cazurile prevăzute expres de lege, pot fi introduse și acțiuni preventive. –art. 34
În cazul în care se constată în urma probelor administrate și după dezbaterile contradictorii că dreptul
subiectiv nu există, atunci cererea va fi respinsă ca neîntemeiată sau nefondată.
Dacă se constată că dreptul subiectiv nu este actual, ceea ce înseamnă că s-a invocat excepția de
prematuritate a acțiunii, cererea va fi respinsă ca prematură, fără să mai cercetăm fondul pretenției.
Când fondul va deveni actual, reclamantul va putea să reitereze cererea, fără a se putea opune
autoritate de lucru judecat.

2) Condiția interesului
Prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv,
oricare dintre formele procedurale ce intră în condițiile acesteia.
Interesul poate fi material (o sumă de bani) sau moral, când se urmărește obținerea unei satisfacții de
ordin nepatrimonial ( punerea sub interdicție).
Interesul moral nu trebuie confundat nici cu prejudiciul moral și nici cu reparația materială a daunelor
morale.
Interesul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- să fie determinat, legitim, personal, născut și actual
* Interesul este determinat atunci când apelarea la un mijloc procesual poate fi justificată de un
avantaj, de un folos practic concret.
* Interesul este legitim atunci când contravine legii sau regulilor de conviețuire socială.
* Interesul trebuie să fie personal, în sensul că folosul practic trebuie să-l vizeze pe cel care recurge la
forma procedurală.
 * Interesul trebuie să fie născut și actual, adică să existe în momentul în care se exercită acțiunea civilă.
Lipsa interesului se invocă în proces pe cale de excepție. Excepția lipsei de interes este una de fond,
peremtorie și absolută.

3) Capacitatea procesuală
Aceasta reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacității civile. Distingem între capacitate
procesuală de folosință și de exercițiu.
Capacitatea procesuală de folosință constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații
pe plan procesual.
În cazul persoanei fizice, capacitatea de folosință începe la nașterea sa și încetează la moartea ei.
Nimeni nu poate fi lipsit total de această capacitate, însă în cazurile și condițiile prevăzute de lege,
capacitatea de folosință poate fi limitată.
Capacitatea procesuală de exercițiu constă în aptitudinea unei persoane de a-și valorifica singură
drepturile procedurale și de a-și îndeplini singură obligațiile procedurale, deci de a sta în judecată.
În cazul persoanelor fizice, capacitatea de exercițiu deplină se dobândește la 18 ani. Minorul care a
împlinit vârsta de 16 ani, dobândește prin căsătorie capacitatea deplină de exercițiu. În cazurile și condițiile
prevăzute de lege, o persoană poate fi lipsită total de capacitate de exercițiu ori să aibă numai o capacitate
de exercițiu restrânsă.
Art. 57(2) CPC prevede: “Persoana care nu are exercițiul drepturilor procedurale, nu poate sta în
judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condițiile prevăzute de lege.”
Reprezentanța legală intervine în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu, respectiv:
minorii și cei sub interdicție judecătorească.
Aceștia stau în proces prin reprezentanții lor legali: părinți, tutori ori persoane care-l reprezintă pe cel
dat în plasament.
Dacă persoana fizică nu are reprezentant legal și există urgență, instanța va numi un curator special.
Instanța va numi un curator special și atunci când există contrarietate de interese între reprezentantul legal
și cel reprezentat.
Asistarea intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă ( minorii cu vârsta între 14
și 18 ani ) vor fi citați și vor sta personal în proces, dar asistați, după caz, de părinți sau tutore, care vor
semna alături de minori cererile adresate instanței. Și părinții și tutorele vor fi citați în proces.
Dacă minorul împlinește în cursul procesului vârsta de 14 ani, reprezentanța legală se transformă în
asistare și după împlinirea vârstei, el va fi citat personal.
Cu toate acestea, în litigiile privitoare la muncă, îndeletnicirile artistice sau sportive, ori la profesia
minorului care a împlinit vârsta de 15 ani, se citează numai minorul personal și tot el efectuează, exclusiv,
actele de procedură.
În cazul în care partea cu capacitate de exercițiu restrânsă nu are ocrotitor legal și există urgență,
instanța va numi un curator special. Instanța va numi un curator special și atunci când există contrarietate
de interese între cel cu capacitate de exercițiu restrânsă și cel care-l asistă.
 *Autorizarea
Intervine în cazul în care reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exercițiu sau minorul cu
capacitate de exercițiu restrânsă și ocrotitorul legal care-l asistă efectuează acte procesuale de dispoziție.
Pentru aceste acte este nevoie de autorizarea specială a instanței de tutelă. În cazul persoanelor
juridice, capacitatea de exercițiu, inclusiv cea procesuală, se realizează prin intermediul organelor de
administrare.
Potrivit art. 56(2) CPC, asociațiile, societățile și alte entități fără personalitate juridică pot sta în
judecată ca reclamante sau ca pârâte, dacă sunt constituite potrivit legii.
Excepția lipsei de capacitate de folosință este o excepție de fond, peremtorie și absolută. Actele de
procedură făcute de o persoană fără capacitate de folosință sunt lovite de nulitate absolută. Actele de
procedură îndeplinite de cel care nu are exercițiul drepturilor procedurale sunt anulabile.
Nulitatea mu intervine automat deoarece instanța trebuie să acorde un termen pentru îndeplinirea
lipsurilor.
Reprezentantul sau ocrotitorul legal poate confirma, total sau parțial, actele îndeplinite de cel care nu
are exercițiul drepturilor procedurale. Dacă lipsurile nu se îndeplinesc în termenul acordat de instanță,
actul se va anula.
Excepția lipsei capacității de exercițiu poate fi invocată în orice stare a cauzei, chiar și de către
adversar, care are interesul de a se pronunța o hotărâre valabilă.

4) Calitatea procesuală

a) Calitatea sau legitimitatea procesuală obișnuită/ordinară.

Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiecții raportului juridic, astfel cum acesta a
fost dedus judecății.
Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este
titularul dreptului afirmat, precum și persoana chemată în judecată ( pârâtul ) și cel care este subiect pasiv
în raportul juridic dedus judecății.
În cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie, calitatea activă
aparține celui ce se poate prevala de acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparține celui față de
care se poate realiza interesul respectiv.
Reclamantul fiind acela care pornește acțiunea trebuie să justifice atât calitatea activă cât și calitatea
procesuală pasivă prin indicarea motivelor de fapt și de drept precum și a obiectului cererii.
Instanța după ce a fost sesizată trebuie să verifice atât calitatea procesuală activă cât și calitatea
procesuală pasivă.
Drepturile și obligațiile procedurale pot fi transmise în cursul procesului, ceea ce echivalează cu o
transmisiune a calității procesuale active sau pasive.
Transmisiunea calității procesuale poate fi legală sau convențională.
În cazul persoanelor fizice, transmiterea legală se realizează pe calea moștenirii.
 Moștenitorii care acceptă succesiunea, preiau poziția procesuală pe care o avea defunctul, cu excepția
cazurilor în care legea nu permite aceasta, deoarece este vorba de drepturi cu caracter strict personal.
În cazul persoanelor juridice, transmisiunea legală are loc pe calea reorganizării, prin fuziune, divizare
sau transformare a persoanelor juridice care este parte în proces.

Transmisiunea convențională.
Poate avea loc ca urmare a cesiunii de creanță, a vânzării sau donării bunului litigios, a preluării
datoriei cu consimțământul creditorului, precum și a altor mijloace juridice indirecte de schimbare a
subiectului activ al raportului juridic dedus judecății.
Cel care dovedește calitatea procesuală ca efect al transmisiunii este introdus în proces în locul
autorului său și preia procesul în starea în care se găsește în momentul în care a avut loc transmiterea,
actele de procedură îndeplinite de autorul său fiindu-i opozabile.
În cazul transmiterii calității procesuale prin act juridic cu titlu particular, transmiterea nu se va
produce automat, ci în condițiile art. 39 CPC. Excepția lipsei calității procesuale este o excepție de fond,
peremtorie și absolută.
Dacă instanța constată lipsa calității procesuale, va respinge cererea ca fiind introdusă de o persoană
fără calitate sau ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate.

Legitimarea procesuală extraordinară.

Potrivit art. 37 CPC, în cazurile și condițiile prevăzute exclusiv de lege, se pot introduce cereri sau se
port formula apărări și de persoane, organizații, instituții sau autorități care, fără a justifica un interes
personal, acționează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații
speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup sau general.
Potrivit art. 1560 CC, creditorul a cărui creanță este certă și exigibilă, poate să exercite drepturile și
acțiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite.
Art. 92(1) CPC recunoaște procurorului dreptul de a porni orice acțiune civilă dacă apreciază că este
necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorului, ale persoanelor puse sub
interdicție și ale dispăruților.

Clasificarea acțiunilor civile

1. Clasificarea acțiunilor civile în funcție de scopul material urmărit de reclamant:

A) acțiuni în realizarea dreptului
B) acțiuni în contestare
C) acțiuni în constituire de drepturi
A) Acțiunile în realizare ( adjudecare/ condamnare ) sunt acelea în care reclamantul se pretinde a fi titularul
unui drept subiectiv, soluția instanței fiind să îl oblige pe pârât la respectarea dreptului său, iar dacă acest
lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Trăsături:
- prin acestea se afirmă un drept subiectiv al cărui obiectiv îl constituie un bun material sau alt interes
referitor la patrimoniul celui care reclamă
- prin aceste acțiuni se pretinde ca restabilirea sau valorificarea dreptului afirmat să se facă în mod direct,
după caz, prin restituirea bunului, efectuarea lucrării sau prin echivalent
- prin acestea se pretinde ca instanța să-l oblige pe pârât să dea, să facă sau să nu facă ceva, iar hotărârea
poate fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite

B) Acțiunile în constatare / în recunoaștere (confirmare)

Potrivit art. 35 CPC, cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui
drept.
Hotărârea pronunțată în asemenea acțiuni nu pot fi aduse la îndeplinire pe calea executării silite.
Condițiile exercitării acțiunii în constatare.
1) partea să nu poată cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege
Prin această condiție s-a consacrat caracterul subsidiar al acțiunii civile față de cea în realizare. În
aprecierea caracterului subsidiar trebuie avute în vedere toate mijloacele de realizare a dreptului, inclusiv
contestația la executare a dreptului și nu numai mijloacele de rept comun, cum ar fi acțiunea în
revendicare.
2) partea să justifice un interes
Este interesul care se cere a exista într-o acțiune prin care se solicită constatarea existenței /
inexistenței unui drept.
Se cere justificarea unui interes pentru clarificarea unui raport juridic.
3) prin acțiune să nu se urmărească constatarea existenței / inexistenței unei stări de fapt, ci a unui drept
Spre exemplu, practica judiciară a decis că acțiunea în constatare nu este admisibilă pentru
constatarea unor stări de fapt care ar putea fi folosite ca mijloace de apărare într-un viitor litigiu. Pentru
aceasta este reglementată procedura asigurării dovezilor.

C) Acțiunile în constituire de drepturi ( constituire sau transformatoare de drepturi )

Sunt acele acțiuni prin care reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte pe care le invocă, în
scopul creării unei situații juridice noi. Aceste acțiuni se referă, în general, la starea și capacitatea
persoanelor.
Trăsături:
- sunt acțiuni cu caracter strict personal
- asupra obiectului lor nu se poate tranzacționa
- de regulă produc efecte pentru viitor
Intră în această categorie: divorțul, stabilirea filiației, punerea sub interdicție, desfacerea căsătoriei,
declararea judecătorească a morții etc.

2. După calea procedurală aleasă, distingem între:

a) acțiuni principale
b) acțiuni accesorii
c) acțiuni incidentale
d) acțiuni adiționale

* Cererea principală este cererea introductivă de instanță. Ea poate cuprinde atât capete de cerere
principale, cât și capete de cerere accesorii.
* Cererea este accesorie dacă rezolvarea ei depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal.
* Cererea incidentală este acea cerere care poate avea o existență de sine stătătoare ca o cerere
principală, dar care este formulată într-un proces deja început.
* Cererea adițională este atunci când prin ea o parte modifică pretențiile sale anterioare.

Din punct de vedere al competenței materiale și teritoriale, cererile accesorii, adiționale și

incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.
Există cereri care se pot formula doar pe cale accesorie: la divorț, cererea soțului de purta în
continuare numele dobândit prin căsătorie.
Unele cereri accesorii și incidentale trebuie rezolvate din oficiu de către instanța sesizată cu cererea
principală. ( ex: în caz de divorț, instanța din oficiu se pronunță asupra exercitării autorității părintești,
asupra numelui soților după divorț ).
Prin intermediul unor cereri incidentale pot fi atrase în proces terțe persoane care dobândesc
calitatea de parte, iar hotărârea le va fi opozabilă.
Dacă prin aceeași hotărâre sunt soluționate și cereri accesorii sau incidentale, ca regulă generală,
calea de atac e determinată în funcție de cererea principală.

3. După caracterul patrimonial / nepatrimonial a dreptului subiectiv care se valorifică prin

acțiune distingem între cereri:
- patrimoniale ( cererea de divorț, încuviințarea adopției )
- nepatrimoniale
* Cererile personale se clasifică în : - cereri personale
- cereri reale
- cereri mixte

a) Cererile personale sunt acelea prin care se valorifică un drept de creanță, numit și drept personal.
Cererile personale se subclasifică în:
- cereri personale mobiliare ( dacă dreptul de creanță pretins are ca obiect un bun mobil )
- cereri personale imobiliare ( dacă dreptul de creanță pretins are ca obiect un bun imobil )

b) Cererile reale urmăresc valorificarea unui drept real sau apărarea posesiei unui bun.
Cererea reală poate fi îndreptată nu numai împotriva unui singure persoane, ci împotriva oricărei
persoane în mâinile căreia s-ar afla bunul.
Acțiuni reale: - cererea în revendicare ( apărarea dreptului de proprietate )
- cererea confesorie ( apărarea unui dezmembrământ a dreptului de proprietate )
- cererea negatorie ( se constată un dezmembrământ a dreptului de proprietate )
- cereri prin care se valorifică un drept real accesoriu ( gaj, ipotecă )
- cereri de partaj
- cereri în grănințuire
- cerere posesorie
* Subclasificare: - cereri reale imobiliare
- cereri reale mobiliare
* Cererile reale se împart în: - cereri petitorii
- cereri posesorii ( dacă reclamantul urmărește apărarea posesiei ca simplă
situație de fapt)

c) Cererile mixte sunt acelea prin care se urmărește valorificarea în același timp a unui drept real și al unui
drept de creanță, dacă aceste drepturi sunt efectele aceleași cauze ( izvorând din același act juridic )
sau se găsesc într-un raport de conexitate

* Există 2 categorii de cereri mixte:

- cereri care urmăresc executarea unui act juridic ce a creat / transferat un drept real asupra unui bun
individual determinat, dând naștere totodată unor obligații personale
- cererile în anulare / rezoluțiune / rezilierea unui act juridic prin care s-a constituit / transmis un drept real
 Participanți la procesul civil

Putem numi participant la procesul civil acea persoană care contribuie la desfășurarea procesului
civil, poziția sa fiind bine definită de procedura civilă prin drepturi și obligații ce îi revin + denumirea legală
ce îi este atribuită.

I) Instanța de judecată

A) Compunerea și constituirea instanței

Prin compunerea și constituirea instanței se înțelege alcătuirea instanței cu numărul de judecători

prevăzut de lege.

Potrivit legii de organizare judiciară, cauzele se judecă în primă instanță într-un complet cu un singur
judecător, în apel cu 2 și în recurs cu 3. Pentru cauzele de conflicte de muncă și asigurări sociale, completul
este format la prima instanță dintr-un judecător și 2 asistenți judiciari.

Contestația în anulare, revizuire, cererea de lămurire a hotărârii sau de completare a acesteia, etc.
sunt cereri subsecvente față de pricina în care a fost pronunțată hotărârea a cărei îndreptare, lămurire,
revizuire, completare, anulare se solicită, vor fi soluționate în aceeași compunere în care s-a pronunțat
hotărârea respectivă.

Constituirea instanței vizează alcătuirea completului de judecată cu toate persoanele prevăzute de

lege. Participă alături de judecată a grefierului, magistratul-asistent la ÎCCJ și procurorul în situația
prevăzută de lege.

Greșita sau reaua compunere a completului înseamnă că pricina a fost judecată de un număr mai mic
/ mai mare decât cel impus de lege.

Greșita constituire a completului presupune că instanța nu a fost constituită cu toate organele /

persoanele prevăzute de lege.

Aceste neregularități se invocă pe cale de excepție.

Excepția greșitei compuneri sau constituirii completului este o excepție de procedură ( vizează
încălcarea normelor referitoare la compunerea instanței ), dilatorie ( amână judecarea ) și absolută (
normele acestea sunt de organizare judecătorească imperativă ).

Instanța se pronunță asupra excepției, indiferent de soluție, printr-o încheiere interlocutorie, care
poate fi atacată numai odată cu fondul.

Dacă a fost pronunțată o hotărâre de primă instanță, încălcarea acestor reguli poate fi invocată pe
calea apelului, iar dacă hotărârea este definitivă, pe calea recursului.
 Greșita compunere / constituire poate fi invocată și prin intermediul contestației în anulare în
condițiile art.503 pct.1 CPC.

B) Incidente procedurale referitoare la compunerea / constituirea instanței

1) Incompatibilitatea

Incompatibilitatea este o interdicție legală de a participa la actul de justiție, ce se aplică

judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți, asistenți judiciari, grefieri care se prezumă că pot fi
imparțiali din cauza anumitor împrejurări.

Incompatibilitatea are 2 înțelesuri:

- incompatibilitatea generală ce vizează condițiile generale de exercitare a funcției de către magistrați și

conduita pe care trebuie să o aibă aceștia

- incompatibilitatea specială ce vizează doar situații particulare în care un magistrat sau grefier nu are
dreptul de participa la judecarea unei anumite spețe

* Incompatibilitatea generală se încadrează în regimul incompatibilităților de drept comun ce se aplică

politicienilor, magistraților, funcționarilor cu funcții publice.

Funcția de judecător sau procuror este incompatibilă cu orice altă funcție publică / privată cu
excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.

Încălcarea normelor de incompatibilitate constituie abatere disciplinară și se sancționează în raport

cu gravitatea abaterilor cu suspendarea din funcție pe timp de maxim 6 luni sau chiar îndepărtarea din
magistratură.

* Incompatibilități speciale.

Incompatibilitățile speciale nu se referă la calitatea de magistrat în general ci au în vedere doar

cazurile personale în care un anumit magistrat nu poate participa la judecată din cauza unei bănuieli
legitime de imparțialitate. NCPC reglementează în art.41 cazurile de incompatibilitate absolută și în art.42
cazurile de incompatibilitate relativă.

* Cazurile de incompatibilitate absolută / obiectivă.

Potrivit art. 41(1) CPC, judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care
s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și
nici după trimiterea spre rejudecare.

Dacă spre exemplu, judecătorul s-a pronunțat asupra unei excepții de procedură, judecătorul nu este
incompatibil.

Nu este incompatibil judecătorul care s-a pronunțat într-o procedură specială ( ex: ordonanța
prezidențială prin care nu se soluționează fondul cauzei ).
 Incompatibilitatea nu se aplica în cazul în care hotărârea este desființată ( anulată sau casată ) și cauza
menținută spre rejudecare de către aceeași instanță.

Art. 41(2) CPC: judecătorul nu poate lua parte la judecată dacă a fost martor, expert, arbitru, procuror,
avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeași cauză.

* Cazurile de incompatibilitate relativă / subiectivă. – art. 42. CPC

* Concluzii:

1. Incompatibilitatea este de 2 feluri:

- absolută / obiectivă

- relativă / subiectivă

2. Atât pentru incompatibilitățile obiective cât și pentru cele subiective, remediile procesuale sunt:
declarația de obținere a judecății sau cererea de recuzare formulată de părți.

3. Pentru incompatibilitățile absolute (art. 41), art. 45 prevede cu titlu de excepție absolută că poate fi
invocată în orice stare a cauzei.

Hotărârea pronunțată de judecătorul incompatibil absolut este lovită de nulitate absolută. Nulitatea
poate fi invocată pe calea excepției de incompatibilitate.

Părțile în procesul civil.

Art. 55 CPC: Sunt părți reclamantul și pârâtul precum și, în condițiile legii, terțele persoane care intervin
voluntar sau forțat în proces.

Părțile sunt acele persoane cu interese contradictorii ale căror drepturi și obligații reciproce constituie
obiectul procesului civil.

* Coparticiparea procesuală.

Potrivit art. 59 CPC, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul
procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză, ori
dacă între ele există o strânsă legătură.

Definiție: acea situație juridică procesuală în care ca urmare a deducerii în judecată a unui raport juridic
obligațional cu pluralitate de subiecte în calitate de părți în acel proces urmează să figureze toate
persoanele între care s-a stabilit acel raport.
* Felurile coparticipării procesuale.

a) După poziția părților:

- activă ( mai mulți reclamanți și un pârât )

- pasivă ( un reclamant și mai mulți pârâți )

- mixtă ( mai mulți reclamanți și mai mulți pârâți )

b) În funcție de rolul voinței părților în formarea coparticipării:

- coparticiparea facultativă

- coparticiparea obligatorie / necesară

Pentru a fi în prezența unei coparticipării obligatorii, este necesar ca raportul juridic obligațional a
cărui valorificare care se urmărește să fie unic și indivizibil.

În ce privește raporturilor juridice obligaționale conjuncte, acestea nu pot da naștere la o coparticipare

obligatorie, deoarece fiecare creditor nu are drept decât la partea sa și fiecare debitor nu datorează și nu
poate fi urmărit decât pentru partea sa.

Soluționarea raporturilor juridice obligaționale unice sau indivizibile devenite litigioase trebuie să se
facă cu participarea în calitate de părți a tuturor subiectelor lor.

Ex: Art. 684 CPC alin. 2 CC

c) După momentul în care se formează coparticiparea:

- coparticiparea inițială

- coparticiparea ulterioară

* Efectele coparticipării procesuale.

Art. 60(1) CPC: actele de procedură, apărările și concluziile unuia dintre reclamanți sau pârâți nu le
pot profita celorlalți și nici nu-i pot prejudicia → în cadrul procesului civil, fiecare coparticipant se bucură
de independență procesuală. Astfel, actele de dispoziție (ex: renunțarea, achiesarea) făcute numai de unul
dintre coparticipanți chiar în cazul obligațiilor indivizibile nu-i obligă pe ceilalți să adopte aceeași atitudine.

De la regula independenței procesuale, se derogă prin art. 60(2): dacă prin natura raportului juridic
sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților / pârâților,
actele de procedură împlinite numai de unul dintre ei sau termenele încuviințate numai unora dintre ei
pentru îndeplinirea actelor de procedură profită și celorlalți.
 Când actele de procedură a unora sunt potrivnice actelor făcute de ceilalți, se va ține seama de actele
cele mai favorabile.

Prin aceste dispoziții, coparticipanților, după caz, li se consacră 2 posibilități:

a) aceea a avantajului sigur ce operează de drept

b) aceea a aprecierii finalității actului în cazul în care există deosebiri de atitudine

Spre exemplu, apelul introdus de un singur coparticipant, dacă va fi admis, va folosi și celorlalți
coparticipanți cu aceeași poziție procesuală ( avantajul sigur ).

Dacă apelul e respins, soluția îl va privi doar pe coparticipantul care l-a declarat, în sensul că doar el va
suporta consecințele ( plata cheltuielilor de judecată ). Pe ceilalți coparticipanți îi considerăm a priori că au
optat pentru actul mai favorabil al neatacării hotărârii judecătorești.

* Alt efect al coparticipării.

Reclamanții / pârâții care nu s-au înfățișat ori nu au îndeplinit un act de procedură în termen vor
continua să fie citați dacă, potrivit legii, nu au termenul în cunoștință.

* Terțele persoane la judecată.

Terțele persoane reprezintă expresia prin care în dreptul procesual civil se desemnează acele părți
care au intrat în procesul deja început între reclamant și pârât în scopul protejării unor interese proprii.

Condiții speciale de participare a terțelor persoane:

a) interesul de a interveni

b) existența unui proces civil aflat în curs de judecată

c) legătura de conexitate

Legătura de conexitate este determinată de caracterul incident al formelor de participare a terțelor

persoane în proces. Scopul participării acestora este ca să fie soluționate raporturile juridice conexe în
cadrul aceluiași litigiu.

Nu trebuie confundat cu excepția conexității!

* Felurile participației procesuale.

 Prima formă: intervenția voluntară care poate fi: principală sau accesorie
 A doua formă: intervenția forțată care poate fi:
i. Chemarea în judecată a altei persoane
ii. Chemarea în garanție
iii. Arătarea titularului dreptului
iv. Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane
a) Intervenția voluntară principală. → art. 64, 65 CPC

Potrivit art. 61(2), intervenția este principală când intervenientul pretinde pentru sine în totalitate
sau în parte dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta.

Din punct de vedere al conținutului său, intervenția principală constituie o veritabilă acțiune civilă.
Intervenientul urmărește să-și valorifice în justiție un drept propriu, constatat sau neconstatat de alte
persoane aflate deja în proces.

Din punct de vedere al formei, art. 62(1), cererea de intervenția principală va fi făcută în forma
prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.

Deosebirea între cele două constă că intervenția nu creează cadru procesual, ci îl lărgește. Din punct
de vedere al momentului în care se poate formula, cererea de intervenție principală poate fi făcută numai
în fața primei instanțe înainte de închiderea dezbaterilor în fond.

Cu acordul expres al părților, intervenția principală se poate face și în instanța de apel. ( nu și în

recurs ).

* Soluționarea cererii de intervenție principală.

Intervenția principală se judecă odată cu cererea principală. Când se judecă cererea principală și
cererea de intervenție, instanța poate dispune disjungerea pentru a fi judecată separat în afară de cazul
când intervenientul pretinde pentru sine în tot sau în parte însuși dreptul dedus judecății.

În caz de disjungere, instanța rămâne în toate cazurile competentă să soluționeze cererea de

intervenție.

Intervenția principală va fi judecată chiar dacă judecarea cererii principale s-a stins prin unul din
modurile prevăzute de lege.

b) Intervenția accesorie / auxiliară.

Art. 61 CPC alin.3: intervenția este accesorie când sprijină numai apărarea uneia dintre părți

Spre deosebire de intervenție principală, cea accesorie nu mai poate fi considerată o adevărată
acțiune civilă. Intervenientul urmărește apărarea dreptului uneia dintre părți pentru că astfel, pe o cale
indirectă, își apără / conservă propriile drepturi.

Natura juridică a intervenției accesorie este aceea a unei simple apărări. Constituie o cerere
incidentală prin care terțul nu invocă nici un drept al său, ci urmărește ca prin hotărârea ce urmează să se
pronunțe, hotărârea să fie favorabilă părții pentru care a intervenit.

În litigiile cu caracter strict personal ( intuitu personae ), intervenția accesorie ar putea să existe în
latura bunurilor supuse protejării ( în cazul soților ). De asemenea, cererea de intervenție accesorie este
admisibilă în orice materie, neexistând un text de lege care să limiteze sfera de aplicare ( și în apel și în
recurs ).

Judecarea cererii de intervenție accesorie nu va putea fi disjunsă de judecarea cererii principale, iar
instanța de judecată este obligată să se pronunțe asupra acesteia prin hotărârea ce rezolvă fondul cauzei.

Cererea de intervenție accesorie nu va trebui să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 194 CPC (
cuprinsul cererii de chemare în judecată ) și este suficient să fie făcută în scris și să cuprindă elementele de
la art. 184 CPC ( indicarea instanței, numele/prenumele părților și dacă este cazul obiectul, valoarea
pretenției, adresa, fax, tel, semnătura ).

Intervenientul accesoriu va face acele acte de procedură care nu contravin interesului părții în folosul
căruia acesta intervine.

După admiterea cererii, intervenientul accesoriu poate să renunțe la judecarea cererii de intervenție
doar cu acordul părții care a intervenit și calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socotește
neavenită dacă partea pentru care ar interveni nu a exercitat calea de atac, aceasta a fost anulată,
perimată sau respinsă.

Oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă pe calea
unei acțiuni separate aceleași drepturi ca și reclamantul. ( ex: în cazul raporturilor obligaționale cu
pluralitate de creditori, dacă debitorul e acționat în judecată numai de unul, el îi va putea introduce în
judecată și pe ceilalți creditori în cazul unor coproprietăți pe cote-părți; posesorul unui imobil se vede
chemat în judecată de către un moștenitor, el îi va introduce în judecată și pe ceilalți ).

Cererea făcută de reclamant sau de terțul intervenient principal se va depune cel mai târziu până la
terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe ( reclamantul , de regulă, cunoaște mai târziu
această situație ). În cazul pârâtului, cererea se va depune odată cu întâmpinarea, iar când întâmpinarea nu
e obligatorie, până la primul termen de judecată.

Cel chemat în judecată dobândește poziția procesuală de reclamant.

Cererea de introducere:

- va fi motivată

- va fi comunicată cu înscrisurile care o însoțesc celui chemat în judecată și părții potrivnice

Partea interesată ( reclamant / pârât ) poate să cheme în garanție o terță persoană împotriva căreia ar
putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau despăgubiri.

Cel chemat în garanție poate să cheme în garanție o altă persoană ( ex: comitentul chemat în judecată
pentru a răspunde pentru fapta culpabilă a prepusului său, poate să-l cheme în garanție pe prepus spre a fi
obligat să plătească la rândul lui comitentului suma pe care acesta din urmă va trebui să o plătească
reclamantului ).

Cererea de chemare în garanție se judecă odată cu cererea principală, trebuie să aibă o legătură
suficientă cu cererea principală, astfel încât soluția pronunțată în cererea principală să poată influența
soluția pronunțată asupra cererii de chemare în garanție.
 Instanța poate dispune disjungerea cererii de chemare în garanție și judecarea ei separat dacă
judecarea cererii de chemare în garanție ar întârzia judecarea cererii principale. În caz de disjungere,
judecarea cererii de chemare în garanție va fi suspendată până la soluționarea cererii principale.

Termenul de depunere este cel prevăzut pentru depunerea întâmpinării, iar dacă întâmpinarea nu e
obligatorie, până la primul termen de judecată.

Reprezentarea părților în judecată

Art. 80-89 CPC

Reprezentarea poate fi legală sau convențională. Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu stau în
judecată prin reprezentat legal, iar părțile pot sta în judecată printr-un reprezentat ales.

Judecătorul poate numi pentru oricare dintre părțile în proces, atunci când circumstanțele o impun,
curator special din rândul avocaților desemnați de fiecare barou pentru acest scop.

 Introducerea forțată în cauză din oficiu a altor persoane.

În cazurile expres prevăzute de lege, precum și în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune

din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Definiție: reprezintă acea instituție procesuală care în situațiile determinate de lege impune
soluționarea procesului civil și în raport cu o terță persoană asupra căreia s-ar putea răsfrânge efectele
hotărârii judecătorești.

În prezent, în legislația noastră, există un număr foarte redus de situații în care e posibilă
introducerea din oficiu ( art. 155(2) CC).

Ex: Potrivit art. 54(1) din legea 136/1995, în cazul stabilirii prin hotărâre judecătorească, drepturile
persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule asigurate în România, se exercită împotriva
asigurătorului de răspundere civilă, cu citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea
accidentului în calitate de intervenient forțat.

Atunci când fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație, instanța va cita și
societatea de asigurare menționată în procesul verbal de contravenție.

În materie contencioasă, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a

altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul
apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea fără a se
pronunța pe fond.

Introducerea în cauză va fi dispusă prin încheiere până la terminarea procesului, înaintea instanței.
Per a contrario, instanța nu poate proceda la introducerea terțului în căile de atac ordinare/ extraordinare.
 Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării,
instanța va repune cauza pe soluție, citând părțile.

 Participarea Ministerului Public în procesul civil.

Procurorul este acel participant în procesul civil care reprezintă interesele societății, apără ordinea
de drept precum și drepturile/ libertățile cetățenilor.
Modalitățile de participare a procurorului:
a) pornirea acțiunii civile
b) participarea la judecată
c) exercitarea căilor de atac
d) solicitarea de punere în executare a titlurilor executorii

a) Pornirea acțiunii civile

Procurorul poate porni orice acțiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și
intereselor legitime ale minorului, persoane puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri
prevăzute de lege. ( cererea de încetare a activității a partidelor politice și de a le radia, etc.)
Procurorul poate introduce orice tip de acțiune civilă, inclusiv pe cele cu caracter personal ( acțiunea în
vederea stabilirii paternității), dacă se referă la minori.

b) Participarea la judecarea acțiunii civile

Potrivit art.92 (2) CPC, procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a
acesteia, dacă apreciază că e necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor
cetățenilor.
Dreptul de apreciere (cu privire la participare) aparține procurorului, instanța nu poate cenzura
aprecierea acestuia, procurorul nefiind ținut să justifice motivele care-l determină să participe la un anumit
proces și nici părțile nu au posibilitatea să formuleze obiecții cu privire la participarea procurorului în
procesul civil.
Nu are dreptul de a face acte de dispoziție, deoarece nu este titularul dreptului subiectiv care face
obiectul judecății. Regula în materie procesuală civilă este aceea că participarea procurorului la acțiunea
civilă este facultativă.
Excepția de la această regulă este prevăzută în art. 92 care prevede că în cazurile anume prevăzute de
lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii sub sancțiunea nulității absolute
a hotărârii. Cazuri în care participarea procurorului este obligatorie:
- în cele de punere sub interdicție/ scoatere de sub interdicție
- în cereri de declarare a morții/ rectificare a datei morții
- în judecarea cererii de decădere din drepturile părintești
- în cazul judecării cererii de expropriere pentru cauza de utilitate publică
c) Exercitarea căilor de atac
Procurorul poate exercita căile de atac când a pornit acțiunea civilă, în cazul în care nu a pornit
acțiunea civilă precum și atunci când a participat la judecată în condițiile legii. Noua reglementare
procesuală a restrâns dreptul procurorului de a exercita căile de atac.
Procurorul poate exercita căile de atac în următoarele 2 situații:
1) ori de câte ori consideră necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorului/
persoanelor puse sub interdicție/ dispăruților, indiferent dacă a introdus sau nu acțiunea civilă
2) în cazul în care a participat la judecată, indiferent dacă participarea sa era facultativă ori obligatorie
potrivit legii
În situația în care procurorul nu a participat la judecată în fața primei instanțe, deși participarea sa era
obligatorie, va putea exercita calea de atac pe motivul greșitei constituiri a completului de judecată.

d) Punerea în executare a titlurilor executorii

Procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise în favoarea
persoanelor prevăzute la alin.1 .
Procurorul poate solicita părților executarea oricăror titluri executorii ( hotărâre judecătorească,
contract de asistență juridică, bilete de ordin etc. ) dacă sunt în favoarea minorilor, interzișilor sau
dispăruților.
Condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca procurorul să ceară punerea în executare:
1) să fie vorba de orice titlu executoriu emis în favoarea minorilor, interzișilor, dispăruților
2) titlul executoriu să fie susceptibil de executare silită
3) partea interesată să nu fi cerut ea însăși executarea titlului
Efecte față de titularul dreptului: art. 93.

Reprezentarea persoanelor fizice în procesul civil

Desemnează situația în care o persoană, numită reprezentant, îndeplinește acte de procedură în

numele și interesul altei persoane care este parte în proces, numit reprezentat. În procesul civil,
reprezentarea convențională a părților este facultativă.
Formele reprezentării: legală, convențională, judiciară.

I. Reprezentarea legală.
- intervine atunci când o persoană fizică este lipsită de capacitate de exercițiu ( minorii sub 14 ani și
interzișii judecătorești )
II. Reprezentarea convențională.
- intervine atunci când părțile aleg să stea în judecată printr-un reprezentant ales în condițiile legii, cu
excepția cazului în care legea impune prezența lor personal în fața instanței ( la divorț, la interogatoriu )
Reprezentarea convențională presupune încheierea între reprezentant și reprezentat a unui contract
în care se prevăd drepturile și obligațiile de reprezentare a părții și care în funcție de calitatea și persoana
reprezentantului poate fi:
- contract de mandat (mandatul neadecvat)
- contract de muncă sau raport de serviciu (în cazul consilierului juridic)
- contract de asistență juridică ( mandatar avocat)
Reprezentarea prin mandatar neavocat.
În fața primei instanțe, precum și în căile de atac, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat
sau alt mandatar.
Mandatarul neavocat nu poate pune concluzii orale asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului,
decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului cât și în etapa dezbaterilor.
Există excepții: pot pune concluzii asupra excepțiilor și asupra fondului, mandatarii nevaocați care
îndeplinesc cumulativ 2 condiții:
- sunt licențiați în drept
- au calitatea de mandatar în procesele soțului sau ale rudelor de până la al doilea grad inclusiv
Actele de procedură pe care le pot săvârși mandatarii neavocați în fața instanței:
- poate formula cereri
- poate îndeplini acte de procedură
- poate invoca excepții și apărăi fără însă a le putea susține și oral (în sensul de a pune concluzii asupra
excepțiilor)
- poate propune probe în numele și interesul părții pe care o reprezintă fără a le putea însă susține prin
pledoarii orale cu ocazia dezbaterilor asupra acestora în ședința de judecată
Forma mandatului.
Împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului neavocat poate fi dată:
1) sub forma înscrisului autentic
2) prin declarație verbală făcută în instanță și consemnată în încheierea de ședință, cu arătarea limitelor și
a duratei reprezentării
* Mandatul general ( art. 86 ), Conținutul și limitele mandatului ( art. 87,81 )
Încetarea mandatului.
Mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat și nici dacă acesta a devenit incapabil.
Mandatul dăinuiește până la retragerea lui de moștenitori sau de către reprezentantul legal al
incapabilului.
 Situații de încetare a mandatului.
- în caz de deces al mandantului, la momentul retragerii lui de moștenitori
- în caz de punere sub interdicție a mandantului, la momentul retragerii lui de către reprezentantul legal al
incapabilului
- prin moartea sau punerea sub interdicție a mandatarului avocat/ neavocat
- prin renunțarea la mandat de către mandatar

Reprezentarea prin avocat.

În fața instanțelor judecătorești, reprezentarea prin avocat este facultativă.

Împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică sau juridică dată unui avocat sau consilier juridic
se dovedește prin înscris potrivit legilor de organizare a profesiei ( avocat – împuternicire avocațională;
consilier juridic – delegație scrisă ).
Lipsa dovezii calității de reprezentant.
Când instanța constată din oficiu sau la sesizarea uneia dintre părți că la dosar nu se găsește
dovada calității de reprezentant a persoanei care a formulat cerere în numele părții, mijlocul procesual de
invocare a acestei neregularități îl constituie excepția lipsei dovezii calității de reprezentant.
Caracterele acestei excepții.
1) este o excepție de procedură
2) este o excepție absolută deoarece poate fi invocată de orice parte interesată, de procuror sau de
instanță
Cu toate acestea, excepția lipsei dovezii de reprezentare în fața primei instanțe, nu poate fi invocată
pentru prima oară în calea de atac. În fața primei instanțe, excepția poate fi invocată până la deschiderea
dezbaterilor.
Lipsa dovezii calității de reprezentare în fața instanței de apel sau recurs poate fi invocată numai până
la momentul închiderii dezbaterilor în acea etapă procesuală.
3) începe cu un efect dilatoriu dar tine către unul peremptoriu
art.82(1): când instanța constată lipsa dovezii calității de reprezentant, va da un termen scurt pentru
acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.
Asupra acestei excepții, instanța se pronunță după caz, prin:
a) încheiere interlocutorie, dacă o respinge sau, deși o admite, rămâne în continuare sesizată cu
soluționarea cauzei
b) sentință ori decizie dacă o admite și se dezinvestește de judecarea pricinii, pronunțând o soluție de
anulare a cererii sau a căii de atac
 Reprezentarea judiciară

- intervine în 2 situații:
a) atunci când legea prevede în mod expres obligativitatea instanței de a numi un curator special
ex: - o persoană fizică, lipsită de capacitate de exercițiu, nu are reprezentant legal
- în caz de conflict de interese între reprezentantul legal și cel reprezentat

b) atunci când circumstanțele cauzei o impun pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil
ex: - pentru persoanele aflate într-o situație specială din cauza bătrâneții, bolii, infirmității, care, deși
capabile, nu pot să-și apere singure interesele
- partea a dispărut fără a exista informații despre ea și nu a lăsat un mandatar

* Reprezentarea convențională a persoanelor juridice în procesul civil.

Persoanele juridice își exercită drepturile procesuale prin:
- reprezentant legal
- reprezentant convențional
La dosar vor exista 2 dovezi, în funcție de caz:
1) dovada calității de reprezentant legal
2) dovada calității de reprezentant convențional

Competența instanțelor judecătorești.

Competența reprezintă aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești sau a unui organ
de jurisdicție cu activitatea jurisdicțională de a soluționa o anumită pricină.
* Clasificare.
Dacă ne raportăm la organe din sisteme diferite sau la organe din același sistem, distingem între
competența generală și competența jurisdicțională.
Competența jurisdicțională se clasifică în competența materială și competența teritorială după cum
sunt avute în vedere instanțele de grad diferit sau instanțele de același grad.
Competența generală: Instanțele judecătorești nu dețin monopolul soluționării litigiilor. Anumite
cauze sunt atribuite prin lege altor jurisdicții.
 Atunci când o instanță judecătorească a fost sesizată cu o pricină care este de competența unei
jurisdicții din afara sistemului judecătoresc, ea nu poate soluționa acea pricină întrucât s-ar încălca
competența generală, iar hotărârea pe care o va pronunța va fi lovită de nulitate absolută (CCR).

* Competența materială a judecătoriilor.

1) Competența materială a judecătoriei în primă instanță.
Potrivit art. 94 CPC, pct.1, judecătoriile judecă în primă instanță următoarele cereri a căror obiect este
evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani : art. 94, lit. a-j.
lit. K: orice alte cereri evaluabile în bani în valoare până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea
părților ( profesioniști/ neprofesioniști)

2) Competența judecătoriei în căile de atac

Judecătorul exercită controlul judecătoresc ca urmare a plângerilor sau contestațiilor formulate
împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu autoritate jurisdicțională și a altor organe cu
astfel de activități în cazurile prevăzute de lege.
Ex: - plângeri împotriva încheierilor de carte funciară

3) Competența judecătoriei în alte materii:

- cererile pentru asigurarea dovezilor
- cererile pentru îndreptarea, lămurirea sau completarea propriilor hotărârilor
- contestațiile în anulare sau revizuirea propriilor hotărâri
- contestațiile la executare

* Competența materială a tribunalelor.

1) în primă instanță
- judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe
Din text → că tribunalul e instanța de drept comun în materie civilă, având pletitudine de jurisdicție în
primă instanță. Astfel, tribunalul judecă:
- cereri nepatrimoniale care nu sunt de competența judecătoriei
- cereri evaluabile în bani în valoare de peste 200.000 lei
- litigiile de muncă și asigurări sociale
- cereri în materie de contencios administrativ privind actele administrate sau încheiate de autoritățile
publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum
și accesorii ale acestora de până la 1 milion de lei
2) ca instanță de control judiciar
Tribunalul judecă, ca instanță de apel apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de
judecătorii în primă instanță. Tribunalul judecă, ca instanță de recurs în cazurile anume prevăzute de lege.

3) competența în alte materii

- tribunalul judecă conflictul de competență a 2 judecătorii din raza sa de competență
- cereri pentru îndreptarea/ lămurirea propriilor hotărâri
- cereri în anulare/ revizuiri ale propriilor hotărâri
* Competența Curții de Apel. → art. 96 CPC
* Competența ÎCCJ. → art. 97 CPC